„Ce copil drăguț!” a exclamat o „soră” la ieșirea din biserică spre soția mea care îl ținea pe fiul nostru de 3-4 luni în brațe. Era în toamna lui 1989, prin octombrie, înainte de revoluție cam cu două-trei luni. Începuse școala, eram studenți, căsătoriți de un an și cu bebe mic.
Sora (Neli, am aflat mai târziu) era clujeancă autentică, nu „de la țară” ca mulți din biserică, îmbrăcată elegant și cu pălărie la adunare, nu cu batic. Ne-a lăudat copilul și apoi am povestit un pic cu ea „în curtea bisericii”. S-a oferit să-i împletească o căciuliță copilului, că ea e „pasionată de croșetat”. N-am zis nu. Ne-a întrebat unde stăm, i-am dat adresa. Dacă avem telefon, aveam, nu de mult. Și a venit pe la noi…
Dar o să revin la sora Neli mai jos un pic.
Am scris cu durere postările despre familia Bodnariu, atunci când copiii le erau luați de la ei și dați să-i crească alții. După una din rarele întâlniri pe care aveau voie să le aibă cu propriii copii, Rut a scris: Naomi vrea perucă, Eliane vrea cercei. Am scris atunci câteva rânduri despre uniformizarea socială, dar poate că mai bine s-ar potrivi textul scris aici de un medic autentic. E vorba de aplicarea socială a teoriei atașamentului. Dar revin mai jos cu comentarii pe tema teoriei atașamentului.
Revin la „sora Neli”. Căciulița a apărut repede, după cam o săptămână, direct acasă la noi, adusă de „sora Neli”. Parcă ne-a mai întrebat de una-alta, ce nevoi avem, nu prea aveam, dar ne-a cadorisit, nu mai țin minte cu ce, nu doar cu căciulița, pentru prunc. Dar ce țin bine minte era prietenia caldă care s-a legat între noi. O „soră scumpă”, avea spre 60 de ani, noi 23. O prietenie dulce, tenace, blândă. Apoi a tot venit. Am întrebat-o la un moment dat ce lucrează. Ne-a spus ca un lucru banal că e „dactilografă la Institutul de Istorie”. Dactilografă? În comunism, când mașinile de scris erau înregistrate la Miliție cu probă se scris anuală (pentru a descoperi eventuale „scripta hostilia„). Am tresărit brusc, m-au prins toți fiorii. Cu câteva luni înainte discutasem cu soția acasă că ce fain ar fi să avem o mașină de scris, aveam de dat formă unor texte pentru revista ilegală pe care o pregăteam cu niște prieteni. Ne-am și rugat, măcar să cunoaștem pe cineva cu mașină de scris. Dactilografă? Iată cum Dumnezeu ascultă rugăciunile, minune. „Astăzi nu mai sunt minuni, lumea va striga”, era o cântare, tremuram de bucurie că Dumnezeu ne-a ascultat rugile. (De fapt nu numai Dumnezeu ni le-a ascultat, le-au ascultat și oamenii Securității, între timp avuseseră timp să ne pună microfoane, plus telefonul aprobat de urgență. Și ni le-au și împlinit.)
–„Îmi puteți bate la mașină ceva?” am întrebat-o imediat, convins că răspunsul va fi da, în urma dulcii noastre prietenii.
-„Sigur”. Și am stabilit detalii. Că e urmărită, că doar seara, la Institut, pe strada Napoca, tot. Am mers după câteva zile la institut, pe Napoca, era doar dânsa, i-am dat textul și am stat acolo să-l bată, era o pagină A5. Când a băgat hârtia în mașină am văzut că pune indigo.
–„De ce puneți indigo?” am întrebat fără bănuieli.
-„Se vede mai bine textul pe prima foaie”, mi-a răspuns și apoi a adăugat că vrea și ea un exemplar, să aibă ce citi,… „pentru zidire”. N-am comentat. Era deja prin noiembrie 1989, poate chiar decembrie, nu mai știu. (Știu că mulți ani după aceea, când am avut mașina mea de scris, scriam la indigo și dacă nu era nevoie, „să se vadă bine prima foaie”. „Eu, fiul lor„, a zis Dorin Tudoran. Facem ceea ce suntem setați să facem.)
După revoluție (22 decembrie 1989) n-am mai văzut-o pe sora Neli și pentru că am plecat din acea biserică. La mulți ani după revoluție, mai mergea la soția la cabinet, era încă înainte de a ști noi sistemul, înainte de a-mi scoate dosarul, înainte de 2011. Sevrajul după întreruperea prieteniei ei a fost scurt. Pentru că și despre acest lucru vreau să scriu azi. Despre sevraj. Ca la orice drogare sau altfel de adicție, problema este sevrajul dat de întreruperea dozei. E sever, dă reacții violente, am testat chiar recent fenomenul la nivel relațional. Pentru că….
Sora Neli, Ema, omul care m-a lăudat, omul care îmi scrie1, omul care a citit scrisoarea furtunoasă sau omul cu butoiul și încă mulți alții, au avut toți câteva lucruri în comun:
-o intrare artificială în viața noastră (neprovocată de noi)
-o prietenie strânsă, libidinoasă, caldă, fără tumulturi și conflicte (cum sunt uneori între oameni normali)
-o neputință a noastră de a întrerupe voluntar „narcoza” servită regulat prin vizite, telefoane, cadouri, cereri de servicii, etc.
-un sevraj relațional dat de eventuala întrerupere.
Cu sora Neli și cu omul cu butoiul și cu încă câțiva din 1989, întreruperea „dozei” a venit la revoluție și sevrajul l-am testat involuntar, dar pentru că perioada de „narcoză” a fost scurtă, sevrajul a fost ușor.
Mai greu a fost cu omul care m-a lăudat și cu cel cu scrisoarea. Și cu încă câțiva despre care urmează să scriu. Prietenia cu ei a mers foarte departe, a fost „sinceră” (din partea noastră), implicativă, lungă.
Sevrajul după întreruperea fiecăreia a fost corespunzător și greu. Cel mai greu a fost primul, apoi ne-am obișnuit.
Am oroare de dezindividualizarea dată de apartenența la un grup mare, de pierderea identității de sine în favoarea identității de grup. Nu am cerut-o nimănui, nici celor apropiați. Acest lucru ne-a ajutat. N-am avut de dat socoteală multora.
(Singura dezindividualizare pe care o proclam, dar n-o cer, este cea pe care ne-o cere Însuși Domnul: să ne lepădăm de sinele nostru, pentru a lua individualitatea, personalitatea Lui.)
Să revin la narcoza dragostei false și la sevrajul ei…și la apărarea de ele.
Parțial am scris acum 7 ani, dintr-o pensiune din Munții Slovaciei, mergând spre Danemarca, o postare despre cum scoți otrava din ceai.)
Orice împrietenire cere implicare, dai din tine, primești afecțiune, atașament, te îndulcești și îndulcești la rândul tău. Și pentru că nu fără motiv am asemănat dragostea falsă cu un drog și starea de „iubit fals” cu narcoza, adaug faptul că pe lângă starea de narcoză la servirea dozei și de sevraj la lipsa ei, drogul mai dă ceva: insensibilizarea celorlalte simțuri.
Drogatului nu-i mai este foame, nici somn, narcoza falsă îl satură, îl satisface.
Dragostea adevărată nu-l mai interesează.
„Din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci.„
(I-am citit azi cuiva porunca: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău.” și i-am spus că trebuie să-L iubești pe Dumnezeu și dacă „nu-ți vine”, e bai că „nu-ți vine”. Iar cel mai bun semn că-L iubești este că iubești ce ne-a lăsat scris, că citești Biblia cu drag și cauți s-o înțelegi. A ascultat omul, că oricum ploua afară și nu putea lucra.)
Dar și dragostea este tot un simț, o „foame”, îți vine. Iar dacă nu-ți vine, trebuie să-ți pui întrebări, dragostea e o poruncă și dacă nu-ți vine. Poate ești sub narcoza unei dragoste false, a unui atașament care te satisface, ca pe drogat doza. Dacă nu-ți vine dragostea de Dumnezeu pentru că sigur ești sub o narcoză de vreun fel, ia întrerupe doza și-o să-ți vină.
Sora Neli făcea parte din „Planul de măsuri„, iar introducerea ei în casa noastră a fost o mică parte din acel plan.
Până la urmă au fost mai mulți acasă la noi, sora Neli a venit ca urmare a rugăciunilor noastre….”ascultate”.
Cred că e inutil să vă spun că habar n-am avut că „sora” e agent al securității și absolut cu siguranță dacă cineva ne-ar fi spus atunci că e, l-am fi declarat pe acela nebun definitiv și iremediabil.
În venele noastre curgea drogul dragostei ei false, capul nostru era sub narcoza acestui drog, simțurile noastre celelalte, precum și dragostea veritabilă pe care ar fi trebuit s-o arătăm altora erau parțial anesteziate de drogul fals, dar sevrajul despărțirii a fost real. Ne-a fost dor de sora Neli, cum dor ne-a fost și de mulți alții pe care i-am descris aici și de care a trebuit să ne despărțim ca drogatul de doză.
Să mai amintesc ceva despre teoria atașamentului. E cea mai bună cale de influențare a cuiva. Prețul plătit e timpul lung de instalare a „narcozei”, dar apoi beneficiile sunt uriașe: faci ce vrei tu cu drogatul, dacă-i spui ceva, crede că-i părerea lui și chiar este pentru că nu-i așa: „Cum răspunde în apă faţa la faţă, aşa răspunde inima omului inimii omului.” Proverbe 27:19
Ajungând să înțeleg parțial laboriosul sistem folosit de statele europene pentru anihilarea credincioșilor angajați, am crezut că înțeleg degeaba. Totul până la răpirea copiilor Bodnariu, în 2015, când am recunoscut imediat în acțiunile Barnevernet principiile de lucru ale securității pe care le trăisem personal, de fapt ghearele de aramă ale fiarei a 4-a. Una din metode este remodelarea identitară, alta demonizarea și mitizarea. Atunci, la răpirea copiilor, mi-am dat seama că nu degeaba știu acele „taine” și mi-am pus imediat tastatura în slujba eliberării acelor copii. Am scris 70 de postări, știind întotdeauna mai mult decât puneam pe ecran, analizând și condensând, cântărind fiecare frază, fiecare sens al Cuvântului pentru impact maxim. (Am aflat mai târziu (mi-a scris cineva din Norvegia), că Barnevernet traduce tot ce se scrie despre ei. Foarte bine. ) Am dat dreptul de a reposta oricui mi-a cerut și zeci de bloguri au repostat imediat ce am scris despre Bodnariu și Barnevernet. Unele postări au fost citite de zeci de mii, poate sute de mii de oameni atunci. Și uite că n-am scris degeaba, copiii au fost eliberați. Înainte de 2015 însă am avut o experiență pe care n-am descris-o aici, cu un credincios danez căruia îi fuseseră răpiți copii și încredințați mamei. Era fiert omul. (Va urma.)
Dar mai este o dragoste falsă, dragoste care vine direct de la diavolul, nu prin oameni: dragostea de lume, dragostea de obiecte (lucrurile din lume) și chiar dragostea de oameni când este mai presus de dragostea de Dumnezeu: „s-au închinat făpturii în locul Făcătorului„. Putem purta în noi drogul iubirii de obiecte, al idolatrizării oamenilor, sau instituțiilor sau a o orice altceva în afara Cuvântului lui Dumnezeu care nu ne mai place. „Iată Cuvântul Domnului este o ocară pentru ei și nu le place de El.” Ieremia 6:10
Dar din textul de la Ieremia am vorbit duminică la adunare și voi pune înregistrarea aici.
1. Omul care îmi scrie a trecut printre primii la ordinea de rugăciune. Felul în care a fost cercetat de Dumnezeu m-a pus pe gânduri la modul serios și m-a îndemnat spre o mai mare seriozitate a legăturii cu Domnul și Cuvântul Său. Mă bucur că n-am dat numele niciunuia. Pocăința informatorilor și agenților e una din cele mai dure lovituri pe care o poate primi diavolul și cred că se poate.
Vestea Bună 