Lumea lui Cucu-Bau

Am terminat de citit cartea „Distracția care ne omoară” de Neil Postman.
Autorul a scris cartea în 1985, vreme în care computerul era doar un concept vag definit, atunci televiziunea era la apogeu.

Cartea analizează efectele televiziunii asupra educației, autorul (un profesor evreu) scrie despre influența covârșitoare a mediului creat de televizor în educația copiilor și maturilor, despre cum a crește copiii cu televizorul deschis în living creează o cu totul altfel de societate (sau cultură) decât societatea care a fost creată de raftul bibliotecilor pline cu cărți din casele (americanilor) din secolele XIX și XX.
Este comparat și analizat în carte felul de gândire format de cuvântul tipărit, vis-a-vis de reclama de 3,5 secunde aruncată spre retina și timpanul nostru, într-un ritm de una la 30 de secunde.
Un copil până la vârsta de 6 ani vizionează până la 30.000 de reclame. Aceste reclame îi creează un mediu de gândire de genul: „scopul vieții este ca să am tot ce mi se oferă acolo„.
Reclamele nu educă, ele excită mintea.
Cuvântul tipărit analizează și generează gânduri, concepte, procese de gândire care educă mintea și o țin trează, omul educat de text va putea procesa concepte complexe și extinse în spațiu și mai ales în timp, va fi înrădăcinat istoric și astfel va putea concepe el însuși planuri sau se va putea integra în planuri.
Imaginea nu transmite gânduri, chiar imaginea în mișcare (cum e reclama) transmite un imperativ, un îndemn de a cumpăra de exemplu, o socoteală de-a gata, omul educat de reclame va deveni treptat incapabil de procesare mentală, va deveni un (cum spune Biblia) greoi la auzit, sau pe românește „greu de cap”.
Pe scurt: reclama prostește, imaginea prostește.
Aș mai adăuga ceva despre carte, la toate recenziile pe care le-am citit și pe care le găsiți și voi pe net: copiilor crescuți la fermă, în atelier sau în bucătărie și învățați de mici să lucreze, (băieții cu tații și fetele cu mamele lor), li se va inocula involuntar conceptul de proces, că pentru a obține ceva e nevoie de un proces de muncă, iar dobândirea deprinderilor proceselor de muncă este o antrenare a minții spre dobândire de procese mentale. Consecința este că acești copii vor dobândi paralel cu deprinderi manuale și deprinderea a gândi extins, de la cauză la consecință, vor câștiga de mici o capacitate de analiză și sinteză, de procesare și efectuare, vor cunoaște drumul de la idee la faptă și invers. Vor ști să învețe.
Spre deosebire de aceștia, copiilor crescuți cu telecomanda în mână le vor lipsi aceste abilități, vor adopta o gândire instinctuală, de a apuca, nu de a dobândi prin efort, de a avea oricum, nu de a lucra pentru  a obține ceva. Lumea reclamelor este lumea lui Cucu-Bau, cum o numește Postman, o lume a șmecherelii și apucării, a stimulării instinctelor și a împlinirii de pofte una după alta. O lume a păcatului.

Copilul crescut în muncă și adaptat la cuvântul tipărit va fi pregătit de credință.
Copilul crescut cu televizorul și cu reclama va fi pregătit de păcat.

Munca și textul scris este prilejul, cadrul, mediul pentru gândire care-l apropie pe om de Planul lui Dumnezeu, de Cuvântul lui Dumnezeu, de credința în Dumnezeu și de salvarea sufletului său.
Imaginea, filmul, reclama, excitarea minții  este cadrul, mediul, prilejul care-l apropie pe om de poftă, îl subjugă acesteia, omul devine rob dorinței de a o împlini și astfel, fără credință omul ajunge la consecințele necredinței, la pedeapsa necredinței, pieirea sufletului său.

Postman mai ia ca referințe de gândire în cartea lui, două lumi utopice, scrieri despre viitor, scrise de scriitori dinaintea lui:
-pe George Orwell, cu ale lui bine cunoscute opere: Ferma animalelor(1945) și 1984(1948), două descrieri alegorice ale unei societăți totalitare de tip comunist, societate în care condiționarea oamenilor era obținută prin opresiune, prin forță.
-pe Aldous Huxley, cu cartea lui „Minunata lume nouă” (1931), o descriere a unei societăți programate tehnologic la bunăstare, o societate fără opresiune, dar în care oamenii sunt condiționați prin atracție, de fapt prin distracție.
Concluzia lui este că în presupunerile lor, Huxley, nu Orwell a avut dreptate.
Lanțurile plăcerii sunt mult mai groase și mult mai strânse decât lanțurile terorii.

Să trecem acum la noi, la români.
În 1989 am trecut direct din (cartea) „1984” în „Minunata lume nouă”, am pășit din închisoare în teatru.
Am schimbat un univers orwellian cu unul huxleyan.
De fapt am schimbat un fel de opresiune cu altul.
Am schimbat o opresiune vizibilă, a interdicțiilor, cu una invizibilă, plăcută, a atracțiilor.
Am schimbat comunismul, cu consumismul.
Am schimbat discursul comunist cu distracția consumistă.
Care sunt mai rele?
Cele la care nu te poți opune.
Boala care nu doare e mai rea decât cea care te anunță prin durere.
Dar boala care place?
Căci asta face distracția: distrage, stimulează, excită, dar în același timp defocusează, confuzează, prostește.
Un om distrat (dominat de dorința de a se simți bine) nu va fi de folos nici lui însuși, nici altora, nici lui Dumnezeu, desigur va fi folositor diavolului.
Iar ca să găsești un tratament la acest diagnostic sever al bolii distracției e destul de greu.
Când informația se transformă din izvor în țunami, când acest țunami nu sperie pe nimeni pentru că vine ca valuri de plăceri distractive, chestiunea care se pune este să selectezi, cât și ce îți este necesar ca să te adapi fără să te îneci. Iar aici ai nevoie de criterii de selecție după cum spune tot Postman în afirmații mai târzii, de după apariția cărții.
Învățarea Planului lui Dumnezeu nu este în contradicție cu năvala informației,
(creșterea informației este în Planul divin) ci dimpotrivă, tocmai învățarea acestui Plan crează pentru cel preocupat și conștient un cadru și o sită, o ramă și un criteriu pentru a separa informația utilă de gunoi, informația care folosește de cea care distruge, informația care focusează, care focalizează, de cea care confuzează.
Cei care citesc Biblia nu sunt anti-informație, ca și cum informația ar fi împotriva Bibliei, ci tocmai Biblia dezvăluie cadrul, Planul, rama de gândire în care toata masa asta de informație poate fi ordonată în biți pe secundă de gând.
Și desigur, cum niciunul din noi nu vrea să aibă și să care cu el coșuri de gunoi în cap, nu va acorda nici secunde gunoiului care apoi greu îl poate da afară.
Nu cred că vreunul din răbdătorii mei cititori care au ajuns cu cititul până aici ar vrea să arate capul lui ca o mașină de gunoi

Dictatura fericirii și comodității

Uite că fac „recenzia” unei cărți pe care vreau s-o citesc: „Minunata lume nouă”, de Aldous Huxley.
N-am rămas degeaba în România.
Am citit la vremea ei cartea 1984 a lui Orwell. Tare bine a prins esența comunismului, comunism a fost impus și menținut prin opresiune.
Dar cum e cu consumerismul, ideologia vremii lui Lot și a vremii lui Noe, dictatura fericirii? A descris-o cineva?
Se pare că da, acest Aldous Huxley în cartea pe care încă n-am cumpărat-o.
Dar am citit despre ea.
„Dacă în „1984” se vorbeşte despre dictatura estică, Huxley vorbeşte despre dictatura fericirii şi a comodităţii, un deziderat în totalitate aparţinând regimurilor democratice vestice. Sistemul îşi asigură exisenţa nu prin represiunea fizică, ci prin mutilarea spiritului şi condiţionarea conştiinţei.” o recenzie de aici.

Pe măsură ce tehnologia și divertismentul ne stăpânesc treptat, s-ar putea să ajungem într-un viitor descris de Aldous Huxley în „Minunata lume nouă”.
În „Distracția care ne omoară”, Postman scrie:
„În viziunea lui Huxley, nu este nevoie de un Big Brother ca să-i priveze pe oameni de autonomia, maturitatea și istoria lor. După cum a văzut-o, oamenii vor ajunge să-și iubească opresiunea, să adore tehnologiile care le anulează capacitatea de a gândi. 
Ceea de ce se temea Orwell erau aceia care ar interzice cărțile.
Ceea de ce se temea Huxley era că nu ar mai fi nici un motiv să se interzică o carte, căci nu ar mai exista nimeni care să vrea să citească vreuna.
Orwell s-a temut de cei care ne-ar lipsi de informații.
Huxley s-a temut de cei care ne-ar da atât de mult, încât să fim reduși la pasivitate și egoism.
Orwell s-a temut că adevărul ar fi ascuns de noi.
Huxley s-a temut că adevărul ar fi înecat într-o mare de irelevanță.”
De aici.
De fapt o să mai caut și această carte: „Distracția care ne omoară.” de Neil Postman
„În 1984, oamenii sunt controlați provocându-li-se durere. În Minunata lume nouă, oamenii sunt controlați provocându-li-se plăcere. Pe scurt, Orwell se temea că vom fi distruși de ceea ce urâm. Huxley se temea că vom fi distruși de ceea ce iubim. Această carte este despre posibilitatea ca Huxley, nu Orwell, să fi avut dreptate.” De aici.
După ce citesc poate scriu iar, poate nu.

 

Un nou tip de biserică

Educația spre altruism a copiilor

„Educarea altruistă pozitivă este posibilă. Putem să-i cumpărăm lui Suzi un tort semipreparat, s-o punem să-l coacă şi să-l garnisească, apoi să-l ducă la o mamă istovită de muncă sau bolnavă. Ce investiţie mai bună poate să facă cineva cu bani aşa de puţini pentru a-i oferi lui Suzi fericirea de a pleca zburând spre casă, veselă şi plină de sănătate sufletească? Unele din cele mai iubite persoane pe care le cunosc sunt copiii mici care sacrifică banii lor economisiţi pentru bomboane pe care să le dea celor nevoiaşi sau pentru scopuri misionare. Copiii instruiţi de timpuriu ca să fie politicoşi faţă de alţii, cu siguranţă că nu vor produce în anii de mai tîrziu dezamăgiri părinţilor sau altora.

Este cu adevărat înţelept acel părinte care poate să îndrume pe tânărul în vîrstă de 14 ani să se ducă la un vecin nevoiaş ca să-i cosească pajiştea, să-i strângă fânul sau să-i cureţe zăpada. Nu există o cale mai bună de a insufla obiceiuri sociale sănătoase tineretului. În cartierul în care stau, se pare că părinţii merg pe calea opusă cînd echipează pe băieţaşul lor în vârstă de 3 ani cu puşcă şi şase gloanţe ca să bubuie pe fiecare trecător. Aceasta îi obişnuieşte cu idea de a obţine ceea ce doresc numai lovind sau chiar omorând pe alţii. .

Din cauză că am îngăduit
-copilaşului de 6 luni să fie „numai plămâni”,
-celui în vârstă de 10 ani ,,numai joacă”,
-adolescentului „numai sporturi de performanţă”,
-fetei adolescente „numai puf şi volănaşe”,
-celui de 35 de ani „numai afaceri şi jocuri de noroc”,
-celui în vârstă de 45 de ani „numai confort”, nu este de mirare că
-cel în vârstă de 55 de ani va fi „numai învins” şi
-cel de 60 de ani „numai înăcrit-ursuz”.” 
Din cartea „Boli evitabile” pag 151.
Cartea e scrisă de un medic,  S.I McMillen, am colportat-o ilegal înainte de 1989, iar acum o recitesc.

Iar pentru că am trecut pe tărâmul bolilor și medicinii, poate prind bine câteva gânduri de la un doctor, I. Socoteanu, cu privire la boli.

„Poluat este acum pământul din pricina ta”, despre încălzirea globală – un exercițiu de logică

„Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: «Să nu mănânci deloc din el,» blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe cîmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, pînă te vei întoarce în pămînt, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce.“   Geneza 3:17:19

În aprilie 2017 am atins cu piciorul Marea Galileii. Eram în Tiberiada, în a 6-a zi a vizitei în Israel.

Era mizerie pe malul mării Galileii, pahare de plastic, resturi de toate felurile…m-a dus gândul la „simțul civic”.
Desigur atunci când cineva aruncă un pahar pe jos, e clar că e civic nesimțit.
Deci are dreptate Dumnezeu….”din pricina ta” omule, suferă și pământul!
Oricum o luăm.
Că pământul a ajuns să sufere din pricina omului este extrem de evident, iar poluarea poate fi socotită o formă particulară a blestemului. 
După cum se vede din poza de mai sus, nici măcar simțul civic extrem de dezvoltat al uneia din cele mai coagulate națiuni de pe pământ, cum este cea evreiască, nu a vindecat omul de nesimțire civică. Că la români…?!
O poveste.
Prin 2001 sau 2002, călătoream spre Danemarca cu treburi. Dormisem în Schwabach, în Germania la rude și la plecare ni s-a stricat mașina, o Lada. Eram doar cu soția.

Înregistrare din adunare 18 noiembrie 2018

„Ce scrie-n Cuvântu’ Sfânt, se-mplinește pe pământ…” Gabi Luncă

Un mesaj de trezire a conștiinței cu tot ce este necesar:
-câteva meditații despre deșertăciunea vieții, (3 minute)
apoi de la minutul 3:
-două apeluri la autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu (Biblia),
-îndemn la pocăință
-împlinirea semnelor sfârșitului
-venirea Domnului (răpirea Bisericii înainte de necazul cel mare).

Slăvit să fie Domnul!

Versuri:

Omule ce te-ai născut, omule
Ești musafir pe pământ.
Ești o umbră trecătoare, omule
O scânteie pieritoare.

Bine-ar fi să te gândești,
Câte vezi și întâlnești.
Cât te chinui să muncești
Nu știi de le stăpânești.

Când ești tânăr și-n putere, omule
Jinduiești după avere,
De te uiți pe firu’ vieții, omule
Cum trec anii tinereții.

Copii vrei doar unu-doi,
Restu-i trimiți înapoi,
Toată viaț-ai strânge-ai strânge,
Și te vaiți că nu-ți ajunge.

Mai stai omule și-ascultă, omule
Că viața e tare scurtă.
Și din tot ce-ai strâns pe lume, omule
N-ai să iei nimic cu tine.

Pe pământ ai făcut bine:
Comoara ta e cu tine,
Fugi omule din păcate
Fă-l pe Domnul Isus frate!

În Biblie se citește, omule
“Vino și te pocăiește!”
Vino astăzi cât ești viu, omule
Mâine poate-i prea târziu.

Ce scrie-n Cuvântu Sfânt,
Se-mplinește pe pământ,
Că venirea Domnului
E la ușa omului.

Biserica lui Hristos
O ia Dumnezeu de jos,
O ridică-n sus Mesia
Până va trece urgia.

Pentru cei ofensați poate de mediul, atmosfera, anturajul în care aceste cuvinte sunt cântate (poate pentru unii pare o profanare) trebuie să știe că pentru milioane de români, Gabi Luncă este un mit, o legendă. Pe unele canale de Youtube acest cântec are peste 1 milion de vizualizări, plus câți l-au mai văzut în direct? A spus drept, a spus la mulți, lucrul s-a făcut.

Când „eul” este tăcut, o altă perspectivă a rugăciunii (sau „Eu știu că nu eu”)

„Iacov a plecat din Beer-Şeba, şi şi-a luat drumul spre Haran. A ajuns într-un loc unde a rămas peste noapte, căci asfinţise soarele. A luat o piatră de acolo, a pus-o căpătîi, şi s-a culcat în locul acela. Şi a visat o scară rezemată de pămînt, al cărei vîrf ajungea pînă la cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe scara aceea. Şi Domnul stătea deasupra (Sau: lîngă el.) ei, şi zicea: „Eu sînt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac.“ Pămîntul pe care eşti culcat, ţi-l voi da ţie şi seminţei tale. Sămînţa ta va fi ca pulberea pămîntului; te vei întinde la apus şi la răsărit, la mează-noapte şi la mează-zi; şi toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în tine şi în sămînţa ta. Iată, Eu sînt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge, şi te voi aduce înapoi în ţara aceasta; căci nu te voi părăsi, pînă nu voi împlini ce-ţi spun.“ Iacov s-a trezit din somn, şi a zis: „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut.“ I-a fost frică, şi a zis: „Cît de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!“ Geneza 28:10-17

„….o viziune puternică și primară a rugăciunii: Iacov, singur și departe de casă, se culcă pentru noapte, doar cu o piatră ca pernă și visează o scară, pe care îngerii urcă și coboară. …
Aceasta este întâlnirea inițială cu „casa lui Dumnezeu” ….., primul vis al unei „porți a cerului„, care ar permite accesul la un Dumnezeu care stă deasupra, făcându-ne să aflăm în sfârșit că „Dumnezeu este cu adevărat în locul acesta.”
Există, totuși în text, o nuanță pierdută în traducere, ….Verbele ebraice poartă cu ele, în conjugările lor, o indicație a subiectului lor. Astfel, cuvântul yadati înseamnă „am cunoscut,“ și lo yadati , „nu am cunoscut“ . Când Iacov se trezește din somnul său, însă el spune: „ Cu adevărat Domnul este în locul acesta ve’anokhi lo yadati.“ Anokhi înseamnă „Eu”, care în această frază este de prisos. Pentru a traduce literalmente, ar trebui să spunem: „Și eu, eu nu știam asta.”
De ce dublul „eu”?
….un răspuns magnific:
Cum, întreabă el, ajungem noi să aflăm că „Dumnezeu este în acest loc„?
„Prin ve’anokhi lo yadati – neștiind pe „Eu”.”
Îl cunoaștem pe Dumnezeu când uităm de sine.
Simțim „Tu-ul” prezenței divine atunci când ne mutăm dincolo de „eu”, de egocentricitate. Numai când nu ne mai gândim la noi înșine, devenim cu adevărat deschiși față de lume și Creator. În această perspectivă se găsește un răspuns la unele dintre marile întrebări despre rugăciune: Ce schimbare face aceasta(rugăciunea)? Îl schimbă cu adevărat pe Dumnezeu? Cu siguranță Dumnezeu nu se schimbă. Pe lângă aceasta, rugăciunea nu contrazice cel mai fundamental principiu al credinței, că suntem chemați să facem voia lui Dumnezeu, mai degrabă decât să-L rugăm pe Dumnezeu să facă pe a noastră? Ce se întâmplă cu adevărat când ne rugăm?
…….
Există totuși o a doua dimensiune (a rugăciunii) … Mai puțin decât rugăciunea care schimbă lumea, ea ne schimbă pe noi. Limbajul ebraic lehitpalel , adică „să se roage„, este reflexiv, implicând o acțiune făcută pentru sine. Înseamnă literalmente „să se judece pe sine”. Înseamnă să fugi din închisoarea sinelui și să vezi lumea, inclusiv sinele propriu, din afară. Rugăciunea este locul în care neobosita Persoană Întâia Singular – „Eul” tace pentru un moment și devenim conștienți de faptul că nu suntem centrul universului. Există o realitate în afară. Acesta este un moment de transformare.
Dacă am putea să nu mai punem întrebarea: „Cum mă afectează acest lucru?”, vom vedea că suntem înconjurați de minuni.
…..

Uneori este nevoie de o mare criză pentru a ne face să ne dăm seama de modul în care ne-am centrat pe egoism. Singura întrebare suficient de puternică pentru a da semnificație existenței nu este „ce am nevoie de viață?”, ci „ce are nevoie viața de la mine?” Aceasta este întrebarea pe care o auzim când ne rugăm cu adevărat. Mai mult decât un act de vorbire, rugăciunea este un act de ascultare – a ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, aici, acum. Ceea ce descoperim – dacă putem să ne creem acea liniște în suflet – este că nu suntem singuri. Suntem aici pentru că cineva, Unul, a vrut să fim și ne-a stabilit o sarcină pe care o putem face. Suntem întăriți, transformați.

Mai mult decât faptul că rugăciunea îl schimbă pe Dumnezeu, ea ne schimbă pe noi. Ne permite să vedem, să simțim, să știm că „Dumnezeu este în acest loc„. Cum atingem această conștientizare?

Treburile altuia (4)

     „Nimeni din voi să nu sufere ca ucigaş, sau ca hoţ, sau ca făcător de rele, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia.” 1 Petru 4:15
      Oare care ar fi motivele pentru care cineva ar înceta să se mai ocupe de lucrurile lui și ar începe să se ocupe cu treburile altora?
     Sigur, prima dată ne fuge gândul la Samariteanul milostiv, om care a încetat călătoria lui și „s-a amestecat” în problema celui atacat de tâlhari.
     Iată o pildă de altruism.
     Poate acesta este și gândul nostru când ne preocupă starea altuia.
Dar, „dacă umblăm în lumină” (Lumina este o pildă a Cuvântului lui Dumnezeu, a Bibliei) trebuie să ne punem câteva întrebări atunci când încetăm lucrul nostru (și implicit lucrul Lui care ni l-a dat nouă, care ni l-a încredințat, e tot lucrul nostru).

1. Chiar ne cere Dumnezeu să încetăm lucrul nostru?
„…să vă vedeți de treburi…”  e o poruncă dată de apostol (1 Tesaloniceni 4:11) și mai departe în text e evident că se referă la treburile proprii: „Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi, şi să lucraţi cu mâinile voastre, cum v-am sfătuit.„
Deci Tatăl ne cere să ne ocupăm de treburile noastre.
Aici sunt niște detalii, cazuri particulare care trebuie să ne dea de gândit.
a) A lucra angajat sau cum era în vechime să fi rob la cineva nu e cea mai fericită stare, înseamnă că lucrezi pentru casa altuia. „.…ca nu cumva să-ţi dai altora vlaga ta, şi unui om fără milă anii tăi;  ca nu cumva nişte străini să se sature de averea ta,   şi tu să te trudeşti pentru casa altuia.”  Proverbe 5:9-10 E vorba în acest text de 4 lucruri proprii omului, care pot ajunge în stăpânirea altora, a unui străin, a cuiva fără milă:
-vlaga (s-o dai altora)
-anii tăi (probabil tineri) (unui om fără milă)
-averea (probabil moștenirea primită de la părinți) (la niște străini)
-truda, munca (pentru casa altuia)
Cine este în această stare de rob, îi spune apostolul să nu se neliniștească, dar dacă poate să devină liber, să profite. 
b) Îndemnul apostolului Pavel „să lucreze cu mâinile lui la ceva bun,” eu îl văd ca unul general pentru fiecare creștin. Se vede că munca cu mâinile proprii nu se oprește doar la a-ți asigura împlinirea nevoilor proprii, ci „ca să aibă ce să dea celui lipsit„. 
     
2. Dar oare a da celui lipsit nu înseamnă a te amesteca în treburile lui?
     Într-o anumită măsură da.
     Depinde de conștiința celui ce primește.
     Cazul general și simplu este să dai „celui ce-ți cere: „Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute dela tine.” Matei 5:42
Un alt caz mai delicat de administrat este abordarea celui aflat în lipsă: „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi. Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?” 1 Ioan 3:16-17
Aici subiectul e mai larg decât seaca ajutorare a unui frate în nevoie. E necesar mai mult decât atât: e necesară deschiderea inimii. Dacă am cunoscut dragostea lui Dumnezeu, ne putem „deschide inima” așa cum și Dumnezeu și-a deschis inima față de noi, prin Cuvântul inspirat al Noului Testament, El și-a arătat Planul față de noi neamurile și ne-a făcut părtași grăsimii „măslinului”, adică promisiunilor lui Avraam, „măslin” printre ale cărui ramuri am fost altoiți și noi.
      Această deschidere a dragostei neamurilor a fost îndeosebi subliniată de apostolul Pavel prin insistența ca cei dintre neamuri să-i ajute pe evrei, pe săracii din Ierusalim, să-i ajute material, cu bani și a vegheat ca acest belșug de ajutoare să nu fie vorbit de rău. Era o împlinire a unei profeții, mai mult decât un caz particular, nu discutăm acum despre asta. Dar putem lua procedura ca normă a situațiilor când dorim să ne amestecăm în treburile fraților în nevoie:
„…au făcut lucrul acesta (strângerea de ajutoare) nu numai cum nădăjduisem, dar s-au dat mai întâi pe ei înșiși Domnului și apoi nouă…” 2 Corinteni 8:5 deci lucrarea lor a fost mai întâi a Domnului.

3. Cum poate suferi cineva dacă se amestecă în treburile altuia?
    Este un fel de suferință prostească, suferința fără rost, a dezbătut-o parțial Marținkovski în cartea lui. Și pentru că postarea noastră de acum se focusează nu pe prostie, nici pe suferință, ci pe „treburile altora„, e bine să vedem nu numai că voia lui Dumnezeu este să respectăm domeniul privat al celuilalt, dar vedem și un avertisment aici: dacă nu-l respectăm, vom suferi. Vom suferi fără rost, vom fi chiar vinovați.
Suntem tentați să fim „mântuitori publici”, să ne amestecăm în treburile altora, cum spune proverbul românesc „să-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala!„
Aici cred că în zilele noastre e vorba de așa zisa implicare politică, să devi partizan pentru vre-o idee, partid, cauză.
Vei suferi de trei ori fără rost și fără să-ți ceară Dumnezeu:
Odată că îți vei încărca sufletul cu poveri pe care Dumenzeu nu ți-a zis să le porți, nu așa mântuiește El oamenii.
Apoi aceste cauze, idei, acțiuni politice au în ele răul că sunt împărtășite de alții cu care vei fi tentat să empatizezi, chiar dacă ei nu împărtășesc credința ta creștină. Vei purta astfel un jug străin. Vei trage împreună cu altul la o cauză, un bou și un măgar vor ara împreună. Caz concret recent: referendumul pentru schimbarea definiției familiei în Constituție.

La urmă cu siguranță vei trage ponoasele tuturor celor ce se implică în ceea ce nu e a lor.

Înregistrare adunare 11 noiembrie 2018

Lucrările diavolului (3.)

(serie: 1,2,3,4)
„Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8)
Care sunt aceste lucrări ale diavolului pe care a venit să le nimicească Fiul lui Dumnezeu?
Ce sunt aceste lucrări, fapte ale diavolului?
” Voi faceţi faptele tatălui vostru.” le spune Domnul evreilor care căutau să-L omoare. (Ioan 8:41)
Apoi detaliază:
„…Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentrucă în el nu este adevăr. Ori de cîte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.”
Vedem înșirate cel puțin 3 lucrări ale diavolului: pofta, uciderea și crima.
Să încercăm să le ordonăm.

1.Pe primul loc este minciuna.
În Eden diavolul s-a apropiat de femeie cu minciuna:
„oare a zis?” apoi continuă cu altă minciună (diavolul este creatorul minciunii): „Hotărît, că nu veţi muri,” și munca de convingere ajunge la faza de explicații, deja avea 4 urechi atente: „Dumnezeu ştie că, în ziua cînd veţi mînca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul,”
Munca lui de convingere, construcția minciunii a avut un scop, a dezvoltat …

2….pofta, a doua lucrare a diavolului.
Pofta este dorința vinovată, dorința de a avea ceea ce nu e al tău, fructul interzis.
Această poftă este numită „a diavolului” de către Domnul Isus („poftele tatălui vostru„).
Prin poftă, Scriptura ne arată că păcatul a căpătat viață și eu am murit:
„Apoi păcatul a luat prilejul, şi a făcut să se nască în mine prin porunca tot felul de pofte;….dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit.” chiar în pofida poruncii care interzicea pofta. Chiar porunca, legea, bună și dreaptă nu a putut opri puterea păcatului care a ucis.

3. A treia lucrare a diavolului este uciderea, el este un ucigaș. Dar prima verigă a lucrărilor lui este minciuna, a doua pofta (în pofida poruncii) și a treia e scopul: moartea sufletelor.
Este un război al diavolului cu sufletele oamenilor, război dus prin poftă.

Noi cei care am scăpat prin ascultarea de Adevăr de prima lui lucrare, de minciună, suntem asaltați de a doua lucrare, de poftă, artileria grea, care se bate cu sufletele noastre.
” Prea iubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi de poftele firii pămînteşti (cărnii) cari se războiesc cu sufletul.” 1 Petru 2:11
În Iacov scrie că poftele nu vin de la Dumnezeu, că sunt ale noastre:
” Ci fiecare este ispitit, cînd este atras de pofta lui însuşi şi momit.” Iacov 1:14
A cui este pofta, de unde vine, de la diavol, sau din noi înșine?
Și, și.
Ne naștem cu ea, pofta este „plusul” căpătat în Eden, moștenit, este proprietatea diavolului în noi. Trebuie să scăpăm de ea.
Ioan detaliază:
„Căci tot ce este în lume: pofta firii pămînteşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este dela Tatăl, ci din lume.”
Lume, lume? Dar scrie despre ceva din carnea noastră!?
Exact, în carnea noastră este lume, este păcat, este poftă: lucrare diabolică.
După minciună, pofta, această lucrare a diavolului trebuie nimicită.
Imaginea acestei nimiciri, acestei separări,  amputări, dacă vreți este pilda Vechi-testamentală a tăierii împrejur.
Citez versetul și vă spun o poveste:
„În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mînă, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în desbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pămînteşti, (cărnii voastre)…” Coloseni 2:11

Povestea:
În vara asta eram într-un aeroport și-mi așteptam soția.
Am prins o masă liberă chiar în fața ieșirilor internaționale și am luat o cafea să aștept așezat.
Pe ușa de ieșire la pașapoarte  a apărut un evreu cam de 60 de ani, cu o haină din aceea neagră, cămașă albă, kipa pe cap, o barbă potrivită, îngrijită și 2-3 bagaje mari.
A mers la un ghișeu unde a negociat îndelung nu știu ce.
Privindu-l, mi-a alunecat gândul la Isaia 43, „voi sunteți martorii mei„. (Evreii sunt peste tot și sunt inconfundabili.) și mi-am pus o întrebare:
Oare ce îi face pe evrei să-și păstreze nația, iată de 3000 de ani, să nu fie asimilați?
Românii noștri, mai ales în America, sunt asimilați în prima generație, nepoții nu mai știu nimic de România, români și românism, iar când vorbim  de trecut e și mai rău: nu știm niciunul de unde am apărut ca popor, nu avem izvoare despre apariția poporului român mai vechi de 800 de ani. Scurt.
De fapt știm: de la Babel, suntem frați și veri toți oamenii lumii, dar ne batem ca orbii între noi. Evreii știu și ce gândea și ce a visat Avraam, primul evreu sau urmașii lor, cu detalii.
Soția întârzia să apară, eu sorbeam încet cafeaua, să am motiv să stau pe scaun și evreul meu se tot foia la acel ghișeu, apoi la altul.
M-a dus gândul la cartierul evreiesc din Cracovia, unde erau nu știu câte sinagogi pe o suprafață relativ mică,

Preocupările noastre (2.)

” Robilor, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpânii voştri pământeşti; nu numai când sunteţi supt ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu curăţie de inimă, ca unii cari vă temeţi de Domnul. Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii cari ştiţi că veţi primi dela Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos.” Coloseni 3:22-24
Preocupările noastre pământești legate de câștigarea existenței, de familie, de hrană și îmbrăcăminte, dacă sunt în limitele nevoilor, nu sunt păcătoase în sine.
Ele sunt imagini ale preocupărilor Tatălui din ceruri.
Noi avem o casă…și Dumnezeu are o casă.
Noi lucrăm….și Dumnezeu lucrează.
Etc, etc…
În viața noastră trupească, atât de complexă, atât de neînțeleasă, în suferința și fericirea ei, în truda și bucuriile vieții este un tâlc și un sens pe care numai Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia îl destăinuie deplin.
Altfel Dumnezeu nu ne-ar fi dat timpuri roditoare și nu ne-ar fi umplut inimile de bucurie, iată o bucurie invocată de apostolul Pavel în Atena ca dovadă și mărturie a grijii Tatălui.
Inocența copilăriei, bucuria cunoașterii, răbdarea creșterii, durerea despărțirii, dragostea părintească, teama și siguranța, hrănirea și săturarea, foamea și îmbuibarea, sensibilitatea și nesimțirea sunt stări pe care le trăim în trupul de carne sau atitudini prin cunoașterea cărora suntem obligați la o transpunere ce conduce spre înțelegerea ființei Înțeleptului nostru Tată.
De exemplu, fără a trăi în carne, fără starea de copil și starea de părinte, nu am fi putut înțelege pildele Domnului Isus (Un om avea doi feciori sau Pilda fiului risipitor) și nu i-am fi putut înțelege inima lui Dumnezeu.
Când a trebuit plătită taxa la templu (cea religioasă), Petru care știa părerea Domnului Isus despre slujbașii templului și despre farisei a întrebat pe Domnul și Domnul a trimis tocmai pe pescarul Petru să scoată rubla din gura peștelui.
(Aș dori ca prietenii mei care susțin încă pe popi și industria religioasă să le dea popilor tot atâția bani câți vor găsi un miliard de pescari în gurile la o mie de miliarde de pești pe care îi vor prinde de-acum înainte.)
Apostolul Pavel, la Atena a mers în agora, la piață, acolo unde oamenii cumpărau și vindeau. Un mediu propice dialogului. În mijlocul preocupărilor de zi cu zi ale oamenilor el vestea Vestea Bună.
Cineva va zice că ar trebui să despartă timpul cât se ocupă de lucrurile lui Dumnezeu de cel în care se ocupă de ale sale.

Preocupările Tatălui nostru (1.)

„El le-a zis: „De ce M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” Luca 2:49

Este primul mesaj al Domnului Isus din evanghelii, l-a rostit la vârsta de 12 ani.
În original textul nu e chiar așa, e: ἐν τοῖς τοῦ Πατρός μου – en tois tou Patros Mou, lipsește cuvântul casa, expresia este: „trebuia să fiu în cele ale Tatălui meu„, unele traduceri dau „în afacerea Tatălui meu” sau „în treburile Tatălui meu” sau cum ar suna „în preocupările Tatălui meu„.

Când i-a chemat pe pescarii din Galileea să-l urmeze, pe unii din ei i-a luat tocmai din afacerea tatălui lor. Zebedei avea și copiii pescari, dar avea și angajați pescari.
„…ei au lăsat pe tatăl lor Zebedei în corabie cu cei ce lucrau pe plată, şi au mers după El.” Marcu 1:20
Iacov și Ioan și-au lăsat mrejele, corăbioarele, pe mama și pe tata, pe angajații lor, au părăsit „afacerea”, preocupările de până atunci ca să intre în alte preocupări, în treburile Domnului Isus. Părinții lor au fost total de acord cu această părăsire, ei credeau în Mesia în felul lor și sperau să-i vadă pe fiii lor miniștri în viitoarea împărăție.
Și Domnul Isus atunci când a părăsit dulgheria, a lăsat afacerea „tatălui său”, era cunoscut ca fiul dulgherului, sau poate chiar afacerea sa, în alt loc este numit chiar „dulgherul”.
Înainte de răstignire Domnul Isus le-a spus ucenicilor: „„Iată că vine ceasul, şi a şi venit, cînd veţi fi risipiţi fiecare la ale lui; şi pe Mine Mă veţi lăsa singur.” Ioan 16:32
Și exact așa s-a întâmplat. După înviere, îi regăsim pe ucenici pe malul mării Galileii (Tiberiadei), dezamăgiți, risipiți, fără ghidaj, ce să mai facă ei acum?
„Simon Petru le-a zis: „Mă duc să prind peşte.“ „Mergem şi noi cu tine,“ i-au zis ei. Au ieşit, şi au intrat într-o corabie;” Ioan 21:3

Câți erau? Șapte:

Cuvintele acestea au un preț, cineva trebuie să le spună…(sistemul acesta funcționează și acum)

Pentru cei cu timp puțin vizionați cel puțin de la minutul 31:00.

Cum am devenit contagios? Viața ca un puzzle. (5.)

(Citește tot serialul: Viața ca un puzzle!)

„Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea Neamurilor.” Matei 10:18

Sau mai bine zis: cum mi-am dat seama că am devenit contagios?
A spus-o Liiceanu, dar n-am citit direct de la el.
Katherine Verdery l-a citat la finalul cărții ei: „Viața mea ca spioană.”
(Katherine, sociolog american care studia viața țăranilor români în anii 70-80 din secolul 20, a început să fie urmărită de securitate chiar la venirea în România, apoi pe măsură ce își făcea prieteni, prietenii ei au început să fie urmăriți, li s-au deschis dosare și așa mai departe.)
Mihai Wurmbrand a mai scris despre acest lucru, cum prietenii familiei lor au fost ori contactați să devină informatori, ori dacă nu cedau erau ei înșiși urmăriți, numai pentru că stăteau de partea celor „ciumați”.
Citez din ce a scris Mihai: „Îmi cer iertare, pe această cale, chiar dacă e prea târziu, chiar dacă nu mai pot schimba nimic din ceea ce a fost, tuturor celor pe care eu și părinții mei i-am întâlnit și care au fost atinși sau prinși în planurile diabolice ale comuniștilor. Numele lor este documentat în sute de pagini, fiind prea mulți pentru a fi numiți. Biblia descrie leproși care trebuiau să strige „persoană leproasă” înainte ca cineva să se poată apropia de ei. Ar fi trebuit să îi fi alertat și eu pe toți prietenii și cunoscuții mei despre preocupările mele și pericolele la care îi expuneam. Dacă sunteți implicați într-o luptă asemănătoare, vă îndemn să faceți acest lucru. Nu condamn pe nimeni care, fără explicații, a refuzat să aibă legături cu noi. În aceste documente am citit cum nenumărate persoane au fost contactate de comuniști pentru a lucra împotriva noastră și care au preferat să ia o distanță tăcută, decât să ne comunice cum au fost contactați. Misiunea folosea mulți creștini doritori din afara sau din interiorul țărilor comuniste să transporte sau să ajute la transportul ilegal de Biblii. Fără să ne gândim, mulți creștini din România și-au folosit copiii și astfel i-au expus, fără să își dea seama, unor pericole de neimaginat.Vor urma și alte gânduri pentru cei care au dorința și mijloacele de a lupta cu dușmanii creștinismului! Atunci când ești gata să faci un sacrificiu, este bine sâ gândești bine lucrurile în ceea ce privește scopul pe care dorești să îl atingi și măsura suferinței pe care tu și ceilalți sunteți gata să o îndurați. Odată ce ești rănit, e prea târziu pentru regrete, mai ales când și tu și ceilalți sunt răniți fără nici o avertizare sau bănuială.„

După ce mi-am scos dosarul de la securitate, imediat mi-am făcut ordine în memorie, (ca și cum pui în ordine, pe rafturi, lucruri răvășite într-o cameră dezordonată), în câteva zile mi-am tăiat de pe listă câteva zeci de „prieteni”, de atunci nu trece o lună să nu-mi mai amintesc câte un om, un eveniment, o întâmplare care în lumina a ce pricep acum, capătă sens. Repet multor cunoscuți că am citit multe romane și multe cărți, polițiste, de aventuri și de toate cele, dar n-am citit carte mai interesantă ca viața mea. Mi-aș scrie viața, dar nu m-ar crede nimeni, de aceea nici nu încerc. (Între timp, mă (re)gândesc să încerc.)

Dar înainte de a explica cum am devenit contagios, să arăt cum m-am „îmbolnăvit”?
Îmi plăceau poeziile din clasa a 7-a (1980) poate, când diriga, profă de chimie, biologie și …dirigenție a făcut cu clasa noastră un program special, la 130 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. Cântam „Pe lângă plopii fără soț”, „Somnoroase păsărele”, etc. Mi-a plăcut Eminescu și prin el a început să-mi placă poezia.
Apoi prin 1981-82 am primit de la un frate din Cluj o carte „Cântări nemuritoare” cu poezii creștine, era ca Biblia, trasă în copertă de plastic, fără nume de editură și fără autor. M-a fascinat. După câțiva ani am aflat că poeziile sunt de Traian Dorz. Știam că trăiește, auzisem despre el la Europa Liberă, că a făcut închisoare, mi-aș fi dorit tare mult să-l cunosc.
În 1985 am avut ocazia, era în Cluj, bolnav, stătea la fiul lui în cartierul Gheorgheni. Am fost de 4 ori la Dorz, am povestit cu el, mi-am spus numele, povestea, i-am luat un interviu, am dus și pe alții. Ce n-am  știut atunci în 1985 era că în camera unde Traian Dorz își primea musafirii (era coadă la el), Securitatea montase microfoane legate direct la ei. Apoi la câteva zile…la școală, (eram într-a 11-a cred) într-o după masă, când ne-a chemat diriga la pregătire la mate, un coleg cu aere, care în mod normal nu stătea de vorbă cu mine (eu eram de la țară, el născut în Cluj) s-a lipit de mine, că „să mergem împreună spre casă” și pe drum m-a întrebat așa, ca unul pălit de dorul mântuirii, dacă „eu știu ceva de Oastea Domnului?” etc.

Familia tradițională, o etichetă atacată

„Şi orice faceţi, cu cuvîntul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus,…” Coloseni 3:17

S-a stins ecoul legat de referendum.
Nici n-a prea fost ecou.
Adevărul a fost încă odată îndușit în nelegiuire, încă o operațiune a conspirației antidumnezeești a reușit și o nouă filă s-a adunat la dosarul condamnării celor vinovați.
(Îmi place cum sună în rusă cuvântul divin: „божественный”, bojestvennâi=dumnezeiesc, sau mai bine tradus: „după Dumnezeu”, după divinitate. Termenul românesc „divin” e prea rece, prea nelegat, vine de la divă mai mult. Nu poți zice „familia divină”, dar „familia după voia lui Dumnezeu” parcă ar suna mai bine.
Cum să-i zici la familie „după voia lui Dumnezeu”? E prea lung nume și oamenii preferă nume scurte, chiar și marketingul spune că brandurile trebuie să aibă un nume scurt și ușor de memorat.
Familia „dumnezeiască”? Nu numai familia e „dumnezeiască”, dumnezeiesc e tot ce numai a făcut și El poate face: creația, universul, viața, gândirea, memoria, etc.
Sunt numite în Biblie: „cele ale Tatălui Meu„.
Le spun la mulți că nu există oțel suedez sau pământ românesc, pentru că nici oțelul, nici pământul n-au limbă, nu vorbesc. Există limba română sau suedeză și obiecte produse acolo sau dincolo, mai bine zis existau, că acum e babilon și în tehnică. Produsele nu se produc doar într-un loc, se adună.)
Referendumul a fost pierdut înainte de a începe, a fost pierdut atunci când nimeni n-a contestat grotescul etichetei de „tradițional” atașat familiei. 

Urăsc etichetele din toată inima.
Urăsc ambele fețe ale lor: și tiparul și lipiciul.
Fug de ele și le dizlipesc oripilat când cineva vrea să îmi lipească de una sau de alta.
Când am fost în Israel, în ziua când am vizitat Ierihonul (cetatea blestemată) am scris despre etichete.

Am simțit aceeași oroare recent, înainte de referendum, când am văzut atașarea etichetei de „tradițional” lângă familie.
Lipiciul etichetei: perfidă viclenie.
Acum oroarea este amplificată când o altă etichetă strălucitoare „modernă” lipită de neutra „familie” o eclipsează pe cea „modestă”, că e „tradițională„:

S-a terminat referendumul și a început războiul real și cald împotriva familiei, cu ajutorul etichetei reci a termenului cu grijă ales de… „tradițională„.
Cine mai poate dezlipi acum eticheta după ce tocmai doritul referendum a purtat-o?
Ce dacă tocmai din cauza etichetei a fost pierdut?