Pe vremea când ungurii îi obligau pe români să vorbească românește….

…și să scrie românește. Cu litere latine.

Era pe la anii 1500.
Ideile naționale nu funcționau încă pe-atunci.
În schimb ideile religioase erau la putere.
Cea mai tare idee: citirea și predicarea Sfintei Scripturi să se facă în limba poporului, să fie înțeleasă și crezută.
Așă că de la nemții, cu Lutherul lor, de la care a plecat ideea, a ajuns la boemi și la maghiari, care au devenit cu toții reformați și au căutat să propage noua credință.
Desigur, că pentru maghiarii reformați, vecinii lor românii au fost cei mai apropiați beneficiari ai elanului evanghelistic, așa cum era el atunci, cu idei care se impuneau de cele mai multe ori cu sabia și se desființau împreună cu capul celui care le purta cu tot, cel mai des.
Maghiarii au fost primii care au tipărit cărți în românește, o informație pe care n-o veți găsi în manuale. Iată un text tipărit chiar în zorii reformei, cu 200 de ani înainte de Școala Ardeleană:

Unui cunoscător de maghiară și română, nu-i va fi greu să descifreze textul, este limba română scrisă după reguli gramaticale maghiare. Dar iată textul adaptat după regulile noastre de azi:
„La Esaias prorocul tuturora au scris lăsat că
Domnulu-i va odihni carii mor în credința Lui.
Cu Sine-i va rădica sus care cu El adevereadză, cum
morții Săi îi va învia și sus în cer îi va duce.
Aceasta o face să-L fericăm, binele Lui să nu-l ui-
tăm, ce mai tare să-L lăudăm cine așteptăm sculătura.
Aceștia-i lasă în odihnă, tremete să viedze și lasă
acolo viselind, cum să aibă tot binele.
Credzuții Miei, întrați luntru, porțile vă încununați,
puținelu închideți, să nu între mânia Me.
Ce numai în vreme scurtă, în clipitul ochilor, pâ-
nă-Mi va trece mânia-Mi, tot acolo odihniți.
Că mânia lu Domnezeu toată tărime purcegând,
pre oamenii despre pământ pogori-va giudecata.
Cu care alenișii săi pierde-le-va strâmbătate, ce va
ține oamenii săi, că s-au în el usbăitu.
Mai mult pământul sângele nu-i va ascunde tru-
pul lui, ce Domnezeu viața lui rădica-va pre vecie.
Mare-i noauă veselie, cându ne vom îngrupare, că
iară vom fi într-una, cu Domnezeu vom lăcui.
Cest frate-ne ce-au muritu, amu-i fătul lu Domne-
zeu; ce plângem, când casa Lui este-n părăția Domnului?
Lucrul nostru-i de căștigă, lucrul lui de veselie; să
rugăm pre miloste Lui, fie cu voi Svânta Troiță.
De-ne noauă Duhul Svântu după moarte-ne împărăția-și,
să putem vede fața Lui până în vecia veacului […]”
Dorința de iluminare a poporului mergea atunci prin biserică, o parte din preoții români din Ardeal au adoptat calvinismul, mai ales în zona Hunedoarei și Banatului, mai de voie, mai ademeniți cu privilegii.
Oricum din capitala de la Alba Iulia, direcția care s-a impus înspre Reformă și până în anul 1660 a fost una de îndreptare a românilor din Ardeal spre Biblie.
La 22 mai 1660, pe drumul care duce de la Cluj la Oradea, între Florești și Gilău, pe locul unde este acum benzinăria OMV, mai exact unde este sensul giratoriu și podul „Lonii”, de o parte și de alta a acelui mic pârâu care se varsă în Someș, era forfotă mare. În partea dinspre Oradea era armata transilvăneană condusă de principele nerecunoscut de Poartă, Gheorghe Rakoczi al doilea, iar în partea dinspre Cluj a pârâului era armata turcească cu detașamente transilvănene și principele marionetă Acațiu Barceai. Lupta a fost cruntă, au murit mii de oameni, Rakoczi a pierdut și ziua aceea a reprezentat sfârșitul „de facto” al Transilvaniei independente și cu de asemenea sfârșitul eforturilor de „evanghelizare” asupra românilor ardeleni. Nici de calvinii români nu s-a ales nimic, dar au rămas ca întotdeauna cărțile, martori tăcuți ai unor frământări și stări și focuri și pasiuni, de cele mai multe ori străine celor care nu le citesc.
Principele Rakoczi făcuse mari greșeli față de turci, iar aceștia au ordonat mazilirea lui. Era tânăr, avea 39 de ani în anul bătăliei și retras grav rănit de pe câmpul de luptă. A murit la Oradea după două săptămâni.
În acel an, 1660, s-a terminat și cu Transilvania „independentă” (de fapt vasală turcilor prin tribut, dar dealtfel liberă, cel puțin în privința religiei), după aceea a urmat o perioadă de dezastru prin sfâșierea principatului între turci și habsburgi, cu victoria habsburgilor și instaurarea a 200 de ani de altfel de robie, „creștină”.
Lucrurile în istorie nu sunt alb-negru, au frumoase nuanțe de gri.
De pe vremea când făceam poze alb-negru și le developam în laboratorul propriu, îmi amintesc cum un fotograf mai bătrân mi-a spus că tot farmecul unei poze stă în tonurile de gri.
Cam așa e și cu istoria.
Citesc istorie având în minte profețiile: „războiul va ține până la sfârșit….și împreună cu el și pustiirile” i-a dictat îngerul Gavril profetului Daniel (la 9:26), așa că visele celor care urmăresc un viitor fără război și pustiiri sunt deșarte. Bine i-a scris apostolul Pavel lui Timotei „Dacă avem dar cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns.” 1 Timotei 6:8
Iar profețiile sunt tonuri de gri și pe măsură ce înaintăm în timp, aceste tonuri devin tot mai contrastante.
Tonuri de gri pentru că profețiile sunt ca „o lumină care strălucește într-un loc întunecos…” 2 Petru 1:19 și tot mai contrastante pentru că împlinirea profețiilor și înțelegerea lor progresivă în timp a fost profețită de asemenea: „Veţi înţelege în totul lucrul acesta în cursul vremurilor.” Ieremia 23:20. 30:24 Vedem tot mai clar.
Ideea națională s-a născut din Scripturi, mai bine zis din textul de la Corinteni care interzice „vorbirea în limbi” în Biserici. „Dar în biserică, voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înţelese, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă. ” 1 Corinteni 14:19 Acesta era „versetul de aur” pe vremea aia. Și în biserici se vorbea în limbi din greu atunci: în vest în latină, limbă „sfântă”, în est în slavonă, altă limbă sfântă. Nimeni nu înțelegea nimic, dar nu acesta era scopul atât timp cât neînțelegătorii donau, azi e la fel. Așa că primul defect dat la reparat de oameni luminați era acesta, să se predice evanghelia pe limba ascultătorilor, ca să se înțeleagă.
Mi-a atras atenția asupra existenței românilor reformați (valahilor schismatici) un raport al iezuitului Delpini, de pe la 1700, care scria superiorilor săi că eforturile de catolicizare ale hutteriților de la Vințu de jos și ale deportaților din Carintia era zădărnicite și de legăturile acestora cu „valahii schismatici”. Găsiți textul pe larg în Marea Cronică a hutteriților, aici pe blog.
Extraordinar: hutteriții anabaptiști aduși la 1621 la Vințu de jos de către Gabriel Bethlen erau în legătură cu deportații carintieni (strămoșii landlerilor de astăzi) și cu românii calvini (valahii schismatici), îi unea pe toți atașamentul față de Scripturi.
Istoria e în tonuri de gri și se înțelege perfect când vedem în fiecare generație dragostea Tatălui care dorește să-și apropie copiii răzvrătiți.
Iar această apropiere nu se poate face decât „prin credință” prin citirea și înțelegerea Cuvântului scris, mai ales a profețiilor. Cunoașterea istoriei ne ajută de asemenea mult.
Eu nu aștept o trezire religioasă de tip catolico-reformat, a reînbisericire a poporului, inert religios dealtfel. Nici apostolul Petru nu aștepta asta, dar prin scrisorile lui căuta să-i facă să-și aducă „aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii proroci şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru..” 2 Petru 3:2
Aceasta este adevărata trezire, cea care vine din înțelegerea Cuvântului.
Să nu fim ca sămânța de lângă drum, ca cei care ascultă și nu înțeleg, ci să căutăm să înțelegem Scripturile, mai ales tot ce au scris prorocii, să nu fim ca ucenicii acuzați de Domnul: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus prorocii!” Luca 24:25

(Textul reprodus este numit fragmentul Todorescu, întrebați pe wikipedia.)

De ce vor fi tulburări în Ucraina? Ce ne spun profețiile biblice despre aceste vremuri? Cât vor ține tulburările?

….pentru că Dumnezeu îi va duce în Israel pe toți evreii de acolo.

„Nu, Domnul, Dumnezeu, nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.” Amos 3:7

Citez din articolul de acum câteva zile din Times of Israel
„Guvernul israelian se pregătește pentru posibilitatea ca mii de evrei ucraineni să dorească să imigreze în Israel în cazul unei invazii rusești a țării, potrivit unui raport duminică seara.

„Potrivit lui Haaretz, reprezentanți ai diferitelor oficii și grupuri guvernamentale s-au întâlnit duminică pentru a discuta despre o astfel de eventualitate, printre care Biroul Primului Ministru, Ministrul de Externe, Ministerul Apărării, Ministerul Afacerilor Diasporei și Agenția Evreiască.
Acesta a menționat că Israelul are de mult timp planuri pentru evacuarea în masă a evreilor din diferite țări, dacă este necesar, și a actualizat aceste planuri pentru Ucraina din cauza tensiunilor în creștere.”
Nicio profeție biblică nu este mai mult repetată decât cea despre reîntoarcerea evreilor înapoi în țara lor.
În Ucraina mai sunt încă între 350000 și 420000 de evrei, un număr mare, aproape câți erau strămoșii lor în Egipt, pe toți aceștia îi scoate Dumnezeu afară și-i duce în Israel.
Așa trebuie să citim Biblia, așa trebuie să ascultăm știrile, prin „strecurătoarea” profeților.
Urgia războiului din Ucraina va ține până vor pleca evreii, în același timp se mai împlinește o profeție, Domnul Isus a spus „priviți smochinul” dar a adăugat: „și toți copacii”, explicând să înțelegem că sfârșitul acestei vremuri va veni într-o perioadă când Israelul (smochinul) va „frăgezi” dar și ceilalți copaci (națiuni), printre aceștia este și Ucraina.
În Pravda, pe care o citesc în original, rar se folosește cuvântul Ucraina, au un termen batjocoritor; Nezaleșna (Independenta). În rusește sună mai literar: Nezavisima, iar termenul Nezaleșna împreună cu tot efortul ucrainienilor de a-și crea o identitate separată de cea rusă sunt luate în râs de imperialii, vecinii lor.
Dragilor, principiul etniei va străbate veacurile, chiar dacă a venit ca o pedeapsă, la Babel.
Popoare vor fi în veșnicie, scrie clar: „din orice neam….”, nu din orice imperiu.
Chiar noi Adunarea (biserica), nu suntem religie, nici cult, suntem popor al lui Dumnezeu, copii ai lui Dumnezeu, etnia lui Dumnezeu dacă vreți.
Cât vor ține tulburările?
Până îi vor convinge pe toți evreii rămași că nu e mai e de stat acolo. De fapt va fi o plecare ca din Egipt, vor tot ezita, până se vor bucura că au scăpat.
Să cităm câteva profeții, sunt foarte multe:
Isaia 43:5 „Nu te teme de nimic, căci Eu sunt cu tine, Eu voi aduce înapoi neamul tău de la răsărit şi te voi strânge de la apus.„

Ieremia 23:3 „Şi Eu Însumi voi strânge rămăşiţa oilor Mele din toate ţările în care le-am izgonit; le voi aduce înapoi în păşunea lor şi vor creşte şi se vor înmulţi.„

Ezechiel 37:21 „.… ‘Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Iată, voi lua pe copiii lui Israel din mijlocul neamurilor la care s-au dus, îi voi strânge din toate părţile şi-i voi aduce înapoi în ţara lor.„

Amos 9:14 „Voi aduce înapoi pe prinşii de război ai poporului Meu Israel; ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor bea vinul, vor face grădini şi le vor mânca roadele.„

Aceste vremuri le trăim astăzi, vremuri profetice, vremuri ale sfârșitului.
Tulburările vor provoca marea emigrare a evreilor din Ucraina spre Israel. Poate și din Rusia și din celelalte țări care „înfloresc”.
Am mai spus acest lucru acum 8 ani, la începutul războiului de acolo.
Această aducere înapoi Dumnezeu o face forțat, nu este o regie, cei implicați în ea nu cunosc profețiile ca să aibă ce crede. Forțarea se face prin urgii.

Înțelegem noi aceste lucruri?
Azi explicam unor colegi principiul hornului, de ce „trage” aer când e cald. Unii înțelegeau, alții nu.
Unul (credincios) mi-a zis supărat: „odată zici să fie închis, altă dată deschis.”
I-am spus să încerce să înțeleagă.
Unele lucruri nu se înțeleg doar privindu-le.
„Înțelegi tu ce citești?” a întrebat Filip?
Nu l-a întrebat dacă i-a plăcut la Ierusalim.
S-a răspândit ca și corona religia plăcutului, „ți-a plăcut la biserică?”, nimeni nu mai întreabă pe nimeni: „înțelegi tu ce citești?„
Auzirea sau citirea este una, este sămânța, înțelegerea este altceva, este germinarea, pământul bun.
Poți auzi ceva în 2-3 minute, dar trebuie să cugeți 2-3 zile ca să înțelegi.
Mai ales profețiile care nu se înțeleg singure, trebuie luate toate la un loc.
Matei 13:23 „Iar sămânţa căzută în pământ bun este cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege; el aduce rod: „
„De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului.” Efeseni 5:17

„Țeapa” homeschooling sau țeapa „fabricilor de diplome”, iarăși despre educația creștină

Replică la articolul de aici: Un fenomen ia amploare în România sub umbrela unor şcoli internaţionale: ţeapa  homeschooling

Am prieteni muți în Statele Unite care au făcut Homeschooling cu copiii.
Am studiat un pic procedurile.
Am fost provocat să scriu de articolul lui Marius Dumitru, un articol evident tendențios și agresiv împotriva ideii de educație acasă.
În America există cadru legislativ, programă, examene paralele, posibilitate de recunoaștere și integrare a celor școlarizați astfel. În Europa mult mai puțin, în România și Europa e dezaprobată inclusiv ideea.
Din auzite, se pare că sunt peste două milioane de copii care fac homeschooling în America.
Să analizăm puțin chestiunea: biblic, istoric, juridic, profesional, practic.

Biblic
„Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului.” Efeseni 6:4 Creșterea copiilor în frica de Dumnezeu este o poruncă a Domnului, nu o alternativă. Văd în părinții celor 80 de elevi din județul Suceava, (numiți de MD așa: „Părinţii din Suceava care au ales sistemul de tip homeschooling sub umbrela şcolilor din America sunt din cultele penticostal, creştin după evanghelie, menonit şi ortodox (Oastea Domnului). Unii dintre ei au făcut pasul acesta la recomandarea unor lideri religioşi,…„) dorința de a împlini această poruncă a Domnului. Socotesc că dacă cineva suferă întristarea din pricina cugetului său față de Dumnezeu, îndurând pe nedrept, acest lucru este plăcut lui Dumnezeu. Deci și ceea ce fac părinții celor 80 de elevi, și suferința lor este plăcută lui Dumnezeu. Acești părinți văd în școala de stat un pericol pentru copiii lor și într-o foarte mare măsură este un pericol.
Încă ceva. Fiind poruncă a Domnului, educația copiilor în cunoașterea Cuvântului Domnului nu este o opțiune a celor care cred, care „au lumină” sau care sunt așa, mai „habotnici”. Porunca este pentru toți, chiar pentru atei și disprețuitori. Cine nu respectă poruncile Domnului, va suporta consecințele, indiferent de cât de „indiferent” a ales el să fie față de problemă. Alegând „să nu știi” nu te scutește de obligațiile poruncii: atât de a ști, cât și de a face. Așa că și cei care nu-și educă copiii după învățătura Domnului ar trebui s-o facă, iar ceilalți care fac asta, nu ar trebui să fie intimidați de mândria nătângă a disprețuitorilor.


Istoric
Școala generală, așa cum a rămas după comunism este împotriva ideii cu care s-a înființat de către Comenius: ca loc al cultivării virtuții mai întâi, pentru slujirea lui Dumnezeu și apoi al dobândirii de cunoștințe pentru slujirea oamenilor. Școala generală a devenit mai mult decât atee, a devenit o pepinieră a ateismului.
Să facem o mică incursiune istorică a ideii de Școală Generală.
Ideea a promovat-o (cu greu) Comenius prin cartea lui de căpătâi Didactica Magna, pe la sfârșitul anilor 1600. Până atunci nu exista idee de învățământ general plătit de stat nicăieri în lume. Doar comunitățile hutterite, de la înființare, se ocupau de copii de la vârsta de 3 ani în sus și chiar și maturii analfabeți convertiți între ei erau alfabetizați imediat, ca primă măsură. Este aproape sigur că de la hutteriți avea Comenius ideea Școlii generale. În satul din Boemia (Cehia) în care a copilărit Comenius exista comunitate hutterită și școală, în timp ce restul copiilor oamenilor erau crescuți analfabeți, folosiți la lucru, etc. Comenius a observat diferența uriașă de cultură dintre comunitățile progresiste ale hutteriților și cele cu mult înapoiate ale celorlalți (reformați, catolici) și a dedus logic că diferența o făcea educația generală. (Detalii pe subiect aici.) Mai târziu, pe la 1700, elvețianul Pestalozzi a dus ideile pedagogice ale lui Comenius mai departe (deși „fără Dumnezeu”, pentru că în timp ce Didactica lui Comenius e plină de citate și argumente Biblice, în scrierile lui Pestalozzi apare Mama Natură, nu Dumnezeu). Oricum, ideile și chiar cărțile lui Comenius (de fapt ideile hutteriților, ca dovadă că creștinii sunt sarea pământului) au dominat lumea educației și au schimbat lumea în general în ultimele 3 secole. În secolul XX însă, școlile erau deja „golite” de Dumnezeu și au devenit chiar atee, de aceea am scris acum 10 ani postarea „Învinși cu armele noastre.” În școlile create pentru cultivarea virtuții cunoașterii lui Dumnezeu, se cultivă păcatul ateismului și competiției (invidiei) sau al falsității titlurilor.

Juridic
Paradoxal, ideea școlii generale a întâmpinat în secolele trecute multă opoziție mai ales din partea clerului, care vedea cum oamenii din păturile educate citeau Biblia și nu le mai credeau bazaconiile lor. A trebuit ca statele luminate prin conducătorii lor, să emită legi severe pentru a obliga poporul să-și dea copiii la școală. Era ca acum cu vaccinul. Rezultatele s-au văzut doar după câteva decenii de la alfabetizarea completă, prin saltul tehnologic care a urmat saltului educativ. Acest succes a dus mai departe la aplicarea cu fermitate de către state a legislației obligativității frecventării școlii. Așa că legea care cere obligativitatea frecvenței școlare este bună. Dar acest lucru este valabil doar pentru stat și pentru cei ce văd doar necesitatea unei pregătiri profesionale pentru copii, dar pentru acei părinți care urmăresc educația biblică a copiilor lor, integrarea acestora la vârste fragede în sistemul școlii de stat este o frânare a direcției creștine de educație pe care vor s-o imprime copiilor lor. Ar trebui ca legal să existe posibilitatea școlarizării private și un sistem de examene de echivalare. Ar trebui să existe și o programă pentru școala de casă. Ar trebui ca creștini să ne rugăm concret pentru acest lucru. Aceste programe și examene ar costa mai puțin decât școlarizarea unui copil de către stat. Dacă cineva ar spune că rezultatele nu ar fi satisfăcătoare, să se gândească la elevii slabi care trec formal prin școală cu rezultate dezastruoase. De obicei cei ce își asumă educația acasă, fac parte din oameni cu un nivel ridicat de angajament, capabili să își asume responsabilități superioare părinților neglijenți sau indiferenți sau ale unor dascăli plătiți din păcat prost de către stat.

Profesional
Chestiunea competenței este invocată adesea de către inamicii educației acasă.
„Competența” îndoielnică a părinților de a educa și competența scăzută a „absolvenților”.
Socotesc că cel puțin la clasele mici, 1-4, dar și la 5-8 nivelul de competență pedagogică cerut poate fi atins de părinți. La liceu mă îndoiesc că doi părinți normali pot preda chimia, engleza, fizica și matematica la nivel de absolvire Bac. De aceea eu sunt partizanul educației acasă la clasele mici (deși sunt părinte și nu am făcut acest lucru, Goliat era prea mare), dar nu mai sus. Pentru că am absolvit o facultate și multe alte cursuri după, sunt partizanul educației tehnice de orice fel, iar pentru că am fost crescut de părinți credincioși sunt partizanul educației creștine acasă în primul rând, al școlii cu copiii.
Sunt dușmanul școlii duminicale în „biserică”.
Educația creștină trebuie să fie făcută de părinți, în fiecare zi, acasă (și în călătorie) nu de altcineva, undeva, cândva.


Practic
Cred că se poate îmbina educația oferită de stat cu educația de acasă, cu Școala Maternă, școala de pe genunchii mamei, cum îi zicea Comenius.
Câteva aspecte practice.
Socotesc că e bine să se înceapă cât mai repede educarea copiilor în legea (principiile) Domnului și în rânduielile lui, ca să aibă la ce cugeta copilul. Să se facă acest lucru de la 3 ani, ba chiar mai repede.
La 5 ani să fie bine implementate principiile lui Dumnezeu și exemplele creației și Scripturii. Am arătat și în alte locuri că este bine dacă se poate ca copilul să crească la fermă, la ogor, chiar și grădinița de lângă casă ajută, să vadă pildele lui Dumnezeu din plante și animale. Sau să fie dus des să le viziteze. Dacă nu fac părinții această educație, cineva o va face.
Cât privește calea „martirajului” aleasă de către cei ce fac deja Homeschooling în România, îi sprijin din toată inima și îi încurajez.
Sunt părinte și bunic, iar acum 30 de ani am fost chiar profesor pentru o scurtă vreme la liceul „creștin” din orașul meu. O poveste întreagă. Voi trece direct la concluzii, le credeți sau nu, ține de credibilitatea câștigată de mine în fața cititorilor acestui blog.
Ideea homeschooling este dezaprobată la nivel european, nu doar național, iar „armele” de descurajare țin de tehnicile serviciilor secrete. Bazați pe slabul nivel de angajament al părinților și „cultelor”, școlile „creștine” din România sunt date pe mâna unor oameni cu „agendă” secretă de deturnare identitară, așa cum de fapt sunt date și cultele. În primul rând, în aceste școli sunt descurajați „markerii” identitari, elementele de ținută modestă de exemplu și este dată altă direcție „comunității” de mâine. Vorba lui Stalin, nu contează cine votează, ci cine numără voturile. E valabil la nivel european, vezi Barnevernet.
Chiar acel articol din ziar, nu îl socotesc o știre neutră, ci parte din această descurajare.
Unul din oamenii despre care n-am scris în Viața ca un puzzle, este un înfiltrat între creștini, chiar mare promotor al homeschooling și e băgat în problemă să știe sigur dinăuntru ce și cum, ca să știe ce să poată anihila colegii lui și să se asigure că ideea rămâne la nivel de embrion perpetuu.
În primul rând trebuie să informez pe cei ce se ocupă cu o astfel de persecuție ascunsă a creștinilor că îi va bate Dumnezeu. Știu bine din Biblie, din istorie și din experiența mea de om aproape de 60 de ani.
Dar bătaia lui Dumnezeu nu va ajuta propășirea ideii și nici nu va mângâia pe cei cărora li se bagă bețe-n roate. Socotesc că urgia covidului a trimis toți copiii în homeschooling și că sunt lecții de învățat de aici, poate chiar un model.

O concluzie dintre multe posibile: într-o țară în care și prim-ministrul a mers la bibliotecă la terminarea facultății, a luat o lucrare de licență, a copiat-o și și-apus numele pe ea ar trebui mai multă modestie în abordarea subiectului educației. Chiar și kazahstanezii s-au trezit, curcile ridică capul și râd deoameni. Trăim în țara lucrului bine mascat. Am terminat și eu o facultate și știu: toți colegii au mers la bibliotecă de unde au luat o lucrare de licență, au modificat pe ici pe colo și-au pus numele pe copertă și „au scăpat”.
Mi-am zis că nu voi face asta.
Mi-am ales o temă cu ajutorul unui profesor, m-am scufundat în bibliotecă unde am adunat bibliografie, am proiectat o instalație, i-am făcut calcule, temperaturi, catalizatori și apoi am făcut și teste de laborator. Am notat tot și mi-a fost gata lucrarea. Un jumătate de an de muncă proprie, lucrare de licență cu un număr moderat de „citate” specificate.
Știu că am fost singurul care am făcut acest lucru din anul meu. Era acum 30 de ani, fix pe vremea asta. Școlile au fost și au rămas în mare parte „fabrici de diplome”, nu de caractere, așa cum au fost proiectate de Comenius.
Avem chiar un adjectiv de aici: „diplomat”, cu conotații negative.
Este o distanță astrală între nivelul moral și de angajament creștin al celor care urmăresc ce a mai bine pentru copiii lor și bezna ignoranței din capul unuia ca autorul acestui articol odios.
Domeniul educației e vast ca vestul sălbatic. Sămânță e destulă, pământ destul, diferența o face „munca” locuitorilor. Siberia și America au fost ocupate de două popoare diferite cam în același timp.
Educația biblică a creat un stat prosper și liber, habotnicia ne-a lăsat ca la muzeu un stat înțepenit în feudalism industrial, stat în care „iobagii” abia acum ridică capul.
La fel e și cu educația, mințile copiilor ne stau înainte ca un pământ nearat primăvara.
Depinde de munca părinților în primul rând, ca să crească oameni care în toamna vieții lor (când cultivatorii nu vor mai fi) să fie plini de suc și verzi.
Completare:
Am primit câteva reacții imediat după publicarea acestui articol.
Una este cu o luare de poziție a reprezentantului Cultului Penticostal pe educație.
O amenințare cu …

…ORGANELE DE POLIȚIE!

Un comentariu de la acest clip merită menționat aici (toate ar merita de fapt):
„Dle Badelita, va rog sa ma iertati dar sunteti intr-o mare eroare. Va dau cateva date reale, care sa corecteze afirmatiile dvoastra:
1. Parintii au dreptul legal de a-si alege orice forma de invatamant pe care o considera folositoare copiilor lor
2. Calitatea probata a invatamantului public romanesc este mult sub nivelul scolilor la care sunt inscrisi copiii care fac homeschooling in Romania
3. Unitatile de invatamant la care acestia sunt inscrisi sunt acreditate, unele avand mai multe acreditari internationale
4. Daca in alte tari ca America homeschooling-ul este o optiune legala pentru parinti, asta poate demonstra ca exista ratiuni solide pentru acest lucru, chiar daca in Romania aceasta varianta nu a fost abordata. Poate ca altii au analizat mai bine decat noi toate optiunile.
5. Nu aveti dreptate cand spuneti ca acei copii care au fost inclusi in alte forme de invatamant nu se mai pot intoarce in sistemul public romanesc. Din contra, cunosc personal si exista multe astfel de cazuri in care acest lucru s-a intamplat.
6. Directia profesionala a acestor copii nu este deloc una infundata, din punct de vedere al integrarii in invatamantul superior, universitar. Din contra, cunosc multi copii care au facut homeschooling si acum sunt studenti in Romania. Personal am doi copii absolventi de homeschooling si studenti, unul in anul 2 la arhitectura, iar fata anul 1, a intrat cu 10 la Automatica si Calculatoare in Politehinca!!
7. Permiteti-mi sa va pun cateva intrebari:
– as fi tare curios sa stiu… aveti copii?
– sunteti de acord cu educatia sexuala din scoli?
– ce parere aveti, ca si om credincios, asa cum va pretindeti, despre evolutia drogurilor, a pornografiei, a abuzurilor si stricaciunii morale care exista in scoli? Credeti ca un parinte care isi doreste protejarea copiilor de aceste pericole si din acest motiv a ales sa faca homeschooling este de condamnat?
– aveti teama de Dumnezeu si dorinta ca generatiile care vin dupa dvoastra, poate copiii dvoastra sa poata fi educati in spiritul temerii de Dumnezeu, decat in spiritul secular care devine tot mai agresiv, nu numai in tara noastra, ci in toata Europa?
– daca ati raspuns afirmativ la intrebarile de mai sus dati-mi voie sa va spun ca faceti de rusine credinta crestina si pe Dumnezeu, aducand un defavor Imparatiei lui Dumnezeu si parintilor care, poate, intre alte ratiuni, au ales sa-si educe copiii in scoli crestine, cu curicule crestine si cu literatura crestina in locul celei seculare. Ce este pe primul loc pentru dvoastra, educatia academica, seculara, sau teama de Dumnezeu? Nu ati fi curios sa va documentati putin despre argumentele celor care au ales aceasta forma de invatamant, inainte sa dati pe mana politiei si a autoritatilor pe proprii frati de credinta (chiar daca poate nu fac parte din biserica pe care o pastoriti… ) si deschizand anchete si reclamatii impotriva lor? Chiar daca acestia gresesc, va simtiti bine in aceasta postura de „Iudă”? Chiar si din acest punct de vedere este rusinos ce faceti…„
Comentez și eu comentariul: „vă simțiți bine în postura de Iudă?” Cred că se simte bine. Nu e primul, e plin de Iude care într-o veche tradiție, la momentul potrivit dau”… pe mana politiei si a autoritatilor pe proprii frati de credinta „

Ispita emoțiilor…religioase

Ascult cântări.
În casă, soacra ascultă pe internet Micul Samaritean de la Chișinău, asculta și azi în bucătărie când m-am întors de la lucru.
În timp ce luam masa, se dădeau cântări pe post.
Azi au dat Mai adă Doamne-acele vremuri din trecut, parcă chiar în interpretarea lui Chibici.
Emoționant, cald, plăcut, antrenant, dar cât de adevărat?
O chemare la un activism religios fără argument, fără logică și deci fără perspective de angajament(evlavie), cum s-a dovedit a fi această mișcare care începe cu 50. (Glisez ecranele duminica seara de la o biserică la alta (ca să mai găsesc câteva nume ca cele din Sardes) și dau de eforturi tot mai palide de reafirmare a identității „emoționante” a unor vremuri recunoscute „din trecut”.)
Dar să mă întorc la emoțiile ispititoare.
La melodiile plăcute care pot transmite adevăruri sau minciuni, orice, că oricum sunt ascultate.
Că-s frumoase.
Și mi-a fugit gândul la tinerețea mea destul de „carismatică”, vremuri în care cântam de-a valma, frumos să fie.
Și la poezii, la Traian Dorz cu ale lui Cântări Nemuritoare.
Oare un adevăr spus fără emoții are vreo șansă să-l creadă cineva?
Poate oare buturuga adevărului să răstoarne căruța emoțiilor?
Poate, dar căruța asta nu trece pe-acolo.
Dar oare n-am mai scris pe subiect?
Și iar mi-am amintit cât de tare m-a prins emoționalismul din poeziile frumoase ale lui Dorz.
Cât de mult mi-au plăcut, Doamne-Doamne!
Nu puneam deloc vreun filtru al adevărului pe aceste emoții, savuram emoția hiperbolelor, a rimei perfecte, a stilului inconfundabil al poetului martir. Îmi era de ajuns. Mai mult, mă ispitea să citesc.
Așa am ajuns să citesc în adunarea baptistă unde bunicul era pastor poezia „În templul credinței străbune”: o odă scrisă de un ortodox înspre slava „credinței străbune”, amănunte pe care nu le cunoșteam, dar care bunicului nu i-au scăpat, n-a zis „amin” la terminare, deși de obicei bunicul zicea.
Ispita consumului de „produse religioase” ce-mi produceau plăcere nu m-a lăsat însă niciodată fără să încerc să justific logic gustul plăcut. Adică să nu ling numai glazura prăjiturii ca-n copilărie, ci și prăjitura.
În acest fel de mai multe ori am descoperit pietre sub ciocolată sau…mai rău.
Chiar acum în timp ce scriu ascult cântări și am ajuns la De ce întârzie trezirea? în aceeași linie emoțională.
Am încercat să caut scuze aplecării mele spre emoție, cum ar fi că de exemplu poetul care are ceva de spus, de dragul adevărului, va îmbrăca idea adevărată cu hainele frumoase ale rimei perfecte și eventual ale unei melodii atractive, precum o mamă-și gătește copilașul, să aibă trecere.
Da, dar ce te faci dacă nu numai capra are blană, ci și lupul?
Cum vor deosebi cei trei iezi, capra de lup?
Sub blana emoției poate fi lupul, nu mămuca.
Adică, erezii pe melodii.
Și în timp ce scriam postarea asta, îmi scrie pe WA un prieten făcut aici, pe blog.
Îi place cum scriu, nu și ce.
Logic, e profesor de muzică, țepușul în care-l invit eu să dea cu piciorul e deosebit de ascuțit,….și e pâinea lui. Ce să facă? Și căuta să ia apărarea emoțiilor…că trebuie.
Zicea dânsul că emoția e cealaltă față a monedei, una e rațiunea. 50%-50%
Am fost tentat să dau copy/paste parțial la dialogul cu el, dar e prea lung.
S-a mirat la urmă când i-am spus că în ultima călătorie cu soția în Europa, am luat cu noi cărți de cântări și am cântat, credea că nu cântăm…
Cântăm cântări adevărate, iar dacă melodia e ușoară, se și reține mai ușor, dar să te lagi pradă emoțiilor de dragul unei melodii, indiferent de text, aici trebuie mare veghere!
Pe poarta emoțiilor trebuie lăsate să intre doar emoțiile însoțite(aduse) de credință: bucuria și pacea.
„Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea pe care o dă credinţa…” Romani 15:13
Că de nu se veghează la poarta asta, pot intra coafați balaurii emoțiilor arhitectonice, urangutanii emoțiilor titlurilor academice, papagalii emoțiilor oratorice (sau ciorile vopsite) pe lângă stolurile de păsări ale emoțiilor muzicale și cu toții vor face chetă pentru plata zorzoanelor cu care s-au înțolit. Dar oare n-au intrat deja în cele mai multe locuri?
Menajerie!
(postare începută în 6 decembrie și încheiată azi)

Originile darwiniste ale teologiei verzilor

„…cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.” 2 Petru 3:10

Filozofia ecologistă afirmă că acțiunile umane au devenit atât de nocive prin deșeurile pe care le produc uneori, încât amenință existența „speciei” umane. E limbă darwinistă, cei ce vorbesc așa arată că poartă în creiere sarsanaua de filosofii care îi face să creadă că pământul sau „mama-natură” ne-a născut printr-o gestație de 4,5 miliarde de ani și acum noi „fiii” ne ucidem „mama” prin excesele noastre.
Logica argumentelor evolutive ar trebui lăsată să lucreze și dacă în sutele de milioane de ani trecute au avut loc nimiciri ale subspeciilor, sau indivizilor mai slabi, probabil tot un fel de selecție naturală ar elimina pe cei ce nu rezistă la smog de exemplu și poate cine știe, apare un om mai nou. Stalin a testat Siberia pe culaci și Hitler cuptoarele pe evrei cu logica asta. Ecologiștii n-au ajuns aici, dar mulți din ei cred sincer că ar trebui să luptăm pentru sănătatea „mamei-natură”.
Ca creștin, știu sigur și dovedit că pământul de la potop încoace n-are decât 4350 de ani, că înainte de potop clima a fost alta și că după răpire clima se va schimba din nou. Pământul va ajunge într-o stare de abundență pentru 1000 de ani înainte de distrugerea finală, sau după, las teologii să transpire pe temă. De 15 ani de când nu mai avem ierni, parcă se-apropie mileniul ăla. Sigur, fără ajutorul cuiva, mileniul va fi o perioadă de abundență și armonie.
Dar să mă-ntorc la ecologiști. Din frica lor au închegat de-o filozofie și apoi au fermentat câte-un partid, care câteodată mai ajunge la putere și dă legi. Unele legi sunt bune, cele legate de nivelul de CO2 în orașe sau emiterea de fum, chiar te-necau mașinile de-acum 30 de ani, nu e rău. Dar cele mai multe legi sunt sinucigașe, chiar ironice și autodistructive. Să dăm de exemplu frânarea industriilor „poluante” într-o țară și cumpărarea produselor respective de la o altă țară care nu ține de finețurile ecologiste. Se poate chiar întâmpla ca vânturile sau curenții marini, fiindcă n-au granițe,să vină peste tine de la cel care nu respectă legile tale. Și iată cum rămâi și cu industria ta distrusă și cu fumul celuilalt inhalat și cu țara lui îmbogățită, că-icumperi produsele. Asta e ironic.
Dar hai să vedem până la ce absurd ajung evoluționiștii ecologiști. I-au mințit profesorii lor că ghețarii au milioane de ani vechime. Totuși, se constată că unii ghețari se dizolvă cu mare viteză, cum se poate?
Și atunci ecologismul a adus explicația: gazele, poluarea, provoacă creșterea temperaturii, încălzirea globală. Nu cred că au analizat mult și s-au pus pe treabă: au început elvețienii noștri să acopere ghețarii cu prelate mari, ca să nu se topească.

Lumea zice că elvețienii-s oameni deștepți. Bieții de ei!
A ajuns subiectul să schimbe miniștri și legi și din păcate a ajuns să chinuie oameni prin aceste legi.
Concluzie!
Știm bine că nu ne-a creat „mama-natură”, ci Dumnezeu.
Mai știm că există un ciclu al carbonului în natură și că Dumnezeu știe câte milioane de tone de petrol, cărbune și gaze a lăsat în scoarța terestră și așteaptă să fie arse. Sau cât dioxid eliberează permafrostul. Dar mai sunt multe alte lucruri pe care nu le știm mai deloc. Cu siguranță autoflagelarea ecologică a fiilor nu va salva pe „mama-natură” de la focul din ziua de judecată și de pieire a oamenilor nelegiuiți.
Pământul este blestemat din cauza păcatului omului, nu din cauza arderii combustibililor.
Evanghelia ecologistă propune o „mamă” în continuare fertilă, un pământ căruia îi suntem datori, poate ne va mai naște frați, cine știe?! (Doamne iartă-mă!)
Ecologiștii „au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului,” se închină pământului creat în locul Dumnezeului Creator.
Hristoșii ecologiști sunt la mare căutare și ascultare, au „evanghelie” în gură, au apostoli, au urmași.
Ce e mai rău e că propun o mântuire care „mângâie”pe mulți, îi umflă mai degrabă.
Generează vectori în minți, ca la microbiștii la fotbal, au pentru ce milita.
Și-i vezi fierbând ideea.
Ce să le faci?
Nimic.
Să-i ocolești.
Tratamentul propus de Domnul Isus în relația cu fariseii: „Lăsaţi-i: sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.” Matei 15:14
Pentru că nu pot fi numiți decât farisei cei ce recunosc semnele cerului, clima, încălzirea, etc., dar semnele vremurilor, nu.
Pe de altă parte, trebuie să respectăm toate legile derivate din ecologism, fac bine: selectarea deșeurilor, evitarea arderii inutile și dăunătoare, etc.
E bine să nu ne afumăm unii pe alții, dar cât despre salvarea „Mamei-natură”, eventual acești apostoli ai mântuirii mamei, de ce nu se gândesc mai întâi la mântuirea fiilor, adică la mântuirea proprie? Pentru că moartea cărnii trupului propriu e mai sigură decât degradarea ecologică!

Invențiile și dezvoltarea tehnologiei din secolele XIX-XX sunt legate de împlinirea profețiilor

„Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci, mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte.” Daniel 12:4
„Eu am auzit, dar n-am înţeles şi am zis: ‘Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?’ El a răspuns: ‘Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege.” Daniel 12:8-10
Lui Daniel, chiar dacă a fost numit de Dumnezeu „om preaiubit și scump„(10:11) nu i s-a descoperit nici când, nici cum va fi „sfârșitul acestor minuni” (v.6) și aceasta pentru că au trebuit cu adevărat să rămână pecetluite (sigilate) acele lucruri. Și nici nu s-ar fi putut ști atunci.
Am în minte o profeție extrem de specifică: faptul că „munții lui Israel” vor fi locuiți.
Până prin anii 1900 acest lucru ar fi fost imposibil tehnologic, în vârfurile acelor munți nu este apă iar pompele nu se inventaseră, nici electricitatea, decât ca concept. Oamenii nu au putut trăi pe vârfuri de munți până recent.
Chiar toate satele arabe din Israel și orașele, sunt pe văi, niciunul pe munți.
Și totuși profețiile lui Dumnezeu se referă expres peste tot la MUNȚII LUI ISRAEL că vor fi locuiți, nu la văi, sau la teritoriu în general.
Vedem cum după cucerirea munților lui Israel în 1967, construcția de localități pe acei munți se face cu mare viteză.
Acest lucru a fost posibil datorită dezvoltării tehnologiei pompelor, a pompării apei.
Am arătat la postarea Apa în Israel cum la începutul statului s-a pompat apă din Marea Galileii, apoi s-a trecut la desalinizarea apei de mare.
Când am fost noi în Israel, acum 5 ani, nivelul Mării Galileii era cu 3 m sub normal, acum este la loc și s-a stopat pomparea apei din mare pentru irigații. E suficientă apa din desalinizare.
Dumnezeu a lăsat ca aceste invenții să se facă, pentru a se putea împlini profețiile.
Sau judecând invers, profețiile nu s-ar fi putut împlini fără tehnologiile actuale.
Priviți această poză luată la întâmplare de pe Google Earth, e din Samaria (West-Bank, „teritoriile ocupate”, Cis-Iordania) la nord de Ierusalim:

Să citim: „Iar voi, munţi ai lui Israel, veţi da crengi şi vă veţi purta roadele pentru poporul Meu Israel, căci lucrurile acestea sunt aproape să se întâmple.” Ezechiel 36:8
„Le voi paşte pe o păşune bună şi stâna lor va fi pe munţii cei înalţi ai lui Israel; acolo se vor odihni într-un staul plăcut şi vor avea păşuni grase pe munţii lui Israel.” Ezechiel 34:14
„Voi face din ei un singur neam în ţară, pe munţii lui Israel” Ezechiel 37:22
„….vor fi strânşi dintre mai multe popoare pe munţii lui Israel care multă vreme fuseseră pustii” Ezechiel 38:8
Desigur, în marele Plan al lui Dumnezeu, aceste „realizări” sunt doar amănunte. Dar fără curent electric și fără pompe, nu s-ar fi putut construi localități pe munți. Așa că aducțiunile de apă, tehnologiile și capacitățile industriale necesare lor, s-au „nimerit” să fie suficiente deja fix în anii dinainte de 1967, când se împlineau 2300 de ani de la Alexandru cel Mare, cum a scris Daniel și trebuia să aibă loc sfârșitul perioadei cât Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, cum a spus Domnul Isus.
Pentru mine personal acești munți locuiți sunt cea mai vie dovadă a clarității profetice.
Mă gândesc zilnic la profeții și la împliniri, mai ales la cele care au legătură cu noi, cu zilele noastre.
Fac și eu ca profeții care „…cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate.” 1 Petru 1:11
Dar aceasta nu doar în ce privește preocupările lor, ci și conduita, pentru că Iacov ne-a scris:”Fraţii mei, luaţi ca pildă de suferinţă şi de răbdare pe prorocii care au vorbit în Numele Domnului.” Iacov 5:10
Iar Petru în alt loc ne spune să ne amintim de cuvintele lor: „…caut să vă trezesc mintea sănătoasă prin înştiinţări, ca să vă fac să vă aduceţi aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii proroci şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru,…” 2 Petru 3:1-2
Căutați să aveți o viață cu Dumnezeu plină de analiza Cuvântului Său și a creației Sale!
Meditați la armonia dintre creație și Cuvânt!
Amintiți-vă nu numai profețiile biblice, ci și detaliile împlinirii celor împlinite, de asemenea așezarea evenimentelor spre împlinirea celor ce urmează să se împlinească!
Dați sens gândului vostru spre a înțelege dragostea lui Dumnezeu din răbdarea cu care încetinește aceste judecăți și caută să-și apropie cât mai mulți oameni, „răbdarea Lui este mântuire„.
Fiți printre cei ce beneficiază de această răbdare și bucurați-vă meditând ca David, „toată ziua la lucrările Lui„!
cu drag

Ce înseamnă cuvântul evlavie? (audio)

Comenius, educația și anabaptiștii (rebotezații) Hutteriți: 1. Educația Hutterită

Geoffrey Wild, Lecturer, Division of Technical education, Western Australia, Journal of Christian Education, Papers 63, November 178

Comenius, educator din secolul al XVII-lea și ultimul episcop al Fraților Cehi, este bine cunoscut pentru scrierile sale pedagogice prolifice, inclusiv Școala Maternă și Didactica Magna. Propunerile sale umane referitoare la educația copiilor mici cuprinse în aceste lucrări au contrastat puternic cu practica pedagogică predominantă în Europa acelor ani. Multe dintre ele fuseseră însă anticipate în scrierile și practica din secolul XVI ale altora din Moravia natală a lui Comenius: aceștia alții au fost anabaptiștii hutteriți, care au menținut timp de aproape un secol în toate aşezările lor comunale un sistem de şcoli rezidenţiale pentru toţi copiii hutteriți de la vârsta de doi sau trei ani în sus. O comparație a principalelor scrieri educaționale hutterite (care au precedat nașterea lui Comenius) cu cele două lucrări comeniene menționate, dezvăluie asemănări într-atât de izbitoare încât posibilitatea unor legături între autorii celor două seturi de documente nu poate fi ignorată.

    Stima scăzută pe care anabaptiștii o au, până de curând, în mod obișnuit a fost considerată că ar putea explica scepticismul unor istorici educaționali când s-a sugerat că „părintele educației moderne” a fost influențat într-un mod semnificativ de hutteriți. Într-un articol care va urma cazul de față, totuși, vor fi prezentate dovezi în sprijinul părerii că la prima vedere există dovezi că Comenius a fost influențat de hutteriți cel puțin în ceea ce privește educația copiilor mici. Prezentul articol va fii preocupat de „Fraţii pe care bărbaţii îi numesc hutterieni”. Deoarece Anabaptiștii hutteriți sunt puțin cunoscuți în Australia (acest articol a apărut într-o revistă australiană, n.n.), ar putea fi util să descriem mediul în care educația lor s-a dezvoltat rapid în secolul al XVI-lea, pentru a rămâne fundamental neschimbată până în prezent.
      Numeroasele grupuri anabaptiste din secolul al XVI-lea au format cea mai mare parte a celor descriși uneori drept Radicali ai Reformei. Deși primii anabaptiști care au apărut (la Zurich în 1525) fuseseră adepți ai lui Zwingli, ei nu se considerau pe ei protestanți pentru că nu se vedeau pe ei înșiși ca reformatori ai bisericii existente. Profesorul Williams de la Harvard scrie că, în general, radicalii:

. . . s-au diferenţiat clar de protestanții secolului XVI . . asupra a ceea ce ei considerau Adevărata biserică și Comportamentul creștin cuviincios. Ei au văzut în doctrina lui Luther despre mântuirea numai prin credință ca un nou sistem de indulgențe mai grav decât cel pe care el l-a atacat.. (Toți) erau la fel în nemulțumirea lor față de formularea juridică luterană zwinglian-calvină a justificării și față de orice doctrină a păcatului originar și a predestinației care părea să submineze semnificația experienței religioase personale și exercitarea continuă a… disciplinelor… prin care s-au străduit să imite… viața de comunitatea apostolică originară.

Pentru anabaptiști, aceasta însemna o ignorare a botezului copiilor și a legăturilor dintre biserică și stat pentru că, în opinia lor, intrarea în biserică era un act voluntar al individului bazat pe credința sa personală și supunerea la botez-sau rebotez (anabaptism) cum îl numeau dușmanii lor. Însemna și ucenicie personală.

 Doi menoniți moderni care descriu convingerile anabaptiștilor din secolul al XVI-lea au scris:

Relația creștinului cu Isus Hristos trebuie să meargă dincolo de experiența personală și acceptarea doctrinelor. . .. După cum a spus un anabaptist, „Nimeni nu-L poate cunoaște cu adevărat pe Hristos, dacă nu Îl urmează în viață”.

Astfel de credințe erau considerate atât eretice cât și subversive și anabaptiștii au fost arși în țările catolice și înecați sau dați sabiei în teritoriile luterane și calviniste.

       În timp ce primii anabaptişti au fost pacifişti, nu toţi cei ce au provenit din grupările de la Zurich au fost la fel ca cei care au devenit cunoscuți, în timp, ca hutteriți. O minoritate a recurs la sabie incluzând pe condamnabilii anabaptiști din Munster.

După distrugerea lor (a munsteriților) în 1535, în mod ironic, doar Anabaptiștii non-rezistenți au fost cei care au supraviețuit.

     Un alt militant a fost dinamicul Balthasar Hubmaier care a botezat câteva mii în ceea ce fusese, înainte de sosirea lui în Moravia ca fugar, biserica luterană din Nikolsburg. În 1528 Hubmaier a fost ars pe rug iar o săptămână mai târziu un grup de 200 de Stabler non-rezistenți (oameni ai toiagului) au plecat cu copiii lor din așa-numitul Schwertler din Nikolsburg (oameni ai sabiei) deoarece comisarului trimis de regele Ferdinand împotriva anabaptiștilor  i se arătase rezistenţă forţată și pentru că confortabila Biserică din Nikolsburg nu a reușit să asigure frații refugiați când au sosit Moravia. Stablerii erau proto-hutteriții. Cronicarul hutterit a înregistrat:

… ei … s-au așezat … într-un sat pustiu și au locuit acolo o zi și o noapte, luând sfat împreună în Domnul cu privire la nevoile lor și au numit slujitori pentru nevoile lor temporale. …. Acești oameni au întins o manta pe jos… și fiecare și-a depus bunurile pe ea cu o inimă binevoitoare… pentru cei aflați în nevoie, conform doctrinei … apostolilor.

Astfel a luat naștere practica comunității de bunuri în rândul celor care au devenit cunoscuți sub numele de hutteriţi după ce un conducător, Jacob Hutter, a fost ars pe rug în 1536. Din cauza hărniciei lor paşnice şi a meşteşugurilor utile pe care le aduseseră fraţii din țările germane, diverși domni morav i-au primit bine pe moșiile lor pe frați care au stabilit acolo comune foarte eficiente sau Bruderhofe. Pe timpul lui Comenius (născut în 1592), optzeci la sută din locațiile cunoscute ale anabaptiștilor din Moravia erau Bruderhofe  hutterite. Deși câteva din estimările secolului al XVI-lea și moderne dau cifre mai mari, Comenius a consemnat că pe vremea expulzării lor din Moravia în 1622,

… anabaptiștii din Moravia … aveau aproximativ patruzeci și cinci de Bruderhofe. În fiecare comunitate trăiau până la 200, 300 sau 400 de oameni și erau comunități care aveau de la 2.000 la 3.000 de oameni.

     Succesul hutteriților în meșteșuguri și agricultură a provocat invidia moravilor mai puțin eficienți în comparație cu care frații mâncau bine chiar și în timpul foametelor. Doamnele din nobilime, atunci când călătoreau, preferau Curțile frățești (Bruderhofe) curate în locul hanurilor morave în timp ce îngrijirea sănătății, îndeosebi a copiilor era foarte apreciată și medicii lor au fost chemați la curtea imperială și o dată, cu un permis de călătorie special (salve-conduct) să se prezinte la un stareț. O asemenea stimă l-a provocat pe Christoph Andreas Fischer, un iezuit și contemporan cu Comenius, să se lamenteze:

Doamne iartă-mă, s-a ajuns până acolo că aproape toate doamnele nobile să aibă numai ….moașe anabaptiste …, doice si asistente pentru copii, pentru că ele erau cele mai experimentate în astfel de lucruri.

Și din nou:

În fiecare sâmbătă, băile lor sunt pline de creștini (catolici) și … nobilii aleargă la ei dacă au nevoie de vreun medicament ca și cum anabaptiștii ar fi singurii care au înțeles această știință(medicina).

     Poate că accentul hutterit asupra îngrijirii sănătății a rezultat din necesitatea unei astfel de îngrijiri într-o curte frățească (Bruderhof) cu bucătărie comună, sală de mese, creșă și mai ales școlile ei rezidențiale „mici” și „mari”, în grija cărora copiii erau lăsați după înțărcare. Legătura familială rămânea importantă, cu toate acestea, și când timpul și obligațiile de muncă ale părinților și copiilor au permis copiilor, exista posibilitatea de contact cu familia, în timp ce comunitatea însăși semăna cu o familie extinsă mare.

       Orice ar putea crede alții despre modul de viață hutterit, Claus-Peter Clasen, un istoric social care mărturisește indiferență față de ideologii în general, dă părerea sa că fraţii erau  mulţumiți şi comentează: „Cu rugăciuni şi mulțumiri credincioșii se culcau și cu rugăciuni și mulțumiri se trezeau din nou.” Clasen menționează de asemenea, după cum urmează, mărturia unui nou venit la Curtea Frățească (Bruderhof):

Un medic… din Wurttenburg… a scris unui prieten în 1597 că a privit cu atenție în jurul lui, observându-i în special pe lideri. Dar el a adăugat. „ . . Trebuie să spun cu adevărat… că n-am petrecut niciodată zile mai fericite”.

     Scopul educației hutterite poate fi mai bine înțeles luând în considerare, probabil, cea mai distinctivă trăsătură a vieții hutterite, exprimată în titlul unei scrieri a episcopului Peter Walpot: Adevărata Predare și Comunitatea Creștină de Bunuri. Poți avea impresia că convertirile bruște nu erau caracteristice hutteriților. Fie că a fost vorba de botezul celui care crescuse printre frați sau permanenta acceptare a unui oaspete refugiat anabaptist, o astfel de recunoaștere formală a fost aparent precedată de o perioadă nedeterminată de învățare, „adevarată predare” la voia lui Dumnezeu, căci, după cum a subliniat Rideman în Rechenschajt, Hristos lucrează numai în oameni predați. Pentru hutteriți, dovada „predarii adevărate” care era esențială, era împărțirea tuturor bunurilor cu semenii credincioşi. Privind la nevoile unuia altuia și la scripturi, hutteriți au găsit că posesia lucrurilor este un obstacol și o amenințare pentru predarea lor personală lui Hristos. Nu era dragostea de bani un rău artificial, dobândit, a argumentat Walpot, și a zis Hristos: „Cel ce nu renunță la tot ce are, nu poate fi ucenicul meu?”

Cu patruzeci de ani înainte de a scrie Walpot, episcopul Ulrich Stadler făcuse (c 1537) această declarație fundamentală:

Există o singură comuniune a tuturor credincioșilor în Hristos. … Au un Părinte… o singură minte… şi suflet pentru că toţi au băut din aceeaşi fântână. . . și deopotrivă îi așteaptă aceeași luptă. . .. Astfel în această comunitate toate lucrurile trebuie să fie una și în comun. … Unde … fiecare membru își extinde grija în egală măsură asupra întregului corp, se zidește și crește și există pace și unitate, da, fiecare membru are grijă de celălalt…Pe scurt, un frate ar trebui să slujească, să trăiască și să lucreze pentru celălalt, niciunul pentru sine însuși… Aceasta vedem în toate scrierile sfinților apostoli… Așa este viața aleșilor, sfinți copii ai lui Dumnezeu în pelerinajul lor. Amin.

     Comunitatea de bunuri era, prin urmare, mai mult decât sistemul economic în care opera Bruderhofe (Curtea frățească). Era mai degrabă „un semn exterior și vizibil al  Harului lăuntric şi spiritual”. Scopul conştient al educaţiei hutterite trebuia să dezvolte în toate privințele obiceiul de „predare adevărată” în fața voinței lui Dumnezeu așa cum hutteriții înțelegeau asta.

Educația Hutterită

      În Europa, unde învăţământul elementar era într-o stare jalnică şi analfabetismul era larg răspândit, hutteriții aveau o alfabetizare completă – toți copiii hutteriți au fost în școli și de asemenea adulții analfabeți care s-au alăturat huteriților erau învățați să citească și să scrie.

 Vizitatorii care veneau să frecventeze școlile includ și nobilimea ai căror copiii nehutteriți erau trimiși din alte țări la Școlile hutterite din Moravia. Frații, însă, par a fi limitați ei înșiși la învățământul elementar, religios și profesional, probabil socotind ca nespirituală educaţia superioară a persecutorilor lor.

      O descriere la fel de concisă a educației hutterite ca oricare este cea oferită de Rideman în Rechenschajt-ul său din 1540-41:

„Voi părinți”, spune Pavel, „nu provocați copiii voștri la mânie, ci creșteți-i în frica și învățătura Domnului.” Din acest motiv este educația noastră a copiilor astfel încât să nu le permitem să-și îndeplinească voință încăpățânată și practica carnală. Prin urmare, în locuri precum Moravia, unde avem multe gospodării, avem școli în care ne creștem copiii în disciplina divină și îi învățăm de la început să-L cunoască pe Dumnezeu. Dar nu le permitem să meargă la alte școli, întrucât acolo se predau doar înțelepciunea, arta și practicile lumii și tac în privința lucrurilor divine.

Practica noastră este următoarea: de îndată ce mama a înțărcat copilul ea îl dă la școală. Aici sunt surori, numite de către Biserică să aibă grijă de ei, (surori) care au fost recunoscute a fi competente și sârguincioase în aceasta; şi de îndată ce pot vorbi, ele pun cuvântul  Mărturiei lui Dumnezeu în gurile lor și-i învață să vorbească cu sau de la fel, spunându-le despre rugăciune și despre lucruri pe care copiii le pot înțelege.

Cu ele rămân copiii până în al cincilea sau al șaselea an, adică până sunt capabili să învețe să citească și să scrie.

Apoi sunt încredințați profesorului, care îi învață la fel și prin aceasta îi învață din ce în ce mai mult în cunoaşterea lui Dumnezeu că ei învaţă să-L cunoască pe Dumnezeu şi voia Lui şi se străduiesc să păstreze același lucru. El respectă următoarea ordine cu ei: când se adună toți dimineața la școală, el îi învață să mulțumească Domnului împreună și să se roage. Apoi le predică ca unor copii pentru o jumătate de oră, spunându-le cum au ar trebui să se supună, să fie supuși și să-și onoreze părinții, profesorii și aceia puși peste ei și ilustrează atât din Vechiul cât și din Noul Testament promisiunea celor evlavioşi şi pedeapsa copiilor celor neascultători şi încăpăţânaţi.

De la o asemenea ascultare de părinți îi învață ascultarea de Dumnezeu și păstrarea voii sale; ca să-L venereze ca pe atotputernicul lor Tată, să-L iubească, cinstească și să se închine Lui mai presus de toate; și că slujirea Lui este bună. Astfel, ne învățăm copiii din copilărie să nu caute ce este temporal, ci ceea ce este etern.

Ei rămân cu profesorul până ajung la stadiul în care ei poate fi învățat să lucreze. Apoi fiecare este pus la munca pentru care este recunoscut a fi talentat și capabil. Când au fost astfel educaţi și au învățat să cunoască și să creadă în Dumnezeu, ei sunt botezați după mărturisirea credinței lor.

Ordinul paulin de la început a fost dat cu scopul educației.

Au fost apoi conturate mijloacele prin care urma să fie îndeplinit acest scop. Teza finală a descris ce s-a întâmplat la realizarea acestui scop. Atât pentru hutteriți, cât și pentru Comenius, dezvoltarea și menținerea credinței personale a fost scopul primordial al educației. Din moment ce alte școli nu au arătat acest scop, hutteriții au considerat necesar să aibă propriile școli. Pentru a dezvolta „adevărata predare” și ucenicia creștină, voința naturală trebuia controlată și tendințele de „practică carnală” verificate. Aceasta s-a realizat prin metode blânde și de dezvoltare(treptate). Surorile au instruit și au predat la copiii mici ce puteau să facă și să înțeleagă. În școala mare profesorul a continuat progresiv această pregătire prin rugăciuni zilnice şi predicare. Învățătura lui a fost legată mai întâi de experiența copilului de șase ani: obligaţia de a onora şi asculta părinţii şi profesorii. Acest lucru a dus în timp la învățarea copiilor să-L iubească și să-L cinstească pe Tatăl lor ceresc „mai presus de toate lucrurile”. „Astfel”, scria Rideman, „ne învăţăm copiii din copilărie până să caute nu ceea ce este vremelnic, ci ceea ce este veșnic”.

Accentul pus pe ascultare a fost semnificativ. Pentru hutteriți, supunerea față de voinţa lui Dumnezeu s-a exprimat în mare măsură prin conformitatea cu voinţa comunităţii. Hostetler și Huntington au descoperit că educația hutterită în  Bruderhof-urile nord-american moderne este eficientă în producerea unei societăți stabile astfel că, la vârstă adultă, cu puține excepții, hutteriții au interiorizat „regulile date de Dumnezeu”. Acei cercetători au descoperit referitor la copiii hutteriți:

Ei nu sunt învățați să se autodisciplineze, hotărând ce este corect și urmând propriul concept de adevăr; mai degrabă sunt învățați să facă celi se spune și că cei cu autoritate îi vor veghea, îi vor pedepsi și îi vor proteja.

Și mai departe:

Copiii nu dezvoltă un sentiment puternic de vinovăție. Pentru că este firesc ca un copil să păcătuiască… nu este „vina lui”… Acțiunile lui trebuie direcționate prin laudă si pedeapsă.

Neliniștiți, așa cum s-ar putea simți mulți evanghelici în legătură cu o astfel de condiționare, un hutterit modern ar putea privi din Bruderhof-ul său lipsit fără violența, rivalitatea, dezintegrarea căsătoriei și a familiei, cu probleme de identitate și alienare, și să nu fie la fel de dispus să schimbe practicile hutterite de socializare a copiilor pentru cele ale „lumii” precum au fost strămoșii săi din secolul al XVI-lea.

       Dintre scrierile educaționale hutterite, cele două care, combinate, oferă cel mai complet set de instrucțiuni este Adresa lui Peter Scherer (Walpot) 1568 către profesorii de școală și Walpot-Kriil Schulordnung (Ordinea Școlii) din 1578,

Atât Ordnung (Ordinea), cât și Adresa au făcut clar că cei cărora le erau încredințați  copilul avea nevoie de un puternic simț al vocației:

În primul rând, ei trebuie să țină cont constant de faptul că sunt numiți peste copii de către Domnul și de către poporul Său… Nimeni nu ar trebui ca fără să vrea… să slujească pe cei nevoiaşi ai Domnului în şcoli, pentru că nu ar exista nicio binecuvântare într-o astfel de lucrare… Asemenea expresii ca acestea atunci ar putea fi auzite: „Voi copii răi; trebuie ca tot timpul cineva să se ocupe de voi, nu poate face omul nimic pentru sine’, sau lucruri similare…. Prin urmare, fiecare ar trebui să-și facă de bunăvoie și bucuros partea sa de slujire a Domnului…. (Ordnung)

Poate că aceste standarde înalte nu au fost atinse decât de cei care au învățat primii „disciplina divină”. De aici a fost pus un accent puternic pe un bun exemplu. Ordnung scrie:

. . . profesorii si mamele de scoala . . . trebuie să fie pașnici și de încredere în relațiile lor unul cu altul. . . Ei vor avea grijă ca nu cumva dezbinarea, cearta sau vorbirea zbuciumată să fie auzite de copii.

Adresa oferă un test și mai cautator al predării de sine al unei surori care, trebuie amintit, trăia constant cu copiii:

… Nu se dă un exemplu bun copiilor care aud și văd așa ceva lucruri. Căci copiii observă repede acest lucru și spun: „ceea ce ne interzic nouă, ei înșiși o fac” …. Dacă una (sora) este voită împotriva alteia… (fetele) vor repeta între ele și, în consecință, nu au  respectul cuvenit pentru cele care au eșuat în acest fel.

    Accentul pus pe valoarea copilului și pe importanța influenței personale a avut un efect asupra folosirii pedepselor corporale. După cum subliniază doctorul John E. Sadler, savantul comenian, în legătură cu opiniile lui Comenius asupra pedepselor corporale.

În alegoria sa, Labirintul lumii, el (Comenius) se referă la „intrarea la studiu” ca dureroasă și dificilă și vorbește despre „pumnii, bastoanele, bâtele, nuielele de mesteacăn” care „loveau pe copii în obraji, cap, spate și posterioare până când sângele curgea afară și erau aproape în întregime acoperiți cu dungi, cicatrici, pete și răni”.

Acest lucru nu a fost, totuși, adevărat pentru hutteriți care, pentru vremurile lor, au fost moderați în aplicarea pedepselor corporale, după cum indică următoarele instrucțiuni:

Când… copiii sunt vinovați… de conversație nepotrivită sau altă nebunie, se ordonă ca nu orice soră să intervină deodată și să pedepsească, ci ar trebui să aibă grijă în frica de Dumnezeu pentru ca tinerii să aibă grijă să nu fie disciplinați în grabă… surorile ar trebui să raporteze chestiunea către frațil… sau la mama școlii și nu ar trebui să fie prea sever, văzând că Domnul se purta cu noi, bătrânii, nu după deşertăciunile noastre, ci după har. (Ordnung)

Hostetler și Huntington au observat într-o Curte Frățească modernă că deși disciplina fermă este favorizată, „copiii nu sunt niciodată pedepsiți răzbunător sau în furie”. Ordnung-ul prevedea că fetele mai mari trebuiau disciplinate de o mamă de școală și băieți mai mari de către un profesor și că, în caz de „păcat mare”, o soră trebuia să se consulte mai întâi cu un frate înainte de a se ocupa de asta. Aparte de evitarea pedepsei administrate în grabă, prevederea înțeleaptă ca pedeapsa corporală să fie dată doar de un bătrân de același sex sugerează o perspectivă sănătoasă asupra unor astfel de chestiuni cu mult înainte de descrierea de către psihologi de pericole în acest sens. Hutteriții au văzut pedeapsa ca având un efect pozitiv, nu negativă, atât pentru infractor, cât și pentru cei care au fost martori ai administrării ei. The Ordnung direcționa:

Dacă pedeapsa cu bățul este necesară în cazul unui băiat sau al unei fete mai mari, se va face cu frica de Dumnezeu și cu discernământ… severitatea va fi în funcție de gravitate. Acest lucru nu se va face în secret… astfel încât (copiii) pot învăța prin aceasta să se teamă de fapte greșite. Copiii vor fi antrenați să nu se opună bățului, ci să accepte de bunăvoie pedeapsa.

Huntington a observat acest ultim principiu funcționând într-un Bruderhof modern unde imediat după ce a fost pedepsit de tată, copilul a fost mângâiat de mamă, dar, în lipsa ei, tatăl a făcut mângâierea încât tristețea a fost repede uitată. Hutteriții din secolul al XVI-lea aveau o înțelegere similară. Noii sosiți, fie că sunt „oameni mici” sau „mai mari”, trebuiau tratați cu „simpatie” și „grijă sârguincioasă” iar cineva „nu ar trebui angajat dintr-o dată să rupă voința proprie, ca nu cumva să vină vătămarea din aceasta”. (Ordnung)

      Mai mult decât atât, diferențele individuale de temperament trebuiau recunoscute la corectarea copiilor chiar și într-o instituție atât de mare ca o școală Bruderhof. În Ordnung a fost subliniat cu înțelepciune că:

Este necesar să exerciți o mare discreție și discernământ în disciplinare copii, căci adesea un copil poate fi mai bine instruit, corectat și învățat prin cuvinte amabile când asprimea ar fi cu totul în zadar, în timp ce altul poate fi cucerit cu cadouri. Un al treilea, însă, nu poate fi disciplinat fără severitate și nu acceptă corectarea. Prin urmare exercitarea disciplinei copiilor necesită frica de Dumnezeu.

Deși „manifestarea mâniei” era interzisă hutteriților, utilizarea pedepselor corporale de către aceștia este probabil inacceptabilă pentru cei mai mulți  educatori moderni. Trebuie stabilit, însă, dacă punctele de vedere și practica hutteriţilor în această privinţă au fost mai progresiste decât cele ale contemporanii lor. Scriind despre vremurile lui Comenius, Keatinge a consemnat opiniile că utilizarea excesivă a pedepselor corporale până la „brutalizare copii” era obișnuită în școlile europene. O astfel de utilizare a pedepselor corporale pare incompatibilă cu opiniile hutteriților, încât aceștia cu atâta sârguință au încercat să se dezvolte. Hutteriții par să fi fost cu mult înaintea contemporanilor lor în această privință și dacă Comenius ar fi fost familiarizat cu şcolile hutterite ar fi fost uimit de umanitatea remarcabilă a acestora.

Ordnung-ul și Adresa conțin atât de multe instrucțiuni referitoare la grija sănătăţii copiilor încât numai câteva pot fi menționate. 

În Adresă li s-a spus profesorilor:

Într-adevăr, au fost adesea cazuri ale părinților copiilor care vin și vă spun: „Frații mei, m-am dat pe mine și pe copiii mei Domnului și școlii”, și apoi se plâng că unul dintre copii a avut o erupție cutanată în școală sau o altă afecțiune, fie că este vorba despre ochi, sau mâini sau picioare. … Vă spunem vouă, fraţilor de şcoală, că voi înșivă sunteți responsabil să vă ocupați de astfel de chestiuni….

Astfel, bolnavii urmau să fie izolați de fântână, atât persoanele cât și ustensile de mâncare ale acestora, lenjeria de pat, hainele, periile, pieptenii, și separate în materie de spălat şi de aşezare pe scaune. (Adresa) Noi sosiți urmau să fie examinați temeinic pentru boli, în timp ce, s-a ordonat, rănile „nu vor fi ascunse, dar se vor cere ajutor și sfat cât mai curând posibil înainte de o vătămare mai mare vine din asta.” (Ordnung) Când au fost inspectate „gurile rele”, a fost cerut că degetele mamei școlii trebuiau să fie imediat spălate și nu puse nespălate în altă gură. (Ordnung)

O instrucțiune minoră a fost că pantofii trebuiau păstrați reparați, înmuiați cu grăsime și să nu fie prea mici, pentru a preveni durerile de picioare. (Ordnung, de asemenea Adresa)

A fost necesară îngrijirea temeinică: Asistentele să rămână cu sârguință cu copiii bolnavi… să fie grijulii aşteptându-i la ridicare şi culcare, la curăţenie şi spălare. Și pentru copiii bolnavi mai ales ar trebui să fie libere să-i ceară bucătarului pentru ce pot avea nevoie. (Ordnung)

Dacă profesorul descopere că apa din baie e prea fierbinte, ar putea „să nu dea atenție la astfel de remarci” ale unei surori precum: „Ce, asta nu este prea fierbinte”. (Adresă)

Într-o legătură similară, profesorii au fost instruiți:

În plus, dacă un copil a avut eczeme, nu ar trebui să-l lași să fie scăldat atât de des. Aceasta s-a întâmplat adesea ca, deși un copil a raportat această boală, totuși să fie obligat să facă baie. (Abordare)

      În îngrijirea generală a copiilor, surorile însele trebuiau să ridice copiii mici în pat și să se ridice din pat și să nu lase asta pe seama fetelor, deși, s-a admis, acestea ar putea să-i ducă pe cei mici în pat, să-i spele și  să-i îmbrace. (Ordnung) Două sau trei fete și o soră urmau să fie pe casa scării dimineața ca să aibă grijă ca cei mici să nu cadă. (Ordnung)

Asemenea instrucțiuni ar putea fi atribuite minuțiozității caracteristice a hutteriţilor. Următoarele instrucțiuni din Ordnung, totuși, dezvăluie o simpatie pentru copiii mici și un standard de îngrijire a copiilor care nu erau obținute în mod obișnuit în instituțiile engleze și chiar în case, până în vremuri relativ recente. Copiii ar putea să nu fie forțați să mănânce alimente care nu le-au plăcut sau să fie puși la culcare imediat după ce au mâncat mai ales vara când este „cald și umed în pat”. Din nou, asistenta de noapte, care era asistată de o soră până când toți copiii adormeau, era obligată să se asigure că copiii rămân bine acoperiți, să-i țină pe cei care plângeau pe oală (înfășurându-i să le fie cald) dar să nu-i trezească să facă acest lucru. O altă prevedere generoasă era:

Când copiii mici nevinovați vor murdări patul, ei vor vor fi uscați cu grijă și să nu se facă economie la haine de pat și scutece.  Nu vor fi lăsați să mintă pentru că nu pot… înțelege. (Ordnung)

Există și alte astfel de instrucțiuni, dar aceste extrase sunt suficiente să ilustreze marele accent pus de hutteriți pe îngrijirea și hrănirea corespunzătoare atât a trupului, cât și a sufletului.

* * *

Sadler comentează: „Din păcate, în secolul al XVII-lea profesorii avea o imagine foarte proastă. În general, profesorii copiilor mici au fost în special ignoranți și ineficienți.” În niciun caz nu se putea spune acest lucru despre hutteriții care slujeau în școli. La fel ca hutteriții, Comenius era preocupat de dezvoltarea simțului vocației divine pentru predare; era îngrijorat de antrenamentul caracterului, formarea obiceiurilor, moderarea și folosirea corectă a pedeapsei corporale și despre îngrijirea corpului. Se propune în al doilea articol să se arate că paralel cu majoritatea reglementărilor școlare Walpot-Kral pot fi găsite în scrierile lui Comenius, frecvent în detaliu, altfel în principiu.

Deși se atrage atenția asupra asemănărilor, trebuie să fie recunoscute și diferențe semnificative. Diferențele față de educația hutterită nu erau la fel de mari, totuși, in cazul lui Comenius ca și în al nostru. Școlile hutterite erau unice. Acele școli erau la fel de diferite de alte școli precum este un Bruderhof de un oraș sau de un sat. George și Louise Spindler subliniază că “Societatea hutterită este o scoala și scoala este o societate”.  Bruderhofe (Curțile frățești) nu erau numai colonii de hutteriți; erau menite să fie colonii ale Raiului. Acea patrie era adevărata lor casă. De lucrurile materiale pe care le-a dat Tatăl lor trebuiau să se bucure, dar exista pericolul în a le poseda, ca nu cumva „lucrurile” să tocească dorința pentru patria pe care o vor dobândi fie printr-o moarte pașnică printre frații lor sau prin martiriu ca misionari sau fugari printre frații mincinoși. Această viață era un pelerinaj în care se învăța și se practica ucenicia. Educația, deci, a fost toată viața, iar Bruderhof o şcoală. Școlile mici și mari din Bruderhof-ul său erau locuri în care un Hutterit a fost antrenat doar în timpul celor zece ani de copilărie.

Adunare 12 Decembrie 2021

Adunare 28 noiembrie 2021

Înregistrare din adunare 24 octombrie 2021