Pilda maramei

„Vă voi rupe maramele şi voi scoate pe POPORUL MEU din mâinile voastre,” Ezechiel 13:21
” Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată.” 2 Corinteni 3:16
„Am spus pilde prin proroci” (Osea 12:10) spune Domnul și în alt loc spune despre pildele spuse de proroci că nu se tâlcuiesc singure și Domnul Isus însuși a spus foarte multe pilde, nici nu vorbea deloc fără pildă. Pilda nu este doar un capriciu divin ca să ne încurce mintea, ci este tocmai o cheie dată ca să ne-o descurce, să ne-o deschidă. Pentru că pildele sunt luate din creație, creația este mijlocul dat de Dumnezeu ca să-i cunoaștem înțelepciunea iar pilda biblică, prin conținutul ei dublu: imagine și tâlc, tocmai asta face: cu cheia tâlcului, descuie ușa dintre văzut (imagine) și nevăzut (duhovnicesc, ceresc), dintre neștiut și înțeles. Creația fără Biblie nu se înțelege, Biblia fără creație nu se explică. Cine pune lângă creație teorii și lângă Biblie definiții, acela pune trenul pe arătură și plugul pe șine. Creația a fost dată ca să-L glorifice pe Creator și ca Creatorul să poată spune: Eu sunt Păstorul, Iată Mielul, Eu sunt Apa, Eu sunt pâinea, etc, etc. Iar Dumnezeu în Biblie și mai ales în proroci folosește din plin pilde.
Cine s-a prins de felul cum ni se explică Dumnezeu pe sine minților noastre zăbavnice (încete) prin pilde din creație, s-a prins de un mare secret divin. Din păcate, tocmai evoluționismul a provocat o puternică înjosire a creației în evaluările minților în creștere, încât a vorbi despre urși, lei, vulturi, vulpi, cuptoare, turte, pâini și vase pare degradant și …neevoluat celor ce tesatează ecrane de sticlă sau butoane de plastic. Rămâneți vă rog totuși fixați pe creația în 6 zile, acum 6000 de ani și lăsați prostiile!
Azi luăm pilda maramei. Marama din Ezechiel este țesută de prorocițele false ca să acopere slava lui Dumnezeu. Pentru câțiva pumni de orz și câteva bucăți de pâine, deci plata maramelor era motivul. (Cel plătit nu este păstor (urmează postare!?))
Mai vedem marama la Moise („nu facem ca Moise care își punea o maramă„), o vedem explicată în 2 Corinteni („ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată.„), o amintește și Isaia. E aceiași pildă și îi prindem înțelesul deplin, dac-o citim din toate locurile.
Am vorbit duminică din adunare mai detaliat despre pilda maramei și aveți audio, dar din Isaia n-am amintit:
„Şi, pe muntele acesta, înlătură marama care acoperă toate popoarele şi învelitoarea care înfăşoară toate neamurile.” Marama este neînțelegerea lui Dumnezeu, motivul pentru care oamenii nu văd slava lui Dumnezeu (Cuvântul său) în mod clar, ci cețos, prin maramă. Domnul Isus și jertfa lui explică profețiile, creația, simbolistica jertfelor, el este Cel care „rupe” marama. A rupe marama înseamnă a-L înțelege pe Unsul (Hristos) ca Stăpân, dar nu numai a-L înțelege, ci a te și încrede în EL în orice lucru și a-L prețui și lăuda ca Stăpân. Și ce poate fi mai de laudă pentru un rob, decât să se laude doar cu numele Stăpânului și în Numele Lui să facă tot ce face.
Așa vă scriu și eu acum, cu bucurie, în Numele Stăpânului Isus, Stăpânul Meu.
Mai amintesc ceva despre maramă: se referă atât la evrei, cât și la neamuri, deci pâcla asta a neînțelegerii nu era numai peste evrei, ci și peste noi când îl citeam fără pricepere pe Moise.
Și încă ceva, Ezechiel arată: „Vă voi rupe maramele şi voi scoate PE POPORUL MEU din mâinile voastre.” Maramele, adică înțelegerile false date de cei ce trăiesc din religie se rup atunci când înțelegem pe Unsul și Domnul însuși scoate pe „Poporul Său” din mâinile religiei false. Nu scoate o religie dintre alte religii, ci un popor, al Lui. Noi nu suntem o altă religie, ci UN POPOR, să înțelegem bine acest lucru.
Ascultați audio Pilda maramei.

Floarea de smochin

„Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori…” Habacuc 3:17
Cunoșteam textul, este și o cântare în rusă, am tradus-o în română, dar nu corect.
În rusă era „Не расцвела смоковница/ne rasțvela smocovnița” = „n-a înflorit smochinul”, iar eu am tradus
„N-a-nmugurit smochinul!”.
Am smochini în grădină de 10 ani și n-am văzut nici o floare, doar fructe mici, așa credeam.
Explicam și altora că smochinul n-are flori.
Mare greșeală!
Smochina toată este o floare întoarsă cu inflorescența spre interior, nu se vede dinafară.
Cum se petrece totuși polenizarea?
Descrierea e lungă și o găsiți pe net. Eu fac un rezumat.
O viespe mică (femelă) intră în floare printr-un mic orificiu din capătul ei.
Viespea își pierde aripile la intrare și moare înăuntru, nu înainte de a purta polen și a fecunda florile dinăuntru și de a-și depune ouăle acolo. Puii se vor împerechea și vor ieși din „floare” prin mici orificii, masculii vor muri în lumea „ostilă” de afară, femelele vor căuta alt fruct. Ciclul continuă.
Biologii numesc fenomenul „mutualism” și evoluționiștii se întreabă cum „au putut evolua” aceste două specii împreună, mai ales că sunt peste 750 de specii de smochini în lume, fiecare cu viespea lui.
Ce putem zice? Mi-am amintit de când am fost în Israel, ziua cu Neghevul și Elatul, când am citit la masă din Psalmul 68 „…Doamne, şi nimic nu seamănă cu lucrările Tale!„
Azi am ieșit din spital, ieri am fost operat laparoscopic de colecist și cu o zi înainte de operație am citit tot din Habacuc.
La 2:19 scrie: „Vai de cel ce zice lemnului: „Scoală-te”, şi unei pietre mute: „Trezeşte-te!” Poate ea să dea învăţătură?….” și m-a dus gândul la cei ce-și doresc trezirea bisericismului, a amvoanelor de lemn și a bisericilor de piatră.
Pot acestea să dea învățătură? Nu pot.
(100% nu va mai exista o trezire a bisericismului, pentru simplul motiv că nu trebuie să mergi la o clădire ca să înveți, nici Domnul Isus n-a făcut așa, nici apostolii.)
Lemnele tăiate nu pot da învățătură, nici pietrele.
Dar florile, plantele, pomii cu rod, furnicile, viespile, toate elementele creației poartă în ele fiecare nespus de felurita înțelepciune a lui Dumnezeu.
Cine n-o vede, va fi condamnat.
De la creația cea vie putem învăța, sutele de pilde din creație au sute de tâlcuri în Scriptură.
Azi ați învățat împreună cu mine despre floarea de smochin, că smochinul are flori, că de fapt smochinele sunt flori.
Flori care nu se văd, flori ascunse, flori ca omul ascuns al inimii, nimeni nu știe că acolo este o floare, totul se petrece înăuntru.
Smochina parcă ne spune dulce:
„Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor,  ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.” 1 Petru 3:3-4
Și încă un tâlc, în timp ce toți pomii ne delectează cu petale multicolore și cu mirosuri diferite, smochina nu ne dă decât dulceața și ne-o dă la sfârșit, la cules, „dă roadă în răbdare„.
Să învățăm de la smochin să înflorim înăuntru, pentru delectarea Stăpânului care ne va culege într-o zi, la sfârșit, la vremea roadelor.
Încă ceva despre polenizarea smochinelor. Viespea care polenizează, după ce depune ouăle moare în smochină, dar asta nu înseamnă că noi o mâncăm. Smochinul produce o enzimă (ficaină) care dizolvă viespea și aceasta devine nutrient pentru smochin. Acel lapte alb care curge când culegi smochina necoaptă și care este iritant pentru piele.
O viață cu sens este viața îndreptată spre dorința de a primi învățătură. De a-ți lumina mintea, de a-ți deschide ochii inimii. Creația și Scriptura pot să dea învățătură. Obiectele fără viață, nu.
Înțelepciunea vieții create de Dumnezeu este materia primă a pildelor, hrana minții, dacă este pregătită în bucătăria Scripturii.
Ce bine seamănă smochinul cu Domnul Isus, floarea de smochin cu înfățișarea Lui:
„N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.” Isaia 53:2 dar aceasta era doar înfățișarea dinafară, pentru că până și aprozii trimiși să-l aresteze s-au întors zicând: „niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta!” iar David îl vede profetic: „Tu eşti cel mai frumos dintre oameni,” și explică în ce fel: „harul este turnat pe buzele tale„.
În același duh mustră și apostolii: „La înfățișare vă uitați?„, iar Pavel, care era și necioplit în vorbire, nu era „însă și în cunoștință„. Harul curgea pe buzele lui.
Într-o lume a florilor din plastic și de hârtie, să nu vrei să fi nici măcar floare văzută, ci una cu frumusețea înăuntru, care nu atrage privirile, ca smochinul al cărui rod va fi prețuirea Stăpânului, cum am scris în altă postare.

De ce Dumnezeu nu a folosit în Biblie un limbaj simplu pe care sa îl înțeleagă orice muritor?

Este o întrebare pusă pe Facebook.
Toată întrebarea: „Bună ziua, Ma adresez dvs., celui ce ați scris acest articol. As vrea sa cunosc punctul dvs. de vedere în legătură cu limbajul criptat, metaforic din Biblie. Dincolo de faptul ca trebuie sa ai temeinice cunoștințe de istorie, de teologie, filozofie și nu numai, e ne voie și de o hermeneutica a Bibliei pt. a înțelege corect mesajul lui D-zeu. Întrebarea ar fi:De ce D-zeu nu a folosit u limbaj simplu pe care sa îl înțeleagă orice muritor? Întrebarea vine din sufletul unei persoane care citește și încearcă sa înțeleagă ce scrie acolo. Va mulțumesc.„

Răspunsul:

„Bună seara.
O să încerc să vă răspund la întrebarea dvs.: „De ce D-zeu nu a folosit un limbaj simplu pe care sa îl înțeleagă orice muritor?„
Întradevăr, chiar despre Domnul Isus, în Evanghelii este scris că „el nu vorbea deloc fără pildă„. Și tot despre El scrie că „vorbea ca unul care avea putere, nu cum le vorbeau cărturarii lor„. Eu aș lega aceste două afirmații și aș îndrăzni să spun că aceast aparentă ascundere a mesajului în pilde este tocmai secretul forței discursului divin. Și voi aduce câteva argumente.
1. Dumnezeu a creat omul în mijlocul unor lumi vegetale și animale extrem de diverse, de complexe și de intercolerate.
A făcut acest lucru pentru ca prin admirarea acestei creații, cugetul omului să poată ajunge la credința și la glorificarea lui Dumnezeu ca Înțelept. Citez:
„Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. 20 În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi,…” Romani 1:19-20
Deci plantele și animalele, semănatul și seceratul, via și alăptarea, clocirea ouălor și creșterea ierbii, vara, iarna, oaia, răsăritul, moartea, somnul, soarele, stânca, noroiul poartă în ele nu doar înțelepciunea relaționărilor care mențin viața ci și un tâlc mai adânc.
2. Limbajul biblic conține pilde, atât profeții (prorocii) au spus pilde, cât și Domnul Isus, și apostolii. Așa cum spuneți, este un limbaj simbolic, ascuns, numit de apostoli: limbaj duhovnicesc. Dar nu este necesar „sa ai temeinice cunoștințe de istorie, de teologie, filozofie”…așa cum vi s-a părea. Biblia spune că pildele se înțeleg prin alte pilde, prin corelare. Practic, trebuie să cunoașteți bine Biblia și ea se explică pe sine. „Fiindcă, mai întâi de toate, să ştiţi că nicio prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. 21 Căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” 2 Petru 1:20-21
3. De ce Dumnezeu a folosit pilde și nu definiții? Oaia, furnica, pasărea, vulpea, șarpele, sunt animale prezente în Scripturi. Nu putem fără ele, mai ales fără cele de la care luăm mâncare. Observați vă rog că tot ce băgăm în gură e din lumea vegetală, din ce a crescut maxim anul trecut, nu putem fără ele. Blândețea e mult mai simplu de exemplificat printr-o oaie, decât prin orice definiție. Comparația e cea mai bună metodă didactică: ca. Viclenia e simbolizată prin vulpe, etc. Acesta e limbajul cel mai simplu posibil, limbajul comparațiilor, al similitudinilor.
4. Chiar faptul că noi oamenii ne înmulțim prin unire bărbat-femeie, cu îndrăgostire, hormoni, căsătorie, naștere, alăptare, creștere de copii, etc. e tot plan divin. Putea face Dumnezeu să ne „fabricăm” prin spori ca ciupercile, dar a croit o cale complexă pentru a ni se revela pe Sine, desăvârșit în înțelepciune. În relațiile dintre noi, soț-soție, părinți-copii e ascuns tâlcul relației cu El, de aceea spunem Tatăl nostru. Dacă nu creșteam crescuți de tați, cum să fi spus Tatăl nostru?
5. Dumnezeu a folosit în Biblie nu numai pilde simple: oaie-blândețe, vulpe-viclenie, ci și multe pilde complexe: stropirea cu sânge-iertarea de păcate, scufundarea în apă-curățarea conștiinței, purtarea de haine albe-faptele bune, arderea tămâiei-rugăciunea, etc.
6. O și mai complexă și greu de înțeles analogie este cea dintre Vechiul testament și cel Nou. Întâmplările din Vechiul Testament sunt lecții pentru noi, cei ce trăim în cel Nou. Nu doar lecții, ci și avertismente sau încurajări. Împărații răi, popoarele idolatre, cetățile păcătoase, perioadele de idolatrie sunt exemple rele și de avertizare, împărații buni, înțeleptul Iov, leviții, cei drepți și mai ales disprețuiții și persecutații profeți sunt exemple bune, pentru noi. „Fraţii mei, luaţi ca pildă de suferinţă şi de răbdare pe prorocii care au vorbit în Numele Domnului. ” Așa că dacă socotim lunga perioadă a Vechiului Testament și mai ales aparent plictisitoarea istorie a împăraților, să ne trezim la realitatea pericolului de a nu cădea în aceleași pilde de neascultare ca și ei. Paralelismele sunt simple și se înțeleg ușor, trebuie doar citit de câteva ori, înțelegerea vine.
7. Vă mai sugerez ceva. În momentul în care vă apropiați de Biblie, de Cuvântul lui Dumnezeu cu atitudinea cu care mi-ați scris mie (cred din toată inima că sunteți sinceră) puteți cere direct de la Dumnezeu claritate și spirit de înțelegere a Bibliei. Dumnezeu are îngeri la dispoziție, are mijloace de aranjat împrejurări până la detalii și are cea mai mare bucurie când un om se apropie de Cuvântul Lui cu dorința de a-l înțelege. Spune lui Ieremia: „Cheamă-Mă, şi-ţi voi răspunde şi îţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse, pe care nu le cunoşti.” 33:3
8. Nu vă speriați de Biblie, citiți-o de la început, citiți-o toată, întoarceți-vă la ce înțelegeți, recitiți ce e greu, folosiți referințele, acum sunt aplicații cu Biblia! Vă încurajez s-o faceți, iar dacă undeva vă poticniți, vă stau la dispoziție cu răspunsuri.
9. Limbajul metaforic, mai ales în unii profeți poate să sperie pe unii. De ce scrie de lei, de urși, de balauri, de pantere? Am mai răspuns cuiva pe acest subiect:
https://vesteabuna.wordpress.com/…/putea-sa-zica…/
Am și vorbit într-o zi despre asta:
https://vesteabuna.wordpress.com/…/cum-predica-domnul…/
10. Căutați să aveți un cuget curat. Dacă undeva aveți mustrări de cuget, cereți iertare de la Dumnezeu. Probabil, pe măsură ce veți citi Biblia, această sensibilitate a cugetului va crește și veți simți nevoia să vă cereți iertare de la Dumnezeu pentru tot ce descoperiți rău în conștiința dvs., nu vă opriți. Așa veți înțelege tot mai mult și veți dori să fiți tot mai aproape de Voia lui Dumnezeu.
cu mult drag”

Smochina

”Apoi a şezut pe muntele Măslinilor în faţa Templului. Şi Petru, Iacov, Ioan şi Andrei, L-au întrebat deoparte:[….] care va fi semnul cînd se vor împlini toate aceste lucruri?“
[….]
” Luaţi învăţătură dela smochin prin pilda lui.”

Poți mânca un măr și să-i arunci sâmburii.
La fel perele, caisele, cireșele, chiar și strugurii pot fi mâncate fără sâmburi.
Smochina NU.

Rădăcini

Azi am curățat via. De fapt am mai multe soiuri de struguri pe balcoane, unele mai bune altele mai puțin bune. Cresc amestecat, albi cu negri pe vițe cățărătoare lungi. Azi-vară m-am trezit că mlădițele pe care creșteau strugurii cei mai slabi copleșeau mlădițele mai bune și nu am avut rodul dorit. Mai avem și o glicină care flori nu face dar mlădițele îi cresc ca curcubetele  lui Iona.

Cum să le separi? Am așteptat să vină iarna, să cadă frunzele. Dar acum e mai greu, nu au rod și nu știi care să le tai și care să le lași. A trebuit să cobor în grădină, să văd de unde le pleacă tulpina la fiecare și să încep de acolo tăiatul, de la rădăcină.

Am tot tăiat segment cu segment de la rădăcină în sus până la ultimele mlădițe. Nu mi-a stat foarfeca mai bine de două ore. A ieșit și o grămadă mare de mlădițe pentru foc. În timpul acesta mă gândeam că așa e și cu gândurile din capul nostru, așa e și cu învățătura pe care o primim și cu cea care o dăm, și cu relațiile: ca viile amestecate. Unele mai bune, altele mai puțin.

Cum le separi?
De la rădăcină.

Să vedem o rădăcină: ”Pentru că iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele…” 1 Timotei 6:10 (GBV)

Mă gândeam la cazul copiilor din Norvegia. Este un fapt, un lucru real, un rod. Nu are rost să ne trudim să deosebim mlădița (Protecția Copilului și ideile ce o înconjoară), nici vița (statul norvegian grijuliu), e foarte dificil, fiecare are argumente, e multă confuzie, ca la soiurile de vie de pe balcon. Trebuie plecat de la rădăcină. În cazul copiilor din Norvegia e clar: iubirea de bani, e un fond acolo care trebuie cheltuit. Miliarde de coroane care trebuie date cuiva, pentru cheltuirea lor cineva primește bonusuri. Durerea familiei Bodnariu este vlăstarul rădăcinii, întinăciunea, amărăciunea dacă vreți. Rădăcina este acel fond financiar imens, iubit de oameni fără scrupule, specializați în a-și băga degetele în miere până la cot.

La fel e cu corupția din administrația de stat sau locală sau cu administrarea unui buget, cei ce au acces la fonduri au și metode de a-și face partea lor din fonduri și explicații pentru abuzuri. Dacă nu vezi această rădăcină, te pierzi în desișul de frunze identice, în argumente și justificări, care toate par să fie corecte, fiecare zice că strugurul cel așteptat va crește pe mlădița lui, n-o tăia.

La fel e cu corupția din uniunile bisericești, vițe sălbatice, struguri acri, aguridă pentru toată lumea, confuzie la greu și promisiuni din belșug, să nu tai nimic că-ți tai norocul! Până să vezi că soiu-i rău, îți trece viața! Lași moștenire copiilor un model nebun și lipsă de discernământ.

Nu dragii mei, trebuie plecat de la rădăcină. ”veghind, ca să nu ducă vreunul lipsă[−] În sensul Ecl 6.2; de harul lui Dumnezeu, ca nu cumva vreo rădăcină de amărăciune, încolţind, să vă tulbure şi mulţi să fie întinaţi de ea” Evrei 12:15 (GBV)

Trebuie mers cu analiza faptelor până la rădăcinile motivațiilor. E tare trist să te trezești că tu vrei să slujești lui Dumnezeu cu lepădare de sine, cu cheltuială chiar, cu implicare și devotament, iar cel pe care-l crezi fratele tău face același lucru doar dacă iese ceva, dacă câștigă din asta. Își și construiește un foarte justificat sistem de a face bani spre Slava lui Dumnezeu, din lucrarea Lui. Iar tu care-l critici ești de-a dreptul cu Dumnezeu vrășmaș, dacă nu ești de acord cu el.

Iar să te gândești că râvna cuiva ar putea avea ca motivație un salariu ascuns, un câștig pe care-l primește tocmai ca să te dărâme pe tine și pe ai tăi, e absolut înfiorător, dar merită să studiezi aceste rădăcini. Vegheați, e scris, e o chestiune permanentă și apare frecvent, ca buruienile prin grădini.

”Nu cu gând bun sunt ei plini de râvnă” iată un alt vlăstar aparent bun. Dacă te uiți numai la vlăstar, la râvnă, pare bun, sunt atâția fără râvnă. Dar dacă râvna lui e finanțată de sponsorul din apus sau de cine știe ce instituții străine gândirii oricărui om onest, atunci trebuie pus la îndoială frunzele vlăstarului râvnă.

Ce faci atunci când vezi vlăstare noi?
Întrebi bătrânii: cine își amintește ce roade dădea butucul ăsta care a dat lăstari așa viguroși? Dacă era rod rău, smulgi imediat vlăstărelul nevinovat. Dacă aștepți până vlăstarul dă iar roade e mult timp, îți trece viața. Vlăstarul rău trebuie curmat din rădăcini.

 

Adevărat tovarăș de jug

”Și pe tine, adevărat tovarăș de jug, te rog să vii în ajutorul…” Filipeni 4:3

”-Ce-i ăsta?” l-am întrebat pe tata când a ajuns acasă și a lăsat jos greutatea de pe umeri.
”-E un jug.” mi-a explicat scurt, așa cum e când vrei să scapi de sâcâielile unui copil aflat la vremea întrebărilor.

Era 1972. Aveam 5 ani. Trecuseră 10 ani de la colectivizare, de când părinților mei și tuturor din sat li se luaseră pământurile, caii, vacile, căruțele, carele, plugurile, grapele și orice unealtă din gospodărie. Nici nu mai aveau voie să aibă așa ceva, trăiam în socialism, gata cu proprietatea privată.

Dar prin anii 70 s-au mai înmuiat lucrurile. Statul închidea ochii atunci când oamenii începuseră să-și mai facă un plug, o grapă, un car, să-și mai cumpere un cal de tracțiune.

Când a văzut tata că alții au voie, a îndrăznit și el. Un unchi bătrân era plecat din sat pe vremea colectivizării și a scăpat cu pământul (puțin) nedat la colectiv. N-a dat nici carul (foarte vechi), nici plugul, nici grapa. Acest unchi, (rămas fără copii) ne-a dat nouă pământul lui să-l lucrăm. Ne-a dat și carul. Carul era bucăți, dezmembrat, ascuns sub fân.

Tata l-a adus în spate 1 km, piesă cu piesă: loitrele, leucile, osiile, roțile, ruda, jugul, resteele.
Jugul era slăbit de vreme. A trebuit să facă altul. Tăiase din vară un frasin, (jugurile se fac cel mai bine din lemn de frasin, e ușor și rezistent), l-a pus l-a uscat și iarna la fățuit cu mezdreala. Primăvara carul era gata, l-am folosit 22 de ani, până după revoluție. Când lucram lângă șoseaua națională și plecam cu carul cu fân spre casă (5 km) nu știam ce e cu străinii care se opreau și ne făceau poze. ”Ce? N-au mai văzut un car cu bivoli? gândeam.” Dar nu știam că nu.

Dar știam bine ce e acela un jug. Și cum se trăgeau în lături bivolițele când să le punem resteul. Și cum se puneau în genunchi la pante, dar nu lăsau carul netras. Mai știam cum atunci când o bivoliță trăgea mai slab sau era mai ”șmecheră” și nu voia să tragă, tata lega jugul în partea cealaltă cu un lanț, să compenseze. La jug trebuie tras egal, asta e ideea. Asta înseamnă tovarăș. Era o mare problemă când bivolițele nu trăgeau egal.

Tâlc:
Este o mare problemă când socotim părtășia creștină ca altceva decât tovărășie la lucrul lui Dumnezeu.

Tovarăș înseamnă părtaș. Părtășia trebuie să provină de la tovărășia la lucru. E un mare bai când trântorii au părtășie la mâncat miere cu albinele. Ce câștigă Domnul când nimeni nu aduce nimic în stup, doar consumă? Nimic. Ce rost mai are ”părtășia” în acest caz? Nu prea are.

Cinstirea altora are o măsură: ”Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor” 1 Tes 5:13

Pretenția cuiva la părtășia trebuie să se bazeze pe lucrarea aceluia pentru Domnul. Acesta este temeiul, baza părtășiei: lucrarea în Via Lui. Dacă cineva lucrează pentru Domnul: vestește, mărturisește, vizitează, telefonează, scrie, ajută, îndeamnă, mustră, cercetează, asta e lucrarea lui, chemarea lui, treaba lui, ogorul dat lui spre administrare. Dacă și altcineva face același lucru, aceea e lucrarea aceluia. Dacă doi fac împreună un lucru se numește tovărășie de jug. Tovărășia înseamnă învoire, consens, plan comun și supunere la plan.

Să folosim această măsură când cineva pretinde că are ”părtășie” cu altcineva. Părtășia nu înseamnă ca două ore pe săptămână să ne zâmbim unii la alții de pe băncile unei adunări. Nici măcar să ne sfătuim împreună cum facem una-alta din trebile pământului nu este părtășie în sens biblic.

Vă îndemn să vă scoateți din cap ideea că lucrarea lui Dumnezeu se face într-o clădire anume, dacă se poate ”sfințită” sau într-un timp ”dedicat” și acela. Foarte mare înșelătorie. Noi suntem angajați la Domnul ca robii pe viață, nu cu ora, nu doar undeva, nu doar cumva anume. Lumea întreagă este ”biserică”, ziua întreagă este ”serviciu divin”, toți oamenii sunt ”spectatorii noștri”. La aceste lucrări ale Lui suntem părtași dacă ne luăm partea noastră de suferință. Dacă și altcineva și-o ia, este părtaș și acela. Dacă altcineva nu-și ia partea lui de lucru și de suferință dar chibițează intens de pe margine contra celor care efectiv lucrează după  chemare…și acela e părtaș cu ceva. Părtaș cu cei despre care e scris că ”sunt vrășmași ai crucii lui Cristos”.

Pentru mine, acest blog de exemplu este unul din pământurile ”moșiei mele” (mai am și altele). Blogul…îl administrez înțelept și măsurat. Vreau să aducă rod. Voi da socoteală, e o moștenire, nu l-am cumpărat, l-am primit, ca și puterea de a scrie, ca și înțelepciunea, ca și sănătatea, ca și viața, ca și fiecare zi cum e aceasta, zi care înflorește înaintea noastră în fiecare dimineață ca un crin și ne cheamă să-i vedem minunățiile. Iar mai mari minunății de înțelepciune ca și cele în mijlocul cărora ne-a pus Dumnezeu să stăm, nu există.

Mulți mi-ar vrea blogul închis. Se aruncă cu ”pietre” zilnic. Pentru mine este o bucurie mare, se împlinește un Cuvânt: ”….luptaţi cu un suflet pentru credinţa Evangheliei, fără să vă lăsaţi înspăimîntaţi de protivnici; lucrul acesta este pentru ei o dovadă de pierzare, şi de mîntuirea voastră, şi aceasta dela Dumnezeu. Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El, şi să şi duceţi, cum şi faceţi, aceeaş luptă, pe care aţi văzut-o la mine, şi pe care auziţi că o duc şi acum.” Filipeni 1:27-30

Adunarea este un alt ogor, familia altul, copii, rudele, cercul de cunoștințe, colegii de lucru, cei care ne urmăresc, clienții, autoritățile, în fiecare ogor trebuie să lucrăm drept, după rânduieli.

Iar o condiție esențială ca să nu pierdem ”rodul muncii noastre” este să avem grijă pe cine socotim ca ”tovarăș de jug”. O viziune mistică, idealistă, idealizată, e comodă dar nu e reală. Reală e lumea în care stăm, lume care pretinde discernământ și atenție, veghere și trezie, respectare de rânduieli și supunere la tot felul de privațiuni și riscuri. Somnul de orice fel, lăsarea pe tânjeală, lenevia și complacerea în viziuni înșelătoare duce la descalificare, la dezangajare.

Slăvit să fie Domnul!

Osteneala dragostei. Pilda stupului

Acum vreo trei săptămâni am fost prin Banat, pe la frați, pe la rude..
Pe Timotei l-am găsit în prisacă, veghea stupii.
Mi-a dat o mască de stupar și am stat de vorbă ca la un ceas. Fiind și eu crescut printre stupi, la un moment dat am recunoscut un trântor lângă un stup, se mișca anevoie.

”-Ce-i cu trântorul ăla? Întreb.
-A fost dat afară din stup și nu-l lasă să intre.
-Și?
-Va muri de foame.
-Să vezi, îmi zice Timotei, cum 2-3 albine țin o turmă de 100 de trântori și nu-i lasă la miere, îi scot afară și-i omoară, trântorii n-au ac.”

Câtă înțelepciune!
M-am gândit la osteneala albinei, la înțelepciunea ei. Cel ce i-a dat înțelepciune să adune, i-a dat și să-și păzească roadele. Și nouă ne-a poruncit: ”întreabă animalele și te vor învăța”, ca noi să învățăm și de la albine.

Plecând de la Timotei meditam, parcă îmi suna în urechi: ”Păziți-vă bine să nu pierdeți rodul muncii voastre, ci să primiți o răsplată deplină.” 2 Ioan 3 ”Dacă vine cineva la voi și nu vă aduce învățătura aceasta să nu-l primiți.” Ca și în stup, dacă nu aduce polen, dacă nu face miere, afară cu el.

Ca în Judecători când cu Amaleciții: după ce semăna Israel, tăbărau Amaleciții ca trântorii. Dar numai după ce semăna Israel tăbărau, îi lăsau să semene liniștiți, împreună la cules, dar nu la muncă.

Cum recunoști trântorii? Nu ies la muncă, ei doar ”se zidesc” mâncând mierea strânsă de alții, De atâta consum au devenit chiar experți și critică pe bietele albine care au mierea mai puțin gustoasă ca a altora, sau aduc mai puțin polen. Nu-i vezi vorbind cu un necredincios, ”eu nu știu frate să intru în vorbă, n-am daru’ ăsta”, dar darul de a-i merge gurița toată ziua despre politică, fotbal sau afaceri îl are. Sau de a critica pe cei ce învață.

Dragostea de Dumnezeu se arată prin osteneala ei. Te jertfești pentru cine iubești, așa cum Domnul Isus s-a jertfit pentru noi. Stărui, plângi, îndemni, mustri, insiști, aduni, păzești, te doare pentru mersul stupului.

Iar dacă trebuie, scoți trântorul afară și-l ții departe de miere. (Desigur, dacă ești între albinele ce păzesc trântorii afară, probabil ”n-ai dragoste”.)

Dacă nu-ți pasă de stup, dacă nimănui nu-i pasă, stupul poate ajunge bezmetic. Îmi amintesc de când eram copil, ce greu era pentru bunicul să vindece un stup bezmetic.
Dar să cităm de pe blogul unui apicultor, avem ce învăța, parcă despre adunări se vorbește, matca noastră este Domnul Isus.

”Ce este o familie de albine bezmetica ?   

O familie bezmetica este o familie care a ramas fara matca si la care au aparut matci false si depun oua de trantori.
Cum se bezmeticeste o familie de albine ?

O famile de albine se bezmeticeste atunci cand ramanand fara matca si fara puiet , ajunge in imposibilitatea de a-si creea o matca in mod normal. In aceasta situatie o parte din albinele lucratoare , vor consuma hrana destinata puietului produsa de albinele doici , li se vor dezvolta ovarele .

Aceste matci false vor depune haotic oua nefecundate , din care vor ecloza numai trantori.

Cum va evolua o familie de albine bezmetica ?

Perioada de viata a matcilor false este limitata , si dupa o perioada scurta de timp  ouale vor fi tot mai putine , iar in final vor disparea total .

In disperarea lor albinele vor construii botci peste puietul de trantori , botci din care nu va rezulta nimic.

Albinele  lucratore vor fi tot mai putine , trantorii vor fi tot mai numerosi .

In final , cu o populatie de albine foarte foarte mica , familia va cadea prada furtisagului , iar dupa o vreme fagurii vor fi distrusi de  moliile de ceara (gaselnita ) .

Cum poate fi indreptata si recuperata o astfel de familie ?

Exista mai multe metode , toate tizand ca in final familia respectiva sa accepte o matca fecundata , sau sa-si creeze o matca care sa se fecundeze .

Cea mai sigura metoda de indreptare a  familiei respective presupune  unirea ei cu o alta familie de putere mica adica cu un roi. Pentru aceasta se aseaza pe locul bezmeticului o alta cutie in care este roiul cu matca fecundata .Intrucat in prima faza matca roiului este vulnerabila , pentru protectia ei se introduce intr-o colivie cu dop de serbet , de unde urmeaza sa fie eliberata de albine in urmatoarele 24 ore. Se uniformizeaza mirosurile celor doua familii folosind ,tuica , ceapa , otet , sau parfum .Se aseaza stupul cu familia bezmetica deasupra stupului in care este roiul . Dupa 72h albinele care au mai ramas in stupul bezmetic se scutura undeva mai departe ,iar ramele care pot fi recuperate se introduc in celalat stup
Daca pentru indreptare nu este disponibil un roi se poate incerca redresarea prin introducerea unei matci fecundate.Pentru ca o matca sa fie acceptată  familia   trebuie  adusa in situatia ca albinele sa elimine matcile false si sa accepte matca fecundata .”

Concluzie:
Adunările bune, sănătoase sunt acele adunări unde este un număr corespunzător de albine lucrătoare și un număr mic de trântori. Cum zice poezia:
”Ceas de ceas, ceas de ceas, n-au albinele popas,
Toate zboară şi zoresc, în cămară toate cresc,
Numai trântorul haihui strică mierea în jurul lui.
Tu zoreşti? Tu zoreşti?
Eşti albină sau ce eşti?” (CI)
Cei ce lucrează și se ostenesc (albinele lucrătoare) trebuie să fie prețuiți, nu criticați. ”Vă rugăm, fraţilor, să priviţi bine pe ceice se ostenesc între voi, cari vă cîrmuiesc în Domnul, şi cari vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor.” 1 Tes 5:12-13 Criteriul după care voi prețui sau voi ignora pe cineva va fi osteneala dragostei lui.

Mătcile false și trântorii nu trebuie hrăniți, iar această treabă o fac tot un număr de albine lucrătoare. Multe adunări prețuiesc mătcile false și trântorii și disprețuiesc pe cei care se ostenesc cu Cuvântul.
    Adunările bezmetice sunt acele adunări unde este dată afară Matca cea bună (Domnul Isus) și își pun singure mătci false care depun doar ouă de trântori. O matcă falsă va naște doar trântori, deci un Hristos fals, un învățător fals  va naște doar leneși, nu lucrători care se ostenesc.

Am scris iarăși mult, prea mult și pentru cei ce citesc toată ziua. Mulți creștini n-au citit nici ”Capra cu trei iezi” ca să se prindă când ”Asta nu-i mămuca!” ci un lup, darmite să ia pildă de la stup. Dar insistăm, pentru că toate imaginile Creației ascund în ele o înțelepciune a Creatorului, pentru noi desfășurată.

Mărit să fie Domnul!

Nevestele străine

A avut Avram, una, pe Agar.
A avut și Moise, una, ca învățătură pentru noi.
A avut Solomon, multe.
Au avut evreii după întoarcerea din robie, mai ales conducătorii.
Ezra tratează subiectul în capitolul 9 și 10 din cartea lui. Am vorbit duminică seara la Aleșd despre acest subiect.

Ce semnifică ”alungarea nevestelor străine”?

Un act de cruzime dat de un Dumnezeu nemilos și rasist?
Un tip de rasism religios sau de duh de partidă?

Nicidecum, nicidecum, înțelesul simbolic al ”nevestelor străine” este legământul strâns și ”roditor” cu păcatele înconjurătoare.

În Biblie nevastă, căsătorie înseamnă legământ: Agar și Sara sunt două legăminte, unul (simbolizat de Agar) naște pentru robie, celălalt (simbolizat de Sara) naște pentru libertate. Scrie la Galateni.
Ce legăminte reprezintă căsătoriile fiilor robiei cu femeile strine, descris în Ezra?
Ce învățăm din alungarea lor și a copiilor lor?
Iată două întrebări bune și așezate la care se cere un răspuns plin de tâlc, așa ca o masă bună la un înfometat.

Neamurile care înconjurau Israelul, neamuri din care veneau femeile străine simbolizează păcatele care ne înconjoară pe noi:
Moab și Amon, descendenții ”culturii” Sodomei, semnifică pofta și arta.
Madian și Amalec, reprezintă cearta și lingușirea. Am arătat.
Canaan înseamnă negustor, comerciant, semnifică duhul mercantil al zilelor noastre, duh care mână lumea reclamelor, afaceri de multe miliarde de dolari.
Iebus înseamnă ruină, subjugare, asuprire, stare care o vedem în relațiile dintre oameni, dorința de a se apăsa, de a se nimici, de a se ruina unii pe alții.

Să ai nevastă dintrunul din neamurile acestea reprezintă pentru noi astăzi să ai în capul tău legăminte de acest fel: duh de ceartă, de partidă, de lingușire sau de poftă, de negustor sau de asupritor. Mai sunt simboluri, mai sunt păcate, vreme să avem să le învățăm dinainte.
Alungarea nevestelor străine simbolizează și ne învață nu un separatism religios cu totul nefolositor, ci o curățire a cugetului de astfel de legăminte, atât în noi cât și în cei pe care-i slujim.
Să dai afară din casa ta gunoiul e un lucru folositor, chiar plăcut. Vine vremea când totul ajunge gunoi.
Să dai afară din capul tău legăminte stricate, e folositor și chiar plăcut, dacă vezi că sunt gânduri (legăminte) stricate și gunoaie.
Dacă nu le vezi așa, le păstrezi ca nebunii. La fel e cu ”obiectele” din cap, cu gândurile: sunt și gânduri gunoi, legăminte străine, ”neveste” străine. Dacă rămâi atașat de legăminte străine, e vai de tine.
La poporul evreu, de la Ezra încoace nu ești evreu dacă nu ai mamă evreică. Tata poate fi străin, mama nu. Evreii insistă mult ca fiii lor să-și ia neveste evreice.

Să luăm un exemplu de ”nevastă străină” din zilele noastre.

Acum 200 de ani o fiică de-a lui Amon numită ”arta muzicală” i-a făcut cu ochiul unui ”levit” dintre fiii robiei și acesta s-a căsătorit cu ea și a introdus prima orgă în adunări evanghelice, apoi a înființat primul cor. Un pas mic. Apoi fiecare și-a luat neveste care de care mai frumoase, dar străine, unii orchestra, alții fanfara. Copiii lor au luat rockul și altele. Căpeteniile i-au urmat și cu toții și-au luat neveste amonite. Ei au rămas ”evrei”, dar copiii născuți din aceste femei nu au mai fost evrei, vorbeau doar limba religioasă muzicală artistică, preocupați toată ziua de coruri, fanfare și orchestre. Vedem acest lucru în zilele noastre. Ezra 9 și 10 este o invitație la simplitate, la alungarea acestor ”neveste străine”.
Începe cu pocăința: ”și acum iată-ne robi!” (9:9, GBV) și apoi cu credința, cu acțiunea.
Dacă în capul nostru noi nu aruncăm afară legămintele străine nu vom ajunge tari, pentru că acesta era rostul curățirii (9:12, ”în chipul acesta veți ajunge tari”) A vorbit Liviu Olah despre acestă nevastă frumoasă, dar străină.

Pocăința fiilor robiei a început cu alungarea nevestelor străine.
Pocăința noastră să înceapă cu alungarea legămintelor străine din capul nostru, chiar dacă ”avem copii” cu aceste legăminte, adică chiar dacă am făcut fapte de un anume fel și când ne schimbăm conduita trebuie să dăm explicații.

Mărit să fie Domnul!

Părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului. Pilda măslinului altoit.

”Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli față de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine.” Romani 11:17-18

Măslinul este un simbol pentru poporul Israel.

Unele din ramuri (de fapt majoritatea) au fost tăiate, adică cei care nu au crezut la Rusalii au fost lepădați și creștinii au fost ”altoiți” în locul lor.

Vedem aici patru categorii de lemn de măslin:
-rădăcina maslinului,
-ramurile vechi tăiate,
-ramurile vechi netăiate,
-ramurile altoite.

Ce reprezintă fiecare e foarte clar, să le luăm cronologic invers:
Ramurile altoite reprezintă creștinii dintre neamuri.
Ramurile vechi netăiate reprezintă creștinii dintre evrei, acei evrei care au crezut (ca Pavel, și alții)
Ramurile vechi tăiate sunt evreii care nu au crezut.
Rădăcina măslinului ce este?
Rădăcina este ….Avram și sămânța lui, cei cărora le fuseseră date promisiunile, (legămintele), promisiuni în care am intrat și noi și ei odată (”ca să nu ajungă ei la desăvârșire fără noi”). Vezi și Ieremia 11:16 ”«Măslin verde, gras şi cu roade frumoase şi plăcute» este numele pe care ţi-l dăduse Domnul, dar cu vuietul unei mari trosnituri, îl arde cu foc, şi ramurile lui sînt sfărâmate.”
Observați: ramurile sunt sfărâmate, nu rădăcina.
În rădăcină am fost altoiți noi. De fapt, în adevăratul sens, rădăcina măslinului îi reprezintă pe evrei, iar grăsimea măslinului reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu dat lor. Ramurile noi sunt altoite și părtașe grăsimii rădăcinii vechi.

Ce consecințe aduce înțelegerea sau neînțelegerea acestei pilde? Foarte multe, foarte mari și foarte grele.

1.    Odată, istoric, pentru toată lumea: Antisemitismul, care a produs atâtea pogromuri și crime, derivă din teoria înlocuirii, o teologie păguboasă a catolicismului (și a altor biserici care nu prea citesc Biblia), teologie care spune că Biserica a înlocuit Isaelul în Planul lui Dumnezeu, iar evreii vechi nu mai au nici un rol pentru că ”ei L-au răstignit pe Isus” și sunt vinovați.

2.   Apoi, legat de speranța creștinilor, a nu vedea că doar o parte din Israel, a căzut într-o împietrire O PERIOADĂ DE TIMP”, NU PENTRU TOTDEAUNA duce la necredința în răpire și în succesiunea de evenimente legate de altoirea la loc a evreilor.

3. Poate cea mai gravă consecință pentru creștini este că neînțelegând că Vechiul Testament este ”grăsimea măslinului” vor ignora voit tot ce scrie Vechiul Testament, nu se vor vedea părtași ”măslinului” și nu vor căuta să cunoască cu deamănuntul această ”părtășie”. Va fi un fel de altoi ratat, cum s-ar zice. E imposibil să înțelegi planul lui Dumnezeu fără să fi ”înrădăcinat în El”, adică părtaș rădăcinii Cuvântului lui Dumnezeu, părții nevăzute, părții trecute (istoric), Vechiului Testament.
E imposibil să-L cunoști pe Isus fără să fi altoit în promisiunile Vechiului Testament. Iar această cunoaștere dragii mei, mai are avantajul că se poate testa, adică tu poți verifica ce sevă curge prin ramurile celui ce se afișează ”că are Duhu’” dar nici pomeneală să poată rosti cele mai elementare părți ale acestor promisiuni. Șarlatanii cu muzica, cu sponsorizările și cu tot felul de alte pretexte vor fi ușor demascați dacă li se va face testul măslinului: crede acela promisiunile, grăsimea măslinului, altoit în măslin? ”Vă aduce învățătura aceasta, primiți-l, nu v-o aduce, nu-l primiți!”. Iar cine nu aduce nimic?  Sunt și din ăia. Un frate din Sălaj mi-a spus azi o zicală din popor: ”Dragostea din ce-i făcută? Din omu cu vorbă multă! Urâtu din ce să face? Din omu care tăt tace..:!”

4.      Mai este o consecință: ultrasemitismul, că evreii sunt cei mai deștepți. Așa o fi, de fapt așa este, sunt deștepți, dar unde? În țările evanghelice, biblice, unde au avut condiții să fie deștepți. Pentru că geografic, evreii se simt bine în țările biblice, aproape că nu mai vor să plece de acolo. E vorba de gelozia lui Dumnezeu, să facă pe Israel gelos, îi ține acolo unde sunt mulți copii ai Lui ca să-i stârnească la gelozie.  Iar pe măsură ce țările sunt tot mai puțin biblice, vremea altoirii la loc vine.

Leneșul nu-și frige vânatul. Pilda leneșului.

Adică își pregătește armele, merge la vânătoare, aleargă, vânează, prinde și aduce acasă.
Apoi lasă carnea adusă să se strice, n-o pregătește s-o mănânce sau s-o conserve, sau s-o dea și la alții.

O nebunie, am zice oricare din noi, dar chiar dacă nu suntem mulți din noi vânători. În ceea ce suntem fiecare din noi descoperim că adesea nici noi ”nu ne frigem vânatul”, adică nu terminăm ce am început, nu mergem a doua milă, nu dăm și cămașa, nu secerăm după ce am semănat. Mai sunt exemple.

Aceasta este pilda, care este Tâlcul pildei?

Evrei 6:12-13 ” Dorim însă ca fiecare din voi să arate aceeaş rîvnă, ca să păstreze pînă la sfîrşit o deplină nădejde, aşa încît să nu vă leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele.”

Lenea e boală grea, ”dac-ar durea mulți ar umbla urlând” zice o vorbă. Dar e des întâlnită tocmai pentru că e o pildă, să avem din ce învăța. Lenea sufletului credincios e pilduită prin lenea trupească.

Tâlcul lenei trupești e lenea sufletească.
Lenea este să te apuce lehamitea văzând cât e de lucru.
Păi, nu-i destul c-ai vânat?
Ai pregătit arcul, ai pregătit săgeți, ai urmărit vânatul, ai fugit sau ai pândit, l-ai prins greu și l-ai cărat cu trudă acasă. Acuma pune-te și mai caută lemne, taie-le, fă focul, taie animalul, curăță-l, pregătește-l pe foc, rumenește-l, ai grijă să nu se ardă. Prea mult, zice leneșul.
La fel cu sufletul, să vorbești cu omul, să-i spui, să nu te-asculte. Să-i explici, să plângi cu el, să-l îndemni. Păi, iar să-i mai spui? Să mai dea odată din cap după tine?
Să scrii pe blog, să repeți, iar să repeți, să explici, să dai detalii. Pare în plus.
Să dai telefoane, iar să dai, să mai dai, să nu te oprești. Pare degeaba.
Să faci vizite, să simți durerea celui căzut, să-l duci la han, dar să te și întorci să plătești tot ce se va cheltui! Nu e în plus?
NU, nu e în plus, e friptul vânatului, terminarea lucrului, nelenevirea.
Să frigem ”vânatul”, să facem mâncarea bună, să miroasă, să atragă, să fie dorită, gândurile să fie fripte în cuvinte ale credinței și ale bunei învățături bune de primit și de hrănit.

Durerile nașterii

” Copilaşii mei, pentru cari iarăşi simt durerile naşterii, până ce va lua Hristos chip în voi!” Galateni 4:19

”Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuş n-aveţi mai mulţi părinţi; pentrucă eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie.”  1 Corinteni 4:15

Nașterea nu este un proces care-l privește prea mult pe cel ce se naște, acesta nu știe nimic, nu-și amintește nimic.

Voi vă amintiți cum era în burta mamei? Dar după aceea? Dar de momentul când vi s-au deschis ochii?

Nici pomeneală!

Această pildă o folosește apostolul pentru a descrie vestirea evangheliei, o comparație cu sarcina, cu nașterea, cu durerile nașterii.

Dacă cineva simte ceva, atunci nu cel care se naște simte, ci cel care naște, părintele. Adică, trebuie ca cineva să poarte povara purtării noului făt și să simtă durerile nașterii lui.

”…fiindcă nu mai puteam răbda,[…] în nerăbdarea mea, am trimes să-mi aducă ştiri despre credinţa voastră, de teamă ca nu cumva să vă fi ispitit Ispititorul, şi osteneala noastră să fi fost degeaba.” 1 Tesaloniceni 3:1-5
Era o teamă reală, o durere ca cea a nașterii, o frică de a pierde munca și înțelepciunea multor zile pline de osteneli.
Cât de dureros când îți moare un copil, dar mai mulți? Dar când ți-i vezi înșelați, abătuți de fățărnicia unor mincinoși,e dureros.
Și numai când pierzi ceva material, bani, sau lucruri, când ți se strică ceva, evaluezi imediat pierderea în bani și în timpul dat ca să-i câștigi. Dar când se pierd sufletele celor dragi, ale celor pe care i-ai născut prin Evanghelie? Această ”simțire” este una bună, una reală, e bine s-o avem.

Și să ne mai gândim să purtăm în noi durerea nașterii celui căruia-i vestim Vestea Bună. S-o facem  purtându-l în gând și-n rugăciuni cu grija cu care o mamă își duce mai întâi sarcina, apoi pruncul. Nașterea din nou e o treabă a vestitorului, o durere a lui.
(un gând sugerat de vorbirea unui frate de lângă Baia Mare, dec 2014)

Iubesc….nu vreau să fiu liber, Pilda robului ce refuză eliberarea

Exod 21:5-6 ”Dacă robul va zice: «Eu iubesc pe stăpînul meu, pe nevastă-mea şi copiii mei, şi nu vreau să ies slobod,» atunci stăpînul lui să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă sau de stîlpul uşii, şi stăpînul lui să-i găurească urechea cu o sulă, şi robul să rămînă pentru totdeauna în slujba lui.”
Acest text, pilda robului eliberat ce refuză eliberarea este cred eu, cheia înțelegerii aparentului conflict numit de oameni:  calvinianism-arminianism.
Omul are voință ”liberă” sau este predestinat?
Cheia răspunsului este în dragoste.
Dragostea face pe robul ce capătă ”libertate” să o refuze și să rămână (altfel de) rob.

Este o vreme când omul este rob de obligație.
Este o altă vreme când omul este eliberat de stăpân.
Este o altă vreme când omul este din nou rob din dragoste.

Diferența este dată de urechea șiroind de sânge pe ușciorii ușii, de o ușă stropită și de o ureche străpunsă, de cicatricea de pe ureche și de pata rămasă pe ușă. Un trup pregătit, ascultător, credincios.

(Am găsit mulți cai prin Apocalipsa de toate culorile: cal alb, cal roșu, cal galben, n-am găsi nici un cal-vinist. Nu există pusă problema așa în Biblie și n-ar trebui s-o punem. (Este un blog pe net, al unui manipulator, blog ce are un motto de tip proletar: ”calviniști din toată România, treziți-vă!”. Pentru cei mai tineri de 30 de ani amintesc că motto-ul ”Proletari din toate țările, uniți-vă!” era în toate ziarele comuniste lângă titlu.) Calvinismul este o filosofie de furat, de răpit oameni. Chiar dacă are multe elemente adevărate și Scripturale, nu așa se pune problema, dar nici arminianist. Sunt două erori subtile, două filosofii și nu iese nimic bun din gâlceava lor. Când vezi o gaiță că se ceartă cu o cioară, nu întreba care-i lebăda! Caută altundeva.)
Nici Adevărul nu este calvinist sau arminianist, deși seamănă.

Să vedem Pilda și Tâlcul ei.
Ușa(neapărat stropită cu sânge) îl reprezintă pe Domnul Isus(intrarea la Tatăl).
Robul ne reprezintă pe noi, pe fiecare.
Sula care străpunge urechea (pironind pentru o vreme robul de Ușă) reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu ce ne străpunge urechile și ne face din nou robi. Pentru totdeauna.

Deci aparenta voință liberă nu e liberă deloc, prima dată pentru că e rob vândut, după aceea pentru că omul iubește, ”nu vrea să iasă liber”.

Legătura dragostei este însă o robie  de bună voie: ”iubesc pe Stăpânul meu”. Egoismul, căutarea plăcerii proprii nu mai au loc. Lepădarea de sine(ca învățătură) din câte știu nu face parte nici din arminianism, nici din calvinism, dar din Vestea Bună(Evanghelie) face parte.

Cicatricea de pe ureche era un semn al ocării. Putem să ne imaginăm cum toți cei ce au fost ”eliberați” în al șaptelea an (anul sabatic) râdeau de cei ce purtau semnul robiei de bună voie, că nu s-au folosit de eliberarea promisă.

Ne imaginăm doar, pentru că în realitate „anul sabatic” nu s-a ținut niciodată în Vechiul Testament, este doar pentru  învățătură scris acolo, pentru noi.

Să nu vrem nici noi să fim liberi, să iubim pe Stăpânul nostru, legământul(nevasta dată) care ne-a legat de el, roada Duhului Său(copiii primiți) și toată Casa(gospodăria) Lui.

Casa Lui suntem noi.

De meditat: Evrei 11:35 „unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea, şi au fost chinuiţi.”

Pilda drojdiilor

Meditez în ultimele zile la această pildă a drojdiilor. E vorba de drojdia (reziduul, partea apoasă) de la stoarcerea măslinelor, o zeamă care se strânge sub ulei după presare:
Dumnezeu ne-a vorbit în vechime ”prin prooroci, în multe rînduri şi în multe chipuri,…”. Evrei 1:1
Cum a vorbit?
Prin pilde, a spus pilde prin prooroci: Osea 12:10 ”Eu am vorbit proorocilor, am dat o mulţime de vedenii, şi am spus pilde prin prooroci.”
Ce este o pildă? O pildă este o asemănare; se ia un obiect sau ceva din cele create, văzute și înțelese(sămânța, ușa, potopul, oaie, jertfa, etc) și i se arată tâlcul, ce învață acele lucruri create.
Pentru că de la creație pleacă totul, de la lucrurile create, evanghelia începe cu Geneza. Lucrurile create acum 6000 de ani, forma și istoria lor, felul cum se întâmplă, poartă cu ele o înțelepciune și un tâlc.
Înțelepciunea din lucrurile create vorbește oamenilor despre Creator așa că ei nu se pot dezvinovăți.
Tâlcul lucrurilor create este explicat de pildele profeților, de pildele Domnului Isus și ale apostolilor. Dar ne rămân și nouă o grămadă de explicat pentru că tot Universul mare și mic, atomul și galaxia, furnica și elefantul, putrezirea și înflorirea, seara și dimineața, înghețul și dezghețul, moartea și renașterea, toate, toate au fost făcute cu un plan, ca să poarte un tâlc, ca să ne învețe.
Înțelepciune este în lucruri(creație) destulă ca să nu se poată dezvinovăți omul.
Tâlcul pildelor ce le reprezintă lucrurile însă nu poate fi înțeles fără cheia Scripturilor.
Tot tâlcul Bibliei este Domnul Isus Cristos și planul Său veșnic. De la început, toate lucrurile sunt ”din El, prin El și pentru El”.

Dumnezeu când a scris, a prevăzut (”Iar Scriptura, care a prevăzut că Dumnezeu va îndreptăţi neamurile prin credinţă, i-a vestit mai dinainte” Galateni 3:8). Apoi a adus la îndeplinire, ”ca să se împlinească Scriptura.” La El a fost Planul mai dinainte și creația ulterioară a fost realizarea planului.

Omul, când vede creația, natura, pe sine, nu prevede nimic, ignoră faptul că aceste lucruri văzute au o anumită funcție de învățare. Chiar au dat oamenii alte explicații, și au falsificat istoria de tot, încât nici nu-și mai pun întrebări bune. Ar trebui să înțelegem că cele văzute sunt pilde și de la pilde să plecăm la tâlc. Domnul Isus vorbea ca nimeni altul și avea putere(autoritate) pentru că ”nu le vorbea deloc fără pildă”.

Să ne întoarcem la Pilda drojdiilor(am mai scris ieri despre asta).

Urmăriți acest filmuleț:

După zdrobire se formează o pastă amorfă care se presează și apoi lichidul se separă încet într-o parte apoasă și una uleioasă. Partea apoasă nu e bună, soluția se lasă să se separe și apoi se toarnă cu grijă uleiul în alt vas și se mai așteaptă. Iar se lasă și iar se toarnă până rămâne ulei curat.

Ce este drojdia, partea apoasă de jos?

În Țefania se lasă de înțeles ce este? ”….pe toţi oamenii cari se bizuiesc pe drojdiile lor, şi zic în inima lor: «Domnul nu va face nici bine nici rău!” Averile lor vor fi de jaf, şi casele lor vor fi pustiite; vor zidi case şi nu le vor locui, vor sădi vii, şi nu vor bea vin din ele.“ Deci drojdiile reprezintă preocupările cu lucrurile de jos, averile pe care se bizuie oamenii, școlile, afacerile, meseriile, banii, poziția socială.

Uleiul reprezintă partea care aduce slavă lui Dumnezeu (”untdelemnul meu, care îmi aduce laude din partea lui Dumnezeu şi a oamenilor” Judecători 9:10) am putea numi roada Duhului.

La început aceste părți sunt amestecate. Să luăm un om obișnuit care trăiește condus de gândurile cărnii, nu vede mai mult decât salariu, serviciu, meserie, afacere, copii, familie, școală, toate le socotește ”bune” pentru că le face oricine. Dar în aceste preocupări este și un tâlc.
Avem tată pe pământ, avem tată și în ceruri.
Este o muncă pe pământ, ”Dumnezeu lucrează până acum.”
Este avere pe pământ, este avere și în cer.
Se face economisire pe pământ, se face și în cer.
Avem copii trupești, avem și copii spirituali.
Învățăm meserii la școli pământești, există și școala în care învățăm să muncim  pentru Domnul.

Și așa mai departe.

Chiar mai mult.

Avem un tată pământesc tocmai ca să învățăm că avem mai dinainte unul ceresc,
Avem o muncă pământească tocmai ca să învățăm prin ea despre Cel ce lucrează.
Avem proprietăți pe pământ ca să învățăm să strângem cele de sus.
Economisim pe pământ ca să învățăm să acumulăm, nu mânie, ci răsplată.
Avem copii pe pământ ca să învățăm ce simte Tatăl de sus când copiii nu-l ascultă. Și tot așa.

Sunt amestecate pilda și tâlcul ca uleiul cu apa. Aceasta este pilda drojdiei, pilda așteptării ca să se ridice uleiul deasupra, să trăim în trup ca să învățăm tâlcul trupescului, să ajungă duhovnicescul să comande trupescul. Să se ridice uleiul deasupra drojdiei. Ne lasă Dumnezeu o vreme, mai ales la începutul vieții amestecați ca uleiul cu drojdia, să ne zbatem cu lucrurile lumii, ne dă apoi vremi de liniștire, ca să avem timp să cugetăm la cele duhovnicești, la El, la cer, la cunoștința Lui, la Scripturi și tâlcul lor, vremi în care să se ridice uleiul deasupra, înțelegerea deasupra lecției, tâlcul deasupra pildei. Să pricepem că viața ne e dată nu pentru drojdie (muncă, școli, averi), ci pentru ulei( cunoaștere de Dumnezeu, roada Duhului). Să nu ne bizuim pe drojdie deși trebuie să facem lucrurile pământești cu credincioșie. Ele sunt pentru o vreme, o vreme de învățare. Chiar suntem o pildă prin felul cum ne raportăm la lumea aceasta.

Am mai scris: a fost Domnul Isus un tâmplar slab(rog pastorii plătiți să nu citească mai departe, nu e pentru ei ce scriu aici, e vorba de Stăpânul nostru care a fost tâmplar, despre al lor am scris aici)? Nici pomeneală, în mod sigur a făcut bine ce a făcut. Și nouă ni se cere să fim o pildă în toate. Este o binecuvântare să cunoști bine meseria ta, și mai mare dacă cunoști bine mai multe meserii, dacă știi limbi străine. Nimeni nu-ți poate nega cunoștințele, îți vor cere sfatul, te vor asculta atenți. Într-un grup de străini vei fi traducătorul, lângă o mașinărie stricată vei pune diagnosticul, lângă un produs slab vei face corectare rețetei, etc.

Unde e uleiul în toată drojdia asta?

Cristos în toate lucrurile să aibă întâietatea!

Dacă-l învăț pe colegul meu de breaslă o taină a meseriei noastre, el ce va face? Va pleca fericit și va face bani cu taina asta. Cu banii câștigați astfel va păcătui mai mult decât ca înainte de a-l lumina eu. Ce să fac? Să nu-l mai învăț. Ba da, dar pe urmă. Mai întâi îi scotocesc cugetul, îi pun evanghelia în fața ochilor, ”îl zugrăvesc pe Cristos” cel pentru care și cel înainte de meseria noastră cu multe taine. El mă va asculta cu evlavie, căci vrea taina meseriei. Voi face un sacrilegiu dacă îi dau drojdia și nu-i dau uleiul. Dacă îi dau pilda și nu-i dau tâlcul. Mai întâi tâlcul de la Rusalii încoace, ”să pun în lumină” zice Pavel, să explic, să tâlcuiesc, să îl învăț pe Cristos. Să-L duc pe om la Cuvânt.

Cuvântul e uleiul, preocupările lumii sunt drojdia de dedesubt. Să le socotim bine și pe unele și pe altele, și lucrurile lumii și mărturia noastră, ele merg împreună dar pentru noi, deasupra stă mărturia.

Lucrând cu mâinile, spune Pavel, ”v-am dat o pildă”. S-a dat pe sine pildă, nu a vorbit despre muncitori în schițe de predici pe puncte. (Clericii, popii plătiți n-au cum să proclame evanghelia a căror adevăruri le neagă chiar prin faptul că sunt pilde ale hoțului din Ioan 10.) Nu poate fi ulei fără drojdie, ele se formează împreună dar se aleg apoi.

Să înțelegem bine drojdia vieții noastre, să dăm timp uleiului să se aleagă deasupra în fiecare zi, să nu ne lăudăm cu drojdia(preocupările vieții), ci cu uleiul. Când ne vizităm să ne servim prima dată cu ulei, nu drojdia să ne fie pasiunea, ci uleiul. Să nu ne bizuim pe drojdii, într-o zi Dumnezeu ne toarnă de pe ele. Zice: ”ați privit cu bucurie răpirea averilor voastre”. Ceea ce facem pe pământ, legat de lucruri, obiecte, etc. să nu facem cu pasiunea nebună a celui care-și face din năvod Dumnezeu, ci cu cumpătare, înțelegând că ne sunt dată să le folosim și să ne învețe doar, nu să le slujim, ci să ne slujească.

Mărit să fie Domnul!

Agurida, pilda compromisului

În zilele acelea nu vor mai zice: Părinţii au mâncat aguridă şi fiilor li s-au strepezit dinţii», pentru că fiecare va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om care va mânca aguridă i se vor strepezi dinţii“. Ieremia 31:29-30(GBV)

Agurida sunt strugurii verzi, necopți.

Agurida este un simbol al necoacerii, al neașteptării, al timpului negata, al nevoii de răbdare.
Dacă ne uităm la Avram (cu Ismael): un simbol al grabei, al nerăbdării.
La fel la Saul (care nu l-a așteptat pe Samuel la jertfă).
De fapt agurida, rodul cules și mâncat necopt este un simbol al compromisului, al ”descurcărelii” celui ce nu are credința și răbdarea să aștepte, un simbol al fușerelii, al încropirii.

Pentru noi ca creștini, am zice că rodul copt este simbolul vieții noastre noi, dar nu e așa, e mai mult decât atât, simbolul vieții noastre noi este vinul, mai mult: paharul cu vin(acest pahar). Rodul copt, ciorchinele parfumat are mesajul lui, dar sunt boabe risipite, paharul cu vin arată zdrobirea boabelor, am fost făcuți una cu El, proces fără de care ne păstrăm fiecare aroma și forma, nu arătăm forma paharului(LEGĂMÂNTUL CEL NOU).

Să ne întoarcem la aguridă ca simbol al compromisului.
(gândurile de față le-am rumegat după ce am privit vizita unui anumit candidat la președenție la o anumită universitate creștină și după ce am citit pe net reacțiile contrare)

1.Agurida păstorilor cu școală respectiv a școlilor de popi.
Este un compromis să zici că cei care cârmuiesc adunările trebuie să fie copii cu diplome. (Că la astfel de copii li se strepezesc dinții nu e de mirare, e profețit.) Este aguridă să nu aștepți până un creștin are și vârsta și împlinește și condițiile din Scripturi pentru a cârmui pe alții. Rod copt cu răbdare este atunci când un creștin ”crește în toate până la Cel care este Capul, adică Cristos” și pahar cu vin este când mai mulți astfel de creștini umblă ”o inimă și un suflet”.

2.Agurida clădirilor de biserici.
Este un compromis să zici că n-ai unde să te aduni, să părăsești gazda adunării pentru un templu fără stăpân. Cel mai sigur un astfel de templu va fi loc de muncă pentru un popă de tip nou, bucătărie de servit aguridă spirituală. Să avem răbdarea până ce unul sau mai mulți își vor deschide inimile și apoi casele pentru adunare. Să nu ne grăbim să zidim sau să plătim pentru zidit temple.

3.Agurida înregistrării la stat ca și cult sau asociație religioasă.
Este o grabă copilăroasă gândirea că statul ar trebui să se amestece în treburile adunării. Orice slujbaș de stat știe că ar fi bine ca toți cetățenii să se poarte ca creștinii cei adevărați. Nu avem nevoie de mai mult decât constituția țării pentru a sluji pe Dumnezeu. Orice alcătuire de ”minorități religioase” este discriminare pozitivă, mai ales când aceste minorități cer drepturi colective distincte. Un stat normal va refuza să plătească un singur leuț pentru orice popă sau biserică, nu pentru aceasta e statul.

Ce este STREPEZIREA DINȚILOR?

Strepezirea dinților este suportarea poverii întregului sistem financiar-religios construit în jurul aguridei descrise în punctele de mai sus. NU numai o povară financiară(o înrobire, un furt, pentru că sistemul este susținut de multe ori financiar de oameni care nu sunt de acord deloc cu ce se face la conducere) ci o povară a conștiinței. Când cineva vrea să facă voia lui Dumnezeu (comparată de Domnul Isus cu ”mâncarea mea”) se trezește că în loc de un vin curat cu același gust, nu are parte nici măcar de struguri copți, ci de agurida compromisurilor istorice sau recente.

Ce este AGURIDA PĂRINȚILOR?
Agurida părinților este moștenirea de compromisuri făcute de părinți sau străbuni și lăsate moștenire urmașilor. Pastorul sau preotul bisericii, clădirea de biserică, sărbătorile și ritualurile, toate sunt încropeli ale celor ce nu și-au luat crucea și au căutat o scurtătură a căii.  La un moment dat în istorie cineva nu s-a uitat cum ”este scris” ci a zis ”facem cumva” și au făcut un compromis. Urmările acelui compromis sunt acre și strepezesc dinții celor ce vor un gust mai bun.

Ce este AGURIDA COPIILOR?
Agurida copiilor este continuarea conștientă a compromisului părinților și stăruința în compromis, poate chiar intrarea în compromisuri noi. Agurida copiilor (despre asta vorbește profetul Ieremia) o trăim noi astăzi. Fiecare om(copil) poate să se pocăiască de agurida moștenită. Dacă nu o face înseamnă că și-o asumă, e agurida lui, de la agurida lui i se strepezesc dinții lui, nu de la a părinților.

La Oradea a fost servită o porție de aguridă a copiilor urmată de strepeziri de dinți pe bloguri ale altor copii.

Ne trebuie pastori(e un compromis), ne trebuie clădiri de biserici(alt compromis), ne trebuie cult(alt compromis), ne trebuie Universitate(alt compromis) și așa s-a ajuns că acreditarea universității ne-o dă statul(alt compromis), titlurile de doctori în teologie le luăm după examene date cu profesori de la catolici și ortodocși(ALO!!!)(alt compromis), și tot așa. Cum s-ar zice: ”dai la un om să bea și apoi te miri de ce cântă!” Mănânci aguridă că tu n-ai răbdare să se coacă strugurii și apoi te plângi că ți se strepezesc dinții! Un compromis cere alt compromis, e un dat aici, o logică a compromisului pe care cel pus să conducă știe că trebuie să-l facă des.
Acest mesaj este pentru prietenii mei de blogherit, cărora li s-a acrit în cerul gurii când au văzut clipul de mai sus și acum li se strepezesc dinții de acreală: dragii mei, această aguridă e din vița proprie, culeasă necoaptă cum e datina, cuvântul nefiind cugetat și nici vorbă de teascul zdrobirii: vestirea crucii.
Nu e scuză că ”părinții au lăsat agurida asta”, fiecare generație trebuie s-o lepede, trebuie să se pocăiască de aceste verziciuni.
(Trebuie să scriu că dinții care azi strepezesc, mâine scrâșnesc.)
Arta de a face compromisuri ”istețe” e o virtute doar în colivia, în închisoarea sau în capcana celor ce nu văd că ușa închisorii stă deschisă și ei se mai luptă pentru locuri de frunte în celule, pentru priciuri mai bune.
Ieșiți la libertate prieteni!

Ierburile de pe munți, Pilda fânului

„După ce se ridică fânul, se arată verdeaţa nouă şi ierburile de pe munţi sunt strânse.” PROVERBE 27:25

Am mai scris despre Pilda ierbii.

”Căci orice făptură(original: carne) este ca iarba, şi toată slava ei,ca floarea ierbii. Iarba se usucă şi floarea cade jos, ” 1 Petru 1:24

Meditând la acel subiect între timp m-am mai gândit la versetul că ”femeia este slava bărbatului”, slava ierbii este floarea ierbii.

Tot așa, ca orice făptură, și o  familie este ca iarba(bărbatul) și floarea ei(femeia, slava bărbatului), frumusețea  femeii și vigoarea bărbatului se sting încet prin îmbătrânire după o pildă care o vedem aproape zilnic în orice grădină cu flori.

Iarba uscată, dacă e un fir-două nici n-o socotim, dacă e multă îi zicem fân.

Fânul SE RIDICĂ. Se taie, se usucă și se adună.

Fânul adunat anual este o pildă pentru a semnifica o generație. După fân se arată verdeața nouă: o altă generație. Ca și fânul, și generațiile se trec și ”verdeața nouă” a generației care vine, înlocuiește ”fânul” generației care se duce.

”Câtă frunză și iarbă!” este un proverb. Tot așa: cât belșug de învățătură în pildele lui Dumnezeu.

Este un rost în ”strângerea fânului”, un folos:  folosul bătrâneții.

 

 

Păzește pe omul acesta! Pilda gardianului

”…fiecare din voi să ştie să-şi stăpînească vasul în sfinţenie şi cinste” 1 Tesaloniceni 4:4

Termenul ”a stăpâni” poate fi tradus și cu a achiziționa, a obține, a poseda dar și a învinge sau a stăpâni peste ce ai câștigat.

Contextul din Tesaloniceni este înfrânarea iar stăpânirea vasului este văzută ca păzirea unui inamic captiv. Când cineva este stăpân, altcineva este rob.

Cine e robul?

”Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” 1 Corinteni 9:27

La original  termenul folosit pentru a ține în stăpânire(δουλαγωγέω=doulagógeó) este ceva asemănător cu a înrobi, a ține pe cineva sclav, a trata ca sclav.

O pildă din vechiul Testament care ne arată odată în plus atitudinea față de puterea cărnii este cea cu Ahab și Ben-Hadad din 1 Împărați 20.

”Ben-Hadad fugise şi el în cetate, şi umbla din odaie în odaie. Slujitorii lui i-au zis: „Iată, am auzit că împăraţii casei lui Israel sînt nişte împăraţi miloşi; să ne încingem deci coapsele cu saci, să ne punem funii pe capetele noastre, şi să ieşim la împăratul lui Israel: poate că te va lăsa cu viaţă.” Şi-au pus saci împrejurul coapselor şi funii împrejurul capului, s-au dus la împăratul lui Israel, şi au zis: „Robul tău Ben-Hadad a zis: «Lasă-mă cu viaţă!» Ahab a răspuns: «Mai este încă în viaţă? Este fratele meu!“  Oamenii aceştia au luat lucrul acesta ca un semn bun, şi s-au grăbit să-l ia pe cuvînt şi să zică: „Ben-Hadad este fratele tău!“ Şi el a zis: „Duceţi-vă şi aduceţi-l!“ Ben-Hadad a venit la el, şi Ahab l-a suit în carul lui.  Ben-Hadad i-a zis: „Îţi voi da înapoi cetăţile pe cari le-a luat tatăl meu dela tatăl tău; şi-ţi vei face uliţi în Damasc, cum făcuse tatăl meu în Samaria.“ „Şi eu,“ a răspuns Ahab, „îţi voi da drumul, făcînd un legămînt.“ A făcut legămînt cu el, şi i-a dat drumul.  Unul din fiii proorocilor a zis tovarăşului său, după porunca Domnului: „Loveşte-mă, te rog!“ Dar omul acela n-a vrut să-l lovească. Atunci el i-a zis: „Pentrucă n-ai ascultat de glasul Domnului, iată, cînd vei pleca dela mine, te va omorî un leu. Şi cînd a plecat dela el, l-a întîlnit un leu şi l-a omorît.  A găsit pe un alt om, şi a zis: «Loveşte-mă, te rog!“ Omul acela l-a lovit, şi l-a rănit.  Proorocul s-a dus şi s-a aşezat pe drumul împăratului, şi s-a legat la ochi.  Cînd a trecut împăratul proorocul a strigat, şi i-a zis: „Robul tău era în mijlocul luptei; şi iată că un om se apropie şi-mi aduce pe un alt om, zicînd: «Păzeşte pe omul acesta; dacă va fugi, viaţa ta va răspunde pentru viaţa lui, sau vei plăti un talant de argint!» Şi pe cînd robul tău făcea cîte ceva încoace şi încolo, omul s-a făcut nevăzut.“ Împăratul lui Israel i-a zis: „Aceasta îţi este osînda; tu însuţi ai rostit-o.“ Îndată proorocul şi-a scos legătura dela ochi, şi împăratul lui Israel l-a cunoscut că făcea parte din prooroci.  El a zis atunci împăratului: „Aşa vorbeşte Domnul: «Pentrucă ai lăsat să-ţi scape din mîni omul pe care-l sortisem nimicirii, viaţa ta va răspunde pentru viaţa lui, şi poporul tău pentru poporul lui.“ Împăratul lui Israel s-a dus acasă, trist şi mînios…” 1 Împărați 20:30-43

Pilda este pentru noi.
Robul care avem să-l ținem în stăpânire și să-l dăm morții este firea noastră pământească.
Noi avem un Ben-Hadad în fiecare din noi: firea noastră pământească, carnea noastră, omul nostru cel vechi, trupul păcatului sau oricum vrem să-l numim.
De multe ori firea pământească va cere îndurare, își va pune ”saci împrejurul coapselor şi funii împrejurul capului” și nu va vrea să fie dată morții, să fie ținută răstiginită, va vrea să i se dea drumul.
Dacă avem caracter de Ahab și capitala gândurilor noastre este la Samaria, nu la Ierusalim, dacă aducem jertfe în Betel și Dan, nu în Sion, atunci vom asculta smiorcăiturile cărnii(omului cel vechi) și-i vom arăta îndurare, îi vom zice: ”este fratele meu”.

Dar se arată în calea minții noastre un fiu al proorocilor.
Fii proorocilor erau probabil urmașii(rămășițele) leviților care nu au mai părăsit teritoriul celor 10 seminții abătute după calea lui Ieroboam, urmași care se închinau și slujeau mai departe în Sion, după rânduială, nu la Betel și Dan. Leviții mai erau denumiți în psalmi și prooroci, ei prooroceau cu harfa.
Leviții ne reprezintă pe noi în general, dar în special în Vechiul Testament proorocii îl prefigurează pe Domnul Isus Cristos (Duhul lui Cristos (care) era în ei).

Pilda fiului proorocului care transmite un mesaj lui Ahab are ca tâlc(învățătură) mustrarea pe care ne-o face Duhul sfânt nouă (și învățarea care decurge din ea) ca ”să știm” să ne stăpânim trupul în sfințenie, nu în aprinderea poftei. De ce scrie ”să știe” nu scrie ”să poate” să-și stăpânească…?  Înțelepciunea (a ști) înseamnă putere: ”Un om înţelept este puternic şi un om al cunoştinţei îşi întăreşte puterea” Proverbe 24:5 De aceea și înlănțuirea virtuților are cunoștința pusă chiar înaintea înfrânării (”cu cunoștința înfrânarea”).

Este scrisă această pildă ca ”să știm” și noi să ne păzim pe omul acesta cel vechi, acest trup de moarte, acest deținut.

     Avem în fiecare din noi un gardian(omul nou) care are de păzit un deținut viclean ca Ben-Hadad, să nu ne scape…”ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat”. Lumea (Siria inimii noastre) are incursiuni continue în Israelul nostru lăuntric. Samaria (religia lumificată) și împăratul ei au o aplecare spre alianțe vinovate, ca Ahab. Să învățăm tâlcul acestor pilde, ca să fim tari.

 

 

Chipul întunecos…pilda femeii etiopience, Numeri 12

De citit: Numeri 12.

1.Faptele:
Moise s-a căsătorit cu o femeie etiopiancă, cu o negresă. Moise avea peste 80 de ani.
Maria și Aron au protestat, Dumnezeu s-a mâniat pe Maria și ea s-a umplut de lepră(albă ca zăpada).
Moise a mijlocit și după ce a stat în afara taberei 7 zile, Maria a fost vindecată.
Dumnezeu adaugă o învățătură în mijlocul acestei întâmplări: ”Ascultaţi acum cuvintele Mele! Dacă va fi un profet printre voi, Eu, Domnul, Mă voi arăta lui într-o viziune, voi vorbi cu el într-un vis. Nu aşa este cu robul Meu Moise; el este credincios în toată casa Mea. Eu vorbesc cu el gură către gură, deschis, şi nu în vorbiri întunecoase[+,Parabole, enigme], şi el vede asemănarea Domnului. Cum dar nu v-aţi temut să vorbiţi împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?”

2.Simbolurile
”Scriptura a prevăzut”, de fapt Dumnezeu a știut (și așa a dirijat întâmplările ca să ne fie lecții) că noi o vom citi și pentru noi sunt scrise și întâmplate acele istorii. Este un tâlc, o sămânță, un miez Cristic în toată Scriptura, dacă nu-l vedem stăm degeaba la umbra Cuvântului Lui.

Moise îl reprezintă pe Domnul Isus(credincios ca Fiu peste casa lui Dumnezeu).

Femeia etiopiancă ne reprezintă pe noi, Adunarea, în chip profetic. Mai târziu după sute de ani, Dumnezeu va ascunde un alt simbol în alt text al altui scriitor: ”Sînt neagră, dar sînt frumoasă, fiice ale Ierusalimului, cum sînt corturile Chedarului şi cum sînt covoarele lui Solomon. Nu vă uitaţi că sînt aşa de negricioasă, căci m-a ars (Sau: m-a privit.) soarele. Fiii mamei mele s-au mîniat pe mine şi m-au pus păzitoare la vii.”

Norul care i-a acoperit pe Aron și pe Maria reprezintă Slava lui Dumnezeu(Slava lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor).

Lepra Mariei reprezintă păcatul, iar arătarea păcatului pe tot corpul (albă ca zăpada) reprezintă mărturisirea (descoperirea) păcatului. ”de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul se vor face albe ca zăpada” adică mărturisite lui Dumnezeu.

3.Tâlcul duhovnicesc

Dumnezeu a vorbit profeților din Vechiul Testament în pilde, în ”vorbiri întunecoase”.  Chiar imediat după Rusalii, apostolul spune că ”acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos” dar atunci vom vedea față în față. Acel atunci reprezintă întregirea, completarea Cuvântului lui Dumnezeu, un moment împlinit odată cu scrierea cărții Apocalipsa de către Apostolul Ioan. Noul Testament este oglinda clară.
Femeia este slava bărbatului, deci dacă Moise a avut o ”slavă” de culoare neagră înțelegem de ce Dumnezeu ne-a ales dintre celelalte popoare. Ca să profețească această alegere l-a făcut Dumnezeu pe Moise să-și ia de soție o femeie etiopiancă și poate că pentru a ne ajuta pe noi să înțelegem acest tâlc, unul din primii prozeliți întors la Dumnezeu prin vestirea Veștii Bune a fost un etiopean, un negru.

Dumnezeu a avut în vedere Gloria Veștii Bune și prin acest simbol al soției negrese a lui Moise: ”De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi cari aţi fost chemaţi: printre voi nu sînt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales.  Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile cari nu sînt, ca să nimicească pe cele ce sînt;  pentruca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.”

Un amănunt interesant vine să completeze această înțelegere de la DvarTora.ro(Cuvântul Torei):

… valoarea numerica (ghematria) cuvantului ebraic „cushit” (etiopianca) este aceeasi cu acea a sintagmei „iefat mare” (in traducere, [o femeie] cu infatisare frumoasa).

Câtă diferență, slava este reprezentată simbolic de un chip negricios și păcatul de o piele albă ca zăpada! Chiar că este o nebunie Cuvântul crucii.

Mărit să fie Domnul!

…din Cuvântul de duminica trecută din adunare.

Ce veți lega pe pământ…Pilda nodului

”….dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentruca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii(Adunării, gr=eklesia); şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică(Adunare), să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer; şi orice veţi deslega pe pămînt, va fi deslegat în cer. Vă mai spun iarăş, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pămînt să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în1 (1. Greceşte: Pentru Numele Meu) Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor.“ Matei 18:16-20

 

 

 

 

 

 

Cuvântul repetat este doi (sau trei) și imaginea sugerată este a unei legături, a ceva legat, a unui nod. Ca să legi două funii trebuie să faci un nod. Orice nod de orice fel ar fi (sunt multe feluri de noduri) presupune așezarea împreună a două capete de funie, în mare parte în paralel, după un anumit model, pe o anumită lungime și strângerea lor prin tragere. Faptul că funiile sunt împletite, apropiate și răsucite dă tărie legăturii.

Este o imagine cu tâlc.

Legătura în care stăruiau primii creștini era legătura frățească: ”mai ia unul sau doi”, ”dacă doi se vor învoi…!” Unitatea dintre doi frați presupune o apropiere a gândurilor, o împletire a lor pe o anumită perioadă de timp,  o strângere. E ca în Pilda oglinzii: reflexia datorată influenței unuia asupra altuia face ca ”celălalt să fie sfințit”. Dacă sunt trei împletitura ține mai mult: ”funia împletită în 3 nu se rupe ușor”.

Tâlcul nodului este legătura, unitatea frățească, Taina lui Cristos. A lega pe pământ înseamnă a stărui în dragostea frățească, în împărtășirea comună a timpului mai întâi și apoi a celorlalte haruri spre folosul întregului trup. Orice legătură frățească este un nod, ca într-o împletitură care crește tot așa crește și trupul: prin legături. ”să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos; din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură[−] Lit. „prin toate încheieturile“ de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste.”  Efeseni 4:15-16 (trad GBV)

Să privim părtășia noastră unii cu alții și prin această pildă a nodului, a legăturii frățești, să-i dăm timp, apropiere, să ne punem  firele gândurilor unul lângă altul, apropiind ce este îndepărtat și strângând ce am apropiat. Când cei din jur vor trage ca să rupă legătura, nodul se va strânge mai tare.

Dezlegarea legăturilor păcatului este o lucrare de dezlipire a omului din nodul dragostei față de lume prin proclamarea evangheliei. Prin lepădarea de sine gândurile omului se schimbă, omul vechi moare, un fir din nod dispare și nodul legăturii cu lumea se desface așa cum se topesc firele de la operații.

Pentru că prin Noua natură(noua creație) am devenit cerești, tot ce se face pe pământ are o proiecție în cerul lăuntric al sufletelor noastre în care și-a făcut sălaș (locuință) Cel Ceresc.

Să vedem mărturisirea evangheliei ca un timp în care oamenii sunt dezlegați de legăturile păcatului prin învățarea lepădării de sine.
Să vedem părtășia nu ca un spectacol jalnic al căutătorilor de slavă deșartă de pe urma talentelor lor, ci ca un loc și timp de împletit noduri ale Harurilor de care avem nevoie unii de la alții, noduri ce se contabilizează în cer.

Mărit să fie Domnul!

 

Cel mai mare păcat

Greu de găsit o scală, dar să încercăm.

Există însă o scală pentru virtuți: ”…cea mai mare dintre ele este dragostea”.
Am putea atunci să zicem că cel mai mare păcat este falsificarea, uciderea, distrugerea celei mai ales virtuți, deci că trădarea dragostei este cel mai mare păcat.

Întreba cineva pe un blog acum aproape doi ani: ” Dintre un creștin curvar și unul informator, care-i mai păcătos/periculos?” M-am mai gândit la această întrebare, trădări sunt amândouă, și curvia, și turnătoria. Trădări ale dragostei.

Ce învățăm din pilda lor?
De ce ne dor așa tare? De ce le-a lăsat Tatăl să le vedem durerea în jurul nostru, să le suferim urmările, să ne urmărească consecințele? Se petrec între oameni, de obicei un mișel trădează pe un virtuos, o soție/soț prefăcut trădează pe cel fidel, un ”frate” uns cu alifii trădează pe naivi timp de decenii că-ți vine să urli când afli! Om vinde pe om, agentul ”șmecher” pe ”fanaticul” naiv, Iuda pe Cristos.

Dar victimele n-au păcatele lor? Se transformă automat în semimartiri numai pentru că au suferit? Numai pentru această nouă împărțire în noi caste a lăsat Tatăl pildele trădării? Pentru că petrecându-se între oameni sunt pilde. Au tâlc de învățătură.

Ne simțim trădați ca să învățăm cum se simte Tatăl când Îl trădăm noi pe El.
Cum Îl trădăm? (”Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cuDumnezeu.”) Împrietenindu-ne cu dușmanul Lui, stând la taifas cu cel mai mare vrăjmaș al Tatălui, admirându-i proprietățile și vorbind toată ziua despre ele. Lumea este creația și proprietatea satanei, ”pofta cărnii, pofta ochilor și trufia vieții” nu țin de Eden, de cumpătare, de viața biologică, ci de lumea al cărei stăpân e inamicul Tatălui. Prietenia cu lumea este trădarea dragostei Tatălui.
Când văd pe cei apropiați ademeniți de sticlele colorate ale religiei lumii, evident lipsite de valoare, înainte ca să-i judec mă uit în mine. Găsesc și în mine dragoste de aceeași lume, poate nu de acea parte(religioasă) a lumii, dar clar că ”mă fac vrășmaș cu Dumnezeu” atunci când vreau să mă fac prieten cu lumea.

Cum se simte Tatăl atunci? Sfâșiat de durere. Cuvintele Lui sunt puse la spatele meu, minimalizate, uitate și eu toată ziua mă gândesc la manelele diavolului, că astea sună în bazarele lumii. Cum aș putea ști cum se simte Tata? Cum m-ar putea Tata învăța dacă nu prin nenumăratele Lui pilde? ” Îmi voi pleca urechea la parabolă, voi descoperi taina mea pe harfă.” Psalmul 48:4

Cum ne-am simți noi, ca copiii noștri să-și petreacă toate după-amiezile la vecinul nostru care ne este cel mai mare dușman? I-am lăsa? N-ar veni ei acasă infectați cu o atitudine contra noastră?

Avem copii, suntem tați mici, ca să știm cum se simte Tatăl cel Mare atunci când noi nu ascultăm. Faptul că trecător suntem tați este ca să învățăm pilda spre a fi copii buni, copii ai ascultării…”să nu ne potrivim poftelor pe care le aveam altădată”.

A fi duhovnicesc înseamnă a pricepe tâlcul duhovnicesc al pildelor și a trăi conform acestor înțelegeri. Trădarea între oameni este o pildă pentru a ne învăța durerea Tatălui când noi ne îndrăgostim de lume. Așa că atunci când pierdem vremea pe net sau la TV să nu ne lăsăm păcăliți de întrebarea ”Da’ ce? Nu e voie? Nu e nimic păcătos!” ci să ne lăsăm cercetați de întrebarea: ”Pe cine iubim? Lumea sau pe Tatăl și Cuvântul Lui?”
Și să ne pocăim!

Ascultând și înțelegând duhovnicește pildele Cuvântul, ”ne supunem tatălui Duhurilor, ca să trăim”, să nu fim doborâți de întristare și în inima noastră ”să locuiască încrederea” în orice situație.

Mărit să fie Domnul!

 

Pe subiect asemănător: Înșelat!/02 ianuarie 2013

Nu semănați între spini!(2)…Pilda spinilor

””Desţeleniţi-vă un ogor nou şi nu semănaţi între spini” Ieremia 4:3

Am mai scris acum 3 ani despre semănatul între spini. Nu repet ce am scris atunci. Completez.

Spinii reprezintă preocupările legate de înșelăciunea bogățiilor, preocuparea pentru câștig.

Când cineva umblă ca ”prin cuvântări înșelătoare să aibă un câștig de la voi” (2 Petru 2:3) și tu ești înșelat și nu vezi intențiile lui ascunse atunci ești o victimă. El vorbește ”cu trufie lucruri de nimic”(2 Petru 2:18) ca să câștige din cuvântările lui pioase. Dacă tu, fără bani și fără plată, alături de acela vestești un Cuvânt curat atunci semeni între spini. El cu câștigul, tu cu truda.

Poate vei zice: Domnul alege sau ”Cuvântul nu se întoarce fără rod”, totuși îngăduie-mi să te atenționez că nu e așa. În pilda semănătorului nu se arată că în mod intenționat ”o parte din sămânță a căzut între spini”, ci doar ca excepție, se mai întâmplă. Nu este nici un semănător așa de nebun să semene între spini cu intenție, doar pe marginea pământului bun se află deseori drum, sau stâncă, sau spini.

E o lecție aici, o pildă. Să nu ne asociem în lucrare cu cei care sunt” spini” adică oameni a căror sursă de salariu este ”vorbirea”.  Dacă o facem atunci ”semănăm între spini”. El(spinul) e îngrijorat să strângă zeciuieli, colecte și sponsorizări, inventează tot felul de șmecherii să-i fie sala plină, scade toate standardele numai să nu plece ”donatorii”, îi distrează, regizează tot felul de programe la care deseori nici măcar nu trudește, ține 2-3 cuvântări pe săptămână și adună un număr corespunzător de colecte.

Te miri că astfel de oameni nu aduc rod din Dumnezeu? Atunci de ce nu te miri că nu culegi struguri din spini sau smochine din mărăcini?

Ce bine a scris Ieremia, ce bine ar fi fost dacă aș fi luat ca actuale cuvintele lui pe vremea când nici n-am știut că sunt urmărit, adică de 25 de ani încoace:

”Au limba întinsă ca un arc şi aruncă minciuna; şi nu prin adevăr sînt ei puternici în ţară; căci merg din răutate în răutate, şi nu Mă cunosc, zice Domnul. Fiecare să se păzească de prietenul lui, şi să nu se încreadă în niciunul din fraţii săi; căci orice frate caută să înşele, şi orice prieten umblă cu bîrfeli. Se trag pe sfoară unii pe alţii, şi nu spun „adevărul; îşi deprind limba să mintă, şi se trudesc să facă rău. Locuinţa ta este în mijlocul făţărniciei, şi, de făţarnici ce sînt, nu vor să Mă cunoască, – zice Domnul. De aceea, aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, îi voi topi în cuptor, şi îi voi încerca. Căci cum aş putea să mă port altfel cu fiica poporului Meu?  Limba lor este o săgeată ucigătoare, nu spun decît minciuni; cu gura vorbesc aproapelui lor de pace, şi în fundul inimii îi întind curse…” (Ieremia 9:3-8)

O parte din cei ce ne-au urmărit, turnat și deturnat sunt astăzi ”spini” uscați printre care nu crește nimic. Și într-o zi o să ardă….ca în Pilda lui Iotam. Să nu semănăm printre ei, un ogor nou nu înseamnă o sectă nouă, sectele sunt culturile de spini, câmpurile de pălămidă, de la sectele mari ca cele ce construiesc catedrale pentru jefuirea neamului până la cele mai mici ce au capele pentru jefuirea aceluiași neam, specii diferite de spini. Să nu semănăm printre ei.

Închei cu o poezie scrisă acum zece ani, când pe un anume forum (acum închis) dialogam cu două doamne mai în vârstă, urmașe ale unui vestit predicator, amăgite să se întoarcă în religia străbună de către soțul unuia din ele. Atunci nu gândeam chiar așa, ziceam că nu e bai și dacă semănăm între spini. Și chiar am semănat, ani mulți. Ca să mă gândesc că respectivul ginere de predicator (astăzi preot ortodox) a fost înfiltrat în acea familie(căsătorindu-se cu una din fiice) cu scopul special de a-i muia inima și a-i deturna gândurile a fost la vremea aceea(chiar și când am scris poezia) peste capacitatea imaginației mele. Acum este sub.

M…a și cu A…a
Înșelate de Satana,
ca mioarele pe plai,
păstorite de argați
(în acest poem: M….i)
au abandonat pe frați.

Le-au atras cu ropote
ortodoxe clopote,
și-au plecat de pe pășune
unde-i iarba verde, grasă
și sunt ape limpezi, bune…
au plecat și nu le pasă.

Dar de vrei puțin să sapi
mai adânc…la caractere,
n-o să fie de pomană,
că nu-s nu-știu-ce mistere:
pe sub prost croita blană
se văd coarnele de țapi.

E-o durere și mai mare
că se-ntâmplă-n adunare…
Însă ziua nu-i departe,
(ce vă spun nu-s lucruri noi)
chiar Păstorul va desparte
toate caprele de oi.

Când va-ncepe ca sa strângă
adunându-le cu milă,
oile pe partea dreaptă,
chiar cea slaba și umilă
răsplătite după faptă…
caprele pe partea stângă.

Înțelegeți cred ce scriu,
că-n balada despre oi
este vorba despre voi,
sper că nu strig în pustiu!

Nu vă arde-n piept Cuvântul
ca un foc de lemne vechi,
nu vă intră pe urechi
nu vă înfășoară vântul
aplecați peste citire
ca un susur blând, subțire?

………………….

Iată dar cu ce-am rămas
după ce-am trudit un ceas:
cele de mai sus cuvinte….
dar se țin mai bine minte
parcă nu știu nici eu cum
vorbele-așezate-n rimă,
decât în deșarta scrimă
de pe forum.

Împlinesc și eu ce-i scris:
să transmitem în poeme
ale Harului Cuvinte.
Și la timp și fără vreme…
semănând Cuvântul viu,
doar un sfert aduce roadă..
asta foarte bine știu,
restul e pierdut grămadă.
Însă la împrăștiat
eu nu fac economie,
nu mă uit că-i drum uscat
sau că-i țarină pustie,
sau că-i stâncă,
sau că-s spini.
Iată treaba cum mi-o fac:
toate boabele din sac
sunt primite gratuit,
le-am primit
nu le-am plătit.
Și eu tot așa, la rând,
DAU Cuvântul, nu îl vând.
Nu fac raționalizare
la Cuvintele cu sare
și cu Har
căci sunt în DAR.

(2004)

Nămolul din instincte… Pilda lotusului, poezie de V.V.Moisescu

”Diferenţa majoră între nufăr şi lotus este aceea că, dacă la nufăr florile cresc pe suprafaţa apei, la lotus acestea se ridică la cel puţin 20-30 cm deasupra luciului apei.”

”Caliciul reprezintă învelișul extern al unei flori, fiind alcătuit din totalitatea sepalelor(sepalele reprezintă învelișul extern al florilor și îndeplinesc un rol protector, iar când sunt verzi au și rol asimilator) acelei flori.”

Ca să-i fie înțeles tâlcul, această poezie trebuie citită probabil de mai multe ori.

Nufăr

NUFĂR ŞI LOTUS
După Stanley Jones: Predica de pe munte

”M-am coborât la tine, fertil nămol de baltă.
Sunt mică şi cu tine duc traiul laolaltă¹”
Zicea-n adânc sămânţa de nufăr ingropată,
dar își știa menirea ce spre înalturi cată.
Deocamdată apa avea un scut de gheață.
”Veni-va primăvara, tu, resturi de viață,
ai vrea să vii cu mine? să guşti alese haruri,
să te transformi în floare, să uiţi aceste-amaruri
din bezne şi miesme, să fie-ncorporată
substanţa ta amorfă în forme care arată
cât de frumos e-Acela Ce-a inventat minunea
de-atâtea roluri care le joacă scena: lumea,
ea însăşi o podoabă de astre şi-armonie,
Ce dirijează toate. Murind mă-alătur ţie,
smulgându-te degrabă din groapa-aceasta, unde
te simţi ca o nimica. Făcu făr-de tranzacţii,
suprema-abandonare, vrăjitelor atracții².
În tija mlădioasă, trăieşte şi aşteaptă
să se transforme-n frunze. E-atâta de-nţeleaptă
puterea ce îl mână spre ce nici nu-ndrăznise
vreodată să aspire, în regnul ce-l închise
să fie doar haotic, redus la neputinţă.
Născut de Sus³, se simte inclus în altă fi’nţă.
De-abia de-acum e liber, primind o viaţă nouă,
ce dă un sens trăirii în sferele-amândouă.

În loc să se mai teamă de pierdere de sine,
s-a regăsit el insuşi, ferice-n căi depline.
Pluteşte peste ape, direct aspiră aer,
cum nici nu bănuise acolo jos in vaier.
Pe foaia plutitoare, ingână o broscuță,
pe limba ei, slăvirea, pe când o musculiță
se joacă pe antere⁴. Răsfrângeri sunt din raiuri
petalele-nvoalate. Caliciul lor alaiuri
de fluturi dulce-atrage. În lacrime de rouă,
sclipiri de nestemate fac razele să plouă.

Copilul se uimeşte, scăldându-se-ntre nuferi.
Pescarul adânc oftează: „O, parcă nu mai suferi,
când vezi aşa mândrețe’⁵! „În barcă o pereche
îşi face o cunună. Atâta-i de străveche
şi totuşi nouă întruna ofranda florii rupte
ca ea să se ofere, pe alţii să înfrupte.

Cu nume tot de nimfă⁶ e lotusul albastru,
sub cerul rar cu nouri, la-al Nilului sihastru.
De ce-ai lui Toth⁷ discipoli adesea îl pictează?
Răspunsul dau în India acei cu mintea trează:
– „in omul din lăuntru⁸„, acolo unde-i „plexul
solar⁹„, se află-un lotus, ce-i sacru ca şi sexul
innobilat de-amorul ce-i mai presus de fire,
la care va ajunge întreaga omenire,
când are să-nțeleagă că-n omul dinafară 
e numai vag simbolul, iluzie amară.
Nămolul din instincte e doar teren propice,
s-ajute aspirarea naturii mai ferice,
s-o inglobăm în eul ce năzuie spre Soare
din Care el e-o rază, in lume trecătoare.

De pildă din hrănire să faci o cină sfântă,
recunoscând în pâine pe cel ce o frământă
în brazde şi-n covată, că-ti este scumpul frate;
că făr-a lui lucrare, tu n-ai putea străbate
cu mintea zări senine şi n-ai avea putere.

Instinctul agonisirii să vrea acea avere
ce-n slujba obştii doară s-o pui cu sârguinţă,
urănd ca şi de moarte acea nesăbuinţă
ce-adoră forţa oarbă, ca-n junglă să-mpileze,
mânjind orice-i mai nobil, sfidând acele-asceze
ce le-au urmat eroii, în arte, invenţii, şti’nţă
tot depăşiri de sine, spre veşnica Fiinţă.

Acestea ţes in taină a lotusului floare.
Cu-atăta-i mai superbă, cu cât mai greu te doare
nu propria-ţi povară, ci-a altora de-aproape.

Va înflori în sânu-ţi şi pacea de pe ape,
de-ai căutat s-o semeni în juru-ţi, intre ură,
punând în slujba păcii şi fapta şi-a ta gură.
 E veşnică uzină familia şi neamul,
dar ce prăpăd aduce şovinul ca islamul¹⁰!
Ca mâinile spre ceruri, petalele antene
capta-vor selectate doar unde, de pe scene
la care n-au accesul acei ce neglijază
să îşi dezvolte nervii cu-o viziune clară
a lumii ideale, ce satisface dorul
oricărui regn spre-nalturi, chiar înspre Creatorul.

1) Evr. 214.
2) loan 12:32
3) loan 3:3
4)părti ale florii
5) În apele termale de lângă Oradea dăinuieşte un lotus egiptean căruia localnicii îi zic: drețe
6) denumirea botanică
7) crainicul zeilor
8) Rom. Luca 11:35 şi 2Cor. 4:16
9) in fiziologie
10) Mahomedanismul admitea in trecut, intre alte plăgi, poligamia, homosexualitatea etc.

sursa: Vasile V. Moisescu Cântările Betaniei, Editura Lampadarul de aur, 2007 pag 151

Principiul reflexiei spirituale…Pilda oglinzii

”Cum răspunde în apă faţa la faţă, aşa răspunde inima omului inimii omului.” Proverbe 27:19

Pe vremea aceea nu exista oglindă mai bună ca suprafața apei. Astăzi avem. De fapt e vorba despre legea(principiul) reflexiei. Dumnezeu putea crea lumea fără ca noi măcar să știm că acest aparent simplu principiu există. Dar dacă acum 6000 de ani Dumnezeu a creat lumea așa cum este și dacă acest principiu îl cunoaștem bine și este și notat repetat în Cuvântul Sfânt, atunci de bună seamă în spatele lui este un tâlc, tâlcul ce vorbește despre scopul pentru care a fost dat. Este vorba de Pilda Oglinzii. (Am mai scris despre oglinzi.)

Știm tot din Proverbe că ” După cum fierul ascute fierul, tot aşa şi omul aţâţă mînia altui om.” (27:17) E o pildă aici. Mai adaug doar versetul” Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” și apoi să trec la …

….deslușirea Pildei Oglinzii.?!

Fața răspunde la față, fierul ascute fierul, mânia ațâță mânia. Toate doar atunci când sunt față în față ca și un obiect în oglindă. Ce se vede de pe margine când cineva ține să zicem un cuțit în fața oglinzii? Două cuțite.
Mânia exprimată provoacă în celălalt mânie, dragostea provoacă dragoste,…

Aceasta e Pilda Oglinzii. Atunci când doi oameni merg împreună, sunt căsătoriți, discută, în relația profesor-elev, părinte-copil, în relațiile dintre frați în adunare apare într-o anumită măsură principiul reflexiei spirituale. E lăsat de Dumnezeu, și principiul și pilda lui. Dai dragoste, cel puțin parțial primești dragoste, arunci o vorbă urâtă, aproape sigur o vei primi înapoi, te mânii pe cineva, se va mânia pe tine, ești drăguț cu funcționarul morocănos de la ghișeu, va fi drăguț cu tine. Un copil crescut de părinți blânzi va fi blând, unul repezit și ironizat va fi ironic și repezit la rândul lui, inima omului răspunde inimii omului. Semenii noștri lângă care stăm un timp îndelungat într-o anumită măsură vor fi copiile noastre și noi ale lor. 

Așa putem înțelege de ce Cuvântul zice despre soții necredincioși că sunt ”sfințiți” prin soțiile lor, și despre copii că sunt ”sfințiți” prin părinți. Există o înrâurire reflectată, belșugul de dragoste va întoarce chiar dacă doar parțial, dar tot dragoste.

Unii vor zice că această lumină nu e veritabilă, că nu e sursa, ci reflexia ei..!?
E Lumină Adevărată, lumina e lumină, nu există lumină falsă.
Pieptarul Marelui Preot era plin de diamante care făceau ” să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.” Cum? Ne-a luminat inimile. Deci inimile noastre sunt ca diamantele(tot oglinzi și ele) din care se reflectă lumina cu care am fost luminați(dragostea, înțelepciunea(dovedită prin faptele făcute în blândețea ei), pacea, etc.) spre fața lui Isus Cristos, așa încât El să fie văzut cel mai bine, nu noi…oglinzile.

Noi reflectăm Lumina lui Cristos și la rândul lor, cei luminați vor reflecta mai departe așa cum și noi am fost iluminați de bineplăcuta vecinătate a celor lângă care cu drag L-am învățat pe Cristos.

Mărit să fie Domnul!

Spunând Adevărul în Dragoste. Pilda fructelor.

Al 12-lea verset din Biblie spune așa: ”Pămîntul a dat verdeaţă, iarbă cu sămînţă după soiul ei, şi pomi care fac rod şi care îşi au sămînţa în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.” În fiecare fruct este sămânță: Mâncând rodul, pulpa fructului, ajungi la sămânță. Rodul este o pildă pentru ”Roada Duhului”, pentru acele virtuți care cresc în cei ce urmăresc creșterea chipului lui Cristos în ei. ”Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blîndeţea,…” Prima este trecută dragostea.   Ca o asemănare a acestei pilde și ca o învățătură este să ”spunem Adevărul în dragoste” Efeseni 4:15 Adevărul să stea în Dragoste, adică mărturisirea lui Cristos în faptele noastre drepte, așa cum stă sămânța în fruct sau altfel zis:” tot ce facem să facem în Numele Domnului Isus!” De obicei noi mâncăm fructul și aruncăm cotorul. Tot așa oamenilor le place de credincioși că sunt iubitori, cinstiți, blânzi, dar când ajung la Cuvânt…îi aruncă. Dar Dumnezeu așa a făcut în lecția Lui: semințe în mijlocul pulpei zemoase și aromate ca să înțelegem că Cel ce ne-a dat Duhul și lucrează în noi Roada Duhului a pus în mijlocul acestei roade mărturia Cuvântului Lui. Să nu fim numai cei care arătăm roada și nu avem sâmbure(Cuvânt), chiar dacă majoritatea sâmburilor sunt aruncați. Există totuși un fruct pe care marea înțelepciune a Lui Dumnezeu ni l-a lăsat ca Învățătură ca fiind singurul care se găsea în tunica Marelui Preot: rodia. Dacă alte fructe au 5-6 sâmburi, ca lămâile, portocalele, …sau 10-12 ca merele, perele,… la rodie este aproape imposibil să alegi roada de sămânță, sunt sute de semințe într-un fruct și aproape ești obligat să le mănânci dacă nu vrei să pierzi aroma rodului ce le înconjoară. Pe lângă culoarea roșie ce ne duce cu gândul la  ”stropirea sângelui”, pe lângă numărul mare de semințe (”Cuvântul lui Cristos să locuiască din belșug în voi”), așezarea rodiei ca simbol pe tunica Marelui Preot ne învață despre felul mărturisirii noastre, ”fapte (tunica, hainele simbol al faptelor) făcute cu blândețea (roada Duhului) înțelepciunii”…și adaug, având în ele belșug de Adevăr(sămânța Cuvântului lui Cristos). S-ar putea crede că rodiile de pe tunică, făcute din fire sub formă de ciucure (rodia are formă de ciucure legat la vârf) aveau rolul doar să nu se atingă clopoțeii între ei și eventual să amortizeze zgomotul, simbolismele însă sunt multiple și tot ce se potrivește revelației generale a Cristosului-Cuvânt întrupat și învățat prin pildele Lui, lucrează la zidirea noastră. Ce rol are Dragostea dacă nu să țină de culcuș(cuib) Adevărului? Ce folos de Adevărul care nu lucrează în Dragoste? Când mai mâncați fructe gândiți-vă nu doar la vitamine, calorii și fibrele din ele, ci mai degrabă la tâlcul dulceții, aromei, gustului din ele și a înțelesului sâmburilor ce merg la coș. Deocamdată tot din belșugul lui Dumnezeu ne hrănim, nu există fabrică de mere, nici intreprindere de produs rodii, doar grădini mângâiate de soarele și ploile Domnului. Tot la fel nu există fabrică de Dragoste, nici atelier de Adevăr, doar sămânță(Cuvânt), pământ(inimă) și grădină(Adunare) pentru ele. Mărit să fie Domnul!

Întreabă animalele și TE VOR ÎNVĂȚA! Pilda rumegatului.

Astăzi întrebăm oaia.

De ce rumegi tu oaie, creatură minunată a Creatorului?

Ca să vă învățăm pe voi oamenii să meditați la Cuvântul lui Dumnezeu(să rumegați) și să aveți discernământ(copita despicată).

La secunda 35 termin, fac o pauză(așa cum scrie în psalmi, oprire) și apoi la secunda 40, hâc,  primesc o nouă porție ( se vede cum se mișcă gâtul) și iarăși rumeg. Adică să înțelegeți voi oamenii că ”El (Duhul) vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”.
Toate lucrurile (și oaia) au fost create pentru Cristos, să-l învățăm și să-L cunoaștem pe El.

Trebuie ca să fie Cuvântul lui Dumnezeu în minte ca să avem la ce medita, ca să aibă Duhul ce să ne amintească. Cine cugetă la Cuvântul Domnului găsește fericirea.

Dacă aveți timp: Dacă animalele ar putea vorbi, de Werner Gitt

Furnica

De citit: Proverbe 6

”Du-te la furnică, leneşule; uită-te cu băgare de seamă la căile ei, şi înţelepţeşte-te! Ea n-are nici căpetenie, nici priveghetor, nici stăpîn;  totuş îşi pregăteşte hrana vara și strînge de ale mîncării în timpul secerişului.”

Du-te la furnică leneșule! Stai!
urmărește-i calea, să devii-nțelept,
…n-are șef, nici rege, împărat sau crai,
totuși își urmează drumul ei cel drept.

Șezi și urmărește-i căile ei, deci:
cum în miezul verii strânge neoprit
hrana pentru iarna cea cu vânturi reci,
meditează pilda asta liniștit!

(Tu….?, te prinde-amiaza lenevind în pat
”să mai dorm oleacă, să mai ațipesc!”
lipsa te cuprinde: omul înarmat,
sărăcia: hoții ce te jefuiesc.)

Biete furnicuțe! fără căpitan,
fără șef sau rege cum vă descurcați!?
Cine vă conduce strânsul an de an?
Prin exemplul vostru, ce ne învățați?

Ce înțelepciune a ascuns în voi
de la începuturi Cel ce v-a creat?
și-n a Sa Scriptură ne-a lăsat apoi
că avem din pilda voastră de-nvățat? (Iov 12:7 ”Intreaba dobitoacele, si te vor invata, pasarile cerului, si iti vor spune; vorbeste pamantului, si te va invata si pestii marii iti vor povesti.”)

Și de ce anume special e scris
cum că mușuroiul n-are împărat?
De-ar avea!? N-ar merge treaba mai precis?
Oare n-ar fi lucrul mai organizat?

Tâlcul care Tata chiar prin mușuroi
ni-L arată astăzi și ne vrea-nvățați
e că-n Adunare tot așa, nici noi
n-avem un ”mai mare”, ci suntem toți frați. (Matei 23:8 ”Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi.)

Lucrul ni-l cunoaștem bine: tuturor
Tata, Nevăzutul ne-a lăsat un Har,
iar cu Harul nostru, toți lucrând cu spor(1 Petru 4:10 ” fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit.”)
și în Adunare-i ca și-n furnicar.

Unul o cântare are sau un psalm,
altul o-ndemnare spre înțelepciune,
unul despre pace ne învață calm,
altul ne zidește printr-o rugăciune. (1 Corinteni 14:26)

Toate-un Duh le face, nu-s după program,
natural rostite, fără repetiții
fără de regizor, fără de tam–tam
nu plătim tributul vechilor tradiții.

Unii au ca slujbă: de-a primii pe frați,
alții de-a se duce la bătrâni slăbiți,
unii-i vizitează pe întemnițați,
alții îi ajută pe năpăstuiți.

Strânge și tu frate aur pentru rai,
stau comori în preajmă-ți, numai să le vezi,
pierzi cât strângi aicea, dar câștigi cât dai,
nu ce vezi e aur, aur e ce crezi.

Ai și tu talantul: Harul tău primit
pune-l în negoțul fără de arginți,
căci ți se va cere Harul înmulțit (2 Corinteni 4:15)
și în ziua-ceea n-o să poți să minți.

Harnic ca furnica: fără veghetor,
peste-a ta credință fără om-stăpân, (2 Corinteni 1:24 ”Nu doar că am avea stăpînire peste credinţa voastră; dar vrem să lucrăm şi noi împreună la bucuria voastră”)
strânge-ți pentru veacul viitor
bogățiile care rămân!

Nuca

Un falnic nuc se-ascunde în fiecare nucă
și-n orice ghindă doarme un maiestuos stejar,
un rod bogat e gata un sâmbure s-aducă
și-un mic Cuvânt să crească belșug sporit de Har.

E-o pildă o sămânță, o nucă, o alună,
un sâmbure din care privești crescând un pom
cu-nvolburate ramuri ce parcă vor să-ți spună
cum întrupat Cuvântul luat-a chip de om.

În ramurile ninse din zorii primăverii
de albe flori și muguri zâmbindu-și pâlc la pâlc,
în roade pârguite de arșițele verii
și-n frunze ruginite, în toate este-un tâlc.

Ce-nvățătură-ascunde așa varietate
de soiuri, de culoare, de forme și de gust?
De când sunt începute, cu care scop sunt date?
întreb cu mintea-mi slabă și capul meu îngust.

Răspunde-mi ghindă mică, vorbește-mi nucă tare
alună cafenie și macule uscat…
…de vă mănânc mă satur, dar chiar sătul îmi pare
că nu doar pentru hrană Stăpânul v-a creat.

De ne era doar hrana ca scop în sine,… Tata
putea să ne hrănească mai simplu: cu vreun terci
sau cu vreo mană seacă ce-o culegeam de-a gata
sau cu vreo două-trei feluri de ciuperci.

Dar El…. în milioane de soiuri: o mulțime
de-alcătuiri și forme, de-arome și culori,
a-nțelepciunii Sale lărgime și-nălțime
prin pilde ne-o învață de repetate ori.

O pildă-i nuca mică, o lecție e macul
o-nțelepciune capăt privindu-le tăcut,
Nu doar să-mi umplu burta când mestec cozonacul,
ci ca să-mi umple gândul Stăpânul le-a făcut.

Să mestecăm din pilda comorilor Scripturii
urechea să discearnă Cuvintele precum
a gustului plăcere o simte cerul gurii. (Iov 12:11: ” Nu deosebeşte urechea cuvintele, cum gustă cerul gurii mîncările?”)
…de-ai înțeles aceasta? Începe de acum!”

Jertfa la altar păgân

Ieri am fost la jertfă la altar păgân,
m-a atras mirosul, m-a-mbiat poftirea,
nu atât de foame vrut-am să rămân
cât de ambianța ce-nsoțea jertfirea.

S-au jertfit de toate pe-acel foc străin:
porci de dialoguri nerumegătoare,
bufnițe de spaime, șerpi cu-al lor venin,
….talpa-mi printre pene se-nțepa prin gheare.

Preotul trufiei a jertfit păuni,
și-a legat de mitră pene de smarald,
n-am gustat din carnea jertfei de nebuni
dar m-am tras aproape de altarul cald.

Albu-mi strai levitic, parfumat, stropit,
fald de in subțire pregătit nainte,
neglijent și grabnic mi l-am pângărit,
am uitat de lege și de legăminte.

M-a-ntrebat o slugă: ”tuu!… ce haină porți?”
”Vorba ta și-accentul tău te dă de gol…”
…..tresărind, tăcut-am și-am pornit spre porți
ca să scap mai iute din acel  ocol.

Am plecat în clipa când după ospăț
toți închinătorii s-au sculat să joace,
clocotea în urma-mi chiot de dezmăț,
”ei”-mi-am zis-”aceasta sigur nu-mi mai place!”

Mi-a rămas în haină un miros ciudat
în urechi ecouri de lumești cântări,
gust în cerul gurii, chiar de n-am mâncat,
necurate izuri mi-au rămas în nări.

Tâlcul poeziei nu-l ascund, e clar:
jertfele sunt vorbele ce le-ascultăm
arse pe-al îngrijorărilor altar…
Nu jertfim acolo, nici nu ne-nchinăm!

Grăsimea mieilor…pilda grăsimii: răutatea

”Pentru că cei răi vor pieri, şi vrăjmaşii Domnului, ca grăsimea mieilor: vor pieri, ca fumul vor pieri.” Psalmul 37:20 (GBV, KJV)

Grăsimea animalului ce trebuia jertfit nu era voie să fie mâncată, trebuia să se ardă pe altar în întregime.
Mai întâi sângele animalului se scurgea, apoi se separa toată grăsimea și se punea pe altar.

Știm că sângele reprezintă sufletul, viața. Erau interzise complet jertfele de sânge și consumarea sângelui.
Apoi în Psalmul 37 cei răi sunt asemănați cu grăsimea mieilor. Grăsimea trebuia arsă pe altar, într-un fel putem înțelege: răutatea să fie dată morții.
În separarea animalului de jertfă(făcută cu cuțitul, sabia) vedem lucrarea Cuvântului de separare a sufletului și a Duhului, a simțirilor și a gândurilor inimii. O parte ”se toarnă” sub altar (sângele, sufletul, vezi imaginea sufletelor de sub altar din Apocalipsa), altă parte, cum este grăsimea se arde complet pe altar.

Avem de luptat ”cu duhurile răutății din locurile cerești”…..sau în alt loc scrie ”pocăiește-te de această răutate a ta…” Separarea și arderea grăsimii pe altar reprezintă pocăința, curățirea de răutate, care dispare ”ca grăsimea mieilor”.

Să ne uităm la:

Răutatea fiilor lui Eli.
1 Samuel 2

12. Fiii lui Eli erau nişte oameni răi. Nu cunoşteau pe Domnul.  Şi iată care era felul de purtare al acestor preoţi faţă de popor. Cînd aducea cineva o jertfă, venea sluga preotului în clipa cînd se ferbea carnea. Ţinînd în mînă o furculiţă cu trei coarne, o vîra în cazan, în căldare, în tigaie sau în oală; şi tot ce apuca cu furculiţa, lua preotul pentru el. Aşa făceau ei tuturor acelora din Israel cari veneau la Silo. Chiar înainte de a arde grăsimea, venea sluga preotului şi zicea celui ce aducea jertfa: „Dă pentru preot carnea de fript; el nu va lua dela tine carne fiartă, ci vrea carne crudă“. Şi dacă omul zicea: „După ce se va arde grăsimea, vei lua ce-ţi va plăcea“, sluga răspundea: „Nu! dă mi acum, căci altfel iau cu sila“. Tinerii aceştia se făceau vinovaţi înaintea Domnului de un foarte mare păcat, pentrucă nesocoteau darurile Domnului.”

Într-un anume fel de ne privi, noi suntem ”darurile Domnului”, seminția leviților i-a fost dăruită Domnului: ”Şi să dai pe leviţi lui Aaron şi fiilor lui; ei sunt dăruiţi lui, daţi dintre fiii lui Israel.” Numeri 3:9 Așa cum leviții au fost dăruiți lui Aron, tot așa suntem și noi ”dăruiți” Domnului Isus, Marele Preot ceresc, atât ca preoți cât și ca jertfe. 

Ca jertfă, ca dar, suntem învățați să ne pocăim de răutate, felul jertfelor noastre duhovnicești(rostirilor noastre) să nu aibă în sine glume, flecăreli, ironii, subtilități care-l fac pe celălalt să se simtă înjosit, să separăm și să ardem grăsimea aceasta mai întâi din gândul nostru.
Sângele(sinele, puterea sufletească), grăsimea(răutatea), mierea(lingușitoria) și aluatul(fățărnicia) erau intezise la consum la jertfe, sarea(Cuvântul harului) era obligatorie la toate jertfele.

Astfel ne învață Dumnezeu ce să vorbim și cum să ne rânduim gândurile înaintea Lui.

Mărit să fie Domnul!

 

Stânci ascunse…pilda lor

”Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste.”

Stâncile ascunse sunt groaza marinarilor, un mic colț de stâncă scufundă un vapor mare.
Cârmacii buni erau cei ce cunoșteau bine mările, porturile și trecătorile, ocolind cu grijă stâncile ascunse.
Prin pilda cu stâncile ascunse Dumnezeu ne învață pericolul ”fraților mincinoși”, a oamenilor capcană, sugativă, pâlnie.
Poate cineva va zice: ce rău poate să facă cineva care doar vine la adunare să vadă cine este acolo? Ce dacă raportează?
Ce dacă cineva știe cine mai este la adunare?
E un mare rău aici!
În condițiile secolului XX și nu numai, probabil în toate secolele, chiar și cu Iuda, vedem cum cei ce făceau răul aveau nevoie de cineva să le transmită informația.
Nu Iuda l-a răstignit pe Domnul Isus, nici măcar nu l-a arestat, Iuda doar a arătat codificat: acesta este.
Să vă prezint un scenariu.
Prigonitorii hotărăsc că o adunare trebuie desființată, pentru ei nu este Adunare, Stâlpul și Temelia Adevărului, pentru ei este un ”anturaj nepotrivit” care trebuie ”destrămat”.
Cum se procedează?
Se iau doi-trei informatori de soi, bine prefăcuți că sunt și ei ca cei din adunare, (de obicei cunoscători buni ai particularităților teologice ale adunării) care se autoinvită și ajung să meargă regulat la acea adunare.
Acești informatori nu fac altceva decât spun mai departe detaliat cine a fost la adunare de fiecare dată.
Cei ce prigonesc alcătuiesc un plan de destrămare. Cum? Odată identificați cei care trebuie îndepărtați unii de alții, îi înconjoară pe aceștia cu alți informatori(prieteni prefăcuți) ce prin defăimare, disiminare de bârfă, accentuare de aspecte negative, vor crea fisuri în relațiile din adunare. De obicei cad victimă cei mai nou veniți în adunare, cei singuratici, cei de curând întorși la Dumnezeu, tinerii, copiii.
Arsenalul de manevre de înșelare pentru distrugerea unei singure adunări depășește închipuirile oamenilor normali, chiar a celor prigoniți, iar când cineva descoperă adâncimea acestor grozăvii este considerat paranoic și nu este crezut. Eu personal n-am crezut-o ani întregi pe sora Nuți, care nu vedea în jur decât securiști. Exemplul ei îmi este viu în minte. Am iubit-o tare mult, noi eram în anii noștri 20-30, ea în ai ei 70-80. N-am iubit ceea ce consideram obsesia ei cu securiștii care-i vedea peste tot. O credeam paranoică. Acum îmi dau seama cât am greșit. Îmi spăl un pic din vină procedând ca ea, lăsând să-mi cadă degetele peste tastatură cu aceste idei în vârful lor, știind bine că se va clătina din cap după mine, dar e mai bine așa. Mai bine să spun și să nu fiu crezut, decât să tac și să nu se ferească nimeni. E o realitate continuă.
Ce e de făcut?
”Bătrânii care cârmuiesc bine…” A cârmui! Nu înseamnă a fi căpitan, ci acel dibaci marinar care cunoaște bine marea, CARE CUNOAȘTE BINE STÂNCILE ASCUNSE. Căpitanul corăbiei Adunării este Domnul Isus, bătrânii care au capacitatea de cârmuire  sunt acei cârmaci care feresc întreaga corabie de scufundare.
Trebuie să remarc cu realism că în anii comunismului pastorii, conducătorii bisericilor oficiale n-au fost cârmaci deloc, nici bătrâni n-au fost, au fost oameni puși acolo de prigonitori, ei au fost stâncile de fapt. Stâncile ascunse.
Dacă înțelegem aceste lucruri, dacă știm locurile stâncilor, să nu ne lăsăm atrași de feeria inconștienței celor care văd în jur o mare calmă. Marea este o imagine pentru mulțimea de oameni, mai ales în apocalipsa. Suntem datori să ”cârmuim” printre stânci, să le ocolim. Practic, prin aceasta demascăm stâncile.
De obicei stâncile ascunse sunt balizate. Cum se face? Dacă o stâncă nu se vede, dar e destul de aproape de suprafață, se pune deasupra ei o plută vizibilă, vopsită strident, legată cu un lanț de o greutate care stă chiar pe stâncă. Așa marinarii vor vedea baliza și vor ști s-o ocolească. ”Dar vă îndemn, fraţilor, să luaţi seama[−] Sau „să aveţi ochiul“ la cei care fac dezbinări şi prilejuri de poticnire împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o; şi depărtaţi-vă de ei.” Romani 16:17 sau ”…dacă n-ascultă cineva ce spunem noi în această epistolă, însemnați-vi-l și să nu aveți nici un fel de legături cu el, ca să-i fie rușine.”  Balizați-l și ocoliți-l!
Depărtați-vă de ei…așa cum o corabie ocolește stânca ascunsă. Suntem datori să punem la probă, să verificăm pe cei cu care ”ne învoim” să umblăm.
Să nu glumim cu acest lucru, un singur prefăcut într-o adunare, un singur ciripitor care alimentează pe prigonitori cu informații pricinuiește mult rău. E o lecție de ieri, pentru acum și pentru totdeauna. Dacă nu te îndepărtezi se va întâmpla că vei rămâne poticnit doar tu cu stânca ce te-a pironit de ea, ca și nava Concordia și nu vei ști de ce.

Am fost ”binecuvântat” cu un număr mare de ”stânci”, am predicat la  aceleași amvoane cu ei, i-am găzduit, mi-au pus microfoane, mi-au furat casete vechi, cărți vechi, mi-au radiografiat ideile, visele. Le-au raportat cu siguranță, am simțit din plin reculul ”prieteniei” lor. Probabil că fiind victima acestor mașinații, astăzi să le pot scrie detaliat, ca un doctor ce-și face operație lui însuși.
”… şi totuşi Domnul m-a izbăvit din toate.” II Timotei 3:11
Mărit să fie Domnul!

”Când trâmbița dă un sunet încurcat…”, despre claritatea învățării. Pilda trompetelor.

Atunci când implementezi o înțelepciune (când înveți) sau când administrezi o înțelepciune (când cârmuiești) de fapt transmiți un semnal care este preluat și aplicat de cel(cei) ce-l ascultă. Acest semnal se cere să fie clar, distinct și ușor de recepționat.
Pilda din Cuvântul lui Dumnezeu care ne învață cel mai bine această lecție este pilda trompetelor(trâmbițelor).

”Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: „Fă-ţi două trîmbiţe de argint; să le faci de argint bătut. Ele să-ţi slujească pentru chemarea adunării şi pentru pornirea taberilor.” Numeri 10:1-2

”Şi când veţi ieşi la război în ţara voastră împotriva vrăjmaşului care vă va asupri, atunci să sunaţi alarmă din trâmbiţe; şi veţi fi amintiţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru şi veţi fi salvaţi de vrăjmaşii voştri.” Numeri 10:9

Erau mai multe feluri de semnale date de trompete, semnal de plecare al unei tabere, al altei tabere, semnal de luptă, erau semnale de strângere a adunării și sunete de trompetă peste jertfe și arderi de tot.
Exista o obișnuință cu sunetul trompetelor, o cunoaștere a semnalelor, toată tabăra știa ce înseamnă fiecare sunet.
La fel cei care sunau din trompete aveau o bună cunoaștere a semnalelor.

De ce?

Pentru a nu crea confuzie.

Datoria celui ce învață este de a se asigura că ceea ce învață este bine recepționat de cei ce învață.
Nu este datoria celor învățați de a face această evaluare. Cel ce învață trebuie să aibă și cântarul pentru a ști CÂT să pună, unde și când. În Scriptură învățarea este asemănată și cu zidirea(edificarea). La zidărie trebuie urmărită sfoara, dreptarul și …rândul dinainte. Orice deplasare a sforii, a bolobocului, a rândului anterior crează confuzie și derută.

Orice învățare, spunea Comenius este o adăugire mică la ceva mult știut dinainte. Această adăugire trebuie să fie ca o creștere a ceea ce se știe, ca o completare, adaug: să fie ca un pod care crește peste prăpastia necunoscutului dar care are capătul bine ancorat în cunoscut.
Și proorocii și Domnul Isus au folosit mult parabolele, pildele.
De ce oare?
Pentru că pildele, existența fizică, materială, chiar carnală sunt o imagine, o preînchipuire a lucrurilor pe care le reprezintă. Fizicul există pentru spiritual, nu invers, materia este o oglindă a nevăzutului, ca să învățăm din pildele ei. De peste 6000 de ani creația este o mărturie glorioasă a Creatorului. Cuvântul revelat treptat până la apostoli nu putea să nu ia una câte una pildele creației să nu ni le deslușească.
Pildele, ca de exemplu pilda semănătorului, sau a bănuțului pierdut, a oii pierdute sunt ceva extrem de bine cunoscut de fiecare om încă din copilărie. Pildele cu exemple din creație sunt ”cunoscutul” de care se folosește Dumnezeu ca temelie pentru a pune pe el tâlcul, înțelesul spiritual. Folosind pilde vorbirea noastră nu va rătăci în ceața neclarității.

Trompetele erau confecționate din argint bătut. Argintul în Scriptură reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu (aurul reprezintă credința). Sunarea din trompete reprezintă proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Această proclamare e necesar să fie simplă și clară pentru a fi eficientă.

Exemplu 1.
Învățătura despre venirea Domnului. Este o învățătură putem spune neglijată. Dacă trompeta ar suna clar, ar presupune angajament, ”pregătire de luptă”.  Dar cum această învățătură nu se proclamă clar, trâmbița dă un sunet confuz, nimeni nu se pregătește de venirea Domnului, lumea nu-L așteaptă pe Domnul, așteaptă o societate mai prosperă (tot un domn e și asta). Sunetul iese confuz și nimeni nu se pregătește de nici o luptă…

Exemplul 2.
Învățătura despre preoția universală. Pe ”partiturile” tuturor mărturisirilor de credință protestante și pe paginile Bibliei învățătura că ”toți suntem frați” este bine tipărită. Problema apare când pune cineva trompeta la gură și vrea să sune acest semnal: nu-i iese.  De multe ori confuzia este dată de mărturia falsă, una se sună din trompetă și ”în altă direcție” pornesc cei ce sună. Teoretic ”toți suntem frați” dar practic aproape fiecare se adună pe lângă câte-un lideruț, ca muștele pe gunoiul vreunui înălțat, căci ce altceva este cu siguranță cel înălțat între oameni, decât o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Domnul a purtat de grijă ca ai Lui să nu fie înălțați, la întâiul răspuns de apărare al apostolului, toți l-au părăsit.

Exemplul 3
Sola Scriptura. Sună bine teoretic, dar practic este multă confuzie. Sunt atâtea cărți, le spunem copiilor noștri să meargă la școală și să învețe bine. Chiar și la biologie? Chiar și la lecțiile despre evoluție? Sau la istorie la lecțiile despre comuna primitivă? Mai e sola Scriptura sau e scriptura + teoriile mincinoase învățate chiar în școlile unde ne trimitem copiii? Ai mei copii sunt mari de-acum, dar la lecțiile respective le-am spus: aici puteți să nu luați 10, vă rog să veniți cu 4 acasă. Zâmbeau! Da, da, e minciună asta și asta. Nu cred că am clarificat totul, dar ceva-ceva am făcut.

Exemplul 4
Succesiunea apostolică. Taina Adunării. Cine are autoritatea? Cuvântul lui Dumnezeu e răspunsul teoretic, dar pentru că în practică s-au făcut multe compromisuri, nici trâmbița nu mai sună clar, dacă ar suna clar ar trebui să se lupte cu compromisul prima dată. ”-Frate tu n-ai voie să faci ”frângerea pâinii”, nu ești ordinat.” ”-Unde scrie?” Și aici începe sunetul încurcat al trompetei, partitura a fost schimbată de departamentul cultelor și așa a rămas. De atunci deruta e regula orchestrei.

Una se zice și alta se face, sunetul trâmbiței este confuz și lumea stă, nu pleacă, ascultă cârâiturile trompetelor ce sună încâlcit dar oamenii nu se clintesc, nu se pregătesc de luptă, adică nu pun în practică. În învățătură faptele noastre trebuie să urmeze îndeaproape vorbele. Dacă nu e așa trompeta ”mărturiei noastre”(a faptelor) va suna fals și nici trompeta ”de argint” a vorbelor ce le spunem nu va fi răspicată, ci un sunet încurcat.

”Numai înălțimile tot n-au fost îndepărtate…”. Pilda înălțimilor

1.Am multe necunoscute și multe întrebări.
Nu mă stresează.
Aseară discutam la telefon cu un frate și el mă întreba ceva ce-l rodea. I-am spus: ”pune această nouă picătură de necunoaștere a ta în marea de necunoaștere mai veche ce te înconjoară. De ce să te streseze picătura dacă nu te stresează marea? Nu te mai gândi la ea.”
Sau: ”aruncă îngrijorarea răspunsului asupra Lui.”
Lucrurile ascunse sunt ale lui Dumnezeu.
În aceasta stă Gloria Lui: în ascunderea lucrurilor.
Așa că atunci când am întrebări noi, le aliniez liniștit lângă cele vechi și le pun pe un raft al minții. Mă rog și aștept până Dumnezeu aprinde un led lângă câte-o întrebare și atunci o mut pe raftul întrebărilor cu răspuns. E un raft din care servesc și pe alții.

2.Astăzi vă dau o astfel de garnitură întrebare-răspuns și vouă.
Ce înseamnă înălțimile din Vechiul Testament, ce învățăm din ele? 
Căci toate acele lucruri s-au petrecut pentru învățătura și avertizarea noastră.
Citind istoriile împăraților vedem cum chiar cei mai buni și mai fideli rânduielilor lui Dumnezeu împărați, n-au fost pe deplin lăudaţi. Cea mai des-întâlnită vină de care nu s-au curăţit aproape nici unul era aceasta: înălţimile n-au fost înlăturate.
Asa, Ioas, Iosafat, cu toată râvna lor sunt acuzați că n-au îndepărtat înălțimile.
Chiar dacă toți din casa lui Iuda se închinau Domnului la Ierusalim, după rânduiala lui David, nu la Betel și Dan ca cei din casa lui Israel care urmau calea lui Ieroboam, Domnul nu trece cu vederea în Cuvântul Său această aparent mică scăpare a celor mai buni împărați: au păstrat nedărâmate înălțimile.

3.Porunca era foarte clară: ”Să nimiciţi toate locurile în cari slujesc dumnezeilor lor neamurile pe cari le veţi izgoni, fie pe munţi înalţi, fie pe dealuri, şi subt orice copac verde. Să le surpaţi altarele, să le sfărâmaţi stâlpii idoleşti, să le ardeţi în foc copacii închinaţi idolilor lor, să dărâmaţi chipurile cioplite ale dumnezeilor lor, şi să faceţi să le piară numele din locurile acelea.” Deuteronom 12:2-3

Observați că primele locuri menționate sunt munții înalți. Până astăzi în Caucaz sunt multe biserici construite exact pe vârfuri de munte. Probabil și în alte locuri.

4.Care este echivalentul spiritual al munților înalți?
”oricine se înalță va fi smerit…” sau ”ce este înălțat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu…” Luca 16:15
Astăzi suntem în călătorie și am fost în vizită la niște frați. Cu un frate am stat la masă și am avut o folositoare și înviorătoare stare de vorbă. El mi-a spus ceva de genul: păcatul cel mai de nedezlipit(între neoprotestanți) este ierarhia. Atunci s-a aprins ledul răspunsului lângă întrebarea mea. Mai spunea fratele cât de mult încearcă să lămurească pe unul pe altul și acest păcat e parcă o neprihănire mare.
Să ai pastor, să ai popă, să ai ierarh…munte înalt! Mai nou se spune lider. Sună mai modern cum pare și limba, dar e același personal care în alte limbi se numește agă, nacealnic sau bulibașă.
Voi să nu fiți așa: unul singur este învățătorul și Domnul vostru: Cristosul…voi toți sunteți frați.
Locurile înalte la care se aduceau jertfe în Vechiul Testament reprezintă ierarhiile religioase de care adesea chiar cei mai fideli împlinitori ai Cuvântului din vremea noastră nu se pot desprinde. Și nu sunt neliniștiți de acest lucru.
Nici eu nu-mi pierd pacea, dar pe-a lor le-o tulbur cu drag de fiecare dată când Dumnezeu îmi deschide ușa urechilor lor și le zugrăvesc prin cuvinte drumul spre Ierusalim, acel loc spiritual arătat în Deuteronom 12.
Fără înălțimi.

Mărit să fie Domnul!

Urechea străpunsă…Pilda dragostei

Moise scrie:
Exod 21.
”Dacă vei cumpăra un rob evreu, să slujească şase ani ca rob; dar în al şaptelea, să iasă slobod, fără să plătească nimic ca despăgubire.  Dacă a intrat singur, să iasă singur; dacă era însurat, să iasă şi nevastă-sa împreună cu el. Dacă stăpânul lui i-a dat o nevastă, şi a avut fii şi fiice cu ea, nevasta şi copiii să fie ai stăpânului lui, iar el să iasă singur. Dacă robul va zice: «Eu iubesc pe stăpânul meu, pe nevastă-mea şi copiii mei, şi nu vreau să ies slobod,» atunci stăpânul lui să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă sau de stâlpul uşii, şi stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sulă, şi robul să rămână pentru totdeauna în slujba lui.”

David citează:
Psalmul 40
”Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns urechile; nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire.”

Apostolul explică:
Evrei 10: ”De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat.”

Eu doar amintesc:
Am avut harul să am profesori buni. Școliți la Universitățile de la Gherla și Aiud nu au fost considerați de Dumnezeu școliți gata, I-a mai trecut și prin cuptorul  lingușirii sau a derutei dragostei false ani la rând. Le-a crescut un al șaselea simț, sau dar: deosebirea duhurilor.
De la unii din ei am învățat: ”ieși pe urma oilor!”. Un alt frate mi-a amintit cum zicea un frate bătrân:”ai auzit tu glasul Marelui Păstor?”
E puțin important dacă imaginea urechii străpunse se referă doar la Domnul Isus sau și la noi.
Urechea străpunsă este semnul iubirii, pilda iubirii.
Oricine vedea atunci omul cu urechea străpunsă înțelegea că acel om și-a schimbat ”libertatea” pe ”dragoste”, a avut un moment când a spus: ”nu vreau să ies liber!”, iubesc pe Stăpânul meu.
A făcut-o Domnul Isus pentru noi, de dragul Tatălui și de dragul nostru, care i-am fost dați.
Sângele curs din micul semn de pe ureche lăsa probabil un semn pe stâlpul ușii, loc al altui sânge care vorbește mai bine decât sângele lui Abel.
Sângele de pe lemn vorbește mai bine decât sângele din pământ, de sub altar.
Sângele de pe lemn și cicatricele de pe carne vorbesc despre dragoste. Despre dragostea Duhului.

Profetul mai scrie, Isaia 50:”„Domnul Dumnezeu mi-a dat limba unui ucenic, ca să ştiu cum să ajut cu un cuvânt pe cel obosit. El îmi trezeşte dimineaţă după dimineaţă, îmi trezeşte urechea, ca să ascult ca un ucenic.

 Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea şi nu m-am împotrivit, nu m-am dat înapoi.

 Mi-am dat spatele celor care mă băteau şi obrajii celor care mi smulgeau barba. Nu mi-am ascuns faţa de batjocură şi de scuipare.”

Urechea străpunsă, urechea deschisă, urechea cu discernământ vorbește despre dragoste. Semnul de pe ureche era o garanție și pentru soție și pentru copii că vor rămâne veșnic împreună. Altfel, anul de grație ar fi fost așteptat cu groază de soție și copii.
După ce mi-am deschis urechea, mi-am dat spatele.
E interesant cum extrapolează apostolul în Evrei: citatul ”mi-ai străpuns urechile” este ”înlocuit” cu ”mi-ai pregătit un trup”.
Cred că Isaia 50 explică cum. Urechea deschisă(străpunsă), urechea trezită te face să-ți dai spatele bătăii, obrajii smulgătorilor de bărbi și fața batjocurii și ocării. Să fii rob iar. 
Urechea e gura sufletului, pe ea ”mâncăm” cuvintele. Cu ea le alegem.
Iov 12:11 ” Nu deosebeşte urechea cuvintele, cum gustă cerul gurii mâncarea?”
O ureche străpunsă alege bine, o ureche străpunsă este un trup pregătit. Cunoaște glasul păstorului, dă spatele, dă  obrajii, dă fața…și și-o face ca cremenea.
Dovedim credincioșie atunci când avem urechea străpunsă, semănăm cu El, cu Cel ce nu și-a plăcut Lui Însuși. Cred ferm că a avea dragoste înseamnă în primul rând cunoașterea glasului Păstorului, a nu merge nicidecum după un străin, a purta pe ureche semnul făcut de cel ce te-a eliberat și te-a răscumpărat.
Nu întâmplător acest semn a fost pe ureche, ca să învățăm să alegem ce și pe cine ascultăm.

Această postare este pentru cei ce cred că dragostea presupune să fii un fel de capră nătângă, fără discernământ, deși nu cred că aceștia au ajuns cu cititul până aici.

Cum vorbește un om cu prietenul lui. Pilda prieteniei

”Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui.” Exod 33.11

De ce există prieteni și prietenie în efemera lume de carne?
Ca să ne fie pildă, desigur. Pildă spre ce? Ce ne învață?
Prietenia omenească ne învață părtășia(prietenia) cu Tatăl.
Cu un prieten ai același gând, aceleași gânduri, de aia ți-e prieten.
Și dacă nu le ai, pentru că ai încredere în el, ești gata să le iei de la el.
Prietenii sunt ”același gând”.
Dumnezeu și Moise erau același gând.
Dar observați în ce condiții:
Un Moise indignat coboară de pe munte la un popor rămas fără frâu, mânia Domnului se aprinde, mulți pier. Moise își ia cortul și și-l întinde în afara taberei. Ieșirea din tabără: o expresie  a sfințirii, dar și a indignării. Deasemenea o imagine foarte frumoasă de învățat a Domnului Isus care a pătimit dincolo de poartă, a ieșit afară din tabără ca în lecția cu hoitul jertfei pentru păcat.
Moise și-a luat cortul și a ieșit din tabără.
Să ne luăm și noi cortul(trupul de carne) să-l întindem în afara taberei(purtând ocara lui).
Adică să nu căutăm prietenia cu lumea, ci prietenia cu Dumnezeu.
Să avem gândul lui Cristos.
Un Dumnezeu sfânt e prieten cu un om sfânt. Cum sfânt, cine sfânt? Moise? Moise? Un ucigaș, iar acum și ”nervos” pe deasupra?
Moise avea gândul lui Cristos.
Dumnezeu avea gândul lui Moise, se înțelegeau tare bine. Parcă-i văd discutând ca doi prieteni.

Ce imagine frumoasă! Să fii prieten cu Dumnezeu.
Să dialoghezi cu El. Să-i placă să stea de vorbă cu tine, să se simtă bine în trupul tău-locuința Lui. Să-ți placă gândurile Lui, să iubești mai mult două-trei caitole din gândurile Lui decât știrile de pe net sau de la televizor sau decât orice altceva!

Așa ar trebui să fie adunările noastre: stări de vorbă, deschideri, nu program, dialoguri, nu repetiții. 

La Efes în port, bătrânii adunării, cu femeile și copii l-au însoțit pe Pavel la corabie, ”au căzut pe gâtul lui și l-au sărutat”, au plâns mult. O legătură de prieteni, nu de cărturari-prozeliți.

Lot își chinuia sufletul în Sodoma, Noe, Enoh, Ilie, toți profeții nu iubeau lumea, erau răstigniți față de lume. Dar erau tare buni prieteni cu Dumnezeu.
Când te împrietenești cu cineva aflat în vrășmășie cu un altul, te învrășmășești și cu vrășmașul lui și acela va face să simți arsura săgeților lui.

Noi de aceea avem prieteni pe pământ, oameni cu care avem ”dulci destăinuiri împreună”, ca să învățăm din pilda acestor umbre prietenia cu Dumnezeu.

”Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi,” Azi, în era digitală înțelegem că nu cutia de plastic contează la un computer, ci softurile, softuri care pot fi concomitent în mai multe ”cutii” și pot fi ”legate” între ele. Tot astfel dacă avem gândul lui Cristos suntem UNA cu El și cu toți cei ce-l au.

Nu putem fi prieteni și cu Dumnezeu și cu vrășmașii Lui. Lumea Îl urăște, nici noi să n-o iubim.

O poezie care m-a marcat în liceu:

”Nu-i aici a noastră bucurie,
lumea n-are pentru noi decât urgie.
Tot ce poate să ne dea-i zădărnicie
S-o străbateţi, fraţi iubiţi, ca pe-o pustie,
– nu-i aici a noastră bucurie!

Nu-i aici a noastră alinare,
pentru noi viaţa-i zbucium şi-alergare,
e-un şir lung de încercări şi renunţare –
s-o sfârşim cu stăruinţă în lucrare
– nu-i aici a noastră alinare!

Nu-i aici a noastră mângâiere,
lumea n-are pentru noi decât durere!
Fraţi iubiţi, care priviţi spre înviere
n-avem aici decat oţet şi fiere
– nu-i aici a noastră mângâiere.

Nu-i aici a noastră fericire
tot ce are lumea-i fum şi amăgire.
Fericirea-i doar în jertfă şi-n iubire
pe-un drum lung de luptă şi de dăruire!
– nu-i aici o altă fericire!

Nu-i aici a noastră sărbătoare,
o, priviţi înţelenitele ogoare,
holdele ce-aşteaptă mâini secerătoare,
cine să muncească şi să lupte oare?
– nu-i aici a noastră sărbătoare!

Vom afla cândva şi noi odihna,
când lucrarea ne-o vom fi făcut deplin,
când vom fi ajunşi în Patria Divină,
să culegem rodul jertfei din Lumină!
– O, de-atunci avea-veţi voi odihnă!” TD

 

Încercați ca argintul. Pilda zgurii.

Vă voi încerca ca argintul…spune Domnul printr-un profet.
”El va ședea, va topi și va curăța argintul, va curăța pe fii lui Levi(Levi, seminția aleasă reprezintă Adunarea), îi va lămuri cum se lămurește aurul și argintul și vor aduce Domnului daruri neprihănite.”  Maleahi 3.3

Cum se lămurește aurul și argintul?
Argintul în tigaie(creuzet).
Aurul în cuptor.
Se încălzește tigaia sau cuptorul până la topirea metalului.

Zgura se ridică deasupra.
Ce înseamnă pilda zgurii.

”Ce este tigaia pentru lămurirea argintului și cuptorul pentru lămurirea aurului, așa este încercat omul de gura care îl laudă ”  Prov 27:21 GBV

Zgura este dragostea de sine nerăstignită, nedată morții, acea parte din noi, care ține încă de omul vechi, care tresare de plăcere de fiecare dată când cineva ne laudă.
Avem nevoie de acest fel de rafinare, de curățire, ca să-i fim o comoară deosebită în ziua aceea.

Bârfa. Pilda prăjiturilor.

”Cuvintele bârfitorului sunt ca prăjiturile: alunecă până în fundul măruntaielor.”

O altă pildă de care să ne amintim …când mâncăm prăjituri.
Să vedem rețeta: ceva făină, dar și aluat(drojdie, umflare, fățărnicie), miere(lingușitorie), lapte(hrană de bebeluși), albuș de ou(spumă, iarăși ca la aluat, umflare, băgat aer, că doar Satan e domnul puterii văzduhului, aerului, umflării).
Paștele era altfel, se mânca așa: hrană tare, carne friptă cu…ierburi amare.
Dumnezeu ne-a dat prăjiturile ca pildă pentru realitățile spirituale.

Ca să nu fie bârfă: ”orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori…”.

Și ca să facem ca David: ”mi-am pus învățăturile pe harfă” să punem și codiță sunătoare la ideile de mai sus:

Scrie: să ne punem gândurile-n rimă
și-astfel mai ușor e să se țină minte
ca-ntr-o nevăzută, elegantă scrimă
unde-n loc de săbii, duelăm cuvinte.

Poarta minții-i strâmtă, incomod e dacă
mergem cu a prozei bâtă la război,
dar a rimei săbii de-o avem în teacă
garantat ne-aduce birunțe noi.

Astăzi scris-am iarăși despre-o pildă mică,
ce ne dă o mare-nvățătură iar
pilda arătată prin prăjiturică:
este-o-nvățătură, un îndemn, un Har.

Lunecând în inimi vorbe nevegheate,
lingușit pudrate cu dulceag limbaj,
spume de istorii neverificate
ne-otrăvesc cu-al bârfei ucigaș dopaj.

Nu e mai puternic cel ce știe multe
curiozității jertfe aducând,
ci cel ce degrabă-i înțelept s-asculte,
chiar de agasează tot verificând.

Orice vorbă fie-ți sprijinită bine
doar pe mărturia altor doi sau trei,
că de nu e bărfă și vei fierbe-n tine
rodul stricăciunii și mirosul ei.

Slăvit să fie Domnul!

Tâlcul Creației

1.Definiții sau denumiri(nume):

-Prin creație înțelegem lucrurile făcute de Dumnezeu: universul, lumea vegetală și animală, omul, atât privite ca macro-cosmos, cât și ca micro-cosmos (cosmos(gr.)=ordine, antonimul lui chaos=haos).

-Prin tâlc  înțelegem însemnătatea sau felul cum înțelegem sau ceea ce avem de învățat, ce putem să învățăm și ce trebuie să ne învățăm pe noi și pe alții din ceva anume. În cazul nostru: din creație.

Adică scopul rândurilor de mai jos este să ne ajute să vedem ce a vrut Dumnezeu Creatorul să ne învețe din Creația Lui.

2. Întrebare: A vrut Dumnezeu să ne învețe ceva din felul cum a făcut creația?

Răspuns: Desigur, ”în lucrurile făcute de El” este descoperită(arătată) înțelepciunea Lui pentru ca prin ele să-L cunoaștem pe El. La orice cunoaștere se ajunge prin învățare. ”Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, cînd te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.” Romani 1:19-20

3.Deci lucrurile făcute de El, adică creația este ”arătarea” lui Dumnezeu, ca și cum Dumnezeu ar arăta cu degetul spre cele create, iar răspunsul nostru ar trebui să fie să…”te uiţi cu băgare de seamă” adică atunci când Dumnezeu ne arată ceva, dacă  Îl prețuim, să privim cu băgare de seamă(atenție) spre ceea ce El arată . Ceea ce vrea Dumnezeu să vedem în creație sunt:
-însușirile Lui nevăzute
-puterea lui veșnică
-dumnezeirea Lui
Aceste trei ținte ale învățării sunt Tâlcul Creației, scopul pentru care creația a fost făcută așa de Dumnezeu.

4.Cum adică să vedem(se văd lămurit) însușirile nevăzute? Dacă sunt nevăzute cum adică: ”se văd lămurit”? Tocmai aici constă tâlcul. A privi cu băgare de seamă la creație înseamnă a-i vedea ordinea și a crede în Înțelepciunea unui Creator. Nu ca Darwin care a considerat materia o supă din care s-a ales viața.

5.Dumnezeu vrea ca noi să privim cu atenție lucrurile văzute. În toate cele văzute (și în timpul lung al creșterii noastre, timp dat ca să putem medita la ce vedem) este un tâlc care mintea îl înțelege, mintea prin privirea, prin vederea creației poate concluziona ușor existența și atributele lui Dumnezeu.

6.Și Domnul Isus a arătat spre creație și ne-a îndemnat și pe noi să ”privim cum cresc crinii”, să privim păsările cerului”. Să privim apusul. Iar tot Domnul Isus a spus despre cei care înțeleg semnele cerului dar nu văd în ele semnele timpului (astrele au fost create ca să împartă timpul) nu că sunt proști sau neînvățați(cum se laudă unii numind necunoașterea smerenie), ci că sunt de-a dreptul fățarnici:”Drept răspuns, Isus le-a zis: „Cînd se înserează, voi ziceţi: «Are să fie vreme frumoasă, căci cerul este roş.» Şi dimineaţa, ziceţi: «Astăzi are să fie furtună, căci cerul este roş-posomorît.» Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o deosebiţi, şi semnele vremurilor nu le puteţi deosebi?” Matei 16:2-3

7.Pentru a nu fi fățarnici să învățăm să privim cu băgare de seamă creația pentru a-i înțelege tâlcul. A vedea doar umbra și a nega obiectul înseamnă să negi și lumina din spatele lui, deci să fi fățarnic, vezi doar ce vrei. Te faci că nu vezi!

8.Creația, numită în Psalmul 119 ”orânduirile Tale” (ideea de cosmos, de ordine) este dată pentru a fi privită cu băgare de seamă și pentru a ne învăța despre Dumnezeu. Din creație învață prima dată omul și apoi din Cuvânt. Chiar numai din creație, orice om vede destul pentru a nu se putea desvinovăți în fața lui Dumnezeu.

10.Dacă Tâlcul Creației este învățat cum trebuie (vezi pct.3) gândurile omului astfel pregătite pot primi mai departe Cuvântul lui Dumnezeu (numit în psalmul 119: ”mărturiile Tale”). Creația vorbește oricui despre Dumnezeu, Cuvântul ni-L descoperă pe Cristos.

11.Să folosim aceste gânduri la apropierea de mințile oamenilor, la învățarea lor, la ”jertfele duhovnicești” ale rostirilor noastre. Păcatul cel dintâi al omului este îndepărtarea, negarea tatălui ca Creator. Să tâlcuim creația pentru că e cea mai la îndemână, mai simplă lecție a Tatălui, lecție de care nu se poate feri nimeni, nici 2 minute pe zi. Creația e un manual pe care nimeni nu-l poate uita acasă. Creația e Biblia dinaintea Bibliei.

12. Sunt trei epistole, mărturii ale lui Dumnezeu:
-creația, universul, mărturisește despre Dumnezeu,
-scripturile, mărturisesc despre Creație și Creator, descoperă Taina lui Dumnezeu, pe Cristos
-noi, cei care credem, epistolele vii, mărturisim despre Scripturi, Creație și Creator și în noi este descoperită Taina lui Cristos: Adunarea

Mărit să fie Domnul!

Să nu coborâm din Ierusalim…lecția poziției

Avem de învățat din pilda lui Neemia. Dușmanii lui Neemia au folosit tot felul de stratageme pentru a-i pune piedici.
L-au intimidat, l-au pârât la împărat, l-au ridiculizat și…l-au invitat la discuții jos, în vale, pe terenul lor.

Ce lecție învățăm de aici?

Să recapitulăm:
Sanbalat și Gheșem îi transmiteau lui Neemia: ”Vino, şi să ne întîlnim în satele din valea Ono.” Neemia 6:2
Neemia nu s-a dus, nu s-a coborât.
Apoi, invitația s-a repetat: ”Mi-au făcut în patru rînduri aceeaş cerere, şi le-am dat acelaş răspuns.” v.4
Apoi, v 5 : ”Sanbalat mi-a trimes solia aceasta a cincea oară prin slujitorul său.”

Apoi, la refuzul său au urmat stratageme psihologice. Doi prooroci falși, dintre care unul plătit de dușmani i-au făcut oferte compromițătoare.
Șemaia era unul din apropiații lui Neemia. ”M-am dus la Şemaia, fiul lui Delaia, fiul lui Mehetabeel. El se închisese, şi a zis: „Haidem împreună în Casa lui Dumnezeu, în mijlocul Templului, şi să închidem uşile Templului: căci vin să te omoare, şi au să vină noaptea să te omoare.“  Neemia nu avea voie să intre în templu, ar fi fost păcat, i s-a făcut ”oferta” pentru a-l înfricoșa și discredita.
” Şi am cunoscut că nu Dumnezeu îl trimetea. Ci a proorocit aşa pentru mine, fiindcă Sanbalat şi Tobia îi dăduseră argint. Şi cîştigîndu-l astfel, nădăjduiau că am să mă tem, şi că am să urmez sfaturile lui şi să fac un păcat. Ei s-ar fi folosit de această atingere a bunului meu nume, ca să mă umple de ocară.”

În limbaj modern operațiunea se numește influențare pozitivă. Adică să-l faci pe celălalt să facă ce vrei tu sucindu-i prima dată gândurile. Pui lângă el un prieten fals, un sfătuitor care aparent vrea binele. Neemia și-a dat seama. Frica, înfricoșarea s-a folosit și împotriva apostolilor. Răspunsul lor a fost bucuria și curajul.

A mai fost și prorocița Noadia care și ea căuta să-l sperie și alți ”prooroci”: ”Adu-Ţi aminte şi de Noadia, proorociţa, şi de ceilalţi prooroci cari căutau să mă sperie!”

Cu Tobia la fel: ”….mulţi din Iuda erau legaţi cu el prin jurămînt, pentrucă era ginerile lui Şecania, fiul lui Arah, şi fiul său Iohanan luase pe fata lui Meşulam, fiul lui Berechia. Vorbeau bine de el chiar în faţa mea, şi-i spuneau cuvintele mele. Tobia trimetea scrisori ca să mă înfricoşeze.”

Aceasta a fost pilda, lecția, ce învățăm din ea?

Poziția noastră spirituală este ”în locurile cerești” în Cristos. Armele cu care ne luptăm noi nu sunt firești, nu sunt ale cărnii, ci ale Duhului. Care sunt aceste arme? ”Ei l-au biruit prin Sângele Mielului și prin Cuvântul Mărturisirii lor.” Acestea două sunt armele luminii, deși pentru lume sunt nevăzute și necunoscute, ascunse în întunericul dinăuntru templului. Acolo, în întunericul în care-i place lui Dumnezeu să stea luminează sfeșnicul, flăcările de pe altare, pietrele de mare preț de pe pieptarul Marelui preot al Mărturisirii noastre.
Sunt arme de lovire (Cuvântul Mărturisirii) și arme de apărare (Sângele Mielului). Înțelesul acestor simboluri(pilde) este o sursă de putere și de încurajare pentru toți cei ce se apropie de Scaunul Harului(iată alt simbol).
Să învățăm din pilde, pentru că li s-au întâmplat pentru învățătura noastră. Sanbalații, Tobiile și Gheșemii tuturor vremurilor vor găsi o alianță întotdeauna cu Șemaii, Noadiile și alți falși prooroci, ce de la apostazie încoace vorbesc pentru argint și întinează Numele sub care am fost chemați.
Trăim vremurile când omul are de vrășmași pe cei din casa lui, ca Neemia. Poziția noastră să rămână în Ierusalim, iar de cei ce fac slujba dușmanului să-și aducă aminte Dumnezeu.
Eleganța și regulile luptei Celui ce ne-a chemat nu ne permit să coborâm din Ierusalim, nu ne permit să facem faptele întunericului deși invitațiile curg și către noi.

”Mi-ai uns capul cu untdelemn”. Pilda parfumului.

Să comparăm cele câteva locuri din Scriptură în care apare pilda parfumului.
În vechime parfumul se numea untdelemn mirositor sau scump pentru că baza(suportul, solventul chimic ce reținea esența mirositoare) era atunci uleiul de măsline, astăzi sunt diferiți alcooli.  Alcoolii sunt mult mai volatili. Untdelemnul păstra mult timp esența, mirosul pentru că nu se evapora așa repede ca alcoolul.
Părul capului este locul ce reține și redă cel mai bine persistența parfumului.
Imaginea parfumului turnat pe cap folosită de Domnul…pardon, să încep cu începutul, (să pun caii înaintea căruței, nu invers:) Dumnezeu a creat parfumurile pentru a fi pilde ale realităților Lui. Umbrele lucrurilor tangibile au rost și înțeles numai dacă pricepem obiectele ce le formează și Lumina din spatele lor ce le dă contur. Cu cât ne îndepărtăm de umbră îi vedem conturul mai bine. Cât stăm în ea n-o ”vedem” deloc.

Dar să enumerăm mai întâi pildele și apoi să comparăm tâlcul lor.

În Moise:
”Să iei untdelemnul pentru ungere, să i-l torni pe cap, şi să-l ungi.” Exod 29:7

În David:
”Iata, ce placut si ce dulce este sa locuiasca fratii impreuna! Este ca untdelemnul de pret, care, turnat pe capul lui,se pogoara pe barba, pe barba lui Aaron, se pogoara pe marginea vesmintelor lui.” Psalmul 133.1-2

În Evanghelii
”a venit o femeie care avea un vas de alabastru cu mir de nard curat, foarte scump; şi, după ce a spart vasul, a turnat mirul pe capul lui Isus….” Marcu 14:3

În Epistole
”care răspândeşte prin noi, în orice loc, mireasma cunoştinţei Lui” 2 Corinteni 2:14

Imaginea parfumului turnat pe cap este o imagine a cunoștinței. Întotdeauna înțelesul pildelor trebuie căutat în învățătura apostolilor. Învățătura Apostolilor este Întregirea Cuvântului, Oglinda cea Clară, tot adevărul. Dacă în vechime, în Cortul Întâlnirii (imagine a Locurilor Cerești) după ce că totul era uns cu untdelemn mirositor(parfum), untdelemnul simplu se mai folosea și ca sursă de lumină în Lampadar. Acolo, la lampadar  era vorba de ”lumina cunoștinței Slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Cristos” (Acolo este descrisă tot o pildă, din templu, cu Marele Preot îmbrăcat cu pieptarul pe care erau cele 12 diamante, stând înaintea Lampadarului, iar lumina reflectată de acesta făcea să-i strălucească fața!)

Parfumul este o imagine a cunoștinței. Cuvintele Învățăturii Domnului sunt hrana spirituală. Cunoștința este parfumul acestei hrane.
Dar când cineva nu dorește hrana învățăturii, când îi este silă de învățătură, (probabil pentru că a fost ”îndopat” cu ”mâncăruri” învățături fără gust) va fi degeaba intenția de a-i da de mâncare. Nu de mâncare are nevoie, ci de poftă de mâncare, pofta se poate activa. Cel mai bun stimulent al poftei de mâncare este mirosul.

Citez aici Paragraful XXX din ”Arta didactică” a lui Comenius:

”Însă dacă stomacului  îi e silă de mîncare, să ştii că el are nevoie  mai degrabă  de doctorii  decît de alimente;  aşadar, lasă-le  la o parte  pe  acestea din urmă şi adu-i-le  pe cele  necesare.  Cum?  Dacă-i e  silă cuiva  de învăţătură,  aceasta  se întîmplă  pentru că  nu-i înţelege utilitatea, sau este atras mai mult de  alte lucruri sau  se sperie  de greutate. Fă-l, aşadar,  să înţeleagă cît de mult este în interesul  lui să cunoască aceasta sau aceea;  şi atunci îndată va dori să ştie, deoarece dragostea de mai bine este înnăscută în mintea omenească. Formează-i gustul  de a primi un lucru bun, şi îndată vei simţi  că l-ai  atras; fiindcă este natural să adulmece parfumul oricărui lucru bun.”

Înainte de mâncare trebuie să fie în om poftă de mâncare iar înainte de învățătură trebuie să se nască în om dorința de învățătură. Mirosurile mâncărurilor le-a lăsat Domnul ca să exemplifice prin ele ”parfumul cunoștinței Lui”.
După cum pofta de mâncare se naște ușor prin mirosul apetisant al unei mese aburinde tot așa dorința de a învăța a unui suflet se naște prin ”mireasma cunoștinței Lui”. Unele mâncăruri au gust mai bun dacă sunt fierbinți, altele dacă sunt reci, aproape niciunele nu sunt bune căldicele. Tot așa și cu mirosul, numai o mâncare fierbinte emană miros. După cum e mâncarea așa e și gustul cuvintelor și mirosul lor. Pentru a da poftă și gust trebuie să fie în clocot.
Ne ajută pilda Psalmului 145 ”cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă…”. Aceasta înseamnă să fii în clocot: ”în Duh fiți fierbinți slujind Domnului!” înseamnă ”Cuvântul lui Cristos să locuiască din belșug în voi!”. O minte în ale cărei gânduri clocotesc Cuvintele lui Cristos va emana ”mireasma cunoștinței Lui” prin orice rostire, răspuns, replică sau dialog. Acest ”miros”, mireasmă a lui Cristos va deschide ”pofta de mâncare” duhovnicească, va deschide ușa Cuvântului.

Cunoștința este abilitatea de a-L mărturisi pe Isus, abilitate căpătată prin Duhul”și voi veți primi o putere ”(original: abilitate, cunoștință), turnarea parfumului simbolizând turnarea duhului de Înțelepciune. Nici o legătură cu manifestările extazului carismatic.

Însă și mirosul de untdelemn stricat este tot o pildă:”Muştele moarte strică şi acresc untdelemnul negustorului de parfumuri” Eclesiastul 10:1

Poate că lipsa poftei de mâncare a stârnit-o în cineva gustarea sau mirosul unei mâncăruri stricate. Poate prea mult aluat, sau prea multă miere.  Sau mirosul de untdelemn (parfum) stricat de muște moarte. Muștele moarte sunt faptele îndreptățitoare, faptele moarte.

Slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru toată Învățătura Lui

Comparația, metodă de învățare duhovnicească

Citesc în continuare din fratele Comenius.

Am primit o ediție foarte îngrijită și bine tradusă din Didactica magna, Editura Casa Școalelor 1904 și Arta didactică 1975. Mai am Pampaedia.

La un moment dat citând din 1 Corinteni 2:13 Comenius nu spune ca în Cornilescu: ”întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti”, nici ca în GBV ”explicând cele spirituale prin mijloace spirituale.” El folosește verbul a compara: ”comparând lucrurile spirituale în mod spiritual”. Prin lucruri spirituale înțelegând sensul figurat al simbolurilor, tâlcurile pildelor. Ca în textul ”în înţeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma“ şi „Egipt“, unde a fost răstignit şi Domnul lor.” Apocalipsa 11:8 Înțelesul duhovnicesc este tâlcul pildei. 

M-am dus la textul grec și acesta-i dă dreptate lui Comenius.  Termenul συνκρίνοντες (synkrinontes) apare de 3 ori în Noul Testament, aici și în 2 Corinteni 10:12 unde Cornilescu a folosit ”să ne punem alături” și în GBV ”să ne comparăm”. Deci o altă traducere a lui 1 Corinteni 2:13 ar fi  ”despre care şi vorbim, nu în cuvinte învăţate prin înţelepciune omenească, ci în cele învăţate prin Duhul, comparând cele spirituale prin mijloace spirituale”.

Ce vreau să spun?

Având Cuvântul și creația pline de pilde, de tâlcuri spirituale ale celor văzute și scrise, mintea noastră se învață pe sine și învață pe alții comparând și pătrunzând aceste tâlcuri. Punând una lângă alta spre a fi comparate syn-krinontes(syn=împreună,spre un punct+krinontes=a discerne, a compara) împreună, înțelegerea pildei ne dezvăluie acele lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit.

Expresia ”cele spirituale prin mijloace spirituale” (GBV) sau ”duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti” nu ar trebui înțeleasă altfel decum (și iată că facem o comparație cu alte locuri unde scrie) este termenul folosit în Scriptură.
Avem pilda Ușii, a Viticultorilor, a Neghinei din țarină și multe sute de alte pilde în Scriptură. O ușă este o ușă, neghina, țarina, viticultorul sunt lucruri de pe pământ, umbra nu realitatea. Dar înțelesul duhovnicesc: ușa=Cristos, neghina=fii celui rău, țarina=lumea, viticultorii=copii lui Israel sunt date spre învățătura noastră, să le comparăm, să le punem alături, să nu le tâlcuim singure.
Dumnezeu a spus pilde prin prooroci, Domnul Isus nu le vorbea deloc fără pildă, iar Învățătura apostolilor, cea în care ni se cere să stăruim abundă în comparații de tâlcuiri de genul: ”cu aceasta se potrivesc cuvintele proorocilor care”, ”și în alt loc a vorbit Dumnezeu despre”,”și iarăși …”, etc

Aș aminti și îndemnul din Petru că nici o proorocie din Scriptură nu se tâlcuiește singură, proorociile sunt scrise separat, împrăstiate prin Biblie, pentru ca să nu fie înțelese de necredincioși și zăbavnici, dar tâlcurile pildelor trebuiesc aduse și așezate alături în odaia de judecată a minții.

Să citim Biblia cu degetele așezate la mai multe pagini, să folosim trimiterile, concordanțele, Google. Când citind Biblia ajungem să înțelegem tâlcul unei pilde să căutăm toate locurile unde  apare acest tâlc, chiar dacă poate pilda e diferită. Să le comparăm(judecăm, discernem, analizăm) împreună.

Slavă și mulțumire  lui Dumnezeu pentru mângâierile Cuvântului Său.

 

Cum cercetăm duhurile? Pilda cântarului.

Este porunca: ”Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi.” 1 Ioan 4:1

Dar cum să cercetăm duhurile?

În multe locuri scrie cum. Dar să mergem la pildele Domnului la lucruri simple, la comparații.
Să presupunem că răbdătorii cititori ai acestor gânduri nu sunt prea înaintați în cunoștința lui Cristos și citind explicații copilărești se vor bucura, iar cei înaintați desigur că nu se vor supăra, altfel nu sunt înaintați.
Cu toții fiind de acord cu faptul că învățarea ne este de lipsă și niciodată destulă, orice pricină de deschidere a minții va trebui privită dacă încă nu cu entuziasmul ce o cere, măcar cu aprobare din inimă.

Pilda cântarului.

”Cântarul şi cumpăna dreaptă vin de la Domnul; toate greutăţile de cântărit sunt lucrarea Lui.” Proverbe 16:11

Cercetarea lucrurilor făcute de om se face cu instrumente de măsură.
Cântarul, termometrul, manometrul, metrul și alte sute și mii de instrumente și aparate măsoară tot atât de mulți parametri ai lucrurilor văzute.
Toate aceste instrumente sunt calibrate, adică felul cum măsoară este verificat și atestat de o mică etichetă. În orice stat există un institut de metrologie (metro-logos:măsură-cuvânt) ce atestă și verifică instrumentele de calibrat și deasemenea atestă pe cei ce le verifică.
”fii veacului acestuia față de semenii lor sunt mai înțelepți decât fiii luminii”

Tâlcul pildei cântarului

(Dar mai întâi: de ce pildă și de ce tâlc? Pentru că așa a hotărât Tatăl, să ne pună duhul într-un trup de carne, făcut din țărână și să ne înconjoare tot cu lucruri făcute din țărână pentru a fi umbre ale celor veșnice, trainice și neschimbătoare și a învăța din ele. Așa să vedem și cântarele și măsurile, ca lucruri ce există pentru pilda lor, sunt date pentru învățarea noastră.)

Cântarul și cântărirea exemplifică cercetarea duhurilor.
După cum mărimile pretinse sau presupuse, o greutate a unei mărfi sau o puritate a unui metal, sau o densitate a unei soluții se testează, tot așa trebuie să testăm și duhurile. Dacă pentru materie există unități de măsură gradate material și instrumente de măsură pentru ele, și pentru duhuri există.
Fiecare proprietate a materiei are măsuri și instrumente de evaluat aceste măsuri.

Testările, verificările nu ar fi necesare dacă toată lumea ar spune adevărul, dacă n-ar exista hoți pe lume.
Dar hoți există, există pentru pilda lor și pentru tâlcul ei în lumina cuvântului spre folosul omului nostru nou.

”….căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi” este motivul pentru care a cerceta nu este o opțiune: ”n-ar fi rău”,”bătrânii să cerceteze pe tineri sau pe candidații la botez”, nu așa și nu despre acest lucru scrie aici. A cerceta este o poruncă, un imperativ:”cercetați!” dată tuturor preaiubiților.

Cântarul folosit ca ”martor” pentru cântărire este cugetul nostru, iar etalonul de comparare este Cuvântul lui Dumnezeu.
”cugetul meu luminat de duhul sfânt îmi este martor.” Romani 9:1

Ce duhuri să cercetăm? Ale cui?
În primul rând al nostru. Să ne calibrăm evaluările, în primul rând înlăuntrul nostru. ”scoate întâi bârna”.
Apoi cercetăm duhurile celorlalți. Dacă cugetul nu este curat(cântar necalibrat) rezultatele sunt catastrofale.

Ce măsurăm? Doar ce se poate măsura?
Substanța și mărimea ei. Calitatea și cantitatea.
De ex.
1.Viața cea nouă(cunoașterea lui Cristos). Existența ei și măsura ei. Dacă Cuvântul există din belșug, superficial sau deloc, dacă este aplicat în viață, dacă dă rod. Sunt permise teste și nimeni nu trebuie să se supere.
2.Dragostea, curăția dragostei. Pavel a pus de multe ori la încercare dragostea unora sau altora. ”Nu spun lucrul acesta ca să vă dau o poruncă; ci pentru râvna altora, şi ca să pun la încercare curăţia dragostei voastre. (2 Corinteni 8:8)”
3. Râvna, ”știi râvna lui încercată” verificată.
4. Darul cuiva, pretenția de a poseda un dar sau de a fi ceva(apostol, prooroc), ”că ai pus la încercare pe cei ce zic că sînt apostoli şi nu sînt, şi i-ai găsit mincinoşi.” Apoc 2:2

Mai sunt multe exemple și povețe în Cuvânt și am câteva din puțina mea experiență.

Suntem chemați să ne cercetăm pe noi înșine și să cercetăm alte duhuri. Să nu dăm crezare fără cercetare, să ne îndoim până la încercare. Nimeni nu se supără, mai ales cei ce au duhul lui Dumnezeu se bucură chiar. Apoi, testarea însăși este un test, dacă cineva se zburlește că ”cum adică nu mă crezi!” deja a căzut! Cel puțin la testul smereniei și al cunoașterii Cuvântului ce poruncește testarea.

Domnul Isus a spus: ”Judec după cum aud” Ioan 5:30. Omul scoate pe gură  ce are în duh. Dacă cineva tace continuu nu știi ce are înăuntru. Gura vorbește din prisosul inimii. Cercetarea duhurilor se face nu cu ochii, ci cu urechile, (ex. nu dacă sora poartă batic, ci dacă fratele poartă supunere față de Cristos mai întâi.) ”Căci urechea deosebeşte cuvintele, cum gustă cerul gurii bucatele.” Iov 34:3 Ascultă-l pe celălalt, lasă-l să vorbească, întreabă-l, pune-l la încercare, întinde puțin coarda, ca atunci când probezi un elastic…”urechea să aibă ce deosebi, căci urechea deosebește cuvintele. Dă timp acestor dialoguri. Nu neglija aceste porunci ale Domnului.
Ascultă-l și așteaptă, cercetează-te continuu pe tine ca să-ți fie gândurile calibrate Cuvântului mai întâi. Confirmarea va veni repede. Oricine este al lui Cristos, cât de cât va avea ”radacina si temelia pusa in dragoste” Efeseni 3:17
Cercetează cu urechea, cercetează cuvintele.

Dacă cineva nu vorbește e suspect. Nu că n-ar avea daruri, dar poarta duhului său e închisă, nu poate fi cercetată. E ca și bețivul prins la volan, dacă refuză recoltarea sângelui e cu siguranță vinovat, nu mai trebuie probe. refuzul e probă. Tot așa și tăcerea. Tăcerea e virtute doar când ești dus să fii răstignit.

V-a scris unul care a învățat puțin din aceaste taine și tot învață. Ce e cu siguranță adevărat e faptul că lumea plină de prooroci mincinoși, poate în raport de 800 la 1 ca pe Carmel.

Riscul de a nu face cercetarea duhurilor, de a neglija testarea este de a te asocia cu cine nu trebuie, am scris puțin înainte despre ”cu cine ne asociem?”

Folosul cercetării duhurilor este mare, de ex. dacă o legătură frățească pare slabă, dar de fapt nu e, după testare ne vom baza pe trăinicia ei. Dacă e slabă sau falsă și la testare se va rupe ne va folosi mai mult lipsa ”ei”.

Slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru toate!

Pocăința, poarta cea strâmtă (Pilda Ușii)

”Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sînt ceice intră pe ea. Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sînt ceice o află.” Matei 7:13-14

Ce nu este poarta cea strâmtă?

Poarta cea strâmtă nu este o partidă religioasă stranie și exclusivistă, cu un set de reguli greu de ținut care au format un grup de oameni ciudați și lăudăroși, cum că numai ei pot ține și țin condițiile tot de ei făcute.

Ce este poarta cea strâmtă?

Să mergem la lecțiile Cuvântului lui Dumnezeu.
În Vechiul Testament avem imagini, pilde, înfățișări ”în chip întunecos” ale Celui ce este numit Taina lui Dumnezeu, adică Domnul Isus Cristos.
În Noul Testament, la ”întregirea Cuvântului Noului Testament” vedem ”față în față”, clar, ceea ce Vechiul ne arăta cețos.
Noul Testament este acel ”ce este desăvârșit” din 1 Corinteni 13:8, Întregirea Cuvântului lui Dumnezeu dată prin apostoli, (Coloseni 1:25), descoperirea tainei lui Dumnezeu, adică pe Domnul Isus Cristos.
Ceea ce vedem clar în Noul Testament este înfățișat în pilde în Cel Vechi. Pildele sunt laptele duhovnicesc, imagini ușor de înțeles chiar și de copii, de aceea să le folosim din abundență, fără teama că vom ”mânca” prea mult, să locuiască ”Cuvântul” din belșug în noi. Domnul Isus le-a folosit, profeții le-au folosit, apostolii le-au folosit, să le folosim și noi.

În primul rând acest cuvânt ”poarta” în Vechiul testament, cu referire la ”poarta cetății” se referă la judecată, la înțelepciunea judecății. În vechime poarta cetății era locul judecăților, al consfătuirilor. În expresia ”porțile locuinței morților n-o vor birui” se referă la planurile, stratagemele făcute de cel rău pentru înfrângerea Adunării.

Un alt loc unde vedem poarta, sau ușa ca imagine din care avem de învățat este Cortul Întâlnirii. Expresia ”la Ușa Cortului Întâlnirii” se referă la apropierea păcătosului de Dumnezeu, o imagine pentru învățătura noastră. Noi știm din Noul Testament că Domnul Isus a spus despre Sine: ”Eu sunt ușa”.

Dar ce facem că la Cortul Întâlnirii avem două Uși (sau perdele) una dinafară și alta Cea dinăuntru.

E vorba despre două feluri sau două trepte ale cunoașterii lui Cristos. Una, cea dinafară, ne vorbește despre cunoașterea lui Cristos în chip firesc și cea dinăuntru, cu ochii inimii ne vorbește despre cunoașterea lui Cristos ca Trup, ca Adunare, în cei ai Lui. Nu sunt doi Cristoși în acele imagini, sunt două perdele, intrări, uși dar este o singură cale, cale care începe de la prima Perdea și se termină în fața Tronului de Har. Domnul Isus a spus despre Sine: ”eu sunt Calea”. Iar Cuvântul Vechiului Testament ne arată ”calea Ta este în Sfântul Locaș”. Această Cale dintre cele două altare (”Ah, Altarele Tale Doamne al oștirilor!”) semnifică mărturiile noastre în apropierea de Dumnezeu.

Altarul de aramă semnifică mărturisirea pocăinței (”prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire”). Pocăința este poarta cea strâmtă.
Altarul de aur reprezintă rugăciunea, pe el se aducea tămâia, rugăciunile sfinților.

În Epistola către Evrei suntem îndemnați să parcurgem cu curaj tot drumul, să cerem Har, adică să aducem tămâia rugăciunilor noastre pe Altarul de Aur. Fără Har nu putem sluji, nu avem cu ce. ”Cine merge la război pe cheltuiala sa?”
Abia după ce am primit har avem cu ce să slujim, nimeni dintre noi nu poate sluji lui Dumnezeu prin sine, prin omul cel vechi cu forțele lui.

”Cristos a fost făcut pentru noi Înțelepciune (judecată, poartă)” ne arată că pocăința este o stare de analiză a trecutului (”adu-ți aminte de unde ai căzut și pocăiește-te!”), este Mărturisirea simbolizată prin jertfa de pe altarul de aramă, loc de unde nu păcătosul, ci preotul(imagine a făpturii noi înviate) merge mai departe slujind.

Taina cea mare este dezvăluită abia în Noul Testament. Dacă în Vechiul nu intra în Sfânta Sfintelor decât Marele Preot, în Noul Testament suntem stăruitor îndemnați să ne apropiem CU CURAJ de Scaunul Harului. Lepădarea de sine(dezbrăcarea de faptele întunericului) de la cruce, de la pocăință nu are sens fără îmbrăcarea cu Har, fără ”înarmarea”(cu armele luminii) cu Har.
Poarta cea strâmtă se continuă cu calea cea îngustă. Să umblăm pe ea!

Dragul meu!
Tu cum te apropii de Dumnezeu?
Așteptând oareșicari atingeri emoționale într-un cadru de festivism religios fabricat sau mărturisindu-ți înaintea lui Dumnezeu starea cugetului în cămăruța ta?
Aștepți o ”atingere a Duhului” pe care s-o simți în emoțiile sentimentelor tale sau îți mărturisești Domnului fărădelegile pentru a fi curățit prin stropirea Sângelui ascultării, răscumpărării și iertării asupra conștiinței tale încărcate? Dacă ai o bucurie, vine ea dintr-o conștiință împăcată sau este o stare sufletească construită, ajutată de muzică, adesea instrumentală?

Să nu te înșeli singur că trăind anumite extaze conștiința ta se va vindeca de rănile și bolile ei. Fără pocăință nu este iertare, nimeni nu va duce nimic altceva înaintea tronului de Har înafară de mărturisirea ta dusă de Domnul Isus, tu îl mărturisești pe El înaintea oamenilor și El te mărturisește pe tine înaintea Tatălui.

Extazele și teatrele religioase carismatice sunt falsuri grosolane ale celor ce au făcut de mult din evlavie un izvor de câștig. Nu pe poarta largă a extazului se intră la Tatăl, ci pe poarta strâmtă a pocăinței.

O pâine de orz se rostogolea

Astă-seară am avut părtășie într-un număr restrâns cu un frate din Olanda.
Cuvântul a fost o paralelă dintre Geneza 1 și Semnele Domnului Isus din Evanghelia după Ioan, între etapele zilelor Creației și etapele noii Creații.

Un lucru mi-a rămas lipit în minte: s-a adus vorba despre visul din Judecători 7:13
”Şi Ghedeon a venit şi, iată, un bărbat istorisea tovarăşului său un vis şi zicea: „Iată, am visat un vis şi, iată, o turtă de pâine de orz se rostogolea în tabăra lui Madian şi a venit până la cort şi l-a lovit şi a căzut; şi l-a răsturnat cu susul în jos şi cortul s-a desfăcut“.

Pâinea reprezintă roada Duhului, Adunarea, Rodul sufletului Său, noi care suntem mulți suntem o pâine. 1 Corinteni 10:17
Faptul că este de orz ne vorbește despre cele dintâi roade(orzul se coace înaintea grâului), noi suntem un fel de ”pârgă a făpturilor Lui.” Iacov 1:18
Rostogolirea este un simbol al răspândirii Cuvântului lui Dumnezeu și al biruinței Lui.

Faptul că Pâinea se rostogolește și lovește cortul lui Madian, îl dărâmă, îl răstoarnă cu susul în jos și cortul se desface este o imagine a Adunării care prin Mărturia Cuvântului(Ei L-au biruit prin…Cuvântul Mărturisirii Lor) dărâmă întăriturile (Învățăturile începătoare) și orice gând îl face rob ascultării de Cristos.

 

 

Ca un leu care răcnește…Pilda leului răcnind

Am arătat mai înainte că oriunde apare în Biblie cuvântul ”CA” trebuie căutat înțelesul pildei spuse prin prooroci.
Leul care răcnește este o imagine a unui lucru spiritual.
Nu pentru echilibrul ecologic din junglă a creat Dumnezeu leii, ci pentru a ne învăța pe noi întâi.
Leul răcnind este o pildă spusă prin profeți, preluată de apostoli și dată spre învățătura noastră, cei cu inimi zăbavnice în a crede TOT ce au scris profeții.

Ce ne învață pilda leului răcnind?

Să reluăm:

Ezechiel 22:25 ”Este o uneltire a profeţilor[căpeteniilor] lui în mijlocul lui, ca un leu care răcneşte sfâşiind prada; ei devorează suflete, iau bogăţii şi lucruri de preţ, înmulţesc văduvele lui în mijlocul lui.” GBV 2001

1 Petru 5:8 ”Fiţi treji, vegheaţi! Pentru că vrăjmaşul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând pe cine să înghită.”

Imaginea este aceiași, vorbește despre o conspirație, o uneltire a căpeteniilor, a profeților(desigur) falși.

Paralelismul pildei se păstrează dacă citim extins și Ezechiel și Petru. Exemplu:

1 Petru 5:2-3 ”Îi îndemn pe bătrânii care sunt între voi, eu, care sunt şi eu bătrân şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al gloriei care urmează să fie descoperită:  păstoriţi turma lui Dumnezeu care este între voi, supraveghind, nu constrânşi, ci de bunăvoie; nu pentru câştig ruşinos, ci cu dragă inimă;  nu ca domnind peste cei daţi vouă, ci fiind modele pentru turmă.”

Ideea de câștig rușinos este tot în Ezechiel 22 la versetul 27: ”Căpeteniile lui în mijlocul lui sunt ca nişte lupi care sfâşie prada, ca să verse sânge, să piardă suflete, ca să aibă câştig necinstit.”

Contextul este suferința, dar o suferință provocată de o conspirație(uneltire) atât de puternică încât e nevoie de imaginea leului răcnind ca s-o descrie.
Sfatul dat în versetul 9: ”Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe se împlinesc şi în frăţietatea voastră care este în lume.”(GBV) ne duce cu gândul la Tesaloniceni unde vedem natura acestor suferințe.
Suferințele erau provocate de căpeteniile iudeilor, de ”uneltirile iudeilor” și în cazul celor dintre neamuri de către cei de neamul lor: ”Pentru că voi, fraţilor, v-aţi făcut imitatori ai adunărilor lui Dumnezeu în Hristos Isus care sunt în Iudeea; pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi lucruri de la cei de un neam cu voi, ca şi ei de la iudei,  care au omorât şi pe Domnul Isus şi pe profeţi, şi pe noi ne-au alungat prin persecuţie, şi nu Îi plac lui Dumnezeu şi sunt împotriva tuturor oamenilor;  ne opresc să vorbim naţiunilor, ca să fie mântuite, ”  1 Tesaloniceni 2:14-16

Opoziția și uneltirile căpeteniilor religioase, adesea ajutate de cele laice a fost asemănată de Dumnezeu în lecțiile lui scrise pentru învățarea noastră, nu cu sâsâitul unui gânsac nervos, nici cu agresivitatea unui cocoș sau cu iritarea unui cățel, ci de-a dreptul cu răcnetul unui leu. Așa, ca să nu fim amăgiți, să știm cu cine avem de-a face.

Meditam astăzi la aceste lucruri citind Ezechiel, am ajuns și acolo unde scrie ”să spui celui rău”, …nu știam de ce.
Aceste gânduri îmi stăteau în minte până am ajuns la net.
Am primit pe mail un link cu trei cărți. Tovarășul Ț a mai cotit-o odată. I-am dat două ore din viață să-i citesc uneltirile.
Titlurile noilor ”diamante” teologice sunt sugestive:

1.”Puncte de cotitură”,…dar oare apostolul nu zicea ”croiți cărări drepte”?
Iată coperta:

2. Iată coperta ”evangheliei complete”, probabil la fel de unitară și de întreagă ca imaginea, adică din bucățele:

3. Manifestul Împărăției lui Dumnezeu, dar cu harta…României. Dar oare Domnul Isus nu spunea: ”Împărăția mea nu este din lume aceasta”?

Autorul nu se dezminte, scrie cursiv, coerent și aparent logic. Este o uneltire, o plasă de prins minți noua lui producție teologică. Se mai și repetă pe ici pe colo…(vârsta?!?) dar în general stofa veche de….

Dar mai bine tac. Este un război baptisto-baptist, nu e treaba mea.

Am legat însă ce citisem dimineață din Ezechiel, ce am înțeles din Petru și am înțeles de ce mi-a dat Dumnezeu acest Cuvânt azi. Omul uneltește mai departe, nu singur, speră chiar într-o generație de tineri urmași. E foarte posibil, evlavia ca sursă de câștig are întotdeauna și repede apostoli zeloși!
Nu crede în răpire, își manifestă deschis concepțiile preteriste, pune la spate toți scriitorii vechi și ca un marxist adevărat are în cap o foarte rudimentară schemă a ”evoluționismului teologic”, adicătelea dacă totul evoluează, maimuțele, comuniștii, mașinile, de ce teologia ar fi scutită? Și mai ales ca să te poți numi tu noul Mendeleev al elementelor teologice așezate cu penseta într-un tablou făcut de tine, unde teologia ta este și Hidrogenul și Oxigenul și Aurul noilor alchimii cărturărești.
Cărțile lui prin cursivitate, logică și argumentație sunt o capcană care va prinde pe mulți.
Nu sunt chemat să scriu împotriva perlelor citite, parc-aș trage cu tunul după vrăbii, e prea pleavă toată aparent logica argumentare. Plus că altarul despicat de la Betel s-ar putea să fie o judecată a lui Dumnezeu.
Nu am găsit în Biblie ca cei din Iuda să fi trimis la Betel meșteri să le repare altarul și să le strângă cenușa.

Pilda ierbii

1 Petru 1:24-25a
”Căci orice făptură(original: carne) este ca iarba, şi toată slava ei, ca floarea ierbii. Iarba se usucă şi floarea cade jos, dar Cuvāntul Domnului rămāne īn veac…”

Duminică a vorbit un frate din acest loc, apoi am stat și am judecat.
Așa scrie: ”ceilalți să judece”. Și de duminică tot judec.

Mai ales că în fiecare seara în jurul orei 9 în grădină înflorește Luminița nopții(poza e de pe net). Florile splendide țin o noapte și o zi, seara următoare sunt veștede și   după încă o zi cad.

Tinerețea (cărnii) și frumusețea ei, energia, slava, toate sunt comparate de Domnul cu iarba, cu floarea ierbii.

De fapt atunci când a Domnul a făcut iarba a făcut-o cu acest scop, ca să ne fie pildă.
Mai târziu a  dat să fie scris și Cuvântul care să explice pilda.
Și tot atunci a dat credința ca să fie crezut Cuvântul.
Și toate aceste uriașe adevăruri le-a dat să fie amestecate în minte, crezute, meditate, rumegate,  să ne gândim la ele.
Să ne gândim la iarbă, la carnea a cărei pildă este, la Cuvântul ce ne scrie despre ele, la simbolurile care explică realități care se leagă între ele și ne deschid mintea pentru hrănirea cu ”mana ascunsă”.

Iarba a fost dată nu numai ca să nu ne lovim când cădem, deși și de asta.
Iarba nu a fost dată doar pentru ca s-o pască vacile și să dea lapte de băut, deși și de asta.
Dumnezeu nu a creat iarba doar pentru gâze și peisaj, pentru iepuri și fazani, pentru oi și capre ci mai mult decât atât: pentru a ne fi o pildă. Mare este înțelepciunea Lui.

Slavă Domnului, nu există fabrică de iarbă, nici uzină de fabricat furnici, nici intreprindere de produs frunze, oamenii nu pot face aceste lucruri. Dumnezeu le-a făcut pe toate vii, El le înmulțește, El le crește ca să ne compleșească numărul și înțelepciunea pildelor Lui. Din aceste pilde să ne învățăm pe noi, să avem de unde porni Cuvântul când îi învățăm pe alții, să ne învățăm copiii în el. Toată creația este un material didactic aflat din belșug în Școala Existenței Lui, în lumea de carne, umbra ”lumii” de Duh. Lucrurilor create El le dă o vreme scurtă ca să ne învețe, El le veștejește și vântul Lui le ia. Tot ca să ne învețe.

Prin comparație cu iarba și floarea ei care se veștejesc, pomul sădit lângă izvor are frunze care nu se veștejesc și dă rod la vremea lui. Pomul sădit lângă izvor îl reprezintă pe omul înrădăcinat în Cristos.

”El este ca un pom sădit lîngă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui, şi ale cărui frunze nu se veştejesc…”

Să ne învățăm îndeosebi copiii, să ajungă să-și învețe și ei copiii în ele. Aceștia sunt primii pași ai drumului gândului, de la cele văzute și pipăite spre cele care le reprezintă, spre Cristosul din care și pentru care au fost făcute toate lucrurile.
Mărit să fie Domnul.

Dezbinarea lui Isus, pilda leviților

Luca 12:51 ” Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu; ci mai degrabă dezbinare. Căci, de acum înainte, din cinci care vor fi într-o casă, trei vor fi dezbinaţi împotriva a doi, şi doi împotriva a trei…”

Când Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să iasă din Ur, vecinii lui au interpretat probabil că plecarea lui dezbină orașul.
Când Avraam s-a despărțit de Lot, privitorii probabil au văzut tot o dezbinare.
Când Lot a fost scos din Sodoma, chiar ginerii îl acuzau probabil că ”ce-i arde bătrânului să dezbine cetatea”, nu îi e bine?
Când Moise și poporul au părăsit Egiptul, tot dezbinare s-a văzut.
Când Ghedeon  a împărțit armata a fost văzut ca dezbinator poate.
Când David rătăcea urmărit de Saul și apoi mai târziu de Absalom, privitorii, Șimei de exemplu îl vedeau ca pe un uzurpator de tron.
Și sunt multe exemple de dezbinări în planul lui Dumnezeu.

Una destul de discret notată de cronici este cea din timpul lui Ieroboam.
Leviți primiseră 48 de cetăți la împărțirea țării, câte 1000 de coți de teren în jurul fiecărei cetăți. Șase din aceste cetăți erau cetăți de scăpare unde ucigașul involuntar trebuia să stea până la moartea Marelui Preot(marele Preot este o imagine a Domnului Isus, moartea lui era izbăvirea ucigașului). Rânduieli exacte și pline de semnificații. Leviții slujeau la templu, la Ierusalim, numai acolo,  mergeau pe rând să slujească după rânduieli.
La moartea lui Solomon a apărut o nouă dezbinare, tot de la Domnul. Zece seminții s-au depărtat de casa lui David și au urmat calea lui Ieroboam. Această dezbinare a fost tot pentru învățătura noastră.

Ce au făcut leviții din zecile de cetăți pe unde trăiau împrăștiați în tot Israelul când 80% din popor s-a depărtat de Cuvânt?

Au plecat în Iuda și împreună cu ei a plecat mult popor. O dezbinare, așa s-ar fi putut vedea cu ochii vecinilor lor:”Ce au ăștia să plece? Să-și lase ogoarele și casele?”
Așa citim:
2 Cronici 11:13 ”Preoţii şi leviţii care se aflau în tot Israelul şi-au părăsit locuinţele şi s-au dus la el;  căci leviţii şi-au părăsit ţinuturile şi moşiile şi au venit în Iuda şi la Ierusalim,”
2 Cronici 11:16 ”Aceia din toate seminţiile lui Israel, cari aveau pe inimă să caute pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, au urmat pe Leviţi la Ierusalim, ca să jertfească Domnului, Dumnezeului părinţilor lor. Ei au dat astfel tărie împărăţiei lui Iuda,…”

Ce n-au făcut leviții?
N-au făcut compromisuri, nu s-au adaptat, nu au căutat să slujească vițeilor de la Betel și de la Dan (câtă ironie!, astăzi multe ”biserici” se numesc ”Betel”, un nume consider foarte potrivit stării lor de idolatrie identică cu cea a lui Ieroboam, cei ce dau aceste nume nici nu realizează acest lucru).
Leviții n-au făcut revoluție, n-au făcut zgomot, n-au cerut despăgubiri pentru terenurile și casele abandonate.
Leviții n-au scris memorii despre încălcarea drepturilor omului, nu s-au aliat ca să fie puternici.
Leviții n-au făcut tărăboi la plecarea lor, au plecat discret, nu se notează nici un eveniment paralel.
Plecarea lor a fost una dictată de credință, ei cunoșteau Cuvântul, Deuteronom 12, locul de închinare ales de Domnul, acolo și numai acolo se aduc jertfe.

Leviții sunt o pildă pentru noi. Ei reprezintă adunarea, pe cei chemați afară. Noi, adunarea suntem o seminție aleasă, o preoție…ca ei. Leviții au fost seminția aleasă, dați lui Aron pentru slujba Casei.  Noi, Adunarea am fost dați Domnului Isus: ”Tot ce-mi dă Tatăl va ajunge la mine”, ”ai tăi erau și Tu mi i-ai dat”. Leviții au fost luați în locul Întâilor născuți care erau ai Domnului încă din Egipt, ca răscumpărare…noi suntem Biserica Celor Întâi Născuți, etc. etc…

În plecarea plină de demnitate a leviților vedem o pildă pentru noi.
Erau împrăștiați între cele 10 seminții ”ca și copii lui Dumnezeu cei risipiți” astăzi.
Ce-i unea pe ei? Ce ne unește pe noi?
Un cult, o mărturisire de credință, un statut?
Nimic din acestea.
Pe ei atunci și pe noi astăzi ne unește o credință comună în aceleași primisiuni, un Cuvânt: cuvântul crucii.
Ei nu puteau jertfi în altă parte decât acolo unde Cuvântul promitea răsplătire.
Noi nu putem jertfi (vorbi, sluji) decât acolo unde este El în mijlocul nostru, nu un alt nume. Promisiunile sunt legate de proclamarea și practicarea Numelui, a autorității Lui de cap al Adunării: ”L-a dat să fie cap peste toate lucrurile, Adunării care este Trupul Lui”.

Pilda căii lui Ieroboam reprezintă apostazia(lepădarea de credință) profețită de apostoli și văzută în istorie că s-a instaurat imediat după moartea lor.
Pilda leviților, ”dezbinarea” lor, plecarea lor spre Ierusalim reprezintă (”dragostea lui Cristos” care ne strânge,) o pildă bună că ce avem noi de făcut când majoritatea se abate. Chiar dacă cu ochii firești se vede ca dezbinare, plecarea leviților și deci ”ieșirea noastră din tabără, din tabere” este de fapt o unire, o strângere cu El, la El.

O afirmație de genul (am auzit-o dumina trecută): ”noi iubim pe toți frații”! nu putea ieși din gura leviților ca justificare de a nu-și părăsi casele din Israelul apostat. Înainte de a face ceva cu justificarea că ”iubim pe toți” ar trebui să privim oglinda Cuvântului: oare Domnul iubește căile celor pe care noi nu vrem să-i părăsim?

Oare din ”dragoste” rămânem în părtășie cu vițeii lui Ieroboam sau pentru că nu vrem să suferim prigonire din pricina crucii lui Cristos?

Să ne judecăm bine căile și mersul, asocierile rele strică. Refuzul de a te despărți de cei ce se abat, înșelându-te poate numărul lor mare te va atrage în asociere și la pedeapsa lor.

Să nu ne fie frică de dezbinare când știm că o facem pentru alipire(Levi=alipire) de legământul cel Nou(Ierusalim).

Să-L învățăm pe Cristos, felul Lui de a fi și din pildele Vechiului Testament, pilde petrecute și descrise pentru învățătura noastră.

Mărit să fie Domnul!

Să nu fierbi un ied în laptele mamei lui!

Ce înseamnă această poruncă în înțeles spiritual?

Dar cealaltă: ”să nu țeși o pânză din două feluri de fire!”?
Asta e mai simplă. Pânza e material pentru haine, iar hainele reprezintă faptele pe care le facem. Deci originea (firele) faptelor noastre trebuie să fie doar UNA, nu două sau mai multe.

Cum stă treaba cu iedul fiert și laptele de capră?
Amândouă sunt mâncăruri.
Una tare și alta pentru copii.
Evreii aplică strict această poruncă: nu amestecă în stomac(nu fierb) carnea cu derivatele de lapte. Ei lasă să treacă 6 ore între cele două tipuri de mese. Așa e koșer.

Pentru noi ca creștini e mai simplu să înțelegem.
Laptele reprezintă învățăturile începătoare.
Cei obișnuiți cu laptele nu suportă hrana tare, iedul fiert.

Porunca este însă pentru cei ce suportă hrana tare.
Să lase laptele!
”Când m-am făcut om mare am lepădat ce era copilăresc”.

Pe subiect asemănător: https://vesteabuna.wordpress.com/2010/11/29/pana-cand-a-dat-de-ce-au-incetat-darurile-inceputului1-comentariu-la-efeseni-4/

Cei ce vor învăța pe alții! (Pilda stelelor)

Am observat un lucru urmărind sfârșitul vieții multor copii ai lui Dumnezeu.
(Domnul ne poruncește în Cuvântul său să urmărim sfârșitul felului lor de viețuire pentru a le  urma pilda.)
Am observat că cei ce și-au făcut ca țintă a vieții învățarea altora din ceea ce ei au fost învățați de Dumnezeu și-au sfârșit alergarea într-o pace și o armonie de cer.
Am în minte oameni ca Paul Madsen, W. Nee, Sparsk, Chapman, Taylor, Muller, Baedecker, Kargel, sau de la noi  Ioanovici, Pocsy, Moisescu, Todor, Moldoveanu ale căror biografii le-am citit sau pe unii i-am cunoscut direct sau indirect.

Nu numai vârsta la care au ajuns cât mai mult pacea din anii bătrâneții și bucuria lor tinerească le face pilda vrednică de urmat.
Când vin anii bătrâneții puterile fizice slăbesc.
Pentru copiii lui Dumnezeu puterile omului lăuntric dimpotrivă, cresc.
Dacă cineva s-a prefăcut toată viața, s-a ”străduit” să fie creștin, la bătrânețe nu mai are putere să-și țină masca și ea va cădea.

De aceea ne spune Domnul să ne uităm la sfârșitul felului lor de viețuire.
Oamenii falși fac marile prostii la bătrânețe când puterile prefăcătoriei s-au dus.

Dar să ne întoarcem la ”cei ce vor învăța pe alții”.

”cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci„  Daniel 12:3

Știm că stelele se deosebesc în strălucire una de alta.
Când privesc stelele mă gândesc la frați. La cei disprețuiți ai lumii, la întemnițații și batjocoriții pentru Numele lui Cristos.
Mă gândesc la Avraam care le-a privit și el acum 4000 de ani fără să le poată număra.
Mă gândesc la cât de multe sunt, la cât e de numeroasă ”sămânța lui Avraam” care ”sunt cei ce au credință”.
Mă gândesc la cât de puțini cunosc eu, la cât de necunoscuți sunt de lume, la cât de disprețuiți sunt și ocărâți.

Și totuși stelele date ca să măsoare timpurile îi simbolizează spiritual pe ei.
Galaxiile fără număr și fără sfârșit sunt date ca să ne arate numărul mare al celor ce au învățat, învață și vor învăța pe alții neprihănirea Lui.
Are fiecare steaua lui.
Ca să nu poată fi numărat.
”Este un popor care locuiește deoparte și nu va fi numărat printre neamuri. Cine poate să numere pulberea lui Iacov…?”
Nu vreau să-i număr, știu că nu sunt scriși pe pământ.

Vreau să mă număr însă printre ei, să luminez sfera de beznă hărăzită mie, s-o biruiesc prin lumină.
De aceea învăț, mărturisesc și spun. De aceea scriu blog, de aceea vorbesc.
Nu sunt nici cometă, nici luceafăr, sunt o stea printre alte milioane de stele, steaua fără nume, ca tine care ai avut răbdarea să citești până aici.
Nimeni n-aprinde o lumină ca s-o pună sub obroc.
Ca pe mine și pe tine Te-a pus Domnul în sfeșnic pentru a lumina în întuneric și întunericul să nu te biruie.

”Sufletul meu dorea o smochină timpurie” Mica 7:1

”Vai de mine! pentru că sunt ca după adunatul fructelor de vară, ca bobițele rămase după culesul strugurilor. Nu este nici un ciorchine de mâncare, nici un fruct timpuriu pe care îl dorea sufletul meu.” Mica 7:1 Altă traducere: ”sufletul meu dorea o smochină timpurie” (trad GBV 2011)

Nu este prima dată când citind Vechiul Testament găsesc similitudini frapante între fraze spuse de profeți și gesturi ale Domnului Isus. Citind aici mi-am amintit de pilda smochinului neroditor, când ”nu era vremea smochinelor”.
Logic ar fi să judecăm că dacă încă nu era vremea smochinelor Domnul Isus n-ar fi fost îndreptățit să caute, să pretindă rod.
Nu e chiar așa.
Majoritatea smochinilor  în zonele cu climă caldă produc două rânduri de roadă.
Prima dată apar smochinele timpurii, apar chiar înaintea frunzelor, acelea se coc întâi, prin mai.
Apoi, după apariția frunzelor, la baza frunzelor apar smochinele târzii, ce se coc în august.
Smochinele timpurii nu au în general gustul la fel de bun ca cele târzii, dar sunt dorite pentru că apar primele.

Să luăm însemnătatea duhovnicească a pildei.

Lemnul cel verde s-a uscat.
Casa lui Israel, legământul dintâi  a fost înlocuit cu un legământ mai bun.
Alt smochin din altă pildă a fost tăiat pentru că 3 ani n-a adus rod.
Nu că rodul lui ar fi fost pentru mâncat! Conform Levitic 19:23  timp de trei ani după plantare  rodul pomilor nu avea voie să se mănânce, se socotea necircumcis. Rodul din anul al patrulea era sfânt pentru Domnul. Abia rodul din anul al cincilea era pentru hrană. La toți pomii.
Deci smochinul neroditor, casa lui Israel, de fapt legământul dintâi a fost înlăturat nu doar că n-a produs mâncare, chiar dacă ar fi fost cu rod n-ar fi fost pentru mâncare. Legea a fost înlăturată ”din pricina neputinței și zădărniciei ei”. Ce frumos înțelegem și de aici că ”prin faptele legii nimeni nu este îndreptățit”.
Sunt pilde pentru învățarea noastră!
Prin pana lui Mica, Domnul Isus (Duhul Lui era în profeți) ni se descoperă duhului nostru în frumusețea apropierii Lui de noi cu dorința flămândului. Dorește să găsească rod, prin aceasta Tatăl este glorificat.
Fiul a fost plăcerea Tatălui.
Să fim și noi roditori spre plăcerea Fiului.
Smochine târzii, al doilea rod.

Iar bobițele rămase după culesul strugurilor sunt ”pentru orfan, străin și văduvă”, acei ”foarte neînsemnați frați ai mei” cărora oridecâteori le facem un bine, îi facem Lui. Să-L vedem pe El în ei! ”Când îţi vei culege via, să nu culegi a doua oară ciorchinele care rămân pe urma ta: ele să fie ale străinului, ale orfanului şi ale văduvei” Deut 24:21
Hrana Lui este al doilea rod sau chiar mai târziu, al treilea, rămășița, resturile, după cules, hrana străinului, a orfanului, a văduvei.
Cu bucurie, d.

În crăpătura Stâncii…pilda stâncii

Laudă: „Ca-n zilele toride la umbra unei Stânci(Isaia 32:2)
cu drag mă răcorește umbrirea Ta iubite(C.Cântărilor 2:3)
şi rodul gurii Tale e dulce să-l mănânci
și să te-adapi în pace la ape liniștite.„(Psalmul 23:2)

În crăpătura Stâncii m-ascund când vreau să văd(Exod 33:22)
a Tatălui meu Slavă  în susurul ei blând,
nu-n uragan, cutremur, furtună sau prăpăd(I Imparati 19:11-13)
ci-ascuns şi El în Fiul, și eu în Fiul stând.

Din crăpătura Stâncii eu beau nesăturat(I Corinteni 10:4)
Cuvântul ce-a deschis-O e viu și lucrător(Numeri 20:8, Evrei 4:12)
pătrunsu-mi-a-năuntrul  arid, pustiu,  uscat
şi-am înverzit ca pomul sădit lângă izvor

Pe temelia Stâncii zidesc la-al Slavei zid(I Cor 3:12)
Ierusalimul veșnic din pietre noi și vii(I Petru 2:5)
armonizând visarea la mâinele splendid(Evrei 11:10)
cu Planul scris ‘nainte,  în Psalmi și profeții.(Luca 24:44)

În crăpătura Stâncii ca porumbița stau(C. Cânt 2:14)
în cuibul cald și sigur din piscul maiestuos,
în Stâncă-mi fac culcușul căci tot ce n-am, dar vreau
găsesc în El, în Stânca de veacuri, în  Cristos.(Isaia 26:4)

Când istovit de sete ca și Samson stăteam
și glasu-mi slab spre Tine a prins să te implore
mi-ai dat să beau din stânca crăpată, din Etam (Judecători 15)
și până astăzi curge izvorul En-Hacore (izvorul celui ce strigă)

Iar crăpătura Stâncii descrie lămurit
și-i înțelegem tâlcul ce Cartea ni-l arată:(I Corinteni 10:11)
ca între noi să fie Cristos cel răstignit(I Corinteni 2:2)
și noi în El să creștem, În Stânca despicată.

Jertfe mrejei si tamaie navodului

Habacuc 1:16 „De aceea aduce jertfe mrejei sale, aduce tămâie năvodului său; căci lor le datorează partea lui cea grasă şi bucatele lui gustoase! …”2
Împăraţi 17:10 „Şi-au ridicat stâlpi idoleşti şi Astartee pe orice deal şi sub orice copac verde…”
Oamenii isi manifestau multumirea prin entuziasmare si prin incurajarea la entuziasm, prin cooptarea la chef.
Moabitii i-au atras pe evrei la jertfele lor. Mare prilej de chef.

Ce reprezinta navodul?
Mijlocul meu de existenta, munca mea sau unealta cu care imi castig painea. In termeni mai moderni: cariera sau in limbajul comunist: implinirea profesionala? Apostolii carpeau mrejile. Noi ne carpim carierele: