Înțelesul duhovnicesc al sabatului

30 Iunie 2013

Expresia ”înțeles duhovnicesc” (gr. πνευματικῶς=pneumatikōs) se referă la tâlcul simbolurilor Vechiului Testament, tâlc care își are împlinirea în realitățile binecuvântărilor primite de Adunare prin Duhul.

Când Scriptura spune că ”rămâne o odihnă CA cea de sabat pentru poporul lui Dumnezeu”, nu are în vedere o altă zi din săptămână, în locul sâmbetei, ci un alt fel de odihnă, o odihnă duhovnicească.
Cine nu înțelege sensul duhovnicesc al imaginilor din Vechiul Testament va ajunge să creadă evanghelia bucătăriei sau să țină zile, luni, vremi și ani.

Care este înțelesul duhovnicesc al sabatului? Odihna.

Ce fel de odihnă? Odihna de lucrările proprii, odihna de sarcinile religioase, odihna de truda și povara pusă pe umeri de tot felul de șarlatani religioși cărora Domnul le spune și azi: ”vai de voi!”

A fi creștin nu înseamnă a construi temple.
A fi creștin nu înseamnă a plăti zeciuieli la un preot.
A fi creștin nu înseamnă  a te trudi să slujești pe Dumnezeu cu puterile tale proprii, cu omul tău cel vechi.

A fi creștin înseamnă a fi tu însuți templu, a fi tu însuți preot și al sluji pe Dumnezeu nu tu, ci harul lui Dumnezeu din tine.
Acesta este sensul duhovnicesc al sabatului: ”cine intră în odihna Lui se odihnește și el de lucrările proprii ca Dumnezeu de ale Sale.” Sabatul din vechime simbolizează odihna noastră. Pentru că am intrat în odihnă nu mai avem nevoie de simbolul ei, tot așa cum Dumnezeu a făcut să înceteze jertfele de la templul pământesc atunci când au început jertfele duhovnicești.

Sunt lucruri simple și clare, dar când te gândești că milioane de oameni în lume robesc  acestor învățături începătoare, vezi și folosul învățării asidue a celor ce te ascultă, asupra unor adevăruri acum, ca să aibă timp să se cimenteze, pentru ca nu cumva în alte condiții și timpuri, vântul de învățătură străină să smulgă cuvântul sădit înainte de a prinde rădăcini.

Înrădăcinarea în Cristos(și rodirea care urmează) trebuie să se facă înainte de proba vântului care va veni cu siguranță, satana a cerut-o.


Veți fi duși înaintea dregătorilor

30 Iunie 2013

”Din pricina Mea, veți fi duși înaintea dregătorilor și înaintea împăraților” Matei 10:18.

Este un cuvânt care te umple de pace.
După ce am văzut cum în chip tainic mii de frați au fost anchetați fără ca ei să aibă măcar habar, au fost urmăriți, li s-au făcut dosare și s-a creat o plasă în jurul lor, o închisoare nevăzută, ce se mai poate spune?

S-a împlinit Cuvântul: ”veți fi duși înaintea lor”, poate nu vei fi dus personal, în trup, ci îți este dusă corespondența, traficul de net, emailurile, convorbirile telefonice și înregistrările ambientale.

Ce să mai zicem?

S-a împlinit și se împlinește Cuvântul lui Dumnezeu. Cât Har! Nu trebuie să ieși să strigi în piață, te caută ei, te urmăresc, îți vânează cele mai tainice gânduri, ei cred că pe tine, dar Cel ce a creat și ține Universul cu Cuvântul Lui ne-a spus de ce: ”din pricina Mea”.

Tu ești doar scrisoarea.
Nu tu o scrii, Dumnezeu o scrie. El este expeditorul.
Nu tu o citești, oamenii o citesc. Ei sunt destinatarii.

Mărit să fie Domnul!


Educație și revelație

25 Iunie 2013

”Litera omoară, frate!” e unul din sloganele des auzite atunci când cineva încearcă să impună cât de cât dreptarul învățăturii într-o chestiune sau alta. Bineînțeles, sloganul e urmat de un triumfător: ”duhul dă viață!” ca un fel de invitație la perpetuarea confuziei.

Cum, ce și în ce fel se înțelege se înțelege ”litera” și ”Duhul”, fiecare este lăsat să creadă cum și cine l-a învățat. Pe unii litera, pe alții ”duhul”, sau nimic pe nimeni, sau câte-un pic din ce crede fiecare că ar trebui.

În această postare doresc să arăt cât de folositoare este educația și cât de neprețuită revelația, nu sunt două chestiuni contradictorii, ci complementare(se completează una pe alta) așa cum sămânța are nevoie de ploaie, tot așa educația are nevoie de revelație sau după cum și ploaia își arată folosul prin rodirea seminței.

motto: ”Eu am sădit, Apolo a udat dar Dumnezeu a făcut să crească!

Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu și așa cum un agricultor nu poate provoca ploaia dar poate semăna, tot așa și noi nu putem provoca revelația(duhul de descoperire), dar putem insista în învățătură, rugându-ne apoi ca apostolul pentru frați ca ”Dumnezeu să vă dea un duh de descoperire în cunoașterea deplină a Lui”.

Primii creștini stăruiau în patru lucruri: învățătura apostolilor, legătura frățească, frângerea pâinii și rugăciunea.

Cele patru stăruințe le putem vedea preînchipuite (Scriptura le-a prevăzut) în patru Obiecte, simboluri din Cortul Întâlnirii:

1.Altarul de aramă, preînchipuie Cuvântul Crucii, locul morții omului vechi, Învățătura apostolilor, dacă vreți. Moartea preînchipuită de altarul de aramă este ”împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii” este o moarte față de învățături și o contopire cu gândul lui Cristos, ”am fost făcuți una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui.” Deci altarul de aramă este o preînchipuire a învățăturii apostolilor, a Cuvântului Crucii.
2.Sfeșnicul (lampadarul de aur) preînchipuie părtășia, umblarea în lumină prin care avem părtășie unii cu alții. Momentul în care Marele Preot îmbrăcat cu acea tunică(pieptar) incrustată cu diamante stă în fața lampadarului de aur și face ca în întunericului cortului(cortul nu avea ferestre) lumina candelelor să se reflecte din diamante pe fața Lui de Marelui Preot este tâlcuit de apostol prin ”Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întunerec“, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.” 2 Corinteni 4:6 și mai spune apostolul: ”dacă umblăm în lumină avem părtășie unii cu alții”.

3. Masa pentru punerea înainte, locul unde se puneau pâinile reprezintă stăruința în frângerea pâinii. Prin frângerea pâinii noi ”vestim” adică transmitem un mesaj, ține de învățătură, de educație, de învățarea lui Cristos, de înduplecarea unor inimi zăbavnice.

4.Altarul de aur, altarul tămâierii reprezintă locul rugăciunii, al părtășiei în rugăciune (este tot un altar, loc al contopirii, al pierderii identității), tămâia reprezintă rugăciunile sfinților.

Aceste patru stăruințe țin de învățătură, chiar  Rugăciunea are și ea scopul de a zidi pe celălalt, de fapt Cuvântul spune că tot ce facem să se facă în vederea zidirii altora.

Acestea fiind spuse despre educație, despre învățare, vedem cum în cort în toate acele locuri, focul își are locul lui, putem considera focul fiind duhul de descoperire(revelația) despre care apostolul se roagă să-l primească pentru cunoașterea deplină a lui Cristos.

Ucenicii spre Emaus erau învățați de Domnul Isus și în timp ce El le vorbea pe drum și le tâlcuia scripturile inima lor era aprinsă de focul lăuntric, David  spune în Psalmul 39: ”pe când cugetam focul s-a aprins” și să nu uităm că focul din cort era o continuare a primului foc venit din cer, ei nu aveau voie să aducă foc străin. Chiar focul de la altarul de aur era luat de pe altarul de aramă, nu era aprins alt foc.

Revelația(focul lăuntric, ”în duh fiți fierbinți”) nu se poate manifesta fără învățare, nu există duh de descoperire fără cunoașterea temeinică a Cuvântului. Desigur, poate să existe a bună cunoaștere a Cuvântului, fără ca cineva să aibă duh de descoperire asupra Lui, (deși e de mirare cine  apus în om dragoste de Cuvânt, căci această dragoste(de Dumnezeu și de Cuvântul Său) vine prin Duhul) dar cu siguranță nu va fi nici o revelație, nici un duh de descoperire fără cunoașterea Cuvântului.

Educația precede revelația, învățătura este sămânța semănată, revelația este rodirea, creșterea. Noi putem și avem obligația să stăruim în învățarea altora, nu putem produce revelația, nici Pavel n-a putut, de aceea s-a rugat pentru cei din Efes ca Dumnezeu să le dea ”un duh de descoperire” în cunoașterea deplină a Lui.

A te baza însă doar pe revelație este o înșelăciune mortală, a crede că dacă nu înveți nimic pe nimeni, nici pe frați, nici pe copiii tăi, ci doar aștepți ca ”Domnul să se atingă de inima lor” este egal ca și cum un agricultor n-ar ara, n-ar semăna, ci doar s-ar ruga pentru ploaie peste pământul lui.

Educația, educarea, învățarea sunt partea noastră(lucrată cu destonicia căpătată de la El prin har), revelația, duhul de descoperire este partea lui Dumnezeu și va veni întotdeauna pe urmă.

Această postare are în vedere marea mulțime de tineri confuzi, înșelați de înșelătoria carismatică(răspândită în toate mediile religioase) ce manipulează oamenii prin simțuri, asigurându-i că atingerea transei, a extazului este de fapt ”prezența lui dumnezeu” și că acesta este un scop în sine și un prag suficient al unei ”vieți creștine” false lipsite complet de ”cunoașterea lui Cristos” care este prin Cuvânt. Această înșelătorie este promovată de marea mulțime de industriași religioși ce produc mijloacele de creat transă, extaz, muzică și mesaje ”cool”, vorbiri superficiale, flecăreli și afișări de talente de oameni ce n-au cunoscut niciodată tăișul sabiei cuvântului crucii, nici tăierea împrejur a lui Cristos.

Mărit să fie Domnul!


Recomandare de lectură: Zidul de despărțire

22 Iunie 2013

citat 1
”În zilele strălucite ale istoriei lui Israel, poporul se număra cu milioanele; acum însă nu mai erau decât foarte puţini care s-au întors din captivitate, undeva în jur de şaizeci de mii. Erau puţini şi neînsemnaţi, totuşi Dumnezeu dedică două cărţi din Cuvântul Său inspirat pentru a consemna istoria lor; şi cea mai mare parte din cea de-a doua este consacrată reconstruirii zidului.

Cu siguranţă că Cuvântul lui Dumnezeu nu se ocupă cu chestiuni de construcţie şi arhitectură – cum să zideşti un zid sau o cetate. Bineînţeles că trebuie să fie o lecţie spirituală în toate acestea, pe care trebuie să o învăţăm; aşa că vom încerca, cu ajutorul Domnului, să o extragem din trăsăturile de bază care marchează această carte.”
citat 2
”Ce de praf şi de moloz s-a acumulat în creştinătate! Te uimeşti când priveşti la starea de lucruri actuală! Clădiri cu arhitectură elaborată, veşminte strălucitoare, muzică de orice fel, ierarhie clericală, etc., toate astea nu sunt decât dărâmături. Aşa că şi astăzi, ca şi atunci, trebuie săpat adânc până la temelie.”

citat 3

”…atunci, chiar dacă veţi fi izgoniţi la marginea cea mai depărtată a cerurilor, de acolo vă voi aduna şi vă voi aduce iarăşi în locul pe care l-am ales ca să locuiască Numele Meu acolo” (Neemia 1:8,9 ).

Avem aici un principiu foarte preţios, pe care trebuie să-l ţinem mereu minte. Nu contează cât de mult se poate depărta cineva de la adevăr, amestecându-se cu confuzia din jur; dacă ne smerim înaintea lui Dumnezeu, El ne poate repune complet în poziţia plăcută Lui. „Chiar dacă veţi fi izgoniţi la marginea cea mai depărtată a cerurilor, de acolo vă voi aduna şi vă voi aduce iarăşi în locul pe care l-am ales ca să locuiască Numele Meu acolo”. „Cel ce nu adună cu Mine, risipeşte” (Luca 11:23). Nu există decât un singur punct de atracţie, un singur centru de strângere; Dumnezeu adună sufletele în jurul lui Hristos. „Vă voi aduna”.

Credeţi că Dumnezeu strânge pe ai Săi în diviziune? Nu El este autorul confuziei existente, ci noi. Diviziunea este cel felul cel mai rău de confuzie. Ce babilonie a glasurilor se aude în jurul nostru: „Vino la noi! Vino la noi!”. Dumnezeu a produs oare toate această stare? El nu este un Dumnezeu al neorânduielii (1. Corinteni 14:33 ).

Dumnezeu este cel ce adună: „Vă voi aduna şi vă voi aduce iarăşi în locul pe care l-am ales ca să locuiască Numele Meu acolo”.

Zidul de despărțire, C.H.Brown


Recomandare de lectură: Viața unui creștin sub regimul nazist: Albert Winterhoff

22 Iunie 2013

Citat 1: ”Albert nu a vrut niciodata să adere la o organizaţie religioasă care era controlată printr-o organizaţie superioară şi condusă prin delegaţi regionali şi locali. În adunarea lui Dumnezeu nu se cere altceva decât a fi mădular în trupul lui Hristos prin Duhul lui Dumnezeu şi de a avea o umblare spirituală, care se caracterizează prin calităţi morale. Nu este vorba de membrii unei comunităţi, nici de o conducere centralizată impusă de regimul nazist. Niciodată nu putea să aibă o aprobare pozitivă faţă de Stat, nici să favorizeze ura faţă de iudei, care apăruse deja. Pasajele din Scriptură din Romani 13:1  şi în continuare, din 1. Petru 2:11  şi din Tit 3:1  erau destul de suficiente. Fraţii nu au citit legea care dădea puteri depline regimului sau deveniseră orbi? „Nu”, gândi Albert, „acesta nu este gândul Domnului; acest document nu corespunde cu ceea ce eu cunosc din călăuzirea Duhului Sfânt. Pe acest teren este imposibil de păstrat unitatea Duhului în legătura păcii” (Efeseni 4:3 ). Într-o duminică l-a întalnit pe tânărul frate Ernst Cerico, pe colina din Gevelsberg. Amândoi se întrebau dacă mai pot să se ducă la strângeri, pentru că cele două adunări, unde locuiau ei, voiau să se ataşeze la „Uniune”. Pentru amândoi era limpede că aceasta era imposibil. De aceea, întorcânduse acasă, şi-au plecat genunchii înaintea Domnului, pentru a-şi descărca toată povara.

Atunci când Albert a făcut cunoscut familiei sale că el nu va merge pe drumul propus pentru că nu este drumul Domnului, fiii săi l-au rugat: „Tată, lasă-ne să mergem în continuare şi alţii de asemenea merg”. „Prefer să fiu singur, decât cu alţii pe un drum greşit„. De atunci, se strângea cu câţiva fraţi şi surori, în număr mic, în case, pentru a frânge pâinea, pentru a se ruga împreună şi pentru a cerceta Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuia să fie foarte atenţi pentru a nu fi denunţaţi de către vecini, apropiaţi ai regimului nazist.”

Citat 2: ”În acel timp, Albert a întâlnit un om care l-a surprins în mod deosebit. Albert împărţea tractate prin compartimente şi vorbea de mântuirea prin Domnul Isus cu călătorii. Brusc, acest om a sărit de pe banchetă şi a început să-l înjure pe credinciosul slujitor al lui Isus. „Dispăreţi imediat din acest compartiment şi coborâţi din tren! Nu am nevoie de acest Nazarinean„. Acesta l-a agresat pe Albert şi trăgea de el astfel că a fost chemat şeful de tren ca să intervină.

Pe un ton calm, Albert i-a spus acestui om care nu se mai putea controla: „Stimate domn, aveţi nevoie de Mântuitorul, altfel veţi fi pierdut pentru eternitate. Dumnezeu vă caută. Nu refuzaţi dragostea Sa, altfel, într-o zi, va fi prea târziu”.

După mai mulţi ani, a auzit din nou aceeaşi voce, dar de data aceasta în faţa unei mulţimi imense. Era Adolf Hitler.

sursa: Biografia unui creştin evanghelist din perioada nazismului, Viaţa lui Albert Winterhoff


Casa pustie

21 Iunie 2013

Eram cu soția în luna de miere, anul 1988, apuseni, cu rucsacul, nu aveam mașină, nici permis, nici gând, bani sau nevoie să ne cumpărăm, mergeam cu autobuzul și trenul, ba nu, în Apuseni am mers cu mocănița, dar să zic de la început: am plecat prin Câmpia Turzii de unde știam că este autobuz la Turda de unde pleca mocănița. De autobuzul de Turda știam încă din 1987, că la 23 august fusesem la Cheile Turzii cu tinerii de prin Turda, Viișoara și de prin țară, la întrunire și am cântat pe un platou mai jos de cabană, s-au adunat oamenii ca la urs, nu era mobil atunci, dacă vedeai că fug toți într-o direcție, fugeai și tu și pe urmă întrebai, așa și atunci, s-au strâns la prima cântare și n-au mai plecat cu orele, predicam pe rând, doar că cei ce fugiseră spre noi l-au lăsat pe cabanierul ce vindea mici și bere fără mușterii, că mai toți fugiseră la noi, drept care cabanierul furios ne-a pregătit spre seară niște bătăuși cu bâte de care am scăpat prin sănătoasa fugă, 9 km, din chei până în Turda și cu autobuzul de care vă spusei până în Câmpia de unde pe jos până în Viișoara, unde am ajuns la miezul nopții și am mâncat toți șase o pâine mare cu slănină multă, eram morți de foame.

Am ajuns în 88 la Câmpia cu soția și am zis să trecem și pe la unchiul Simion, fratele bunicii, că era tare om bun, adventist el, că prin anii 50 când se mutase el acolo, doar adventiști erau în oraș, nevasta lui din familie de martori, dar acum tot adventistă, oameni de pace, n-au vrut să facă opinie separată în oraș, atâta ne-au rugat să rămânem, că vizita de o oră s-a făcut o zi și am plecat spre apuseni a doua zi. Din Câmpia în Turda cu autobuzul și din Turda cu mocănița, 5 ore până în Câmpeni. Din Câmpeni, era deja seară, am luat autobuzul, tare înghesuit spre Arieșeni, cu gând să oprim să vizităm Scărișoara. Navetiștii gălăgioși ne-au umplut de sfaturi, se vedea că eram turiști, rucsacurile noastre pregătite minuțios cu luni înainte vorbeau singure, ne-au zis că pentru Scărișoara trebuie să coborâm la Gârda și eu mi-am amintit că citisem în istoria baptiștilor de Gârda, că era biserică acolo. Am întrebat la coborâre dacă sunt pocăiți în sat și toți ne-au îndreptat spre badea Dobre, casa de lângă pod, unde am ajuns pe când se înnopta, i-am spus că suntem pocăiți și dacă ne poate găzdui, ”cum să nu?”, ne-a dat camera cea bună, aia în care intri de 3-4 ori pe an să ștergi praful, mirosea a var și a motorină de podele. Am stat la el câteva zile, ne-am împrietenit, știu că mi-a dat un ”Manual Biblic” albastru, îl am și acum, îl primise și el de la cineva, dar nu-l putea citi că avea litere prea mici, seara cântam și soția făcea mâncare. Într-o zi când eu eram plecat undeva, cred că la piață, soția a pus lemne să facă focul și a pus cam mult petrol care s-a aprins tare și i-a pârlit puțin sprâncenele și părul, îi făceam mâncare lui fratele Dobre, n-a vrut bani, dar am făcut vinete și alte bunătăți, ce știam că-i greu pentru un bărbat singur. Ne-a spus că la adunare mai sunt 2-3 bătrâni, adunarea era pe un pinten de munte în fundul grădinii lui, o cameră mică, de câțiva metri pătrați.

Ieri, după aproape 25 de ani am trecut iar pe-acolo, fratele Dobre a murit de vreo 15 ani, nu a avut copii, pocăiți nu mai sunt în sat, el  luase ”de suflet” un băiat care nu era pocăit și acum locuiește în casa lui o nepoată a acelui băiat cu familia. ”Sunteți pocăită?” ”Nu.”, ”Mai merge cineva la biserica pocăiților?” ”N-are cine!”, ”Cum? E închisă, n-o deschide nimeni.”, ”Mai mergem noi câteodată, aerisim, ștergem praful!” mi-a spus nepoata.
Ne-au zâmbit puțin încurcat și ea și soțul ei, ca la niște oameni picați de pe altă planetă, care întreabă de năluci. Mi-a părut rău că n-aveam o biblie la mine, nici măcar pe-a mea. Am făcut o poză casei pustii dintre brazi și bbgardaam plecat de-acolo amintindu-mi de Văleni-ul de lângă satul meu unde au fost mai mult de 50 de pocăiți înainte de război și acum nu mai e niciunul, gândindu-mă la poezia lui Dorz: ”Undeva-ntr-o odăiță!”(varianta a 2-a e cea originală și e de Dorz, nu e anonimă, dar probabil trubadurul ce-a postat-o știe că dacă scrie autorul nu poate cere bani pe ea), la faptul că și trupul nostru de carne e o casă care cândva va ajunge goală, apoi azi în pădure am găsit o cochilie de melc uscată, o altă casă pustie și m-am gândit  la casa pustie de care spunea Domnul Isus iudeilor că ”li se lasă casa pustie”, la casa pustie a stării oricărei organizări omenești, dar m-am bucurat amintindu-mi de casa pustie din ceruri, care ne așteaptă ca să nu mai fie pustie.

Ce folos de ziduri? N-au ajutat cu nimic ca să păstreze oamenii lângă Domnul! În câte ziduri se fac slujbe regizate sau sponsorizate, sau zeciuielizate, câte ziduri nu sunt decât locul de muncă al unui cleric, peșteri de tâlhari, așa că nici o pagubă de pustia lor.  E pagubă însă de casele trupurilor noastre dacă sunt pustii de locuirea lui Dumnezeu prin Duhul, Dumnezeu își dorește trupurile noastre să-i fie templu, nu cărămizile, lemnele, țigla și tabla.


Ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră

19 Iunie 2013

” …aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră, şi căutaţi să aruncaţi asupra noastră sângele acelui om.” Fapte 5:28

Cu învățătura!
Nu cu concerte, nici cu pantomime, nici cu marșuri pentru Isus, nu cu uneltele păstorului nebun.

Singura noastră relevanță(mărturie exterioară) nu poate fi decât ceea ce Tatălui îi place, iar Tatăl ”a pus în noi Cuvântul acestei împăcări!”,  a pus o învățătură, o mărturie, a pus cuvinte, nu scenete, regii sau actorie.

Când toată lumea zace în cel rău, când oamenii sunt vrășmași cu Dumnezeu în gândirea lor, atunci la gândire trebuie umblat, gândirea să se schimbe, nu biserica la care merge, nici clericul la care plătește impozit. Iar ca să se schimbe gândirea (oamenii să se pocăiască(răzgândească) de la gândurile lor la gândul lui Cristos)  e nevoie de vestirea pocăinței, a iertării și lepădării de sine, de vestirea Cuvântului crucii, nu de spectacole religioase care justifică și întăresc trufia și îndărătnicia omului vechi..

Să luăm ca pildă pe frații din primul secol al Adunării, ei au stăruit în învățătura apostolilor în primul rând. Să facem ca ei. În același timp să nu luăm deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă să le dezaprobăm.