„Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite.” Isaia 57:15
Iată cu cine este Dumnezeu, iată unde este, unde stă Dumnezeu: CU CEL cu inima zdrobită, cu cel cu duhul smerit.
Mintea noastră are nevoie de răspunsuri logice pentru a acționa, conștiința are nevoie de argumente pentru a se putea justifica. Unul din cele mai grele răspunsuri este cel legat de suferință.
Suferința a intrat în lume prin păcat. Boala, ura, războiul, pustiirea, refugierea, bătrânețea sunt toate roade ale păcatului, urmări ale intrării păcatului în lume.
Omul zdrobit, cel cu inima zdrobită este nu doar cel cu visele năruite, ci mai ales cel cu Planurile și faptele nimicite iremediabil, fără putință de revenire. Uite, lângă fiecare ca acesta „stă” Dumnezeu, așteaptă să se pocăiască dacă nu e credincios, așteaptă să-L mângâie, dacă e.
Dar oare trebuie ca Dumnezeu (sau Diavolul, cu permisiune) să ne zdrobească pentru e beneficia de asistența divină? Din fericire nu, mai este o cale.
Calea smereniei.
Dacă nicăieri în Biblie nu ne spune Dumnezeu să ne zdrobim, sau să ne provocăm zdrobirea, smerirea este o ceva ce putem și trebuie să facem noi, este consecința firească și măsura de îndreptare după analiza (cercetarea) de sine a fiecăruia din noi. Este calea salvării, a mântuirii.
„Tu mântuiești pe poporul care se smerește….” 2 Samuel 22:28
„Cine se smerește va fi înălțat” Luca 14:11. 18:14
Cum poate cineva să se smerească? Cum se face această smerire care duce la înălțare, la mântuire?
Sunt câțiva pași ale unui drum al minții și al cugetului:
Primul pas este cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu, oglindirea în acest Cuvânt. În Cuvânt vom găsi multe exemple de oameni trufași și îngâmfați care s-au smerit și au fost mântuiți și multe exemple de oameni la fel de trufași și de îngâmfați care nu s-au smerit și au pierit prin mândria lor. Să urmărim:
2 Cronici 12:6-7 Atacul lui Șișac asupra lui Roboam. „Căpeteniile lui Israel şi împăratul s-au smerit şi au zis: „Domnul este drept!” Şi, dacă a văzut Domnul că s-au smerit, cuvântul Domnului a vorbit astfel lui Şemaia: „S-au smerit, nu-i voi nimici, nu voi zăbovi să le vin în ajutor şi mânia Mea nu va veni asupra Ierusalimului prin Şişac.”
2 Cronici 30:10-11 Restaurarea închinării la templu de către Ezechia și invitația dată semințiilor dezbinate de a se întoarce la Dumnezeul lui Avraam. „Alergătorii au mers astfel din cetate în cetate, prin ţara lui Efraim şi Manase, până la Zabulon. Dar ei râdeau şi îşi băteau joc de ei. Însă câţiva oameni din Aşer, din Manase şi Zabulon s-au smerit şi au venit la Ierusalim.”
1 Împărați 21:27-29 Smerirea lui Ahab. „După ce a auzit cuvintele lui Ilie, Ahab şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe trup şi a postit: se culca cu sacul acesta şi mergea încet. Şi cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie, Tişbitul, astfel: „Ai văzut cum s-a smerit Ahab înaintea Mea? Pentru că s-a smerit înaintea Mea, nu voi aduce nenorocirea în timpul vieţii lui…„
2 Cronici 32:26 Smerirea lui Ezechia. „Atunci, Ezechia s-a smerit din mândria lui, împreună cu locuitorii Ierusalimului, şi mânia Domnului n-a venit peste ei în timpul vieţii lui Ezechia. „
2 Cronici 33:22-24 Ne-smerirea lui Amon. „A adus jertfe tuturor chipurilor cioplite pe care le făcuse tatăl său, Manase, şi le-a slujit. Şi nu s-a smerit înaintea Domnului, cum se smerise tatăl său, Manase, căci Amon s-a făcut din ce în ce mai vinovat. Slujitorii lui au uneltit împotriva lui şi l-au omorât în casa lui.„
Exemple biblice sunt mult mai multe, toate exemplele sunt necesare și trebuiesc „privite”, dar pentru exemplificare am scris destul. Pentru analiza de sine însă va fi nevoie de citirea întregii Biblii, undeva pe vreo pagină, fiecare din noi își va regăsi mândria sau smerirea, îngâmfarea sau zdrobirea. În fiecare din noi este câte un Ahab, câte un Amon, câte un Ghehazi sau câte un David sau Ezechia. Aici ajungem la al doilea pas al smeririi.
Dragostea de Dumnezeu ne face să vrem să fim cu El, lângă El, dar până vom ajunge acasă la El, nu se poate decât să facem astfel încât El să fie lângă noi. Iar Dumnezeu este cu cel smerit, cu cel zdrobit, și mai este cu cineva:
„Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de Cuvântul Meu….” Isaia 66:2
Nu doar duhul smerit și inima zdrobită ci și teama de Cuvântul lui Dumnezeu atrag asistența și protecția divină.
Al doilea pas al drumului cugetului și a minții spre smerire este copierea exemplelor Bibliei. De aceea citirea Bibliei este comparată cu privirea în oglindă, căci pe noi ne vedem în Biblie, pentru noi au „pățit” aceia” atâtea lucruri. Cum am scris:
„Ghehazi, Iona, Iov, Șimei
Samson, Cain, Ioab, Nabal
ne sunt profesori dragii mei
pentru războiul actual.
Prin ce ispite fost-au ei,
aceleași sunt și-n noi acum,
și-așa cum au luptat acei,
așa va fi și-al nostru drum.
La luptă trebuie-nvățat
Vechiul Cuvânt amănunțit,
înving cei ce L-au ascultat,
pierd cei L-au disprețuit.„
(E vorba acolo în 2 Corinteni 3 despre două oglinzi, una clară a Noului Testament („ca într-o oglindă” sau cu fața descoperită) și alta cețoasă, a Vechiului. Mai scrie la Ezechiel 34 despre „cealaltă parte a pășunii”, adică e prevăzut profetic că Pășunea (hrana) are două părți: Scripturile noi (Noul Testament) și „celelalte Scripturi”, „cealaltă parte a pășunii” cum a scris Ezechiel și cum s-a întâmplat cu talmudul și alte datini bătrânești adăugate de iudei Bibliei și numite de Ezechiel „iarbă călcată în picioare” și „apă tulburată”, adică Cuvânt răstălmăcit. (probabil va urma o postare despre „cealaltă parte a pășunii.) Dar să mă întorc la smerire.)
Al doilea pas al smeririi este copierea exemplelor biblice în viața noastră. Nu ne-ar fi poruncit Dumnezeu „să luăm ca pildă de suferință și de răbdare pe proroci” dacă nu ar fi aceasta calea mântuirii noastre: citirea pildei și urmarea ei. Desigur cineva cu pretenții de „insuflat” va nega ce scriu eu aici și îmi va spune ceva despre unicul medicament carismatic acceptat: „călăuzirea duhului”, iar eu îi voi răspunde că acest Duh a lăsat scris două testamente și despre asta scriu eu acum. Duhul ăla fără Scriptură, fără Testamente, fără citit, fără meditat, fără înțeles și fără aplicat este mers înapoi, ca racul, cu viteză spre păgânism, cum se vede de fapt în lumea carismatică. Viața religioasă a ajuns pentru mulți o formulă magică, mistică de „intrat și de stat în prezența lui Dumnezeu”, stare care înlocuiește ca un talisman nevoia de citit, imperativul pocăinței și stresul unei vieți angajate în slujirea lui Dumenzeu cu o rutină religioasă nimic diferită de acelor ce-și fac cruci când văd biserici. Dar nu simțiri de prezențe te smeresc, ci citiri de exemple și comparări cu propria inimă care-și cunoaște cel mai bine, necazurile, lipsurile și păcatele.
Dumnezeu este cu cel care stă lângă Cuvânt și se privește în Cuvânt și se spală, așa cum ne privim fiecare în oglindă să vedem dacă ne-am spălat bine. Dacă nu toți suntem zdrobiți (să mulțumim lui Dumnezeu pentru asta), putem cu toții să ne smerim, iar calea smeririi începe cu temerea de Cuvânt, poate acesta este primul pas.
Și mai am un gând: dacă Dumnezeu este cel cel smerit și zdrobit, iar noi nu suntem așa, să căutăm compania celor smeriți și zdrobiți, Îl vom găsi pe Dumnezeu acolo, chiar în ei. „Mie mi le-ați făcut” se va auzi la judecată celor ce vor întreba „când te-am văzut noi?”