Ca niște șacali în mijlocul dărâmăturilor

31 ianuarie 2021

Înregistrare din adunare 31 ianuarie 2021.


Îi voi urmări cu sabie, cu foamete şi cu ciumă

30 ianuarie 2021

Herschel Herskovic în vârstă de 93 de ani a supraviețuit holocaustului, a emigrat din Cehoslovacia natală în Anglia, a trecut și prin covid și recent a primit vaccinul anticovid (în mâna cu tatuajul de la Auschwitz), din partea unui medic militar britanic. Fotografia făcută de fiul lui s-a viralizat …ca covidul.

(sursa: https://jewishnews.timesofisrael.com/picture-of-auschwitz-survivor-93-getting-jab-on-tattooed-arm-goes-viral/)
Uite, mi-am zis, omul ăsta a trecut prin toate cele 3 urgii profețite: sabia, (fascismul), foametea (comunismul) și ciuma (epidemia).
Și tot n-a plecat în Israel.
E în Anglia.
Biată Anglie!
Biet evreu care nu vrei s-o părăsești!
Cum, tu țară, Anglie vei da afară în curând pe evreii tăi, precum surorile tale din estul Europei i-au dat afară în anii dinainte!
Cum tu evreu, ai fugit de nazism, te-a ajuns comunismul și ai ajuns acasă în Anglia și te-a mușcat Covidul!
Parcă e profeția din Biblie.
Cât de departe în timp e Ieremia profetul, 2600 de ani, sau Ezechiel, sau Daniel, ei au scris despre vremurile de azi, doar cuvintele lor se „potrivesc’. Doar prin ochelarii lor, istoria se vede clar.
Am avut un coleg, s-a pensionat acum, care nu-și cumpăra ochelari noi, mergea la târgul de vechituri și proba, îi cumpăra pe cei cu care vedea cel mai clar.
La istoria lumii, chiar și la geografia ei, trebuie privit prin ochelarii profeților.
De ce n-a plecat Herskovic în Israel după război? De ce nu pleacă acum?
Probabil pentru că fiind influențat de educația evreiască ortodoxă, a socotit proiectul sionist o aventură. Și a plecat în Anglia.
Dacă Herskovic locuiește în Stamford Hill, cea mai puternică comunitate evreiască ortodoxă din Europa (haredimi) atunci e clar că nu vrea să plece din Anglia.
Așa arată cartierul londonez evreiesc:

Așa arată și cei din Mea Shearim, Geula sau Bnei Brak, cartiere sau orașe evreiești ortodoxe din Israel.
Îi voi urmări cu sabie, cu foamete şi cu ciumă, îi voi face o pricină de spaimă pentru toate împărăţiile pământului, de blestem, de pustiire, de batjocură şi de ocară printre toate neamurile pe unde îi voi izgoni,  pentru că n-au ascultat cuvintele Mele, zice Domnul, ei, cărora în nenumărate rânduri le-am trimis pe robii Mei, prorocii, dar n-aţi vrut să ascultaţi, zice Domnul.” Ieremia 29:18-19 După regulile corectitudinii politice este un pasaj aproape ilegal de citit astăzi. E un pasaj aparent antisemit, dar totuși e scris de un evreu.
Acești oameni, evreii religioși (hasidici) disprețuiesc statul Israel, oriunde se găsesc.
Chiar și în Israel.
Zilele trecute au făcut mare tămbălău și au dat foc unui autobuz în Bnei Brak, lângă Tel-Aviv. Revolte împotriva carantinării.

Fără să vrea, fără să știe și fără să poate face altceva, acești evrei ultraortodocși încăpățânați împlinesc profețiile biblice cu privire la ei.
Toate, dar absolut toate profețiile care privesc acest al doilea exod scriu despre „îi voi scoate”, „îi voi aduce”, „îi voi urmări”.
Din pozele cu autobuzul incendiat vedem cum disprețul evreilor ortodocși pentru statul Israel este evident.
Din peregrinarea lui Herskovic vedem cum mulți ca el nu au de gând să plece în Israel.
Pe lângă cei visători, sioniștii militanți (nereligioși) care merg în Israel mânați de „vuietul profețit”, ajung până la urmă în Israel și acești încăpățânați, dar doar în mod forțat, așa cum au plecat și din România.
Dacă Dumnezeu va mai ține lumea (ceea ce este sigur, mai sunt multe profeții de împlinit) și pe noi în ea (nu cred că ne va mai ține mult, nu este nimic neîmplinit pentru a avea loc răpirea Adunării), cei ce vor fi pe pământ vor vedea plecarea evreilor din Anglia, America, Brazilia, Belgia spre Israel. A tuturor evreilor.
Nu va mai rămâne unul.
Dar repet: acest proces se poate încheia și după răpire, faptul că mai există evrei împrăștiați nu înseamnă cu se amână răpirea.
Cei ca Herskovic sunt urmașii fariseilor, farisei a căror istorie se duce în timp cam de pe vremea lui Isaia, poate mai dinainte, de pe vremea împăraților, cum am arătat aici:


Cu ce ne alegem dacă știm aceste lucruri, cu ce ne deosebim, la ce ne folosesc?
În primul rând la conștientizare, la hrană pentru cuget.
Acest fel de hrană, scrierile profeților, este bună atât pentru cei declarați creștini cât și pentru ceilalți.
Pentru oricine poartă cuget, adică pentru toată lumea.
În al doilea rând, știrile din mass-media care în mod normal sunt senzaționale, șocante, pline de violență și provocatoare de neliniști, dacă le privim prin ochelarii profeților se potrivesc până la detaliu cu Planul General al lui Dumnezeu și fiecare știre ne umple astfel de pace în loc de neliniște.
În al treilea rând, a cunoaște și a vesti profețiile Domnului este o parte importantă din slujba pe care trebuie s-o facem pentru Domnul azi.
Ascultaţi Cuvântul Domnului, neamuri, şi vestiţi-l în ostroave depărtate! Spuneţi: ‘Cel ce a risipit pe Israel îl va aduna şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma.” Ieremia 31:10
Cine trebuie să facă această vestire?
Neamurile, adică să înțelegem: Adunarea dintre neamuri, cei ce cunosc, iubesc și înțeleg Cuvântul lui Dumnezeu, adică și tu dragul meu, că dacă nu înțelegeai, nu-mi urmăreai argumentația până la…
sfârșit.


PS Mă gândesc adesea că Noul Testament nu începe de la cartea Matei, începe de pe undeva din Isaia, de la profeți, profeții sunt robii trimiși să ceară roada de la vierii răsvrătiți. În profeți era duhul lui Isus, acel Isus care nu numai că ia copilași în brațe, învie pe fiul văduvei, pe Lazăr, vindecă ologi și neputincioși și deschide ochii orbilor, ci și acel Isus ce spune fariseilor toate păcatele, care ia biciul în templu și transmite lui Irod: „spuneți vulpii aceleia”. Dacă nu avem imaginea pedepsei și a răzbunării pe care o va aduce Domnul Isus în ziua răzbunării de atunci, din viitor, nu putem înțelege cu adevărat ziua îndurării din prezent, de acum, mărimea acestei îndurări. Covidul, comunismul, nazismul au fost și sunt părți ale tabloului general, tablou care conține ca orice tablou: lumini și umbre, și bunătatea dar și asprimea lui Dumnezeu.








Blogul ca jurnal

28 ianuarie 2021

Intră în al 14-lea an la vară.

La 14 ani am plecat din casa părintească. 14 ani, o lume, o eră.
În 2008, când am început blogul, trăiau tata, mama, mătuși, rude, frați și o grămadă de prieteni și da…de cititori.
De-atunci au tot plecat mulți și plecările lor împreună cu călătoriile noastre, căsătoriile copiilor (au plecat și ei de acasă), venirea nepoților (anul acesta ajungem cu voia lui Dumnezeu la 3) au împlântat jaloanele care îmi ușurează sortarea amintirilor. Pentru că eu sunt primul cititor al acestui blog.
Mai sunt evenimentele istorice, ca vulcanul din Islanda, despre care am scris, politice, economice sau religioase. Mă întorc câteodată la ele căutând pe blog ca pe un real jurnal.
„Oare ce-am scris atunci?”
Că se mai schimbă omul.
Judecățile de mai târziu nu sunt la fel, nu sunt proaspete, amintirile ruginesc.
„Jurnalul de Israel” este singurul jurnal-jurnal din blog, restul sunt tot jurnale, dar nu de călătorii prin țări, ci printre gânduri, printre oameni și fapte și răzgândiri.
Căci mai ales răzgândirile ți le amintești, ca și curbele la drumuri.
La Cluj avem curba morții.
Ce-ai văzut în stânga, după 100 de metri vezi în dreapta.
Da, mai am un fel de jaloane: trădătorii, momentul când i-am descoperit, tot un fel de moarte și plecarea lor din capul meu. Din cap i-am dat afară ușor, (sunt un călău și de gânduri) mai greu din relații, e greu să scoți otrava din ceai, dar … pot da lecții, sau învățăminte.
Uit, mai am jaloane: operațiile, ale mele, ale soției, venirea bolilor, un fel de mici morți bolile astea, tinda cimitirului. Mașina n-am schimbat-o de 10 ani și nu e jalon, că nu mă gândesc la ea.
Cărțile, alte jaloane, pofta de a le citi, de a mă lăsa cuprins de tăcuta înțelepciune a celui ce a scris demult, știind că peste 20 sau 200 de ani unul ca mine va gândi la fel ca el, dar cu un centimetru mai neștiutor, și grăuntele lui de lumină va lumina cotlonul meu de întuneric, într-o legătură ca cea chimică. Legătura asta scriitor-cititor e una din cele mai de seamă taine și forțe ale cuvântului. Mă gândesc la ea când ascult sau citesc profeții, când citesc istorii sau povețe, când scriu la rândul meu și vorbind apoi cu unul sau altul dintre cititorii mei, aceștia fac aluzie la penultimul paragraf al postării mele de acum două luni și atunci știu că n-am scris degeaba. E ca o cârdășie tăcută a unor negustori de înțelepciune pe o piață unde nu prea se caută marfa lor și amândoi știu asta.
Dar mă mângâi când citesc profeții biblici, nici „marfa” lor nu se caută.
Oare de ce evreii de azi nu dau nume de profeți copiilor lor?
Veți găsi evrei pe care-i cheamă Beniamin, Simon, Shmuel (Samuel), Saul, Avraam, Isaac, Cohen, Levi, Dan, Iuda, Mozes, Aaron, etc. dar nu veți găsi decât rareori evrei pe care să-i cheme Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel, Amos, Osea, Obadia, Mica, etc.
Păi, simplu.
Toți profeții (numiți de Domnul Isus robi, în pilda vierilor) au fost trimiși la vremea roadelor (perioada împăraților, apogeul țării căpătate în dar, a viei) să culeagă dreptate, cinste, ascultare, etc. N-au găsit, au fost omorâți chiar de „frații” lor, dar nu înainte de a-și lăsa cuvintele pline de reproș la adresa întregii nații răsvrătite.
Cum să dai la copilul tău numele unuia care numai de rău zice de tine?
Am răspuns.
Plecările cititorilor au fost tăcute, pur și simplu n-au mai comentat, n-au mai dat like, iar despre unii am aflat de pe net că au murit, despre unii după ani. E un jalon și ăsta, un jurnal.
Orice analiză a trecutului este ca o autopsie, desfaci, diseci, dar nu mai poți schimba nimic.
În anul întâi de facultate am fost cu soția (eram doar prieteni atunci) și cu o colegă de-a ei să vizităm sala de disecții. Nu erau opreliști. Pe o masă, după ce au dat un cearceaf la o parte, am văzut cadavrul, un țigan cu mustață, relativ tânăr. Cu o pensetă, colega soției a dat deoparte pielea de pe pieptul cadavrului, care era tare ca un carton, ca și cum ar deschide o cutie, apoi strat cu strat câțiva mușchi dinainte „feliați”.
Blogul e bun, e material de analiză, ai ce pune pe cântar, ai scris, citești, compari, tragi concluzii.
Câteodată mă gândesc că n-ar trebui să scriu, e treabă de îngeri, de slugi, nu de fii.
Ei oricum scriu cărți.
Dar alung repede ispita asta, scrisul e lucrul meu: „orice faceți cu cuvântul” apoi „cu fapta„.
Scrisul, îndemnul, povața, învățătura, explicația, argumentul, logica sunt hrana cugetului, jertfa „duhovnicească” (Doamne, ce cuvânt deteriorat) căutarea și răspunsul, „de aceea”-ul fiecărui „de ce” care ne-au fost date să le împerechem cu entuziasm.
Pentru că asta lipsește celor greoi la auzit, leneviți la ascultare și amorțiți la argument: entuziasmul căutării, adrenalina răspunsului, serotonina cunoașterii.
Citeam dăunăzi din Iov: „Dumnezeu … este puternic prin tăria priceperii Lui.” Iov 36:5
Oricine este puternic prin pricepere. Căutarea aceasta a înțelepciunii este secretul celor tari, celor ce rămân în picioare după ce vânturile au doborât pădurea.
Am fost acum 2-3 săptămâni cu soția la Beliș, prin Răcătău, să vă pun niște poze….
Avem o țară frumoasă.
Cu multe curbe strânse.
Și cu păduri doborâte de vânturi.
Că în pădure copacii se fură pe sărite, pe rărite.
Și când pădurea e rară de tot, o doboară vântul deodată.
Acum zece ani nu se vedea nimic de la Mărișel la Beliș, acum se vede tot:
Ziceam de cel ce rămâne în picioare.
Mai sunt jaloane în jurnal: vânturile, furtunile, smeririle.
Dar și minunile, ridicările, mângâierile.. (Despre astea nu scriu nimic, că și bucătarul mănâncă, și chelnerul, dar nimeni nu-i întreabă ce, clientul de la masă se gândește la ce se gătește și se pune pe masă.)
Eu mănânc cam din tot ce pun pe masă și de aceea blogul mi-e și jurnal.


Biserica: comunitate cu sau fără brand?

23 ianuarie 2021
Câteva gânduri la moartea lui Vasile Taloș

M-a ținut în brațe când eram mic, a fost prieten foarte bun cu fratele mamei mele, apoi l-am reîntâlnit în perioada armatei când cel mai mult mergeam la Iuliu Valaori la biserică. Mi-a adus cireșe în acea vară, prin anii 70, când a venit din Jibou cu un IMS la noi în sat. L-am urmărit și după ce am abandonat brandul și mai ales anul acesta am ascultat cu mare interes predica lui „Brand sau comunitate„.
Se simțea în vorbirea lui teama că vor pleca oamenii de la brandul de cult (aprobat și sprijinit de stat) la brandul de youtube (apărut și susținut de tehnologia IT).
Cum adică, tu, enoriaș la biserica din cartier, când sunt programe online la biserica ta, în loc să stai acolo, dai click la Genesis sau Cireșarii și la noi va fi cu una bucată viewer mai puțin și la respectivii cu una bucată viewer mai mult?
Invazia posibilităților online dă asaltul și vechile metode cedează intimidate.
Brandul de youtube bate brandul cultic, internetul bate amvonul.
Cred că asistăm la dizolvarea unui mod de comunicare, a unui mod de educare, a unui mod de viață și ia naștere sub ochii noștri, în acest sfârșit de eră profetică un nou fel de educație, un altfel de comunicare, de comunitate.
Dar la altă întrebare aș vrea să răspund eu: cât de biblice sunt cele două concepte care se luptă, brandul cultic și brandul de Youtube?
Nu sunt biblice nici un pic.
Pentru că ambele modele cad la examenul din 1 Corinteni 1: „fiecare din voi zice: eu sunt al lui Pavel, eu al lui Apolo„, eu cireșar, eu baptist, eu genesis.
Nu importă legitimitatea celui din spatele etichetei, elanul sau munca lui, ci pur și simplu faptul că astfel de etichete nu sunt bune, nu sunt biblice, nu sunt eticheta bună.
Eticheta bună spune clar: „Orice faceți să faceți în Numele Domnului Isus.” Singurul brand sub care avem voie și nevoie să luptăm și să defilăm. (Deși cred că timpul defilării n-a venit, parcă astfel de defilări și parade se compară mai mult în likuri și număr de likuri, decât lupte. Care e pluralul de la Like? Lichele.??!! Divaghez.)
Noi, ca creștini nu ar trebui să ne abandonăm steagul, Stăpânul, numele, onoarea numelui, nici pentru Cultul fără de care părinții noștri nu aveau drept de sală, nici pentru Brandul fără de care canalul de youtube va fi vizitat doar de 20 de cunoscuți.
Dacă Daniel ar fi avut canal de Youtube, cam câte vizualizări ar fi strâns?
De la cine? De la robi sau de la babilonieni?
Sau poate ar fi fost aruncat mai repede la lei.
Nu mai trebuia pândă multă.
Aceste nume: baptist, penticostal, etc, sunt cele mai rușinoase aspecte ale creștinismului ultimelor secole.
Măcar dacă ar exista un angajament real în spatele lor, dar nimeni nu mai crede în ele, dar nici nu le dă jos.
Jalnic.
Iar atâta timp cât aceste țarcuri există, dracul tare se bucură.
Are unde-i închide pe oameni.
Domnul Isus de 2000 de ani scoate oile afară din staul, din staule, ca să fie o singură turmă.
Tânguiala pastorului că frații din biserici locale stau pe net la „branduri” și se simt parte din „prinții și prințesele” sau „cireșarii” e justă pentru el, dar varianta cult nu e opțiunea bună, ambele tipuri de branduri ar fi acuzate de apostol, pentru că pur și simplu nu țin cont de standardul biblic.

Acum va zice cineva:”dacă ne zicem toți creștini, cum ne deosebim, că toți își zic creștini?”
Am două răspunsuri:
1. Foarte puțini își zic doar creștini.
2. Chiar dacă toți și-ar zice creștini, numai o parte ar fi, nu ar însemna că cei ce sunt cu adevărat ar trebui să-și dea alt nume. Existența conținutului falsul nu justifică falsificarea etichetei.
Concluzii:
-ar trebui ca fiecare creștin biblic conștient, fiecare adunare să „lepede codița” cum zicea fratele Moldoveanu și să își dea doar numele de creștin, fără brand ridicol ca cel de Cireșarii” (Doamne ferește!) sau „prinți și prințese” sau numele istoric al cultului amenințat de dizolvare de către rețelele sociale.
-comunitățile cu alt brand decât cel al Domnului Isus sunt nebiblice, atât cele vechi, cultele, cât și cele noi de genul bisericax.com
-e posibil ca un creștin sau o adunare să aibă pagină web sau facebook, dar să nu fie brand și acest lucru este de dorit. Am întâlnit la unele adunări românești din diaspora, dar și la multe americane, și la politcienii americani tendința de a lepăda culoarea confesională. Acesta este un lucru bun, chiar dacă se petrece de multe ori doar la nivel declarativ, cel puțin jena de a te lăuda cu ceva nebiblic se ivește.
Cam, acestea au fost gândurile la moarte unui om cu inimă caldă, incontestabil sincer în faptele și acțiunile lui, chiar și în predica dinaintea morții.
Vasile Taloș a plecat, modelul lui de biserică: „în case” a rămas într-un București pe unde se plimbă mai mult desfrâul decât virtutea cum spunea Goga după ce a fost la adunare la Tudor Popescu, a mai rămas predica lui și a mai rămas întrebarea: spre ce ne împinge Dumnezeu cu Covidul?
Covidul și Video-callul au apărut cam deodată.
Covidul ne închide calea deplasării fizice, video-callul ne deschide calea comunicării față către față.
Eu cred că lucrurile merg în direcția bună.
Dumnezeu dorește să cumunicăm, dar sub brandul Lui.
„….s-o umplut internetul de spiritualitatea voastră” se plângea un comentator la o postare de la mine.
M-am bucurat, s-a împlinit visul lui Ioanid: „s-aud lumea-ntreagă vorbind, de Domnul pe uliți!”
Cum nu poți opri omul să dea click, acum și popa dă degeaba sfaturi: „nu mai puneți mâna pe cărțile sectarilor”, că de paginile web ale sectarilor e greu să scapi.
Nu audiență ar căuta Ieremia, Isaia sau Domnul Isus dacă ar trăi în epoca Youtube, ci să spună cuvintele Tatălui.
Astfel de țel ar trebui să avem și noi, să spunem și să facem ca profeții (robii), ca Fiul.
Slăvit să fie Domnul!


PS Port de multă vreme aceste gânduri în minte, dar teancul de cărți de pe masă nu mă lasă să scriu. Am citit o carte despre masacrul din Rwanda,brrr, înfiorător, apoi am început cartea Nadejedei Mandelștam, Fără Speranță, mărturii din timpul terorii staliniste. Și mai sunt cărți.
Dar din când în când îmi calc pe inimă, biruie gândul, vorba cronicarului și-mi dă ghes inima și mai scriu, cum am făcut și în această zi,


Urgia Covid continuă, ce urmează?

16 ianuarie 2021

În ziua fericirii, fii fericit şi în ziua nenorocirii, gândeşte-te că Dumnezeu a făcut şi pe una, şi pe cealaltă, pentru ca omul să nu mai poată şti nimic din ce va fi după el.” Eclesiastul 7:14
Ca omul să nu poată știi nimic din ce va fi după el.
Este un principiu al creației, așa a făcut Dumnezeu lumea, omul.
Să nu știe viitorul.
Poate că 90% din relele de care se teme omul în viață nu i se întâmplă și tot cam 90% din binele pe care-l așteaptă, nu-i vine.
Suntem creați să nu ne știm viitorul.
Și totuși.
Cunoscând Cuvântul lui Dumnezeu și dându-i credit, face asta diferența?
Cu siguranță.
Întunericul viitorului are niște luminițe. Evenimentele care cândva vor străluci, le vedem de departe ca niște mici lumini care strălucesc, suficient de intens ca să vedem cadrul, insuficient ca să deslușim detaliile.
Acum trăim zile de nenorocire, un eveniment care „strălucește” trist și intens în preocupările și grijile noastre. A venit brusc, ca un fulger, ca o cometă.
Dar oare nu s-a văzut de departe nici o luminiță? Nici un cadru?
Ba da.
Am scris pe acest blog și am vorbit în adunare începând cu 2015 despre urgiile prin care Dumnezeu îi scoate pe evrei afară din toate țările, să-i ducă în Israel. Acesta este cadrul istoric, profetic.
Covidul este „detaliul”, unul dintre detalii.
Vrem nu vrem să credem, aceasta este realitatea.
Acum 11 ani, în 2010 am început să înțeleg. Călătoream spre Danemarca și eram uimit de ordinea din vestul Europei, comparată cu haosul din est. Am înțeles atunci de ce a trimis Dumnezeu comunismul peste estul Europei.

Am și scris.
Era 2010, murise sora Lena Moldoveanu și la înmormântare, un frate a citit o meditație a fratelui Niculiță, la Apocalipsa 18:8, despre ieșirea din Babilon. Citez: „Vin urgiile Babilonului. Lumea încă nu le-a văzut. A fost potopul, urgiile Egiptului, nimicirea Sodomei…dar ceea ce urmează va fi catastrofal: „voi mai clătina încă odată” zice Domnul.” Nu știam nimic de Covid atunci, dar am început să bănuiesc că urgiile care vin peste lume au în vedere un plan, întregesc un „scenariu”. Eram în Bronderslev, Danemarca, atunci când am scris postarea de mai sus, că Dumnezeu a trimis comunismul în Estul Europei, ca să-i fugărească pe evrei. Voi reveni la subiectul României îngenunchiate din secolul XX, pentru că n-a fost numai comunismul și nu numai la Romania m-am gândit în acel drum.
Din Danemarca am plecat în Germania, la un târg la Munchen. Dacă vă amintiți, în primăvara aceea a erupt vulcanul acela din Islanda, cu nume imposibil, citiți voi: Eyjafjallajökull. Atunci a fost o oprire a traficului aerian de câteva săptămâni, un fel de „avans” al urgiei de acum.
Prin expoziție la Munchen erau standuri goale cu afișe ca acesta.

Că adică din cauza Luftverkehr – traficului aerian ei sunt întârziați.
Cine s-ar fi gândit atunci că toate expozițiile de la Munchen și din toată lumea se vor anula?
Apoi, gândind la aceste lucruri am realizat logic, că dacă peste țările în care au fost evrei au venit urgii ca ei să plece (și au plecat), vor veni urgii și peste țările unde mai sunt evrei.
Și am început să zic tare, dar timid.
Am și scris.
Apoi în 2014 a început războiul din Ucraina. ( În 2013 am mers în Ucraina din nou, după o absență de 12 ani și pentru că simțeam că tensiunile cresc acolo și nu se va mai putea merge.) Tot în Germania un prieten m-a întrebat atunci: cum crezi că se va termina chestiunea ucraineană? I-am răspuns fără să clipesc: „...numai într-un fel: prin plecarea evreilor în Israel. A răs bucuros și și-a frecat palmele, mi-a spus că mulți din cei cu care a discutat în Ucraina ziceau la fel, că scriptura trebuie să se împlinească, evreii trebuie să plece în țara lor.” Am descris întâlnirea atunci, aici.
Apoi în 2015 am înțeles că data de 7 iunie 1967 este o dată profetică în Planul lui Dumnezeu, cucerirea Ierusalimului de către evrei, împlinirea celor 2300 de ani din Daniel. (Recent, în 2019 am făcut o excursie în Grecia pe urmele lui Alexandru cel mare, puteți asculta aici comentariile, înregistrate prin locurile pe unde s-a născut Alexandru.)
Tot în 2015 am înțeles că și criza emigranților face parte tot din acest plan divin, de a-i fugări pe evreii din Europa în Israel.
În 2016 decembrie, atunci când a câștigat Trump, convingerile mele erau clare: va veni o urgie și peste Anglia, Olanda, Belgia, Franța, Brazilia, Statele Unite, Canada, așa cum a fost peste România.
Am plecat în Statele Unite pentru două săptămâni, să văd cum stă treaba cu evreii și să-i informez pe prietenii mei. În State, unde Iafet și-a lărgit corturile, dar corturile sunt ale lui Sem. Nu înțelegeam însă ce fel de urgie, aveam în vedere una economică, ca cea din România.
În aprilie 2017 am plecat spre Israel pentru aproape două săptămâni să vedem și acolo pe viu aceste împliniri.
Înțelegeam că vor fi urgii, scriam despre ele și vorbeam în adunare, dar nu înțelegeam cum. Atunci am scris postarea: Evreii sunt strânși de Dumnezeu în Israel prin urgii, cum au fost odinioară scoși din Egipt, cu versetul explicativ ” Vă voi scoate din mijlocul popoarelor, şi vă voi strânge din ţările în cari v-am risipit, cu mână tare şi cu braţ întins, şi vărsându-Mi urgia.” Ezechiel 20:34 și această idee este cheia înțelegerii vremurilor de acum și răspunsul la întrebarea din titlul postării mele.
Mă liniștea un pic gândul că la noi nu mai sunt evrei decât puțini și că probabil vom fi scutiți în mare de urgiile care vor veni. Că a trecut focul adică:

Am început să citesc foarte mult pe tema asta, să văd ca profeții „ce vremi și ce împrejurări are în vedere Duhul lui Hristos din profeți” pentru vremea de acum. Ce ochelari să folosim?
Era ianuarie 2019 când am scris postarea Paralelism dintre istorie și știri, ochelarii necesari, nu se știa nimic de covid atunci.

Postarea asta s-o citiți și veți înțelege de ce eu nu m-am mirat deloc atunci când în 2020 a apărut covidul.
Covidul are de-a face în primul rând cu evreii și cu Planul lui Dumnezeu de a-i strânge în Israel.
Toate postările mele de anul acesta despre covid subliniază acest aspect.
Dar vreau să mai adaug ceva legat de România. În anii care au precedat plecarea evreilor din România, anii 1950-1980, România a fost lovită de foarte multe urgii, nu doar de comunism. Au fost:
-războiul,
-o iarnă grea 1945-1946,
-o foamete mare în 1946,
-naționalizarea,
-prezența trupelor sovietice
-teroarea securității
-jaful sovietic
-cotele țăranilor (ca despăgubiri de război)
-iarna grea din 1954
-embargoul economic al țărilor din vest
-inundațiile din 1970 și 1975
-cutremurul din 1977
Fiecare urgie a cântărit mult la decizia de plecare a fiecărei familii de evrei. Acești evrei aveau puternice rădăcini în România, fără aceste urgii n-ar fi avut nici un motiv să plece. Dar s-au dus aproape toți. La fel se vor duce din Anglia și Belgia, din Franța, Brazilia și Statele Unite.
Cam acesta este cadrul de gândire profetic, biblic, pe care dacă vi-l asumați, detaliile evenimentelor care vor urma nu vă vor surprinde.
Dacă, dimpotrivă, v-ar plăcea punctul de vedere „Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!”, cu siguranță nu sunteți dintre cei ce iubesc venirea Domnului, faceți parte adică dintr-a doua categorie de creștini.
Ce urmează după Covid?
O împletire de evenimente ale căror detalii să nu mi le cereți, evenimente care vor conduce la plecarea treptată a tuturor evreilor din toată lumea în Israel.
Din profeții știm bine că:
-este o plecare „unul câte unul”.
-plecare nu este benevolă, sunt „scoși” (EI nu vor să plece.)
-mijlocul prin care vor fi scoși va fi: prin urgii. În Biblie urgiile sunt trei: sabia, foametea și ciuma.
V-am scris în Numele Domnului Isus, un om simplu, un frate, nu sunt cleric și nu fac bani din ce vă scriu. După cum vedeți, nu am nici mare trafic și sunt nevoit din rațiuni de igienă a ecranelor să șterg multe comentarii dezaprobatoare. Dar n-am ce face, nu am altă Biblie și nici alt cap, nici alt Stăpân.
Multă pace să aveți și să așteptați din ceruri pe Domnul Isus Hristos, pregătindu-vă pentru arătarea Lui.
Răpirea și prima înviere pot fi și înainte de a se duce toți evreii în Israel, pot fi acum.


Degradarea etică a omenirii după potop

14 ianuarie 2021

Mulți sunt chemați, puțini sunt aleși

14 ianuarie 2021

Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?’  Tot aşa , cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Matei 20:15-16
Cât am stat în spital, m-am gândit la multe lucruri, versete, teme și dileme.
Unul din principiile de înțelegere ale Cuvântului divin pleacă de la conștiența existenței tainelor, a secretelor din Planul lui Dumnezeu. Iar acolo unde există un secret, unii îl cunosc bine, alții mai puțin iar alții deloc.
Certuri și neînțelegeri apar între cei ce cunosc doar câte-un pic dintr-o taină. Dacă n-ar ști deloc, n-ar pune suflet, dacă ar ști de tot, nu s-ar certa. Dar pentru că unele secrete se cunosc progresiv, gradual, unii le știu mai bine, alții mai puțin și apar neînțelegeri.
De aceea acolo unde un verset nu se înțelege bine sau deloc, trebuie să plecăm de la tainele mari: oare nu e legat de vreuna, că poate de aia e sens ascuns?
Taine în Biblie sunt câteva:
-taina împietririi evreilor
-taina Adunării
-taina lui Hristos (Adunarea)
-taina lui Dumnezeu (Hristos)
-taina Împărăției lui Dumnezeu
-taina Voii Sale
-taina Evangheliei
-taina fărădelegii
-taina credinței
-taina evlaviei (angajamentului)
Unele taine (secrete) se suprapun cu altele, pentru că toate fac parte din Planul tainic al lui Dumnezeu, ținut ascuns, dar descoperit în Noul Testament.
Taina e taină pân-o înțelegi, apoi nu mai e.
Cum se înțelege acest verset din titlu, cine sunt cei chemați, cine cei aleși?
Cu riscul să fiu pus pe rug pentru ce scriu, (fără scuza că mai sunt sub efectul anesteziei și al Tramadolului, deși după operație am meditat la ce vă scriu acum) îndrăznesc să afirm că textul se referă la evrei și la neamuri în mod diferit.
Aleșii sunt (la începuturi) dintre evrei, un număr mic, ceilalți au fost împietriți, chemații sunt dintre neamuri.
Acești puțini nu sunt dintre cei mulți, (cum ar părea), ci sunt împreună cu cei mulți.
În Adunare am fost chemați să fim una, puținii dintre evrei și mulții dintre neamuri.
E implicată taina împietririi evreilor.
Ținând cont de profeții, de împietrirea profețită, cum am arătat la istoria fariseilor, atâta timp cât o (mare) parte din Israel a căzut într-o împietrire, e clar că ceilalți sunt „aleși’ pentru mântuire.
Dacă nu se înțelege că evreii sunt împietriții și cei ce cred (atât evrei cât și neamuri) sunt prin contrapunere „aleși”, se vor aplica aceste apelative altor grupuri și grupări, separate de criterii desigur false.
Chemarea evangheliei se adresează însă întregii lumi, iar cei chemați sunt mulți.
Sunt două pilde unde găsim această expresie: pilda lucrătorilor viei și pilda nunții fiului de împărat.
Într-una, cei mulți sunt cei chemați la ceasul al treilea, al șaselea, al nouălea și al unsprezecelea (cei de la urmă) și cei puțini sunt „cei tocmiți cu un leu” (cei dintâi), în alta cei mulți chemați sunt cei de la răspântii și cei puțini nici nu apar, apare unul dintre cei „împietriți” care a fost aruncat afară.
Mai tâziu, când taina a fost dezvăluită, când idolatri din Efes au devenit creștini, apelativul „aleși” a trecut și asupra lor.
Ideea cu care trebuie să rămânem este că Dumnezeu a ales dintre toate neamurile un popor. Creștinii nu sunt o religie, ei sunt o altă națiune, diferită de cele formate la Babel.
Chemarea și alegerea mai pot fi două faze ale aceluiași proces.
Dacă la Babel oamenii s-au împărțit pe familii care vorbeau diferit, la rusalii s-au unit din toate popoarele spre a forma un popor nou.
Această apartenență la acest „popor nou” nu este dată nici de etichete, nici de nume, ci de perseverarea în credința primului ales, Avraam. Dacă ești bărbat, prin credință crești și devii fiu al lui Avraam, dacă ești femeie, devii fiică a Sarei. „Devenim” prin credința lui Avraam, urmași ai lui Avraam, nu prin declarare.
Chemarea și alegerea se „întăresc”, adică se confirmă, prin fapte. „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră, căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată.” 2 Petru 1:10
(gânduri din spital, de luna trecută. Pentru că atunci am fost sub efectul analgezicelor de după operație, confirm acum, cu mintea mai limpede ce am scris atunci și nu am publicat)


Costache Ioanid, poet între creștini, creștin între poeți

10 ianuarie 2021
Articol scris de Michael Iovin, fiul fratelui Mia Iovin, în ziarul Micro-Magazin, din New-York, 1987, la moartea lui Costache Ioandi

„De ziua Mulţumirii – Thanksgiving, s-a stins din viaţă, bogat în sărăcie şi strălucitor în singurătate, poetul creştin român Costache Ioanid. A fost coborât sub un mesteacăn între brazii şi şi păltinaşii opriţi în curmătura dealului de-o parte şi de cealaltă, orizontul ondulat, întrerupt doar de munţii cei mari, veşnic înzăpeziţi ai Oregonului. Din universul continuei sale suferinţe, sufletul poetului a trecut astfel în cel al continuei împăcări şi, la nunta sa, a căzut o stea.

Deşi restrânsă prin vicisitudinile sorţii la o circulaţie mai mult orală în zarea comunităţilor creştine româneşti, opera lui Costache Ioanid se bucură de o popularitate considerabilă. Poeziile sale străbat încoace şi încolo cu viteza gândului, pe foi volante şi pe bandă magnetică, sunt cântate la întruniri religioase şi difuzate în emisiuni radiofonice, fiind de mult intrate în patrimoniul neoficial al culturii religioase româneşti. Odată cu dispariţia autorului, afirmarea valorii şi semnificaţiilor acestei opere a devenit măsura probităţii intelectuale şi a simţului patriotic al posterităţii sale.

A zice Poet,  a zice Creştin şi a zice Român este rezumatul cel mai scurt şi mai cuprinzător al spiritualităţii de sorginte carpato-dunăreană. Dar a fi Poet Creştin Român înseamnă astăzi a purta trei cruci deodată – eterna damnaţiune a poetului, multisecularul martiriu al credinciosului, şi, în ultimele decenii, calvarul mistuitor de a fi român. Costache Ioanid  a ştiut însă de o singură Cruce, pe care a purtat-o nu ca povară ci ca steag:
El mi-e steag şi El mi-e soartă,
Eu îl port. Dar El mă poartă.
Cu cât vântu-I mai semeţ,
Cu-atât steagu-I mai măreţ.
Mic şi slab stegar sunt eu
Însă steagu-I Dumnezeu. (Dumnezeu e Steagul meu).

Avântul acestui imn militant cântat la numeroasele ocazii în ţară şi în străinătate, dă seama de calitatea de român a autorului care, deşi umilit şi terfelit în ţara lui, nu a pregetat să păstreze vie conştiinţa poporului său, încălzind-o la lumina cuvântului simplu dar bine ales, mobilizator:
„Dacă tu ai ochi să vadă,
dacă tu ai duh să creadă,
Iată steagul! Altul nu-i.
Pleacă fruntea-n faţa Lui!
Tu eşti lut. Şi lut sunt eu.
Însă steagu-I Dumnezeu!”

Scris şi popularizat în România, sub imperiul fricii generalizate şi al ateismului instituţionalizat, versul Iată steagul! Altul nu-i! întruchipează gestul purtătorului de ştafetă şi demnitatea unei personalităţi de elită al cărei crez nu a fost cel al capului plecat ce sabia nu-l taie. Dimpotrivă:
„Nicidecum, nicăieri, niciodată
gândul meu altui domn nu-l aştern.
În Isus viaţa mea e bogată,
Stea eternă în cerul etern!” (Nicidecum).

Nicidecum e replica poetului dată celor care, recunoscându-i talentul, l-au somat să-şi lepede credinţa. Fireşte, fermitatea lui i-a anulat accesul la notorietate publicistică şi i-a adus, în cele din urmă, exilul cetăţenesc. I-a asigurat însă preţuirea cea mai caldă în cercurile frăţeşti, dar, vai, cu o putere de înţelegere mereu mai prejos de sensibilitatea lui excepţională. Pe când se afla încă în ţară, i s-a publicat în America volumul Taine (Door of Hope, 1981), dar ar fi de aşteptat ca, în chip de omagiu, tezaurul manuscriseor sale de-o viaţă să fie cât mai degrabă restituit pe de-a-ntregul şi fără plată poporului român şi poporului ales căruia i se cuvine.

Inspiraţia lui Costache Ioanid n-a fost însă legată de setea de faimă şi de omagii. Nu pentru lumina rece a tiparului a compus el. Şi tocmai prin perseverenţa lui în deplină modestie va rămâne în memoria tuturor nu doar poet între creştini, ci mai ales un creştin între poeţi. Întreobsesiile sale poetice răsună pregnant o întrebare:
„Isus ne-a dat un Ghetsimani!
O Golgotă! Un nume
ce timp de două mii de ani
a’mbogăţit o lume;
Cuvântul care ni l-a spus şi azi în inimi scurmă;
Dar noi cu ce vom merge sus?
şi ce lăsăm în urmă?” (O, poate, mâine).

A răspuns într-un corpus vibrant cu timbrul unic al poetului cult (adică nu „popular” sau „naiv” ca alţi poeţi creştini). În rostirea lui ecourile literaturii române clasice şi moderne sună epigonic sau numai în sensul în care Eminescu însuşi s-a socotit un epigon. Prin contrast însă, Ioanid  nu a cântat pasiunile omeneşti, ci patima divină, nu avatarurile făpturii ci tainele firii şi nu l-a stăpânit delirul ci rigorile spiritului.
Centrul absolut al operei sale îl ocupă ISUS Mântuitorul, Cel revelat, iar minunile naşterii, morţii, învierii şi revenirii Sale, după o vreme. . .”


Păcatul nu este supranatural

9 ianuarie 2021
O pledoarie împotriva calvinismului

Păcatul e foarte natural.
E „natura” umană, cum se zice.
Firea noastră, pofta ei, a ochilor de carne, lăudăroșia vieții, lenea, curiozitatea morbidă, bârfa, certurile, toate sunt păcat, păcate.
Nu ni se cer revelații să păcătuim, nu facem slujbe și eforturi, ne vine.

Nici cugetul nu este supranatural, ne mustră.
Pe toți ne mustră, toți avem cuget.
Pe unii mai mult, pe alții mai puțin.
În orice om există o luptă între cuget și gânduri.
Gândurile tot mai deformate de filozofii care îndreptățesc, se luptă cu bietul cuget tot mai înnădușit de nelegiuire.
Nimic nu e supranatural până aici.

Nici Biblia nu e „supranaturală”, e o carte.
E în limba noastră, e text, sunt istorii, legislație, sentințe și da, multă profeție.
Istoria din Biblie se poate verifica, e confirmată de muzee, șantiere arheologice, texte antice și de bunul simț.
Legislația biblică stă la baza statelor, la fel sistemul punitiv.
Biblia se poate înțelege, de aceea a fost scrisă, să fie citită, gândită, înțeleasă.
Profețiile se pot verifica, mai ales că mare parte din ele s-au împlinit, unele cu date exacte.

Citirea Bibliei este iarăși un lucru natural, îl poate face oricine, sau ascultarea explicațiilor din Biblie.
Omul măcinat de păcat, de mustrările cugetului sau de greutatea religioasă poate dori să scape, și acesta este un lucru natural.
De unde începe oare supranaturalul?

Pentru că postarea a pornit de de aici, de la întrebarea:
de unde începe supranaturalul în mântuire? Ultimele zile am ascultat multe predici, întruna din ele un predicator spunea simplist că procesul mânturii este „o intervenție miraculoasă a lui Dumnezeu în viața omului.”
Măi să fie?
Nu zic, e o părere confortabilă, îți asigură o liniște netulburată: „înceapă Dumnezeu”!… să și termine, nu? Nu ai de ce te stresa de cel de lângă tine.
Dar e adevărat?
Omul păcătos nu are de făcut altceva decât să aștepte „supranaturalul” ca să vină ca vara trăznetul? (Și trăznetul vine după fulger și doar când înnorat.)
Și omul mântuit nu trebuie oare să-i poarte în inimă pe cei dragi, să-i „nască prin evanghelie”, ca Pavel pe Corinteni, să „sufere durerile nașterii” pentru cei păcătoși? Până „va lua Hristos chip în ei”?!
Afirmațiile astea cu supranaturalul necesar, scoase de teologi „care n-au ratat un prânz”, păstrează mințile într-un confort criminal.

Gândeam la asta dăunăzi, când întorcându-mă la lucru, mă aștepta fiul unui colaborator de la lucru, tatăl lui este un mare specialist în domeniul lui. Știam că e bolnav, tatăl. Leucemie, internat din nou la hematologie. Fiul a venit să mă roage dacă nu pot să donez sânge. Am mai donat, dar țineam minte ceva, am verificat la centrul de transfuzii pe net: „trebuie să nu fi avut intervenții chirurgicale în ultimele 6 luni”. Eu am avut luna trecută.
Dar am povestit un pic cu băiatul, am urat sănătate tatălui și…atât.

Mi-am dat seama cât de natural ar fi fost să-i spun în cei peste 10 ani de colaborare naturalețea istoriei creației, a evangheliei, speranța viitorului. Nu i-am spus, că aveam ideea că a fi moral și corect e suficient să-i stârnesc interesul, eventual aș fi vorbit mai multe dacă mă întreba el. Nu m-a întrebat nimic niciodată, era fericit că-i plătesc facturile la timp. Acum regret. Am avut vagi discuții, știa că sunt pocăit, avea rude pocăiți și cunoștea ceva din Biblie. Odată, am mers la el la firmă și se auzea Vocea Evangheliei. Dar nu e destul, acum regret. Poezia „Mi-ai fost vecin și cumsecade” îmi răsuna în urechi!. Mult rău mi-a făcut calvinismul.

Și mântuirea este naturală. „Cine va crede”. Ce să creadă? „Ce ni se vestise.” De profeți desigur. „Crezi tu în profeți?” Nu întrebi așa ceva pe un „mort” prietenii mei calviniști, îi conduci pe oameni prin judecăți și profeții, prin pedepse și răsplăți până la cheia mântuirii: predarea sufletului sub autoritatea Celui ce ce S-a smerit că a încins un prosop și apoi S-a lăsat răstignit de dușmanii săi. Textele ce se cer crezute se pot citi natural în Biblie și fără revelații „supranaturale”, sunt scrise în limba română. E descriere, narațiune, ce s-a și întâmplat și au scris apostolii, Biblia adică. Natural, simplu, pagină cu pagină, fără intervenții miraculoase, că nu se poate. Să ajungă omul să creadă în pedeapsă și răsplată, în curățire și albire așa cum n-are ce face și crede în păcatul „natural”, păcat de care nu se poate lăsa. „și se va boteza„….cum? în apă? când? după ce citește Biblia și crede. Totul e natural. Dar durează, ia timp, zi de zi, plâns, explicații, rugăciune și de la capăt, nu chemări mistice în acompaniament de orgă, la sfârșitul unei predici cu mai multă emoție decât pildă, profeție și logică, în ambianța unui templu fastuos.
Vestirea evangheliei este muncă de demolare, de dezmembrare. 10 ani din viață m-am ocupat (pe lângă serviciu) cu dezmembrări auto, ocazional. Nu e ușor, deși pare. Lucrurile nu-s făcute să se dezbine fără efort. Nici diavolul nu-și lasă prada ușor, trebuie unelte și efort. „Noi dărâmăm izvodirile minții” e un proces, nu un moment. Dar e natural.

Natural este să fie ajutat omul să înțeleagă. Să fi fost făcut să vrea, să fi plâns cineva lângă el, cum a plâns Pavel la Efes lângă fiecare, cum s-a purtat cu ei ca un tată cu copiii lui, sau ca o doică. Natural. Să sufere cineva durerile nașterii lui. Să-l „nască prin evanghelie„, dar pentru asta să-l poarte în inimă înainte o vreme, cum își poartă mama fătul în ea. Să ajungă omul „natural” este să-și dea singur seama cât e de tare și ne „natural” păcatul din el și cât de strâns îl ține legat. Natural este să vadă în Biblie că alții au scăpat, că se poate.

Și de pe-aici doar începe supranaturalul. Când i se prezintă fiecărui om calea deschisă spre cer, prin Cuvântul venit din cer, care descrie „cerul deschis”, calea nouă și vie, posibilitatea de a cere direct lui Isus izbăvire și mântuire.
Când pentru prima dată omul cade pe genunchi și cere cu credință eliberare de păcat, pacea și liniștea, bucuria și încrederea pe care le primește sunt primele lucruri supranaturale. Dar până aici e un drum lung al cugetului și nu avem în Scriptură exemple de scurtături.

S-a răspândit și am fost și eu entuziasmat de rețeta mântuirii instant, prin revelație. Nu scrie „să vă dea un duh de descoperire”? Și n-am prea plâns nici eu lângă mulți, nici n-am prea dădăcit. Am așteptat s-o facă Domnul, „să-i cerceteze”. „Doamne atinge-te de inima lor!”, am crezut rugăciunea asta. (Cred că e catolică, în Biblie nu este așa ceva.) Dar era comod. Doamne iartă-mă!

Calvinismul și carismatismul au în comun această „scurtătură” a pretenției de supranatural. Calvinul zice: Domnul lucrează în om, iar carismaticul îi prezintă omului o lucrare instantă falsă a Domnnului: emoția. Fără Biblie și fără credință, fără proroci, promisiuni sau pedepse.

Pentru cel ce vestește Cuvântul lui Dumnezeu din dragoste de oameni și de Dumnezeu și fără alte interese, sunt o mulțime de argumente naturale care pot conduce sufletul spre poarta supranaturală a revelației și iertării, spre a cere singur mântuirea sufletului său, spre a-i arăta cum să ceară de la Dumnezeu el însuși, nu altul pentru el. Natural, așa cum v-am scris și eu vouă azi, desigur, celor ce ați ajuns cu cititul până la sfârșit.






6000 de zile

8 ianuarie 2021

6000 de zile mai am până voi împlini 70 de ani. Dacă le apuc. Moise spune în Psalmul 90: „Învață-ne să ne (dez)numărăm bine zilele.” Și că anii vieții noastre se ridică la 70. Și că să luăm aminte la urgia Lui Dumnezeu.

Nu am mai scris versuri azi, le pun pe cele de la 7000:
Am schimbat doar o cifră.

Doar 6000 de zile mi-au rămas,
tot mai probabile și tot mai rele,
și tot mai diferite de acele
ce le-am trăit până-n acest popas…”

S-au dus de-acuma anii de putere
cu zilele de cântec și de vis,
m-așteaptă anii (după cum e scris)
în care nu găsesc nici o plăcere.

Se-ntunecă și soarele și luna
alți nori și vânturi crengile-mi îndoaie
îndată dup-abia trecuta ploaie,
iar stelele nu se mai văd niciuna.

Măcinătorii s-au împuținat,
privesc prin două rânduri de ferestre,
ecouri de cântări și de orchestre
le-aud înăbușit și-ndepărtat.

Urmează anii-aceia când pe drum
mă sperii și mă tem de-orice-nălțime,
cum scris-a Înțeleptul din vechime
pentru neînțelepții de acum.

Țărâna se întoarce în pământ
precum a fost și cum e programat,
iar Duhul către Domnul ce l-a dat
se-ntoarce, să se-mbrace-n alt veșmânt.

Prin Moise, în psalmul nouăzeci
lăsat e scris că viața noastră zboară;
deci timpul să-l privim ca o comoară
că anii nu prea trec de șaptezeci.

Nu ani, ci zile să dez-numărăm
luând aminte la a Lui urgie
și-n zilele puține ce-o să fie
o inimă-nțeleaptă căpătăm.”

La urgie mă gândeam în 2018, dar nu m-am putut gândi la pandemie. Nu sunt profet.
Ce repede au trecut 1000 de zile.
Pentru cei care nu știți, acum vreo zece ani am început să-mi dez-număr zilele.
Atunci am scris postarea de 9000 de zile și o poezie, era 24 octombrie 2012.
Am scris și o poezie atunci.
A fost apoi postarea de 8000 de zile, în 19 iulie 2015.
Apoi, în 14 aprilie 2018 a fost postarea de 7000 de zile.

Dacă tot suntem cu versuri, pun și versurile de la 9000:

9000 de zile poate mi-au rămas,
poate nici atâtea, poate numai una
poate astă-seară fac al morții pas
poate astă seară îmi primesc cununa.

9000 de trepte să le urc mai am
tot mai tare omul dinăuntru mi-este
și-mi întinerește Noul meu Adam
ce le pare astăzi altora poveste.

9000 de fire: petecitu-mi cort.
zilnic se desșiră unul câte unul,
tot mai greu îmi pare carnea să mi-o port
moștenirea vieții lui Adam străbunul

9000 de jertfe-n locul Cel Preasfânt
să le-aduc pe-al Slavei aurit altar,
să primesc cum scrie-n noul Legământ
zilnic, măsurate bogății de Har.

9000 de zile rele și pustii
mi-ar fi calendarul vieții care-mi vine,
de n-aș cere-ntr-una și de n-aș primi
Har și-nțelepciune felurite-n mine.

9000 de zile crucea să mi-o duc
și să simt plăcere-n chin și slăbiciune,
să mă socotească: ”bun de balamuc”
și să-mi socotească vorbele: ”nebune”!

9000 de zile! și dac-aș trăi
chiar mai multe încă fără crucea Lui,
dacă nu le-ar umple felul Lui de-a fi
aș trăi zadarnic, rătăcit, hai-hui!

9000 de zile să mai număr sânt
poate mai puține n-am de unde știi,
să le număr bine, să vestesc, să cânt
Harului de slavă, laudă a-I fii.

Mâine se împlinește o lună de la ultima intervenție chirurgicală pe care am avut-o, a treia din viață, și cu fiecare anestezie generală se mai duce câte-un snop de neuroni.
Anul acesta, cu covidul, am devenit tot mai conștient că e posibil să nu mai fie 70 anii vieții noastre. Cei ce au ieșit din Egipt au pierit în pustie înainte de a împlini 60 de ani, a fost probabil tot vreun covid și atunci, tăia bătrânețea de pe listă.
Dar nimic nu poate elimina învierea din Plan.
Slăvit să fie Domnul.


Prezentare de carte pe Youtube: Eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toți, Fernand Legrand

7 ianuarie 2021

În punctul în care am ajuns acum trebuie să demistificăm anumite practici sau experienţe care în viaţa multora sunt un derapaj inconştient de la Scriptură. Iată mărturia depusă de părinţii lui pentru un tânăr creştin autentic: când fiul lor a coborât din camera lui după ce a fost înaintea lui Dumnezeu în vorbire în limbi, s-a putut vedea pe chipul lui că în el se petrecuse ceva. Era aproape cum a coborât Moise de pe munte transfigurat de prezenţa lui Dumnezeu.
De necombătut şi convingător, nu-i adevărat? Aşa pare să fie. Dar, ca să credem aceasta, ar trebui să trecem sub tăcere tot ce am spus despre scopul vorbirii în limbi. Ar trebui să lăsăm la o parte faptul că acesta nu era un semn pentru credincioşi, că practicarea acestui dar nu era acordată tuturor şi că nu se zice nicăieri că trebuie practicat acasă, cu atît mai mult cu cît folosirea lui s-a terminat. Acestea sunt trei lovituri date de Biblie, fără să le socotim pe celelalte pe care nu le pot reaminti fără a trebui să zic tot ceea ce am zis deja.
Toţi cei ce se miră respectuos de asemenea experienţe nu-şi dau seama că Scriptura este ignorată şi ei se află în plin subiectivism, religiile orientale oferind mai mult în privinţa aceasta. Cei care au avut privilegiul să citească cartea Combats (Lupte) a părintelui Chiniquy, acest preot canadian care s-a convertit după cincizeci de ani de stat în Biserica Catolică, vor face bine să-i recitească, dacă pot, mărturia.
El relatează că, în viaţa lui de preot, clipele cele mai binecuvîntate, mai înălţate, le-a petrecut în adorare în faţa ostiei. Atunci a atins el sublimul. El se simţea transportat, înălţat, transfigurat. După convertirea lui, acest „sublim“ provenit din doctrina transsubstanţierii i-a apărut ca o nelegiuire. Şi totuşi ce înălţare de suflet, ce exaltare, ce mărturie!
citat, pagina 67

Prezentare de carte pe Youtube: Eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toți

Un nou playlist pe canalul Youtube Vestea Bună: „Înștiințări profetice” Prima înregistrare: Criza imigranților(1). Cuvânt înainte.

3 ianuarie 2021


Voi trimite o mulțime de vânători…” spunea Dumnezeu profetului Ieremia acum aproape 2600 de ani, în Biblia care a început să se tipărească masiv doar acum 500 de ani, să fie citită de popoare care au început să fie alfabetizate acum 200 de ani și să fie tradusă spre aproape toate popoarele, doar de acum 100 de ani încoace.
Viteza împlinirii evenimentelor profetice ale istoriei crește exponențial și tot la fel ar trebui să crească și cunoștința noastră.
Ce cunoștință?
Cunoștință de Dumnezeu, de etica Lui, de dreptatea Lui, de Planul Lui și de cerințele Lui pentru noi.
Așa spunea mai târziu puțin de Ieremia, profetul Daniel, tot la dictarea lui Dumnezeu: în zilele din urmă „cunoștința va crește” și mai zicea că mulți vor citit profeția. Desigur, profețiile.
Numai cunoscând corect ce gândește Dumnezeu, ce vrea el să fim noi, ne vom putea alinia dorințelor Lui.
Identific în textul din Ieremia 16:16 exact acest proces de „exod” al evreilor spre Israel, exod început acum 120 de ani și numit sionism.
Pentru că ideea sionistă (ideea plecării spre Sion-Israel) este refuzată de majoritatea evreilor din diaspora, Dumnezeu, care scris aceste lucruri dinainte, folosește într-un fel forța pentru a-i sili să plece, la fel ca odinioară din Egipt.
Asta arăt prin acest scurt clip, că Dumnezeu îi ugărește pe evrei în Israel și prin imigranți.
Când am scris acele articole pe care le veți vedea în clip, nu știam nimic de covid, acum e mult mai clar.

Criza imigranților

Sunt de modă veche, dar nu mă las.
Revista mea la care am visat din adolescență, continuă. Visul meu.
Poate toate acele vise ar fi fost uitate și n-aș fi avut martori, dar băieții cu ochi albaștri au avut grijă să înregistreze. Cu siguranță și sunt și îngeri care fac același lucru acum.
Așa a fost scanat (visul) din una din scrisorile pe care i-am trimis-o soției atunci, (oricum le-au citit pe toate):

Din dorința mea de a face lucrul lui Dumnezeu, atunci am vrut să tipăresc o revistă.
Am reușit un pic, dar a venit revoluția.
Da, am lucrat și la prima revistă creștină de după revoluție, Alo se numea, în februarie 90 vindeam cu 3 lei bucata în fața la Librăria Universității, am dat 3000 de bucăți într-o singură zi, era coadă.
Acum blogul, canalul de Youtube și paginile de Facebook sunt „revistele mele”.
Cu „tentă” „strict religioasă”, cum corect au observat băieții cu ochii albaștri.


Voi încerca (nu promit) să păstrez un ritm al postărilor acestui playlist, cât și al prezentărilor de carte.
E necesar să treacă fiecare creștin de la faza de a gusta, de la superficialitate la aprofundare, la amănunțime, la „luare aminte și „băgare de seamă”.
Pe Youtube atrag atenția, pe blog stârnesc interesul și pe Facebook discut cu puținii cu adevărat interesați din mulții care scriu.
Slăvit să fie Domnul.
Socotesc un privilegiu nevisat ca să ajung după 32 de ani de la nivelul de adunat litere ca Gutenberg, la editare online text și video, publicare și promovare.
Pentru toate mulțumesc lui Dumnezeu care ne pregătește din timp pentru aceste vremuri.


Prezentare de carte pe Youtube: „Biserica trebuie să rămână Biserică”

3 ianuarie 2021


Decenii ireversibile din istoria mișcării evanghelice și a celei baptiste 1917-1937, URSS.
Sunt lucruri care nu se pot spune în 2-3 minute, cât ține răbdarea unui „vizionar” pe youtube, înainte de a da click pe alt clip.
Nici eu nu am reușit decât în aproape 10 minute să înșir cât de cât ideile principale din cartea prezentată. Sper să vă deschid gustul.
Sunt conștient că cer fiecăruia din voi un lucru greu: să dea o zi din viață să citească o carte.
Când fiecare din noi nu are decât câteva mii de zile, știu că e mult.
Dar, cel puțin cei care ați trecut, ca mine, de 33 de ani, trăiți în plus.
Eu am trecut cu 20.
De ce 33?
Atât a fost pe pământ Domnul Isus ca să facă Voia Tatălui. Eu, unii din voi am primit mai mult, mai ales noi să citim.
Pavel apostolul citea: „adu-mi cărțile!” cerea prin scrisori.
Daniel, a „priceput din cărți„.
Credința se referă la text scris.
Nici autorul acestei cărți nu a reușit să pună în mai puține pagini ce a vrut să transmită.
După ce veți citi veți vedea că a condensat mult.
Descărcați cartea de aici.

Prezentare de carte: Biserica trebuie să rămână Biserică.

Dacă doriți să primiți direct următoarele prezentări, puteți să vă abonați pe Youtube.


Canalul de Youtube Vestea Bună

1 ianuarie 2021

Am avut timp liber și putere de lucru, așa că m-am ocupat câteva zile cu aranjarea canalului de Youtube Vestea Bună.

https://www.youtube.com/c/YoutubeVesteaBună


Am creat 8 Playlisturi (Liste de redare) pe subiecte:
-Pe urmele Apostolului Pavel prin Macedonia
-Pe urmele lui Alexandru cel Mare
-Pildele lui Dumnezeu
-Controverse
-Persecuții
-Urgii
-Profeții
-Mai mari ai noștri, probabil voi mai adăuga liste și cu siguranță voi adăuga videoclipuri la listele existente
Vă invit să parcurgeți listele și cu siguranță veți găsi mai ușor subiectele la care rezonați, fără să vă pierdeți în șirul cronologic de înregistrări.
Dați click pe Playlisturi și veți găsi această structurare.
Vă invit de asemenea să comentați la „Discuții” sau pe email: vesteabunamail@yahoo.com sau să vă abonați la canal.

După cum poate știți, răspund la comentarii și pe Facebook, pe cele două pagini:
https://www.facebook.com/vesteabuna2017/ (pentru creștini) și
https://www.facebook.com/Cite%C8%99tebiblia-1755967537981921 (pentru evanghelizare)
Consider că nu există niciun altfel de trezire decât trezirea minții, iar aceasta se face prin înștiințări.
„...caut să vă trezesc mintea sănătoasă prin înştiinţări.” 2 Petru 3:1
Înștiințările se referă la mai multe aspecte, după 2 Petru 3 :
1. Cel mai important aspect este de a ne aduce aminte „de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii proroci” și deasemenea de „porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voştri.”
2 Aducerea aminte a promisiunii venirii Lui
3. Amintirea potopului
4. Conștiența unei pedepse a omenirii prin foc
5. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu
6. Cerul și pământul cel nou.
7. Înțelegerea exactă a Scripturilor
8. Vigilența față de cei ce caută să ne abată de la acest traseu mental


%d blogeri au apreciat: