Stalin a trasat ”dezmembrarea din interior” a bisericilor, tactică continuată până azi. Lectiile istoriei (1)

31 octombrie 2010

La 16 august 1923 (în timpul vieţii lui Lenin) CC alPartidului Comunist (bolşevic) din Rusia [PC(b)R] a emis 0 Scrisoare-circulară
„Cu privire la atitudinea faţă de organizaţiile religioase” cu menţiunea „Secret”, semnată de I. Stalin.p. 6: „a le explica membrilor de partid că scopul nostru în munca de dezorganizare a bisericii şi dezrădăcinare a prejudecăţilor religioase depinde nu de prigoanele împotriva credincioşilor — ele vor întări numai prejudecăţile religioase…”(ASRN1, fond. 1, opis 2, dos. 245, f. 265)
După această dispoziţie a urmat imediat explicaţia înziarul „Izvestia” al Biroului siberian al CC PC(b)R:„Datorită prigoanelor, sectarismul a început să crească rapid din punct de vedere numeric şi, ascunzându-se de felurite persecuţii, a pus temelia unei organizaţii clandestine trainice şi principiale a sectei baptiştilor […] Secta baptiştilor a devenit o organizaţie trainică în toată Rusia, care îşi lărgeşte neîncetat activitatea, în pofida persecuţiilor guvernului. […] măsurile represive aici nu numai că nu vor avea efect, ci vor fi şi direct dăunătoare. […] Toată munca noastrăde luptă cu sectarismul trebuie dusă în mod planificat,intensiv (altfel duşmanul ne va întrece) şi cu un mod de tratare deosebit de prudentă acolo unde partea majoritarăa comunităţii o constituie sectanţii în vărstă,care se simt într-o oarecare măsură «revoluţionari»,: oameni care au suferit pentru dreptate şi al căror trecut e legat de toată istoria întunecată a sectarismului din timpul presiunii ţariste. Numai cu o astfel de tactică şi cu asemenea tratări se poate lupta cu succes cu propagarea sectarismului. Represiunile nu vor ajuta”.(«Izvestia» Sibbiuro al CC PC(b)R, nr. 63, 1923, septembrie)’ASRN — Arhiva de Stat a regiunii Novosibirsk.„Represiunile nu vor ajuta”!
Prin urmare, destrămarea uniunilor şi toate nenorocirile ce se abătuseră peste poporullui Dumnezeu în anii ’30-’40-’50 trebuie analizate nu încontextul prigoanelor crude. Focul doar curăţă aurul, dacă el e aur. Atunci care e pricina surpării uniunilor precedente? În anii ’20 a fost pusă în aplicare tactica dezorganizării bisericii din interior.„[…] Lupta noastră împotriva sectelor să fie îndreptată spre destrămarea din interior… ceea ce se poate realiza, desigur, numai dispunând de o informare solid organizată” —indica în Directiva nr. 476/s din 28 iunie 1923 a ReprezentantuluiPlenipotenţiar al OGPU în Siberia cătreşefii secţiilor guberniale ale GPU.
Când păcatul pătrunde în biserică, atunci Dumnezeu o părăseşte. Ea devine sarea ce şi-a pierdut puterea de a săra şi lumea îşi bate joc de ea (Luc. 14. 34, 35).Aşa s-a şi întâmplat. Frăţietatea evanghelico-baptistăîn anii ’20 era dezmembrată metodic şi consecventdin interior pe linia serviciilor speciale, pe calea alăturării la rădăcinile protestantismului occidental şi pe calea ademenirii credincioşilor cu privilegii legislative, create special pentru a atrage biserica la realizarea programelor civile, politice şi sociale (comunele agricole, oraşul Soarelui şi altele). Când biserica a fost încadrată în chestiuni nepermise pentru ea, atunci şi prigoanele au ajutat.Totuşi prigoanele sunt un proces secundar. Cel primar e dezorganizarea bisericii din interior.Biserica e o cetate de necucerit pentru lume numai atunci când Capul ei este Hristos. Cât timp El locuieşte în mijlocul nostru — suntem de neînvins! Suntem oştirea despre care Hristos a spus: „Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (Mat. 10. 16). Un fost întemniţat al lagărelor din România a spus o frază minunată în amintirile sale: „Lupoaica plodeşte în fiecare an câte cinci lupuşori, iar oaia — un miel. De ce atunci timp de două mii de ani lupii n-au mâncat încă oile? Fiindcă Domnul nostru este «Leul din seminţia lui Luda»(Apoc. 5. 5). Dacă leul păzeşte oile, nici un lup nu se va încumeta să se apropie de turmă. Nu Fraţilor! Noi nu suntem nişte biete oi, lipsite de apărare. Suntem sub ocrotirea de nădejde a Leului din seminţia lui Iuda, al cărui Nume este Hristos. Fie că constituim cea mai mică oştire, totuşi, atâta timp cât Domnul e cu noi suntem de neînvins! Biserica e de nesurpat cât timp nu permite să fie dezorganizată dinăuntru.Dacă aşa stau lucrurile, apare iarăşi întrebarea: de ce şi-au încetat totuşi existenţa uniunile noastre de până la război — uniunea creştinilor evanghelici şi cea a baptiştilor?
(va urma)
Citește și: Lecțiile istoriei  Preziterii superiori, o instituție comodă.
  Descarcă și: Marea trezire a secolului XX, Istoria separării creștinilor neînregistrați din fosta URSS (lima română, 150 Mb)


Protejat: De ce am scos o carte de pe net?

31 octombrie 2010

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Umblarea pe două cărări

31 octombrie 2010

Este specialitatea diavolului, felul cum îi instruiește pe oameni. Numele lui asta înseamnă: dia-bolos, cel ce aruncă în două părți. Este pedagogul falsității, instructorul fățărniciei, profesor de prefăcătorie, as al vicleniei. Dintre dobitoace, șarpele îl personifică perfect.
Minciuna este produsul gurii lui. Marfa lui este vopsită cu culorile adevărului. Are falsuri la orice. Cum apare un Har, îi copiază forma, cum se ridică o înțelepciune, îi clonează ambalajul. Poartă în căruța lui matrițe pentru a falsifica orice formă de manifestare a Adevărului.
Nu poate falsifica îmsă crucea, deși dacă ar reuși ar fi de neînvins. Lucrarea lăuntrică a crucii fiind unică și nemaipomenit de felurită, nu merită să facă șabloane. Nici n-are la ce. Suferința e serie mică, răbdarea e unicat, nu are ce copia. De aceea disprețuiește ceea ce nu poate falsifica și disprețul crucii e descoperirea falsurilor lui. Fruntea neacoperită a filisteanului. Merge de atacat frontal.
Orice religie legalistă folosește șabloane, tipicuri, ritualuri. Inventate de diavol dar argumentate subțirel cu versete biblice. Poleite.
În câte-un astfel de ambalaj unii cred că locuiește credința, sau că ar putea locui.
Chiar încearcă s-o înghesuie acolo. Vin nou în burduf vechi. Două pagube, una mare, vinul, alta mică, burduful: povestea gabaoniților.
La ce mă refer?
Cunosc bine din tinerețe o mișcare religioasă dezvoltată ”în sânul” bisericii tradiționale. Mai târziu am văzut călătorind prin lume ca are multe surori, în țările protestante mai ales: Betania, Betezda, etc. Cum funcționează? ”Vreți credință?”” poftiți în anexă, cântați, rugați-vă, cât vreți, dar să nu părăsiți ”biserica””. Uneori dacă sunt mulți astfel de ”ciudați”, li se dă sala mare. Chiar câte un cleric prezidează astfel de ”excese” ca să nu-și piardă enoriașii.
Mai este un aspect, unul important: l-a punctat Iosif T. aici într-un ”dialog” pe masa rotunda, am raspuns atunci:” Iosif T.:Apoi unde facem nuntile? Ce facem cu inmormantarile? Daniel: Nuntile le facem la sfat si la restaurant iar…”
Inima omului firesc este legată, atunci când se apropie de Dumnezeu, nu de Cristos, ci de un ritual făcut de un popă.
Gândurile firești, religioase ale omului cer ritual.
Mișcarea la care fac referire a rezolvat problema omenește: dimineața merge toată lumea la liturghie, seara la adunare, părtășie, cântare, rugăciune.
A instituționalizat mersul pe două cărări. Calea lui Ieroboam.
De cel puțin 8 ani am pus pe net multe materiale despre adunarea de casă, ca mod de strângere a primilor creștini. Personal , acest mod nu îl văd ca o opțiune, ci ca ceva de bază. Aș pune ca alternativă închirierea de săli pentru ocazii. Dar nicidecum pentru ritualuri și nici pentru popi. Nu-i găsim pe popi în tot Noul Testament, nici industria religioasă: mamona de la amvon, nici organizarea lumească. Harul lui Dumnezeu care domnește în inimi domnește și în adunare. Harul nu are nevoie de bani. Harul nu se dă pe bani, cei care vând cuvinte vând legalisme, nu cuvinte de Har.
Mersul la adunare și la popă(de orice fel) în același timp e calea diavolului.Cei care cred că pot să-i împace, votează doar cu unul de fapt, cu cel care i-a înșelat că o astfel de coabitare este posibilă. Strângerile de casă paralel cu ”programul din biserică au un viitor scurt. Autoritatea în aceste strângeri nu este cea a Domnului Isus, ci a lideruților desemnați de liderul plătit.
Consecința cea mai gravă a acestui fel de practică este generarea gândirii că o astfel de opțiune e viabilă. Că ar funcționa. E un cancer mental, acceptarea ideii că te hrănești din Cuvânt dar mergi la ”ritual”, ca să nu suferi prigonire din pricina lui Cristos. Ori e albă, ori e neagră? Dacă Harul e Har și vine prin credință în urma auzirii, ritualul e zadarnic.
Dacă ritualul e viabil, dacă acesta dă Har, atunci ce rost mai are să vorbim? Recomand acestor închinători la oameni să facă bine să nu-L mai batjocorească pe Dumnezeu șchiopătând grațios de două picioare: un har pe care nu-l prețuiesc și un ritual în care nu cred.
Să se pocăiescă și să renunțe la tot eșafodajul religiei-marfă, închinării-fast-food, de luat la nevoie și de lepădat la interes.
Să se apropie de Dumnezeu pe calea Lui, nouă și vie, deschisă prin trupul Lui, adunarea, prin această perdea sfâșiată, disprețuită.


Tăria Slavei Lui!

28 octombrie 2010

”…nu încetăm să ne rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voiei Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească;  pentruca astfel să vă purtaţi într’un chip vrednic de Domnul, ca să -I fiţi plăcuţi în orice lucru: aducînd roade în tot felul de fapte bune, şi crescînd în cunoştinţa lui Dumnezeu:  întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie,…

Lungimea vederii noastre spirituale trebuie calibrată pe Slava lui Dumnezeu.
Hai să-i zicem Glorie.
Noi oamenii înțelegem gloria în mod darwinist, pizmuitor, când cineva se glorifică pe sine, ”miroase urât”, …lauda de sine…!
Nu putem vorbi de sfială la Dumnezeu, nici de modestie, nici de inocență, nici de nici un adjectiv care evaluează micimea noastră, creșterea noastră din micime spre El, trecutul nostru vrednic de uitare. Despre acestea, și cu acestea vorbim când vorbim despre noi, oamenii.
Dumnezeu merită Gloria!
Glorie în fața cui?
În fața creației Lui, dar și în fața Fiilor Lui. În fața celor ce-i poartă firea și a celor ce-I arată înțelepciunea. Și în fața celor ce I-o neagă.
Ce tupeu la Pavel! ”voi trebuia să mă lăudaţi;” 2 Cor 12:11 Să pretindă laudă! Un om!
Purta semnele Domnului pe trupul său, semnele Slavei, avea dreptul!
Această Slavă este Slava Harului! Slava legământului harului, Legământul mai bun ca cel al legii.
O slavă  care o întrece cu mult pe cea a celui dintâi.
O slavă care copleșește inimile celor umpluți cu Har.
Harul vine împreună cu Slava. Slava Harului.

Of, iar scriu Slavă! (rămășițe de la …”Вечная слава героям”) Nu contează!

dupa buna placere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Sau,” Efeseni 1:5-6

În Slava acestui Har este tărie, vigoare, (vezi, biblos.), ”întărește-te în Harul care este în Cristos”.
Slava Harului se arată prin Roada Duhului(”prin aceasta Tatăl meu este proslăvit, ca voi să aduceți roadă”) adică prin dragoste, pace , răbdare, bucurie,….Aici este tăria, în dragoste, în răbdare, în înțelepciune, în virtuți…..
E o tărie de fier.
Dragostea este tare ca moartea și neînduplecată ca locuința morților.

Cine iubește cu dragostea Duhului este tare. Cine are virtuțile Duhului este de neînvins. ”Vă voi da un duh și o înțelepciune căruia nu-i vor putea sta împotrivă toți potrivnicii voștri.”

Ne întărim crescând în aceste Haruri, prin părtășie liberă în adunare, prin negoț cu talanți(Haruri), primind de la fratele nostru ceea ce Domnul i-a dat spre zidirea întregului trup, dând fraților noștri spre lauda aceluiași Har. E ca viața, ca inima, ceva ce nimeni nu poate opri.
Dragostea e tare ca moartea.


Libertatea se ia, nu se dă

26 octombrie 2010

2 Cor 3:12”Fiindcă avem o astfel de nădejde, ne luăm o mare libertate...” (GBV), folosim multă îndrăzneală(Corn.) Aici original.

Atâta libertate ai câtă îți iei. De la Ioan se ia cu năvală.
Statul ca broasca sub grapă e mentalitatea pușcăriașului, nu a celui liber.
Domnul Isus ne-a spus că Adevărul ne face liberi.

O întâmplare despre Adevăr:
Ieri călătoream prin Bucovina cu mașina, toată familia. La un moment dat văd pe sârma de sus de înaltă tensiune un șir lung de păsărele negre. Stâlpi la rând. Mii de păsărele. Gândesc în sinea mea:” ce-or fi? rândunelele au plecat de mult! oare au plecat?” Zic tare:”Uite rândunelele se pregătesc de plecare.” Soția:”care rândunele că n-au cozi.” Într-adevăr, nu se vedeau. Dar era totuși cam departe. Zic:”Sunt grauri!” Ceilalți:”prea mici să fie grauri.::!”
”Ce sunt atunci?”
Discuții….
”Hai să zicem că sunt grauri….”
Eram penibil, nu credea nimeni că-s grauri, dar obosiți de confruntare, erau parcă pregătiți de consens în pofida evidenței contrare, păsărelele erau prea mici.
Nu știu nici acum ce erau….
…dar am rămas cu o concluzie: la Adevăr nu se ajunge prin CONSENS ci prin CUNOAȘTERE.
”Veți cunoaște Adevărul”, nu-L veți vota!
Să-L cunosc pe El.”nu să caut consensuri despre El.
Veți cunoaște adevărul și Adevărul vă va face Liberi…

O întâmplare despre Libertate:
Am auzit-o azi.
Un misionar american (baptist independent) merge prin anii 90 să ceară ceva autorizație la Ministerul Cultelor la București.
Acolo se contrează cu Ministrul. Ministrul zice ceva despre Ministerul Cultelor din SUA.
Misionarul spune: ”În SUA nu există  Ministerul Cultelor!”
Ministrul:”Atunci cine spune la oameni ce să creadă?”
Misionarul: ”…se numește LIBERTATE….”

Concluzie: Libertatea este funcție de Adevăr, iar Adevărul funcție de Cunoaștere. Nici un vot, nici un recensământ, nici un marș, sondaj sau statistică nu schimbă aceste realități. E și un răspuns pentru fratele LV din BM legat de implicarea noastră în social. Libertatea pornește din inima mea, tăria Gloriei de-acolo pornește, din Harul prețuit, din Cunoașterea Lui, nu există gard pe lume să limiteze aceste universuri.
Ia Cunoașterea Lui în fiecare zi și vei avea o mare Libertate.
Ia-ți Libertate, e fără bani și fără plată.


Premiul Nobel pentru ”Pacea Domnului”

26 octombrie 2010

Prin anii 70 Ceausescu visa premiul Nobel pentru pace. Megalomania lui voia să se înfrupte din ceva incontestabil și autentic.

Toată țara a fost înhămată ca turma din ferma lui Orwell la căruța-vis  pentru scopul nebunului vizitiu.

Vă prezint o mostră dintr-o măruntă repartizare a colosalelor sarcini prin aparatul ierarhic spre cele mai mărunte celule sociale, în cazul de față: Comunitatea Bisericească Creștină Baptistă C.

V-am mai spus că bunicul a fost pastor baptist. A conspectat tot. Dau aici notițele de la ședința de orientare a comunității Cluj, ședință prezidată nu de Domnul Isus, nici de Duhul Sfânt, ci de apostolul Securității pe nume Hoinărescu. Bisericile de azi sunt în mare parte un amestec de făină-cu siguranță, apă-incontestabil, untdelemn-discutabil, sare-aproape deloc, dar în mod cert, dovedit și documentat cu documente această DROJDIE: FARISEISM, COLABORARE ASCUNSĂ, MASCATĂ, ÎNDELUNGATĂ, JUSTIFICATĂ, PROTEJATĂ, control al așa zisei biserici de aparatul de format ideologii a Partidului Comunist. Prima parte aici. Voi păstra exact ce și cum s-a notat, ….pentru atmosferă…(chiar și greșelile de scriere)

3 X 1975

Ședința de orientare ținută la Cluj C.B.(Comunitatea baptistă, nn)

Se dec(hide) de frt. Covaciu prin cuv(ântul) de bun venit și arată însemn(ătatea) ac(estei) ședințe…
frt. Țunea dă citire referatului I cu titlu:”Pacea în lumina Sf. Scripturi”.

I Pacea este o valoare a ființei omenești
II Pacea trăiește apărată numai în iubire
III Pacea este pomenită în cuv. lui Dumnezeu
IV Pacea crează frunusețea în viața omenească
V Pacea trebuie să se determ. între indivif și popoare
VI Pacea trebuie să rămână preocuparea noastră principală pe teren social

Citește restul acestei intrări »


Doru Radu despre Vasilică Moisescu și ”moisiști”

26 octombrie 2010

Moisescu provenea de la Crestini dupa Ev.; a absolvit teologia ortodoxa impreuna cu Grossu si cu altii. A ajuns prof. la seminarul baptist. A intrat in coliziune cu directorul Socaciu; acesta era amilentist si dihotomist; Moisescu a zburat din seminar. M. era soteriologic, calvinist, escatologic dispensationalist/darbist si era trihotomist. Vor fi fiind si dedesubturi pe care nu le cunosc; merita observat ca tot din cauza lui Socaciu a zburat si popularul Marcu Nichifor.
Moisescu era enciclopedist. Rar mi-a fost dat sa vad cineva ce sa cunoasca Scriptura ca dinsul: o citea in greaca, ebraica, germana, franceza si [mai putin] engleza. Cunostea filozofie, astronomie. era poet si compozitor. Era fascinat de armonia creatiei si a Scripturii. Folosea gematria si cabala gasind armonii in numerele din Biblie. Multe curiozitati ale Scripturii pe care le citeam astazi, ni le spunea dinsul de mult. Nu le-am notat ci le-am uitat; in Pentateuh tot al 49 (?) lea cuvint e Torah; Iahve apare cu o anumita frecventa.. Multe acronime… acum memoria nu ma ajuta. Sunt convins ca ati citit si sunt altii mai tari ca mine la chestia asta…O curiozitate neinteleasa de nimeni a fsot pretentia sa ca gasea paralelisme intre piramida si Scriptura. Exista multi piramidologi; dinsul era evanghelica. A gasit acolo constanta universala si alte chestii. A conferentiat o vreme la Ateneu unde a fost descoperit de Aurel Popescu, plecat recent la Domnul. A facut profetii legate de caderea URSS; s-a nimerit la interval de citeva zile (am dovada un petec de ziar) la fel cu 9/11 -New York. (diferenta de zile se explica prin numarul de zecimale pe care l-a putut folosi; raportat la mii de ani eroarea s-a rezumat la citeva zile!!). A avut si profetii ratate; rasboiul ruso-american. S-a justificat cu razboiul din Coreea, o confruntare indirecta.
A ramas un mare hristocentric; de-aceea acuzatiile sunt fara baza. A aparut prea devreme; astazi n-ar deranja pe nimeni. Dar in dogmatismul baptist al anilor 50 n-a fost acceptat. In plus, nu era prudent in afirmatii. Chestia cu piramida a parut multora o excentricitate. Totul era in plin stalinism!!!! In plan ecclesiologic era apropiat cresinilor dupa evanghelie.
Ajuns in Arad, centru puternic baptist, a coagulat intelectualitatea evanghelica. Era mare apologet crestin in ateismul acela vulgar si agresiv. Miscarea de trezire din jurul sau (descrisa si de Ton) nu putea sa nu atraga atentia autoritatilor si invidia baptistilor. Moisistii functionau cu autorizatie de la Crestinii dupa Evanghelie, pe strada Oituz (pomeniti de Istoria lui Alexa Popovici). Biserica punea accent pe libertatea Duhului; M. era cea mai mare personalitate dar prezbiter era un anonim. M. condamna grav clericalizarea si profesionalizarea ce incepea sa apara la baptisti (dupa unele aprecieri anii de dupa razboi au fost anii de glorie pt baptism). In plus, nu accepta sa i se dea intietate. Cultivau simplitatea in comportament/tinuta, si combateau grav materialismul. Posteau la Craciun in semn de protest fata de crestinestile abuzuri culinare; cintau cu un entuziasm rar intilnit, condamnind transformarea muzicii sacre in arta. Isi manifestau fatis indignarea fata de cultul personalitatii lui Stalin. Partasia crestina era vazut ca prim scop al stringerii laolalta. Slujbele erau deschise; atmosfera relaxata; unora li se parea lipsita de piozitate. Cautau pe oameni, avind abilitatea sa se apropie de cei cazuti in pacat sau care se lepadasera de frica persecutiei (pe care noi in general ii evitam, cu aer superior).
………………….
Cele povestite de mine sunt din relatarile parintilor mei, ale “moisistilor” insisi si ale multilor lor dusmani. Eram prea mic atunci. In plus, este si perceptia mea; multi nu vor fi de-acord cu ea; unele povesti pot fi distorsionate. D-na Moisescu a fost o femeie cu totul remarcabila. Au fost condamnati in ’59 la multi ani inchisoare, cu concursul unora dintre conducatorii comunitatii baptiste din Arad. Acestia s-au aparat in 3 feluri:
-au negat vreo implicare
-i-au acuzat de invataturi gresite si periculoase
-i-au acuzat ca sufereau politic si nu pt Domnl.
Apararea nu prea a prins; pocaitii erau in general critici cu regimul stalinist atunci cind erau intre ai lor. Criticile lui Moisescu nu erau neobisnuite; el nu-si dadea insa seama ca erau si informatori…
Ma jucam cu copiii lor si-mi aduc aminte brusc de aparitia tatilor lor (marile amnistii din ’64). Femeile au fost curajoase stind alaturi de sotii lor. D-na Iovin a imbratisat-o in biserica pe sotia celui vinovat de condamnarea lor. Tot ea i-a spus mamei mele inainte de arestare:” recent, au fost arestati citiva frati, daca nici acum Domnul nu ne gaseste vrednici sa suferim inseamna ca suntem f. slabi”.
Ma opresc pt o vreme! Poate revin. Aprecierea mea este ca Moisescu avea o hermeneutica solida a textului. Putinele-i scrieri ce circula, precum predica lui P. la Atena, pot fi verificate. Ceilalti moisisti, erau la inceput puternic influentati de CHM, “spiritualizau” textul Scripturii. Nu era o preactica rara in vremea aceea. Vorbeau cu multe metafore; apelau la predarea 100% Domnului, fara compromisuri in viata personala sau publica. Si asa si traiau: o viata de totala dedicare.
Daca pt cineva a fost valabil versetul: ‘sfintii din tara sunt toata placerea mea”, pt moisist era valabil. Pt ei, ca si pt ostasi, termenul de frate era cel mai inalt titlu. Au jucat un rol mare in raspindirea literaturii crestine si bibliilor. Ei insisi citeau toate brosurile ce apareau.
O chestie nostima:
In tren, la o razie a Militei, i s-a ordonat lui Aron Mladin (lotul M.) sa deschida sacosa:
“Ce-ai in ea? -zice militianul
“Piine” -raspunde Mladin calm
Sergentul se-apleaca, deschide fermuarul si vede sacosa plina cu Biblii, format mic. Inchide incet fermoarul se ridica si raporteaza plutonierului: “da, pine tov. plutonier major”!
Minunile nu au fost rare la transporturile de Biblii. Dumnezeu i-a pazit, dar uneori a ingaduit sa fie prinsi.
Fiti cu totii fericiti!
-In conferintele de la Ateneu (’49 ?) Moisescu a uitat de piramida si a inceput sa vorbeasca despre Isus Hristos. Tinarul student Aurel Popescu, de teama ca M. va fi huiduit, a strigat: “Domnule orator, v-ati abatut de la subiect”… “Nu m-am abatut” a replicat VVM “caci subiectul meu e unul singur, Isus Hristos”… rezultatul? A fost aclamat. Erau multi ortodocsi credinciosi pe-atunci.
-Prin ’74-’75, printr-o curioasa imprejurare, lui M i s-a permis sa conferentieze despre piramida la Observatorul Astronomic Bucuresti. A fost un “dezastru” fericit. M. a fost sfatuit sa-si tina gura. Un general in retragere l-a intrebat: “Şi cine a dat planurile pt piramida, ca doar nu Duhul Sfint?”… Atita i-a trebuit lui M. Uitaind unde se afla, s-a apucat sa faca paralele cu Scriptura… Evident, s-a terminat cu conferintele…

Ce i-a facut pe mosişti diferiţi?

În învăţătură şi crez, mosiştii erau baptişti. Răpirea a fost ceva nou la-nceput.  După 1980,  mulţi pastori tineri, mai citiţi, au devenit  şi ei dispensaţionalişti.

1) Părtăşia

Moisiştii au pus accent pe părtăşia creştină. Duminca, activi la biserică, dar peste săptămînă se întîlneau în secret prin case, cu mulţi credincioşi. Acolo oamenii cîntau, se rugau, învăţau din Scriptură şi se îmbărbătau unii pe alţii. Împărtăşeau cărţi citite,  pentru  că citeau tot ce se găsea pe ascuns. Intelectualii, mai ales profesorii, care n-aveau curaj să vină la biserică, mergeau la părtăşii secrete. Deşi erau intransigenţi şi insistau să ne mărturism pe faţă credinţa în Domnul, moisiştii n–au respins pe aceşti nicodimi. Cîntau cu un entuziasm deosebit; era bucurie autentică la părtaşie.

2) Aşteptau cu bucurie venirea Domnului

O caracteristică vizibilă! Nu lipseau de la înmormîntări, chiar la cel mai neînsemnat frate sau soră dintr-un cartier noroios. E macabru, da-n communism înmormîntările erau singurele ocazii de-a ieşi dintre zidurile bisericii.

3) Fără compromisuri.

Ne sfătuiau să n-acceptăm compromisuri şi să fim 100% predaţi Domnului. Acolo ne-am format; am auzit ce-a fost în închisori şi am învăţat ce să facem dacă ne cheamă la Securitate:

-nu scrieţi declaraţii de anchetă, nu aveţi obligaţia asta decît în cazul inculpării; cereţi să vă spună de ce v-au chemat;

-dacă, totuşi, le daţi  declaraţia, să nu scrieţi decît numele şi adresa şi să tăiaţi restul paginii,  pentru  că anchetatorii pot adăuga ceva şi vă pot folosi semnătura pentru a semăna neîncredere între ceilalţi fraţi;

– spuneţi securiştilor că veţi comunica fraţilor totul; să faceţi asta după ce veniţi de-acolo;

-dacă vi se cer informaţii, să spuneţi că nu daţi decît despre voi înşivă; să  nu vă ceară despre alţii,  că nu le daţi nici în ruptul capului;

Domnul a fost bun şi pe mine nu m-au chemat; pe 3 dintre noi i-au chemat, cerîndu-le să devină informatori. Au respectat învăţăturile şi au scăpat! Aceasta mi-a fost şcoala anti-colaboraţionistă.

4) Dragoste de tineri

Se ştiau apropia de noi; nu ţi se băgau în viaţă cu forţa. Ne bucuram să-i întîlnim; se dădeau jos de pe bicicletă şi mergeau cu  noi un colţ de stradă,  povestindu-ne o experientă, o învăţătură sau ascultîndu-ne necazul, dacă aveam chef de povestit…

5) Se făceau vulnerabili

Aşa am crescut; din păcate,  nu la nivelul lor… nici n-am avut “şcoala” lor. De la ei am învăţat să postim şi să dăm zeciuală. Nu numai teoretic, ci i-am vazut că erau serioşi în rugăciune, post şi-n relaţiile de familie. Pe pastori nu-i vedeam decît de la amvon,  unde se prezentau invulnerabili. Moisiştii erau deschişi cu noi, se făceau vulnerabili.

6) Erau activi în evanghelizarea  personală, vizitarea bolnavilor şi a bisericilor de la ţară, lipsite de pastori. Erau aspri dar nu legalişti.

Sunt în USA şi mă amuz cînd citesc că ceea ce a salvat bisericile mari a fost împărţirea pe grupe de părtăşie şi studiu. Oamenii se pierd duminica,  printre 10000 de frati şi surori. Am ris: asta-i moisism!

Sigur că unele biserici şi pastori ne priveau cu suspiciune, dar despre asta, altădată. Şi moisiştii aveau suspiciuni.

Daniel Brânzei, pastor în Los Angeles, povesteşte cu umor:

“Am vrut să mă-nsor c-o moisistă, fiica lui T. Ban (lotul Moisescu). Înainte de consimţămînt, viitorul socru m-a dus să fiu verificat de şeful lor, Babuţ. Acesta m-a declarat normal, iar socrul mi-a dat fata”.

7) Iubeau sfinţii

Am mai scris despre asta. Aveau un fler, un dar al deosebirii duhurilor şi depistau pe oamenii spirituali. Nu ştiu cum, dar erau în contact cu toate vîrfurile neoficiale evanghelice din ţară. Nu ştiu cum ajungeau în contact cu ei.

Prin intermediul lor am avut acces la: Moldoveanu, Dorz, “betanişti”, Popescu, Niculescu, Ţon, Marcu, Costache Ioanid şi mulţi alţii. Am beneficat de influenţa lor.

8)Influenţa lor a fost mai mult în jud. Arad, puţin în Timişoara şi, după emigrarea unora, în America

Moisescu avea acces neîngrădit în bisericile Creştine după Evanghelie din Moldova ori Muntenia; pastorii baptişti se temeau de el, cu excepţia fratelui Cocian şi a cîtorva tineri. Unii pastori îl vizitau pe ascuns.

PS: Aron Mladin avea un şarm deosebit. Avea sclipiri din Cuvînt şi crea contraste.

“Tu te bucuri cînd rîzi, sau numai rîzi?”-întreba el.

Mi-am exprimat îngrijorarea faţă de accidentul de maşină al fiului său, Onisim:

”N-a fost altă pierdere decît a corabiei”-mi-a răspuns biblic.
sursa: Blogul lui Răsvan
Mulțumiri Doru Radu

Pentru cine vrea să citească mai mult, încercați Biografia Lui Moisescu aici.


Să fii creștin în clocot…cântare de Mia Iovin

24 octombrie 2010

1. Să fii creştin în clocot, în veacul de acum,
Să răspândeşti lumina şi-al vieţii scump parfum;
Să fii văpaia vie a dragostei de sus
Ce poartă mărturia slăvită-a lui Isus.

R: în clocot, în clocot, în clocot fii mereu
Trăind ca fiu de Dumnezeu.

2.Să fii creştin în clocot, când cei mai mulţi rămân
Cu-o formă de-nchinare, slujind un alt stăpân;
Tu gata fii de slujbă, de jug şi de altar,
Să suferi pentru Domnul e cel mai mare har.

3. Să fii creştin în clocot şi nu doar căldicel,
Căci căldiceii fi-vor vărsaţi de Sfântul Miel;
Tu umple-a ta fiinţă de foc, de Duh, de har;
Şi-aprinde şi pe alţii cu al iubirii jar.

Text si melodie: nr 50 din Cântările Biruintei


Slava a plecat la Gherla

23 octombrie 2010

I Petru 4:14 ”Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi.”

S-a făcut o afirmație pe un blog: ”Tradarile conducatorilor cultelor n-au echivalat cu plecara Slavei lui Dumnezeu din templu.” Nici eu nu cred ca a plecat, nu mai avea ce. Convingerea mea este că trădările conducătorilor au fost pedeapsa, nu cauza. Slava a plecat mai dinainte, a plecat unde s-a dus și crucea.  Fratele Pocsy a spus primul acest lucru.
Slava însoțește suferința.
Iar suferința nu este ceva ce cade întâmplător, darwinistic peste oameni speriați de spaimele hazardului, de fricile necunoscutului viitor. Suferința vine predestinată peste cei ce cred, poartă cu ea Gloria, bucuria, tăria, ”tăria Gloriei Lui”. Sunt multe cuvinte în scriptură care arată această legătură duhovnicească dintre învățătura care duce la evlavie, suferința celor care voiesc să trăiască cu evlavie, batjocura la care sunt supuși și slava care o urmează.
Slava a părăsit templul atunci când a fost respins cuvântul crucii, când a început cochetarea cu lumea, alinierea la pretențiile ei, mângâierea penelor ei colorate. Când drumul credinței a fost scurtat de orbi la cu mult înainte de moarte, cu doi metri inainte de cruce. De când s-a început predicarea unei evanghelii fără cruce, cu talente și programe pentru gâdilirea firii pământești.
Tot ce se predică și practică astăzi în temple și la amvoane este o evanghelie fără cruce, o evanghelie nouă, nemaiauzită, fără suferință și fără slavă.
Pastori salarizați ca directorii, coruri și orchestre ca lumea, clădiri ca sălile de spectacol, trupe de ”laudă și închinare” neplăcută  Domnului dar plăcută celor cu un singur rând de urechi. E o erezie strălucitoare, bucuria diavolului, câștigul lui.
Slava s-a dus cu cei slăviți, cu cei rânduiți, cu ”cei care nu și-au iubit viața chiar până la moarte”.
Observați că au fost duși la Gherla tocmai cei ce au suferit înainte bătaia de joc a clerului pocăit, cei ce au căutat mai mult Slava lui Dumnezeu decât slava oamenilor, cei ce au căutat să trăiască cu evlavie în Cristos.
Ce au ”greșit” ei?
Au pus în aplicare principiile clare și unice ale Adunării lui Dumnezeu, cum le găsim în Noul Testament. Au practicat adunarea simplă, fără cler, fără rânduială omenească, fără cult, fără nume pământesc. Acest lucru i-a înfuriat pe conducătorii baptiști, slava lor era verde, venea pe aripa urâciunilor idolești din țara calului alb(apus).  Când vântul s-a schimbat și calul a devenit galben(răsărit) măngăietorii de păsări au schimbat doar cioara și au croncănit corespunzător. Porumbeii au fost sacrificați.
Nu putem vorbi despre slava lui Dumnezeu acolo unde singurul lucru admirat este slava lucrărilor omului. Adunarea lui Dumnezeu este formată din oameni care s-au negat pe ei înșiși, au lepădat omul cel vechi, nu l-au finisat, nu i-au slăvit talentele. Adunarea de pe strada Oituz a fost ghimpele din ochiul rău, bucuria Domnului și a fraților a fost ura marilor preoți de atunci. L-au răstignit din nou pe Isus. Slava a plecat la Gherla.

”In dimineata zilei de 11 iunie 1959, in celula noastra, ca si in altele, a inceput sa fie multa miscare. O serie de detinuti, printre care si eu, am fost scosi din celula de un gardian si dusi intr-o curte din spate, unde erau ceva ateliere de intretinere. Ma aseza langa un butuc de lemn pe care era un ilau (nicovala) Si apoi veni cu un baros si cu o pereche de lanturi pentru picioare, care erau compuse din trei inele mai mari, unite intre ele cu doua mai mici. imi aseza piciorul pe butuc, asa ca sa poata face nituirea pe picior, apoi repeta aceeasi operatie la celalalt picior.

Am inceput sa ma rog si sa-I multumesc Domnului pentru harul de a fi pus si eu in lanturi pentru Numele Lui, cum au fost apostolii. Asa cum ma rugam si-I multumeam Domnului pentru favoarea aceasta, deodata am avut o experienta personala unica, asa cum nu am mai avut si nici macar nu as fi putut macar banui ca exista asa ceva. O greutate imensa de slava, de binecuvantare, mi-a coplesit fiinta intreaga. Bucuria era atat de mare, incat am simtit ca nu pot rezista la aceste poveri de glorie, care nu erau de pe pamant. Am fost nevoit atunci sa spun: “Doamne Isuse, Te rog opreste aceasta greutate de binectivantare, pe care nu pot sa o suport; simt ca mor sub apasarea ei. Opreste-o, Doamne, Te rog!”Domnul m-a ascultat indata si a redus-o la nivelul la care am putut sa o suport. Ce am spus nu este vis, nici poveste, ci o experienta reala!

Mai tarziu am aflat ca in seara aceea ne vor transporta la o alta inchisoare, dar fara sa stim unde. Uzantele erau ca acei care au o condamnare de la 12 ani in sus sa fie pusi in lanturi, la fel ca si acei care erau condamnati pentru tentativa de trecere ilegala a frontierei. (Ei erau numiti “frontieristi”.) In total am fost un lot de vreo 85-90 de detinuti. Dupa ce s-a innoptat, am fost scosi din celule si, cu niste camioane, am fost dusi la gara din Timisoara. Frontieristii aveau lanturi mai grele ca ale noastre. Nu voi uita niciodata cat de sinistru a sunat in noaptea aceea zornaitul lanturilor frontieristilor, atunci cand, la gara, a trebuit sa trecem peste mai multe lin i i de cale ferata. Lovirea lanturilor de sine adauga un zgomot Si mai Infiorator, nu numai pentru noi, ci si pentru calatorii care se aflau in statie, asteptand sa plece in directiile lor.

Am fost urcati cu totii intr-un vagon-penitenciar, anume facut pentru transportarea detinutilor, fie politici, fie de drept comun. Vagonul era compus dintr-un compartiment mare si trei sau cinci mai mici. ln cel mare au fost suiti 76 de detinuti, iar in cele mici incapeau cate trei sau chiar cinci. Calatoria spre necunoscut cu acest vagon duba a fost infernala, greu de inchipuit pentru mintea omului.

Compartimentul mare sa fi avut o lungime de 10-12 metri, cu patru randuri de banci dispuse in lungul compartimentului, asa ca detinutii de pe doua randuri stateau fata catre fata si genunchi la genunchi. La fel era si cu celelalte doua randuri, dar supraaglomerati si presati. O singura cale spre W.C. era intr-una dintre bancile interioare. Cel ce a avut acel loc a trebuit sa se scoale de nenumarate ori, sa-i faca loc celui in nevoie, iar el sa stea presat printre genunchii celorlalti. La asta se adauga povara fiecaruia, cu lanturile lui…

Tarziu in noapte am aflat ca suntem opriti in gara la Lugoj. Nu puteam verifica, deoarece vagoanele-duba nu aveau geamuri. Ne-au dus mai departe, prin Faget, spre Ilia, unde cu chiu cu vai am ajuns in dimineata zilei de 12 iunie. Vagonul nostru a fost decuplat si tras pe o linie secundara. Era o zi torida de vara, senina, cu un soare dogorator. Cred ca numai in iad putea fi o situatie mai ingrozitoare ca acea zi in gara la Ilia. Fierbea carnea pe noi in propriile transpiratii si nu am primit apa de baut decat tarziu in cursul zilei, si aceea era mai mult decat clocita, si nu la discretie, ci cu portioara. La cereri insistente, gardienii ne-au mai dat pana seara de vreo trei ori apa. Am dat jos de pe noi fiecare zeghia si camasa, iar transpiratiile curgeau lin jos neoprite. Nu pot descrie in cuvinte mizeria indurata in gara Ilia. Am mai trecut prin situatii de presa si transpiratii, cand trenurile erau supraaglomerate in timpul celui de-al doilea razboi mondial, dar nu asa ca in mizeria de acum.

Cand s-a innoptat, am fost cuplati la un alt tren, spre Simeria. I-am multumit lui Dumnezeu ca noaptea a fost mai usoara, fiind scutiti de caldura grozava din gara Ilia. In cazuri de acestea de deplasare a detinutilor, in functie de lungimea drumului, ni se dadea hrana rece, pe doua-trei zile. Cei care erau mai nestapaniti, mancau toata mancarea intr-o zi si dupa aceea rabdau, faceau foame, nu gluma… In meniul hranei reci era: paine, branza telemea sarata si marmelada. Am calatorit toata noaptea si dimineata in zori am ajuns la Gherla. I-am multumit lui Dumnezeu ca am scapat din mizeria vagonului-duba. Cu niste camioane, am fost transportati la imensul penitenciar, care in vremuri de varf a gazduit pana la patru mii de detinuti. Aici am fost dusi sa ni se ia lanturile de pe picioare. Lanturile acestea erau de asa fel ca la fiecare pas se suceau in jurul gleznei inainte si inapoi, provocand umflaturi si chiar rani. La mine, ca si la altii, a venit cate un gardian inarmat cu un baros si o dalta supertocita, taisul avand vreo trei milimetri latime. Operatia de taiere a niturilor n-a fost usoara, si pozitia in care trebuia sa ne tinem piciorul cu nitul pe ilau nu era deloc confortabila. Nervozitatea si injuraturile gardie-ilor erau greu de suportat.

Cladirea din mijloc, cu doua nivele, si in sfarsit cea de-a treia, din fata si orientata spre sosea, care a fost construita in 1859, cu parter si trei etaje. avea doua geamuri, inspre urtea mare. Fata de cei 100 de detinuti Am fost introdusi in cladirea de la mij loc, intr-o celula care veniti din Timisoara, celula era foarte mica, cu doua randuri de paturi suprapuse. Un pat era lat de 80 cm. Dormeam trei intr-un pat, doi pe margine si al treilea la mijloc, cu capul intre picioarele celor doi. Sub paturi, pe dusumea, dormeau altii, toata suprafata celulei fiind ocupata, pana acolo ca unii nu mai aveau loc decat langa tineta….” Din cartea ”Istoria unui rob al lui Cristos” Mia Iovin.


Școala părintească (…repostare din 22 octombrie 2010)

22 octombrie 2010

….părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura Domnului.” Efeseni 6:4

Se vorbește despre Homeschooling(Școala de acasă) ca alternativă la școala de la școală, la școala de stat.

Se cântăresc doar două alternative, răul școlii de stat și binele școlii de casă.
Mai există de ceva vreme școala duminicală: școala bisericii, școala paralelă cu programul din church ținută de învățătorii de școală duminicală.
Mai este școala de vacanță…..
Mai sunt tabere, cursuri, grupuri, studii, etc.
Slavă Domnului!
Orice școală e bună, ideea de învățare nu putrezește.
Frații hutteriți au fost primii, care au introdus în coloniile lor școala pentru toți copiii de la 3 ani în sus. Analfabetism 0% din anii 1500. Fratele Comenius s-a născut după mai bine de 100 de ani. A scris Didactica Magna, cartea după care s-au croit toate școlile lumii. Au trăit pe aproape. Comenius a trăit chiar 7 ani în Transilvania, la Szarospatak. Hutteriții erau la Vinț.
Mai este o școală despre care ne îndeamnă apostolul: școala părintească. ”….și voi părinților …creșteți-i”, nu voi învățătorilor de școală duminicală sau liderilor de tineret. N-am citit despre astfel de personaje în Biblie.
Am promis că o să scriu despre Școala cu copiii.
Cei care cred în evoluția omenirii vor spune că avem dreptul să călcăm Cuvântul în numele modernismului. E fals. N-a evoluat nimic. De la potop sunt aprox. 4500 de ani. Istoria e tare scurtă. Evoluția e un accident, o cursă în gândirea celui ce-o rumegă. Să lăsăm Cuvântul scris, citit, auzit, crezut și aplicat fără modificări de nici un fel. Să nu urmăm calea lui Ieroboam.
M-a frământat problema.
E puțin scris în Biblie despre școală cu copii. Doar atât(Ef 6:4)….și exemplul lui Timotei:”…din pruncie cunoști Sfintele Scripturi care pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire..” Nimic cu țintă sigură.
Scripturile nu mântuie, dar pot da  înțelepciune.
Înțelepciunea nu mântuie, dar duce într-acolo.
E o probabilitate aici.
Sfintele Scripturi ale lui Timotei erau Vechiul Testament. Dacă lui Timotei ca prunc, acest Vechi Testament i-a putut da înțelepciune care duce la mântuire și pruncilor noștri poate. Dacă părinților din secolul unu le spune ca EI să-și crească copiii în mustrarea(frica) și învățătura Domnului și nouă ne spune.
Cum?
Simplu, ca la școală. Dacă Dumnezeu ne zice ceva să facem înseamnă că putem face. Sau nu cumva vom zice că suntem dotați doar de la gât în jos ca să procreem doar carne! Avem și suflet și duh și înțelepciune și ceea ce mai trebuie pentru a educa niște firi rebele. Ca creștini suntem chemați să ne judecăm pe noi înșine, niște adulți vicleni și nesupuși, neiubitori de cruce, cu cât mai mult vom putea să ne învățăm copiii care înoată în inocență și stau în mâinile noastre ca un burete uscat.
În ce îi punem?
Să-i scufundăm în Cuvânt.
Cuvântul este Cristos.
Vechiul Testament este Cristos. Ușor și plăcut de înțeles de către niște copii.
Dusul copiilor la biserică și bizuirea pe atâta este o mare amăgire. În marea majoritate a bisericilor din lume nu este proclamat Cristos ca Domn. Eventual ca mântuitor, ca ajutor. Nu este predicat harul, ci legea.
Ca unul care de 20 de ani nu mai merg la nici o biserică, nu mai stau în fața nici unui amvon(și cu siguranță nici în spate, niciodată) am judecat în lumina Cuvântului ce fac cu copiii mei. În Cuvânt nu am găsit Școală duminicală, nici duminică, nici pastor, nici biserică, nici program.
Ne-am rugat mult împreună cu soția.
Ca răspuns la rugăciune am primit înțelegerea că ”Învățătura Domnului” este Vechiul Testament:”aceste lucruri au fost scrise pentru învățătura voastră”.
Și am început să-i învăț Vechiul Testament. Am început cu creația. Apoi cu cronologia.
Ca la școală. Cel puțin două ore pe săptămână. În paralel cu școala de stat.
Merge. Iată, sunt aproape doi ani. Dă roade, copiilor chiar le place.
Citit Biblia pe rând fiecare, întrebări, recapitulări, răspunsuri.
Am fost la un frate în casă, tot ”dizident” și el, fără biserică, fără cult, fără popă, dar cu 3 copii binecuvântați și cu Domnul Isus strălucind în inima lui. Am văzut nuiaua în grindă(stă la țară).
-Ce-i cu aia acolo?
-Păi, mai trebuie, că ei nu înțeleg Harul, la ei trebuie legea.
-Și cum vei trece de la  lege la Har?…
…….
Greu am înțeles și eu. E greu ca părinte să ceri de la Tatăl de sus să te trateze cu Har și tu să-ți tratezi copilul cu lege. E ca un paradox.
Dar în imaginile Vechiului Testament găsim pilde extreme prin care Dumnezeu face trecerea. În evanghelii iar.
Cartea Iov e o confruntare între 3 legaliști doxați de principii și un om plin de Har care crede chiar când nu înțelege deplin căile Stăpânului, Tatălui.
Vă recomand să începeți acest fel de școală, dacă o faceți, s-o continuați. Școala părinților cu copiii în Cuvântul Tatălui e slujba lui Iosif. Iosif și-a dat copiii să-i fie înfiați de Iacov, Tatăl Lui. Au fost numărați printre fiii lui Israel: Manase(uitare) și Efraim(rodire).
Să ne dăm și noi copiii noștri Tatălui nostru să-i înfieze. Să-i umplem cu Cuvântul Lui, cu Învățătura Lui! să fie numărați printre fii Lui.
Vouă, părinților vă este scris, nu altora!


Un răspuns pentru Răsvan.

22 octombrie 2010

E răspuns la comentul de aici.

Dragul meu.
A fi creștin nu înseamnă doar a face o baie, a purta un nume și a vizita regulat o clădire.
A fi creștin înseamnă a muri eul tău și a trăi în tine Cristos ca Domn și tu ca un domn.
Flecăreala acră de la tine de pe blog aduce a bătaie cu castraveți murați în oțet. Dac-ai reușit să-l pleznești pe adversar în ochi, să-l vezi urlând, îți crește adrenalina spirituală și jubilezi. Asta e fire pământească nerăstignită, partea opusă stării de creștin. E ca un fel de tenis cu piese de șah.   Ești întors la Dumnezeu de curând, te paște cursa diavolului. Știi care este, nu? Mândria.
Apostolul Pavel scria amintind de cei ÎN CRISTOS înainte de el. Domnul m-a mântuit acum 27 de ani. Și mă tot mântuiește. Uit ce este în urma mea dar nu lepăd harul Lui.   Tu ești pe lângă El de mult mai recent, stai mai aproape de El.
Mi-ai scris tot cu murătură o epistolă.   Doresc să-ți răspund pe alocuri. Te prețuiesc puțin.
Ai un locușor în inima mea, dar parcă tot mai strâmt.
Ai scris tu așa:”….eroul necunoscut iar trebuia să facă potecă pînă acasă, să citească, în speranţa că, odată şi odată, subiectul discutat la masă se va potrivi cu ultima carte citită de el. Ai înţeles ce vreau să-ţi spun? ”Desigur.

Cred că te-ai referit la subiectele din aceste cărți:

 

Mai este una, dar n-o găsesc chiar acum:”Călătoria lui Pavel la Roma.”
Le-ai citit, le-ai văzut, le-ai atins?
Cred că uiți că postarea ta era un cometariu al lui DR către altcineva, l-ai luat fără să ceri voie. domn ești tu? Era practic un dialog decupat.
N-ar fi bine să te înveți olecuță pe tine? Eu am citit cartea Armonia Universală acum 25 de ani. Pentru deținerea ei se făcea închisoare cândva. Cântările Betaniei nu știu s-o mai aibă cineva în original. E pe blogul meu de anul trecut. E tipărită în 1938. Ca să te bucuri că mai sunt în univers pui de pocăiți români de-a 5-a generație.
Cât despre personaje, am cunoscut o mare mulțime. Destui în 27 de ani. Una îți spun: Traian Dorz ne spunea în 1985 (stăteam jos lângă patul lui):”când vorbește un frate cu har, un om încercat, credincios, e ca și cum ai sta la picioarele unui giuvaergiu care cioplește aur. Să aduni așchiile de aur care cad și să le topești în creuzetul minții….etc.” 
Eu nu scriu tot ce știu din mai multe motive. Unul e că e oribil obiceiul de ați face poze cu toți cei mari ca să te arăți că ai fost prieten cu ei. Pe fratele Moisescu nu l-am cunoscut, dar pe mulți moisiști da. Pe unii i-am găzduit. Un frate de pe la voi m-a întrebat recent: ”de ce ai făcut hol așa mare la casă(am construit în 2006)?” I-am răspuns:”pe la noi mai vin îngeri, să aibă loc să-și scuture aripile.”
Ai scris:
”Fii atent ce fac eu: cînd nu mă pricep, tac şi ascult.” Nu e rău, e bine, fă așa.
Ai scris de ex.”ori ştii cît ştie el…”.
Eu știu una, el alta, tu alta. Nu cît, ci ce. Să scrie fiecare în dreptul lui. Nu e concurs, e complementaritate. Reziduu darwinist, fă curat!
Pentru că aşa era şi la Capşa, te puteai cultiva cu condiţia să fii smerit şi să stai cuminte în banca ta, fără să sari de [moderat] în sus la fiecare comentariu, să te dai de gol.” Dragul meu, doar în imaginația ta blogul tău este o elegantă cofetărie. Pentru mine e un teren de paintball pe care pășesc prudent, căci s-ar putea să ies vopsit. Eleganță n-am prea întâlnit des pe bloguri. Cu câteva excepții.
Mai mult decît atît, culmea tupeului este să şi programezi reluarea discuţiilor…
Păi dacă însăși postarea era un fragment dintr-o discuție cu DR, eu lui i-am scris. Care-i problema?
Acum n-o mai programez. Dacă fratele Doru găsește cu cale să discute cu altcineva pentru destinderea de la Capșa ta, eu nu voi fi acela. Cel puțin nu în atmosfera de talcioc în care poți primi oricând un dovleac murat în cap chiar de la jupânul radios al șandramalei.

Un sfat de prieten: Fii om sobru și fă-ți gard! ”ești o grădină închisă soro, mireaso”.
Fără gard nu era în Scriptură decât ”via unui om fără minte”.

Cu oareșcare prețuire.


La revedere sora Alice

21 octombrie 2010

Vă mai amintiți de Ioanid:

La revedere soră Alice,
la revedere drumul ți-e deschis….

Sora Alice și-a scris memoriile. Cartea se citește dintr-o răsuflare. E o poveste de dragoste, dragostea de Domnul, dragostea de frați. Alice, Bianca, Binția, Lena, Iulia, nume simple de surori, Richard, Niculiță, Traian, Feri, Sany, Vasilică, nume obișnuite de frați. Aceste nume ascund o lume, o lume a dragostei dintâi spre care să ne întoarcem, un univers al pocăinței înapoi spre starea din care s-a căzut.  Showul modern umple doar săli, nu inimi, disc-jockeii de sinagogă fac negoț cu talente,  nu cu talanți, cărturarii cu diplomă caută arginți, nu diamante. Toate sub autoritatea tradiției înscăunate de tot mai rigidul ritual, de măria Sa cultul, idolul ușor de făcut, de sponsorizat și de dus pe sus. De alții.
Mă bucur de fiecare dată când prin Har se mai dezvăluie un crâmpei din lumea dragostei de-atunci, din părtășia acelor oameni în care dragostea se lupta cu moartea. Iar dragostea e întotdeauna mai tare ca moartea. Dați piatra la o parte!

Prezentare făcută probabil de Sergiu Grossu în revista Catacombes, 1979:

”Cartea Alisei Panaiodor este curată, sinceră şi înduioşătoare. Amintirile autoarei izvorăsc dintr-un suflet consacrat Domnului din fragedă tinereţe, privilegiu important, zid de apărare împotriva atâtor influenţe nefaste pe care păcatul le-ar putea avea asupra unei fiinţe, atunci când aceasta părăseşte vârsta adolescenţei. Ceea ce face că viaţa autoarei va avea, de la convertirea ei, o traiectorie lineară lipsită de complicaţii inutile. Acest lucru îi va permite să urmeze cu tenacitate o activitate misionară devotată cauzei aproa pelui.

Convertirea se produce sub influenţa pastorului Richard Wurmbrand. Munca ei misionară a fost strict legată de aceea a soţilor Wurmbrand. Fraţii şi surorile ei vor fi, la început, evreii creştini de pe strada Olteni din Bucureşti. Protejaţii ei vor fi în curând bol navii, bătrânii, marginalii societăţii.

Colaborarea cu familia Wurmbrand s-a transformat într-o prie tenie indestructibilă. Ea a regăsit în căminul lor iubirea şi căldura pierdute la moartea prematură a unui frate drag şi a unei mame adorate. Şi, mai ales, a descoperit acolo o nouă dimensiune a ceea ce vrea să însemne adevărata viaţă creştină.

Prima parte a „Trecerii prin foc”* ar putea fi considerată un soi de cronică a evenimentelor trăite în lumea dominată de personali tatea acestor două fiinţe dragi, mentorii săi spirituali. Ea a partici pat la lupta lor, la toate bucuriile şi necazurile lor, în timpul unei lungi perioade de tribulaţii, sacrificii şi lacrimi, datorate instalării la putere a regimului comunist. Laolaltă ca prietenii ei, autoarea a găsit, datorită credinţei, voinţa de a-şi învinge teama şi mizeria, şi a reuşit să rezolve dificilele probleme declanşate, ca o avalanşă, împotriva vieţii lor personale şi aceleia a Bisericii.

După ce a luat parte la suferinţele familiei Wurmbrand, a venit şi ziua în care Alice Panaiodor a fost ea însăşi condusă pe drumul închisorii. Povestirea arestării ei, a procesului în urma căruia i-a fost aplicată o condamnare de opt ani pentru „spionaj”, peripeţiile trăite personal şi de un mare număr de codeţinute, de la încarcera re până la punerea ei în libertate, formează, după părerea noastră, a doua parte a acestei lucrări. Capitolele: „Scara cerului”, „Come dia neagră”, „Ca nişte frunze moarte” conţin descrierea exactă a metodelor perfide de persuasiune şi de tortură pe care le folosesc comuniştii împotriva credincioşilor şi celorlalţi deţinuţi politici. Aflăm, datorită mărturiei Alisei Panaiodor, care sunt condiţiile de „viaţă” în puşcăriile comuniste din România, şi cu ce cruzime sunt aplicate condamnările privind acţiunile care ar merita, pe drept, elogii şi recompense.

Aşadar, în acest infern roşu a fost azvârlită Alice Panaiodor; aici a cunoscut toate fazele suferinţei morale şi fizice, şi s-a aflat, de mai multe ori, la un pas de moarte. Dar tot aici s-a adresat ea Dumnezeului ei, care i-a dat puterea de a o îndura, vreme de cinci ani de temniţă, potrivit făgăduielii pe care El o face, în cuvântul Său, tuturor acelora care se încred în El: „Niciodată Eu nu te voi părăsi (…) Dacă treci prin foc, flăcările te vor cruţa, căci Eu sunt Mântuitorul tău.”

________

* Alice Panaiodor: „L a traversee du feu”, Apostolat des Editions, 1979 (Cf. Catacombes, Nr. 92, mai 1979).

Se poate cumpăra de aici.



Deșteaptă-te creștine

21 octombrie 2010

Efeseni 5:14 – “De aceea zice: “Deşteaptă-te tu, care dormi, scoală-te din morţi, şi Hristos va straluci peste tine.”(traducerea GBV)

Deșteaptă-te creștine din somnul de păcate
În care te-mpietrise înșelaciunea lor.
Din moarte te ridică, trezește-te , o frate,
Lumina-n tine fie: Hristos strălucitor.

I Petru 3:15” Ci sfintiti in inimile voastre pe Christos ca Domn. Fiti totdeauna gata sa raspundeti oricui va cere socoteala de nadejdea care este in voi”

Suntem spre mărturie chemați la-ntreaga lume
A păcii Veste Buna s-o proclamăm deplin.
Și să sfințim in inimi ca Domn, un singur Nume
Triumfător și veșnic, un nume de creștin.

I Imparati 19:18:”Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal.
I Tim 2:22 “şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr’o inimă curată.

Când singur ca Ilie te crezi, adu-ți aminte
Ca tine mai sunt înca statornici șapte mii.
Cu ei, credinței, păcii și dragostei fierbinte
Din inimă curată, urmăritor le fii.

Iacov 5:10 ”Fraţii mei, luaţi ca pildă de suferinţă şi de răbdare pe proorocii, care au vorbit în Numele Domnului.

Ca pildă de răbdare luați profeții, iată:
Isaia, Ieremia, Osea, Daniel
Nu numai prin cuvinte, ci prin trăirea toată
Pe Calea Suferinței l-au proclamat pe Miel.

Galateni 5:13-15:”Fratilor, voi ati fost chemati la slobozenie. Numai, nu faceti din slobozenie o pricina ca sa traiti in firea paminteasca, ci slujiti-va unii altora in dragoste. Caci toata Legea se cuprinde intr-o singura porunca: “Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Dar daca va muscati si va mincati unii pe altii, luati seama ca sa nu fiti nimiciti unii de altii.”

Pe voi va înrobise toiagul răutății
Deși la libertate ați fost cu toți chemați.
Vă creșteți, în iubire de vă slujiți ca frații.
Vă nimiciți, când unii pe alții vă mușcați.

Iacov 4:5 “Duhul, pe care L -a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine.”
1 Ioan 4:19 “Noi Il iubim pentru ca El ne-a iubit intai.”
Romani 5:5:”pentrucă dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfînt, care ne-a fost dat.”

Prin duh, cu gelozie suntem doriți la Sine
Iubirea cea turnată pretinde reciproc…
Când foc din cer revarsă, de dragoste spre tine
Din inima-ți spre ceruri, să clocotească foc.

2 Petru 3:7 “Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi. ”

Mânia viitoare se-apropie și scapă
Doar cel ce se sfințește în al jertfirii scrum.
Cum lumea dinainte a dispărut în apă
Și lumea de acuma va dispărea în fum.

I Petru 4:3 Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi făcut voia Neamurilor, şi aţi trăit în desfrînări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti ..”
Efeseni 4:13:”Pana vom ajunge toti…la masura staturii plinatatii lui Hristos.”
Tit 2:12:”Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti,”

V-ajunge că-nainte-,’n a Neamurilor cale.
În chefuri, în ospețe și-n pofte ați umblat.
Trăiți de-acum statura deplinătății Sale
Negând pagânătatea cum Harul v-a-nvățat.

Fapte 15:10:”Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta?”
Galateni 4:30 “Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei; căci fiul roabei nu va moşteni împreună cu fiul femeii slobode.” De aceea, fraţilor, noi nu suntem copiii celei roabe ci ai celei libere.”

Ajungă despotismul cu-ntreaga lui robie
Al cărui jug niciunii să-l ducem nu putem.
Pe fiul celei roabe goniți-l în pustie
Copii ai libertății de-apururi rămânem.

Efeseni 4:3 “cautati sa pastrati unirea Duhului, prin legatura pacii.”
Galateni 6:14 “În ce mă priveşte, departe de mine gîndul să mă laud cu altceva decît cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine si eu fat de lume”
2 Petru 1:4:”prin care El ne-a dat fagaduintele Lui nespus de mari si scumpe, ca prin ele sa va faceti partasi firii dumnezeesti,..”

Creștini din patru vânturi , spre Gloria sfințirii.
Uniți-vă în duhul, uniți-vă-n simțiri.
Murind față de lume prin răstignirea firii
Crezând părtași ajungem dumnezeeștii firi.

Evrei 4:14:”Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile. – pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea. noastră.”
Ioan 15:8 “Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei..”
Galateni 5:22 “”Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. ”
Evrei 8:6 “Dar acum Hristos a capatat o slujba cu atat mai inalta cu cat legamantul al carui mijlocitor este El, e mai bun, caci este asezat pe fagaduinte mai bune.”

Hristos ne e în frunte, pe tronul de Lumină
Deviza ne e Slava rodirii-n Duhul Sfânt
Iubire, bucurie și dragoste deplină
Rodi-vom în Mai Bunul Vieții Legamânt.


Puii păsării cu clonț de rubin…

18 octombrie 2010

Astă seară, după școala cu copiii, (o să vă spun mai încolo ce-i aia), am vorbit cu fata cea mică.
Despre școală, colegi, teme, profi, etc.
A recitat bine la română o poezie de Blaga, a fost felicitată.
Am vorbit despre poezie.
Am întrebat-o de Labiș? Nu-l știa.
I-am citit ”Moartea Căprioarei”.
M-a ascultat retrăind și la ”…avem carne!” a izbucnit: ”…ce sadiiic!”
Mi-am amintit cum a fost omorât Labiș și i-am spus.
Fusese împins sub tramvai.
Înaintea morții a mai compus o poezie ”pasărea cu clonț de rubin”.

Pasărea cu clonţ de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.

M-a strivit,
Pasărea cu clonţ de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonţ de rubin,
Ciugulind prin ţărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiş
Care va rămâne o amintire frumoasă…

Am meditat apoi singur la ziua din liceu(industrial, anii 80) când profa de română ne-a recitat această poezie ”cu subînțeles”.
(Am avut o profesoară de română care ”ne-a împins” poezia în suflet, Eminescu, Coșbuc, Goga, etc. L-a mine a ținut vraja până am primit cartea lui Traian Dorz(Cântări nemuritoare) din care citeam non-stop. Incomparabil. Eminescu să se ascundă, gândeam. La școală, în liceu o aveam în bancă și citeam în ore, citeam în pauze. Domnul a deschis ușa gândurilor Lui în mintea mea prin poezia lui Dorz, citiți și voi cel puțin:”Scrisoare despre jertfă” )
Colegii mei ”mai copți, mai perspicace” s-au prins repede de faza cu rubinul, eu nu. După școală, colegul meu cu care
mâncam împreună la ”Cantina Sfatului” m-a lămurit pe-ndelete la masă: rubinul e o piatră roșie, clonțul e
ciocul agresiv al păsării răpitoare. Labiș a murit de fapt ucis de comuniști, ”pasărea” cu clonț roșu „…s-a răzbunat, s-a răzbunat”.
Orice cochetare cu comunismul a căzut, ”nu mai pot s-o mângâi, m-a strivit”.
Azi trăim vremea puilor păsării cu clonț de rubin, pui care ciugulesc în țărână.
Acum, dacă trecem din lumea poeziei în sfera spirituală, a locurilor cerești, Labiș a trebuit să fie împins sub tramvai ca să nu-i mai vină să  mângâie cioara cu clonț roșu.
Chestiunea colaborării și a colaboratorilor nu este cu comunismul, ci cu lumea, dorința ascunsă în gândirea cărnii fiecăruia din noi de a fi plăcuți lumii, de a fugi de cruce, de a mângâia ”cioara vopsită” cel puțin pe cioc.  Azi ciocul nu mai e roșu, e albastru cu steluțe galbene poate, e culoarea vaticanului pentru unii , pentru mulți e verde și scrie pe el:”In God we trust”. Doar Adevărul Părintelui de sus și a unora din părinții noștri de jos ne împiedică când vrem să mângâiem diferitele ciori vopsite ce stau croncănind de plăcerea mângăierii și-și rânjesc ironic cameleonicul clonț spre cei incomodați de strâmta cămașă a adevărului, de cei ce nu pot întinde mâna.
Acum nu se mai cer mângâiați vulturi cu clonț roșu, puii au crescut și stau grupați în cete de culori nu numai de clasă, politice sau naționale, ci în cele mai selecte și sever delimitate țarcuri religioase. Toți ciugulesc pământuri, inerți la cer. Ciugulesc în praful scuturat de pe picioarele nespălate ale celor ce nu i-au mângâiat. Chiar cartea de la Medgidia tratează chestiunea din punct de vedere al ”cultului”(scrie pe copertă), o altă cioară vopsită ce stă docilă la mângâiat și e mângâiată cretin de toți cei ce-o cred porumbel.
Temelia lucrurilor e tragică zicea Chambers, iar Origen spunea că prigoana lui Ismael era atragerea lui Isaac în joc,  într-o plăcere beată a satisfacției vinului turmentant, nu a laptelui mângăietor.
Turmentarea religiei plăcerii e programul lumificat să placă puilor cu clonți ca curcubeul de la care se așteaptă croncănit aprobator.
Termin cu un citat  din Mackintosh:
Se spune adesea:”adevărul trebuie prezentat sub formă atrăgătoare”; în realitate aceasta înseamnă să faci din adevăr ceva variabil, elastic, care poate lua orice dimensiune și formă adaptabilă gusturilor și obiceiurilor celor care ar dori bucuroși să-l facă să dispară.” Sursa.
M-a uimit trumfalismul inconștient al unuia ce se laudă că a crescut la umbră de stejari. Pentru mine stejarii erau meri, mănânc des din sacii culeși din ei. Îi am în pivniță, pe polițe. Sunt la liber, ”drumețule să iei fără sfială”.
Atitudinea celor întemnițați pentru că n-au mângâiat cioara e demnă de Gloria Celui ce le-a dat-o, dar și de imitarea noastră. În loc de această atitudine, văd o defilare a orbilor într-o paradă  frenetică a vopsitorilor de morminte în culorile clonțurilor lor.
Această postare poate fi un răspuns pentru cine citește, ca să înțeleagă.


Ieși pe urmele oilor…

17 octombrie 2010

C.Cant 1:7-8 ”Spune-mi tu, pe care te iubeşte inima mea, unde îţi paşti oile, unde te odihneşti la amiază? Căci de ce să umblu ca o rătăcită pe la turmele tovarăşilor tăi? – Dacă nu ştii, o tu, cea mai frumoasă dintre femei, ieşi pe urmele oilor, şi paşte-ţi iezii lîngă colibele păstorilor.”

Am mai scris despre turmă și staule.
Azi am vorbit aproape o oră cu un frate prigonit, cu un ”dizident” cum l-au numit cei mincinoși.
El m-a mângâiat cu acest Cuvânt:”...ieși pe urmele oilor”. Vei da de Păstor.
În traducerea GBV 2001, în nota de subsol la vers 7, expresia ”ca o rătăcită” este redată:”acoperită cu un văl”.
Unde-i Păstorul? întreabă mulți. Care-i turma? Greu să vezi când ai văl.
Păstorul cel Bun, căci cei plătiți se știe unde sunt, e sătulă lumea de ei.
”Dacă nu știi,…ieși pe urmele oilor…”
Oile merg după Păstor, cunosc glasul Păstorului, nu merg nicidecum după un străin.
Până la venirea credinței un văl stă pe inima fiecăruia, când vălul este înlăturat vedem cu fața descoperită Slava Domnului.
Păzitorii cetății m-au bătut, ….păzitorii zidurilor mi-au luat vălul.” 5:7
Până nu-l recunoști pe Domnul pe deplin așa cum este, du-te pe urmele celor ce-l recunosc, pe urmele celor ca El, care ”nu-și deschid gura deloc”, pe urmele oilor. În fața oilor merge Păstorul. Caracterul dominant al oii este blândețea și încă imposibilitatea de a trăi fără Păstor.
Gustă pâinea celor prigoniți, simte amarul celor vânduți, vorbiți de rău, calomniați!  Stai lângă cei prigoniți, simte cu ei, în adâncul duhurilor lor vei găsi ca o perlă, în fiecare, pe Cristos, Unsul. Vor fi pentru tine fiecare ca vase de ulei, rezerve pentru vremea zăbovirii, untdelemn în vase. Harul este dat spre folosul altora, lor pentru tine, ție pentru ei. Prețuiește, recunoaște Harul Domnului în cei ai Lui, …ieși pe urmele oilor.


Atitudine față de trecut și viitor

14 octombrie 2010

Uitând ce este în urma mea..:” Fil 3:13

Ca omul să nu poată ști nimic din ce va fi după el..:” Eclesiastul

Nemulțumiți de trecut, îngroziți de viitor, negândindu-se cu niciun chip la moarte, iată atitudinea oamenilor obișnuiți.

Îi cunoști pe cei care au pacea Domnului în inimă după sclipirea liniștită a ochilor, după destinderea mușchilor feței, după zâmbetul ferm al speranței, după blândețea liberă a vocii. E o diferență între cei care bâjbâie și cei care calcă pe urme. Între cei fără speranță și cei fără frică. Îi cunoști după atitudine.

Atitudinea diferă. La atitudine s-a referit și Domnul când ne-a spus că ea va fi criteriul evaluării mărturiei:”vedeți să nu vă înspăimântați!”.

Atitudinea față de ieri?
M-am luptat lupta cea bună...”..”uitând ce este în urma mea…
Domnul meu are un burduf pentru lacrimi, un altar pentru cei înjunghiați, o carte pentru faptele drepte…și alte cărți, mai are un nume nou pentru mine, are un loc pregătit, are paza comorilor ce ni le strângem la El și nu le mai purtăm grija. Are El grija trecutului, nu eu.
Nu nemulțumire ci bucurie, prețuirea harului dat, bună atitudine.

Atitudinea față de mâine?
Plini de încredere. Mergem călăuziți, călcăm pe urme!
Nu știu ce va fi în viitor, nici mâine, nu mă interesează. Mulți cred că ceea ce scriu urmează un plan, țintește un scop, urmărește un obiectiv. Fals.  Scriu ceea ce mă călăuzește Duhul Domnului azi. Urmăresc Gloria Domnului, dar nu pretind să mi se dezvăluie tainele zilei de mâine. Îl las pe Domnul să-mi facă o surpriză mîine dimineață. Planurile de orice fel sunt dușmanul Harului. Fiecare avem propriile noastre ”schițe” de a ne vedea agenda. Să prețuim însă împrejurările cu care Domnul ne înconjoară, ca fiind Voia Lui cea bună.

Noi trăim în ”azi”. În acum. Softul lăuntric al călăuzirii noastre clicăie la auzirea cuvântului în necazuri, sămânța rodește în pământul bine afânat al împrejurărilor potrivnice, sabia cuvântului se ascute pe piatra împotrivirilor ce nu stau de vorbă cu noi. Dacă pierdem azi-ul pierdem tot. Să punem tot Harul primit azi în negoțul părtășiei.


Vinovăția tăcerii

12 octombrie 2010

”Oare, tăcînd, faceţi voi dreptate?” Ps. 58:1

M-am gândit și azi la Răscumpărarea Memoriei.
Rememorez faze de acum 25 de ani, le înțeleg abia după ce am citit acum.
Vă zic una: prin 1989 s-a lipit de grupul nostru ”fratele S.” inginer electronist. A fost la București la un târg de carte și a venit cu cărțile lui Gorbaciov, cu ”perestroika și glasnosti”. Mi-a lăsat câteva și m-a întrebat apoi ”ce părere am?”. Fusese ”sarcină.” Atunci habar n-am avut. Anul acesta mi-a zis cineva că e prin SUA, a câștigat loteria, parcă e în Chicago.Domnul să se îndure de el.
Dar dacă aș fi știut atunci? Ce bine era?
Câte capcane evitam, câți oameni ocoleam!
Mă gândesc la conspirativitate, această închisoare a informațiilor, ghetou al bârfei, bazar al vânzării de frați, teritoriu accesibil doar aprobaților. Cât de mult sânge a făcut să curgă, cât din Duh a stins, cât Har a falsificat.
Cât de diferit ar fi fost ca cineva să se fi ridicat să spună: ”iată cum este”.
Am fi știut și ne-am fi ferit.
S-ar fi salvat vieți, ar fi fost demascat Iuda.
Nu se mai poate schimba istoria.
Dar se poate  schimba prezentul. Cartea e actuală, va ajuta acolo unde poate nici autorul nu s-a gândit. Poate și de aceea a fost scrisă.
Distrugerea din interior a adunărilor nu a fost invenția securității române, ci a KGB-ului. E mult mai eficientă decât prigoana exterioară.
Demascarea acestor proceduri este necesară pentru înțelegerea opresiunii.
În alte părți din lume aceste proceduri de lucru se aplică.

În China de exemplu, adunările sunt infestate cu informatori, frații de acolo nu știu. Astăzi. Poate chiar acum când citești frații sunt vânduți, pârâți, arestați.
Se dau milioane de note informative, se pun conducători în adunări după voia Partidului Comunist Chinez.  Se consolidează agenți de influență, se ”persecută” fals lingăi docili pentru a le crește prestigiul de informatori și agenți.
Cineva din Suedia a văzut în felul acesta rostul acestei deconspirări.
În altă parte a lumii se aplică aceleași metode. Astăzi, acum, anul acesta.
Trebuie spus!
Cartea e o lecție a istoriei din care vor învăța alții.
Tăcerea e vinovată. Conspirativitatea e prima grijă a oricărui hoț. Prins sau neprins.
Grija celor prinși e să facă mult zgomot etalându-și cinstea. Poate chiar donațiile date din pradă.
Atitudinea vânzătorilor: ”nimeni nu știe că eu știu” nu poate fi împărtășită de vânduți. Nici de cei care știu procedura.
Tăcerea nu face dreptate. Vorba naște, vorba creează, vorba zidește. Domnul a făcut întreg cosmos din Cuvânt.
De aceea scriu și eu.
Cartea Răscumpărarea Memoriei e o radiografie a procedurii. Eu aș traduce-o în chineză și aș pune-o pe net. Ar găsi-o cine trebuie. Cu cenzură cu tot.
Că vânzătorii nu se pocăiesc are puțină importanță. Oricum nu vor putea ocoli judecata de care nu va scăpa nimeni.
Domnul a fost, este și va fi glorificat în toate!


Adunarea din Ierusalim, închisă, Faptele Apostolilor 12

10 octombrie 2010

      Postez un articol din anul 1934, era vremea când creștea puterea nazismului. În România, puzderia de adunări independente deschise sub inundarea misiunilor adunărilor fraților din Elveția și Anglia, trăiau sub continua presiune a statului de a se înregimenta sub formă cultică. Controlul statului asupra adunărilor nu l-au inventat comuniștii. Articolele din revista Creștinul barau continuu cu precizie orice tendință atât a statului de a înrobi libertatea adunărilor cât și a celor slabi sau influențați (să nu zic intruși) din adunări de a primi directivele. Postez un alt articol al fratelui Florea Moisescu în care fratele arată cu pilda adunării din Ierusalim, că nu trebuie vândută libertatea de frica prigoanei. sursa: revista Creștinul, nr. 1, anul VII, 1934
Este instructiv acest articol pentru că pe vremea comunistă înșelăciunea cu care au fost ademeniți mulți a fost tocmai păstrarea deschisă a bisericilor. De fapt comuniștii nu doreau martiri, ci grupuri obediente.

ADUNAREA DIN IERUSALIM, ÎNCHISĂ…
„Faptele Apostolilor” 18.Lucrurile merg foarte bine la Ierusalim! Vestirea Evangheliei are un timp de izbândă, aşa cum numai după trecerea a 14—15 veacuri, îl are iarăşi — de data aceasta, în Europa — după hotărârea lui Dumnezeu. Un mare număr de Evrei cred în Domnul Isus şi-L primesc ca Mântuitor, cu toată împotrivirea şi oarecari prigoniri ale religiunei sprijinită, la cerere — aşa cum se întâmplă adesea, pretutindeni— de autoritatea pământească, civilă. În faţa acestor izbânzi, Satana punându-se pe gânduri, poate îşi va îi zis plin de mânie :„Eh, cum adecă! După ce slujindu-mă de lume şi ajutat de religiunea şi religiositatea pământească a celui mai evlavios şi luminat popor, am izbutit să fac ca Isus Hristos să fie răstignit, acum, poftim, să văd cu ochii mei atâta mulţime de oameni întorcându-se la Dumnezeu şi primind în numele şi prin credinţa Celui înviat din morţi, scăparea de sub robia mea şi din osânda vecinică de care eu cel dintâi voi avea parte! Ah, asta n-o înghit eu aşa uşor, domnilor întorşi Ia Dumnezeu şi mai cu seamă voi, ăştia, vestitorii Evangheliei pe care nu o pot suferi! La lucru, deci….!
„Zis şi făcut! Acela pe care Domnul Isus ni-l numeşte „Ucigaşul de la început şi tatăl minciunii” (Ioan 8), începe lupta aşa cum îi este obiceiul. După ce în chip făţarnic, prefăcându-se în apărătorul lui Moise, al lui Dumnezeu, al Templului şi al Legii (F, Ap. 6,11—14), face pe de o parte ca Ştefan, robul şi martorul lui Dumnezeu, să fie ucis cu pietre, iar pe de altă parte să se deslănţuiască o mare prigoană împotriva Adunării creştine din Ierusalim (8, 1)
….Şi Capul acestei Adunări — Domnul Isus, Capul întregei Sale Biserici — găseşte de trebuinţă să îngăduie prigoana aceea, cea dintâi prigoană serioasă dintre prigoanele prin cari Biserica va avea să le sufere din partea lumii pe care Dracul se pricepe s’o întrebuinţeze în fel şi chipuri în paguba copiilor lui Dumnezeu. Dar pentru ce a găsit Domnul cu cale să îngăduie prigoana aceea? De sigur, pentru că — între altele — credincioşii cari, după coborârea Duhului Sfânt, începuseră să se simtă bine toţi fiind împreună la Ierusalim, trebuiau să înceapă împlinirea poruncii Mântuitorului: aceea de a-i sluji ca martori, nu numai în Ierusalim, ci deasemenea şi „în toată Iudeia, în Samaria şi până la marginile pământului” (F. Ap. 1, 8).

       Astfel, slujindu-se de însăşi răutatea Diavolului, Dumnezeu lucrează la atingerea scopului Său, pe care credincioşii lăsaţi în pace, l-ar fi putut da uitării sau cel puţin să-l întârzie:
1. Ca Evanghelia împărăţiei să fie vestită şi prin toate părţile Iudeiişi în Samaria, unde multe suflete au şi primit pe Domnul (F,Ap. 8, 1—17, 25).
2. Ca Evanghelia să fie vestită şi mai departe: acelui sărman Etiopian, prozelit, care astfel luminat a şi primit pe Domnul ca Mântuitor(8, 26—39) şi desigur că-L va fi dus şi în ţara lui.
3. Ca Evanghelia să fie vestită şi mai departe… păgânilor, până la marginile pământului : ofiţerului roman, Corneliu, şi celor împreunăcu el, apoi în Fenicia, la Cipru, în Cilicia, Antiohia, etc. (F. Ap.cap. 10 şi 11).*

Însă — vedeţi d-voastră — că în Ierusalim este o Adunare creştină, o Bisericuţă a Domnului, Acolo, după câţiva ani, regele Irod-Agripa — om foarte zelos pentru religiunea Iudeilor şi doritor să fie pe placul lumei — începe şi el (în anul 41) o prigoană împotriva Adunării care până atunci se bucurase de linişte. El pune mâinile pe unii din fraţi ca să-i chinuiască şi chiar ucide cu sabia pe Iacob, fratele lui Ioan, apoi văzând că este pe placul poporului, închide şi pe Petru, hotărît ca după Paşte să-l ucidă în public.
Adunarea — sau mai bine zis: casa de adunare —este închisă. Fraţii şi surorile noastre nu se mai pot de acum aduna nici pentru rugăciune, nici pentru a predica Cuvântul lui Dumnezeu, acolo în„odaia de sus” din casa binecunoscută de locuitorii Ierusalimului Ap. 1, 12, 13,-2, 1, 5, 14, 37; 4, 23, 31 ; 5, 9—11).
Din cauza aceasta, credincioşii se adună cum pot şi pe unde pot : mai ziua, mai noaptea, astăzi aici, mâine în altă parte, pentru a se ruga, pentru a se aduna în jurul mesei de amintire a morţii Domnuluişi chiar pentru a vesti celor doritori Cuvântul Evangheliei. Acum, de o pildă, Biserica din Ierusalim este adunată în casa femeii,Măria mama lui Ioan zis şi Marcu. Acolo, în o casă locuită de oameni, Biserica („cei mulţi, adunaţi laolaltă”) strigă către Domnul, ea stăruieşte, ea aşteaptă totul de sus, ştiind că în schimbul libertăţii „cultului” care ar cere-o, li s’ar pune unele condiţiuni pe cari nu le-ar putea primi, deoarece astfel ar necinsti şi numele de „creştini ” cari îl poartă, şi calitatea de copii ai lui Dumnezeu pe cari o au, şi Evanghelia dăruită lor ca o călăuză sfântă şi credincioasă, precum şi pe Acela al cărui cuvânt, dorinţă şi autoritate dumnezeiască, Ie este cu neputinţă să Ie tăgăduiască, călcându-le. Biserica(credincioşii împreună) se roagă şi se încrede în puterea desăvârşităşi în voinţa înţeleaptă a Domnului, Ea nu intră la tocmeală cu lumea în privinţa rânduielelor dumnezeeşti de slujire şi închinăciune, nici ca să-şi rânduiască altfel felul de a se conduce ca Adunare (Prov.30, 27) — adecă, ea nu îngăduie lumii să-şi bage nasul, acolo unde nu-i fierbe oala! — ştiind că dându-i astăzi ceva din cele sfinte, mâine va trebui să-i mai dea ceva, şi tot aşa mai departe…
Fraţii şi surorile din Ierusalim, ştiu bine că trebuie dat Cezarului ce este al Cezarului — şi-i dau bucuros totul ce i se cuvine — însă nu ştiu şi nici nu voiesc să ştie a-i da ceva din ceeace se cuvine ada lui Dumnezeu. Iată pentru ce — cetăţeni supuşi, vrednici, isteţi şi de bunăcredinţă fată de Cezarul — ei privesc tot înainte cu o neţărmurită dragoste şi încredere, la Domnul şi Mântuitorul lor, punând preţul cuvenit pe cuvintele Sale: „Robul nu este mai mare ca stăpânulsău ; dacă M’au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni /”De aceea, oricât de doritori de libertate sunt fraţii şi surorile noastre din Ierusalim — şi este firesc să fie aşa! — nici prin gând nu le trece însă s’o aibă, plătind-o cu primirea vreunui punct din o eventuală „Decizie” a regelui Irod-Agripa (sau măcar „ministerială”) care ar putea ştirbi autoritatea întreagă a Domnului, precum şi ceva din rânduieiele Duhului Sfânt. Fraţii şi surorile din Ierusalim, îşi aduc bine aminte, că doar acum câţiva ani, celălalt Irod (Irod-Antipa) a despreţuit şi şi-a bătut joc de Domnul lor, împreună cu ostaşii săi (Luca23, 6—11); şi acum să îngăduiască ei oare ca lumea să hotărască organizarea lor şi felul cum înţelege ea ca ei să se conducă? Şi oare de la lume să capete „autorizaţia” unii dintre fraţi ca să poată vesti Evanghelia? Iată ce nu voiesc ei!,…
Fraţii şi surorile din Ierusalim, sunt o leacă prigoniţi. Citește restul acestei intrări »


Plasa ritualismului, o capcană comodă (închinarea la oameni sau Moabul netulburat)

10 octombrie 2010

”Iată de ce, zic, īmi plec genunchii īnaintea Tatălui Domnului nostru Isus …” Efeseni 3:14

Dar Petru l-a ridicat și a zis:Scoalăte, și eu sunt om!” FA 10:26

Am mai scris despre acest subiect. Stărui asupra lui pentru că la un moment dat pe calea credinței, fiecare din noi se va lovi de acest idol. Unii îi zic idolaș. Alții argumentează că ”un  idol e totuna cu nimic” deci trebuie ignorați toți. ”Să nu ne împiedicăm în detalii, mântuirea oamenilor e mai importantă”.
Ieri a fost ziua  în care un frate care a ”ieșit din tabără”, a părăsit denominațiile, a mărturisit zădărnicia acestor fabricații omenești, ieri zic, a fost fratele la un templu, s-a lăsat să se facă asupra lui taina căsătoriei, a îngenunchiat înaintea unui om (nu înaintea tronului de Har), a așteptat ca oareșcare influență mistică, religioasă să se reverse din degetele unsului prin părul său spre lăuntricele taine ale sufletului netulburat din tinerețea lui. Fratele va zice că nu crede în aceste ritualuri, dar le-a făcut de ochii lumii, că ”ce vor zice rudele”?
Îi spun eu ce gândesc rudele, mai ales cele necredincioase. Rudele ortodoxe cred în ritualuri. Ritualurile sunt efectuate de popi. Păcătoși, nu contează, important e să aibă uniforma și locul sfânt, templul. Pentru rudele necredincioase Harul nu vine prin credință ci prin mâinile lui popa, sfinția-sa. Desigur rudele necredincioase sunt ingăduitoare, înțeleg că alții au altă religie. Ce înțeleg? Înțeleg că alții au alt fel de popă, care transmite și ăla ceva, e foarte bine, suntem diferiți nu!
Cum vine harul?
Cum se pogoară credința?
Prin auzire? Nici vorbă!
Prin mâinile altui fel de ”sfinția-sa”.
”Săru-mâna părinte!”
Asta am vrut să vă spun.

PS  Am pentru ”fratele” o listă cu preasfinte locuri în care preasfinți preasfințesc cu mâinile capuri ce poartă pe lateral urechi de neauzit.

De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu,  învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică.


Necazurile lui Molinos (legat de misticismul catolic)

10 octombrie 2010

„Biserica a persecutat numai două grupuri de oameni. Pe cei care nu au urmat învăţăturile lui Isus Christos şi pe cei care le-au urmat!”
Will Durant

”Există o linie a creştinilor, care au fost în afara romano-catolicismului sau protestantismului, creştini, care s-au întâlnit fără formalităţi, care nu s-au întrunit în clădiri de biserici, care au fost foarte puţin organizaţi sau chiar fără nici o organizare. Până în ziua de astăzi protestanţii şi catolicii privesc la fel de înspăimântaţi la afirmaţia făcută adesea de către aceşti credincioşi ciudaţi cum că nu este necesar să-ţi organizezi credinţa în jurul ţinutei de paradă, a serviciilor bisericeşti de duminica dimineaţa, a predicilor, a amvoanelor, a clădirilor, etc., etc., pentru ca Dumnezeu să te desăvârşească în Christos. Să îndrăznească Molinos, sau quakerii, sau bretherenii (comunităţi de credincioşi care îşi spuneau „fraţi” – n. tr. ) să vină cu o asemenea idee… şi ajung să aibă o mulţime de necazuri. Se pare că cei din Biserica Romano-Catolică – şi chiar şi cei de origine protestantă – care se apropie mai mult de Domnul ajung să-şi piardă interesul în ritualurile exterioare, în ceremonii şi tradiţii… şi ca urmare, să intre în bucluc.  Dragă cititor, puţini au avut atâtea probleme ca Michael Molinos!”

Epoca în care a trăit Michael Molinos

Când iau stiloul în mână pentru a scrie despre Michael Molinos, sunt conştient că am de-a face cu unul din cele mai controversate figuri ale istoriei bisericii. De aceea, simt nevoia prezentării cadrului istoric în care a trăit. Fără acest context, nu este uşor de înţeles viaţa lui. Biserica Romano-Catolică are un nume pe care îl dă acelora, care sunt interesaţi de o umblare mai profundă cu Domnul; oamenii aceştia sunt numiţi mistici, un termen aproape cu totul străin pentru urechea unui protestant. (Aş adăuga că acest cuvânt, mistic, numai printr-o interpretare într-un sens prea larg poate fi considerat ca fiind biblic.)¤ Molinos a fost catolic, şi pentru că a fost devotat şi interesat de adevărurile profunde ale credinţei, el este considerat de istorici ca fiind un mistic catolic.

Ce încearcă să exprime termenul acesta? De regulă, se referă la cineva, care se roagă foarte mult şi care acceptă învăţăturile tradiţionale ale Bisericii Romano-Catolice referitoare la misterele lui Dumnezeu. Însă o astfel de definiţie este prea simplă. Misticismul a jucat un rol foarte important, complicat şi de durată în istoria şi tradiţia lumii Romano-Catolice. Biserica Romano-Catolică a îngăduit întotdeauna ca între membri ei să fie mici grupuri de oameni, care să fie foarte îndrăgostiţi de Christos. (Este la fel şi cu protestanţii? Cine ştie! Vom afla când vom avea prima noastră mişcare de acest fel!) În secolul al şaisprezecelea mişcarea aceasta, care căuta „o viaţă mai profundă”, în stil Romano-Catolic, şi-a atins apogeul. Cele mai remarcabile figuri ale acelei epoci sunt Ioan al Crucii şi Tereza. Probabil că oamenii aceştia vor rămâne pentru totdeauna cu mult deasupra tuturor celorlaltor mistici pe care i-a cunoscut istoria Bisericii Romano-Catolice.

Acum, este ceva foarte interesant: Tereza şi Ioan al Crucii au fost amândoi spanioli. Şi de ce a originat în Spania cea mai mare şi mai profundă mişcare de acest gen din catolicism?

Pentru a înţelege răspunsul trebuie să privim la rădăcinile misticismului Romano-CatolicCitește restul acestei intrări »


Fericirea fericirilor este să fi răstignit cu Cristos

10 octombrie 2010

“Dorinţa ta ar trebui să fie moartea vieţii tale de dragul Lui. Calea Domnului tău nu a fost dulce şi uşoară! El nu te-a invitat niciodată la aşa ceva.
Dac
ă Mă urmează cineva, să se lepede de sinesăşi ia crucea şi să Mă urmeze.
Pentru ca cre
ştinul să fie una cu Christos, trebuie să-L urmeze în suferinţă. Săîncepi să guşti dulceaţa dragostei divine, o vei face pentru un timp scurt, pentru căduşmanul va pune în inima ta dorinţa de a merge în deşert şi de a trăi acolo singur înaintea Domnului. Duşmanul se amestecă în gândurile tale spunându-ţi că acolo vei putea să trăieşti înaintea lui Dumnezeu fără piedici şi – drept rezultat – vei contiua să te simţi bine în rugăciune. Aceasta reflectă o lipsă de maturitate în înţelegerea căilor Domnului. Şi arată că Îl vrei pe Domnul din cauza plăcerii şi simţămintelor plăcute pe care le ai în prezenţa Sa. Sunt mulţi creştini, care au primit revelaţii extraordinare de la Domnul, viziuni mari şi înţelegeri profunde ale unor adevăruri mintale adânci. Cu toate acestea, ei nu înţeleg în profunzime secretele ascunse pe care le descoperă acei, care trec prin încercări şi necazuri mari.
Ce binecuvântare este pentru sufletul tăsă fie supus!
Şi ce onoare este să fie dispreţuit. Ce înălţare este să fie trântit jos. Ce mângâiere este să sufere. Ce cunoştinţă profundă este când e privit ca nepriceput. Fericirea fericirilor este să fii răstignit cu Christos. Acesta a fost lucrul, pe care apostolul Pavel l-a înălţat atât de mult: „Departe de mine gândul să mălaud cu altceva, decât cu crucea Domnului nostru Isus Christos.”
Las
ă-i pe alţi credincioşi să se laude cu bogăţiile, cu importanţa, cu desfătările,şi stima pe care unii o acordă credinciosului plin de succes. Dar pentru noi, nu este o cinste mai mare decât să fim lepădaţi, dispreţuiţi şi crucificaţi împreună cu Christos.”
Citat din cartea: Ghidul spiritual de Michael Molinos(sec 17). Toata cartea la:http://www.scribd.com/doc/12865212/Michael-Molinos-Ghidul-Spiritual

-repostare de pe blogul vechi, 25 dec. 2007


Am vrut să vindec Babilonul

8 octombrie 2010

Am vrut să vindecăm Babilonul, dar nu s-a vindecat. Părăsiți-l” Ieremia 51:9  ”Fugiți din Babilon!” v.6
Babilonul este religia falsă,  este cetatea confortului, a religiei plăcerii, a muncii organizate, a laudei deșarte a robiei.
Aseară am stat 6 ore la părtășie, agapă și ”€œzidire prin  ceea ce dă fiecare incheietura”.  Am ascultat acest cuvânt din gura unui frate care a vrut și el să vindece Babilonul. Nu a reușit, a trebuit să-l părăsească.
M-am gândit la cât de mult am crezut eu c-o să-l vindec. Și cât mai cred încă, chiar prin acest blog poate, sau prin comentariile de pe alte bloguri.  Mi s-a făcut tot mai clar că nu se poate, Babilonul trebuie părăsit.
”€œIerusalimul să fie în inimile voastrea€œ, nu Babilonul.  ”
”…€œsa mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim, culmea bucuriei mele.” Ps 137

Babilonul, casa sclaviei, promite o ”mantuire” prin lucrări, dar în Babilon. Nu vorbește de glorie, pentru că Babilonul n-are decât o glorie deșartă a efortului  religios, nu a Odihnei Harului.
Toată Gloria este  păstrată de Domnul pentru Ierusalim.
”Îți voi face crestele zidurilor de rubin, porțile de cristal și toate marginile de pietre scumpe.”Isaia 54. Nimic glorios pentru Babilonul bizuit pe robie.
Adunarea în sărbătoare, Ierusalimul de sus, este mama noastră. Suntem născuți pentru libertatea Gloriei copiilor lui Dumnezeu. Locul nostru nu este în Babilon.
Ierusalimul nu este un cartier al Babilonului. E tare departe de Babilon, Ezra a făcut 150 de zile. Nici drumul spiritual nu e ușor. Dar ”€œmana Dumnezeului nostru a fost peste noi și ne-a păzit de mâna vrășmașului și de orice piedică pe drum. Am ajuns la Ierusalima€”Ezra 8:32-38
Ierusalimul este o imagine a Adunării Glorioase a Domnului Isus.  Este locul spiritual destinat zidirii și glorificării. Nu pentru calitățile lui intrinseci era deosebit Ierusalimul de atunci de Babilon, ci pentru promisiunile care însoțeau Ierusalimul și blestemele care planau asupra Babilonului. Din punct de vedere economic, sau militar diferența între Babilon și Ierusalim era comparativ azi, ca și între Japonia și Uganda. Ceea ce făcea atunci diferența erau promisiunile.
Dumnezeu are și astăzi un Loc Spiritual al binecuvântării, acesta se numește ÎN HRISTOS,  tot așa cum atunci se spunea în Ierusalim. A fi în Hristos înseamnă a fi făcut una cu El prin moartea Lui.
Să ieșim din Babilon, să intrăm în Ierusalim și să rămânem acolo.
”…sa fiu găsit în El…”

-repostare de pe vechiul blog, 23 decembrie 2007


Episcopi, prezbiteri și …idioți, despre inconsecvența traducătorilor

8 octombrie 2010

Episcop înseamnă supraveghetor. De la supraveghere: o slujbă duhovnicească de înmulțit Har, nu o funcție de căpătat salar.
Prezbiter înseamnă bătrân(sau mai bătrân). O vârstă duhovnicească (nu numai). Iarăși,…. nu o funcție.

Multe traduceri lasă acești doi termeni netraduși. Tribut popilor ce le vor promova…sau nu?

De dragul consecvenței ar trebui să lase netradus și …idiot. Se găsește de câteva ori în Noul Testament.

Iată ce ne spune Biblos, cel mai iubit site al meu de scotocit Scriptura. (Domnul să te binecuvinteze frate Feri pentru el.)
Biblos despre ”idiotes”. 

Cuvintele ”episcop” și ”prezbiter” sunt golite de conținutul real prin uzanță falsă, prin aplicare timp îndelungat la funcții clericale, o idee străină complet de Dumnezeu și de dragostea Duhului. Iubesc traducerile care…traduc. Căci după ce criteriu traduci ”idiotes”(cu ”de rând” sau ” fără daruri”, e foarte bine), dar lași netradus ”episcop” sau ”prezbiter”? Sau traduci ”presbuteras” cu ”femeile bătrâne” din I Tim 5:2, dar cu referire la bărbați lași prezbiter?


M-au lovit…dar nu mă doare (despre beția spirituală)

7 octombrie 2010

„…neamurile au băut din vinul mâniei desfrâului ei….”
Poți fi viu, dar nefolositor, pentru vre-o lucrare bună. Starea de beție nu e nici moarte, nici viață.
”Vei fi ca un om culcat în mijlocul mări, ca un om culcat pe vârful unui catarg. .€œM-au lovit€…dar nu mă doare!…M-au batut€…dar nu simt nimic! Când mă voi trezi? Mai vreau vin!
E groaznic, să nu simți loviturile€…să nu simți săgețile arzătoare ale celui rău, să nu numești păcatul păcat. Să păcătuiești și să nu-ți pese, să nu ai puterea să te ridici. Să te lovească și să nu te doară, să fi bătut și să nu simți nimic.
Dumnezeu hrănește în vederea creșterii. Diavolul nu hrănește, diavolul îmbată, anesteziază.  Desfrâul spiritual, religia satisfacerii (ți-a placuta€?) nu sunt hrănire, ci îmbătare.  Filosofiile, spectacolele, jertfele moarte (lucrări, ca la Cain) nu sunt hrană, ci vin înșelător. Dau o satisfacție de moment chiar mai mare decât hrana, dar te lasă beat și slab, nu sătul și întărit.
Un efect grav al beției este nesimțirea, ”...€œei și-au pierdut orice pic de simtire…”.  Îmbătarea spirituală se face prin ”mese” religioase lipsite de cuvântul credinței, lipsite de Har (”inima să fie întărită prin HAR”),  petreceri religioase în dulci legănări ale satisfacerii cu spectacole, fără judecata Duhului, fără Evanghelia Mântuirii(mântuire chiar și de aceste lucrări), fără cercetare și pocăință, ci decizii și legăminte bazate pe firea pământească. Atrag mulțimea.
Îmi spunea un frate acum câțiva ani,”mi-am deschis un butic, dar nu merge dacă nu vând băutură, din alimente nu iese nimic.” Așa e și spiritual, adunările care doar hrănesc sunt puțin atractive, pentru atractivitate trebuie să se servească vin.
”…€œtreziți-vă cum se cuvine și nu păcătuiți”

Acest cuvânt l-am primit ascultând pe un frate într-o părtășie(de 6 ore) de ieri, de la S.

-repostare de pe vechiul blog, 23 dec. 2007


De ce nu primim Har?

5 octombrie 2010
Poate pentru că nu ne smerim deajuns. €œ”Celor smeriți le dă Har.
M-am gândit că așa cum noi oamenii nu bem apă din vase murdare sau nu dăm celor dragi să bea din vase murdare, tot așa Dumnezeu atunci când toarnă Harul Său, se uită să toarne într-un vas curat.
”...dacă cineva se curățește de acestea va fi un vas de cinste, folositor Stăpânului Său
De multe ori noi ne rugăm pentru Har, ne rugăm ca Dumnezeu să ne umpla vasul, dar ceea ce-L împiedică pe Dumnezeu să toarne este mizeria din vas, murdăria lipită de pereți, drojdiile uscate de pe fundul vasului, mirosul de stricăciune. Atâtor de multe gunoaie, apreciate de lume, le dăm glorie, le considerăm părți din ființa noastră, lipite de vas. Nu le socotim ca gunoaie și așteptăm ca Dumnezeu să toarne Harul său PUR peste acestea. Murdăria este atât de lipită de vas încât nici nu se mai desprinde.
Ezechiel 24:11-12 ”€œ Apoi pune cazanul gol pe jăratic, ca să se încălzească, să i se infierbinte arama, să i se topească murdăria dinăuntru, și să i se șteargă rugina.
12  Trudă degeaba! Căci rugina de care este plin nu se deslipeste de el; rugina nu se va lua de pe el decât prin foc,
Suntem noi oare conștienți de câte lucruri nu le socotim ca gunoaie, le cocoloșim în sufletul nostru și vrem ca Domnul să ne binecuvînteze? Personal am văzut că atunci când am fost entuziasmat sau tulburat în inimă de ceva nevenit de la Domnul, acel lucru a crescut și a ocupat mult loc din timpul și gândirea mea. Nu mai era loc pentru Har. Urmărirea entuziasmului sau înfricoșarea de tulburări mi-au devenit țeluri și căi de glorie, desigur deșartă și astfel urmărind slava deșartă a unei scăpări fără Hristos, nu mai eram smerit și deci am ajuns în imposibilitate de a primi Har. Dumnezeu nu toarnă peste gunoaie.
Noi, în bucătăria nostră, când ne spălam vasele sau tacâmurile, privim paharul spre lumină, ne uităm între dinții furculiței, spălăm, clătim și uscăm bine. Să fie Dumnezeu mai puțin înțelept? Să fie El mai puțin grijuliu? Fiecare din noi suntem vase din care ”€œmănâncă” ceilalți. Dumnezeu dă unuia Harul spre folosul întregului trup.
Iată de ce nu primim har. Avem în noi lucruri care pe Dumnezeu îl împiedică să toarne.
Cele mai multe din aceste lucruri la care nu vrem să renunțăm, sunt cele care ne aduc câștiguri, avantaje. Sunt neprihănirea proprie, lăuda deșartă a lucrărilor pe care le facem noi din talentele noastre, nu din Hristos.”5. DAR LUCRURILE, CARI PENTRU MINE ERAU CÂȘTIGURI, LE-AM SOCOTIT CA O PIERDERE, DIN PRICINA LUI HRISTOS. BA ÎNCĂ, ȘI ACUM PRIVESC TOATE ACESTE LUCRURI CA O PIERDERE, FAȚĂ DE PREȚUL NESPUS DE MARE AL CUNOAȘTERII LUI HRISTOS ISUS, DOMNUL MEU. PENTRU EL AM PIERDUT TOATE ȘI LE SOCOTESC CA UN GUNOI, CA SĂ CÂȘTIG PE HRISTOS”
Acele avantaje pe care a ajuns să le socotească gunoaie, de multe ori le avem și noi în inimă. O viață religioasă legalistă, o neprihănire proprie bazată pe lege, nu pe Har, bazată pe ”€œcel ce va face aceste lucruri” este o piedică, un gunoi care îl opresc pe Dumnezeu de a turna Har.
Vasul trebuie să fie GOL. Nimic să nu umbrească slava, să nu strice gustul, să nu altereze mirosul! Toate avantajele legii sunt gunoaie!
Iată de ce nu primim Har!
Ce să facem ca să primim Har? ”€œSă facem” e puțin eronat spus. La această întrebare Domnul a răspuns: ”Să credeți!”. Avem nu ”€œde facut” ci de ”nefacut”. Facem prea mult, trăim prin principiul ”cel ce va face, va trăi”. Avem de concediat pe Agar, de alungat legea și pe fiul ei. Nu pot moșteni împreună. Nu primim Har pentru că avem pe pereții sufletului nostru urme de lege. Și aceste legi pretind o slavă, miros urât. Miros a transpirație umană, a efort. Cuvântul credinței, chiar născut la vârsta de 100 de ani, va rodi, chiar dacă e al doilea, chiar dacă este batjocorit de întâiul, de Ismael.  Harul să domnească.
Nu primim Har pentru că nu am alungat pe Agar, legea.
Alungarea legii înseamnă renunțarea la multă glorie deșartă, glorie provenită din lucrări. Renunțarea e dureroasă, și pe Avraam l-a durut, dar altă cale spre Lăuda Gloriei Harului Sau nu este. Nu pot moșteni împreună!

-repostare de pe blogul vechi, 20 dec 2007


Izvoare sau bălți!

4 octombrie 2010
”€œCine crede în Mine din inima lui vor curge râuri de apă vie.”
A avea credința în Hristos înseamnă a primi Har. Zilnic și des , turnat cu măsura credinței, ca la înmulțirea untdelemnului, vase goale să fie.
A avea dragostea lui Hristos, înseamnă a dărui Har. Fără plată, fără merite, fără deosebire, căci așa este Harul. Dă și cămașa, întoarce și celălalt obraz, merge și a două milă, stă până a două zi. Știe înmulțirea cu doi. Și talanții au fost înmulțiți tot cu doi. Trebuie să vă spun că, din matematică, Harul nu știe decât înmulțirea , și împărțirea. €”Harul fiind înmulțit prin mai multi”. Noi oamenii, în lume adunăm, Dumnezeu împarte har pentru a fi înmulțit.
Arunca-ți pâinea pe ape, împarte-o în saptea€”, ”seamăn㠀œla timp și nelatimp”, ”o parte din sămânță a căzut lângă drum”, câtă risipă! Dar este de unde, pentru că inima noastră este, prin credința în Hristos, un Izvor. O sursă de Duh, de apă Vie, de Har. Izvorăște continuu, de aceea trebuie să curgă, spre alții. ”€œFiecaruia i  se dă arătarea Duhului spre folosul altora. ”€œ
Chiar pentru aceasta am fost chemați, ”€œpentru a sluji de laudă Gloriei Harului”, de aceea lasă-L să curgă, nu fi baltă. Când nu vei mai umple nimic cu el, se va opri.
Dacă ai primit ceva din partea Domnului, un gând duhovnicesc, un îndemn, un avertisment, o mustrare, o cântare, o descoperire de înțelegere duhovnicească, primului frate cu care te întâlnești, pentru el este, și celui de-al doilea, până primești altceva. Vorbește în prima adunare la care participi, e pentru ceilalți frați din trup. cât e proaspăt, pe mâine  se strică. Nu-ți bate capul, vei vedea că e pentru ei, nu pentru tine ceea ce ai primit, suntem mădulare UNII ALTORA, nu nouă înșine.   În slujirea ta treci peste granițele partidelor religioase și ierarhiilor bisericești puse de oameni, urmează-ți slujba, slujește de laudă Harului. Vor trece  mulți preoți și leviți pe lângă tine, clătinând capul la pierderea ta de timp. Harul cere răbdarea slujirii. Slujirii celor mai robi decât Tine. De dragul Domnului te faci rob tuturor pentru a le putea dărui Har, Harul primit de tine, Harul pentru care ai fost creat în Hristos, Harul Tău special. Harul leagă răni, spală picioare, ascultă necazuri, împărtășește bucurii, se bucură cu bucurosii și plânge cu năpăstuiții. Nu prefăcându-se, ci contopindu-se în împărtășirea acelorași sentimente.
Harul se golește pe sine însuși(”s-a dezbrăcat(s-a golit) pe Sine insusi”) azi, pentru  a fi umplut mâine, mai nou, mai proaspăt, Har peste Har, din Glorie în Glorie. Harul nu adună, harul nu este baltă, harul este izvor, curge, risipește, dăruie, împrăștie.
Fii izvor, nu baltă.!
”€œLegea are zile sfinte, dragostea-i mereu fierbinte,
Legea dă o zi din șapte, dragostea le dă pe toatea€”.Aleluia!”
În fiecare zi, nu doar duminica, oriunde,  nu doar la adunare, oricui, nu doar fraților, oricum, nu doar în cadru festiv(însă exact CUM, te va învăța Domnul), oricât, nu te teme de risipă, este de unde. Liber față de îngrădirile oamenilor, dar rob față de Hristos, ești în turmă nu în staul.
O mică observație: o viață religioasă rutinată, plină de obligații eclesiale care implică mult firea pământească este o sarcină grea chiar și pentru cel ”plin de Har”.  Slobozenia noastră în Hristos ne cheamă la slujire, dar pentru a putea sluji e necesar să ne debarasăm de poveri, de piedici, de forme de paradă și de figurație. Harul care se revarsă din noi prin duhul Domnului va cere lărgirea burdufului. Să punem vinul nou în burduf nou. Burdufurile vechi, hainele și încălțările rupte, pâinea mucegăită, sunt mai degrabă o cursă, nu o garanție a veridicității slujbei cuiva(vezi înșelarea gabaoniților, Iosua 9). Să nu ne amăgim când cineva prezintă ca și garanție a slujbei lui, doar vechimea și uzura. Domnul este viu și harul Lui se înnoiește în fiecare dimineață.
Mi-ar fi greu să încep un alt subiect legat de bogăția și natura conceptului de Har, nume prin  care unii creștini înțeleg atât de puțin. Sunt poate nevrednic în a găsi cuvinte și căi pentru a aduce în lumină mult mai convingător aceste adevăruri spre folosul mai multora. Mă rog Domnului să-mi dea cuvinte și stări, să pot să-mi împlinesc mult mai bine această slujbă. Dar poate nu sunt îndeajuns pentru aceasta?!
Avem nevoie de Har!

-repostare de pe vechiul blog, 19 dec. 2007


Mergi înspre zona de deal a țării

3 octombrie 2010

Deuteronom 1.5-8

Dincoace de Iordan, în ţara Moabului, Moise a început să lămurească legea aceasta şi a zis: Domnul, Dumnezeul nostru, ne-a vorbit la Horeb, zicând: „Aţi locuit destulă vreme în muntele acesta. Întoarceţi-vă, şi plecaţi; duceţi-vă la muntele Amoriţilor şi în toate împrejurimile: în câmpie, pe munte, în vale, în partea de miază-zi, pe ţărmul mării, în ţara Cananiţilor şi în Liban, până la râul cel mare, râul Eufrat. Vedeţi, v-am pus ţara înainte; intraţi şi luaţi în stăpânire ţara pe care Domnul a jurat părinţilor voştri, Avraam, Isaac şi Iacov, că o va da lor şi seminţei lor după ei.”

Dictatura rutinei

Vrăjmaşul perfid care ameninţă Biserica lui Isus Cristos de astăzi este dictatura rutinei – atunci când rutina devine „stăpân” în viaţa Bisericii. Se organizează programe şi condiţiile impuse sunt acceptate ca ceva normal. Oricine poate prezice programul următoarei întâlniri de duminică şi ce se va întâmpla atunci. Aceasta pare să fie ameninţarea mortală din biserica de azi. Când ajungem în punctul în care totul poate fi prevăzut şi când nimeni nu mai aşteaptă nimic neobişnuit din partea lui Dumnezeu, atunci suntem în rutină. Rutina dictează, astfel că putem spune nu numai ce se va întâmpla duminca următoare, dar şi cum vor decurge lucrurile luna viitoare şi, în cazul în care situaţia nu se îmbunătăţeşte, putem spune chiar şi ceea ce se va întâmpla anul viitor. Atunci ajungem în punctul în care ceea ce a fost determină ceea ce este şi ceea ce este determină ce va fi. […]

Toată lumea ştie cam ce se va întâmpla, iar acest fapt a devenit duşmanul nostru de moarte. Dăm vina pe diavol, pe „zilele din urmă” şi pe tot ce ne vine în minte, însă marele nostru vrăjmaş nu este în afara noastră. Este înăuntrul nostru – este atitudinea de a accepta lucrurile aşa cum sunt. Credem că ce a fost trebuie să hotărască ce ve fi şi, ca rezultat, nu creştem în aşteptările noastre. […]

Automatismul – înseamnă repetare fără sentiment. Dacă, într-o zi, cineva ar citi Scripturile şi le-ar crede, dacă ar crede cuvintele marilor imnuri creştine, în scurt timp s-ar apropia o revoluţie spirituală binecuvântată. Însă prea mulţi sunt prinşi în automatism, în a repeta fără să simtă ceva, fără să înţeleagă ceva, fără uimire şi fără aşteptări sau surprize îmbucurătoare. Dumnezeu nu poate intra în slujbele noastre de la biserică deoarece noi am stabilit mai dinainte totul pentru El. Noi spunem: „Doamne, vom face aşa şi aşa; acum, binecuvintează planurile noastre”. Repetăm fără sentiment, repetăm fără sens, cântăm fără uimire, ascultăm fără mirare. Aceasta este descrierea mea pentru automatism. […]

Deoarece Duhului Sfant nu I se dă nici o ocazie să lucreze în slujbele noastre de la biserică, nimeni nu se pocăieşte, nimeni nu-şi petrece o zi aşteptându-L în tăcere pe Dumnezeu cu Biblia deschisă, căutând să-şi pună în ordine viaţa. Nimeni nu face acest lucru – noi vrem doar mai mulţi oameni. Dar mai mulţi oameni pentru ce? Mai mulţi oameni care să vină şi să repete slujbele noastre moarte, fără sentiment, fără sens, fără uimire, fără mirare? Mai mulţi oameni care să ni se alăture în sclavia faţă de automatism? În cea mai mare parte, rigiditatea spirituală care nu se poate apleca este prea slabă ca să ştie exact cât de slabă este. […]

Mă întreb dacă nu cumva ne păcălim singuri. Mă întreb dacă nu cumva mare parte a tuturor lucrurilor pe care le facem nu este autoînşelare. Aud vocea lui Isus spunându-ne: „Ai stat destulă vreme acolo unde eşti. Ridică-ţi tabăra şi mergi înspre zona de deal a ţării”. Aceasta va fi o nouă experienţă spirituală pe care Dumnezeu o are pregătită pentru noi. Tot ce a făcut Isus Cristos pentru noi putem avea astăzi. Viaţa triumfătoare, viaţa plină de bucurie, trăirea sfântă, trăirea roditoare, cunoştinţa plină de uimire şi de încântare a Triunului Dumnezeu – toate aceste sunt ale noastre. „Vedeţi, v-am pus ţara înainte; intraţi şi luaţi în stăpânire ţara…” (Deuteronom 1.8). Domnul ţi-a dat-o printr-un legământ. Du-e s-o iei – e a ta. A fost dată lui Avraam, Isaac, Iacov şi întregii seminţii ce a urmat după ei. Isus s-a rugat: „Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în mine prin cuvântul lor” (Ioan 17.20). Aceasta îi acoperă pe toţi aceia care fac parte din Biserica lui Isus Cristos.

A. W. Tozer

Fragment din “Rutină, putreziciune sau trezire”, capitolul I, Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2007
ediţia originală: “Rut, Rot or Revival”, Zur Ltd., Camp Hill, PA, USA, 1985

De pe:  http://bisericaquovadis.blogspot.com/

-repostare de pe vechiul blog, 16 dec. 2007


Ziua fratelui tău

3 octombrie 2010

”….ziua când stăteai de cealaltă parte” (Obadia 11) este ziua hotărâtă de Domnul pentru judecata Sionului greșit. Atât de greșit încât să fie judecat, dar nu distrus. Profeția lui Obadia este despre Edom. Edomul sau Esau este poporul care a ieșit din Esau, fratele lui Iacov. Rude cu ei, copii ai lui Avraam, dar …lumești, așa ni-i interpretează Cuvântul, lumești ca Esau. Lumești erau și cele zece seminții care pășeau pe Calea lui Ieroboam, frați cu ei, lumești erau și Amoniții și Moabiții, copiii lui Lot, rude cu ei. Dumnezeu a trimis profeți și a rostit judecăți pentru fiecare. Ca lecții pentru umblarea noastră în Cristos.
Obadia  a profețit despre Edom.
Fiecare rudenie de sânge a lui Iuda a fost la o anumită distanță de Ierusalim, în funcție de această distanță și-au primit judecata. În ziua atitudinii, a arătării aramei pe față, Edomul s-a dovedit vrășmaș, s-a arătat una cu dușmanii.

În ziua când stăteai de cealaltă parte, în ziua în care străinii îi luau în captivitate averea şi cei din altă naţiune intrau pe porţile lui şi aruncau sorţul* asupra Ierusalimului, şi tu erai ca unul din ei! Dar tu nu trebuia să fi privit* ziua fratelui tău, ziua** nenorocirii lui, nici nu trebuia să te fi bucurat† de fiii lui Iuda în ziua  nimicirii lor, nici nu trebuia să-ţi deschizi larg gura în ziua  strâmtorării.  Nu trebuia să fi intrat pe poarta  poporului Meu în ziua nenorocirii  lor, nici nu trebuia să fi  privit chiar tu la necazul  lor, în ziua nenorocirii lor, şi nu trebuia să fi pus mâna pe avutul lor în ziua nenorocirii lor! Şi nu trebuia să fi stat la răspântii, ca să nimiceşti pe aceia dintre ai lui care reuşiseră să scape şi nu trebuia să fi predat pe cei rămaşi dintre ai lui în ziua strâmtorării. Obadia 11-14(GBV)

Sionul este răscumpărat prin judecată, dar o judecată pentru ridicare, nu pentru nimicire. Edom s-a purtat ca Șimei, s-a făcut una cu batjocoritorii. Cât de repede!
Odată mai mult e dovedit că ceea ce-i unește pe oameni nu este originea comună, ci destinația comună. Cei care pleacă dintr-un singur loc, nu devin una ca cei care pleacă spre un singur loc.
Faptul că  Edom  a fost nepot al lui Avraam nu l-a făcut moștenitor al făgăduințelor, pentru că la un moment dat el s-a abătut pentru o supă, și-a pierdut dreptul de moștenitor.
Mă gândesc la frații care au fost închiși, prima dată au fost dați afară din bisericile lor, din cult. ”Moisescu nu este baptist”  spuneau edomitii zilei, erau una cu prigonitorii, ”ca unul din” cei cu care se întâlneau în case conspirative să le toarne note informarive, să primescă sarcini spre a influența, spre a ”canaliza activitatea”…S-au bucurat de căderea lor, au ”predat pe cei rămași dintre ai lui” în ziua strâmtorării.  La pagina 409 în Răscumpărarea Memoriei apare vânzătorul Izbașa, pastor într-un cult recunoscut, premiat de securitate pentru contribuția la prinderea grupului Moisescu. Citat:”În 1961 este caracterizat ca un bun colaborator, ajutând la strângerea de informații despre o grupare de credincioși condusă de Moisescu Vasile (…) ”menționăm că organele noastre au inițiat promovarea lui în funcția de păstor al bisericii penticostale din Timișoara cartierul Fabric, cu scopul de a înlocui alte elemente necorespunzătoare și a canaliza activitatea acestor credincioși în felul dorit de noi.”” Răscumpărarea Memoriei pag 409.
”Nu trebuia” este sentința lui Dumnezeu, urmată de pedeapsă, în cazul edomiților: distrugerea.
Sionul este Harul, Noul Legământ, Cuvântul jurământului, Calea cea nouă și vie, locurile cerești în Cristos, toate istoriile din Vechiul testament sunt pentru noi, pentru învățarea lui Cristos, pentru învățarea căilor noastre în El. Și Obadia.
Sionul atât de disprețuit de Edomiți era locul spre care se urcau Iudeii rămași credincioși legământului lui Dumnezeu.  Urcau cu pauze de  cântat psalmi, cei 15 psalmi ai treptelor. De la 120 la 134, psalmii urcării, ai apropierii de Ierusalim, de Sion, de Sfânta S
fintelor. Direcția era de la ”mă bucur când mi se zice”(122) până la ”iată ce plăcut și dulce e să locuiască frații împreună”(133).
Astăzi este la fel, cei rămași credincioși legământului Harului, (Har personal dar și Har pentru Adunare și Numai Har) sunt disprețuiți și prigoniți nu doar de dușamni ci chiar de foștii ”frați”, de fapt ”verii sau verișorii” spirituali de diferite grade și asta doare.
Lucrurile s-au petrecut ”pentru noi”, ”pentru învățătura noastră”, nu sunt istorii fără sens, lăsate scrise la întâmplare, ca în minciuna darwinistă în care totul este fără plan și fără înțelepciune, acordând meritul minunilor ce ne înconjoară oarbei întâmplări. Crezând în neghiobia întâmplării ca și cauză a lucrurilor, ajungem și noi neghiobi. Căutând însă înțelepciunea pe care Dumnezeu a ascuns-o în Cristos-ul pictat de istoriile Vechiului Testament, vom ajunge și noi în umblările noastre la înțelepciunea faptelor Lui.
Pentru noi rămâne învățătura distanței spirituale față de Ierusalim. Locul dorit de Dumnezeu este ”cu El”, cu Fiul, în Sfânta sfintelor. Să avem îndrăzneala să ne apropiem ca să nu fim găsiți depărtați.

-gânduri din ceea ce s-a vorbit azi în adunare


Ascunderea lucrurilor

2 octombrie 2010

Gloria lui Dumnezeu sta in ascunderea lucrurilor.
Am postat pe un blog un comentariu mai acid si dupa putin timp, Domnul m-a mustrat tare de tot.
M-am vazut ca un batjocoritor, ca Simei.
M-am gandit la Simei, m-am rugat, am citit Biblia, am recitit istoria lui David si am avut azi-dimineata un cuvant in Adunare:
I Cor 8: ” daca crede Cineva ca stie  CEVA, inca n-a ajuns sa stie cum trebuie sa cunoasca…”.
Cand Samuel a mers sa-l unga pe David ca imparat, i-a fost frica de Saul. Dumnezeu i-a permis sa “mascheze”, totul printr-o jertfa. Toti au vazut ca Samuel se duce la Isai sa aduca o jertfa. Lucrul ascuns, nevazut, pretios, scopul era altul, Samuel l-a uns pe David de imparat.
Cand a ajuns David pe tron, multi au vazut prin aceasta o uzurpare de autoritate. Saul fusese Unsul Domnului. Simei era convins in sine ca David este un uzurpator. Fierbea in el, clocotea mania, mai ales ca Simei era ruda cu Saul.
Cand David a fugit, a fost o ocazie pentru Simei sa-si arate naduful.
Abisai a vrut sa-i taie capul. David nu l-a lasat. Ii facea bine smerirea, se bucura in batjocori, avea Duhul lui Hristos.
La intoarcere, primul care l-a asteptat a fost Simei. David l-a iertat. “Pocainta” de la malul Iordanului, nu a fost insa pocainta reala, a fost un simulacru dictat de imprejurari.
Solomon a fost cel care dupa zeci de ani a fost pus sa-l pedepseasca pe Simei. I-a pus domiciliu obligatoriu. Simei a depasit limita. A fost omorat. Toti au vazut in pedepsirea lui Simei, pedeapsa pentru calcarea legii. In realitate Simei a fost omorat pentru ca l-a batjocorit pe Unsul Domnului. De fapt poate pentru ca a avut timp sa se pocaiasca in tot timpul vietii lui David si nu a facut-o.
Aceste lucruri s-au intamplat atunci pentru noi, nu pentru ei.
Cand Haman agaghitul a fost spanzurat de propria spanzuratoare, a fost o implinire a promisiunii lui Dumnezeu:” Domnul va lupta cu Amalec din generatie in generatie.” Haman era ultimul urmas al lui Agag, imparatul lui Amalec, care a atacat miseleste pe copiii lui Israel la iesirea din Egipt, pe la spate, pe cei slabi, bolnavi si ramasi de convoi. Agag, imparatul lui Amalec, a fost lasat in viata de Saul, motiv pentru care Saul a fost lepadat.
Este pentru noi o lectie sa nu lasam “in viata” ceea ce trebuie omorat, si sa nu ucidem ceea ce trebuie sa traiasca. Desigur duhovniceste, inseamna sa un intristam Duhul, sa nu-L stingem, sa nu lepadam Harul, acestea trebuie sa traiasca, pe de o parte. Pe de alta parte sa nu “lasam in viata”ceea ce este destinat mortii, faptele omului vechi, de pe pamant, lucrarile firii, gandirea carnala, care trebuie sa moara.
In Adunare, in partasie, se desfasoara aceasta lucrare. Noi ne adunam nu ca sa stim CEVA, ci ca sa cunoastem pe Cineva, pe Hristos. PE el Il invatam, PE EL IL vestim, nu despre El. Nu lucruri moarte(ceva-uri) despre Cineva, ci pe El insusi, caci este VIU.
Sa nu cautam sa stim multe ceva-uri ci sa-L cunoastem pe El tot mai mult.
Cum? “…..si puterea invierii Lui, si partasia suferintelor Lui, fiind facut asemenea cu moartea Lui.” Sau, prin asemanarea mortii Lui.
Ispita curiozitatii cunoasterii, ne poate duce pe un teren minat al acumularii de cunostinte(de ceva-uri) care ne vor umple capul, dar inima noastra va ramane un izvor tot mai sec, un put crapat care nu tine apa. Apa, izvorul, este Domnul Isus, care este prin Duhul Sau un izvor de apa vie in inimile fiecaruia dintre noi.

-repostare de pe vechiul blog, 16 decembrie 2007


%d blogeri au apreciat: