Anabaptiştii(rebotezătorii), cap. 9 din Drumul Adunării

28 februarie 2010

Anabaptiştii .doc
Anabaptiştii .pdf


Liviu Olah despre muzică:”…muzica, muzica şi iarăşi muzica…de-aceea lucrarea nu merge. De-aceea nu merge.”

24 februarie 2010

Extras:

Dumnezeu nu lucrează direct azi la mântuirea oamenilor, nu lucreză prin îngeri, nici prin decretele Sale cereşti, ci lucreză prin noi, fraţi scumpi.
Înţelegeţi?

Prin voi, prin mine, prin noi şi dacă noi nu stăm la dispoziţia Lui, zadarnic a murit Cristos. Oamenii vor merge în iad. Eu şi tu trebuie să devenim o unealtă în mâna lui Dumnezeu, trebuie să devenim un canal de legătură între Dumnezeu şi oameni, trebuie să devin un om al rugăciunii care să stăruiesc pe genunchi pentru pocăinţa celor din jurul meu.
N-am făcut treaba aceasta, noi am dezvoltat în bisericile noastre muzica, muzica şi iarăşi muzica. Am adus teatrele în biserica noastră. Am dezvoltat fanfarele în biserica noastră, programe peste programe, poezii peste poezii şi tare i-a plăcut diavolului teatrul acesta, clubul pe care l-am adus în bisericile noastre.
De-aceea lucrarea nu merge.
De-aceea nu merge.

Liviu Olah, Oradea, 1974

Vizionaţi aici, vorbirea lui Liviu începe la minutul 2 sec 23.

După ce ascultaţi, citiţi şi  aici despre felul cum a fost „stins” acest foc şi cine l-a stins.

Cu subiect asemănător(despre muzică):
https://vesteabuna.wordpress.com/2010/02/14/muzica-in-adunari/

https://vesteabuna.wordpress.com/2010/02/12/artistii-crestini-blestemata-muzica-pe-bani/


Reforma, cap 8 din Drumul adunării

23 februarie 2010

(Luther) spusese : „Eu o spun de o sută de mii de ori : Dumnezeu nu vrea serviciu cu forţa. Nimeni nu poate fi sau nu trebuie forţat ca să creadă”, în 1526, el scrisese : „Adevărata poruncă evanghelică nu poate fi prezentată printre orice fel de oameni. Numai aceia care sînt hotărîţi în mod serios ca să fie creştini şi să mărturisească Evanghelia prin cuvînt şi prin faptă, trebuie să se înroleze în mod nominal şi să se strîngă separat într-un loc pentru rugăciune, citire, pentru a boteza, a lua Sfînta Cină şi a face alte lucrări creştine. Acest tip de biserică permite să se descopere aceia care nu se comportă ca adevăraţi creştini, să fie mustraţi, să-i îndrepte sau să-i excludă după rînduielile lui Hristos (Matei 18, 15). Credincioşii adunaţi pot da milostenii care să fie împărţite săracilor după exemplul dat de apostolul Pavel ( I I Corint. 9, 1—12). Aici nu ar fi necesar ca să se cînte mult şi frumos. Serviciile pentru botez şi Sfînta Cină pot să fie astfel prăznuite în cea mai mare simplitate în concordanţă cu Cuvîntul lui Dumnezeu şi în dragoste. însă eu nu pot încă să organizez o astfel de strîngere, căci eu nu am oamenii care ar trebui pentru aceasta. Totuşi dacă acest lucru trebuie să fie şi dacă voi fi constrîns eu îl voi face şi chiar de bună voie. Aşteptînd acest lucru, eu pot face chemări, să propovăduiesc, să ajut, să îndemn la lucrare pînă ce creştinii vor primi Cuvîntul cel adevărat în inimă şi vor descoperi în ei înşişi cum să lucreze şi cum să stăruiască”. Cu toate acestea, Luther ştia bine că oamenii care îi trebuiau erau aici. El îi descrie ca fiind evlavioşi cu adevărat, sfinţi, copii m lui Dumnezeu. După multă ezitare, el însuşi sfîrşi prin a se opune oricărei tentative de a pune în practică ceea ce a ştiut aşa de bine să zugrăvească. Totuşi el nu a făcut aceasta, aşa ca mulţi •din aderenţii săi, care priveau biserica luterană ca cea mai bună formă posibilă de religie care se poate concepe. El a descris-o ca provizorie, ca o curte exterioară şi nu ca ,,sanctuarul”, şi nu a încetat să sfătuiască şi să avertizeze poporul. El a spus: „Examinînd bine ceea ce face lumea care se numeşte evanghelică şi care ştie să vorbească despre Hristos, s-a observat că nu există nimic înapoia acestei mărturisiri. Cea mai mare parte se înşeală pe ei înşişi. Numărul acelora care au început cu noi şi le-a plăcut învăţătura noastră, a fost de zece ori mai mare decît acum sau numai a zecea parte din ei au rămas credincioşi. Ei învaţă fără îndoială ca şi papagalul, să repete cuvinte, însă nu au făcut experienţa cu inimile lor. Ei rămîn exact ceea ce sînt. Ei nu înţeleg şi nici nu simt cît este Dumnezeu de adevărat şi credincios. Ei laudă mult Evanghelia şi o doresc mai întîi în mod serios, dar mai pe urmă nu rămîne nimic din toate acestea, căci ei fac ceea ce iubesc şi se dedau la plăceri şi devin mai răi decît erau înainte şi sînt mult mai nedisciplinaţi şi mai îngîmfaţi decît alţi oameni. Ţărani, hurghezi şi nobili, toţi sînt mai lacomi şi mai nedisciplinaţi decît sub papalitate. Ah Doamne Dumnezeule ! numai de am pune în practică cu adevărat această doctrină şi atunci Tu ai vedea -că unde acum merg o mie de persoane ca să ia sacramentele, atunci vor merge abia o sută. Atunci vor fi mai puţine din acele oribile păcate cu care papa prin legile sale infernale a inundat lumea; noi vom fi în sfîrşit o adunare creştină, şi nu cum sîntem acum aproape adevăraţi păgîni, purtînd numele de creştini. Noi vom
putea despărţi din mijlocul nostru pe cei care prin faptele lor arată că nu au crezut niciodată şi nu au avut niciodată viaţa,
lucru care acum ne este imposibil !”. Odată noua biserică pusă sub autoritatea statului, devine imposibil de a o mai transforma. De asemenea Luther nu a pretins niciodată că bisericile pe care el le-a întemeiat erau organizate după modelul Scripturilor. în timp ce Melanchton vorbea despre principii protestanţi ca fiind principalii membri ai bisericii, Luther li numea episcopi de împrumut şi el exprima în mod frecvent regretul său de a nu se putea bucura de libertatea de simplu creştin şi de independenţa congregaţiunii creştine, care a fost altă dată scopul lui.

cap. 8 in doc

cap 8 in .pdf


Lolarzi, husiţi şi Uniunea fraţilor, cap 7 din Drumul Adunării

20 februarie 2010

„Sir John a fost în sfîrşit capturat în ţ a r a Galilor şi condamnat la moarte prin ardere pe rug. El a fost primul dintre nobili englezi care a murit din cauza credinţei«. După moartea sa, o nouă lege a fost decretată : oricine va citi Scriptura, o va face cu preţul vieţii sale, a bunurilor sale mobile şi imobile. El va fi condamnat ca eretic faţă de Dumnezeu* duşman al coroanei şi trădător al imperiului, şi nu va avea nici drept de refugiu, dacă el stăruie în erezia sa. Dacă el recădea după ce fusese iertat, el va fi spînzurat pentru trădare împotriva regelui şi apoi pe rug* pentru erezie împotriva lui Dumnezeu. Cu toate aceste măsuri, fraţii deşi au t r ă i t ascunşi sau alungaţi în exil, ei nu au putut fi nimiciţi şi anumite congregaţiuni au continuat chiar să existe. Aceşti credincioşi se găseau îndeosebi în estul Angliei şi la Londra. în perioada urcării pe tron a l u i Enric al Vl-lea, (1422) au existat mari congregaţiuni în împrejurimile Becclesului. Cu toate că aceste biserici au fost frecvent suprimate, apoi reformate, unele din ele au existat perioade îndelungate. Spre exemplu în comitatul Buckingam, multe durară şasezeci sau şaptezeci de ani şi rămaseră în legătură cu cele dela Norfolk Suffolk şi cu altele din ţară. Scriind în 1523 lui Erasmus, episcopul din Londra spunea : „ Nu este vorba de oarecari nout ă ţ i periculoase, ci mai degrabă de noi adausuri la marea c e a t ă de eretici Wicleffieni.”

Despre cartea Năvodul credinţei
„în această carte noi ultimii veniţi, nu căutăm altceva decît să vedem primele începuturi şi să revenim acolo, după cum Dumnezeu ne va face capabili. Noi sîntem ca nişte oameni care examinează o casă arsăşi care caută să-i găsească temelia. Lucrul este cu a t î t mai anevoios cu cît ruinele sînt acoperite cu plante de tot felul şi multă lume le confundă cu temelia. Ei spun : „iată temelia” sau „chiar aşa trebuie să meargă totul*1 iar alţii repetă după ei acest lucru. în, aceste noutăţi care au prins rădăcină ei îşi imaginează că au descoperit temelia edificiului. în realitate ei au găsit ceva, care este* cu totul altceva şi care este contrar cu temelia cea adevărată.. Acest lucru complică mult căutările, căci dacă toţi spun : „vechea temelie este ascunsă sub aceste ruine”, ei se pun pe săpat şi scormonit pentru a o găsi. Astfel ei vor face lucrarea cea a d e v ă r a t ă
restabilind toate lucrurile pe temelia lor aşa cum au făcut Neemia şi Zorobabel după distrugerea Templului. Este cu mult mai greu
acum de a ridica ruinele spirituale, după un timp atît de lung şl de a reveni la starea primitivă pentru care nu există altă temelie
decît Isus Hristos şi de care mulţi s-au îndepărtat întorcîndu-se spre alţi dumnezei”.
El a mai scris : „Eu nu spun că peste t o t unde au propovăduit apostolii toţi au crezut, ci numai aceia pe care Dumnezeu i-a
ales, aici mai mulţi, acolo mai puţini. în timpul apostolilor adunări le de credincioşi erau numite după oraşe, sate sau districte,
unde se adunau fraţii de aceiaşi credinţă. Aceste biserici (adunări) au fost despărţite de către apostoli de cei necredincioşi. Eu nu vreau să spun prin aceasta că fraţii locuiau toţi împreună în anumite străzi speciale ale oraşului, ci că ei erau uniţi prin credinţă asemănătoare şi se adunau pentru a fi în împărtăşire spirituală unii cu alţii prin Cuvîntul lui Dumnezeu. Din această cauză această asociaţie spirituală în credinţă era numită biserică de credincioşi”.

Cap 7 în .doc
cap 7 în .pdf


De dragostea Sionului, Isaia 62

20 februarie 2010

De dragostea Sionului nu voi tăcea
de dragostea Ierusalimului voi spune

tot ceea ce la Domnu-i va plăcea
să-mi dea, când stau cu El în rugăciune.

Neliniştit ca focul din tăciuni
ce-l scurm-un vreasc în mii de scânteieri
se-aprinde duhul meu în rugăciuni
şi-n Har se întăreşte-n noi puteri.

Zidesc în duh darâmături străvechi,
dezgrop cetăţi zăcute în ruine,
idei în rânduri, gânduri în perechi:
imagini cu realităţi divine
.

Ca Neemia în noapte… ies şi eu
şi înconjor plângând dărâmătura
Ierusalimul frumos din gandul meu

aşa cum mi l-a revelat scriptura.

Apoi, la ziuă, fraţii mi-i îndemn,
să ridicăm cetatea din ruine,
să creştem zidul glorios şi demn,
să-I fim spre slava Lui, nu spre ruşine.

Să râdă slujitorul amonit
rânjindu-şi hâd dispreţul lui murdar,
zidesc şi lupt şi ştiu şi-s liniştit

că cei din cort n-au parte la altar.


Muzica în adunări

14 februarie 2010

Articol publicat de fratele Florea Moisescu în revista Calea credinţei din ian-martie 1951.
Tot articolul aici. Atenţie 12 pagini.

Extrase:
Si acum ne întrebam : Ce a devenit oare pentru foarte multe din Adunările creştine de atâtea denumiri, muzica ce nu-şi are locul nici măcar în ultima clin cele trei grupe de adevăruri amintite mai sus? N’a ajuns ea oare sufletul lor, respiraţia lor, preocuparea lor de căpetenie, însăşi viaţa lor? Cu muzica, cu corurile lor, ele ţin să arate că mai trăiesc, că mai sunt înviată! Până acolo, încât— în atât cât am cercetat lucrurile mai în adâncul lor, colindând ţara în lung şi în lat prin Adunări purtând nume felurite — am ajuns la trista încredinţare că cele mai înapoiate din punct de vedere duhovnicesc şi moral, cele mai lipsite de cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu şi cele mai lipsite ele viaţă, sunt Adunările având muzica cea mai frumoasă, corurile cele mai dibace, Adunările cari le preţuiesc şi se străduiesc a-şi cheltui cel mai mult timpul şi energia cu ele. …Sub tot felul de motive uşuratice şi pretexte omeneşti — (ba că muzica religioasă ar „înălţa sufleteşte” pe Ascultători; ba că le-ar produce „simţăminte sfinte”; ba că i-ar „apropia de Dumnezeu” ; ba că le-ar „cultiva inima şi aufletul”; etc.) — muzica nu poate face în Adunări, decât:’
a) să se etaleze şi stă se facă pe ea însăşi admirată.
b) să producă emoţii, senzaţii, mişcări sufleteşti trecătoare.
c) să slujească cultului căreia aparţine, la atingerea unui scop material, deci neduhovnicesc: câştig de noi membrii pentru el. ...Uşurinţă, amăgiri, pagubă! Pentrucă în chipul acesta — maicuseamă în chipul acesta! — întoarcerea temeinică la credinţă a sufletelor, deci înoirea lor lăuntrică prin Duhul Sfânt, naşterea lor din nou prin lucrarea făcută de Cuvântul Domnului, sunt foarte serios împiedicate. …La fel, un lucru bine constatat este şi acela că, în Adunările în cari se face şi se dă cel mai mult preţ pe muzică, Cuvântul predicat este în cea mai mare măsură lipsit de duhovnicie, de har şi putere de sus. Sau chiar dacă se întâmplă ca predicarea să fie bună, muzica (în atât ca „artă”, ca muzică în Adunare) o împiedică să-şi ajungă ţinta, prin faptul că în loc de a pleca reţinând Cuvântul „într’o inimă bună şi cinstită” (Luca 8,15) ascultătorii rămân mai degrabă sub impresia firească, trupească şi trecătoare a sunetelor, …”

„… Insă, toată această artă muzicală religioasă, tot acest belşug de sunete, toate aceste coruri, produc — ca şi celelalte arte: poezia, declamaţia, teatrul, pictura, sculptura, etc. — ceeace am mai spus; numai sentimente, emoţii, extaz, mişcări sufleteşti. La fel ca şi un răsărit de soare privit de pe un vârf de munte sau un apus privit în largul mării ori pe întinsul unui bărăgan. Senzaţii şi nimic mai mult!…… Senzaţii care ţin puţin şi pier la fel cum pier şi senzaţiile pricinuite de cocaină, de opiu, ori de băutură. Ca şi acestea, muzica religioasă, muzica în Adunări, nu poate — în atât ca muzică şi ca artă — să schimbe nimănui inima, f i rea, făcându-1 să creadă şi să se pocăiască după voia lui  Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului. Ca şi marii inchizitori (chinuitorii potentaţi şi oficiali, catolici) asemenea cardinalilor Ximenes şi Torquemada, ca şi ţarul Ivan cel Groaznic al Rusiei — cari luau parte regulat la măreţe slujbe religioase  şi se înduioşeau până la lacrimi ascultând Frumoasa muzică a bisericilor respective (latină şi greacă) iar după aceea chinuiau cu dragă inimă şi ucideau şi mai departe mii şi mii de nevinovaţi — la fel tot în „apele* lor rămân ceice iau drept credinţă şi pocăinţă acele trecătoare mişcări sufleteşti pricinuite de muzica religioasă,……”

„…Vrem pilde? Marele cântăreţ şi celebru compozitor de muzică bisericească, Don Lorenzo Perosi, directorul celebrei capele Sixtine din Roma papală — pe care şeful bisericii catolice l-a făcut şi preot, apoi l-a ridicat la rangul de „abate  neştiind cum să-l onoreze mai mult — s’a întors la Dumnezeu şi a primit prin credinţă pe Domnul Isus, ca Mântuitor al său. Acest mare artist al muzicii religioase, autor al vestitei opere „învierea lui Hristos” găsind din întâmplare nişte note evanghelice asupra Epistolelor lui  Pavel şi cetindu-le cu luare aminte, sa luminat, a crezut, s’a hotărât pentru Domnul şi curând a părăsit totul : şi slujba de director al capelei Sixtine şi funcţiunea de preot,! şi abaţia şi biserica catolică, şi pe Papa şi onorurile lui, alăturându-se unei mici Adunări de credincioşi creştini după Evanghelie, din apropierea Romei. Iată unul care a putu mărturisi lămurit că, muzica religioasă mulţumindu-i numai anumite înclinări sentimentale, îl ţinea de fapt în păcatele lui, pierdut, departe de ceeace voia Dumnezeu dela el: pocăinţa şi credinţa vie în Isus Hristos, pentru a fi mântuit….”

Dacă veti cauta pe wikipedia sau pe net date despre fratele Perosi, nu veti gasi mai nimic nici despre convertirea lui, dar nici despre ultimii….50 de ani de viata. S-a întors la Dumnezeu la varsta de 40 de ani în plină glorie omenească. Datele de pe internet despre el sunt un exemplu tipic de zugravire a mormintelor, de falsificare a biografiilor.


Prea era delicat Harul…., articol scris de V.V. Moisescu

14 februarie 2010

Citat:
„Încă de pe vremea apostolilor, fraţii au alunecat pe panta religiozităţii fireşti. Prea era delicat harul, ca să se menţină la astfel de înălţimi; un întreg popor de preoţi şi împăraţi spiri­tuali. Curând şi-au pus peste ei predicatori, cari au degenerat în cler. Au fost înşelaţi de falşi apostoli ai formelor vechiu-testamentale, au căzut în sbucium legalist…”
Articolul „Păsările călătoare” de V.V.Moisescu a apărut în revista Calea credinţei din noiembrie 1949.

Păsările călătoare

„întreabă păsările cerului şi ele te vor învăţa” : Iov 12, 7.

,Barza în ceruri îşi cunoaşte sezonul ei. Şi turtureaua şi rândunica şi cocorul iau seama la vremea când trebue să vină, dar poporul Meu nu cunoaşte judecata Celui Veşnic” : Ier. 8, 7.

Chiar gâştele domestice îşi amintesc toamna de instinctul plecării în ţări mai calde. Strămoaşele lor erau sălbatece. Am văzut cârduri de gâşte ale sătenilor sburând peste case, peste pomi şi peste păduri, deabia mai putând fi regăsite. Ceva înlăuntrul lor le şopteşte de vremea când erau libere şi lăsate să se călăuzească după înclinaţiile lor naturale.

Creştinii dintâi „primitivii” noştri strămoşi în credinţă aveau un dor aprins după Patria de sus. Ei nu-şi pervertiseră instinctul duhovnicesc al aşteptării Domnului, speranţa întâlnirii cu El în văzduh. Noi, urmaşii lor denaturaţi, ne asemănăm mai degrabă cu gâştele îndopate cari să tot vrea să zboare în lar-guri, dar grăsimea nu le lasă şi coteţele în cari sunt închise. Şi raţele măeăesc într’un fel deosebit toamna, bat des din aripi, dar nu se înalţă nici măcar o palmă dela pământ. Au pierdut înfă­ţişarea sprintenă ce o au rudele lor libere, ce-şi fac cuibul lângă bălţi.

Nu în zadar ne-a făcut atenţi Mântuitorul să nu ni se în­greuneze inimile cu îmbuibare (Luca 21, 34), ci dimpotrivă să ne uşurăm tot mai mult, să fim gata pentru marele sbor. Să facem cât mai dese exerciţii de pregătire, cum fac rândunelele înainte de plecare.

PURTAŢI SPRE DESTINAŢIE

Până acum de curând, rămânea un punct de întrebare cum pot sbura păsările călătoare atât de departe, cum de nu obosesc, cum de nu flămânzesc zile întregi. S’a făcut socoteala cât îi e necesar unei păsări să parcurgă distanţa de mii de km. dinspre ţările nordice în Africa şi s’a găsit că îi trebue mai bine de o săptămână. Acum însă păsările cari emigrează au fost urmărite cu aeroplanul şi s’a aflat că ele nu sboară propriu zis ci doar sunt purtate de curenţii de aer rece care se scurge dela Nord spre Sus. N’au nevoie să bată decât rareori din aripi, ca şi vul­turii. In 24 de ore, cele cari călătoresc aşa ajung în Africa.

Creştinii duhovniceşti fac deseori acest fel de sbor uşurat. Ei gustă mai dinainte răpirea spre Patria veşnic caldă. Se avântă pe aripile Duhului, lâsându-se duşi de vântul acesta divin. (In ebraică şi în greacă, adică în limbile în cari s’a compus Biblia, e aceeaş vorbă pentru vânt şi duh). „Toţi cari sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fiii lui Dumnezeu66: Rom. 8, 14. „V’am purtat pe aripi de vultur şi v’am adus la Minfe66, spune Domnul despre poporul Său în preajma celei mai mari hotărâri ce avea de luat: Să continue prin har ori să se pună sub ju­gul legii.

Ei, ca şi Galatenii nechibzuiţi, au început prin Duhul
şi au sfârşit prin firea pământească, primind să aibă legătură cu Dum­nezeu pe temeiul sforţărilor de a face voia Lui. Erau ca şi pă­sările călătoare cari pierzând curentul ce le ducea înainte, se sbat cu puteriie proprii, de multe ori căzând de oboseală în mare sau în gura fiarelor, cari atât aşteaptă.

Încă de pe vremea apostolilor, fraţii au alunecat pe panta religiozităţii fireşti. Prea era delicat harul, ca să se menţină la astfel de înălţimi; un întreg popor de preoţi şi împăraţi spiri­tuali. Curând şi-au pus peste ei predicatori, cari au degenerat în cler. Au fost înşelaţi de falşi apostoli ai formelor vechiu-testa-mentale, au căzut în sbucium legalist şi al „stăruinţii după limbi66. Creştinii apostolici, dimpotrivă, rămâneau pe înălţimile senine unde adie necurmat susurul lin al Duhului. Ca şi Ioan, la Apoc. 4, 2, ei ştiau secretul cum pot să fie „imediat în duh66.

ZBORUL PLANAT

Vulturul, emblema evangheliei după Ioan, ştie sâ plutească fără să bată des din aripi. E ceva neobişnuit această linişte la păsărelele ce se frământă aproape de pământ. Acestea fâlfâie din aripi, doar când ceboară îşi cruţă această osteneală, de ţi se pare că alunecă. <

Aşa sunt şi credincioşii de rând: îşi dau tot interesul să se arate ca fiinţe spirituale, dar nu ştiu secretul sborului la mari înălţimi, sborul planat, care cere minimum de sforţare, cu rezul­tatele cele mai bune.

Pe acest principiu al sborului vulturilor a inventat omul planorul, un aeroplan fără motor. Se menţine în aer, după ce este lansat dintr’un aeroplan, menţinerea* fiindu-i asigurată prin diferite cârme, aparatul fiind purtat de curenţii de aer. Iată deci rezolvată problema sborului lin al păsărilor. Vulturul face viragii largi şi de acolo îşi ocheşte prada asupra căreia cade ca o săgeată. După ce o înşfacă, bate puternic din aripi şi pe dată se află iarăşi sus, de astă dată la cuibul lui. Pe pământ rămâne numai strict timpul necesar pentru primirea hranei.


Bisericile la sfârşitul evului mediu, (1300-1500) cap 6 din Drumul Adunării

13 februarie 2010

Extrase:
” Cine are deci autoritatea de a numi episcopi, păstori şi conducători în general? Pentru apostoli, Hristos era izvorul autorităţii, pentru urmaşii lor, apostolii erau aceia care aveau dreptul de alegere, care apoia trecut asupra congregaţiunilor de credincioşi. Cartea FapteleApostolilor, ne dă un exemplu de numire a lui Ştefan şi a celorlalţi diaconi. Dacă deci în timpul vieţii apostolilor biserica era aceea care făcea această alegere, cu cît mai mult trebuie să se lucreze în acelaş fel după moartea lor. ”

Faţa bisericii se schimbă ca fazele lunii. Adeseori ea este înfloritoare şi sfinţii se înmulţesc pe pămînt, apoi ea pare să decadă şi să dispară în întregime. Cu toate acestea dacă ea dispare într-un loc, noi ştim că ea există în alte părţi, chiar dacă acolo nu se găsesc decît puţini sfinţi care duc o viaţă curată şi care sînt uniţi într-o sfîntă comuniune. Noi credem că biserica va reapare mai puternică şi mai numeroasă încă. Întemeietorul alianţei noastre este Hristos şi căpetenia bisericii noastre este Isus, Fiul lui Dumnezeu”.

Bisericile la  sfârşitul evului mediu .doc
Bisericile la  sfârşitul evului mediu .pdf


Artiştii creștini…blestemata muzică pe bani.

12 februarie 2010

Evrei 12:1 „…să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. …”

De greu vrăşmaş m-am luat.
Mă simt mai mic ca David, iar în faţa mea simt o armată de Goliaţi gata să mă sfâşie cu colţii mârâiţi ai argumentelor lor.
Dar……

Ce este un creştin?
Un creştin este un om care s-a lepădat de persoana/personalitatea lui veche, păcătoasă şi în duhul lui lăuntric s-a născut Fiul lui Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu.  Acest Duh este gelos şi-l va face pe creştin să nu-L iubească decăt pe Dumnezeu. În tânjirea lui către Dumnezeu, creştinul se va lepăda tot mai mult de persoana lui proprie, şi-o va tăgădui, se va lepăda de vituţile lui carnale, de talentele lui naturale şi va căuta să se umple cu virtuţile Duhului, cu roada Duhului. Aceste feluri de podoabe au origini diferite şi antagonice. Talentele naturale vin din carne(firea pământească), ne naştem cu unele iar pe cele mai multe le dobândim şi cizelăm prin aşa-zisa educaţie.
Talentele naturale fac parte din vechea creaţie, din omul cel vechi.
Un creştin va căuta tot mai mult să-l lepede pe cel vechi şi să se îmbrace în cel nou, să dobândească virtuţile Celui Nou prin cele 4 practici lăsate de apostoli: Învăţătura apostolilor, Legătura frăţească, Frângerea pâinii şi Rugăciunea. (De ce frângerea pâinii? „Adu-ţi aminte de Isus Hristos…” . „El..nu şi-a plăcut Lui însuşi.” ) Virtuţile duhului nu sunt talente naturale, ci calităţi supranaturale crescute prin părtăşie în cei care stăruie în zidirea sufletească. Meritul pentru aceste virtuţi este în totalitate a Celui ce a plătit preţul răscumpărării. Un creştin nu va căuta să se arate pe sine, omului Lui cel vechi, se va ruşina de el, s-a pocăit(răzgândit) de faptele lui vechi şi se bucură în Domnul Isus Cristos. Un creştin trăieşte spre lauda Slavei Harului Domnului Isus. Pentru un creştin căutarea slavei lui proprii este o urâciune.

Ce este un artist?
Un artist este  un om care are o abilitate anume innăscută sau dobândită prin exerciţiu şi/sau educaţie. Această  abilitate este a lui proprie, a fiinţei lui vechi, ţine de persoana lui, nu este un Har căpătat. (Un creştin în care cresc virtuţile Domnului nu se va numi artist al credinţei sau artist al răbdării!) Un artist care posedă un anumit talent va căuta să şi-l pună în evidenţă pentru a căştiga faimă şi/sau bani.  Meritul este al lui pentru că a depus un efort în dobândirea sau cizelarea prin experimentare a talentului. Un artist se simte îndreptăţit să capete o recompensă materială pentru talentul său, pentru investiţia sa şi pentru timpul folosit. Au fost ale lui, din fiinţa lui, deci fiinţa lui trebuie să profite. Există consumatori de artă, biete fiinţe umane care îşi hrănesc vanitatea cumpărând lucruri  care nu hrănesc, dovedindu-şi astfel goliciunea bietului lor suflet amăgit şi scuturat de puterea păcatului. Deci artistul este ca un fabricant de bunuri, atâta timp cât are clienţi care consideră produsul talentului său o marfă, o apreciază şi o cumpără. Toate aceste lucruri se petrec în lume.

Nu există artă creştină.
Domnul Isus a venit plin de Har, nu plin de artă.
Noi avem nevoie de Har, nu de artă.
Slujirea unii altora o facem conform cu harul primit, nu cu talentul omului vechi.
Slava la care am fost chemaţi este slava Domnului Isus. Viaţa Lui pe pământ a fost o jertfă, nu artă, răstignirea lui nu a fost o piesă de teatru, învierea nu a fost ficţiune.
Atenţiune!
Faptul ca AZI Domnul Isus stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi nu este o utopie.
El stă pe Tronul Harului. De acolo ne împarte har, nu talente, băgaţi bine de seamă!
Noi de El ne apropiem, cu smerenie şi pocăinţă, cu lepădare de sine, nu cu talente.
De la El luăm har(talanţi) cu care slujim fraţilor, nu slujim cu abilităţile noastre.
Domnul Isus a făcut stropirea sângelui în cer şi a stropit şi conştiinţele(cugetele) noastre pentru a le curăţi de faptele moarte.
Talentele sunt fapte moarte.
Să slujeşti cu talentul, nu cu Harul este o nelegiuire.
Să te lauzi cu talentul este un sacrilegiu.
Să vinzi talent pe bani spunând că este Har este o pângărire a sângelui şi o batjocorire a Duhului Harului. Evrei 10:29
Dacă ai citit până la capăt, deschideţi gura cu blândeţe, dar ferm împotriva acestei nelegiuiri, ca să nu fi şi tu părtaş pedepsei ei.

Nu există artişti creştini!

Creştinii nu sunt artişti.
Artiştii nu sunt creştini.

În Numele Domnului Isus
fratele d.


Valdenzii şi albigenzii, cap. 5 din Drumul Adunării

11 februarie 2010

Extrase:
„După obiceiul înrădăcinat al epocii de a da nume sectare acelora care reveneau la învăţătura Scripturilor, mulţi din aceşti credincioşi au fost numiţi „petrobrussieni” sau „henricieni”, epitete pe care ei nu le-au acceptat niciodată. Bernard de Clairvaux se plîngea cu amărăciune că ei nu voiau să poarte nici un nume al întemeietorilor lor. El scria : „Dacă îi întrebaţi cine este autorul sectei lor, ei refuză să vă dea un nume. Unde se poate găsi vreo erezie care să nu aibă propriul ei conducător de erezie ? Maniecheienii îl aveau pe Mani ca conducător şi învăţător; sabelienii, pe Sabelius ; arienii, pe Arie ; ‘eunomienii, pe Eunomius, nestorienii, pe Nestor. Nu există o epidemie de acest fel, care să nu aibă întemeietorul ei, dela care a primit numele şi existenţa. Sub ce nume sau titlu trebuie ca să fie clasaţi aceşti eretici ? Sub nici unul în adevăr, căci erezia lor nu este de obîrşie omenească …. şi ei nu au primit-o  dela nici un om ….” Şi Bernard a tras concluzia că ei au primit-o dela ‘demoni !”

Inchizitorul Reinerius, mort în 1259, raportează cele ce urmează :
„In ceeace priveşte sectele vechilor eretici în număr de mai mult de şaptezeci, prin graţia lui Dumnezeu ele toate au fost nimicite cu excepţia manicheienilor, arienilor, roncarienilor şi leoniştilor care au năpădit Germania. Printre toate aceste secte existente sau nu, nici una nu este atît de dăunătoare pentru biserică cum este cea a leoniştilor şi aceasta pentru trei motive : Primul, este lunga durată a acestei erezii, căci se crede că ea există din timpul lui Silvestru, după alţii că ar exista din timpurile apostolice. Al doilea, este că leoniştii se găsesc aproape pretutindeni,, aproape nu există ţară, unde ei să nu se găsească. Al treilea, este că dacă toate celelalte secte îngrozesc ascultătorii lor prin enormitatea hulelor lor împotriva lui Dumnezeu, leoniştii au o mare  aparenţă de evlavie, avînd o conduită curată înaintea oamenilor, ataşîndu-se cu credinţă de lucrurile lui Dumnezeu, ca şi în toate articolele privind mărturisirea de credinţă. Numai că ei hulesc biserica romano-catolică şi clerul şi că mulţimea laicilor este foarte dispusă să-i creadă ..”

Valdenzii si albigenzii .doc
Valdenzii si albigenzii .pdf


Orientul, cap. 4 din „Drumul Adunării” de Broadbent

10 februarie 2010

Extras:
„Binele de care ar fi putut ca să beneficieze bisericile separate de stat, a fost puternic diminuat de faptul că ele aveau mitropoliţi sau patriarhi care reclamau sprijinul braţului lumesc pentru a face să fie acceptate decretele lor, făcîndu-se astfel adeseori instrumente de opresiune ale Statului. Aceste biserici s-au învăţat ca să considere în mod fatal ca centru al lor, nu pe Hristos, ci Seleucia sau Bagdadul. Ele trimiteau rapoartele lor acolo, mai degrabă decît să consulte pe „Acela care umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur”. Ele primiră de acolo pe episcopii lor pentru ca să-i conducă, în loc să se bizuie pe Duhul Sfînt ca să li se dăruiască darurile duhovniceşti necesare pentru zidirea sfinţilor şi propovăduirea Evangheliei.”

Orientul, doc
Orientul, pdf


„Paulicienii şi Bogumilii”, cap. 3 din Drumul Adunării de Broadbent

9 februarie 2010
Extras: „Istoria veacurilor de după Constantin, ne descoperă starea lumească crescîndă şi ambiţia clerului din bisericile catolice din răsărit şi din apus. Ele au ajuns pînă acolo ca să pună mîna pe conştiinţe şi de asemenea pe bunurile lor materiale, şi pentru a-şi realiza  ambiţiile lor, ele au recurs la o violenţă şi la o perfidie fără de margini. Istoria ne dă ici şi colo o apreciere sumară despredureroasa  cărare a oamenilor credincioşi, care în toate timpurile şi în toate locurile au suferit tot ceeace biserica dominantă le-a aplicat, mai degrabă decît să se lepede de Hristos sau de a renunţa să meargă  pe urmele Lui. Istorisirile adevărate ale acestor martori au fost pe cît posibil şterse. Scrierile ca şi autorii acestor scrieri au fost nimicite, atît cît le-a stat în putinţă persecutorilor. Mai mult decît atît, dornici de a-şi îndreptăţi cruzimile, aceşti pesecutori răspîndeau pe seama victimelor lor istorisirile cele mai necuviincioase. Ei erau descrişi ca eretici şi li se atribuiau învăţături rele, pe care însă de fapt aceştia le respingeau. Ei erau numiţi „sectari” şi li se aplicau anumite etichete (calificative) pe care ei nu le-ar îi recunoscut niciodată. Aceşti martiri se numeau în general creştini sau fraţi; însă li se dădeau nume  diferite pentru a crea impresia că ei reprezentau secte noi şi străine. Ei erau desemnaţi cu epitete insultătoare pentru a vătăma reputaţia lor. Este deci greu de a urmări istoria lor. Rapoartele adversarilor lor sînt foarte suspecte şi cuvintele scoase de pe buzele lor prin torturi sînt fără valoare. Totuşi în ciuda acestor obstacole, ne-au rămas încă o seamă de evidenţe demne de crezare, încontinuu înmulţite prin investigaţii, care ne arată ce erau aceşti oameni şi ce au făcut, ce au crezut şi ce au învăţat.”

Paulicienii şi Bogumilii .doc
Paulicienii şi Bogumilii .pdf
paginile lipsa   (48-49)  .doc 

 


Creştinismul în creştinătate, cap 2 din „Drumul Adunării” de fr. Broadbent.

8 februarie 2010

Din cuprins:
1. Biserica şi statul. Sfârştul Imperiului Roman de apus, Donatiştii, Sinodul de la Niceea, Atanasie, Mărturisirea de credinţă, Canonul Scripturilor, Unirea Bisericii cu statul, Invazia popoarelor migratoare
2.Lupta împotriva ereyiilor, Augustin, Pelaghie, Învăţături false
3.Pustnicii şi ordine călugăreşti, Antoniu
4.Misiunile
5.Un reformator. Priscilian.

Creştinismul în creştinătate în .doc
Creştinismul în creştinătate în .pdf


„Drumul Adunării”, un alt fel de istorie a Adunării, E.H.Broadbent, cap I „Începuturi”

8 februarie 2010

De ce această istorie e altfel?

Fiindcă fratele Broadbent a urmărit firul Adunării vii, în măsura în care aceasta a lăsat urme în lumea care n-o (re)cunoaşte. A scos în evidenţă acele mişcări mai puţin cunoscute căutând să arate mărturia continuă a Domnului Isus de-a lungul a 2000 de ani de …Adunare.

Cuprins capitolul I, Începuturi:
1.Biserica lui Hristos şi Bisericile lui Dumneyeu
2.Biserica. Sinagoga şi filosofia păgână.
3.Primii martiri ai Bisericii şi scrierile lor, Clement, Ignaţiu, Policarp, Irineu, Tertulian, Origen, Ciprian
4.Diferite forme de biserici, Montanus, Marcion, Catarii, Donatiştii, Manicheiştii
5.Epistola către Diognetus
6.Persecuţiile. Constantin Cel Mare.

Începuturi în .doc
Începuturi în .pdf

Citat din capitolul 1:
Acest trup sau întreaga Biserică a lui Hristos, nu poate fi văzută trăind şi lucrînd într-un singur şi acelaşi loc. Mulţi din membrii ei. fiind deja cu Hristos şi alţii răspîndiţi prin toată lumea. Biserica este deci chemată ca să se facă cunoscută şi să dea o mărturie în diferite locuri şi la anumite epoci, prin ajutorul bisericilor lui Dumnezeu. Fiecare din ele se compune din ucenici ai Domnului Isus, care acolo unde trăiesc ei se adună în Numele Lui. Domnul le-a făgăduit de a fi în mijlocul lor şi Duhul Sfînt se manifestă în diferite feluri prin toţi membrii ei (Matei 18.20 ; 1 Cor. 12.7). Fiecare din aceste biserici este în legătură directă cu Domnul, îşi primeşte autoritatea de la El, fiind răspunzătoare faţă de El (Apoc. 2.5). Nimic în Sfînta Scriptură nu ne sugerează că vreo biserică ar fi sub tutela alteia sau că ar putea să existe o federaţie a tuturor bisericilor . Ele sînt totuşi unite între ele printr-o împărtăşire intimă şi personală (Fap. 15, 36). „


În cer.

7 februarie 2010
M-apropiu cu încredere deplină
de Tronul Harului, din Cort, din cer
să caut îndurare și lumină
și Har să capăt, când smerit Îl cer. (Evrei 4:16 Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har)
.
Cărarea către Locul Cel Preasfânt
străbate însă  cortul cel dintâi,(Ev.9:8 Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul prea sfânt, nu era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi.)
cu clerici rânduiți ca pe pământ(Evrei 7:28 În adevăr, Legea pune mari preoţi pe nişte oameni supuşi slăbiciunii;)
și slujbe ce te-ndeamnă să rămâi.
.
Să nu te-apropii de Hristos, de Har
de Tronul îndurării din Sion,
de sângele stropitului altar,
de Mielul ce vorbește de pe Tron.(Ev.12:22 Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea..)
.
Să te întorci să-l lepezi pe Preasfântul
din ceruri ce vorbește necurmat
ce-a clătinat cu Glasul Lui pământul
și-a spus că-L va mai clătina odat’.(Evrei 12:25 Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte!)
.
În cortul cel dintâi sunt slujitori(Evrei 7:23 Mai mult, acolo au fost preoţi în mare număr, pentru că moartea îi împiedica să rămână pururea)
preoți slujind pe alții la altare (Ev 9:6 Şi după ce au fost întocmite astfel lucrurile acestea, preoţii care fac slujbele, intră totdeauna în partea dintâi a cortului.)
și dându-și slujba altor muritori (Evrei 7:24 Dar El, fiindcă rămâne „în veac”, are o preoţie, care nu poate trece de la unul la altul)
în temple pământești de închinare.(Evrei 9:1 Legământul dintâi avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un locaş pământesc de închinare)
.
Dincolo de perdea e numai El (Evrei 9:7 Dar în partea a doua intrănumai marele preot,)
ca slujitor al Locului Preasfânt (Evrei 8:2 Evrei 8:2 ca slujitor al Locului prea sfânt )
în cer intrat-a El cerescul Miel (Evr.9,24:” Caci Hristos …. a intrat chiar in cer ...)
și-a-ntemeiat cerescul legamânt.(Evrei 9:15. Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legămînt nou,)
.
În cer
mă duc și eu când mă închin,
în cer am fost urcat prin Har să stau,(ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus. Efes.2:6)
în cer m-opresc când prin credință vin
la vreme de nevoie Har să iau.(Evrei 4:16 ..ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie)
.
Nu mă opresc în cortul pământesc
cu temple-n care ritualuri goale,
preoți cu mare fală săvârșesc,
slujind imaginea celor reale.(Evrei 8:5 Ei slujesc chipul şi umbra celor cereşti)
.
Ci trec pe Calea Nouă, prin perdea,(Evrei 10:20 pe calea cea noua si vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua din launtru, adica trupul Sau)
pătrund în locul închinării, viu,
în Duh și-n Adevăr să pot vedea,(Ioan 4:23 închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.)
fântâni țâșnind în secul meu pustiu.(Ioan 4:14 va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică)
.
Cum este Cel ceresc sunt cei cerești (ICor 15:48şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti)
din Duh născuți, din Adevăr hrăniți,(I Timotei 1:2fiindcăte hrăneşti cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături)
în cer strângând comori duhovnicești,(1 Timotei 6:19 aşa ca să-şi strângă pentru vremea viitoare drept comoară o bună temelie )
în ceruri stau prin duhul fericiți.
.
Apropiați de Muntele ceresc,(Evrei 12:22 Ne-am apropiat de. Muntele Sionului)
(Ierusalim-cerescul legământ),(Galateni 4:26 dar Ierusalimul de sus este liber şi el este mama noastră)
nu mai slujesc în felul omenesc,
cu temple și preoți de pe pământ.
.
Căci drumul către Locul Cel Preasfănt
îmi stă închis, de nu alung din minte
întâiul cort, întâiul legamânt
și vechile slujiri de mai-nainte. (Ev 9:8 8 Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul preaSfânt, nu era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi)
.
Ci-n părtășia Fiului chemați,(I Ioan 1:4 Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos)
înconjurați de-al martorilor nor,(Evrei 12:1 Si noi, dar, fiindca sintem inconjurati cu un nor asa de mare de martori)
când doi sau trei în El sunt adunați( Matei18:20 unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.)
„e și El acolo în mijlocul lor”.
.
La tron, acolo, unde frații stau
în Noul fel, în Noua Lui slujire,
talanți de Har  primesc de sus și-i dau
spre-a fi-nmulțiți și-a crește în iubire.(II Cor 4:15 pentru ca harul fiind impartit prin multi să înmulţească mulţumirile...)
.
Ceresc
Sion, acum cât de hulit
ești tu de-acei ce nu-ți cunosc valoarea.
Eu te iubesc cum ești, disprețuit,(Isaia 62:1 de dragostea sionului nu voi tăcea, de dragostea ierusalimului nu voi sta liniştit)
si-aștept cu dor să-ți revelezi splendoarea.(Romani 8:19 De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocatădescoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8:19)
(Din cuvantul de azi din adunare)

Începutul căderii, 1949.

7 februarie 2010

Click pt vizualizarea documentului

Public aici un document din revista Calea Credinţei din iunie 1949, editată de Cultul Creştin după Evanghelie.
E vorba de primele ingerinţe ale securităţii comuniste între fraţi, primele presiuni, uşoare la început, dar apoi din ce în ce mai greu de dus. Pentru început securiştii-comunişti au avut nevoie de o informare solidă. De aceea au cerut Cultului ca în mod centralizat să prezinte liste cu toţi cei care vestesc Cuvântul în adunări. O cerere aparent nevinovată, „dacă doriţi autorizaţie?” spuneau ei. Şi astfel securiştii care se ocupau de culte au primit de-a gata lista cu „materia primă”, cu oamenii care trebuiau intimidaţi, reduşi la tăcere, calomniaţi, păcăliţi. Totul în cea mai deplină conspirativitate, cu sprijinul tacit al conducătorului cultului respectiv.
Vorbim aici de Cultul Creştin după Evanghelie, dar se poate extrapola fără probleme la toate cultele şi grupările, metodele au diferit puţin.  Ce este cinic în acest document e grija cu care securistul a cerut să se menţioneze că nu-l interesează cei care iau cuvântul in adunări odată sau mai rar ci cei activi, zeloşi, cei care trebuiau anihilaţi, cu alte cuvinte. Să nu facă risipă de resurse, să nu prade orzul pe gâşte, altfel spus.


Către adunări

In conformitate cu dispoziţia MINISTERULUI CULTELOR comunicată Uniunei cu Nr. 14.893/949 şi Nr. 16.743 din Iunie 1949, rugăm toate Adunările a ne trimite foarte urgent printr’o scri­soare recomandă, următoarele date cu privire la Bătrânii (Presbiterii) notaţi în autorizaţie, precum şi cu privire la cei ce acti­vează în Adunare, vestind Evanghelia.

Acestea nu privesc pe cei ce iau cuvântul în adunare odată la o lună sau chiar mai rar, ci pe cei ce activează mai intens.
Iată datele pe care sunteţi rugaţi a le trimete foarte urgent:
-Numele şi Pronumele,
-domiciliul,
-data naşterii (anul, luna, ziua),
-locul naş­terii (Judeţul şi Comuna),
-origina socială (profesiunea părinţilor).
-Câte clase a învăţat,
-situaţia militară (contigentul* gradul, numă­rul matricol şi unitatea).
-Starea civilă (căsătorit, necăsătorit, vă­duv, divorţat).
-Numele şi pronumele soţiei precum şi ocupaţia,
-numele copiilor sub 18 ani; data naşterii copiilor (anul, luna, ziua).
-Locul naşterii copiilor (Judeţul, Comuna).

Aceste date Ministerul ni le cere până la 25 Iunie. Ştim că revista va sosi la D-voastră, după această dată, deci vă rugăm să vă grăbiţi, ca să nu întârziem prea mult, faţă de cerinţa Ministerului

Delegaţia, anul acesta a fost aleasă la Conferinţa generală precum Urmează: Al. Panaitescu, Gh. Oprea Teodorescu şi Ştefan Azimioară; iar ca supleanţi: Gh. Giuvelea şi Coinst. Ionescu.

Rugăm stăruitor toate Adunările a se gândi să mai trimită şi pentru cheltuelile Delegaţiei.

Cărţile noastre de cult se pot procura dela Uniune, din Ploeşti. Biblia broşată sau legată în pânză, Evanghelii şi puţin mai târziu, nădăjduim că vom avea şi Cartea de cântări.

Adunările cari n’au trimis inventarele de averea adunării, sunt rugate a le trimite de urgenţă. Cele ce n’au nimic, au obligati a ne comunica acest lucru.

Adunările cari n’au trimis tabelele de membrii şi datele ce­rute prin eirculările noastre de mai înainte, sunt rugate a le tri­mite cât mai repede pentru a avea starea legală (autorizaţia de funcţionare).

AL Panaitescu


Cuplu

4 februarie 2010

Un cuvânt oribil.
Mă scandalizez de fiecare dată când îl aud. Îi corectez pe apropiaţii care-l folosesc. Stârnesc zâmbete, întrebări.
E mecanic, zoologic, carnal.
Îl aud tot mai des, e prezent şi în predici,  în cărţi, în emisiuni creştine…Se face „consiliere” pentru „cupluri” creştine.
E „neologism” sodomit, împrumutat nerumegat.
În Sodoma nu poţi folosi „familie„, e demodat, jigneşti, eşti ridicol. De unde să ştii că sunt familie, zici „cuplu” şi gata. Sau „pereche”, ca pantofii sau iepurii.
„…toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine…” nu cuplurile.
În limba canaanului  se spune familie, nu cuplu, se spune soţ sau soţie, nu partener.
Har!


%d blogeri au apreciat: