Înțelesul duhovnicesc al sabatului

Expresia ”înțeles duhovnicesc” (gr. πνευματικῶς=pneumatikōs) se referă la tâlcul simbolurilor Vechiului Testament, tâlc care își are împlinirea în realitățile binecuvântărilor primite de Adunare prin Duhul.

Când Scriptura spune că ”rămâne o odihnă CA cea de sabat pentru poporul lui Dumnezeu”, nu are în vedere o altă zi din săptămână, în locul sâmbetei, ci un alt fel de odihnă, o odihnă duhovnicească.
Cine nu înțelege sensul duhovnicesc al imaginilor din Vechiul Testament va ajunge să creadă evanghelia bucătăriei sau să țină zile, luni, vremi și ani.

Care este înțelesul duhovnicesc al sabatului? Odihna.

Ce fel de odihnă? Odihna de lucrările proprii, odihna de sarcinile religioase, odihna de truda și povara pusă pe umeri de tot felul de șarlatani religioși cărora Domnul le spune și azi: ”vai de voi!”

A fi creștin nu înseamnă a construi temple.
A fi creștin nu înseamnă a plăti zeciuieli la un preot.
A fi creștin nu înseamnă  a te trudi să slujești pe Dumnezeu cu puterile tale proprii, cu omul tău cel vechi.

A fi creștin înseamnă a fi tu însuți templu, a fi tu însuți preot și al sluji pe Dumnezeu nu tu, ci harul lui Dumnezeu din tine.
Acesta este sensul duhovnicesc al sabatului: ”cine intră în odihna Lui se odihnește și el de lucrările proprii ca Dumnezeu de ale Sale.” Sabatul din vechime simbolizează odihna noastră. Pentru că am intrat în odihnă nu mai avem nevoie de simbolul ei, tot așa cum Dumnezeu a făcut să înceteze jertfele de la templul pământesc atunci când au început jertfele duhovnicești.

Sunt lucruri simple și clare, dar când te gândești că milioane de oameni în lume robesc  acestor învățături începătoare, vezi și folosul învățării asidue a celor ce te ascultă, asupra unor adevăruri acum, ca să aibă timp să se cimenteze, pentru ca nu cumva în alte condiții și timpuri, vântul de învățătură străină să smulgă cuvântul sădit înainte de a prinde rădăcini.

Înrădăcinarea în Cristos(și rodirea care urmează) trebuie să se facă înainte de proba vântului care va veni cu siguranță, satana a cerut-o.

Veți fi duși înaintea dregătorilor

”Din pricina Mea, veți fi duși înaintea dregătorilor și înaintea împăraților” Matei 10:18.

Este un cuvânt care te umple de pace.
După ce am văzut cum în chip tainic mii de frați au fost anchetați fără ca ei să aibă măcar habar, au fost urmăriți, li s-au făcut dosare și s-a creat o plasă în jurul lor, o închisoare nevăzută, ce se mai poate spune?

S-a împlinit Cuvântul: ”veți fi duși înaintea lor”, poate nu vei fi dus personal, în trup, ci îți este dusă corespondența, traficul de net, emailurile, convorbirile telefonice și înregistrările ambientale.

Ce să mai zicem?

S-a împlinit și se împlinește Cuvântul lui Dumnezeu. Cât Har! Nu trebuie să ieși să strigi în piață, te caută ei, te urmăresc, îți vânează cele mai tainice gânduri, ei cred că pe tine, dar Cel ce a creat și ține Universul cu Cuvântul Lui ne-a spus de ce: ”din pricina Mea”.

Tu ești doar scrisoarea.
Nu tu o scrii, Dumnezeu o scrie. El este expeditorul.
Nu tu o citești, oamenii o citesc. Ei sunt destinatarii.

Mărit să fie Domnul!

Educație și revelație

”Litera omoară, frate!” e unul din sloganele des auzite atunci când cineva încearcă să impună cât de cât dreptarul învățăturii într-o chestiune sau alta. Bineînțeles, sloganul e urmat de un triumfător: ”duhul dă viață!” ca un fel de invitație la perpetuarea confuziei.

Cum, ce și în ce fel se înțelege se înțelege ”litera” și ”Duhul”, fiecare este lăsat să creadă cum și cine l-a învățat. Pe unii litera, pe alții ”duhul”, sau nimic pe nimeni, sau câte-un pic din ce crede fiecare că ar trebui.

În această postare doresc să arăt cât de folositoare este educația și cât de neprețuită revelația, nu sunt două chestiuni contradictorii, ci complementare(se completează una pe alta) așa cum sămânța are nevoie de ploaie, tot așa educația are nevoie de revelație sau după cum și ploaia își arată folosul prin rodirea seminței.

motto: ”Eu am sădit, Apolo a udat dar Dumnezeu a făcut să crească!”

Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu și așa cum un agricultor nu poate provoca ploaia dar poate semăna, tot așa și noi nu putem provoca revelația(duhul de descoperire), dar putem insista în învățătură, rugându-ne apoi ca apostolul pentru frați ca ”Dumnezeu să vă dea un duh de descoperire în cunoașterea deplină a Lui”.

Primii creștini stăruiau în patru lucruri: învățătura apostolilor, legătura frățească, frângerea pâinii și rugăciunea.

Cele patru stăruințe le putem vedea preînchipuite (Scriptura le-a prevăzut) în patru Obiecte, simboluri din Cortul Întâlnirii:

1.Altarul de aramă, preînchipuie Cuvântul Crucii, locul morții omului vechi, Învățătura apostolilor, dacă vreți. Moartea preînchipuită de altarul de aramă este ”împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii” este o moarte față de învățături și o contopire cu gândul lui Cristos, ”am fost făcuți una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui.” Deci altarul de aramă este o preînchipuire a învățăturii apostolilor, a Cuvântului Crucii.
2.Sfeșnicul (lampadarul de aur) preînchipuie părtășia, umblarea în lumină prin care avem părtășie unii cu alții. Momentul în care Marele Preot îmbrăcat cu acea tunică(pieptar) incrustată cu diamante stă în fața lampadarului de aur și face ca în întunericului cortului(cortul nu avea ferestre) lumina candelelor să se reflecte din diamante pe fața Lui de Marelui Preot este tâlcuit de apostol prin ”Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întunerec“, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.” 2 Corinteni 4:6 și mai spune apostolul: ”dacă umblăm în lumină avem părtășie unii cu alții”.

3. Masa pentru punerea înainte, locul unde se puneau pâinile reprezintă stăruința în frângerea pâinii. Prin frângerea pâinii noi ”vestim” adică transmitem un mesaj, ține de învățătură, de educație, de învățarea lui Cristos, de înduplecarea unor inimi zăbavnice.

4.Altarul de aur, altarul tămâierii reprezintă locul rugăciunii, al părtășiei în rugăciune (este tot un altar, loc al contopirii, al pierderii identității), tămâia reprezintă rugăciunile sfinților.

Aceste patru stăruințe țin de învățătură, chiar  Rugăciunea are și ea scopul de a zidi pe celălalt, de fapt Cuvântul spune că tot ce facem să se facă în vederea zidirii altora.

Acestea fiind spuse despre educație, despre învățare, vedem cum în cort în toate acele locuri, focul își are locul lui, putem considera focul fiind duhul de descoperire(revelația) despre care apostolul se roagă să-l primească pentru cunoașterea deplină a lui Cristos.

Ucenicii spre Emaus erau învățați de Domnul Isus și în timp ce El le vorbea pe drum și le tâlcuia scripturile inima lor era aprinsă de focul lăuntric, David  spune în Psalmul 39: ”pe când cugetam focul s-a aprins” și să nu uităm că focul din cort era o continuare a primului foc venit din cer, ei nu aveau voie să aducă foc străin. Chiar focul de la altarul de aur era luat de pe altarul de aramă, nu era aprins alt foc.

Revelația(focul lăuntric, ”în duh fiți fierbinți”) nu se poate manifesta fără învățare, nu există duh de descoperire fără cunoașterea temeinică a Cuvântului. Desigur, poate să existe a bună cunoaștere a Cuvântului, fără ca cineva să aibă duh de descoperire asupra Lui, (deși e de mirare cine  apus în om dragoste de Cuvânt, căci această dragoste(de Dumnezeu și de Cuvântul Său) vine prin Duhul) dar cu siguranță nu va fi nici o revelație, nici un duh de descoperire fără cunoașterea Cuvântului.

Educația precede revelația, învățătura este sămânța semănată, revelația este rodirea, creșterea. Noi putem și avem obligația să stăruim în învățarea altora, nu putem produce revelația, nici Pavel n-a putut, de aceea s-a rugat pentru cei din Efes ca Dumnezeu să le dea ”un duh de descoperire” în cunoașterea deplină a Lui.

A te baza însă doar pe revelație este o înșelăciune mortală, a crede că dacă nu înveți nimic pe nimeni, nici pe frați, nici pe copiii tăi, ci doar aștepți ca ”Domnul să se atingă de inima lor” este egal ca și cum un agricultor n-ar ara, n-ar semăna, ci doar s-ar ruga pentru ploaie peste pământul lui.

Educația, educarea, învățarea sunt partea noastră(lucrată cu destonicia căpătată de la El prin har), revelația, duhul de descoperire este partea lui Dumnezeu și va veni întotdeauna pe urmă.

Această postare are în vedere marea mulțime de tineri confuzi, înșelați de înșelătoria carismatică(răspândită în toate mediile religioase) ce manipulează oamenii prin simțuri, asigurându-i că atingerea transei, a extazului este de fapt ”prezența lui dumnezeu” și că acesta este un scop în sine și un prag suficient al unei ”vieți creștine” false lipsite complet de ”cunoașterea lui Cristos” care este prin Cuvânt. Această înșelătorie este promovată de marea mulțime de industriași religioși ce produc mijloacele de creat transă, extaz, muzică și mesaje ”cool”, vorbiri superficiale, flecăreli și afișări de talente de oameni ce n-au cunoscut niciodată tăișul sabiei cuvântului crucii, nici tăierea împrejur a lui Cristos.

Mărit să fie Domnul!

Recomandare de lectură: Zidul de despărțire

citat 1
”În zilele strălucite ale istoriei lui Israel, poporul se număra cu milioanele; acum însă nu mai erau decât foarte puţini care s-au întors din captivitate, undeva în jur de şaizeci de mii. Erau puţini şi neînsemnaţi, totuşi Dumnezeu dedică două cărţi din Cuvântul Său inspirat pentru a consemna istoria lor; şi cea mai mare parte din cea de-a doua este consacrată reconstruirii zidului.

Cu siguranţă că Cuvântul lui Dumnezeu nu se ocupă cu chestiuni de construcţie şi arhitectură – cum să zideşti un zid sau o cetate. Bineînţeles că trebuie să fie o lecţie spirituală în toate acestea, pe care trebuie să o învăţăm; aşa că vom încerca, cu ajutorul Domnului, să o extragem din trăsăturile de bază care marchează această carte.”
citat 2
”Ce de praf şi de moloz s-a acumulat în creştinătate! Te uimeşti când priveşti la starea de lucruri actuală! Clădiri cu arhitectură elaborată, veşminte strălucitoare, muzică de orice fel, ierarhie clericală, etc., toate astea nu sunt decât dărâmături. Aşa că şi astăzi, ca şi atunci, trebuie săpat adânc până la temelie.”

citat 3

”…atunci, chiar dacă veţi fi izgoniţi la marginea cea mai depărtată a cerurilor, de acolo vă voi aduna şi vă voi aduce iarăşi în locul pe care l-am ales ca să locuiască Numele Meu acolo” (Neemia 1:8,9 ).

Avem aici un principiu foarte preţios, pe care trebuie să-l ţinem mereu minte. Nu contează cât de mult se poate depărta cineva de la adevăr, amestecându-se cu confuzia din jur; dacă ne smerim înaintea lui Dumnezeu, El ne poate repune complet în poziţia plăcută Lui. „Chiar dacă veţi fi izgoniţi la marginea cea mai depărtată a cerurilor, de acolo vă voi aduna şi vă voi aduce iarăşi în locul pe care l-am ales ca să locuiască Numele Meu acolo”. „Cel ce nu adună cu Mine, risipeşte” (Luca 11:23). Nu există decât un singur punct de atracţie, un singur centru de strângere; Dumnezeu adună sufletele în jurul lui Hristos. „Vă voi aduna”.

Credeţi că Dumnezeu strânge pe ai Săi în diviziune? Nu El este autorul confuziei existente, ci noi. Diviziunea este cel felul cel mai rău de confuzie. Ce babilonie a glasurilor se aude în jurul nostru: „Vino la noi! Vino la noi!”. Dumnezeu a produs oare toate această stare? El nu este un Dumnezeu al neorânduielii (1. Corinteni 14:33 ).

Dumnezeu este cel ce adună: „Vă voi aduna şi vă voi aduce iarăşi în locul pe care l-am ales ca să locuiască Numele Meu acolo”.

Zidul de despărțire, C.H.Brown

Recomandare de lectură: Viața unui creștin sub regimul nazist: Albert Winterhoff

Citat 1: ”Albert nu a vrut niciodata să adere la o organizaţie religioasă care era controlată printr-o organizaţie superioară şi condusă prin delegaţi regionali şi locali. În adunarea lui Dumnezeu nu se cere altceva decât a fi mădular în trupul lui Hristos prin Duhul lui Dumnezeu şi de a avea o umblare spirituală, care se caracterizează prin calităţi morale. Nu este vorba de membrii unei comunităţi, nici de o conducere centralizată impusă de regimul nazist. Niciodată nu putea să aibă o aprobare pozitivă faţă de Stat, nici să favorizeze ura faţă de iudei, care apăruse deja. Pasajele din Scriptură din Romani 13:1  şi în continuare, din 1. Petru 2:11  şi din Tit 3:1  erau destul de suficiente. Fraţii nu au citit legea care dădea puteri depline regimului sau deveniseră orbi? „Nu”, gândi Albert, „acesta nu este gândul Domnului; acest document nu corespunde cu ceea ce eu cunosc din călăuzirea Duhului Sfânt. Pe acest teren este imposibil de păstrat unitatea Duhului în legătura păcii” (Efeseni 4:3 ). Într-o duminică l-a întalnit pe tânărul frate Ernst Cerico, pe colina din Gevelsberg. Amândoi se întrebau dacă mai pot să se ducă la strângeri, pentru că cele două adunări, unde locuiau ei, voiau să se ataşeze la „Uniune”. Pentru amândoi era limpede că aceasta era imposibil. De aceea, întorcânduse acasă, şi-au plecat genunchii înaintea Domnului, pentru a-şi descărca toată povara.

Atunci când Albert a făcut cunoscut familiei sale că el nu va merge pe drumul propus pentru că nu este drumul Domnului, fiii săi l-au rugat: „Tată, lasă-ne să mergem în continuare şi alţii de asemenea merg”. „Prefer să fiu singur, decât cu alţii pe un drum greşit„. De atunci, se strângea cu câţiva fraţi şi surori, în număr mic, în case, pentru a frânge pâinea, pentru a se ruga împreună şi pentru a cerceta Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuia să fie foarte atenţi pentru a nu fi denunţaţi de către vecini, apropiaţi ai regimului nazist.”

Citat 2: ”În acel timp, Albert a întâlnit un om care l-a surprins în mod deosebit. Albert împărţea tractate prin compartimente şi vorbea de mântuirea prin Domnul Isus cu călătorii. Brusc, acest om a sărit de pe banchetă şi a început să-l înjure pe credinciosul slujitor al lui Isus. „Dispăreţi imediat din acest compartiment şi coborâţi din tren! Nu am nevoie de acest Nazarinean„. Acesta l-a agresat pe Albert şi trăgea de el astfel că a fost chemat şeful de tren ca să intervină.

Pe un ton calm, Albert i-a spus acestui om care nu se mai putea controla: „Stimate domn, aveţi nevoie de Mântuitorul, altfel veţi fi pierdut pentru eternitate. Dumnezeu vă caută. Nu refuzaţi dragostea Sa, altfel, într-o zi, va fi prea târziu”.

După mai mulţi ani, a auzit din nou aceeaşi voce, dar de data aceasta în faţa unei mulţimi imense. Era Adolf Hitler.”

sursa: Biografia unui creştin evanghelist din perioada nazismului, Viaţa lui Albert Winterhoff

Casa pustie

Eram cu soția în luna de miere, anul 1988, apuseni, cu rucsacul, nu aveam mașină, nici permis, nici gând, bani sau nevoie să ne cumpărăm, mergeam cu autobuzul și trenul, ba nu, în Apuseni am mers cu mocănița, dar să zic de la început: am plecat prin Câmpia Turzii de unde știam că este autobuz la Turda de unde pleca mocănița. De autobuzul de Turda știam încă din 1987, că la 23 august fusesem la Cheile Turzii cu tinerii de prin Turda, Viișoara și de prin țară, la întrunire și am cântat pe un platou mai jos de cabană, s-au adunat oamenii ca la urs, nu era mobil atunci, dacă vedeai că fug toți într-o direcție, fugeai și tu și pe urmă întrebai, așa și atunci, s-au strâns la prima cântare și n-au mai plecat cu orele, predicam pe rând, doar că cei ce fugiseră spre noi l-au lăsat pe cabanierul ce vindea mici și bere fără mușterii, că mai toți fugiseră la noi, drept care cabanierul furios ne-a pregătit spre seară niște bătăuși cu bâte de care am scăpat prin sănătoasa fugă, 9 km, din chei până în Turda și cu autobuzul de care vă spusei până în Câmpia de unde pe jos până în Viișoara, unde am ajuns la miezul nopții și am mâncat toți șase o pâine mare cu slănină multă, eram morți de foame.

Am ajuns în 88 la Câmpia cu soția și am zis să trecem și pe la unchiul Simion, fratele bunicii, că era tare om bun, adventist el, că prin anii 50 când se mutase el acolo, doar adventiști erau în oraș, nevasta lui din familie de martori, dar acum tot adventistă, oameni de pace, n-au vrut să facă opinie separată în oraș, atâta ne-au rugat să rămânem, că vizita de o oră s-a făcut o zi și am plecat spre apuseni a doua zi. Din Câmpia în Turda cu autobuzul și din Turda cu mocănița, 5 ore până în Câmpeni. Din Câmpeni, era deja seară, am luat autobuzul, tare înghesuit spre Arieșeni, cu gând să oprim să vizităm Scărișoara. Navetiștii gălăgioși ne-au umplut de sfaturi, se vedea că eram turiști, rucsacurile noastre pregătite minuțios cu luni înainte vorbeau singure, ne-au zis că pentru Scărișoara trebuie să coborâm la Gârda și eu mi-am amintit că citisem în istoria baptiștilor de Gârda, că era biserică acolo. Am întrebat la coborâre dacă sunt pocăiți în sat și toți ne-au îndreptat spre badea Dobre, casa de lângă pod, unde am ajuns pe când se înnopta, i-am spus că suntem pocăiți și dacă ne poate găzdui, ”cum să nu?”, ne-a dat camera cea bună, aia în care intri de 3-4 ori pe an să ștergi praful, mirosea a var și a motorină de podele. Am stat la el câteva zile, ne-am împrietenit, știu că mi-a dat un ”Manual Biblic” albastru, îl am și acum, îl primise și el de la cineva, dar nu-l putea citi că avea litere prea mici, seara cântam și soția făcea mâncare. Într-o zi când eu eram plecat undeva, cred că la piață, soția a pus lemne să facă focul și a pus cam mult petrol care s-a aprins tare și i-a pârlit puțin sprâncenele și părul, îi făceam mâncare lui fratele Dobre, n-a vrut bani, dar am făcut vinete și alte bunătăți, ce știam că-i greu pentru un bărbat singur. Ne-a spus că la adunare mai sunt 2-3 bătrâni, adunarea era pe un pinten de munte în fundul grădinii lui, o cameră mică, de câțiva metri pătrați.

Ieri, după aproape 25 de ani am trecut iar pe-acolo, fratele Dobre a murit de vreo 15 ani, nu a avut copii, pocăiți nu mai sunt în sat, el  luase ”de suflet” un băiat care nu era pocăit și acum locuiește în casa lui o nepoată a acelui băiat cu familia. ”Sunteți pocăită?” ”Nu.”, ”Mai merge cineva la biserica pocăiților?” ”N-are cine!”, ”Cum? E închisă, n-o deschide nimeni.”, ”Mai mergem noi câteodată, aerisim, ștergem praful!” mi-a spus nepoata.
Ne-au zâmbit puțin încurcat și ea și soțul ei, ca la niște oameni picați de pe altă planetă, care întreabă de năluci. Mi-a părut rău că n-aveam o biblie la mine, nici măcar pe-a mea. Am făcut o poză casei pustii dintre brazi și am plecat de-acolo amintindu-mi de Văleni-ul de lângă satul meu unde au fost mai mult de 50 de pocăiți înainte de război și acum nu mai e niciunul, gândindu-mă la poezia lui Dorz: ”Undeva-ntr-o odăiță!”(varianta a 2-a e cea originală și e de Dorz, nu e anonimă, dar probabil trubadurul ce-a postat-o știe că dacă scrie autorul nu poate cere bani pe ea), la faptul că și trupul nostru de carne e o casă care cândva va ajunge goală, apoi azi în pădure am găsit o cochilie de melc uscată, o altă casă pustie și m-am gândit  la casa pustie de care spunea Domnul Isus iudeilor că ”li se lasă casa pustie”, la casa pustie a stării oricărei organizări omenești, dar m-am bucurat amintindu-mi de casa pustie din ceruri, care ne așteaptă ca să nu mai fie pustie.

Ce folos de ziduri? N-au ajutat cu nimic ca să păstreze oamenii lângă Domnul! În câte ziduri se fac slujbe regizate sau sponsorizate, sau zeciuielizate, câte ziduri nu sunt decât locul de muncă al unui cleric, peșteri de tâlhari, așa că nici o pagubă de pustia lor.  E pagubă însă de casele trupurilor noastre dacă sunt pustii de locuirea lui Dumnezeu prin Duhul, Dumnezeu își dorește trupurile noastre să-i fie templu, nu cărămizile, lemnele, țigla și tabla.

Ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră

” …aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră, şi căutaţi să aruncaţi asupra noastră sângele acelui om.” Fapte 5:28

Cu învățătura!
Nu cu concerte, nici cu pantomime, nici cu marșuri pentru Isus, nu cu uneltele păstorului nebun.

Singura noastră relevanță(mărturie exterioară) nu poate fi decât ceea ce Tatălui îi place, iar Tatăl ”a pus în noi Cuvântul acestei împăcări!”,  a pus o învățătură, o mărturie, a pus cuvinte, nu scenete, regii sau actorie.

Când toată lumea zace în cel rău, când oamenii sunt vrășmași cu Dumnezeu în gândirea lor, atunci la gândire trebuie umblat, gândirea să se schimbe, nu biserica la care merge, nici clericul la care plătește impozit. Iar ca să se schimbe gândirea (oamenii să se pocăiască(răzgândească) de la gândurile lor la gândul lui Cristos)  e nevoie de vestirea pocăinței, a iertării și lepădării de sine, de vestirea Cuvântului crucii, nu de spectacole religioase care justifică și întăresc trufia și îndărătnicia omului vechi..

Să luăm ca pildă pe frații din primul secol al Adunării, ei au stăruit în învățătura apostolilor în primul rând. Să facem ca ei. În același timp să nu luăm deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă să le dezaprobăm.

Modelul relației dintre Duh și materie

1.Îmi stăruie în minte de când a fost scrisă postarea cu carburatorul.

Era dat ca exemplu cazul a doi teologi cărora li se strică mașina: ”Colegul lui Don se coboară din mașină, își pune mîinile pe capotă și începe să se roage: “Doamne, pune tu prețiosul sînge al Domnului Isus pe acest motor ca să pornim și să ajungem la destinație”.
Autorul comentariului adaugă că, da, ortdocșii au un model teologic coerent al relației dintre duh și materie, protestanții nu au. Și că ar trebui să aibă. Adică, (că tot stătui azi trei ore cocoțat culegând cireșe), să punem coada la cireașa care o avem.

2.Mai clar: ortodocșii sfințesc explicat, adică atunci când dau cu cădelnița și declară eliberat de satana ultimul yacht al vreunui baron, ei au un temei teologic. Când fac sfeștanie (acea mică cruciuliță lângă întrerupător) la case noi, la fel, când merg cu iordanul, totul e explicat.  Când însă bieții predicatorași din exemplul dat cer ”sângele Domnului Isus” peste carburator, ei păcătuiesc prin lipsa de logică teologică. Adică, n-ai voie să ceri ”duh, putere” peste tot și toate. Și eu zic la fel, n-ai voie, că doar Domnul Isus și-a dat sângele să ne sfințească pe noi, pe oameni, nu piese de aluminiu înțepenite.

3. Coerență nu este dar incoerență este.
Dar totuși atunci de ce se cere prezența Domnului ”în casa aceasta” la serviciile divine, cu ce e mai bună o clădire de biserică decât un carburator? Eu chiar găsesc carburatorul mai folositor. De ce se face inaugurare de biserici, dedicare, cum vreți să-i ziceți? După ce model coerent ai invocat, model care să-ți dea voie să sfințești cărămida, dar aluminiul nu? Chiar e o lipsă de logică.

4.Există un model în Biblie?
Sigur că există. Întreagă creație de carne este ”umbra ”creației de Duh. Pentru a ne explica geneza pământului și a universului fizic Dumnezeu a folosit câteva capitole din Scripturile Sale (scripturi care prevăd tot, (Galateni 3:8)) și tot Dumnezeu a folosit peste 50 de capitole din Cuvintele lui pline de putere pentru a ne descrie cerul cu ajutorul modelului numit ”cortul întâlnirii”. Acel model este materialul nostru didactic, ne reprezintă pe noi, cei cerești, sfințiți prin sângele Mielului, jertfa noastră de ispășire. Nu avem voie să folosim în alt mod expresiile de acolo decât în modul folosit de apostoli. Înțelegerea mistică a expresiei ”sângele lui Cristos” de exemplu e riscantă și falsă, în Noul Său Testament Dumnezeu folosește din abundență expresiile luate din Vechiul Său Testament, nu pentru că n-ar fi avut altele, ci pentru că cele vechi au slujit de pildă, de lecție, de lăptic al înțelegerii pentru inimile noastre zăbavnice în înțelegerea celor noi(Testamentul Vechi l-a prevăzut pe Cel Nou). Dumnezeu nu a pus o înțelegere mistică a cuvintelor Lui ci, în Vechiul testament a pus una simbolică, duhovnicească, cu tâlc. Noi suntem templul, locuința lui Dumnezeu, n-avem voie să cerem ”prezența lui Dumnezeu” peste ceva făcut de om, Dumnezeu ne dorește pe noi ca locuință a Lui, nu colibele noastre.

5.Ceresc și pământesc
Cortul întâlnirii reprezintă cerul. Marele Preot îl reprezintă pe Domnul Isus, preoții, slujitorii cortului(leviții) ne reprezintă pe noi Adunarea(seminția aleasă, preoția împărătească),  jertfele de carne reprezintă jertfele duhovnicești(rostirile noastre), hainele albe reprezintă faptele neprihănite, untdelemnul reprezintă cunoștința, tămâia reprezintă rugăciunea, etc.

6.Consecințele aplicării modelului

Acest model biblic al relației dintre duh și materie(cortul întâlnirii) nu este iubit, mai ales nu e iubit de teologi și de clerici. Modelul ne vorbește despre o intrare slobodă, fără intermediari la Tatăl, teologii se prezintă pe ei ca intermediari. Modelul (Cortul Întâlnirii) ne arată doar două grade preoțești: Marele Preot și preoții. Tot așa în adunare, unul singur e Domnul, noi toți suntem frați. Modelul nu are nici un prototip pentru clerici, ceva încurcători pe-acolo, intermediari între preoți și Marele Preot. Modelul explicat în cartea Evrei cu multe detalii ne prezintă răspicat o cale slobodă, o perdea sfâșiată, un sânge care vorbește mai bine, un altar de aur și un scaun al îndurării. Nu-mi pun mari speranțe că teologii vor învăța acest model, aveau timp de două mii de ani. Cei simpli însă da, cei ce au beneficiat de privilegiile de moștenitori, au luat cu năvală aceste drepturi, această cale deschisă.

7.”Dacă nu se luptă după rânduieli”
Modelul cortului întâlnirii e restrictiv, adică impune o disciplină. ”vai de mine dacă nu vestesc evanghelia” spune Pavel. În alt loc spune: ”eu îmi împlinesc slujba de jertfă în evanghelia lui Dumnezeu”. Aici dezvolt puțin: în Apocalipsa scrie: ”mărturia lui Isus este duhul proorociei”. E vorba de duhul care fusese în prooroci, prooroci despre care scrie ”toți proorocii mărturisesc despre mine”. Subiectul proorocilor era Domnul Isus. Dar cum, că dacă citim proorocii vedem la ei o obsesie pentru respectarea închinării după ritual la templu?
Binecuvântările veneau peste cei ce erau plin de grijă în Sion(leviți și închinătorii la templu conform Scripturii) și blestemele peste cei în siguranță pe muntele Samariei(idolatri). Mărturia era conținutul chivotului, de la mărturie se trage numele capacului și chiar al cortului. Apoi o găsim numită ”mărturia lui Isus”. Mana neputrezită, toiagul înverzit a doua oară și tablele cele scrise din nou, a doua oară ne mărturisesc despre viața de-a doua, viața de înviere a Domnului Isus. Restricțiile închinării preoțești, amănunțit descrise în Levitic au o corespondență spirituală în disciplina noastră astăzi a cărei înțelegere ne impune o rânduială strictă a gândurilor, sfințirea lui Isus ca Domn, ațintirea privirilor la marele Preot al mărturisirii noastre, etc. Fără modelul cortului și a lucrărilor de acolo n-avem cum înțelege aceste realități necesare azi pentru cel ce trebuie să știe cum să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu.

O astfel de înțelegere va arunca în  balta minciunii de unde au venit aberațiile străjerești, dar nu va avea milă nici de limba de lemn a celor ce rostesc zilnic și obișnuit aberații la fel de mari. Cred că cea mai abuzată expresie este ”sângele lui Cristos”.

8.Concluzie.

Consider potrivit să las ca și concluzie două paragrafe din postarea de la 12.10.2012: ”

”De ce este important să ”privim” aceste imagini? Biruințele sau înfrângerile din Vechiul Testament sunt lecții pentru noi, sunt scrise pentru învățătura noastră. Acolo unde citim despre biruințe vedem smerire, apropiere de cort sau templu, pocăință, jertfă, rugăciune a preoților. Mai vedem trâmbițe (sunați din trâmbiță în Sion), pentru declanșarea pregătirii de luptă.

Am scris aceste rânduri pentru că astăzi am fost iarăși încolțit pe blogul unui sirian. E iarăși un cadou pentru o altă zi de 13.  Întotdeauna mă bucur mult când sunt vorbit de rău. Așa trebuie să fie, să fim încolțiți, înconjurați, atacați, intimidați, vorbiți de rău, împrăștiați, cu astfel de lecții ne mângâie Cuvântul, spre astfel de lupte suntem antrenați, cu așa cunună vom fi onorați.”

Un porumbel venit din paradis

 

Am mai scris că pentru Costache Ioanid poeziile care le primea de la Dumnezeu le considera haruri care treceau pe la el și erau date mai departe către…”dar nu știm pentru cine-a fost trimis”!?
Porumbelul venit din paradis, porumbițele albe erau pentru Ioanid cântecul nou, pasărea pribeagă, firul de ape-n spume ce ”aduce de departe un suspin”, aduce dorul înalt ce ”plânge pentru lume”, și ”lacrimile Lui prin cântec vin”, adică prin poezie vin lacrimile Domnului Isus.
”Numai noi tâlharii-L mângâiarăm” …și poate tu ești ultimul tâlhar.
Așa să înțelegem harul, ca ceva ce nu vine de la noi și nu rămâne la noi. Harul ne este dat să-L dăm, suntem mădulare unii altora, nici unul din noi nu trăiește pentru sine și nu moare pentru sine, ci pentru trup.
Nu putem da ce n-am primit, de aceea Tatăl ne trece prin necazuri, prin defăimări, prin izolare pentru a fi în stare să mângâiem pe cei ce trec prin aceste stări.

Un cântec nou, de fiecare dată este o mângâiere, o înfiorare nouă a Harului venit din paradis ce se strânge înmulțit de mai mulți în comorile caselor noastre tot din paradis.

Cu aceste gânduri să cântăm cântarea de mai jos.

Pentru liniștea lui Virgulă-vodă de Bihor, fotografia cu porumbei este făcută săptămâna trecută, la absolvirea clasei a XII a fiicei noastre mai mare de către surioara ei. Surpriza cu porumbeii le-au făcut-o colegii de-a XI-a.

O închinare plăcută

motto:
Evrei 12:28-29 ”Fiindcă am primit dar o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori, şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică;  fiindcă Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor””

1. Despre Serviciul divin
Eu nu ”mă duc” niciodată la serviciu divin, am serviciu divin în fiecare zi.
Așa trebuie fiecare să ne vedem timpul: ca o slujbă de jertfă, fiind preoți împreună cu Marele nostru Preot.
Fiecare rostire, fiecare discuție ar trebui să ne-o vedem ca o jertfă, ca o slujbă, ca o lucrare, ca o învățare (în stare să învețe pe toți), fiind permanent în fața Marelui Preot în ”locurile cerești”.

2. Modelul din care învățăm
Modelul care ni L-a dat Tatăl, model prin ale cărui simboluri să învățăm detaliile slujbei (închinării) noastre este Cortul Întâlnirii, slujba și preoția din cort. Toate imaginile enumerate în Epistola către Evrei ne pun față în față simbolurile din cort(obiecte, slujbe, stări, preoți) cu realitatea ce o reprezintă, realitate care o trăim noi azi prin credință (apropiere de Dumnezeu, mărturie, rugăciune, etc).

3. Avertismente din istoria împăraților
Citind istoria împăraților vedem cum evaluarea slujbei lor se făcea raportat la respectarea închinării la templu așa cum a lăsat-o Moise. Împărații erau lăudați dacă făceau închinarea după rânduieli și erau criticați dacă nu o făceau așa. Chiar și victoriile sau înfrângerile în războaie depindeau de fidelitatea față de rânduielile slujbei. Împărații care ”făceau ce este bine înaintea Domnului”, care distrugeau idolii și restabileau jertfa la templu erau victorioși în războaie, cei care se închinau la Baali și Astartee, pierdeau teritorii și cetăți una după alta.

4. Semnificația acestor întâmplări istorice
Toată legea este duhovnicească, adică are tâlc, a fost dată cu scopul de a ne învăța. Chiar și întâmplările aparent fără noimă ale vieților împăraților conțin în ele cele  trei elemente necesare învățării: legea lui Moise(standardul de raportare), întâmplările reale  (plus consecințele lor cu bune cu rele) și interpretarea lor dată de profeți. Desigur profeții au văzut în chip întunecos, interpretarea deplină  o dau apostolii.

5. Grija slujbei de preot
Am multe întrebări care i le-am pus lui Dumnezeu, într-o vreme aveam pe peretele unde mă rugam versetul din Ieremia 3:33 ”Cheamă-Mă, şi-ţi voi răspunde; şi îţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse, pe cari nu le cunoşti.” De întrebat(chemat) am întrebat de fiecare dată când n-am înțeles ceva, dar de primit răspuns doar la unele am primit. Una din întrebările la care am primit recent răspuns este de ce a zis Pavel: ”vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia!” Păi, Pavel nu era mântuit, nu mergea în cer? Ce mai vroia? De ce vai de el? Ce pedeapsă putea să primească? Recent am înțeles că privind slujirea ca o slujbă de preot, toate restricțiile și interdicțiile slujbei preoțești din vechime  au o reprezentare spirituală pentru noi astăzi. Grija respectării detaliilor de atunci se transpune în înțelegere duhovnicească în grija de a ști cum ”trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu”.

6. Detaliile slujbei și semnificația lor.
Hainele albe ale preoților reprezintă faptele neprihănite ale sfinților (Apocalipsa 19:8)
Tămâia reprezintă rugăciunea (Apocalipsa 8:4).
Marele Preot îl reprezintă pe Domnul Isus(marele Preot al Mărturisirii noastre).
Seminția levitică reprezintă Adunarea(o seminție aleasă).
Untdelemnul reprezintă cunoștința.
și așa mai departe….

7. Închinarea falsă

Închinarea nu înseamnă participarea la un serviciu religios. Opinia comună despre ”închinare” este că a participa la o slujbă divină executată măiestru de profesioniști, deseori însoțiți de muzică și alte tehnici te transpune într-un fel de stare extatică numită  ”prezența lui Dumnezeu”, că această stare o simți  ca un curent, ca o senzație și că experimentarea repetată a acestor stări ar fi ceea ce vrea Dumnezeu de la oameni. Aceste tehnici sunt promovate de cei ce au făcut din evlavie un izvor de câștig, semnul după care recunoaștem falsitatea este absența la acești ”închinători” a promovării și stăruinței asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul ne învață un alt fel de închinare (slujire, supunere), închinare al cărui prototip(model, material didactic) îl găsim în preoția levitică și slujbele de jertfe  de la Cort.

8. O închinare plăcută 

Am spus la început că toată viața noastră este serviciu divin. Suntem permanent înaintea lui Dumnezeu (și a îngerilor aleși) așa cum preoții slujeau în cort la rândul cetei lor în mod continuu. Avertismentele (vezi pct 3.) legate de respectarea detaliilor slujbei(vezi pct 6) au reprezentarea duhovnicească în slujirea noastră.
De exemplu:

-grija preoților din vechime de a nu se atinge de un mort este repetată în Eclesiastul (”hainele să-ți fie albe în orice vreme”) și înțelegerea duhovnicească a hainelor o avem deslușită în Apocalipsa 16:15 ”Iată, Eu vin ca un hoț. Ferice de cel ce veghează și își păzește hainele, ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea!”

-ungerea cu untdelemn mirositor(parfum) este un simbol al cunoștinței, al învățăturii comune, părtășia este asemuită în Psalmul 133 cu ungerea capului lui Aron (Marele Preot, imaginea Domnului Isus). ”Purtăm în orice loc” această mireasmă, noi ”suntem o mireasmă” sunt expresii a căror înțelegere o găsim strict în consensul imaginilor din Vechiul Testament.

-păzirea focului nestins pe altar reprezintă arderea (vestirea) jertfei (mesajului) care trebuie să nu se oprească. Curățarea candelelor și punerea înainte a pâinilor sunt aceleași imagini ale continuității închinării.

-strălucirea, reflectarea ”cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Cristos” este prefigurată simbolic de strălucirile date de diamantele de pe pieptarul Marelui Preot atunci când se află în fața Sfeșnicului (imaginea adunării).

-aducerea(arderea) tămâiei (rugăciunile neîmpiedicate) pe altarul de aur este tot un simbol.

-chivotul, cortul, materialele, ordinea în slujire, toate, toate ne învață închinarea plăcută lui Dumnezeu.

9. O locuință a Lui

Această slujire nu are de-a face cu nimic material astăzi, nici cu un templu sau cu un cort, totul se petrece în cortul nostru de carne, înăuntrul acestui efemer material simbolizat în vechime de cortul întâlnirii. Felul în care ne păstrăm ordinea în gânduri, în vorbiri și în acțiuni, felul cum ne păstrăm hainele(faptele) curate, ne ferim de ”atingeri de un mort”, (relații stricate), acest fel face să-I fim o locuință plăcută sau nu, să-I aducem lui Dumnezeu o închinare plăcută sau nu.

Mărit să fie Domnul!

(o parte din Cuvântul de azi din adunare)

Planul Chinei de a eradica toate adunările de casă

Articol complet aici.

Nu e vorba de a  desființa aceste adunări, ci de a-i obliga să se înregistreze în denominația controlată de guvern.
Să nu credeți că e vorba de câteva sute de oameni, e vorba de mai mult sau mai puțin de 130 de milioane de creștini care refuză în mod voluntar să substituie Pe Cel ce-L recunosc ca și Cap al adunării, cu un oficial guvernamental în haine de popă.
Ar fi ca și cum Ambasada Americii din București ar accepta ca Ambasador un profesor de engleză român.
Sau ca să nu stârnesc emoții, ca și cum Ambasada României în Congo ar accepta ca Ambasador un fost student în România.
Comparațiile oricum sunt palide, dar ajută!

Ce vrea guvernului chinez?
Să termine cu adunările de casă, pentru aceasta au perfectat un plan în 3 faze cu scopul de a obliga adunările de casă să se înscrie în denominația oficială, controlată de stat. S-or fi inspirat de la români?

În prima fază (din ianuarie în iunie, deci încă durează) Administrația de Stat pentru Afaceri Religioase (un fel de Departament al Cultelor de la ei) a investigat în mod secret adunările de casă.
În faza a doua aceste adunări vor începe a fi închise  în timp ce conducătorii lor vor fi trimiși în lagăre de muncă pentru vina de că ar organiza și practica un cult cu scopul subminării aplicării legii. Adunările de casă ce se unesc cu denominația oficială vor fi redenumite ”Strângeri de casă”. Deși unele adunări de casă se raportează că s-au unit cu denominația oficială, majoritatea adunărilor refuză, motivând că guvernul chinez cenzurează conținutul predicilor.  Istoria se repetă!
Cea de a treia și ultima fază este prezis de a întinde 2015-2025, când guvernul va închide toate adunările neînregistrate.

La noi în România, Rusia etc aceste lucruri s-au întâmplat între anii 1950-1975. O parte a felului cum s-a lucrat am descris-o pe acest blog, cea mai mare parte se va descoperi la judecată, când condamnații din lumea de carne vor fi judecători și-i vor avea în fața lor ca condamnați  pe prigonitorii lor, în lumea de Slavă care va fi revelată de Cel ce ne-a chemat la Slava Sa, dacă și suferim împreună cu El. Până atunci să luptăm cu eleganța, mila și discreția lui Dumnezeu, care ne-a luat împreună lucrători cu El. Unde El se ascunde să stăm ascunși cu El, respectând condițiile testamentului libertății noastre.

Să ne rugăm pentru frații din China!

Lectură suplimentară aici.

Rapoartele internaționale arată că anual sunt uciși 100.000 de creștini pe glob. Acest număr înseamnă un creștin la 5 minute. De când am început să scriu această postare au fost uciși 5. Nu există popor (etnie) atât de prigonit. Dar să nu ne mirăm, ci să așteptăm din ceruri pe Cel ce se va arăta, aducându-ne întotdeauna aminte de cei ce sunt în lanțuri, ca și cum am fi și noi legați cu ei. Educându-ne nouă înșine o astfel de gândire (gândirea suferinței, a  părtășiei suferințelor Lui) vom paraliza în noi nebunatica aplecare spre o gândire superficială, ușuratică, îmbătată de inconștiența specifică celui ce vede la o distanță egală cu lungimea tubului digestiv plus distanța de la toaletă la bucătărie într-un ciclu a cărui robie o numește ”viață”.

Îi ia cu sila toate armele în care se încredea

Am citit zilele trecute cum Neemia a scos afară din casa Domnului lucrurile lui Tobia.

Neemia 13:4-9
”Înainte de aceasta, preotul Eliaşib, care era pus peste cămările Casei Dumnezeului nostru, şi rudă cu Tobia,  pregătise pentru el o cămară mare, unde puneau mai înainte darurile de mîncare, tămîia, uneltele, zeciuiala din grîu, din must, şi din untdelemn, părţile rînduite pentru Leviţi, cîntăreţi şi uşieri, şi darurile ridicate pentru preoţi. Eu nu eram la Ierusalim cînd s-au petrecut toate acestea, căci mă întorsesem la împărat în al treizeci şi doilea an al lui Artaxerxe, împăratul Babilonului. La sfîrşitul anului am căpătat de la împărat învoire să mă întorc la Ierusalim, şi am văzut răul pe care-l făcuse Eliaşib, pregătind o cămară pentru Tobia, în curţile Casei lui Dumnezeu.  Mi-a părut foarte rău, şi am aruncat afară din cămară toate lucrurile lui Tobia.  Apoi am poruncit să se curăţească odăile, şi am pus iarăş în ele uneltele Casei lui Dumnezeu, darurile de mîncare şi tămîia.”
Nu l-a omorât pe Tobia, a scos doar afară lucrurile lui, l-a dezarmat adică.

Nici răul, nici binele nu se pot face fără unelte, fără arme dacă vreți.
Răul folosește lucruri pământești, binele lucruri cerești.
Cel ce înaintează în rău își înmulțește faptele de factură vizibilă, umple casa lui Dumnezeu cu cămări pentru tot felul de Tobia în care să se țină lucruri ce nu slujesc jertfelor rânduite.

Ce învățăm din pilda lui Neemia cu Tobia?
Pilda lui Cristos.
Domnul Isus a dezarmat domniile și stăpânirile după ce a ieșit biruitor asupra lor prin cruce. Și noi dacă am murit față de învățăturile începătoare ale lumii avem de scos afară din cămările sufletelor noastre ”lucrurile lui Tobia”, armele în care el se încrede, prilejurile date diavolului, faptele întunericului, preocupările religioase în afara Cuvântului.
Observați că Tobia își făcuse ”cuib” în casa Domnului, iar cel ce-l ajutase era preotul Eliașib, un om rânduit să facă altă slujire, nu camere pentru Tobia.
La fel vedem în Noul Testament cum Apostolul Pavel i-a avertizat pe bătrânii din Efes că ”din mijlocul lor ” vor ieși oameni ce vor învăța lucruri stricăcioase. Religia industrială a fost inițiată de oameni dinăuntru, oameni neevlavioși care au schimbat în desfrânare Harul lui Dumnezeu și au făcut din evlavie un izvor de câștig.

Ce facem în astfel de situații? Pare cam confuză treaba. Preotul Eliașib a făcut și lucruri bune, a zidit poarta oilor(Neemia 3:1) de exemplu. Tobia era însă ”slujitorul amonit”, el nu avea voie să intre în adunarea Domnului, darmite în ”casa Domnului”. Nu scrie pilda că Tobia a fost condamnat la moarte, nu, i-au fost doar scoase afară lucrurile din casa Domnului.

Lucrarea de curățire atât a cămării sufletului nostru, cât și a casei Adunării (judecata casei care a început pe vremea lui Petru) are de-a face cu puritatea lucrării de jertfă duhovnicească pe care avem noi a o face. Tot ce slujește acestei lucrări rămâne, tot ce nu slujește este condamnat și ”scos afară”.

Am în vedere în primul rând lucrările industriei religioase focalizată pe profit, faptele lor sunt tâlhării, construcțiile lor peșteri de tâlhari și demascarea acestor fapte înseamnă dezarmarea domniilor și stăpânirilor, luarea armelor în care se încrede, aruncarea afară a lucrurilor lui Tobia. Noi avem treabă cu Casa lui Dumnezeu, cu jertfa duhovnicească pe care dacă nu o facem e vai de noi.
Să facem cu bucurie, cu conștiență și curățiți de orice pizmă și lucrarea de aruncare afară a armelor în care cel rău se încrede. Cel rău însă trebuie salvat și îndemnat spre pocăință.

Peștera de tâlhari(1)

1.De cel puțin două săptămâni am în cap aceste gânduri.
Sunt prea dure, mi-am zis, mai am câțiva prieteni, mi-i pierd și pe ăia.
Dar pentru că nu fac după capul meu, am alt Cap deasupra, trebuie să scriu. Vai de mine dacă nu scriu! E slujba mea de preot, de aprins focul, de pus pâinea, de curățat candelele….

2.Am fost provocat să mă grăbesc cu scrisul de un e-mail (încă nu i-am răspuns) din care citez:
”….uneori cei credincioși au nevoie de un statut juridic pentru a rezolva anumite probleme administrative. Care forma de asociere ar fi cea mai potrivita pentru adunarea Domnului ? Cult crestin ? asociatie religioasa ? fundatie sau asociatie civila ?”

3.Răspunsul care mi-a sărit de pe limbă imediat a fost: SRL, SA, (pentru cei din State sau UE: Ltd. Gmbh) adică să plătesacă și ei impozite ca tot muncitorul. Clericii adică. Eram sub influența articolului: ”Cât costă Duhul Sfânt în România?”

Tot meditând, între timp părerea mea s-a clarificat și sunt ferm convins că singura asemănare cu o formă existentă care s-ar putea aplica înjghebărilor religioase a denumit-o Domnul Isus prin plastica expresie ”Peșteră de tâlhari!”

Adică dacă am denumi bisericile SRL sau SA, am jigni pe orice meseriaș sau pe orice patron cinstit, dacă firmele lor în care se muncește ar avea aceleași denumiri cu instituțiile religioase în care se fură și se vinde ce s-a furat.

Apostolul nu a scris: ”luați seama ca nimeni să nu vă cumpere cu filosofia!”, ci ”luați seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia!”. Vânzătorii de industrie religioasă nu sunt comercianți, ei sunt hoți, sunt tâlhari. Ei nu cumpără, ei fură. Ceea ce vând au furat, nu au primit, nu au produs, nu au cumpărat. Când a izgonit pe vânzători din templu, Domnul Isus n-a spus:”voi ați făcut din ea(din casa de rugăciune) o casă de comerț” ci ”o peșteră de tâlhari”.

4.Despre Libertate

Libertatea nu are statut juridic. Doar robia, munca, asocierea în muncă au.

Libertatea e libertate, de aia e libertate că nu e îngrădită.

Să citim împreună articolul 29 din Constituție:”ARTICOLUL 29(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.

(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.

(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.”5.Acest articol este cadru suficient pentru adunarea Domnului, dar insuficient pentru Peștera tâlharilor ce fură oamenii cu tot cu arginții lor.

Peșterile de tâlhari nu se reglementează, se condamnă. Oamenii s-au îndepărtat de adevărul biblic legat de ”libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu”, nu de dragul Domnului, ci pentru că au transformat casa rugăciunii în ”peșteră de tâlhari”. Denumirile: ”cult”, ”asociație religioasă”, ”fundație” le sunt necesare pentru că în spatele lor își pot ascunde activitatea de ”tâlhărie” spirituală, nu ”cu scop administrativ” cum mi-a scris grijuliul și binevoitorul meu corespondent. Chiar îl invit să scrie aici la comentarii, care ar fi acele ”scopuri administrative” de care cineva ar avea nevoie ca să se organizeze ca ”asociație” sau ”cult” religios. De ce nu este constituția destul și drepturile generale  suficiente? Eu nu văd în  scutirile de taxe sau ajutorul financiar dat cultelor ”libertate religioasă”, ci o îngăduire a aroganței popești, o slăbiciune, nu o mărinimie a Statului, un motiv de rugăciune pentru vindecare, nu un motiv de mulțumire. O țară cu catedrale sclipitoare privite din mașini ce se scutură prin gropi, dovedește că șarlatanii stau pe ceafa dregătorilor și-i fură și pe ei amenințând cu biciul electoral . E iarăși un motiv de rugăciune.

 

6.Tarabele:
O tarabă(exemplu): Ceaiul și vorbirea în limbi.
Sau vorbirea în limbi cu ceaiuri, în sfârșit.
E caz real, România, 2013.
Am avut un prieten care a murit cu ceva timp în urmă. Cancer. După moartea lui mi-a povestit cineva care îi era prieten mai apropiat cum a căutat prietenul nostru comun vindecare prin ceaiuri.
A mers la Arad unde este o ”tâlhăriță” renumită. S-au rugat, chiar a vorbit în limbi escroaca și ”domnu’ i-a descoperit” ce ceai are nevoie bolnavul pentru vindecare.
-N-ai înregistrat vorbirea în limbi? l-am întrebat pe om. N-o înregistrase. Am pierdut iar ocazia de a testa măcar una.
Apoi?
Apoi doamna cu ceaiurile i-a dat bolnavului o cantitate anumită de ceai (cam cât pentru o lună), ceai descoperit prin profeție în limbi ”de la  domnu’” că tocmai ăla vindecă boala lui. Cel ce mi-a povestit a băgat de seamă amănuntul că a fost ceai cam cât pentru o lună, e vorba de fidelizarea clientului probabil, ”să mai vină”, tactică de marketing.
Apoi ”se dă” ceva.
-Cât? întreb.

-Ea zice că ”cât îți pune domnu’ pă inimă”. Nu poți da 10 lei nu? Fiecare dă măcar 100.
Scamatoria dura puțin, 20 de minute poate, că era coadă. Cam 300 pe oră tâlhărește ”evlavioasa” escroacă.
Câți din voi, vrednicii cititori ai acestor mișelii câștigați 100 de dolari pe oră?
Nu-i întreb pe cei din România, pe voi cei din USA, Europa sau Australia?
Și asta e doar una din tarabele peșterii de tâlhari.
Alta tarabă: sfântul amvon. Loc de unde se vând cuvinte pe bani. De obicei cuvinte furate, fără schiță nu se urcă mulți acolo. Domnul a numit în Cuvântul Lui ”câștig mârșav” această escrocherie.
Altă tarabă: masa cu DVD-uri. Am fost într-o biserică românească în Europa în această primăvară, am rude acolo. Era o formație din Ro în vizită. Au prezentat ce lucrează ei ”pentru Domnu’”, apoi au cântat. Pardon, au …urlat…e puțin spus….credeam că se sparg geamurile. Am ieșit afară în primul minut.  Arama sunătoare și chimvalul zăngănitor ar fi jucării, mă gândeam. Boxele ce spărgeau geamurile prin bubuit ritmat nu sunt ceva la ce apostolul s-a gândit. Pe hol, la sfârșitul programului stătea masa cu DVD-uri și o cutie transparentă de plastic în care stătea sugestiv o bancnotă de 50 de euro, să știe poporu’  de ce-i lada acolo și cam cât să pună. Nu știu cine-a pus bancnota în cutie, eu nu, sigur, deși am ieșit primul din sală în hol. Cine oare?
Altă tarabă: Discotecile pocăite, cenacluri, festivaluri, etc
Corb la corb nu scoate ochii, nici tâlhar la tâlhar. Am așteptat în zadar reacții la discoteca pocăită din Cluj, n-au fost. E un risc pentru orice tâlhar să demaște pe alt tâlhar, o poate păți la fel, de aceea gașca tace mâlc și fură.7. Marfa
Nu întotdeauna ”marfa” vândută e falsă. ”Marfa” vândută de tâlhari poate să fie adevărată, veritabilă. Mai ales când e vorba de sufletele oamenilor. După ce înlănțuie suflete, după ce le înrobesc prin furt, se laudă cu ele.
De aceea argumentul că în peștera de tâlhari există marfă bună nu schimbă realitatea. ”Marfa” nu-l dezvinovățește pe hoț, îl acuză mai mult. Dacă tot ce-ar vinde ar fi fals, cine i-ar crede.
Răsfoind cărțile de cântări ale unui cult sau altul, te miri ce puține cântări sunt scrise de ei și de ai lor. Dacă le-ar păstra doar pe cele scrise de ai lor, cartea ar avea probabil 10 pagini.
Predicile citite de unii dar scrise de alții sunt marfă furată. Predicile pot fi bune și oamenii chiar se pot pocăi prin ele.
Slujbele religioase, botezuri, binecuvântări, cununii, etc. sunt tot un fel de mers cu Iordanul ca la popi, doar că victimele sunt altele.

Citește și Peștera de tâlhari(2).

 

Putem înțelege Noul Testament fără să cunoaștem bine Vechiul Testament? Nu.

1.N-avem cum.

Ce ar putea cineva înțelege prin expresia: ”Mielul lui Dumnezeu”?
Sau ”jertfa de ispășire”? Sau ”sângele lui Cristos”? Sau răscumpărare?

2.Am mai scris aici că Vechiul Testament e scris ”pentru învățătura noastră”.
Ieri s-a ridicat la o adunare această întrebare. M-am gândit mai apoi: evreii au mâncat o ”mâncare duhovnicească”(mana), au băut o ”băutură duhovnicească”(apa din stâncă) pentru că ”beau dintr-o Stâncă duhovnicească și care venea după ei, și Stânca era Cristos”.
Acuma: mana, cu tot caracterul ei supranatural, în felul cum au primit-o era tot materie, apa chiar țâșnită miraculos, era tot apă, ei toți au murit  chiar după ce au mâncat și au băut această hrană și băutură ”duhovnicească”.

Deci nu era nimic miraculos, nimic să dea viață veșnică în aceste elemente, chiar dacă au fost primite miraculos.

3.Atunci în ce fel erau ”duhovnicești” mana și apa din stâncă? Era în ele ceva mistic, ceva ascuns în compoziția lor chimică care să le dea dreptul să fie numite: mâncare duhovnicească și băutură duhovnicească? Nicidecum.

Când Domnul Isus vorbește despre izvorul de apa din inima celui ce va crede în El, chiar dacă este un citat din Ieremia, (mult mai clarificat), se referea la ceva viitor (atunci), Duhul încă nu fusese dat, era o vorbire duhovnicească, avea în vedere lucrurile duhovnicești ce vor fi primite ulterior. Domnul Isus nu le vorbea deloc fără pildă. Ține de tainele Împărăției cerurilor.

Mâncarea(mana) era duhovnicească nu pentru că ei au devenit duhovnicești mâncând-o, ei au rămas tot cârtitori și îndărătnici, mâncarea era duhovnicească pentru că prin felul cum era primită, prin slujba de hrănire (fizică, repet, nimic mistic în mană) era un simbol al Pâinii care mai târziu s-a coborât din ceruri, un simbol al Domnului Isus. Duhovnicesc înseamnă că are în sine învățătură, tâlc, încă o înțelegere (”odată a vorbit Domnul și de două ori am auzit”).

4.Este scris că ”legea este duhovnicească”, (cine nu înțelege acest lucru se trezește că mâine ține sabatul și poimâine ajunge la ”evanghelia bucătăriei”) adică are o proiecție în viitor, a fost dată special pentru aceasta.

5.Odihna din Evrei 4 amintește de un alt fel de sabat, unul duhovnicesc, nu putem înțelege odihna lui Dumnezeu fără să citim detaliile sabatului carnal. Așa a vrut Tatăl să ne învețe, ne-a pus în carne mai întâi, apoi a turnat duhul în aceste cutii care se strică.
Tăierea împrejur a lui Cristos, învățarea ei a fost scopul pentru care s-a dat în vechime tăierea împrejur a cărnii, făcută cu ”cuțite de piatră”(stânca) întotdeauna și nu altfel niciodată.
Apropierea de Scaunul Harului nu poate fi înțeleasă fără cunoașterea în detaliu a apropierii Marelui Preot de Locul Preasfânt.
”Ațintiți-vă privirile la Marele Preot al mărturisirii noastre” iarăși e imposibil de înțeles fără Scripturile în care Tatăl ne-a arătat prin istorii lungi pilde pentru învățarea noastră.

6.Nu putem înțelege Noul Testament fără să-l cunoaștem bine pe Vechiul. Domnul Isus n-a spus ”nu citiți!” ci ”n-ați citit?” sau ”vă rătăciți pentru că nu cunoașteți nici scripturile nici puterea lui Dumnezeu”. Dacă puterea lui Dumnezeu o putem (re)cunoaște prin Creație (puterea lui veșnică se vede lămurit în lucrurile făcute de El), Scripturile le putem cunoaște doar stăruind în învățarea lor. La Timotei vedem că sunt lăudate mama și bunica care l-au învățat din pruncie pe micuț Scripturile, nu au considerat că ”Duhul îl va învăța” când ”domnu’ va lucra la inima lui!”

7.Să fim atenți că înșelăciunile celui rău sunt subtile mai ales când vicleanul se împodobește cu mantie de lumină, asemănătoare luminii adevărate(”Învățătura este o Lumină”): Domnul Isus. Să învățăm temeinic Scripturile, sunt lucruri pe care ni le-a spus Domnul, iar la vremea potrivită Duhul ni le va aminti, că asta-I slujba Duhului.

8.Printre multele evanghelii false vândute pe tarabele din peștera de tâlhari unde escrocii lumii religioase își vând marfa, se găsește și această evanghelie numită ”Isus-transă”, Isus-io nu știu nimic din Biblie, Isus-fără Cuvânt. Este ambalată într-un evlavios ”litera omoară, frate!” (probabil voi explica într-un binecuvântat viitor această expresie care ține tot de cele două feluri de a înțelege legea: carnal și duhovnicesc) o evanghelie fără Cuvânt, fără cunoașterea Bibliei. Dacă Noul Testament este cunoscut cât-de-cât, Vechiul este ignorat chiar de mulți din  cei ce se cred ”pastori” și ”evangheliști”.

9.Libertate înseamnă și să le ocolești cu grijă tarabele.

Închisori nevăzute (10) Presiunea de grup (privirea tuturor celor din jur te arde)

motto: ”Veţi fi daţi în mînile lor pînă şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi.”

Gândurile ce le scriu astăzi mi-au venit după ce am citit postarea lui Barthimeu de aici: http://barthimeu.wordpress.com/2013/05/15/bodea-dorel/

Lucrurile s-au petrecut în orașul meu, pe oameni îi cunosc.
Într-un fel e și o datorie de conștiință, Chișu a fost foarte bun prieten cu tata.
Să recapitulăm pentru cei ce n-au timp:

În anii ’80 Chișu era diacon la Iris-Cluj. O biserică în care se pare că doar doi din tot comitetul nu erau informatori (și agenți) ai securității. Restul comitetului, toți făceau jocul securității și toată ”slujirea” lor era un ”teatru absurd”, imposibil de ascuns pentru cei cu ochiul relativ curat cum au fost Chișu sau Barthimeu.

Lucrurile erau vechi, unul din comitet era fiu de agent înfiltrat încă din anii imediat după război, juca demult farsa pocăinței, toți pocăiții îi spuneau ”frate”. Un altul ”se predase” la chemarea unui alt ”agent” cu vechime și poziție și juca și el umăr la umăr cu ”colegii” lui. Trădătorii ajunseseră mai mulți decât cei trădați (vânduți), vânătorii erau mai mulți decât rațele, călăii mai mulți decât victimele. Putem vorbi de un ”grup”, iar din punct de vedere al legii lui Dumnezeu: un grup infracțional, (din punct de vedere al securității: ”grup operativ”), un grup de farsori ce jucau piesa numită ”adunare de pocăiți”, jucau magistral, timp de decenii, pardon, cincinale. Pentru membrii de rând, de bancă și de ”bună credință” ai respectivei biserici, ”grupul” era ”ceata prezbiterilor”, unșii Domnului, slujitorii ordinați, mai marii noștri, cei cărora trebuia să le fim supuși.

Brrrrrr!!!!!

Cine erau spectatorii acestei piese?

”Fraierii” de vizitatori din vest, care auzeau că în România creștinii sunt prigoniți și veneau să vadă cum? Străinii se așteptau să găsească bisericuțe ascunse, cu geamurile acoperite, cu oameni adunându-se pe furiș, cu gardieni ce năvăleau în mijlocul celor ce se închinau ca să-i aresteze. Când colo, găseau biserici mari, cu programe măiestrit prezentate, cu coruri, predici și ”slujiri” ”libere”. Ce nu știau acești străini era că în acele biserici se juca un joc nevăzut de-a rațele și vânătorii, o piesă criminală, jucată zâmbind, de actori atent instruiți. Ei nu știau că gardienii erau tocmai ”zâmbitorii” de la amvoane și din jurul lor, un alt fel de gardieni pentru alt fel de închisori.

În ce fel ”grupul” de prezbiteri falși reprezenta o închisoare nevăzută? E simplu de văzut: teatrul lor înconjura sinceritatea victimelor și ”călăii” alcătuiau un cerc în jurul victimelor, un cerc de relații și ”prietenii care masca realitatea. Acest grup era un ”grup de presiune”, prin acțiunile lui, grupul ” canaliza activitatea credincioșilor” spre scopul dorit de ei”.

Un grup e mai eficient decât o singură persoană. Am văzut acest lucru recent, în ultimii doi-trei ani, după demascarea lui IT și după apariția celor două cărți. Primii care ”au căzut” victime au fost cei ce au demascat sau s-au opus sistemului: Lascău și Popovici în SUA, ambasadorul de la Hațeg și acum se pare că și pacea celui din Aleșd este tulburată. Te pui cu ”Cosa Nostra”? Mi-e milă de ei. Toți au fost eliminați de grupurile de presiune din viesparul pe care-l credeau betel, ”betleem” sau ”betanie”.

M-am gândit cu durere la înșelăciunea înghițită de Chișu, citez din informarea ”fratelui CI” dată ofițerului coordonator: ”Chișul a recunoscut că m-a acuzat pe nedrept și și-a cerut scuze de….?!?)” și ”Apoi am făcut ca pastorul Vădan și cu Chișu Alexandru să se împace, să dea mîna și să se sărute.” (sursa)

Iar comentariul lui Barthimeu m-a pus pe gânduri:”Avem o nouă mostră a modului de întrajutorare intratrădători (că intrafrățească nu merge). Chișu acesta era practic față-n față cu reacțiunea securiștilor! Ce au făcut cu bietul Chișu, doar ei și Domnul știu. Cert e că pentru acel moment Mărgăraș a cîștigat potul, adică funcția mult rîvnită (dar nemeritată prin prisma Bibliei) de diacon. Ba a cîștigat și umilirea lui Chișu.” și ”Cît de fragilă e ființa umană în fața unor presiuni de grup?!?”

Ce n-a putut face un singur agent, a făcut un grup de agenți atent struniți de buni cunoscători ai psihologiei individuale și a celei de grup. Presiunea de grup este o închisoare nevăzută. E mult mai eficientă pentru furat de oameni. Repet ce am mai scris pe acest site: la judecată mulți vor spune: ”când te-am văzut noi?” Să băgăm de seamă că și astăzi sunt foarte mulți oameni închiși în închisori de bârfă și defăimare, păziți de trupe de gardieni de suflete, grupuri de interese, care pe lângă că le papă zeciuielile, colectele și munca voluntară, îi și înșeală la modul continuu cu învățături stricate ca și caracterul lor.

Ce nume să dai acestor schelării de legături?
Trup al lui Cristos?
Ferească Dumnezeu!

Cel mai bun nume l-a dat Domnul Isus: peșteră de tâlhari.

(Cu Voia lui Dumnezeu, acesta va fi și titlul următoarei postări.)

Rămâne îndemnul de merge la cei închiși, la cei bolnavi.
Sunt închisori de singurătate zidite din bârfe și defăimări, să nu fim orbii care nu le vedem.
Sunt boli de ochi ale celor care nu văd aceste închisori, unii nici nu cred că există.

Să nu ne trezim că ”luând o atitudine împreună cu un grup”, punem și noi o cărămidă la zidul închisorii în care stă fratele nostru. Să cercetăm toate lucrurile, toate duhurile, ce pasiune îi animă pe cei care ”iau atitudine”împotriva unui frate? Nu cumva sunt gardieni ce construiesc ziduri în jurul celor despre care Domnul a zis:”am fost în temniță și ați venit să mă vedeți?”
Să nu zici:”când te-am văzut noi?”

Se cer teste foarte sigure pe care numai Cuvântul lui Dumnezeu ni le poate da, pentru că și magii Egiptului se pot împopoțona cu semne împlinite ce le pot crește autoritatea. Se cere discernământ în a deosebi oaia de lupul înfofolit.
Trăim vremuri profețite.

Mărit să fie Domnul!

.