27 mai 2022 de vesteabună

Cu omul zdrobit și smerit

„Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite.” Isaia 57:15
Iată cu cine este Dumnezeu, iată unde este, unde stă Dumnezeu: CU CEL cu inima zdrobită, cu cel cu duhul smerit.
Mintea noastră are nevoie de răspunsuri logice pentru a acționa, conștiința are nevoie de argumente pentru a se putea justifica. Unul din cele mai grele răspunsuri este cel legat de suferință.
Suferința a intrat în lume prin păcat. Boala, ura, războiul, pustiirea, refugierea, bătrânețea sunt toate roade ale păcatului, urmări ale intrării păcatului în lume.
Omul zdrobit, cel cu inima zdrobită este nu doar cel cu visele năruite, ci mai ales cel cu Planurile și faptele nimicite iremediabil, fără putință de revenire. Uite, lângă fiecare ca acesta „stă” Dumnezeu, așteaptă să se pocăiască dacă nu e credincios, așteaptă să-L mângâie, dacă e.
Dar oare trebuie ca Dumnezeu (sau Diavolul, cu permisiune) să ne zdrobească pentru e beneficia de asistența divină? Din fericire nu, mai este o cale.
Calea smereniei.
Dacă nicăieri în Biblie nu ne spune Dumnezeu să ne zdrobim, sau să ne provocăm zdrobirea, smerirea este o ceva ce putem și trebuie să facem noi, este consecința firească și măsura de îndreptare după analiza (cercetarea) de sine a fiecăruia din noi. Este calea salvării, a mântuirii.
„Tu mântuiești pe poporul care se smerește….” 2 Samuel 22:28
„Cine se smerește va fi înălțat” Luca 14:11. 18:14
Cum poate cineva să se smerească? Cum se face această smerire care duce la înălțare, la mântuire?
Sunt câțiva pași ale unui drum al minții și al cugetului:

Primul pas este cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu, oglindirea în acest Cuvânt. În Cuvânt vom găsi multe exemple de oameni trufași și îngâmfați care s-au smerit și au fost mântuiți și multe exemple de oameni la fel de trufași și de îngâmfați care nu s-au smerit și au pierit prin mândria lor. Să urmărim:
2 Cronici 12:6-7 Atacul lui Șișac asupra lui Roboam. „Căpeteniile lui Israel şi împăratul s-au smerit şi au zis: „Domnul este drept!” Şi, dacă a văzut Domnul că s-au smerit, cuvântul Domnului a vorbit astfel lui Şemaia: „S-au smerit, nu-i voi nimici, nu voi zăbovi să le vin în ajutor şi mânia Mea nu va veni asupra Ierusalimului prin Şişac.”
2 Cronici 30:10-11 Restaurarea închinării la templu de către Ezechia și invitația dată semințiilor dezbinate de a se întoarce la Dumnezeul lui Avraam. „Alergătorii au mers astfel din cetate în cetate, prin ţara lui Efraim şi Manase, până la Zabulon. Dar ei râdeau şi îşi băteau joc de ei. Însă câţiva oameni din Aşer, din Manase şi Zabulon s-au smerit şi au venit la Ierusalim.”
1 Împărați 21:27-29 Smerirea lui Ahab. „După ce a auzit cuvintele lui Ilie, Ahab şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe trup şi a postit: se culca cu sacul acesta şi mergea încet. Şi cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie, Tişbitul, astfel:„Ai văzut cum s-a smerit Ahab înaintea Mea? Pentru că s-a smerit înaintea Mea, nu voi aduce nenorocirea în timpul vieţii lui…„
2 Cronici 32:26 Smerirea lui Ezechia. „Atunci, Ezechia s-a smerit din mândria lui, împreună cu locuitorii Ierusalimului, şi mânia Domnului n-a venit peste ei în timpul vieţii lui Ezechia. „
2 Cronici 33:22-24 Ne-smerirea lui Amon. „A adus jertfe tuturor chipurilor cioplite pe care le făcuse tatăl său, Manase, şi le-a slujit.Şi nu s-a smerit înaintea Domnului, cum se smerise tatăl său, Manase, căci Amon s-a făcut din ce în ce mai vinovat.Slujitorii lui au uneltit împotriva lui şi l-au omorât în casa lui.„
Exemple biblice sunt mult mai multe, toate exemplele sunt necesare și trebuiesc „privite”, dar pentru exemplificare am scris destul. Pentru analiza de sine însă va fi nevoie de citirea întregii Biblii, undeva pe vreo pagină, fiecare din noi își va regăsi mândria sau smerirea, îngâmfarea sau zdrobirea. În fiecare din noi este câte un Ahab, câte un Amon, câte un Ghehazi sau câte un David sau Ezechia. Aici ajungem la al doilea pas al smeririi.
Dragostea de Dumnezeu ne face să vrem să fim cu El, lângă El, dar până vom ajunge acasă la El, nu se poate decât să facem astfel încât El să fie lângă noi. Iar Dumnezeu este cu cel smerit, cu cel zdrobit, și mai este cu cineva:
„Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de Cuvântul Meu….” Isaia 66:2
Nu doar duhul smerit și inima zdrobită ci și teama de Cuvântul lui Dumnezeu atrag asistența și protecția divină.
Al doilea pas al drumului cugetului și a minții spre smerire este copierea exemplelor Bibliei. De aceea citirea Bibliei este comparată cu privirea în oglindă, căci pe noi ne vedem în Biblie, pentru noi au „pățit” aceia” atâtea lucruri. Cum am scris:

„Ghehazi, Iona, Iov, Șimei
Samson, Cain, Ioab, Nabal
ne sunt profesori dragii mei
pentru războiul actual.

Prin ce ispite fost-au ei,
aceleași sunt și-n noi acum,
și-așa cum au luptat acei,
așa va fi și-al nostru drum.

La luptă trebuie-nvățat
Vechiul Cuvânt amănunțit,
înving cei ce L-au ascultat,
pierd cei L-au disprețuit.„
(E vorba acolo în 2 Corinteni 3 despre două oglinzi, una clară a Noului Testament („ca într-o oglindă” sau cu fața descoperită) și alta cețoasă, a Vechiului. Mai scrie la Ezechiel 34 despre „cealaltă parte a pășunii”, adică e prevăzut profetic că Pășunea (hrana) are două părți: Scripturile noi (Noul Testament) și „celelalte Scripturi”, „cealaltă parte a pășunii” cum a scris Ezechiel și cum s-a întâmplat cu talmudul și alte datini bătrânești adăugate de iudei Bibliei și numite de Ezechiel „iarbă călcată în picioare” și „apă tulburată”, adică Cuvânt răstălmăcit. (probabil va urma o postare despre „cealaltă parte a pășunii.) Dar să mă întorc la smerire.)
Al doilea pas al smeririi este copierea exemplelor biblice în viața noastră. Nu ne-ar fi poruncit Dumnezeu „să luăm ca pildă de suferință și de răbdare pe proroci” dacă nu ar fi aceasta calea mântuirii noastre: citirea pildei și urmarea ei. Desigur cineva cu pretenții de „insuflat” va nega ce scriu eu aici și îmi va spune ceva despre unicul medicament carismatic acceptat: „călăuzirea duhului”, iar eu îi voi răspunde că acest Duh a lăsat scris două testamente și despre asta scriu eu acum. Duhul ăla fără Scriptură, fără Testamente, fără citit, fără meditat, fără înțeles și fără aplicat este mers înapoi, ca racul, cu viteză spre păgânism, cum se vede de fapt în lumea carismatică. Viața religioasă a ajuns pentru mulți o formulă magică, mistică de „intrat și de stat în prezența lui Dumnezeu”, stare care înlocuiește ca un talisman nevoia de citit, imperativul pocăinței și stresul unei vieți angajate în slujirea lui Dumenzeu cu o rutină religioasă nimic diferită de acelor ce-și fac cruci când văd biserici. Dar nu simțiri de prezențe te smeresc, ci citiri de exemple și comparări cu propria inimă care-și cunoaște cel mai bine, necazurile, lipsurile și păcatele.
Dumnezeu este cu cel care stă lângă Cuvânt și se privește în Cuvânt și se spală, așa cum ne privim fiecare în oglindă să vedem dacă ne-am spălat bine. Dacă nu toți suntem zdrobiți (să mulțumim lui Dumnezeu pentru asta), putem cu toții să ne smerim, iar calea smeririi începe cu temerea de Cuvânt, poate acesta este primul pas.
Și mai am un gând: dacă Dumnezeu este cel cel smerit și zdrobit, iar noi nu suntem așa, să căutăm compania celor smeriți și zdrobiți, Îl vom găsi pe Dumnezeu acolo, chiar în ei. „Mie mi le-ați făcut” se va auzi la judecată celor ce vor întreba „când te-am văzut noi?”

25 mai 202225 mai 2022 de vesteabună

Ca să fiți fii…

„...Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; ...” Matei 5
La starea de fiu al lui Dumnezeu, de copil al lui Dumnezeu se accede, se urcă…prin credință.
Nu ești copil al lui Dumnezeu dacă nu crezi Cuvântul Lui și dacă nu faci faptele lui Dumnezeu.
Dacă ai credință în cineva, dacă-l asculți și faci ce zice, ești „fiul”aceluia. Nu cine te naște fizic îți e tată și mamă, ci mai mult cine te învață, cel ale cărui învățături le urmezi.
Nu contează nici eticheta ta, nu impresionezi pe nimeni cu ea. Dacă asculți de diavol, ești „fiul” lui, indiferent de eticheta pe care o porți. Dacă asculți de Dumnezeu, ești Fiul lui Dumnezeu și nu ai altă etichetă, că așa poruncește El.
„Înţelegeţi şi voi, dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă.” Galateni 3:7
Sau cum spune Pavel despre Timotei: „Tu, dar copilul meu…„. Nu tatăl grec al lui Timotei îi era tată, ci Pavel pe care l-a ascultat și l-a crezut.
Mai avem un exemplu: „…ca Sara, care asculta pe Avraam şi-l numea „domnul ei”. Fiicele ei v-aţi făcut voi, dacă faceţi binele fără să vă temeţi de ceva. ” 1 Petru 3:6 Devii fiică a Sarei dacă faci faptele Sarei. Dacă urmezi exemplul cuiva, „te faci”, devii fiica aceleia sau fiul aceluia. Dacă urmezi exemplul (pilda) lui Dumnezeu, ești copil preaiubit de Dumnezeu: „Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii preaiubiţi.” Efeseni 5:1
O lecție legată de educația copiilor noștri: dacă copiilor noștri le dăm doar cele necesare trupului și nu ajungem să le dăm și hrana sufletului, altcineva se va ocupa de asta și ei vor ajunge „fiii” aceluia. La fel cu cei pe care îi învățăm, dacă le dăm învățătura Tatălui nostru, ei devin fii ai Tatălui nostru.
O lecție pentru noi: autocritica, introspecția, analiza faptelor proprii trebuie să fie o constantă a creștinului. Ale cui gânduri le urmăm, ai cui fii vrem să devenim!
Credința care ne „face” fii esta una vie, adică dovedită prin fapte: „Dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam.” Ioan 8:39 Nu afirmarea cuiva, sau susținerea unei apartenențe face pe cineva fiu, ci credința dovedită prin fapte. Adică starea de fiu al lui Dumnezeu nu este ca la nașterea fizică, când ești fiul tatălui tău indiferent de ce faci, ci fiind înfiați, devenim fii și dovedim că suntem prin ascultare, prin credință stăruitoare.

24 mai 20223 august 2022 de vesteabună

Concedierea păstorilor

O analiză a textului din Ezechiel 34: moartea soției lui Ezechiel exact la data nimicirii cetății Ierusalimului de către Babilonieni (ce aveau ei mai scump în ochii lor), interdicția dată lui Ezechiel de a-și jeli soția, concedierea păstorilor lui Israel, preluarea conducerii „Turmei” de către însuși Domnul.
Ce interesant!: Exact la data nimicirii cetății, Domnul concediază pe păstori (oricum nu mai aveau unde sluji) și preia El conducerea și grija turmei.
Un mod destul de dur de a le „scoate oile afară din staul”.
Parcurgeți împreună cu mine firul argumentelor.
Planul lui Dumnezeu e armonios în toate detaliile.

14 mai 2022 de vesteabună

Conștiința opunerii între „eu” și „lume”. Despre spiritul critic.

(partea a II-a, partea I aici)
„Toţi slujitorii împăratului care stăteau la poarta împăratului plecau genunchiul şi se închinau înaintea lui Haman, căci aşa era porunca împăratului cu privire la el. Dar Mardoheu nu-şi pleca genunchiul şi nu se închina..” Estera 3:2 Continuare de aici.
Continui publicarea fragmentului aproape profetic scris în 1935 de evreul Mihail Sebastian.
Observarea și analiza atentă a acestei opoziții „eu-lume”, o luptă lăuntrică care are loc în conștiința fiecărui om la un moment dat, este realizată de Mihail cu precizie chirurgicală, iar împlinirea „profețiilor” spuse, mai ales cele cu privire la eșecul „marxismului” și „fascismului” dau greutate adevărului spus de el. Chiar necreștin fiind Mihail și nefiind nici măcar evreu practicant, „lucrarea legii este scrisă” în inima lui, conștiința lucrează la modul activ, ca în oricare om. Această porțiune de text este o apărare a ideei de a avea dreptul la opinie în afara „spiritului de stup”, „de cazarmă”, a te defini fără apartenență și a-ți afirma identitatea fără înregimentare. „Mereu dizident”, iată un deziderat cu care mă contopesc și eu. Într-o lume în care ideea fără uniformă, rostirea fără ecuson și explicarea fără amvon nu au nici un răsunet, să vrei să rămâi o voce a Celui „disprețuit și părăsit de oameni” te supune zilnic acestei presiuni: eu-lume.
A aparține la o grupare este „moartea spiritului critic” sau cum spunea fratele Moldoveanu, „să nu aparțin la o grupare că atuncea mă stăpânește, mă robește…„….

…dar cine să priceapă lucrul acesta?
Urmează citatul:
„Există un singur duşman care le poate sta împotrivă: spiritul critic. De aceea orice dictatură, fascistă sau comunistă, debutează prin suprimarea lui. „Abjectul spirit critic“, pe care alcoolul şi dictatura îl îndepărtează după primele excese, din pudoare uneori, de frică totdeauna… Este şi această renunțare la luciditate o voluptate în plus, căci atenţia nu este comodă, severitatea cu tine însuţi nu e plăcută, iar veghea nu e odihnitoare. Noaptea de chef va trece însă, și în zori va veni dezgustul. Nopțile de chef ţin uneori foarte mult în istorie: ani și decenii, dacă nu veacuri. La sfârșitul lor, dezgustul însă vine fără greş.
„Moartea individului“ este moartea spiritului critic. Nu cred în acest deces. El ar însemna moartea omului, pur şi simplu.
Nu știu încotro ne vor duce revoluțiile de azi sau de mâine. Nu ştiu unde se va sfârşi procesul de descompuneri pe care incontestabil îl trăim. Ştiu însă că există anumite valori umane indestructibile. Ele vor rămâne.
Nici o revoluţie nu va anula în noi conştiinţa opunerii dintre „eu“ şi „lume“. Nici o revoluţie n-a suprimat-o până azi. Progresul este posibil pe orice plan, numai pe acesta nu.
Sunt câteva drame esenţiale, care i-au fost date omului şi pe care el le va păstra, indiferent de condiţiile lui materiale. Nimeni nu ne poate da o dispensă generală de a trăi aceste drame şi de a le răscumpăra fiecare cu viaţa noastră. Nici un sistem social nu va escamota realitățile de conştiinţă, (….). „Eu și lumea” este o dramă pe care omul în uniformă nu o cunoaște! E un fericit. Fericit ca o albină, ca o furnică. Locul lui în lume e sigur, orizontul precis, funcţia strictă. Dar umanitatea nu poate trăi prea mult din ignorarea propriilor ei legi. Că tinde uneori spre stup şi furnicar, este explicabil, stupul find regimul certitudinilor absolute şi deci odihnitoare. Dar condiţia noastră naturală este libertatea, stare dificilă,
dramatică și obligatorie. E mai ușor să fii albină decât om. Din nenorocire însă nu există putință de a opta. Vom rămâne oameni, chiar dacă vom încerca să nu mai fim. Libertatea nu este o revendicare și nici un ideal, ci o puternică obligaţie structurală, împotriva căreia ne revoltăm din când în când, invidioşi de fericirea furnicilor.
„Omul în uniformă“ are gata un răspuns zdrobitor pentru omul civil: individualist! Este o teribilă invectivă, dar şi o inabilă confuzie.
Nu. A rezista spiritului de stup nu este o atitudine individualistă, ci, dimpotrivă, o afirmare a ideii de om, care trebuie menţinută. Nu e nimic abstract și nimic iudaic în această rezistență. Nu este, mai ales, nimic egoist.
Așa-zisul nostru „individualism“ nu are nimic de împărţit cu o societate în care nouă zecimi din oameni sunt ţinuţi în zdrobitoare condiţii de inferioritate. Omenirea îşi va pune, mai curând sau mai târziu, problema săracilor şi a bogaţilor. Aşa-zisul nostru „individualism“ nu stă de-a curmezişul acestui drum. Dar e un drum care nu poate trece peste viața noastră interioară, nu poate nesocoti singurătatea noastră şi drepturile acestei singurătăţi, singură creatoare de valori umane. Toate rugurile, toate mitralierele, toate ocnele din lume sunt insuficiente pentru a suprima din rădăcină aceste drepturi, aceste obligaţii. Pentru a le ucide, ar trebui ucis mai întâi omul însuşi. Într-un cimitir, problema ar fi simplă.
Marxismul şi fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice şi economice decisive, dar amândouă pornesc de la o groaznică ignorare a omului. Este și în marxism, și în fascism o lipsă de viaţă şi un abuz de scheme care le face din capul locului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau peste o sută de ani, dar se va răzbuna.¹
Recunosc că această poziţie între extreme nu este ușor de menținut. Când jumătate din oameni strigă „da”, şi cealaltă „nu“, pus între aceste două intransigenţe, eşti ameninţat să fii de două ori lovit. Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodată uniformă. E un civil.
M-am ferit mereu de adevărurile absolute, pe care le pui în buzunar ca pe un permis de armă. Am încercat să-mi păstrez dreptul modest, dar tenace de a înţelege lucrurile în nuanţe și în distincţii. Nu sunt un partizan: sunt mereu un dizident. N-am încredere decât în omul singur, dar în el am foarte multă încredere.„

1. La această frază m-am referit când am scris mai sus că textul este profetic. Acum la aproape 90 de ani de când a fost scris, marxismul și fascismul au murit demult.

Mitralierele și rugurile ucid omul, ucid spiritul critic, ucid dizidenții în numele stupului, al furnicarului, al cazărmii. Și în numele voluptății de a nu gândi, al renunțării la luciditate, al abandonării spiritului critic, al pierderii libertății. Libertatea este o „stare dificilă, dramatică și obligatorie” sau „o puternică obligaţie„.
(Aș putea numi blogul meu: blogul unui creștin dizident pentru că acesta sunt, mereu un dizident, neînregimentat și așa vreau să mor. Doar creștin. De dragul lucidității, de datoria libertății, de obligația ei, de angajamentul treziei și veghii și de obligația păstrării spiritului critic.
De datoria de slugă a unui Stăpân bun și drept căruia trebuie să-i slujesc „cu bucurie”. Să scriu cu bucurie, să cântăresc cuvinte, să șterg și să adaug cu bucurie, să comentez cu bucurie, să nu postez cu bucurie și dacă trebuie să stau 3-4 ore scriind o postare, s-o fac tot cu bucurie.
Nu aș putea face aceasta din mijlocul unui staul, din furnicar, din cazarmă. Ar trebui să mă definesc cu eticheta staulului. O fac însă din turmă, în Numele Păstorului cel Bun. )
Nicăieri în Noul Testament ideea de a fi creștin nu este o chestiune de apartenență la o grupare sau la un grup. Mai ales la un grup care se definește ca sectar, ca „parte”, fără pretenții de „singurul”, de Biserica Unică. Voi reveni la acest subiect dar acum aș vrea să continui ideea lui Sebastian. El a fost un evreu fugit din eruv, din „stupul” tradiției iudaice, obișnuit cu respingerea celor pe care i-a părăsit și cu neacceptarea celor în mijlocul cărora a vrut să se „ascundă” într-un fel. De fapt nu a vrut să devină român, să fie asimilat, ci chiar dacă și-a luat nume românesc, a vrut prin asta să fie neafiliat, cum s-ar zice azi.
A fost greu atunci să fi neafiliat, e greu și acum.
Să revin însă: ca creștini biblici nu putem accepta sectarismul din lumea religioasă pentru că evident contrazice porunca Domnului și a apostolilor de fi toți una, de a nu avea dezbinări. Mai ales cum vedem că în numele sectei, al fracțiunii, al stupului se pretind apartenențe în numele cărora câțiva trântori mănâncă miere. În același timp vedem Adunarea din Noul Testament ca fiind tot un fel de „apartenență”, dar de alt fel.
Care e diferența între multele staule și unica turmă?
Cum pot să fiu fidel Păstorului cel mare dar să mă feresc totuși de spiritul de staul?
Cum pot avea opinii agreate de Stăpânul Meu, sau vorbind biblic, cum pot ține credința în El în mijlocul atâtor „stupi” care are fiecare forța și dorința lui de atracție? Sau cum pot fi să fiu creștin fără să aparțin vreuneia din feluritele denominații (culte, secte) toate zis creștine?
Iată niște întrebări bune pe care mulți creștini care iau în serios Cuvântul lui Dumnezeu, și le pun.
Aici intervine datoria de veghetor, de a rămâne treaz și de a anunța pericolul. Pentru că spiritul critic are de-a face cu starea de veghe iar spiritul de cazarmă este o dezertare de la datoria de veghetor, este o adormire. Un ecuson sau o carte de membru țin loc de vigilență și de discernământ.
Trebuie să vorbim însă despre spiritul critic și spiritul autocritic. Peste tot în Noul Testament pocăința începe cu sine, vasul se spală prima dată pe dinăuntru și apoi pe dinafară. Spiritul autocritic trebuie să ne cuprindă înainte de spiritul critic.
Sunt părți ale procesului de analiză, de discernământ.
E vorba de ieșirea din confortul apartenenței, ieșirea din staul….la o stare de autocritică, pocăință și apoi de critică (alertă, veghe) constantă.
Imaginea turmei înconjurată de un leu răcnind este cea mai bună. Nu ni se sugerează ce fel de garduri ar trebui să avem la staul, ci cât de aproape să stăm de Păstor și cum să-i recunoaștem glasul…și cum să nu mergem după străini. Încredințarea este: „vă încredințez în mâna lui Dumenzeu și a Cuvântului Harului Său” și „Iată că eu sunt cu voi în toate zilele…„
Opoziția „eu-lume” o vedem cel mai bine în conflictul dintre dreptate și păcat: „uitați-vă bine la Cel ce a suferit din partea păcătoșilor o împotrivirea atât de mare față de Sine” Atunci când ne asumăm opoziția Isus-lume, aceasta devine pentru noi opoziția „eu-lume” și nu vom mai fi partizani altcuiva, nici mercenari nimănui.
Spiritul de cazarmă, înregimentarea în culte, în biserici cu caracter cvasi-nebiblic, cu activități bine descrise în Ezechiel 34, ucid spiritul critic, ucid starea de veghe, ucid discernământul și paralizează orice acțiune.
Mulți cred că trebuie să se trezească Biserica pentru a fi mărturie în lume. Dar Dumnezeu n-a avut nevoie de gloate, n-a lucrat niciodată prin mulțimi, întotdeauna a ales un om.
Vrei tu să fi omul acela?

13 mai 202222 august 2022 de vesteabună

„…și toți copacii”, moartea imperiilor

„

„29. Şi le-a spus o pildă: „Vedeţi smochinul şi toţi copacii.
30. Când înfrunzesc şi-i vedeţi, voi singuri cunoaşteţi că de acum vara este aproape.
31. Tot aşa, când veţi vedea întâmplându-se aceste lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.
32.Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta, până când se vor împlini toate aceste lucruri.
33.Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.
34.Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră.
35.Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului.
36. Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului.” Luca 21
După cum am arătat cu amănunțime și în alte postări care analizează istoria lumii în paralel cu profețiile biblice, și acest război din Ucraina este o bucățică de istorie care aduce mai aproape marea schimbare pe care Dumnezeu a pregătit-o în Planul Său, a dictat-o profeților Săi acum aproape 3 milenii și cei care îi cred Cuvintele o cred și o așteaptă. Această „mare schimbare” este vara istoriei, anotimpul secerișului sau instaurarea Împărăției lui Dumnezeu, despre care au scris toți profeții.
În Luca 21 este vorba de două evenimente distincte:
Primul este cucerirea Ierusalimului care a avut loc în anul 70, atunci când; „.…. veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. ²¹Atunci, cei din Iudeea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă din el şi cei de prin ogoare să nu intre în el. ²²Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris. ²³Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în acele zile! Pentru că va fi o strâmtorare mare în ţară şi mânie, împotriva norodului acestuia. ²⁴Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile….” Lucrurile s-au petrecut întocmai.
Profeția a fost făcută în anul 33 și s-a împlinit în anul 70.
Istoric privind, cronologic, a urmat: „şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri,…” o perioadă de 1897 de ani până la eliberarea Ierusalimului care a avut loc în anul 1967.
Această eliberare a Ierusalimului a fost tot un moment profețit exact în Daniel 8, pilda Țapului și a Berbecelui, moment despre care am scris cu detalii aici: 2300 de seri și dimineți, anul 1967: împlinirea unei profeții Biblice.
Să ne apropiem de zilele noastre: „până se vor împlini vremurile neamurilor. ” adică până atunci va fi călcat Ierusalimul „în picioare de neamuri”. După declararea statului Israel în 1948, au trebuit evreii să aștepte încă 19 ani până să cucerească Ierusalimul, locul ales de David, locul templului, pentru că nu trecuseră 2300 de ani din anul bătăliei dintre Țap și Berbece. Dar doar atunci, în 1967, șase state arabe au atacat simultan Israelul în ceea ce a rămas în istorie ca războiul de șase zile, în urma căruia Ierusalimul a ajuns să fie „călcat în picioare” din nou de evrei. Până atunci nu s-a putut, până atunci a fost călcat în picioare de neamuri după cum a spus Domnul Isus. Multă vreme a dominat zona Imperiul Otoman, întins de la Gibraltar la Golful Persic și de la Viena la Don.

Acest imperiu otoman a crăpat la momentul potrivit ca să se poată împlini profeția și o mare mulțime de națiuni (copaci, în limbaj profetic) și-au câștigat independența. Dar abia în 1967 au trecut 2300 de ani de la „Daniel 8”.
Versetul 32 este o mare sursă de confuzie pentru cei ce nu sunt familiarizați cu Cuvântul lui Dumnezeu (nu cunosc vocea Păstorului cel Bun) și sunt nevoiți să pască iarbă călcată în picioare de „oi grase” și să bea apă tulburată: „Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta, până când se vor împlini toate aceste lucruri.”
Prin termenul „neamul acesta” trebuie să înțelegem „generația aceasta”.
La ce generație se referă cuvintele Domnului Isus din Luca 21?
Eu cred se referă că la două generații, fiind vorba de două evenimente distincte (pilda citată la începutul postării are în vedere al doilea eveniment), evenimente între care este o mare perioadă de timp, perioadă în care „Ierusalimul a fost „călcat în picioare de neamuri”. Acum știm că această perioadă a fost de aproape două milenii.
Prima generație este generația căreia Domnul Isus i-a vorbit în anul 33, o generație de evrei, care țineau sabatul și se referă la nimicirea Ierusalimului din anul 70. O distanță în timp de 37 de ani până la primul eveniment, mulți din cei ce au ascultat profeția au văzut împlinirea, n-a trecut generația.
Marele obstacol de înțelegere și totodată marea avertizare vine pentru noi cei care vedem „înfrunzirea smochinului” și a tuturor copacilor, adică afirmarea statului evreu ca națiune, simultan cu apariția altor națiuni (toți copacii), una după alta. Să zăbovim puțin aici.
Unde au fost națiunile (etniile) înainte de a apărea (înfrunzi, în limbaj profetic) ca state?
Înainte de „a înfrunzi”, națiunile au fost înglobate în Imperii. Statele naționale s-au născut din imperii. Aceste Imperii au fost: cel Otoman, cel Austriac, cel Britanic și cel Rus (mai târziu Uniunea Sovietică) și imperiile coloniale.
O concluzie logică și istorică a analizei profețiilor este că pentru a putea apărea națiunile (copacii), trebuie să dispară imperiile. Iar imperiile nu dispar ușor, vedem în istorie ce greu au cedat imperiile austriac și otoman. Numai din imperiul austriac au „înflorit” 10-12 națiuni.

Chiar Austria a rămas în zilele noastre o națiune mică și prosperă, fără aere imperiale, iar cetățenii ei nu sunt mai puțin fericiți din cauza asta. Perioada „înfrunzirii” copacilor este un eveniment profețit pentru a ne ușura identificarea momentului istoric: „CÂND înfrunzesc şi-i vedeţi…”. Acestă perioadă a „înfrunzirii” națiunilor a început cu războaiele din secolul 19, când au s-au eliberat popoarelor de sub jugul otoman, a continuat cu Primul război mondial când a crăpat Imperiul austriac, apoi a cedat și Cel Britanic și toate Imperiile coloniale.
Cred că ajungeți împreună cu mine la concluzia logică: trebuie să cedeze și Imperiul Rus.

Din ce se vede aici, harta etnică a Imperiului rus nu este identică cu ceea ce cunoaștem în mod obișnuit prin Rusia. Adaug aici o observație personală: când am tradus și am publicat Marea cronică a fraților huteriți, am fost uimit să citesc cum în perioada războiului de 30 de ani (1618-1648), descriind răpirile de oameni din zona de azi a Cehiei și Slovaciei, se spunea despre prinși că „au fost duși în Turcia”. Imperiul Otoman se numea Turcia atunci și avea granița pe la …Gyor, în vestul Ungariei. Dar oamenii din Europa numeau Turcia și Ungaria de astăzi, tot teritoriul aflat sub dominație turcă.
Revin la subiectul etniilor din imperiu. Harta etnică a imperiului rus arată o diversitate de „copaci” care vor „înfrunzi”, sau să traduc din limba pildelor profeților: o mulțime de etnii sunt acolo care își vor câștiga independența. Mai devreme sau mai târziu, nu știu, dar acest lucru se va petrece cu siguranță pentru că așa e scris: „TOȚI COPACII„. Domnul Isus a spus.
Apoi se mai deduce din context că nu va trece generația care a văzut „înfrunzirea” până la împlinirea completă a „acestor lucruri”. Unii au presupus că o generație fiind (conform Psalmului 90) de 70-80 de ani, atunci să ne așteptăm la răpire înainte de 1948 (anul înfrunzirea smochinului)+maxim 80=2028, alții că înfrunzirea ar trebui să se refere la „toți copacii”, deci de la anul înfrunzirii ultimului copac (țară independentă) ar trebui să mai adăugăm 80 de ani.
Nu fac speculație, dar atunci când se vor întâmpla, toate evenimentele vor fi în cadrul unor cifre biblic documentate. Mai important este avertismentul triplu dat de Domnul Isus:
1. Să veghem asupra noastră la pericolul îmbuibării și copleșirii îngrijorărilor, care ne-ar putea face ignoranți și ziua să ne prindă „fără veste”. v 34.
2. Acea zi va fi „ca un laț” pentru majoritatea locuitorilor lumii. v 35.
3. Să veghem și să ne rugăm ca să avem putere să scăpăm și să fim „în picioare” înaintea Fiului Omului, nu în genunchi, ca cei prinși.
Să mă întorc la Imperiul Rus.
Când a început războiul din Ucraina înțelesesem deja mai multe aspecte profetice.
Odată că acest război este o urgie care îi va face pe evrei să plece din Ucraina, dar și din Rusia, Belarus și fostul imperiu.
Apoi că Ucraina va câștiga independența. Oricum acest război cald probabil va fi urmat de unul rece al unor relații glaciale, dragoste cu sila nu se poate.
Și mai înțelesesem nu numai că Ucraina va câștiga independența, ci și că și-o vor câștiga și celelalte națiuni aflate sub umbra imperiului, așa este scris: „TOȚI COPACII”, chiar și Rusia. Închisorile din Rusia sunt pline de opozanți, Rusia este plină de informatori și nimeni nu îndrăznește să ridice vocea împotriva imperiului controlat de FSB, dar această stare nu poate ține mult. Chiar și poporul rus își va câștiga independența de imperiu.
Dumnezeu are un plan vast și în Planului și Imperiul rus a avut un rol important. Poate cel mai important a fost că imperiul a dat o limbă comună tuturor acelor etnii și evanghelia s-a propovăduit la fiecare în limba rusă, apoi în limbile lor și cu ajutorul sutelor de mii de deportați creștini, duși la …”urșii albi”. Una din familiile de refugiați care a fost la noi lunile trecute fusese „mutată cu traiul” din Ucraina în Siberia pentru a vesti Cuvântul în cadrul unei mișcări de acum 20 de ani care a cuprins peste 300 de familii tinere. Acum familia aceea este în Germania. Poate ar trebui adaug că „operațiunea Olga” din anii 80 a fost o mișcare prin care s-au transportat sute de tone de cărți în țările din Asia Centrală și Extremul Orient, în limbile lor.
Cam acesta este cadrul profetic în care are loc istoria lumii, singurul cadru corect prin care putem cu adevărat înțelege istoria, Biblia, trecutul, prezentul, viitorul și propria ființă. Pentru că Cel care ne-a avertizat de aceste vremuri este și Cel care va veni în Gloria la care ne cheamă să-i fim părtași. Și ne spune delicat: „luați seama la voi înșivă„….El care prin Isaia ne spune despre sine: „Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite” Isaia 57:15 are de-a face cu inima noastră, cu preocupările ei.
Să rămănem cu aceste două întrebări:
1. Suntem noi cei „zdrobiți și smeriți” ca Domnul să fie cu noi?
2. Suntem noi cu cei „zdrobiți și smeriți”, cu profeții din vechime (și scrierile lor), cu apostolii (și epistolele lor) și cu cei din zilele noastre care caută să vadă ca profeții „ce vremi și ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos din ei” sau suntem cu unșii cei falși care au nevoie doar de bani și glorie deșartă?
El ne-a spus nu numai că imperiile vor trece, ci și că „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. ” v 33.