Ne-Învierea lui Tolstoi

Am recitit recent ”Învierea”. Dădusem pe undeva de jurnalul lui Tolstoi și citindu-l am realizat că omul a murit în păcatele lui. Nu L-a găsit pe Cel ce mântuie sufletele. Cum citisem „Învierea” acum vre-o 20 de ani, m-am apucat și am recitit-o să văd ce m-a impresionat atunci, ce am crezut că a fost o schimbare în viața lui Tolstoi, pe care el a numit-o Înviere?
N-a fost nici o înviere, a fost doar o luptă a conștiinței, a cunoscut cât de cât diagnosticul dar  nu și-a vindecat boala pentru că ura tratamentul. Sau mai bine zis a apelat la tratamente greșite.
Citind cartea am ajuns la pasajul cu participarea lui la evanghelizare, în palatul unei prințese ruse în Petersburg, la sfârșitul anilor 1800. Rețin disprețul cu care-l descrie pe evanghelist, toată atmosfera, mesajul, cântările fiind descrise destul de plastic.
Acum mi se face clar.
Evanghelistul descris (caricatural) în nuvelă este doctorul Baedecker, un neobosit vestitor al Cuvântului.
O descriere a vieții lui o găsiți aici.
Palatul din Petersburg unde se făceau evanghelizări aparținea prințesei Lieven, o credincioasă înflăcărată.
Pasajul dialogului cu Tolstoi îl redau integral:
Count Tolstoi knew of Dr. Baedeker’s ministry in the prisons and caricatured it in his novel, Resurrection. Tolstoi was in the first part of his life, as he tells us, a worldling, gambler, and indefatigable debauchee. Then came a change which at least made him decent. But it was a change that did not reach the heart of the Gospel. Naturally then the great writer had little sympathy for the great evangelist offering a great salvation. When the two met, Tolstoi asked Dr. Baedeker his purpose in coming to Russia.

 „To preach the Gospel in the prisons,” replied Baedeker.

 „There should be no prisons,” retorted Tolstoi.

 „So long as there is sin in the world there will be also prisons,” was the evangelist’s quiet answer.

 „There should be no sin in the world,” returned Tolstoi.

 „What do you mean?” asked Dr. Baedeker.

 „I mean that if people were rightly taught there would be no sin,” replied the Count.

 Dr. Baedeker quoted Luke 11:21-22: „When a strong man armed keepeth his palace, his goods are in peace; but when a stronger than he shall come upon him and overcome him, he taketh from him all his armour wherein he trusted.”

 „What is that taken from?” inquired Tolstoi with curiosity.

 „From the Scripture,” came the reply. „There is one stronger than we – the evil one – against whom we are helpless. My message to the prisoners of Russia and to sinners everywhere is that there is a Stronger One still Who is able to free the prisoners and slaves of Satan and to change them into holy and beloved children of God.”

Vezi și: Dr Baedecker and his apostolic work in Russia, pag 198

Securiști ordinați

Îmi e greu să încep această postare, pentru că nu vreau să dau impresia de răzbunare sau acuzare.
Apoi, cineva îmi poate zice: ”tu n-ai păcate?”, vezi-ți de păcatele tale și nu critica. Această postare nu este bârfă, este o analiză.
Pur și simplu doresc să definesc niște termeni de care presimt că voi avea nevoie mai târziu. E mai bine ca termenii să fie bine definiți și la timp.
După toate dezvăluirile din ultimii 3 ani de la CNSAS legate de influența securității între credincioși mă simt prea mărunt să pot descrie chiar în pagini întregi grozăvia realității descoperite. Apoi cine ar avea răbdarea să citească aceste pagini. De aceea, consider că e mai bine să postez idei grupate, așesate ordonat și cu posibilitate  de adâncire a subiectului de către doritori. Astfel cititorul grăbit nu va pierde esența iar cel răbdător nu va pierde firul.
Funcționarea oricărei biserici în comunism a fost condiționată de loialitatea clericului față de partid.
La bisericile majoritare a fost simplu, ”preoții democrați” i-au înlocuit pe cei ”ne-”, care în majoritate au luat drumul închisorii.
La minoritari a fost mai complicat. Am arătat cum s-a procedat și nu este scopul acestui blog să facă o analiză detaliată a acestui masacru, ci doresc doar să definesc anumiți termeni care într-un fel sunt necesari pentru conturarea ideilor care slujesc scopului acestui blog.
Condiționarea funcționării bisericii de loialitatea față de partid a mers inițial, în anii 50 prin ”convertirea” clericului la ideile partidului, sau cel puțin semnarea adeziunii lui, bineînțeles însoțită de lipsa oricărei opoziții. Mai apoi, prin anii 70 lucrurile au decurs ușor pentru partid. Nimeni n-a mai intrat în slujbă clericală fără condiționare prealabilă a obedienței lui față de partid. Așa, ca să nu fie probleme. Mai mult, a devenit aproape condiție exclusivă, acordul prealabil de colaborare. Lucrurile se petrec(eau) adeseori în familie, nepotismul fiind o garanție a păstrării investiției de relații, greu create totuși.
Astfel au apărut securiștii ordinați, actori binișor antrenați în monotona piesă clericală, dar cu siguranță pioni buni în antrenanta piesă socială a subordonării idealurilor Cristice vicleanului plan anticristic.
Afirmația acelui KGB-ist:”Prezbiterii superiori ai baptiştilor sunt o instituţie introdusă prin sugestiile noastre active şi noi ne dăm votul pentru această instituţie, fiindcă e comodă (vezi aici)” se dovedește mai mult decât adevărată după ce cercetezi doar câteva din dosarele CNSAS.
Structura clerical ierarhică a fost susținută și încurajată de securitate pentru că favoriza centralizarea atât de necesară muncii lor. Dizidenții fabricați au fost și ei o ramură mult mai eficientă a acestor plutoane de farisei.
Scriu aceste rânduri în primul rând cu gândul la naivi ca mine, cum eram până nu le-am știut. Oameni care cred că fratele de sus și din față e ”unsul Domnului”, când de fapt aproape sigur e ”unsul și ordinatul securității” care l-a aprobat prin ofițerii de la Departament.
E o realitate dură.
Pe mine m-a botezat agentul Mihu.
Pe părinții mei i-a botezat agentul Baciu.
Omul cu care mergeam în misiune, cu care predicam de la același amvon, cu care călătorem prin același trenuri și gări a fost agent. Azi e pastor, de fapt e securist ordinat.
Am trăit (și unii trăiesc) într-o lume de securiști ordinați, priviți cu evlavie de plebe și instruiți să se poarte frumos. Eu i-am părăsit acum 22 de ani, nu știam amănuntele de astăzi, dar Dumnezeu m-a salvat prin Grația Lui.
Ce se poate face, este o cale? Se mai poate face ceva?
Cu siguranță.
Este o cale.
Mărturisirea, lepădarea de sine, ieșirea afară din tabără, curățirea prin Cuvânt, jertfa de laudă și mulțumire în rugăciune.   E Calea din Sfântul Locaș.
Nu scriu pentru securiștii vopsiți cu ”grade” clericale. Dumnezeu și-a dus la îndeplinire un plan cu ei. Acele funcții inventate de oameni orbi au trebuit să fie ocupate de oameni morți pentru ca ridicolul făcăturii să fie total. Cât de rușinoasă este orbirea celor ce n-au văzut aceste realități timp de 40 de ani? Faptul că astăzi, după toate dezvăluirile, continuă mașinal mersul lor de parcă nu s-a întâmplat nimic, nu face decât să le dovedească orbirea care i-a adus în această stare. Dacă ar vedea s-ar pocăi, ar plânge, s-ar dezvinovăți, ar regreta!
Scriu pentru tine, dacă ai citit cu înțelegere până aici, să te desprinzi din această cursă vicleană  a clericalismului care are astfel de pedepse și un sfârșit care-i duce pe toți cei prinși departe de fața Domnului. Să te apropii de Domnul pe calea simplității, prin pocăință și lepădare de sine, prin batjocuri și ocară, prin curățire, iluminare și hrănire, spre a-I fi de slavă în Cortul Lui, în adunare. Adunarea nu este caricatura creată de acești slujitori ai întunericului, ci Mireasa chemată de Mire la Gloria Lui.
Mărit să fie Domnul.

Citesc!…revista Creștinul

Sunt în concediu cu toată casa și…citesc.
Să ai șapte zile de repaus, fără muncă, fără casă și treburile ei. E un timp ce trebuie răscumpărat.
În afara timpului cât ieșim împreună cu toții, profit și recuperez câte un pic din ce mi-am dorit să citesc.
Am cu mine un cărțoi de aproape 1000 de pagini, de fapt e colecția de reviste interbelice ”Creștinul” 1930-1941, incompletă ca numere, dar bine legată  și păstrată prin grija unui om al lui Dumnezeu. Cartea trebuie s-o returnez de aceea a intrat cu prioritate la citit.
Azi a fost a cincea zi și abia am trecut de jumătate. E o istorie de suferință și luptă, predicare a evangheliei prin multe necazuri, toate descrise nuanțat de redactorii care erau și trăitori pe viu ai evenimentelor. Și ce evenimnete. Bătăi, lanțuri, amenzi, purtări din post în post, preoți furioși, polițiști părtinitori, dar și multe întoarceri reale, adunări de 2-3 zile, pînă la miezul nopții, până dimineața.
Nume care se tot repetă: Severa, Neamțu, Florea Moisescu, Gândilă, Dr. Kiss, Panaitescu, V.V.Moisescu, etc.
Localități sunt multe, dar predomină zona Craiovei, a Sucevei, a Sibiului și Brasovului dra și Cluj, Buciumi, Crasna.
I-am găsit în revistă și pe Wurmbrand și Feinstein, pe Hill, Broadbent, Berney, Warns, etc. dar și pe fratele Tonoiu.
Apar misionarii plătiți de…români ..la negri, …la păgâni,…la musulmani,…la chineji.
Apare o lungă și tenace luptă cu autoritățile dominate de cler pentru păstrarea principiilor scripturale ale adunărilor, autonomia adunării locale, libertatea în adunare și libertatea de mișcare.
Apar constant descrieri de scandaluri făcute de preoți, apoi de ”așa zișii ”Ostași ai Domnului””, necazurile cu mileniștii și adventiștii, cu ”penticostiștii” care atunci apăreau. Probleme au fost și cu baptiștii și darbiștii. Bătăile încasate, amenzile plătite, zilele de închisoare sau de spital apar cu prisosință, dar nu cu un aer de reproș sau nemulțumire, ci cu bucurie pentru că au pătimit pentru Numele Domnului Isus.
Cu voia lui Dumnezeu voi incerca în măsura timpului să scanez cel puțin partea cu ”știri din adunări” sau din țară.

Straini si calatori

Cred ca mi-am petrecut peste doi ani din viata departe de casa, am colindat prin aproape 30 de tari.
Si acum sunt departe de casa, de aceea n-am scris mai multe zile, iar acum scriu fara diacritice dintr-un internet cafe.
Am invatat cum e viata de strain si de calator.
Sunt cateva principale reguli, unele bune de aplicat și la viața noastră spirituală de străini și călători:
1.Sa-ti reglezi ceasul imediat ce treci granița
2.Bagaje puține
3.Stocuri mici in frigider pe unde stai, cat ajunge pana pleci
4.Sa vorbesti limba tarii unde esti sau o limba in care sa te intelegi cu ei
5.Sa cunosti dinainte de a ajunge acolo si sa respecti legile locului
6.Sa ai un loc de gazduire pregatit dinainte.
7.Sa nu te legi cu inima de locuri sau de oameni….
8.Sa nu te impovarezi cu promisiuni de revenire
9.Sa trimiti un mail celor intalniti cand ajungi acasa
10. Sa-ti notezi bine numele si adresa oamenilor de care te-ai legat mai tare si macar odata pe an sa le trimiti 3-4 ganduri.
11.Sa nu conduci obosit niciodata
12.Sa ai calauze bune, actualizate, harti sau GPS, sau cel mai bine un cunoscator al locului
Mai sunt, acestea imi trec prin minte acum si poate o sa le completez.

Completare:

Unele din ”regulile” de mai sus, privite din alt unghi sunt avantaje. Sunt avantaje în a fi călător.
1.Nu ai stresul proprietarului.
2.Nu ai nevoie de proprietate, plătești cazarea și pleci.
3.Raportat la scurtimea vieții și scumpetea timpului, dacă te mulțumești cu puțin este net avantajos să nu-ți investești timpul în a aduna proprietăți, ci a te folosi de timp inchiriind lucrurile de strictă necesitate. Ca și călător ar fi o nebunie să faci altfel.

Har!

Calea Lui este în sfântul locaș

Dumnezeule, calea Ta este în sfântul locaș..” Psalmul 77:13, trad GBV
Deseori m-am intrebat cum l-a propovaduit Filip pe Cristos famenului: „incepand de la Scriptura aceea”!
Apoi pe masura adancirii in Cuvant am inceput sa-L vad si eu pe Cristos in Vechiul Testament.
Am continuat sa privesc asa Vechiul Testament si am inteles ca de fapt intreaga Scriptura il are in vedere pe Fiul.
Acum nu mai am astfel de intrebari indoielnice, ci doar o preocupare continua sa-L cunosc pe El.
Consider Vechiul Testament ca manualul, materialul didactic, programa obligatorie a fiecarui crestin.
Cum altfel sa intelegem expresia „El este jertfa de ispasire” fara a cunoaste in amanunt jertfa de ispasire din Levitic?
Cum sa intelegem „atintiti-va privirile la Marele Preot al marturisirii noastre” fara sa stim ce slujba avea Marele Preot, cum o desfasura, ce legatura are cu marturisirea.

Cartea Evrei este cheia acestor legaturi dintre model si realitate, dintre imagine si persoana, dintre profetie si implinire, cheie absolut esentiala deschiderii bogatiilor de intelegere ale intregului Vechi Testament.

Toata randuiala levitica are legatura cu apropierea noastra de El cu incredere.

Cand Domnul Isus a spus: „Eu sunt Calea” s-a referit la Calea apropierii noastre de Dumnezeu.
Aceasta apropiere este simbolizata in vechime prin drumul de la intrarea cortului intalnirii pana in Sfanta Sfintelor. Acest drum incepe cu sosirea pacatosului cu animalul de jertfa, continua cu punerea mainii pe capul animalului, apoi preotul preia initiativa. Are loc jertfirea. Sangele este obligatoriu si grijuliu separat de animal, apoi in functie de tipul jertfei, in general grasimea era arsa pe altarul de arama si trupul, pielea, maruntaiele erau arse de tot afara din tabara. Nu starui asupra acestor amanunte, am scris cate ceva in postarile din ultimele luni.
La altarul de aur nu ajunge nimic din animal. Pe altarul de aur se arde tamaia(reprezinta rugaciunile sfintilor).

Toate sunt sunt simboluri exacte si pline de semnificatii ale apropierii noastre prin Duhul de Cristos, Mielul fara cusur si fara prihana.

Finalul Caii este fumul de tamaie, din fata perdelei(mai tarziu fara perdea), reprezinta Slava la care suntem chemati.

Observati doar o asemanare: „daca suferim vom fi si proslaviti impreuna cu El” Fil 2:9
Proslavirea, (asemanata in fumul de tamaie, amintind de fumul aratat in Sfanta Sfintelor cand Dumnezeu si-a aratat Slava in El) este conditionata de suferinta.
Conform Evrei 13:13, suferinta este asemanata iesirii din tabara a preotului cu lesul animalului fara sange si fara grasime, simbolizand batjocura si ocara la care a fost supus Domnul si de care sa nu fugim nici noi.

Cunoscand lucrurile privite prin oglinda clara a Noului Testament (cea fatza in fatza) ne devin clarificate si cele demult acoperite ale Vechiului pentru ca le privim fara val. Starea de a fi in Cristos este asociata si cu luarea valului, cu descoperirea Tainei tinute ascunse de veacuri dar descoperita sfintilor Lui.
Marit sa fie Domnul!

”De nu trăiesc întreg Cuvântul”…o cântare

”Cântați Domnului o cântare nouă.”
Haideți să învățați cântări împreună cu mine.
Cu Voia lui Dumnezeu voi schimba puțin direcția acestui blog. Mai bine să ne zidim prin ceea ce dă fiecare încheietură, prin lucrarea fiecărei părți.
Am deja zeci de cântări înregistrate pe telefon, prin adunări pe unde m-a dus Dumnezeu.

O cântare zidește, învață, ridică.

Voi posta așa cum obișnuiesc, textul, notele și audio, se învață foarte ușor așa.

https://vesteabuna.files.wordpress.com/2011/08/denutraiescintregcuvantul1.pdf Citește în continuare →

Purtător de vorbe…despre ”e-bârfă”

Să nu umbli încoace și încolo ca un purtător de vorbe în poporul tău…” Levitic 19:16, trad GBV

Eu îți zic ție că ăla a zis ăluilat despre celălat…
N-ar fi rău să afli ce părere rea are cel iubit de tine despre alții dragi ție…
De-ai ști ce crede el despre tine, ți-ai schimba părerea…
Nu e ce crezi, idolul tău a spus odată: ”……vorbe, vorbe…”.

Am exemplificat cu câteva mostre justificările uzuale ale bârfei.

Cunosc meseria de poștaș: duci ”cuvinte” în tolbă.
Dar cu anumite câteva reguli:
1.Cuvintele sunt de obicei închise în plicuri.
2. Cuvintele au expeditor și destinatar.
3.Cuvintele ajung la un moment dat, nu sunt citite nici înainte și de obicei nici pe urmă.
4.Nici un destinatar nu citește toate scrisorile, ci doar scrisoarea lui.
5.Nici un poștaș nu lasă scrisori netrimise.

Nu tot așa este cu bârfa pe internet: nici una din cele 5 reguli de bun-simț ale poștei milenare nu se poate aplica pe blog.
Pe blog deseori e-bârfa este împrăștiată ca puful de pernă din turnul bisericii. Cu cât ai nume mai sus-pus, puful se împrăștie mai tare. Și nu-l mai aduni.

În antiteză cu ”purtătorul de vorbe” stă ambasadorul lui Cristos care vorbește cu delegație, cu acreditare, cu împuternicire. Poziția spirituală  a celui în Cristos este în locurile cerești, înaintea lui Dumnezeu, în Sfânta Sfintelor, dinaintea tronului. De acolo vorbește, cuvintele auzite acolo le învață.

Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi; ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos.

Din păcate blogul nu poate avea funcțiunea de transmițător de mesaje. Blogul cuiva poate fi cel mult asemănat cu un panou de informații generale al minții lui, citit pe sărite și rareori.

Traficanții de e-bârfă sunt ca negustorii de spirt prost, ca bișnițarii de țigări. Iau de unde pot și dau unde speră să speculeze un pic de rating în plus, un pic de slavă de la oameni, intoxicând și otrăvind.

A fi în Cristos este o poziție prea onorabilă ca să te mai compromiți traficând e-bârfă.
Cu regret descopăr că am făcut și eu acest lucru chiar pe acest blog. Mă refer la situațiile când am luat(1.) bârfa unuia(2.) despre altul(3) și am dat-o la citit la(4….>>n).
Îmi cer iertare și de la voi, cei care citiți mai fidel postările.
A vorbi din partea lui Dumnezeu înseamnă a aduce o jertfă(rostire) plăcută Lui, a vorbi din partea Lui. A nu fi purtător de vorbe, ci purtător de Cuvânt.
d.

”…o bună conduită cetățenească….” 2. oct 1990, din dosarul de la securitate (.9)

Închei aici prezentarea filelor din dosarul de la securitate. Menționez că nu am publicat integral dosarul. Fiind scrisori trimise, dar și primite, am cerut acordul celor ce le-au scris și am considerat că sunt lucruri ce nu folosesc nimănui.
În acel context foloseau securiștilor pentru întregirea imaginii mele de om răsvrătit împotriva orânduirii,…dar cine nu era răzvrătit pe foamea aia?
Ce este de mirare la această ultimă notă?

DATA:  2 octombrie 1990

La aproape un an de la revoluție, fratele Iuda discuta încă cu se(cu)r[e]istul aceleași subiecte.
Probabil din inerție.
Am simțit umbra lui neplăcută, n-am înțeles-o decât acum. Oricum am avut O altă Umbră mult mai plăcută.
Această notă poate fi însă și un ”truc”, o invenție a sri-stului pentru a-și justifica munca. Se simte tonul de raportare gen ”producție la hectar” specific epocii bla-bla-bla. Sunt însă elemente ce mă fac să cred că nota e reală, dialogul x-ofițer a existat. Poate există și acum?! Dumnezeu să le dea pocăință, eu mă rog pentru ei toți.

SRI
Secția de informații, jud. C
Lt L…
Nr 00…
din 2.10.1990
Strict secret
Ex unic

Raport informativ

Din discuțiile purtate cu sursa…X…* au rezultat următoarele.
Numitul…D….credincios baptist cu preocupări de organizare a unor grupuri independente ”dizidente”, menține în continuare contacte strânse cu credincioșii care îl aprobă în activitatea sa, îndeosebi între cei tineri.  În același timp este în divergență cu credincioșii mai în vârstă care îl acuză că ”lucrul” lui dezmembrează credincioșii.** Nu s-a pus problema separării în fapt a adepților lui de ceilalți credincioși ai bisericii.***
    ….D…are o bună conduită cetățenească, nu este cunoscut cu vicii ori alte manifestări nepermise.
*-fratele ”Iuda”, în prezent este pastor în județul Sibiu
**-bănuiesc la ce se referă, știa el ceva, dar în acel moment, Iuda al meu nu era persoana căreia să mă confesez, Domnul mă asculta mai bine
***greșit: 1. nu aveam ”adepți”, 2. ne strângeam deja separat de un an într-o adunare mai veche, independentă, dar probabil nu știau nici ei chiar tot.
Mărit să fie Domnul!

 

”Hărmălaia era cumplită…” -evanghelizarea evreilor, 1946, mărturia lui Wurmbrand

-descrierea întâmplării de aici(postarea precedentă), de către RW.

”Pastorul Solheim a venit la București, unde Misiunea Norvegiană pentru israel avea o filială. Noi am intrat acolo şi am decorat clădirea, care aparţinuse până atunci Misiunii Anglicane pentru evrei, şi urma serviciul de dedicare a bisericii. Am invitat pe unul dintre cei mai cunoscuţi pianişti ai Bucureştiului să vină să ne cânte, am pus afişe în tot oraşul, invitându-i pe evrei la ceremonia de inaugurare.

Duminică dimineaţa, biserica, o clădire care putea găzdui până la 500 de oameni, era plină de evrei. Se putea simţi că unii dintre ei veniseră cu intenţii rele.

Solheim a predicat în felul său obişnuit, liniştit, şi a fost ascultat cu atenţie. Eu am prins taurul de coarne şi le-am spus evreilor ce a înţeles Dumnezeu atunci când a vorbit prin gura profetului Isaia: ”De ce vă mai răzvrătiţi?” (Is. 1.5). Bătrânii noştri au fost gazaţi şi copiii au ars în crematorii. Asta nu s-ar fi putut întâmpla unui popor ales de Dumnezeu, despre care este scris că oricine se atinge de el, se atinge de lumina ochilor Săi, decât dacă a apărut un conflict serios între el şi Creatorul său.  În cartea de rugăciuni din sinagogă, închinătorii repetă că suferin­ţele care ne-au copleşit sunt datorate păcatelor noas­tre. Atunci întoarceţi-vă de la marele păcat de a-L fi respins pe Mesia, care a fost trimis de Dumnezeu ca să întoarcă mânia lui Dumnezeu de la noi. Ascultaţi ce este scris în Legea lui Moise: ”Domnul (nu naziş­tii) va trimite împotriva ta blestemul, tulburarea şi ameninţarea, în mijlocul tuturor lucrurilor de care te vei apuca, până vei fi nimicit, pană vei pieri curând, din pricina răutăţii faptelor tale, care te-a făcut să Mă părăseşti” (Dt. 28.20).

Tora ne spune că dezastrul care ne-a lovit se dato­rează faptelor noastre nelegiuite, şi nu nelegiuirilor prigonitorilor noştri. Este sigur că neprimirea lui Isus, întruparea lui Dumnezeu, este cel mai mare semn al căderii noastre.

Bunul samaritean a uns cu ulei şi vin rănile omului căzut între tâlhari. Însărcinarea lui Solheim a fost să pună ulei pentru a uşura durerea. A mea a fost să spăl rănile cu alcool. Unul nu este bun fără celălalt, dar ustură atunci când aplici alcool pe răni deschise.

La un semnal, asupra căruia fuseseră înţeleşi, au izbucnit strigăte, fluierături şi o hărmălaie generală, amintindu-ne de pasajul din Biblie care-i descrie pe acuzatorii lui Ştefan. Atunci când au auzit mărturia acestuia, „scrâşneau din dinţi împotriva lui” (F.A. 7.54). Hărmălaia era cumplită. Un grup de evrei au înaintat să mă lovească. Dar soţia mea, anticipând ce urma să se întâmple, a organizat o falangă solidă în faţa amvonului. Ei n-au putut ajunge la mine. Pastorul Solheim mi-a şoptit încântat: ” — Este bine că s-a întâmplat așa, pentru că în­seamnă că i-a mişcat Cuvântul lui Dumnexeu. Ar fi fost mai rău dacă audienţa rămânea indiferentă.”

N-a fost prima dată în istoria misiunii noastre când s-a întâmplat un astfel de lucru. În zilele pastorului Adeney, tineri evrei au spart ferestrele în timpul unui serviciu şi au dansat în biserică. Noi eram obişnuiţi cu astfel de incidente şi nu ne-am pierdut capul. Când fraţii noştri au încercat să-i liniştească, turbulenţii i-au lovit. Dar fraţii nu au renunţat. O soră, o femeie solidă, şi-a scos pantoful şi a început să-l învârtă deasupra capului, încercând să mă apere. Rezultatul a fost un scandal în toată regula, care a durat aproape două ore….”
sursa: Cristos pe ulița evreiască , p 215-217

”…ce sunt bisericile? Nişte ziduri; nimic mai mult.” R. Wurmbrand, 13 oct. 1946 (o mărturie neutră)

Duminică, 13 octombrie 1946

Misiunea suedezo-norvegiană pentru creştinarea evreilor (care devin“creştini după Evanghelie”) a inaugurat azi, duminică, la orele 10.30, casa ei de rugăciune din strada Olteni, nr. 45 (fosta sală anglicană). erau prezenţi: pastorul Solheim, şeful misiunii, Max Wurmbrandt, al doilea pastor (evreu botezat), Radu Mihail, pianist, un organist, asistenţă: bărbaţi, femei, majoritatea evrei.Programul: cântări în comun, care alternau cu mici lecturi biblice şi Crezul,rostite de pastorul Solheimşi cu cântece executate la pian (Radu Mihail)şi orgă.

A vorbit după aceea, timp de o jumătate de oră, pastorul Solheim, în  limba română, rar de tot, cu o grea pronunţie, despre “Slava lui Dumnezeu”.

A vorbit apoi Wurmbrandt – cel care a provocat un scandal la congresul clerului din 16-17 septembrie 1945, în Camera Deputaţilor – de la 11.15 la 11.45, tratând despre “Slava lui Dumnezeuşi păcatul”, zugrăvind societatea contemporană, care nu-l cunoaşte pe Iisus şi nu-l are în suflet. “Căci, în fond,zice el, ce sunt bisericile? Nişte ziduri; nimic mai mult. Biserica este sufletul omului.” La 11.45 face un apel către evreii mozaici, chemându-i la Hristos, ei, care n-au patrie, n-au  cetăţenie şi sunt insultaţi, bătuţi, ucişi pretutindeni. În clipa aceea, un avocat evreu mozaic, din fundul sălii, se ridică în picioare şi strigă:“Max Wurmbrandt nu poate vorbi azi. El e un bandit, omul lui Antonescu (mareşalul Ion)70, cel care a dat evrei în mâinile Siguranţei.”

S-a produs un vacarm. Credincioşii au început să cânte, în timp ce avocatul se certa cu asistenţa, care-l invita  să părăsească sala. Avocatul insista însă, cu orice preţ, să fie lăsat să vorbească, pentru a dovedi cine este Max.

Avocatul era sprijinit de doi domni şi tineret evreu, băieţi şi fete, în număr de peste 15, care, încă de la începutul şedinţei, se răspândiseră în sală, mai  apoi au ieşit în curte, pentru ca să revină şi să se grupeze în jurul avocatului. Era deci întocmit, în prealabil, un plan de acţiune.

Pastorul Solheim face apel la cei care au tulburat şedinţa, invitându-i să se liniştească, fiindcă, altfel, se va adresa autorităţilor, căci, adaugă el, nu-şi închipuie ca-n România democrată să fie cineva care să turbure şedinţa unui cult.

În fundul sălii, vacarmul nu contenea. În tot acest timp, Max Wurmbrandt nu s-a mişcat de pe estradă, stând drept şi cântând împreună cu mulţimea.

La un moment dat, câteva femei vârstnice s-au repezit asupra avocatului şi a tineretului, încercând să-i evacueze. Însuşi pastorul s-a repezit, furios, asupra avocatului, l-a apucat de piept şi-l trăgea spre uşă.
În această învălmăşeală, avocatul a lovit câteva femei, care au ripostat numai prin următoarele cuvinte: “renegat”, “turburător de linişte”.

În sfârşit, turburătorii sunt evacuaţi în curte, unde avocatul încearcă să-ivorbească mulţimii despre “banditul de Max Wurmbrandt”. Este însă împiedicat de cei prezenţi. Totuşi, el vorbea şi se auzeau frânturi ca acestea: “părintele pastor … cum se cade … respect bisericesc … banditul … nu poate vorbi …”

Un domn care-l apăra pe avocat a spus: “Banditul de Max Wurmbrandt este în serviciul englezilor, care ucid evreii în Palestina.”

Apare apoi un sergent de stradă, care în cele din urmă n-a putut influenţacu nimic prin prezenţa lui. Pastorul Solheim i-a explicat unuia din certăreţi că,dacă au acte împotriva lui Wurmbrandt, i le pot aduce oricândşi el va lua măsurile cuvenite. El însăşi cu Wurmbrandt, a subliniat apoi, au ajutat mult pe evreii din Transnistria, în timpul prigoanei şi informau străinătatea, pe cale diplomatică, asupra celor ce se petreceau în România. Wurmbrandt a lucrat deci mult pentru evrei.

Vacarmul a durat de la 11.45 până la 13.45, oră după care tot au mai rămas grupuri răzleţe, care discutau, mai liniştit, în contradictoriu: erau evrei creştini şi evrei mozaici.”
sursa, p 184-185

autorul: Dudu Velicu:

Fost secretar personal al patriarhului Miron Cristea (1936-1938), dar şi al şefului SSI, Eugen Cristescu (1943-1944), Dudu Velicu (1905-1977) trăieşte, după 1944, o perioadă de marginalizareşi de supraveghere din partea organelor poliţieipolitice. Datele referitoare la acest ultim aspect par a fi confirmate de prezenţa sa, încursul anului 1951, în calitate de deţinut, în lagărul de la Bragadiru17.

Notele au fost redactate de mână, în caietşi pe foi volante, utilizând uneorisemne stenografice, ceea ce  îngreunează considerabil descifrarea lor. În notele desubsol, am indicat de fiecare dată, acolo unde a fost cazul, incertitudinile privinddescifrarea anumitor cuvinte, iar prin paranteze drepte, am marcat cuvintele saugrupurile de cuvinte care nu au putut fi descifrate în original.

”Există trei lucruri reale: crucea, ura din partea lumii și dragostea lui Dumnezeu”, -biografia lui Kelly

William Kelly 
(1821-1906)
Note biografice
     Născut la Millisle-Down, în mai 1821, William Kelly și-a făcut școala și studiile universitare în Downpatrick  și la Universitatea Dublin. Acolo a dobândit cunoștințe temeinice ale limbilor clasice, latina, greaca și ebraica. Curând a devenit duhovnic protestant. Cu puțin timp înainte de examenul de absolvire, Kelly avea să se întoarcă la Dumnezeu. Îi lipsea însă conștiența eliberării creștine adevărate.
     În timpul șederii sale pe insula Sark, când o doamnă credincioasă din Casa Acland i-a arătat mesajul din 1 Ioan 5.9-10: „Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare. Pentru că aceasta este mărturia lui Dumnezeu despre Fiul Său: Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuși“, el a ajuns, prin credință, la conștiența fermă a mântuirii și a posesiunii vieții eterne. Acest fapt deosebit de important pentru el este amintit cu mulți ani mai târziu în cartea sa: „Exposition of Epistels of John“ (Ce era de la început), apărută în editura Heijkoop, adevăr de la care nu s-a abătut întreaga viață.
     La vârsta de 24 de ani l-a întâlnit pentru prima dată pe John Nelson Darby. Când a luat cunoștință de învățăturile pe care le propovăduia acesta despre Biserica adevărată a lui Dumnezeu, precum și despre alte adevăruri biblice, a înțeles îndată că acolo Duhul Sfânt lucra cu putere. Pentru el a fost de asemenea izbitoare descoperirea că ceea ce susțineau mulți teologi referitor la „ogor“, că ar fi Biserica, era fals (Matei 13.24, 36-38, 44). Aceasta a fost pentru el cheia spre adevărul despre Biserică și aceasta l-a determinat ca, în timpul care a urmat, să cerceteze Sfânta Scriptură cu perseverență. El a cunoscut, prin credință, că trebuie să se consacre complet lucrării Domnului Isus, lucrare în care avea să folosească din plin cunoștințele  și capacitățile sale de excepție.
     În anii 1849-1850 a fost autorul revistei „The Prospect“ (Perspectiva), periodic în care a prezentat o traducere a Apocalipsei din limba greacă, cu adnotări privind moduri diferite de citire ale manuscriselor  și observații de interes general. În iunie 1856, profesorul Wallace începuse editarea unei reviste cu titlul: „The Bible Treasury“ (Comoara Bibliei). Kelly a preluat misiunea de editor al acesteia în ianuarie 1857  și avea să activeze în ea până în februarie 1904, cu puțin
timp înainte de plecarea sa acasă, la Domnul. Acest cotidian lunar este o adevărată bogăție de gânduri privind toate cărțile Bibliei, disertații amănunțite privind teme spirituale  și articole cu conținut de încurajare  și îndrumare. La acestea au participat, spre binecuvântare, frați binecunoscuți, J.G. Belett, J.N. Darby, J.G. Deck, W.W. Faraday, F.W. Grant, W.J. Hocking, A. Miller, F.G. Patterson, W. Trotter, G.V. Wigram, precum și mulți alții.
     William K elly a avut o contribuție importantă, scriind el însuși o mare parte din cele tipărite în revistă sau în legătură cu acestea. Multe din cărțile sau broșurile lui sunt retipăriri de articole din revista „The Bible Treasury“. Alte cărți sunt însă preluarea în scris a conferințelor lui. Printre acestea sunt de exemplu volumele „Introductory lectures“ (câte trei volume privind Vechiul  și Noul Testament), care nu apar în „The Bible Treasury“.
     William Kelly a fost un vorbitor dotat, care  știa să se exprime concis  și cu o mare ușurință.
Fără să iasă vreodată din învățăturile însușite de el, dădea mereu învățături de bază folositoare, cu elemente de noutate. Avea un fel amabil de a captiva, împletit cu un umor pur și rafinat.      Cărțile lui, multe la număr, sunt de o valoare permanentă pentru toți cei interesați să cerceteze Cuvântul lui Dumnezeu, însă aproape toate sunt încă doar în limba engleză.
     Demn de remarcat este  și faptul că William Kelly a colecționat  și redactat în 34 de volume scrierile lui J.N. Darby („The collected writings of J.N. Darby“), lucrare ce a necesitat mulți ani de efort și de cercetări. Prin aceasta, Kelly s-a dovedit a fi în slujba Adunării lui Dumnezeu cu dăruirea și talentul cu care puțini au fost înzestrați. A tradus, de asemenea, în limba engleză cele 5 volume „Synopsis of the Book of the Bible“, pe care J.N. Darby le scrisese în limba franceză.
Aprecia foarte mult slujba și lucrările lui Darby și s-a străduit ca acestea să fie răspândite cât mai departe posibil. L-a respectat foarte mult pe autorul lor  și vorbea cu dragoste despre el, deși părtășia cu el, după o colaborare sinceră și fericită de peste 35 de ani, a fost întreruptă din cauza împrejurărilor ivite. Deseori spunea celor ce se interesau de adevărurile lui Dumnezeu: „Citește Darby!“
     William Kelly a lucrat cu râvnă în câmpul Evangheliei, scris și oral. Multe din disertațiile lui scurte de evanghelizare apărute în „The Bible Treasury“ au fost tractate pentru necredincioși. Una dintre ultimele sale activități a fost selecționarea de literatură creștină specială pentru China  și Japonia. După plecarea sa din biserica de stat, în anul 1841, an când „a ieșit din tabără“ ca să poarte ocara Domnului Isus, a umblat credincios  și ferm, călcând pe urmele Domnului său. A militat neobosit pentru respectarea unității Trupului, pentru păstrarea unității Duhului, pentru consacrarea pentru Numele Domnului Isus, precum și pentru așteptarea revenirii Lui.
În toate dificultățile ce s-au abătut printre frați, lua poziție și își explica punctul de vedere clar, logic  și în conformitate cu Scriptura, rămânând astfel ferm ancorat pe principiile biblice. Condamna ceea ce nu era conform cu Scriptura și aceasta la fel de tăios fie când erau abateri deale fraților, fie de-ale  altora; putea deopotrivă să atenționeze  și să ajute, să reproșeze  și să încurajeze.
     Cu puțin timp înainte de plecarea sa acasă la Domnul, el scria: „Cât de mici sunt necazurile noastre – nu numai în comparație cu suferințele Aceluia care a suferit ca nimeni altul – ci și în comparație cu acelea ale apostolului Pavel, care era un om cu aceleași emoții ca  și noi! Cât de mult a trebuit să sufere din partea iudeilor și din partea Adunării lui Dumnezeu!“
     După moartea soției sale, în anul 1848, s-a recăsătorit cu sora Gipps din Herford, o femeie duhovnicească și deosebit de talentată, care i-a fost de mare ajutor în lucrările lui deosebite. Și ea era, asemenea lui, o remarcabilă cunoscătoare de limbi străine, având cunoștințe vaste. La o traducere a Psalmilor în engleză, ea a putut termina aproape jumătate.
     William Kelly a avut o bibliotecă cu 15.000 de volume, printre care se aflau manuscrise codex mari ale Noului Testament (unele în facsimil), traduceri ale Bibliei în mai multe limbi, așa numita „Polyglotten“, opere de-ale patriarhilor bisericii și de-ale marilor teologi, precum și multe volume de  știință, filosofie  și istorie, în special de istorie a Bisericii. În posesia sa erau multe lucrări teologice rare. El intenționa să lase această bogată colecție de cărți unor persoane pe care le
interesa Cuvântul lui Dumnezeu și, cu doi ani înainte de a pleca acasă la Domnul, a hotărât ca ele să fie predate ca o donație anonimă în Middlesbourgh, Yorkshire. Dar, la scurt timp după moartea sa, cotidianul londonez „The Time“ a cercetat și a divulgat numele donatorului.
     William Kelly a dedicat mult timp corespondenței, atât cu oameni cu nivel de cunoștințe înalt, cât  și scăzut. Cu scrisul său de mână mărunt, bun pentru a fi citit, a răspândit învățături clare, informații sigure, mângâieri  și sfaturi spirituale.  Și în acest domeniu se străduia să dea pentru Domnul ce era mai bun. Mulți bărbați cu vază contemporani l-au admirat și prețuit.
     S-a încercat să fie cooptat, fiind specialist, să participe la revizia cunoscutei traduceri în engleză a Bibliei „Authorized Version“, ce urma să se facă între 1870-1881. William Kelly a refuzat această muncă onorabilă, deoarece nu a fost de acord cu comitetul ce se întrunea în acest scop – din care făceau parte și teologi liberali. Examinând critic revizia Noului Testament, el și-a exprimat concluziile în revista sa „The Bible Treasury“ din 1881.
     În timpul vieții sale, acest bărbat foarte dotat a rămas simplu  și modest. Când unul dintre profesorii lui din Dublin i-a spus că el, ca om învățat, ar putea face avere, a replicat întrebând:
Pentru care lume?
Și când cineva a vrut să-i ofere cu mărinimie oficiile sale, l-a întrebat: „Ce ați putea face dumneavoastră pentru mine mai mult decât a făcut deja Domnul Isus pentru mine?“
     Astfel s-au scurs anii vieții lui William Kelly, slujind continuu, fructuos, până ce, în anul 1906, după sfatul medicului s-a retras în Exeter, la prietenul său dr. Heyman Wreford. Acolo, după câteva săptămâni, respectiv la 27 martie 1906, a plecat acasă la Domnul. Puțin timp înainte de plecare îi spusese unui vizitator:  „Există trei lucruri reale:  crucea,  ura din partea lumii  și dragostea lui Dumnezeu“.
         Arend Remmers
sursa 

”Să se dea mult de lucru oamenilor acestora”…despre controlul timpului

Să se dea mult de lucru oamenilor acestora, ca să aibă de lucru şi să nu mai umble după năluci.Exod 5.9

E o formă de robie, din multele aduse de blestemul păcatului.
Controlul timpului e cel mai greu de sesizat pentru că ”omul nu-și cunoaște timpul”, timpul este un factor pe care cei neînțelepți nu-l pun la socoteală. Întârzierea, amânarea, uitarea, abandonul sunt consecințele ignorării timpului, unuia din cele mai prețioase daruri ale Harului, alături de Înțelepciune. Timpul e un dat, un dar: ”i-am dat timp să se pocăiască…”.
Doar despre timp se spune să-l răscumpărăm, averile, banii sau chiar viața le putem pierde. Numai lumina călăuzitoare a Cuvântului prin Duhul cel sfânt ne poate învăța cum să ne împărțim timpul.

Faraon a știut să domine prin controlul timpului.
Diavolul domină prin controlul timpului.

Traian Dorz a fost controlat la minut, ziua la muncă la colectiv, seara, acasă, milițianul din sat trecea după ora 10 și dacă vedea lumină bătea în geam stingerea. Traian Dorz trebuia să scrie cu lanterna sub plapumă ca să nu se vadă lumina din uliță.

Comuniștii au aplicat pe scară largă  ”controlul timpului” asupra ”conducătorilor” de adunări și biserici.

Citez:
”….agentul(seful cultului respectiv, n.n.)  va primi sarcina sa oblige pastorii la munci administrative si de folos obstesc, pentru a le ocupa cat mai mult timpul afectat pentru propaganda religioasa. Astfel, agentul va intensifica controlul financiar si al gestiunii de inventar, ii va pune sa intocmeasca situatii statistice, sa fie in legatura permanenta cu  imputernicitii Departamentului cultelor, sa participe la actiunile organizate de comitetele de lupta pentru pace, sa prezinte in fata credinciosilor dari de seama cu privire la activitatea obsteasca (a lor personala) sau material de educatie cetateneasca . . .” sursa.

Când te gândești că toate aceste înrobiri au pornit de la dorința aparent legitimă de a avea un templu zidit de mâini” o biserică adică. Refrenul amenințător suna: ”să nu ne închidă biserica”,…. nu comentez mamonizarea ”cinstei(salariului) ”bătrânilor”=pastorilor. Frații care au renunțat la dorința de a fi cult, de a fi în cult, la ispita de a avea un templu, au fost mult mai liberi de aceste înrobiri și lucrarea lor a rămas.

La întrebarea: ”Cum ai avut timp să faci atâtea?” fratele Niculiță răspundea: ”...n-am lăsat timpul să treacă pe lângă mine și n-am trecut nici eu pe lângă timp…” Partea a doua am înțeles-o mai târziu.
Mărit să fie Domnul!

”Ca pasărea din lațul păsărarului”, din dosarul de la securitate(8.)

Sufletul ne -a scăpat ca pasărea din laţul păsărarului; laţul s’a rupt, şi noi am scăpat.” Psalmul 124:7

Întrerup puțin postarea paginilor din dosar pentru a face o mențiune.
Ceea ce nu am aflat atunci în 1989, (habar n-am avut că mi se face dosar, că sunt urmărit) a trebuit să aflu anul acesta, după 22 de ani.
E vorba de felul cum am scăpat. 
În perioada aceea citeam foarte mult. Iubeam cărțile.
3 cărți m-au marcat exact în perioada descrisă în dosar, e vorba de  20-30 iulie 1989.
De unde știu așa de exact data?
Am fost pus sub urmărire  imediat după întâlnirea din 2 iulie, de acasă de la noi, dosarul a fost deschis în 14 iulie, iar în 18 iulie s-a născut primul nostru copil. În 18 iulie seara am plecat în orașul soției unde am stat o vreme. Cât încă soția era la spital, eu stăteam la socri și citeam toată ziua. Deci e vorba de perioada 18-25 iulie. Cartea lui CHM e posibil s-o fi citit mai înainte cu 1-2 săptămâni.
Citez dintr-o altă postare, mai veche de pe acest blog:
”Au fost trei cărți ce le-am citit în perioada aceea:
1.Cui slujești, lui Dumnezeu sau casei Lui? de W. Nee
2.Adunarea lui Dumnezeu sau Isus este de ajuns de CHM
3.Un calendar zilnic: Lumină pe cărare.
Baptismul meu a murit și mai tare, de tot…
Baptistul din mine a murit. 
Mi-am reevaluat toate acțiunile și am pus STOP înaintea celor ce le recunoșteam pornind din firea pământească.
Întrunirile naționale cu aerul lor de conspirativitate, mersul la biserică de n’ ori pe săptămână, la program și alte acțiuni au fost reevaluate. Revista ce doream s-o scot se topise cu puțin timp înainte din planul meu.
Am terminat imediat după aceea cu trupa de tineri. Pe unul singur l-am chemat să mă explic, era cel mai matur dintre ei, avea (și are) un dar de evanghelist deosebit. Acum e pastor prin județul T, îi păstrez o plăcută aducere aminte. Am discutat o noapte întreagă, dimineața i-am dat o geantă mare plină cu broșuri de evanghelizare și l-am condus la tren cu primul tramvai, cred. Ne-am mai văzut odată de atunci.
Nu am încetat treaba cu cărțile. Atunci am primit prima Biblie cu triunghi. O am și azi.
Am încetat să mai scriu și să telefonez celor din grup. Am mai fost la o întâlnire cu grupul la biserica mare din O. Pastorul de acolo s-a făcut că plouă în fața entuziasmului grupului. Mi-am luat rămas-bun de la toți, erau stupefiați, nu le venea să creadă….
Dar în felul acesta am murit și față de urmăritorii mei.
Am intrat într-o perioadă de analiză și judecată de sine, am recitit Biblia cu ochi deschiși.
La o nuntă prin august-septembrie l-am întrebat pe unul din frați, dintre cei treziți prin 1960, dacă nu cunoaște în oraș o adunare care să semene cu ce văd eu în Scriptură?
Mi-a dat un nume și o adresă.
De aici începe o poveste mult mai frumoasă…..
Dar…?
Ce am văzut abia în 2011 la CNSAS și n-am știut în 1989,  este faptul că în felul acesta am scăpat de urmăritori, pentru ei eu am dispărut. Unul din cei din grup, cel puțin, era Iuda, pur și simplu nu am mai fost lângă el și săracul de el, făcea mai eforturi să fie el pe lângă mine.
Acuma văd că de fapt am scăpat ca pasărea din lațul păsărarului, ….
Mărit să fie Domnul!

„Am dus cartea la Lidia”, din dosarul de la securitate (7.)

O altă muncă de scrib. Ofițerul patriot scria de mână pagini întregi cu citate din scrisorile a doi tineri studenți, aveam atunci 22-23 de ani. Mai cu seamă menționau ce era în legătură cu cărți, scrieri, relații dintre oameni, fapte, date. Scribii nu cunoșteau cazul, dar știau selecta ce era de folos muncii de culegere de  informații.
Această scrisoare este iarăși una trimisă de mine soției. L. din scrisoare este astăzi pastor, soția lui era colegă la facultate cu soția mea.
Ce am găsit în dosar?
MI
UM 09….. 
Strict secret după completare
Ex. nr 1
Către Serviciul I.A

O sursă a unității noastre ne-a informat că ..D*. din C. al…. i-a relatat lui …C** din S, str….nr…ap….jud…
”Am fost ieri după examen și am dus cartea la Lidia***. Era și L.****și am stat de vorbă 30′. A fost tare interesant. Păcat de Lidia./* Am primit o carte de la el ”Creștinismul redus la esențe” Acum o citesc. (….)Aseară am vorbit la telefon cu Alina/**(….) dimineață am fost la Titus/***. Cică s-a certat cu H./**** o vreme din cauza lui Dana.//* (…) La toamnă merge la seminar.(…) La mecanică am picat 6 persoane. Re, re, re încep din 25 iulie. eu nu mă duc decât în august la sfârșit(…)”
MI(SCj)/8-29/nr 0054125/
data 13.07.1989

Fapte și personaje:
*-eu
**-soția
***-o colegă de facultate de-a soției, credincioasă
****-soțul ei
/* Nu-mi amintesc ce am discutat dar gustul amar ce mi-a rămas îl rețin.Viziunile noastre erau diferite. Soția lui, având background de Oastea Domnului era mai aplecată spre părtășie și înțelegea libertatea Duhului. El era om de sistem, gata să fie de acord cu tot ce sistemul aprobă și să respingă tot ceea ce detestă, un caracter de mecanism. Nu am avut nici atunci și nici acum nu am obiceiul de a purta discuții de conveniență. Astfel nu am nici prieteni de conveniență, ci doar frați buni și dușmani adevărați.
/**sora soției mele.
/***un prieten de la biserică
/****pastorul de atunci, ”agentul Mihu”
//*prietena lui Titus, era evanghelică, dar nu baptistă

”Eu nu mai știu unde s-a greșit”, din dosarul de la securitate (6.)

Continui să prezint file din dosarul de la secu. Mi-e greu s-o fac. Identitatea persoanelor nu e greu de bănuit, mă învârteam atunci prin lumea apropiată ”marilor preoți”. Chiar cel ce mi-a scris această scrisoare este astăzi pastor.
La întâlnirea noastră din 2 iulie 1989 a venit și cineva nechemat. L-am bănuit de  spion. Nici astăzi nu știm cine l-a invitat, atunci a avut o scuză. De fapt un altul aproape nebănuit a fost spion sigur, posibil să fi fost amândoi. Dumnezeu la marea judecată va dezvălui. După terminarea întâlnirii acest P. mi-a scris. Nu-mi amintesc să-i fi răspuns, poate tocmai datorită suspiciunilor cu care-l înconjuram sau mai sigur datorită altui motiv pe care-l voi arăta mai încolo.
Iată scrisoarea lui P către mine interceptată în 20 iulie 1989. Menționez că inițialele T. și P. din scrisoare erau așa în original, ”pentru conspirativitate” probabil. Scrisoarea o am în original, ofițerii au copiat bine.

NOTĂ

D. din C… str..nr…ap… primește din B. de la o persoană ce se semnează P. următoarele:
”Am venit de la biserică puțin cam întristat dar asta nu m-a împiedicat să-ți scriu.
După cum ți-am spus la telefon trebuie să mai vorbesc cu fratele T. și după aceea să-ți scriu ție. În urma convorbirii la telefon dintre T. și P. acesta din urmă a spus fratelui T. că el nu știe nimic de întrunirile tineretului în afară de cea de la O. Fratele T. l-a întrebat dacă A. este la el și dacă acesta nu i-a spus. Fratele P. a zis că A. este la el dar că acesta nu i-a spus nimic. Îți dai seama în ce impostură(?!) sunt în fața fratelui T. spunându-i acestuia în convorbirile telefonice avute că fratele P. știe de voi, mai mult decât atât, vă dă și sprijinul în lucrare și lucrul acesta binențeles știindu-l de la voi. Acum eu nu mai știu unde s-a greșit, dar așa am înțeles că fratele P. știe (și de propunerea pe care ai făcut-o în C.) și chiar de la fratele A. am înțeles că O.(orașul) sprijină această lucrare a tineretului.
     Oare dacă fratele P. știe de lucrarea aceasta, de ce nu i-a spus și fratelui T.? Cu atât mai mult că ei sunt foarte buni prieteni și anul acesta și-au petrecut concediul împreună.
     Sper că lucrurile se vor aranja dar până atunci sunt cam neliniștit. Pe data de 24 sosesc la Felix și stau 18 zile la Hotelul Crișana. Dacă poți, până pe 23 sună-mă la telefon. Tot așa seara târziu 23-24. Dacă poți să vi la Felix ar fi și mai bine.”

MI/SCj /8/…542…                                                      20.07.1989
Nr Ex 2                                                                             SIA-104……

Trei focuri

Închinarea noastră în Duhul, prin Duhul, înaintea lui Dumnezeu este asemănată în Vechiul Testament cu imaginile jertfelor. Să mă exprim altfel: acele ritualuri legate de jertfe arată în chip simbolic spre jertfa Domnului Isus prin care suntem mântuiți, dar și spre jertfele duhovnicești pe care le aducem noi înaintea Lui.
Vorbind despre aceste jertfe, avem destule detalii și asemănări în Noul Testament ca să putem întregi un ”film” complet al închinării noastre duhovnicești.
Să luăm acum doar aspectul focului.
Erau trei locuri în care era  foc.

1.Focul de pe altarul de bronz sau de aramă, focul pocăinței, al mărturisirii
Era altarul arderii de tot, al jertfei necurmate, altarul principal(reprezintă duhovnicește Cuvântul crucii sau mesajul crucii). Toate jertfele se întâlneau pe acest altar. Acest foc reprezintă mărturisirea noastră, este focul pocăinței, al recunoașterii stării, al lepădării de sine, locul în care se cerșește Har(sare), unde trupul păcatului(animalul) este dezbrăcat de puterea lui(legea, sângele, sufletul). Domnul Isus este numit Mare Preot al mărturisirii noastre, El ia mărturisirea(omologarea=zicerea la fel ca El) noastră și mai departe se ocupă El de ea, avem destin comun cu El. Acest foc al pocăinței este locul unde suntem apropiați de El, făcuți una cu El, unde mărturisim moartea Lui, dar și moartea noastră(a eului, a sinelui) cu El. Cel ce  purtat crucea a spus să ne purtăm și noi crucea. Un exemplu al acestui foc curățitor al pocăinței este dat în 2 Corinteni 7:7-11
”El ne -a istorisit despre dorinţa voastră arzătoare, despre lacrămile voastre, despre rîvna voastră pentru mine…… Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frămîntare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de desvinovăţire! Ce mînie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce rîvnă! Ce pedeapsă! În toate voi aţi arătat că sînteţi curaţi în privinţa aceasta.”
Câtă nevoie ar fi astăzi ca mulți din așa zișii slujitori eclesiali sau creștini de rând care au colaborat sau chiar au fost ”unși” de Partidul Comunist să se pocăiască de starea lor rea și să-și mărturisească vina, spre a fi iertați. Nu ajunge nimeni la altarul de aur(rugăciunea) fără să treacă pe la cel de bronz(mărturisirea).

2.Focul din afara taberei, focul prigoanelor.
Partea mai necurată din animal era arsă de tot în afara taberei. Focul din afara taberei, se arată la Evrei 13,  semnifică ocara, disprețul, lepădarea. A fost lepădat El, suntem lepădați și noi, a fost disprețuit El, suntem și noi. Este încercarea focului ”Prea iubitilor, nu va mirati de incercarea de foc din mijlocul vostru,; care a venit peste voi ca ca sa va incerce ca de ceva ciudat” zice în 1 Petru 4:12 iar în Evrei ni se spune ”să ieșim dar afară din tabără la El, purtând ocara Lui”. Afară din tabără este locul arderii de tot a animalului în așa fel încât să ”uit ce este în urma mea”, omul cel vechi să nu mai fie nici măcar amintit.
Jertfele duhovnicești care se aduc astăzi au fost adaptate după alte altare(vezi altarul din Damasc), alte rânduieli(vezi calea lui Ieroboam) iar arderea de tot afară din tabără este o etapă sărită de regizorii noilor jertfe ”nou-duhovnicești”. Creștinismul s-a catedralizat, nimeni nu mai vrea să fie ridiculizat pentru Cristos și se fac eforturi uriașe pentru lumificarea ultimelor resturi de smerenie și umblare Cristică. Spectacolele noilor catedrale mărturisesc un creștinism fără Jertfe plăcute, se aduc doar jertfele nebunilor, într-o frenezie a energiei firești(sufletești, cu sânge) de care nimeni nu se rușinează măcar, casa a fost transformată dintr-un loc al Harului într-un loc al negoțului.

3.Focul de pe altarul de aur, focul rugăciunii
”..
.ca să nu fie împiedicate rugăciunile noastreNu se ajunge la altarul de aur fără să treci pe la cel de bronz. Adică rugăciune fără mărturisire nu merge. ”Doamne dă-ne” indiferent cum suntem noi nu funcționează. Drumul spre locul preasfânt trece pe la altarul de bronz înainte de a ajunge la cel de aur. Nu poți veni la Dumnezeu cu tămâie(rugăciunile sfinților) fără să-ți fi mărturisit starea înaintea Lui. Am fost învățați în Cristos (Efeseni4) ”cu privire la omul nostru cel vechi”. Cuvântul crucii(altarul de bronz) are de-a face cu omul cel vechi, cu dezbrăcarea de puterea lui dar și cu arderea înafara taberei a pielii, copitelor, etc. Omul cel vechi nu se împăiază, se socotește ca un gunoi, se arde, focul ocării va elimina orice pretenție sau laudă. Binecuvântat loc. Face parte din slujirea noastră duhovnicească, din ceea ce zice Petru că ” să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos”.
Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. Exod 30:9 arată că nimic din animal nu ajunge pe altarul de aur, doar tămâia sfântă.
În Vechiul Testament  altarul de aur, altarul tămâierii(al rugăciunii) este arătat a fi în fața perdelei în ”Sfânta”. În Epistola către Evrei (9:4) se arată  acest altar ca aparținând de ”Sfânta sfintelor”. Nu e o greșeală, moartea Domnului Isus a deschis Ușa, perdeaua a fost sfâșiată și norul de tămâie(rugăciunile prin Duhul) se poate apropia neoprit de norul slavei Chivotului. Formează aceeași Slavă, slava Domnului Isus.

Toți cei ce credem am trecut prin aceste focuri și mai mult, fiind preoți, o preoție, ”operăm” cu aceste focuri. Conducem oamenii la mărturisire, la disprețuirea ocării, la rugăciune. Să ne înțelegm rostul și starea, rânduiala și slujba, să nu aducem foc străin, altar străin, slujire străină, în loc străin de planurile și de Voia Lui.

Am avut aceste gânduri(și altele) după câteva zile de concediu în care am avut timp destul să citesc și să mă gândesc la ce citesc. Doamne, cât suntem de zăbavnici în a pricepe deslușitele Tale căi! Mărit să fie Domnul!