Anabaptiştii(rebotezătorii), cap. 9 din Drumul Adunării

28 Februarie 2010

Anabaptiştii .doc
Anabaptiştii .pdf


Liviu Olah despre muzică:”…muzica, muzica şi iarăşi muzica…de-aceea lucrarea nu merge. De-aceea nu merge.”

24 Februarie 2010

Extras:

Dumnezeu nu lucrează direct azi la mântuirea oamenilor, nu lucreză prin îngeri, nici prin decretele Sale cereşti, ci lucreză prin noi, fraţi scumpi.
Înţelegeţi?

Prin voi, prin mine, prin noi şi dacă noi nu stăm la dispoziţia Lui, zadarnic a murit Cristos. Oamenii vor merge în iad. Eu şi tu trebuie să devenim o unealtă în mâna lui Dumnezeu, trebuie să devenim un canal de legătură între Dumnezeu şi oameni, trebuie să devin un om al rugăciunii care să stăruiesc pe genunchi pentru pocăinţa celor din jurul meu.
N-am făcut treaba aceasta, noi am dezvoltat în bisericile noastre muzica, muzica şi iarăşi muzica. Am adus teatrele în biserica noastră. Am dezvoltat fanfarele în biserica noastră, programe peste programe, poezii peste poezii şi tare i-a plăcut diavolului teatrul acesta, clubul pe care l-am adus în bisericile noastre.
De-aceea lucrarea nu merge.
De-aceea nu merge.

Liviu Olah, Oradea, 1974

Vizionaţi aici, vorbirea lui Liviu începe la minutul 2 sec 23.

După ce ascultaţi, citiţi şi  aici despre felul cum a fost „stins” acest foc şi cine l-a stins.

Cu subiect asemănător(despre muzică):
https://vesteabuna.wordpress.com/2010/02/14/muzica-in-adunari/

https://vesteabuna.wordpress.com/2010/02/12/artistii-crestini-blestemata-muzica-pe-bani/


Reforma, cap 8 din Drumul adunării

23 Februarie 2010

(Luther) spusese : „Eu o spun de o sută de mii de ori : Dumnezeu nu vrea serviciu cu forţa. Nimeni nu poate fi sau nu trebuie forţat ca să creadă”, în 1526, el scrisese : „Adevărata poruncă evanghelică nu poate fi prezentată printre orice fel de oameni. Numai aceia care sînt hotărîţi în mod serios ca să fie creştini şi să mărturisească Evanghelia prin cuvînt şi prin faptă, trebuie să se înroleze în mod nominal şi să se strîngă separat într-un loc pentru rugăciune, citire, pentru a boteza, a lua Sfînta Cină şi a face alte lucrări creştine. Acest tip de biserică permite să se descopere aceia care nu se comportă ca adevăraţi creştini, să fie mustraţi, să-i îndrepte sau să-i excludă după rînduielile lui Hristos (Matei 18, 15). Credincioşii adunaţi pot da milostenii care să fie împărţite săracilor după exemplul dat de apostolul Pavel ( I I Corint. 9, 1—12). Aici nu ar fi necesar ca să se cînte mult şi frumos. Serviciile pentru botez şi Sfînta Cină pot să fie astfel prăznuite în cea mai mare simplitate în concordanţă cu Cuvîntul lui Dumnezeu şi în dragoste. însă eu nu pot încă să organizez o astfel de strîngere, căci eu nu am oamenii care ar trebui pentru aceasta. Totuşi dacă acest lucru trebuie să fie şi dacă voi fi constrîns eu îl voi face şi chiar de bună voie. Aşteptînd acest lucru, eu pot face chemări, să propovăduiesc, să ajut, să îndemn la lucrare pînă ce creştinii vor primi Cuvîntul cel adevărat în inimă şi vor descoperi în ei înşişi cum să lucreze şi cum să stăruiască”. Cu toate acestea, Luther ştia bine că oamenii care îi trebuiau erau aici. El îi descrie ca fiind evlavioşi cu adevărat, sfinţi, copii m lui Dumnezeu. După multă ezitare, el însuşi sfîrşi prin a se opune oricărei tentative de a pune în practică ceea ce a ştiut aşa de bine să zugrăvească. Totuşi el nu a făcut aceasta, aşa ca mulţi •din aderenţii săi, care priveau biserica luterană ca cea mai bună formă posibilă de religie care se poate concepe. El a descris-o ca provizorie, ca o curte exterioară şi nu ca ,,sanctuarul”, şi nu a încetat să sfătuiască şi să avertizeze poporul. El a spus: „Examinînd bine ceea ce face lumea care se numeşte evanghelică şi care ştie să vorbească despre Hristos, s-a observat că nu există nimic înapoia acestei mărturisiri. Cea mai mare parte se înşeală pe ei înşişi. Numărul acelora care au început cu noi şi le-a plăcut învăţătura noastră, a fost de zece ori mai mare decît acum sau numai a zecea parte din ei au rămas credincioşi. Ei învaţă fără îndoială ca şi papagalul, să repete cuvinte, însă nu au făcut experienţa cu inimile lor. Ei rămîn exact ceea ce sînt. Ei nu înţeleg şi nici nu simt cît este Dumnezeu de adevărat şi credincios. Ei laudă mult Evanghelia şi o doresc mai întîi în mod serios, dar mai pe urmă nu rămîne nimic din toate acestea, căci ei fac ceea ce iubesc şi se dedau la plăceri şi devin mai răi decît erau înainte şi sînt mult mai nedisciplinaţi şi mai îngîmfaţi decît alţi oameni. Ţărani, hurghezi şi nobili, toţi sînt mai lacomi şi mai nedisciplinaţi decît sub papalitate. Ah Doamne Dumnezeule ! numai de am pune în practică cu adevărat această doctrină şi atunci Tu ai vedea -că unde acum merg o mie de persoane ca să ia sacramentele, atunci vor merge abia o sută. Atunci vor fi mai puţine din acele oribile păcate cu care papa prin legile sale infernale a inundat lumea; noi vom fi în sfîrşit o adunare creştină, şi nu cum sîntem acum aproape adevăraţi păgîni, purtînd numele de creştini. Noi vom
putea despărţi din mijlocul nostru pe cei care prin faptele lor arată că nu au crezut niciodată şi nu au avut niciodată viaţa,
lucru care acum ne este imposibil !”. Odată noua biserică pusă sub autoritatea statului, devine imposibil de a o mai transforma. De asemenea Luther nu a pretins niciodată că bisericile pe care el le-a întemeiat erau organizate după modelul Scripturilor. în timp ce Melanchton vorbea despre principii protestanţi ca fiind principalii membri ai bisericii, Luther li numea episcopi de împrumut şi el exprima în mod frecvent regretul său de a nu se putea bucura de libertatea de simplu creştin şi de independenţa congregaţiunii creştine, care a fost altă dată scopul lui.

cap. 8 in doc

cap 8 in .pdf


Lolarzi, husiţi şi Uniunea fraţilor, cap 7 din Drumul Adunării

20 Februarie 2010

„Sir John a fost în sfîrşit capturat în ţ a r a Galilor şi condamnat la moarte prin ardere pe rug. El a fost primul dintre nobili englezi care a murit din cauza credinţei«. După moartea sa, o nouă lege a fost decretată : oricine va citi Scriptura, o va face cu preţul vieţii sale, a bunurilor sale mobile şi imobile. El va fi condamnat ca eretic faţă de Dumnezeu* duşman al coroanei şi trădător al imperiului, şi nu va avea nici drept de refugiu, dacă el stăruie în erezia sa. Dacă el recădea după ce fusese iertat, el va fi spînzurat pentru trădare împotriva regelui şi apoi pe rug* pentru erezie împotriva lui Dumnezeu. Cu toate aceste măsuri, fraţii deşi au t r ă i t ascunşi sau alungaţi în exil, ei nu au putut fi nimiciţi şi anumite congregaţiuni au continuat chiar să existe. Aceşti credincioşi se găseau îndeosebi în estul Angliei şi la Londra. în perioada urcării pe tron a l u i Enric al Vl-lea, (1422) au existat mari congregaţiuni în împrejurimile Becclesului. Cu toate că aceste biserici au fost frecvent suprimate, apoi reformate, unele din ele au existat perioade îndelungate. Spre exemplu în comitatul Buckingam, multe durară şasezeci sau şaptezeci de ani şi rămaseră în legătură cu cele dela Norfolk Suffolk şi cu altele din ţară. Scriind în 1523 lui Erasmus, episcopul din Londra spunea : „ Nu este vorba de oarecari nout ă ţ i periculoase, ci mai degrabă de noi adausuri la marea c e a t ă de eretici Wicleffieni.”

Despre cartea Năvodul credinţei
„în această carte noi ultimii veniţi, nu căutăm altceva decît să vedem primele începuturi şi să revenim acolo, după cum Dumnezeu ne va face capabili. Noi sîntem ca nişte oameni care examinează o casă arsăşi care caută să-i găsească temelia. Lucrul este cu a t î t mai anevoios cu cît ruinele sînt acoperite cu plante de tot felul şi multă lume le confundă cu temelia. Ei spun : „iată temelia” sau „chiar aşa trebuie să meargă totul*1 iar alţii repetă după ei acest lucru. în, aceste noutăţi care au prins rădăcină ei îşi imaginează că au descoperit temelia edificiului. în realitate ei au găsit ceva, care este* cu totul altceva şi care este contrar cu temelia cea adevărată.. Acest lucru complică mult căutările, căci dacă toţi spun : „vechea temelie este ascunsă sub aceste ruine”, ei se pun pe săpat şi scormonit pentru a o găsi. Astfel ei vor face lucrarea cea a d e v ă r a t ă
restabilind toate lucrurile pe temelia lor aşa cum au făcut Neemia şi Zorobabel după distrugerea Templului. Este cu mult mai greu
acum de a ridica ruinele spirituale, după un timp atît de lung şl de a reveni la starea primitivă pentru care nu există altă temelie
decît Isus Hristos şi de care mulţi s-au îndepărtat întorcîndu-se spre alţi dumnezei”.
El a mai scris : „Eu nu spun că peste t o t unde au propovăduit apostolii toţi au crezut, ci numai aceia pe care Dumnezeu i-a
ales, aici mai mulţi, acolo mai puţini. în timpul apostolilor adunări le de credincioşi erau numite după oraşe, sate sau districte,
unde se adunau fraţii de aceiaşi credinţă. Aceste biserici (adunări) au fost despărţite de către apostoli de cei necredincioşi. Eu nu vreau să spun prin aceasta că fraţii locuiau toţi împreună în anumite străzi speciale ale oraşului, ci că ei erau uniţi prin credinţă asemănătoare şi se adunau pentru a fi în împărtăşire spirituală unii cu alţii prin Cuvîntul lui Dumnezeu. Din această cauză această asociaţie spirituală în credinţă era numită biserică de credincioşi”.

Cap 7 în .doc
cap 7 în .pdf


De dragostea Sionului, Isaia 62

20 Februarie 2010

De dragostea Sionului nu voi tăcea
de dragostea Ierusalimului voi spune

tot ceea ce la Domnu-i va plăcea
să-mi dea, când stau cu El în rugăciune.

Neliniştit ca focul din tăciuni
ce-l scurm-un vreasc în mii de scânteieri
se-aprinde duhul meu în rugăciuni
şi-n Har se întăreşte-n noi puteri.

Zidesc în duh darâmături străvechi,
dezgrop cetăţi zăcute în ruine,
idei în rânduri, gânduri în perechi:
imagini cu realităţi divine
.

Ca Neemia în noapte… ies şi eu
şi înconjor plângând dărâmătura
Ierusalimul frumos din gandul meu

aşa cum mi l-a revelat scriptura.

Apoi, la ziuă, fraţii mi-i îndemn,
să ridicăm cetatea din ruine,
să creştem zidul glorios şi demn,
să-I fim spre slava Lui, nu spre ruşine.

Să râdă slujitorul amonit
rânjindu-şi hâd dispreţul lui murdar,
zidesc şi lupt şi ştiu şi-s liniştit

că cei din cort n-au parte la altar.


Muzica în adunări

14 Februarie 2010

Articol publicat de fratele Florea Moisescu în revista Calea credinţei din ian-martie 1951.
Tot articolul aici. Atenţie 12 pagini.

Extrase:
Si acum ne întrebam : Ce a devenit oare pentru foarte multe din Adunările creştine de atâtea denumiri, muzica ce nu-şi are locul nici măcar în ultima clin cele trei grupe de adevăruri amintite mai sus? N’a ajuns ea oare sufletul lor, respiraţia lor, preocuparea lor de căpetenie, însăşi viaţa lor? Cu muzica, cu corurile lor, ele ţin să arate că mai trăiesc, că mai sunt înviată! Până acolo, încât— în atât cât am cercetat lucrurile mai în adâncul lor, colindând ţara în lung şi în lat prin Adunări purtând nume felurite — am ajuns la trista încredinţare că cele mai înapoiate din punct de vedere duhovnicesc şi moral, cele mai lipsite de cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu şi cele mai lipsite ele viaţă, sunt Adunările având muzica cea mai frumoasă, corurile cele mai dibace, Adunările cari le preţuiesc şi se străduiesc a-şi cheltui cel mai mult timpul şi energia cu ele. …Sub tot felul de motive uşuratice şi pretexte omeneşti — (ba că muzica religioasă ar „înălţa sufleteşte” pe Ascultători; ba că le-ar produce „simţăminte sfinte”; ba că i-ar „apropia de Dumnezeu” ; ba că le-ar „cultiva inima şi aufletul”; etc.) — muzica nu poate face în Adunări, decât:’
a) să se etaleze şi stă se facă pe ea însăşi admirată.
b) să producă emoţii, senzaţii, mişcări sufleteşti trecătoare.
c) să slujească cultului căreia aparţine, la atingerea unui scop material, deci neduhovnicesc: câştig de noi membrii pentru el. ...Uşurinţă, amăgiri, pagubă! Pentrucă în chipul acesta — maicuseamă în chipul acesta! — întoarcerea temeinică la credinţă a sufletelor, deci înoirea lor lăuntrică prin Duhul Sfânt, naşterea lor din nou prin lucrarea făcută de Cuvântul Domnului, sunt foarte serios împiedicate. …La fel, un lucru bine constatat este şi acela că, în Adunările în cari se face şi se dă cel mai mult preţ pe muzică, Cuvântul predicat este în cea mai mare măsură lipsit de duhovnicie, de har şi putere de sus. Sau chiar dacă se întâmplă ca predicarea să fie bună, muzica (în atât ca „artă”, ca muzică în Adunare) o împiedică să-şi ajungă ţinta, prin faptul că în loc de a pleca reţinând Cuvântul „într’o inimă bună şi cinstită” (Luca 8,15) ascultătorii rămân mai degrabă sub impresia firească, trupească şi trecătoare a sunetelor, …”

„… Insă, toată această artă muzicală religioasă, tot acest belşug de sunete, toate aceste coruri, produc — ca şi celelalte arte: poezia, declamaţia, teatrul, pictura, sculptura, etc. — ceeace am mai spus; numai sentimente, emoţii, extaz, mişcări sufleteşti. La fel ca şi un răsărit de soare privit de pe un vârf de munte sau un apus privit în largul mării ori pe întinsul unui bărăgan. Senzaţii şi nimic mai mult!…… Senzaţii care ţin puţin şi pier la fel cum pier şi senzaţiile pricinuite de cocaină, de opiu, ori de băutură. Ca şi acestea, muzica religioasă, muzica în Adunări, nu poate — în atât ca muzică şi ca artă — să schimbe nimănui inima, f i rea, făcându-1 să creadă şi să se pocăiască după voia lui  Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului. Ca şi marii inchizitori (chinuitorii potentaţi şi oficiali, catolici) asemenea cardinalilor Ximenes şi Torquemada, ca şi ţarul Ivan cel Groaznic al Rusiei — cari luau parte regulat la măreţe slujbe religioase  şi se înduioşeau până la lacrimi ascultând Frumoasa muzică a bisericilor respective (latină şi greacă) iar după aceea chinuiau cu dragă inimă şi ucideau şi mai departe mii şi mii de nevinovaţi — la fel tot în „apele* lor rămân ceice iau drept credinţă şi pocăinţă acele trecătoare mişcări sufleteşti pricinuite de muzica religioasă,……”

„…Vrem pilde? Marele cântăreţ şi celebru compozitor de muzică bisericească, Don Lorenzo Perosi, directorul celebrei capele Sixtine din Roma papală — pe care şeful bisericii catolice l-a făcut şi preot, apoi l-a ridicat la rangul de „abate  neştiind cum să-l onoreze mai mult — s’a întors la Dumnezeu şi a primit prin credinţă pe Domnul Isus, ca Mântuitor al său. Acest mare artist al muzicii religioase, autor al vestitei opere „învierea lui Hristos” găsind din întâmplare nişte note evanghelice asupra Epistolelor lui  Pavel şi cetindu-le cu luare aminte, sa luminat, a crezut, s’a hotărât pentru Domnul şi curând a părăsit totul : şi slujba de director al capelei Sixtine şi funcţiunea de preot,! şi abaţia şi biserica catolică, şi pe Papa şi onorurile lui, alăturându-se unei mici Adunări de credincioşi creştini după Evanghelie, din apropierea Romei. Iată unul care a putu mărturisi lămurit că, muzica religioasă mulţumindu-i numai anumite înclinări sentimentale, îl ţinea de fapt în păcatele lui, pierdut, departe de ceeace voia Dumnezeu dela el: pocăinţa şi credinţa vie în Isus Hristos, pentru a fi mântuit….”

Dacă veti cauta pe wikipedia sau pe net date despre fratele Perosi, nu veti gasi mai nimic nici despre convertirea lui, dar nici despre ultimii….50 de ani de viata. S-a întors la Dumnezeu la varsta de 40 de ani în plină glorie omenească. Datele de pe internet despre el sunt un exemplu tipic de zugravire a mormintelor, de falsificare a biografiilor.


Prea era delicat Harul…., articol scris de V.V. Moisescu

14 Februarie 2010

Citat:
„Încă de pe vremea apostolilor, fraţii au alunecat pe panta religiozităţii fireşti. Prea era delicat harul, ca să se menţină la astfel de înălţimi; un întreg popor de preoţi şi împăraţi spiri­tuali. Curând şi-au pus peste ei predicatori, cari au degenerat în cler. Au fost înşelaţi de falşi apostoli ai formelor vechiu-testamentale, au căzut în sbucium legalist…”
Articolul „Păsările călătoare” de V.V.Moisescu a apărut în revista Calea credinţei din noiembrie 1949.

Păsările călătoare

„întreabă păsările cerului şi ele te vor învăţa” : Iov 12, 7.

,Barza în ceruri îşi cunoaşte sezonul ei. Şi turtureaua şi rândunica şi cocorul iau seama la vremea când trebue să vină, dar poporul Meu nu cunoaşte judecata Celui Veşnic” : Ier. 8, 7.

Chiar gâştele domestice îşi amintesc toamna de instinctul plecării în ţări mai calde. Strămoaşele lor erau sălbatece. Am văzut cârduri de gâşte ale sătenilor sburând peste case, peste pomi şi peste păduri, deabia mai putând fi regăsite. Ceva înlăuntrul lor le şopteşte de vremea când erau libere şi lăsate să se călăuzească după înclinaţiile lor naturale.

Creştinii dintâi „primitivii” noştri strămoşi în credinţă aveau un dor aprins după Patria de sus. Ei nu-şi pervertiseră instinctul duhovnicesc al aşteptării Domnului, speranţa întâlnirii cu El în văzduh. Noi, urmaşii lor denaturaţi, ne asemănăm mai degrabă cu gâştele îndopate cari să tot vrea să zboare în lar-guri, dar grăsimea nu le lasă şi coteţele în cari sunt închise. Şi raţele măeăesc într’un fel deosebit toamna, bat des din aripi, dar nu se înalţă nici măcar o palmă dela pământ. Au pierdut înfă­ţişarea sprintenă ce o au rudele lor libere, ce-şi fac cuibul lângă bălţi.

Nu în zadar ne-a făcut atenţi Mântuitorul să nu ni se în­greuneze inimile cu îmbuibare (Luca 21, 34), ci dimpotrivă să ne uşurăm tot mai mult, să fim gata pentru marele sbor. Să facem cât mai dese exerciţii de pregătire, cum fac rândunelele înainte de plecare.

PURTAŢI SPRE DESTINAŢIE

Până acum de curând, rămânea un punct de întrebare cum pot sbura păsările călătoare atât de departe, cum de nu obosesc, cum de nu flămânzesc zile întregi. S’a făcut socoteala cât îi e necesar unei păsări să parcurgă distanţa de mii de km. dinspre ţările nordice în Africa şi s’a găsit că îi trebue mai bine de o săptămână. Acum însă păsările cari emigrează au fost urmărite cu aeroplanul şi s’a aflat că ele nu sboară propriu zis ci doar sunt purtate de curenţii de aer rece care se scurge dela Nord spre Sus. N’au nevoie să bată decât rareori din aripi, ca şi vul­turii. In 24 de ore, cele cari călătoresc aşa ajung în Africa.

Creştinii duhovniceşti fac deseori acest fel de sbor uşurat. Ei gustă mai dinainte răpirea spre Patria veşnic caldă. Se avântă pe aripile Duhului, lâsându-se duşi de vântul acesta divin. (In ebraică şi în greacă, adică în limbile în cari s’a compus Biblia, e aceeaş vorbă pentru vânt şi duh). „Toţi cari sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fiii lui Dumnezeu66: Rom. 8, 14. „V’am purtat pe aripi de vultur şi v’am adus la Minfe66, spune Domnul despre poporul Său în preajma celei mai mari hotărâri ce avea de luat: Să continue prin har ori să se pună sub ju­gul legii.

Ei, ca şi Galatenii nechibzuiţi, au început prin Duhul
şi au sfârşit prin firea pământească, primind să aibă legătură cu Dum­nezeu pe temeiul sforţărilor de a face voia Lui. Erau ca şi pă­sările călătoare cari pierzând curentul ce le ducea înainte, se sbat cu puteriie proprii, de multe ori căzând de oboseală în mare sau în gura fiarelor, cari atât aşteaptă.

Încă de pe vremea apostolilor, fraţii au alunecat pe panta religiozităţii fireşti. Prea era delicat harul, ca să se menţină la astfel de înălţimi; un întreg popor de preoţi şi împăraţi spiri­tuali. Curând şi-au pus peste ei predicatori, cari au degenerat în cler. Au fost înşelaţi de falşi apostoli ai formelor vechiu-testa-mentale, au căzut în sbucium legalist şi al „stăruinţii după limbi66. Creştinii apostolici, dimpotrivă, rămâneau pe înălţimile senine unde adie necurmat susurul lin al Duhului. Ca şi Ioan, la Apoc. 4, 2, ei ştiau secretul cum pot să fie „imediat în duh66.

ZBORUL PLANAT

Vulturul, emblema evangheliei după Ioan, ştie sâ plutească fără să bată des din aripi. E ceva neobişnuit această linişte la păsărelele ce se frământă aproape de pământ. Acestea fâlfâie din aripi, doar când ceboară îşi cruţă această osteneală, de ţi se pare că alunecă. <

Aşa sunt şi credincioşii de rând: îşi dau tot interesul să se arate ca fiinţe spirituale, dar nu ştiu secretul sborului la mari înălţimi, sborul planat, care cere minimum de sforţare, cu rezul­tatele cele mai bune.

Pe acest principiu al sborului vulturilor a inventat omul planorul, un aeroplan fără motor. Se menţine în aer, după ce este lansat dintr’un aeroplan, menţinerea* fiindu-i asigurată prin diferite cârme, aparatul fiind purtat de curenţii de aer. Iată deci rezolvată problema sborului lin al păsărilor. Vulturul face viragii largi şi de acolo îşi ocheşte prada asupra căreia cade ca o săgeată. După ce o înşfacă, bate puternic din aripi şi pe dată se află iarăşi sus, de astă dată la cuibul lui. Pe pământ rămâne numai strict timpul necesar pentru primirea hranei.