Prezentare de carte pe Youtube: „Biserica trebuie să rămână Biserică”

3 ianuarie 2021


Decenii ireversibile din istoria mișcării evanghelice și a celei baptiste 1917-1937, URSS.
Sunt lucruri care nu se pot spune în 2-3 minute, cât ține răbdarea unui „vizionar” pe youtube, înainte de a da click pe alt clip.
Nici eu nu am reușit decât în aproape 10 minute să înșir cât de cât ideile principale din cartea prezentată. Sper să vă deschid gustul.
Sunt conștient că cer fiecăruia din voi un lucru greu: să dea o zi din viață să citească o carte.
Când fiecare din noi nu are decât câteva mii de zile, știu că e mult.
Dar, cel puțin cei care ați trecut, ca mine, de 33 de ani, trăiți în plus.
Eu am trecut cu 20.
De ce 33?
Atât a fost pe pământ Domnul Isus ca să facă Voia Tatălui. Eu, unii din voi am primit mai mult, mai ales noi să citim.
Pavel apostolul citea: „adu-mi cărțile!” cerea prin scrisori.
Daniel, a „priceput din cărți„.
Credința se referă la text scris.
Nici autorul acestei cărți nu a reușit să pună în mai puține pagini ce a vrut să transmită.
După ce veți citi veți vedea că a condensat mult.
Descărcați cartea de aici.

Prezentare de carte: Biserica trebuie să rămână Biserică.

Dacă doriți să primiți direct următoarele prezentări, puteți să vă abonați pe Youtube.


Bagajul de pribeag

22 noiembrie 2016

Toți frații care au făcut pușcărie pentru credință, ne-au povestit că mulți ani după eliberare, țineau lângă ușă un bagaj gata pregătit, o valiză cu toate cele necesare plecării la închisoare, cu schimburi, cu haine de iarnă și deasemenea o pereche de bocanci.
De ce?
De multe ori erau luați vara, în haine de vară, iar la venirea iernii răbdau de frig.
La arestare li se dădea puțin timp, de aceea se învățaseră unii pe alții să aibă fiecare un bagaj de pribeag, un bagaj gata pregătit lângă ușă.
În vizita noastră la Berlin luna trecută am descoperit că bagajul de pribeag are monument.

20161020_095542

Între Checkpoint Charlie și Postdammer Platz este o stradă în diagonală, o scurtătură: Mauerstrasse.
La mică distanță de Checkpoint Charlie este o mică piațetă (Bethlehemkirchplatz, piața Capelei Betleem) unde se află monumentul bagajului de pribeag.
Citește restul acestei intrări »


File de istorie, Caransebeș, 1978

10 august 2016

Măsluirea Adevărului este treaba dintotdeauna a Satanei.
Lui Satan nu-i vezi niciodată chipul, doar măștile, oamenii lui nu poartă crucea, poartă masca.
Vă trimit spre un link al lui Rădoi Nicolae despre evenimentele de la Caransebeș din 1978.
Dați click pe poză.

filedeistorie


Originile antisemitismului ”creștin”: teologia înlocuirii

28 iulie 2016

Am cumpărat niște cărți de la târgul de carte Gaudeamus despre antisemitism.
Istoria antisemitismului și geneza antisemitismului.
Am citit din ele, dar nu tot. M-a interesat doar antisemitismul creștin.
Antisemitismul (ura față de evrei) creștin își are rădăcina în teologia înlocuirii.
Teologia înlocuirii a fost comună bisericilor catolice, ortodoxe și a majorității celor protestante.
Chiar și adventiștii și martorii lui Iehova o împărtășesc.
În rezumat teologia înlocuirii spune că Biserica a înlocuit Israelul în planul lui Dumnezeu și în diverse variante această teologie socotește Israelul de acum lepădat sau chiar vinovat de răstignirea Domnului Isus.
Anumite pasaje din Noul testament sunt răstălmăcite și iată că baza pentru ură este așezată: teologia înlocuirii Israelului cu Biserica.

Aparent minore, aceste interpretări au rezultate practice groaznice.
Așteptările evenimentelor viitoare ale celor ce nu cred în reabilitarea viitoare a Israelului nu au ca reper ”înfrunzirea smochinului”, adică apariția statului Israel, întoarcerea evreilor în țara lor și sfârșitul vremii neamurilor.
Pentru cei ce cred în ”teologia înlocuirii” aceste evenimente nu au nici o semnificație. De fapt acești așa-ziși creștini nu prea au convingeri.
Dacă-i întrebi cum va fi ”sfârșitul lumii” dau un răspuns confuz sau niciunul.
În schimb atunci când vine vorba de Israel ei zic că Biserica este Israelul lui Dumnezeu și că nu va fi o reabilitare a poporului Israel.

De obicei, cei ce cred în teologia înlocuirii Israelului cu Biserica, nu cred nici în răpire.

Adevărul este altul.
Acum, pentru o vreme, iată de aproape două milenii, evreii sunt încă împietriți.
Dar nu pentru totdeauna.
Acest lucru nu-l înțeleg adepții teologiei înlocuirii, evreii vor crede în masă în Isus ca Mesia, după răpirea Adunării și după anumite evenimente ale căror împlinire este foarte aproape.
Toate evenimentele recente, parcă așează lucrurile în vederea împlinirii timpurilor profețite.


”Informatori din rândurile lor, agenţi acoperiţi, clerul …”, nimic nou sub soare,

25 iunie 2015

Există pe internet o notă raport a Poliției din Bucovina de Nord despre activitatea sectelor religioase în anul 1943. Peste 500 de credincioși neortodocși au fost închișți atunci în închisoarea din Cernăuți. Se observă din notă că nimic nu este nou sub soare. Și atunci poliția și siguranța urmăreau de aproape pe credincioși, erau ajutați de cler și de profesori. Și atunci erau informatori și agenți între credincioși, ca și mai târziu pe vremea securității și ca întotdeauna.

Citez din notă (pag 405, (55)) cu referire la Creștinii după Evanghelie:

Problema se va urmări pe raza întregului Inspectorat de Poliţie,
în special în judeţul Dorohoiu şi Rădăuţi, unde numărul sectanţilor este destul de mare.

a. Se vor culege informaţiuni asupra:
– locurilor unde se ţin adunări,
– materialului de propagandă,
– informaţiuni cu privire la propaganda orală,
– idem cu privire la diferite manifestări,
– idem cu privire la colectele de bani şi în natură pentru ajutorarea celor din închisori sau lagăre,
– idem asupra acţiunei de propagandă în rândurile lor pentru revenire la ortodoxism.

b. Se va avea în vedere următoarele obiective:
casele suspecte,
predicatorii şi conducătorii,
membrii fanatici şi ceilalţi,
– cei reveniţi la ortodoxism sau trecuţi la alte culte, etc. etc.

c. Mijloacele normale vor fi organele echipei speciale, iar cele suplimentare:
– informatori din rândurile lor,
– agenţi acoperiţi,
– clerul şi ajutoarele lor,
– creştinii ortodocşi,
– organele administrative locale şi
– corpul didactic.”


”Nu, eu sunt doar creștin”…documente istorice despre creștinii persecutați din Transilvania anilor 1700

31 decembrie 2014

O carte nou apărută (vezi linkul de mai jos) aduce o nouă lumină asupra istoriei persecuțiilor creștine chiar pe teritoriul actual al României.
Foarte pe scurt o recapitulare:
-la 1621, Gabor Bethlen, principele Ardealului a colonizat la Vințu de jos, rămășițele coloniilor hutterite din Moravia, decimate în timpul războiului atunci început(Războiul de de 30 de ani). Aceștia sunt hutteriții. Am scris despre ei pe acest blog.
-în jurul anilor 1750, austriecii deportează din Austria(din regiunea Carintia (Kärnten) în Transilvania(Apold, Cristian, Turnișor, Sibiu) câteva mii de ”transmigranți” evanghelici care au plătit cu deportarea refuzul lor de a deveni catolici. În document se numesc transmigranți. Ei sunt strămoșii landlerilor din Ardeal, o populație deosebită de sași.
-sașii sunt vechii nemți veniți în Ardeal pe la 1200.
Toți vorbeau germană(variante), toți erau protestanți: hutteriții practicau botezul matur, sații erau luterani dar ca și până astăzi, profesau o religie lumească iar transmigranții….aici e o poveste mai lungă.

La prima …citire, transmigranții(strămoșii landlerilor) par a fi protestanți ascunși(criptoprotestanți, cum apar în documente) dar nu e chiar așa sau nu erau toți doar așa. Mulți dintre ei se numeau pe ei pur și simplu creștini, nu voiau să știe nici de catolici, nici de luterani.

O parte din transmigranți chiar s-au convertit la hutteriți și s-au botezat.

Citate:
”„Sunteți și voi creștini evanghelico‑luterani ca și noi?”. Este consemnat răspunsul „Starostelui” comunității din Ighișu de
Sus, Matthias Hofer, aflat la acea vreme în închisoare: „Nu, eu sunt doar creștin” și, cu referire la Luther, „eu nu mă închin în fața niciunui om, așa cum Apostolul Paul spune, că nu trebuie să se numeasă nimeni de confesiune paulană.” p 326-327

”În timpul interogatoriului, Gegner s‑a definit ca un „creștin evanghelic, dinainte să fie Papa și Luther” […], sperând că o să moară cândva într‑un fel de „credință apostolică”, cum era ea la începuturile creștinismului romano‑catolic, conform propriei sale concepții. Totodată, Gegner declara că recunoaște cuvântul sfânt numai după modelul „bibliei, de dinainte de Martin Luther (sic!).” pag 308

”Un anume Urban Riederer a încercat la rândul său (conform procesului-verbal al interogatoriului nr. 374) să se justifice afirmând că „Hristos nu a fost întrebat dacă e luteran ori catolic, ci cum a trăit, și după asta se ține și el” pag 310
toleranta

Cartea se poate descărca de la linkul de mai sus, după înregistrare cu G+ sau Facebook. Traducerea în română s-a făcut pe cheltuiala guvernului german. Mulțumim.

Ce bine ar fi dragul meu, cel care ai avut răbdarea să citești până la sfârșit, s-o sfârșești și tu cu etichetele false, cu semnele puse de cei ce te-au biruit și să nu te mai numești nici tu, nici într-un alt fel decât: CREȘTIN. A te numi doar creștin, cu toate urmările practice ce decurg de aici (cea mai de seamă: respingerea pe care ai simți-o dinspre cei ce n-ar vrea să lepede denumirile în plus, apoi lepădarea, abandonarea oricărei apartenențe denominaționale), este o chestiune de cuget și de credință, nu te-ar scuti de nimic, nu ar fi un talisman ocrotitor, dimpotrivă, te-ar băga în multe necazuri, dar ai rămâne cu cugetul împăcat că stă de partea Adevărului și cu credința liniștită în acest Adevăr(Cuvântul scris al Bibliei)!


”Un nou turn Babel.” Huteriții despre începuturile reformei lui Luther. Cronica Fraților Huteriți (1)

14 octombrie 2014

”Amândoi, atât Luther, cât și Zwingli, au demascat și au adus la lumina zilei toată înșelătoria și ticăloșia papei cu o tărie de parcă ar fi vrut să le facă praf și pulbere. Dar nu au reușit să le înlocuiască cu ceva mai bun. De îndată ce au început să prindă gustul puterii lumești și să își pună încrederea în ajutorul omului, au devenit la fel de răi – asemeni celui care, încercând să repare un ceainic vechi, nu face decat să îi lărgească spărtura. Au lăsat în urma lor un popor fără rușine, pe care îl învățaseră să păcătuiască. Figurativ vorbind, ei nu au făcut decât să spargă urciorul din mâna papei, păstrându-și însă cioburile pentru sine. ”

”…, în curând, Luther și Zwingli împreună cu ucenicii lor s-au divizat în două tabere ostile datorită convingerilor lor ireconciliabile privind  sacramentele, creând astfel un nou turn Babel. Nu s-a remarcat nicio schimbare în viața lor, cu excepția laudei de sine și a genului de cunoștințe care le oferea prilejul de a-i disprețui pe ceilalți. Slujirea lor de Dumnezeu s-a redus la mâncatul cărnii, la căsătorire și la ocărârea papilor, a călugărilor și a preoților (care, desigur, o meritau pe deplin).”

”Amândoi botezau însă copii, respingând astfel adevăratul botez al lui Hristos, care în mod cert trimite la cruce. Indiferent cât de mult îl dispreţuiau pe papă în alte privințe, ei i-au urmat exemplul prin practicarea botezului la copiii mici, preluând astfel de la el aluatul care face să dospească toată plămădeala, adică însăşi portița de trecere spre un fals creştinism.”

”Prin urmare, credinţa nu poate fi impusă cu forţa, ci este un dar de la Dumnezeu. Isus le spune ucenicilor: “Dacă cineva vrea să mă urmeze (luaţi aminte: dacă cineva vrea, doreşte), să se lepede de sine şi să işi ia crucea.” El nu spune sabia, deoarece ea nu își are locul la cruce. Sabia şi crucea seamănă tot atât de puțin, pe cât seamănă Pilat cu Hristos sau lupul cu oaia în țarc.”

Descărcați fragmentul de document aici: https://vesteabuna.files.wordpress.com/2014/10/cronica1.pdf


Cronica Fraților Huteriți, Cuvânt Înainte

14 octombrie 2014

Încep aici publicarea Celei mai autentice istorii a credincioșilor din secolele 16-18(anii 1500-1700): Cronica Fraților Huteriți:
huteriti
De ce este autentică?
Pentru că este o cronică, un letopiseț, un fel de jurnal de comunitate ținut chiar de cei despre care scrie, chiar atunci.
Nu este o carte de istorie ca și cele de școală, scrise de istorici din afara cauzei, la ani de zile după evenimente, ci o Cronică scrisă atunci, de ei, din izvoare apropiate, din mărturii bine cunoscute, privite cu ochii celor de atunci.

Am mai pus aici pe blog o parte din istoria acestei comunități: https://vesteabuna.wordpress.com/2008/07/17/fratii-hutteriti/

În acea carte lucrurile se petrec între anii 1620-1760.
În Cronica pe care încep să o public lucrurile sunt redate cronologic, gradual, cu indicații geografice și istorice exacte.

E mult, e vorba de sute de pagini.

Voi încerca să scot în evidență anumite paragrafe pentru a vă stârni interesul și a citi tot, a vă lăsa pătrunși de istorie.

Este de folos să știi istorie?
De mare folos. Istoria dreaptă, adevărată.
Spune David: ” Mi-aduc aminte de zilele de odinioară, mă gîndesc la toate lucrările Tale, cuget la lucrarea mînilor Tale.” Psalmul 143:5

31 dec 2014: Traducerea s-a împotmolit, scuze de promisiuni neonorate.


Baptistii originali

18 august 2014

(Scriu de pe computerul cuiva care nu are instalata limba noastra si deci nu am diacritice. Imi cer iertare. Dar e mai bine decat de pe tableta mea, pe tableta e un fel de incercare a rabdarii scrisul fara tastatura fizica. Ajung incet la concluzia ca tableta e buna pentru citit, dar pentru scris sau editat trebuie taste tangibile.)

Sunt plecat si gazduim pe la unul-altul. Inca e bine, avem mai putine zile disponibile decat cate vizite am putea face. Umblam zilele trecute prin tara asta si am vazut intr-o anumita zona multe biserici baptiste, tot una misionara si una „primitiva”, suspect de aproape una de alta. Misionar suna bine, primitiv mai putin, dar m-am dus la net sa vad ce e cu ele.

Pe scurt.

Pana la anii 1800 baptistii si din Europa si din America nu aveau scoli duminicale, societati misionare si seminarii teologice. Pur si simplu copiii erau educati de parinti acasa, bisericile trimiteau misionari (sau mergea cine avea indemn) si batranii educau si invatau pe tineri. Pe la 1800 au aparut in lumea religioasa de atunci si au fost asimilate de baptisti (si) aceste trei inovatii: societatile misionare, scolile duminicale si seminariile teologice pentru formarea de clerici cu diploma. (A mai aparut ceva: muzica instrumentala.) Inovatiile nu au fost primite de toti baptistii, mai ales in zonele rurale din sudul Statelor Unite, Tennessee, Carolina de Nord si Texas. Cei care s-au opus au fost numiti „primitivi”(in sensul de originali) si ceilalti s-au numit misionari. 

Am aflat de pe net, (puteti cauta si voi) ca aceasta divizare a ramas pana azi, cu ramuri si ramurele, cu pasiuni si ambitii, cu aparari si acuzatii, cu oameni activi pentru sau impotriva.

E clar ca e mai bine asa, e mai bine „sa fie si partide intre voi” …ca sa iasa la lumina cei gasiti aprobati. Decat „noi iubim pe toti fratii”, o aprobare larga, mai bine o ingustime de vederi, o sita a invataturii care va transmite generatiei urmatoare un sunet mai deslusit de trambita.

Am citit zilele trecute cateva ore despre baptistii originali (cautati „primitive baptists’ pe Google), desi eticheta e evident gresita si derutanta, mare parte din invataturile la care inca cu greutate ei tin, ii fac simpatici.

Mi-am dat seama chiar ca am cunoscut cativa, dintre multii misionari americani care i-am cunoscut. Despre adoptarea de catre cei „misionari” pe la anii 1800 a practicilor lumii religioase de atunci nu e greu de scris, e o boala care exista si astazi si care va continua pana va intra numarul deplin al neamurilor si pana se va sfarsi aceasta „taina”. Noi traim acum, in vremea noastra o alta boala: adoptarea pe scara larga a „laudei si inchinarii”, o alta divizare si profesionalizare a slujbelor, care nu e decat ca o boala in plus la un pacient deja bolnav. De ce sa-l plangi, de boala veche, de boala noua? Nici aia veche nu e sanatate.

Concluzie.

E mai buna framantarea decat dezinteresul, lupta decat abandonul, tinerea sus a Cuvantului Vietii decat plecarea steagului, orice forma de promovare a Adevarului va face o paguba imparatiei minciunii si va ajuta pe unii sa se desprinda din cursa tatalui ei.   Mi l-am amintit pe fratele Samuel si pe fratele James (misionari americani in Romania) si pe tatal lui Isaac(care si acum, foarte batran e misionar in Mexic) care a deschis peste 40 de adunari(si ei zic adunari, nu biserici) in Mexic. Toti acestia munceau cu mainile lor (erau buni meseriasi). 
Meditam ca arata altfel o tara a caror preocupari de discutii teologice sunt la nivel de datalii biblice (ca intre „primitivi” si „misionari”), decat una in care industria religioasa fura si jefuieste in folosul unei tagme de talhari,  religia(aceasta unealta de inselat oameni) fiind fastuos condusa si promovata mediatic, in acelasi timp fiind privita cu teama chiar de conducatorii natiunilor. 

Sunt trei feluri de pomi(natiuni):

-Pomul Vietii, natiunea Sfanta, cei care „nu sunt un popor”, Adunarea, Primul Rod, taina(lumea nu ne cunoaste)
-Smochinul lui Israel care a infrunzit din 1948 incoace si urmeaza pocainta lui, la terminarea „tainei lui Cristos” (rapirea) si terminarea perioadei de impietrire a lor(a evreilor), cand ei se vor pocai si il vor recunoaste pe Domnul Isus.
-Ceilalti copaci, celelalte natiuni care desigur nu sunt decat la nivel de „inflorire”, de inmugurire, impreuna cu smochinul, (nu ne spune nimic floarea, e doar un semn.) E ca la casatorie, floarea aspectului e una si rodul caracterului e diferit. Si matraguna si caisul au flori frumoase, dar rodul (dupa ce cade floarea) e diferit.

Slavit sa fie Domnul.


Emigrați sau expulzați? , postare istorică (anii 1960-70)

24 iunie 2014

Revenind la depănarea istoriei din anii post-staliniști, nu e greu de depistat faptul că după întronarea în adunări a oamenilor lor, securiștii au avut mult ”de furcă” cu cei sinceri din adunări pe care nu i-au putut frânge.

De multe ori, toate metodele unite: raportările dinăuntru, înfiltrarea(cea mai perfidă), izolarea, defăimarea, destrămarea de anturaje, presiunea de grup, discreditarea, influențarea pozitivă sau altele, deși făceau în general ravagii, nu erau în stare să dărâme pe unul sau altul din cei tari. Iar lângă ”stâlp” rămânea cât de cât în picioare și ”clădirea”.

Una din metodele de expulzare mascate a celor incomozi a fost forțarea emigrării. După ce au plecat în vest unii din cei falși pentru a pregăti terenul și a-l face ”minat”, cei ce urmau să fie expulzați au fost trași și împinși spre ”plecare”.

Mă gândesc la oameni ca Relu B., Mia I., dintre moisiști, apoi Bănel C. de la BER, Liviu O., Aurel P., Vasile B., Pavel N. de la baptiști și alții. Presiunea spre a fi determinați să ”emigreze” a fost mare și asupra multor altora, dar aceștia au refuzat oferta mascată sub eticheta ”eliberare”.

Subiectul este dezbătut în scrisorile lui Pocsy, în dialogul cu Aurel P și cu Relu B.

Știu din discuțiile cu alții cât de mare a fost presiunea sugestiilor de a depune și ei actele, lucru refuzat cu onoare de cei conștienți de locul în care i-a pus Tatăl.

Nu zic că nu a fost Voia lui Dumenzeu să plece unul și altul, dar spunea cu puțină ironie bătrânul Aron M. când se întreba: ”Mă, nu știu de ce nu ”v-a trimis” pe niciunul Domnul în Africa sau la musulmani, cum de vă trimite pe toți în America?” A fost extrem de puternică presiunea dinăuntru, mai ales asupra acelora ce se doreau eliminați, că atracția vestului a fost mare sunt perfect conștient, eu însumi dacă mă cercetez bine nu știu dacă aș fi rezistat.

Adunările rămase fără stâlpi au rămas pradă liderilor înfiltrați, îmbrăcați în piei de oi , iar istoria acelor ani trebuie privită prin această prismă. Și a acestor ani.

Dar poate că vremea acestor judecăți a trecut și n-a venit încă. Dacă vremea pocăinței acelor vinovați(cei ce i-au prigonit, mai ales dinăuntru) a expirat, atunci e valabil ce scrie ”nu judecați nimic înainte de vreme”, căci rostul unei judecăți la vreme este pocăința impricinatului, iar dacă nu se face(împăcarea vinovatului cu pârâșul) în mod sigur vremea citirii sentinței încă n-a sunat.

 


Războiul din Ucraina văzut de creștini, gânduri de pe drum(1)

7 iunie 2014

Miercuri seara am înnoptat împreună cu soția în casa unui frate neamț-menonit, refugiat din Rusia, actualmente locuind în Germania.
(Sunt în călătorie prin Europa, acesta este motivul pentru care nu am scris pe blog de 5-6 zile, dar sper să recuperez astăzi, ”ne-am dat” o zi de odihnă, fără afaceri și fără călătorii.)

Există peste 2 milioane de nemți refugiați din Rusia în ultimii 20 de ani, mulți dintre ei deznaționalizați forțat încă de pe vremea lui Stalin, prin deportări și căsătorii mixte și …(n-am cuvânt) dez-religiozizați forțat prin interzicerea educației creștine. Acest frate de exemplu, deși cu nume neamț, până la 20 de ani nu a știut o boabă germană. S-a căsătorit însă cu o fată crescută într-o colonie creștină menonită din Rusia, (colonie rămasă ca prin minune nedistrusă complet), a învățat limba poporului său și acum duce ajutoare unde este nevoie. Acum este nevoie în Ucraina.

Fratele Petru s-a întors marți seara din Ucraina, noi am sosit la el miercuri seara și la cină (a mai fost familia unui cumnat de-al lui) ne-a povestit cu detalii situația din estul Ucrainei, așa cum este trăită de cei credincioși.
I-am cerut voie să iau notițe pentru voi, i-am explicat cum e cu blogul și acum transcriu frânturi din discuții, câteva cazuri.

Lugansk, Iura. 200 de militari ucrainieni s-au baricadat într-o unitate militară de la marginea orașului. Familia fratelui Iura, cu 12 copii avea casa între unitate și oraș. Într-un bloc cu 9 etaje s-au urcat la ultimul etaj ”luptătorii” (au nume care mai de care mai pompoase, Armata de Eliberare a Republicii….) și au început să tragă spre unitate peste casa familiei lui Iura. Militarii trăgeau și ei, dar cum se trăgea la nimereală, tot blocul, toate etajele au fost ciuruite și locuitorii au fugit cu toții. ”Ordinea” în oraș a rămas pe mâna bețivilor și narcomanilor care jefuiesc tot ce prind. După 3 ore de trageri s-a făcut liniște și Iura a trebuit să fugă, ca și alții de altfel. A fost cazat lângă Melitopoli într-o tabără de vară pentru copii, cu bărăci improvizate.

Slaviansk, Mișa. Oraș cu 117000 de locuitori, majoritatea vorbitori de rusă. În oraș s-a instaurat anarhia. Bandiți și narcomani peste tot. Peste tot sunt baricade. Rechiziționează mașini de la oameni. Pur și simplu, opresc mașinile, îndeosebi microbuzele, iau cheile și fugăresc șoferul. Lumea fuge din oraș pe unde poate. Armata ucrainiană a înconjurat orașul, lasă lumea să plece, dar nu lasă pe nimeni să intre. Fratele Mișa cu 7 copii și soția așteptând să nască a plecat cu ”buzicul”(microbuzul) la cumpărături. La întoarcere este oprit de ”luptători”:
-Ce duci?
-Nimic.
-Deschide.
Deschide ușa, …pe scaun 2 kg de mere și 2 cofraje de ouă.
-Tu ne înșeli pe noi, tu vrei să hrănești armata ucrainiană.
-Nu, nu, sunt pentru familia mea, am 7 copii.
I-au pus automatul în piept.
-Culcat.
-Sus.
I-au percheziționat mașina. El:
-Am 7 copii, sunt credincios.
L-au lăsat până la urmă să plece cu mașina. După două zile i-a născut nevasta.
Apoi au fugit la Melitopoli.

Toată Ucraina este plină de puncte de control pe șosele, o stare de tensiune plutește peste tot.

Evreii. Comunitatea evreiască din Ucraina se apropie de 300.000 de oameni. În ultimii 25 de ani s-au îmbogățit și nu mai vor să plece de acolo. Dar, culmea, ambele tabere aflate în război, și rusofonii, și ucrainienii îi văd ca vinovați pe evrei, fiecare tabără cu altă teorie.
Evreul Igor Kolomoyski a inaugurat în 2012 la Dnepropetrovsk o clădire uriașă numită Menorah.

menoradnepropetrovsk

Evreii ucrainieni nu au de gând să plece în Israel.

Dar probabil nu e după gândul lor.

Pentru mine a fost o surpriză reală să aflu că sunt așa de mulți evrei în Ucraina. În mintea mea rămăsese evreul pe care l-am întâlnit în 1990 în Cernăuți, în Krasnoarmiyskii Bazar, (un bazar ad-hoc, un fel de talcioc în centrul orașului, în parcul aflat lângă o biserică nemțească, o piață de zarzavaturi și magazinul Univermah). Am discutat atunci cu un om uscățiv care vindea cearceafuri, prosoape și alte lucruri din casă. L-am întrebat de ce le vinde. Mi-a răspuns într-o română perfectă, (o română de nivel academic, nu de bucovinean obișnuit) că el e evreu și își vinde toate lucrurile din casă că pleacă în Israel. Eu crezusem de atunci că au plecat toți evreii din Ucraina în Israel, dar m-am înșelat.

Tu ce zici?, m-a întrebat Petru cu un zâmbet ciudat, de ce se întâmplă toate acestea? Noi avusesem multe ore de discuții în casa noastră și știa câte ceva ce cred. Le-am răspuns că eu cam ce am de spus am și scris cândva și le-am arătat pe net articolul ”De ce a trimis Dumnezeu comunismul peste estul Europei?” Ca evreii să fugă în Israel.
A tradus rapid articolul nu google translate și mi-a cerut voie să-l preia. I-am spus și despre înfrunzirea smochinului(înființarea Israelului în 1948) și a altor copaci(Ucraina, Georgia, etc) după cum e profețit. 

Am mai discutat împreună despre imperii și națiuni, cum națiunile se trag de la Babel și imperiile de la Babilon, având ca și cap pe Nebucadnețar(”Tu ești capul de aur”).

Și cum crezi că se va termina treaba în Ucraina? m-a întrebat zâmbind larg. I-am răspuns că numai într-un fel: prin plecarea evreilor în Israel. A răs bucuros și și-a frecat palmele, mi-a spus că mulți din cei cu care a discutat în Ucraina ziceau la fel, că scriptura trebuie să se împlinească, evreii trebuie să plece în țara lor.

Stalin a creat Regiunea Autonomă Evreiască în Siberia cu capitala la Birobidjan.
Mai sunt 4000 de evrei în acel stat, teoretic evreiesc, (în poză: statuia uriașă a unei menore din Birobidjan).

birobidjan

dar istoria nu se petrece nici după planul comunist al lui Stalin, nici după banii capitalizați de Kolomoyskii, ci după planul veșnic al Celui pentru care toate au fost create, Domnul Isus Cristos, plan administrat prin Adunare.

I-am spus lui Petru că eu nu mă mir cum face Dumnezeu ca să plece evreii din Ucraina, e un butoi cu pulbere acolo, mă mir ca un copil ce privește și nu-L înțelege pe Tata, cum va face Dumnezeu ca să plece evreii din Anglia și Statele Unite, acolo evreii sunt mult mai mulți, mult mai bogați și deci mult mai lipiți de pământ decât evreii din Ucraina, dar ȘTIU SIGUR că Dumnezeu știe cum să-i scoată.

Nu faci politică? m-a întrebat soția a doua zi pe drum, când recapitulam ce discutasem cu familiile la cină.
NU, nu fac altceva decât să observ, noi nu schimbăm nimic observând și nu suntem chemați să schimbăm.

Noi grăbim Venirea Zilei Lui în alt mod, total diferit de mlaștina unei politici neînțelese nici de cei ce-o fac.


”Oastea a fost pedepsită…” (Pompei: ”răzbunarea” lui Dumnezeu?)

13 aprilie 2014

Distrugerea zonei Pompei-Herculanum in anul 79 la erupția vulcanului Vezuviu ridică mari semne de mirare!

Odată că s-a petrecut la câțiva ani de la data cuceririi Ierusalimului.

Evreii de atunci au fost convinși că nenorocirea de la Pompei a fost răspunsul lui Dumnezeu la distrugerea Ierusalimului de către Titus în anul 70. Chiar am citit undeva o interpretare că la Pompei erau încartiruite legiunile ce participaseră la dărâmarea Ierusalimului.

E ceva adevăr în această presupunere?

Am recitit Daniel 8: ”9.Dintr’unul din ele a crescut un corn mic, care s’a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit, şi spre ţara cea minunată. 10 S’a înălţat pînă la oştirea cerurilor, a doborît la pămînt o parte din oştirea aceasta şi din stele, şi le -a călcat în picioare. 11 S’a înălţat pînă la căpetenia oştirii, i -a smuls jertfa necurmată, şi i -a surpat locul locaşului său celui sfînt. 12 Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvîrşit împotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevărul la pămînt, şi a izbutit în ce a început. ”

Cornul mic care a crescut nespus de mult e Imperiul Roman. În versetul 11 e vorba de surparea Ierusalimului.

Iar în versetul 12 ”oastea a fost pedepsită” e parcă o împlinire în distrugerea Pompeiului câțiva ani mai târziu.

Mirarea rămâne și pentru că doar traducerea Cornilescu prezintă lucrurile așa, alte traduceri te duc cu gândul la altceva.

Am fost la Pompei de câteva ori. De fiecare dată am meditat mult la acestă catastrofă atât de asemănătoare nimicirii Sodomei și Gomorei. De fapt starea de păcat a Pompeiului se vede în frescele ce-i ”împodobesc” zidurile. Era un fel de Las Vegas al lumii antice, un pol al distracției, stațiunea la care mergeau elitele romane. S-au descoperit 89 de restaurante de tip ”fast-food”. Mă mai gândeam că tot pe-atunci a trecut prin apropiere Pavel spre Roma….la cuvintele Domnului Isus: ”dacă cineva nu vă va primi..:”

Să fie distrugerea Pompeiului pedepsirea oastei care a săvârșit ”păcatul împotriva jertfei necurmate”?

Această postare face parte din seria întrebărilor la care nu țin neapărat să primesc răspuns.

(Într-o încăpere, (probabil un depozit de lângă portul Herculanum) s-au refugiat câteva sute de oameni în fuga lor de focul din cer. Au fost ”descoperiți” după două milenii…..)

herculanum

 


Controlul și ”lumificarea” adunărilor prin înfiltrare de ”lideri” falși, metodă continuată și azi

18 februarie 2014

Public aici un articol de 13 pagini preluat cu permisiune din revista Vestitorul Adevărului nr. 4-5/2008, revistă ce apare la Moscova şi în limba română. Este editată de editura Hristianin, a Creştinilor evanghelici-baptişti neînregistraţi din fosta URSS.
Abrevieri în text:
VSEHB –  denumirea Uniunii oficiale evanghelice-baptiste din fosta URSS, aservită regimului comunist(Всесоюзный совет евангельских христиан-баптистов)
CEB- denumirea Uniunii neînregistrate evanghelice-baptiste, independentă de stat şi respectiv crunt prigonită (Международный союз церквей евангельских христиан – баптистов)

Istoria acestor uniuni este destul de tristă, nu dragostea de unitate le-a creat ci constrângerile politice. După ce constrângerile au slăbit uniunile au rămas. Trist.


IMG


Despre moartea persecutorilor

5 februarie 2014

De Mortibus Persecutorum (Despre moartea persecutorilor) este o lucrare scrisă de un scriitor creștin din secolele3-4: Lactanțiu.

lactantiu

Fără multă teologie, cartea trage o singură concluzie, urmărește și argumentează o singură idee: toți împărații Romani care i-au persecutat pe creștini au avut parte de un sfârșit înfiorător.

Toată cartea este o înșiruire de date, fapte și oameni legate de persecuții, creștini persecutați, împărați persecutori și moartea în chinuri a acestora din urmă.

Cartea mi-a lăsat o impresie inițial de simplism, nu are multe argumente biblice, apoi m-am gândit la cei ce de multe ori în mod nevăzut și neștiut ne-au persecutat pe noi sau pe părinții și bunicii noștri în ultimele secole.

N-am putut trece în meditația mea peste preștiința că Dumnezeu este bogat în îndurare și în iertare, că și cei persecutați sunt oameni cu greșeli și că a trage concluzii fără a avea toate datele problemei e riscant iar la Dumnezeu e interzis (”să nu judecați…înainte de vreme…până va veni Domnul”).

M-am gândit la menoniți, la huteriți, la emigrările și bejeniile lor, la frații din China, la persecuțiile de sub comunism din URSS și de la noi, care le cunosc tot mai bine. Meditând am ajuns la concluziile lui Lactanțiu, dar n-aș avea curaj să enumăr cu sânge rece aceleași argumente aduse din vremurile mai noi.

De ce? În marea Sa milă Dumnezeu a îngăduit ca după ce am fost persecutat pe ascuns într-o foarte mică măsură de către colegi, vecini și ”frați” să aflu acest lucru abia după 22 de ani. Cu unii din foștii noștri ”răufăcători” am rămas colegi și vecini mai departe, chiar ”frați”, i-am cunoscut de aproape și dacă nu le-am cunoscut încă sfârșitul(trăiesc toți), le-am cunoscut viața și necazurile.

Când mi-am amintit de unul că era ”ciripitor”(șopteau prin fabrică despre el, era într-adevăr), n-am avut curaj să-i zic nimic după 20 de ani , îi „zisese” Dumnezeu în acest timp de 20 de ani prin câte necazuri i-a fost dat să treacă. Un altul, (”frate”) când recent am realizat de ce îmi era atât de zâmbitor înainte de 89,  n-am mai avut cui să-i spun, avea o cruce destul de grea și fără să-i încarc eu amintirile cu ceva ce în mod sigur memoria nu l-a despovărat.

De ceva vreme fac altfel: când mai întâlnesc câte unul (au fost mulți) îi întreb de sănătate, de viață, etc. și poveștile lor îmi întăresc concluziile lui Lactanțiu. Și îmi amintesc versetul din psalmi: că El face așa ”ca să fie de temut”. Și eu L-am persecutat(L-am trădat) pe Tata, dator sunt să-i iert pe cei ce m-au trădat pe mine, e amar gustul trădării. Blogul lui Barthimeu are același concluzii, parcă e Lactanțiu, citez: ”Întîmplător sau nu, după o perioadă apreciabilă de timp aveam să aflăm de sfîrșitul primarului. Asemenea altora (informatorul Bodea Dorel; Medan,securistul din studenție; dr. Mîndruțiu, directorul adj. de la Sălaj; și anticipînd, fostul primar din Beliș), finalul lor n-a fost prea fericit.”

Invers nu judec, dacă văd pe cineva cu sfârșit negru să trag concluzii, Doamne ferește!

Însă mă paște de mult gândul să încep aici un serial, un Tratat de naivitate cu personajele ce ne-au înconjurat cu zâmbetele lor în ultimii …25 de ani. Cineva mă îndemna: ”dați-le și numele frate!” Dacă gustul trădării e amar, ”dulcele gust al răzbunării” nu-l compensează. N-aș vrea și nu mi-aș dori să scriu în tonul lui Lactanțiu, persecuția a fost cu biciul limbii și de cele mai multe ori n-a dus la moartea fizică a celor biciuiți, când mă gândesc la persecutori îl am pe Iuda în minte, pe Șimei, pe Tobia, pe Isabela, dar sfârșitul aș vrea să li-l văd ca al Apostolului Pavel.
Aș vrea să pot citi Despre pocăința persecutorilor.
Tratatul de naivitate cred că este necesar, un fel de autopsie a unui trecut bolnav, a unui mădular amputat, nu ar omorî pe nimeni(n-aș da nume), dar ar deschide ochii multora. Folosul l-ar avea toți cei dați ca să fie vânduți de oameni înfiltrați ca să ne ducă în robie. Iar despre infiltrare a vorbit Domnul Isus în Noul Lui Testament mult mai multe detalii decât Cărțile de Instructaj ale inchiziței, KGB-ului, Securității de peste secole. Doar că parcă ar fi vorbit la brusturi și la sălcii, nu nouă ”credincioșilor” Lui care ne legănăm  îmbătați în credulitatea că astăzi nu mai este persecuție.

Închei cu un citat din carte: ”Eu am considerat că toate aceste evenimente trebuie consemnate în scris, cu fidelitate, așa cum s-au petrecut[…] pentru ca amintirea unor fapte atât de importante să nu piară, sau, dacă cineva ar dori să scrie istorie, să nu falsifice adevărul, trecând sub tăcere fie păcatele acelor oameni față de Dumnezeu, fie hotărârea judecății lui Dumnezeu împotriva lor”.  Lactanțiu, Despre moartea persecutorilor, Editura Polirom, 2011, pag 161

Mărit să fie Domnul!


Samuel Froehlich și nazarinenii

5 ianuarie 2014

Ați auzit de nazarineni? Poate câte ceva, o sectă parcă!

Biblioteca Centrală Universitară din Cluj a digitalizat periodicele, adică a trecut în format .pdf toate ziarele depozitate acolo, adică aproximativ cam toate ziarele și revistele ce s-au  tipărit în română și maghiară în Ardeal în ultimele două secole. Un lucru de admirat și de respectat. Good job! ar zice americanul.

Ce e mai util, e că se poate căuta cu google în documentele .pdf respective.

Am căutat câteva seri, am găsit istorii de la 1860 despre satul meu, despre stră-stră-strămoșii mei, am găsit istorii despre apariția pocăiților în zona noastră (de acolo postarea de acum câteva zile cu pocăiții de la Chechiș-Huedin). Am mai găsit că cei mai activi pocăiți din Ardealul acelor timpuri, mai ales în banat erau nazarinenii. Și am tot gugălit.

La origine a fost un om, un elvețian: Samuel Froehlich, născut în 1803. Pregătit ca pastor protestant, a fost cercetat de Dumnezeu, s-a pocăit, s-a botezat, a părăsit biserica reformată și a început să predice pocăința prin Elveția, Franța, Germania, Austria și Ungaria. Pe la sfârșitul anilor 1800 ajunseseră în sudul Imperiului Austro-Ungar, erau câteva zeci de mii.

Revistele ortodoxe din Banatul anilor 1900 erau pline de atacuri asupra nazarinenilor, de analize făcute de preoți, de metode de combatere, căutați bcu.ro cu ”nazarineni” sau nazarenii. Au fost crunt prigoniți de autorități datorită pacifismului lor(asemănător menoniților) și de aceea au emigrat în fiecare generație. Nazarinenii din Austro-Ungaria au avut o mare influență asupra celorlalți pocăiți: baptiștii(sprijiniți de americani prin misiunea din Hamburg)  și ”frații”(Brethrens). Am găsit chiar o carte în engleză pe net ce vorbește despre influența nazarinenilor asupra lui Mihai Kornya.  Numele cărții lor de cântări: ”Harfa Sionului” are rezonanțe cunoscute, desemenea multe din obiceiurile lor simple de viață care ni s-au transmis. Nu știu cine și când le-a dat numele de nazarineni.

De la ce a pornit? De la un om cu un Har, cu o misiune: Samuel Froehlich.

Aveți aici scrierile lui. A scris mult și foarte clar, a predicat pocăința. A atacat de exemplu la baptiști ceremonia căsătoriei, o preluare catolică a Tainei Căsătoriei. E imposibil să fie contrazis, cel puțin nu cu Biblia. Citindu-l mă gândeam la pilda semănătorului, ”un grăunte aduce 100”. Samuel F. a dus 100. În Serbia, până astăzi, cel mai numeros grup protestant sunt nazarinenii. În lume sunt mulți urmași ai lor.

Nu fac apologia (apărarea) lor, nu cunosc personal nici un nazarinean, am auzit că ar fi cam 1000 în Romania. Nici nu mă entuziasmez să cunosc, e foarte posibil ca primul de care dau să fie un informator de-al lor, coada toporului, nu fierul. Sau e posibil ca mulți din urmașii lor să fie niște legaliști înguști lipsiți de dragostea și focul străbunului lor, cine știe?! Nu de aceea scriu, scriu ca (dacă citiți engleza) să parcurgeți scrierile lui Samuel Froehlich. Dacă nu știți engleza, descărcați totuși documentul și traduceți cu Google Translate, ajută!

Când citești de exemplu pe Frohlich, pe George Muller, pe Wachman Nee sau scrierile fraților indieni e ușor de văzut că e același Duh. Doar distanțele geografice și epocile diferite au făcut ca unii să fie numiți într-un fel, alții într-altul de către lume. Așa că Adunarea Domnului Isus nu e așa de dezbinată precum pare sau cum vor unii s-o zugrăvească. Fiind un Duh cu El suntem una și unii cu alții, să nu lucrăm și noi la zugrăvirea deosebirilor. Să ieșim din orice colivie a unei denumiri ce nu aduce cinste acestui Unic Duh și Domn, ci doar confuzie mare pentru cine privește.


Între pocăiți, 1905, Chechiș-Huedin

26 decembrie 2013

 

intrepocaiti1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

intrepocaiti2

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

intrepocaiti3

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

intrepocaiti4

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

sursa: Biblioteca Centrală Universitară Cluj, (Biblioteca dDgitală), revista Răvașul, anul III, nr 49, 9 decembrie 1905, pag 2-3 (198-199)
http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/8510/1/BCUCLUJ_FP_PII970_1905_003_049.pdf

 

 

 


”Am suferit de frig cum greu se poate spune.” ..fratele Mia Iovin în închisoarea Periprava (postare foarte lungă)

26 septembrie 2013

Pentru că în aceste zile se scrie mult și se transmite despre iminenta condamnare a fostului șef al lagărului Periprava, Ion Ficior, redau mai jos un fragment mai larg din cartea autobiografică a fratelui Mia Iovin ”Istoria unui rob al lui Cristos!”

În fragment apare și o întâlnire dintre fratele Mia și maiorul Ficior:
”Dar într-o dimineaţă a venit comandantul lagărului din Periprava, un bărbat înalt şi zdravăn, cu gradul de maior, şi a ordonat ca toată lumea, şi cei grav bolnavi, să iasă în curte la numărătoare. Aşa am ieşit şi eu, cum am putut… Cum m-a ochit maiorul pe mine dintre 1000 de deţinuţi, galben ca ceara, i-a întrebat pe doctorii deţinuţi:”Dar ce ați făcut cu deținutul ăla, de este galben ca ceara?” Am ajuns intoxicat de atebrină, căci doctorii deţinuţi nu aveau laboratoare sau alte facilităţi să poată analiza rezultatul unui tratament. Bietul medic, a făcut experienţă pe mine, nu pot şti sigur cu ce scop;…”

Remarc și un alt pasaj din fragment, despre Adunare și conducerea Adunării:
” Când această unitate cu Capul slăvit al Bisericii este o realitate, niciodată nu va fi între aceşti urmaşi ai lui vreo luptă pentru putere, pentru întâietate.
Niciodată această unitate nu va fi supusă metodelor democraţiei, doi împotriva a trei, sau invers… Toţi vor fi o unitate în
gândire, când s-a realizat dezbrăcarea de sine, gloria de sine, despre care este scris în Filipeni 2:5-7. Nimic nu se ia pe apucate, cu japca, în poporul lui Dumnezeu. De aceea, de când m-am întors la Dumnezeu, nu am acceptat să fac parte dintr-un comitet sau sfat de fraţi, care este o expresie a democraţiei atât de la modă în zilele noastre. Darurile de slujire sunt o rânduire dumnezeiască, o ordine stabilită de Dumnezeu, care se face prin selecţia realizată de Duhul Sfânt. Aşa scrie la 1 Corinteni 12, despre daruri, iar în versetul 11 este arătat că aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh Sfânt, care îi
dă fiecăruia după cum vrea El, Duhul Sfânt, nu cum voieşte omul.
Sunt destui contrafăcători şi în zilele noastre, care au schimbat în desfrânare ordinea divină. De aceea slujba în adunare este o operă dumnezeiască, la care se supune cu bucurie şi ascultare orice copil al lui Dumnezeu, care se supune Capului Hristos.
Asta trebuie spus sus şi tare, că nu avem voie să călcăm în picioare Cuvântul lui Dumnezeu, nu avem voie să trecem peste ce
este scris! (1 Corinteni 4:6)….În adevăratele adunări ale lui Dumnezeu există TEOCRAŢIA, şi nu DEMOCRAŢIA. Conducerea de sus, Cârmuirea Divină şi nu ce zice mulţimea, poporul, căci aceasta, împreună cu preoţii ei, L-au dat morţii pe Fiul lui Dumnezeu, Domnul Slavei. A rămâne într-o astfel de biserică, cu revoluţionari fără scrupule, este o vătămare a onoarei MARELUI PĂSTOR AL OILOR, care a spus: “Eu sunt Păstorul cel bun! Eu îmi dau viaţa pentru oi!”

 

Urmează fragmentul din carte, să aveți 20 de minute.

”După ce am fost scos de la Zarca, nu am mai stat multă vreme la Gherla. Au ajuns la scadenţă poliţele mele faţă de Biroul Special “K”, copoii Securităţii înlăuntrul închisorii. Pe la sfârşit de noiembrie 1963, a fost alcătuit un lot de aşa-zişi ireeducabili”, care au fost condamnaţi să ajungă din nou în lagărele de muncă forţată, în pragul iernii, şi anume la Periprava şi apoi la Grind, în Delta Dunării.
Printre cei 96 de deţinuţi am fost selecţionat şi eu. Ca urmare, a fost ordonată izolarea noastră în celula din pavilionul II. Acolo am fost puşi din nou la supliciul penibil folosit la închisoare, acela al percheziţiei. Întotdeauna puteam ajunge în conflict cu unii gardieni zeloşi ai regimului comunist.
Din cauza faptului că am fost socotiţi “neconvertiţi” ideologiei comuniste, chiar după ani grei de închisoare, probabil că
percheziţia a fost ordonată să fie făcută foarte amănunţit. Primul lucru care mi-a venit în gând a fost micuţa fotografie a celor patru copilaşi în jurul mamei lor. Mi-am pus problema ce o să fac dacă va fi găsită şi nu aş fi vrut s-o pierd cu nici un chip. Am scos-o din 288ascunzătoarea de la cojoc şi mi-am zis că vreau să-i văd pentru ultima dată. I-am sorbit din ochi pe fiecare în parte îndelung, ca pentru ultima dată, hotărât că în mâna caraleilor nu o voi lăsa intactă. Am rupt-o frumuşel în două, apoi pe cele două bucăţi, suprapuse, le-am înjumătăţit din nou şi s-au făcut patru şi aşa mai departe până au ajuns nişte bucăţele mici de tot. Înainte de a le arunca, aşa ca să li se piardă urma, căci percheziţia se apropia ameninţător de locul unde eram eu, am dorit să mai văd dacă a rămas vreun căpşor întreg din numărul celor cinci. Spre uimirea mea, care a făcut ca să fiu străbătut de un fior din creştet până în tălpi, toate cele cinci capete au rămas intacte! Am zis: “Asta este o minune” şi am primit puterea şi hotărârea să nu le arunc. Am ascuns toate bucăţelele la locul lor, în căptuşeala de la cojoc. Am considerat ca un semn dumnezeiesc acest fapt; şi dacă Domnul a făcut minunea aceasta, o va face şi pe aceea de a le păstra până la ajungerea acasă, la cei dragi. Cu rugăciune, m-am încredinţat Domnului.
Un plutonier major, la care am ajuns la rând cu percheziţia, când mă vede îmi spune:”Ce e cu tine Iovine în acest lot? Nu se
poate să fii şi tu printre cei ireeducabili! E o greşeală!!” Nu a vusem nici un fel de tangenţe cu acest gardian şi mă miram de unde mă cunoaşte, şi încă pe nume…. Eu ştiam însă că nu este la mijloc vreo greşeală, din punctul de vedere al regimului politic şi al motivelor pentru care am fost arestat şi condamnat. Toţi am fost băgaţi la grămadă şi condamnaţi la ani grei de închisoare, şi cu toate astea, cu unii dintre cei condamnaţi, comuniştii-atei aveau răfuieli speciale, şi printre aceştia eram şi eu.
Aveam în inima o bucurie deosebită, căci eram pe punctul de a
sfârşi un alt episod al tranzitului meu prin Gherla: lacrimi, slăbiciuni,
boli, experienţe de neuitat, dar şi biruinţe spre gloria eternă a
Marelui nostru Mântuitor şi Domn, Isus Hristos! Mai aveam şi
bucuria că în acest lot a ajuns şi Popa Petru de la Batiz, despre
care auzisem de la alti fraţi din Oaste, dar pe care aveam să-l
întâlnesc abia acum. El a lucrat la bucătăria închisorii şi ca
polonicar la distribuirea mâncării pe celule.
Spre mirarea mea, în acest lot apare şi Pop Alexandru, care
era considerat inapt pentru orice fel de munci, din pricina văzului
289care era foarte slab, datorită unei anomalii serioase. Dacă voia să
citeasca ceva, trebuia să-şi apropie hârtia de unul dintre ochi care
era mai bun, până la 3-4 cm. Deci, era nedrept a se trimite în lagăre
de muncă un om inapt. Avea însă Pop Alexandru alte “virtuţi”,
acelea de a-i vinde pe fraţi, aşa că lesne a fost recrutat şi la
închisoare ca ”turnător”, de organele de Securitate. Aşa ceva au
vrut şi securiştii din Arad să facă din mine, când m-au arestat în
mod secret pentru prima dată… Mulţi au fost răpuşi de metodele
draconice pe care ei le-au folosit, la baza cărora a stat minciuna şi
crima. Domnul Isus l-a numit pe stăpânitorul lumii, pe Satan,
criminal şi mincinos, şi chiar “tatăl minciunii”, adică originatorul
acestui păcat care-l tăgăduieşte pe Dumnezeu!
Am plecat cu trenul, până la Brăila. De acolo, pe cunoscutul
bac, până la colonia Periprava. Drumul spre Deltă a fost extrem de
greu: două nopţi şi o zi. Colonia de munca Periprava. Auzisem
despre ea de la alţi deţinuţi, acum însă o voi cunoaşte în mod
nemijlocit. Bucuria a fost una singură, că în sfârşit am ajuns la
destinaţie. Nădejdea mea era şi aceea că ajuns la Periprava, voi
întâlni alţi fraţi în credinţa Domnului Isus, cu care mă voi bucura în
părtăşia în Cuvânt şi chiar la “frângerea pâinii”. În cazul frângerii
pâinii, unul dintre noi trebuia să renunţe la pâinea lui pe ziua aceea.
Muncile din Deltă au fost cunoscute mai ales prin tăierea stufului,
despre care au vorbit şi au scris alţii; eu nu am ajuns la tăiat stuf. În
schimb, odată repartizaţi în brigăzi, am ajuns la muncă de plantat
butaşi de vie. În felul acesta aveam să mai cunosc câte ceva şi din
tainele viticulturii. Numai că acum era iarnă în plin, decembrie şi
ianuarie. Drumul spre gospodăria unde urma să lucrăm a fost lung,
de 7-8 km, fiind transportaţi în remorci deschise, trase de tractoare.
Trebuia să stăm pe şezut în acele remorci, pe fundul cărora erau
ceva tulei de porumb, folosiţi de alţi deţinuţi încă din toamnă,
sfărâmaţi şi înghetaţi de toate ploile care au curs peste ei. Practic
am stat pe gheaţă şi, în plus, vânturile în Delta Dunării cu teren
deschis spre Răsărit şi Miazănoapte, băteau cu furie, uneori cu
ninsori, aşa că aveam împresia că zăpada nu va ajunge niciodată
să atingă pământul. Am suferit de frig cum greu se poate spune.
Un lucru cu totul neaşteptat avea să mă îmbucure mult, să văd
căile ascunse ale Domnului, cum a lucrat El şi în viaţa altor copii ai
290Săi, tocmai când regimul de detenţie se înăsprise faţă de noi. Cu
ocazia asasinării preşedintelui Statelor Unite J.F. Kenedy, care a
avut loc în timpul acela, gardienii ne batjocoreau, că sprijinul şi
speranţa noastră a deţinuţilor a trecut pe lumea cealaltă. Tocmai în
acele zile, fratele Popa Petru din Batiz a fost chemat într-o seară pe
înserate, să vină să-şi ridice pachetul venit de la familie, veste mare
şi bună pentru un deţinut. Întors în baracă cu pachetul, pentru care
i-am mulţumit împreună Domnului, mi-a spus ce se întâmplase
acolo. Gardianul tocmai îi verifica cele primite. Era rândul la o
punguţă cu mai multe cornuleţe făcute de soţia lui, ca pentru un soţ
iubit. Caraleul îi rupea cornuleţ cu cornuleţ, până ce au rămas doar
două, când s-a deschis uşa şi o suită de ofiţeri superiori de la
Bucureşti, de la Direcţia Penitenciarelor, a intrat înlăuntru. Când a
văzut cum i-a ciopârţit cornuleţele, unul dintre ofiţeri i-a spus:”Ce
faci, tovarăşe? De ce îţi baţi joc de cornuleţele acelea şi de
pachetul pe care l-a primit?” Subofiţerul cu pachetele a amuţit! ”Dă-i
pachetul şi lasă-l să se bucure de el!” Dar lucrurile nu au rămas
doar la atât. Cei ce primeau pachet, de obicei îl împărţeau cât mai
raţional, ca să aibă supliment la mancarea extrem de slabă ce ni se
dădea. La început, fratele Popa a folosit cornuleţele ciopârţite de
gardian şi le-a reţinut pe cele întregi la urmă. Într-o seară, a ajuns la
rând primul dintre cele două rămase. Ce să vedeţi? Înlăuntru era o
scrisoare de la soţia lui. Bucuria fratelui Popa a fost la culme. I-am
mulţumit Domnului din toată inima pentru harul acesta, pentru
minunea care a intervenit şi a curmat ruperea acelui cornuleţ. Seara
următoare a venit rândul ultimului cornuleţ. Când l-a rupt cu grijă,
înlăuntru era o fotografie a soţiei cu toţi copiii pe lângă ea, şi nu
erau puţini… A venit din nou la patul meu şi mi-a arătat fotografia,
pentru care am avut un nou prilej să-i mulţumim Domnului. Putem
spune cu deplină încredere că tot ce face Domnul e MINUNAT, ca şi
unul dintre cele 111 nume ale Domnului Isus din Sfânta Scriptură.
Unitatea în sânul Dumnezeirii este perfectă: Unul şi totuşi Trei, Trei
şi totuşi UNUL. Pentru această unitate S-a rugat Domnul Isus
pentru urmaşii Lui (Ioan 17). Când această unitate cu Capul slăvit al
Bisericii este o realitate, niciodată nu va fi între aceşti urmaşi ai lui
vreo luptă pentru putere, pentru întâietate.
Niciodată această unitate nu va fi supusă metodelor
democraţiei, doi împotriva a trei, sau invers… Toţi vor fi o unitate în
gândire, când s-a realizat dezbrăcarea de sine, gloria de sine,
despre care este scris în Filipeni 2:5-7. Nimic nu se ia pe apucate,
cu japca, în poporul lui Dumnezeu. De aceea, de când m-am întors
la Dumnezeu, nu am acceptat să fac parte dintr-un comitet sau sfat
de fraţi, care este o expresie a democraţiei atât de la modă în zilele
noastre. Darurile de slujire sunt o rânduire dumnezeiască, o ordine
stabilită de Dumnezeu, care se face prin selecţia realizată de Duhul
Sfânt. Aşa scrie la 1 Corinteni 12, despre daruri, iar în versetul 11
este arătat că aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh Sfânt, care îi
dă fiecăruia după cum vrea El, Duhul Sfânt, nu cum voieşte omul.
Sunt destui contrafăcători şi în zilele noastre, care au schimbat în
desfrânare ordinea divină. De aceea slujba în adunare este o operă
dumnezeiască, la care se supune cu bucurie şi ascultare orice copil
al lui Dumnezeu, care se supune Capului Hristos.
Asta trebuie spus sus şi tare, că nu avem voie să călcăm în
picioare Cuvântul lui Dumnezeu, nu avem voie să trecem peste ce
este scris! (1 Corinteni 4:6). Şi nu cum zice un auto-înscăunat
pastor, care a făcut şi el ceva studii de teologie aici. A ţinut să
afirme că el are ultimul cuvânt în orice problemă, după dictonul
latin: “Primus inter pares!” (primul între părţi). Aşa se face că a făcut
cu câţiva ani în urmă o nouă “constituţie a Bisericii, “după capul lui
şi nu după Hristos” şi l-a pus pe fiecare membru să o semneze. Cei
ce nu au vrut să semneze, fiindcă era împotriva Cuvântului lui
Dumnezeu, automat au fost lăsaţi pe dinafară.
Nu trebuie deplânsă înlăturarea dintr-o astfel de biserică, cu
astfel de păstor, ci ea trebuie părăsită (Evrei 13:13). “Să ieşim dar
afară din tabră la El să suferim ocara Lui.” Nu este de mirare că s-a
înscăunat prin rebeliune şi răscoală de tip comunist, căci învăţase
şi filosofia comunistă. De asemenea citise în ţară eseul “Locul
creştinului în societatea comunistă”. Autorul menţionează acolo că
revoluţia comunistă a avut nevoie la început de omul crud, fără
scrupule, gata să-i omoare şi pe cei din familia lui, şi l-au găsit
foarte repede, căci asta este natura omului în starea decăzută, cum
îl descrie Biblia. Dar după ce revoluţia a fost realizată, au avut
nevoie de un tip de om nou, bun, liniştit, mulţumit, prin care să-şi
292asigure la nesfârşit dominaţia asupra mulţimii. Dar acest tip nou de
om nu a mai apărut niciodată, ci “revoluţia” s-a dezvoltat într-o
dictatură tot mai cruntă, până când a falimentat cu totul.
Aşa se face că, inoculat cu morbul rebeliunii, m-a invitat şi pe
mine într-o seară la el acasă, împreună cu alţi bărbaţi din biserică,
şi ne-a spus textual:”Fraţilor, v-am chemat să vă spun că am
întocmit o listă cu 34 de semnături, în virtutea căreia spunem
păstorului să-şi ia catrafusele şi să plece!” Unul dintre cei invitaţi l-a
divulgat familiei păstorului şi… ce a urmat după aceea!!! Dorea
tinerelul teolog ca la terminarea anului 4, să-şi aibă o biserică
asigurată pentru el… prin uneltire mârşavă. Când a fost luat la
întrebări în comitetul bisericii şi de familie, a tăgăduit categoric, deşi
noi eram atâţia bărbaţi care am auzit acele vorbe. De ani de zile,
acel păstor s-a dovedit a fi mai degrabă un activist social religios,
decât un păstor al unor sărmane oi rămase fără păstori adevăraţi,
rânduiţi de Dumnezeu! Metoda lui a fost preluată şi de alţii şi să nu
ne mirăm, căci noi am ajuns la ceea ce zice Biblia despre “zilele din
urmă”.
În adevăratele adunări ale lui Dumnezeu există TEOCRAŢIA,
şi nu DEMOCRAŢIA. Conducerea de sus, Cârmuirea Divină şi nu
ce zice mulţimea, poporul, căci aceasta, împreună cu preoţii ei,
L-au dat morţii pe Fiul lui Dumnezeu, Domnul Slavei. A rămâne
într-o astfel de biserică, cu revoluţionari fără scrupule, este o
vătămare a onoarei MARELUI PĂSTOR AL OILOR, care a spus:
“Eu sunt Păstorul cel bun! Eu îmi dau viaţa pentru oi!” Pop
Alexandru, din Oastea Domnului, pe care a terfelit-o prin viaţa lui,
care i-a vândut pe fraţi şi i-a denigrat în faţa lumii, a venit “trimis” de
securiştii Biroului Special “K”, în Delta Dunării cu un singur scop: să
mă defaime şi să mă lanseze şi la Periprava că sunt colaboratorul
Securităţii şi că i-am trădat şi vândut pe fraţii mei de credinţă! Şi
minciuna asta a prins la unii, care voiau să-şi acopere nelegiuirile
lor prin denigrarea mea, dar cei mai mulţi au rămas neatinşi de
acest virus. Fiecare dintre noi avem să ne dovedim credincioşia faţă
de Domnul, prin viaţa trăită şi prin roadele rămase pe urmele
noastre. În lucrarea lui Dumnezeu este adeverit nu cel ce face
anumite lucruri, care pot fi făcute şi de păgâni, ci acela care trăieşte
în Hristos şi Hristos trăieşte în el.
293Cei apropiaţi mie au venit şi mi-au spus acest lucru şi m-au
slujit, printre ei şi domnul Prunduş Augustin, preot greco-catolic, cu
doctoratul în teologie luat la Roma. Cu dânsul am avut o bună
părtăşie în Cuvântul lui Dumnezeu. Acest om s-a opus cu toată
vigoarea defăimărilor lui Pop Alexandru (probabil auzise despre el
şi de la alţii ce a făcut în Oaste), aşa că poziţia lui demnă între mulţi
deţinuţi a fost bine primită şi apreciată. Domnul Almăjean, de care
am amintit în relatările despre munca la grădină, s-a dus într-o zi
direct la Pop A. să aibă o discuţie între patru ochi cu el, să-l înfrunte
şi să ceară dovezi:”Noi, cei care am lucrat la grădina închisorii atâta
vreme, l-am urmărit pe Iovin toţi, pas cu pas, şi nimeni nu a putut
spune nimic rău. Cum poţi să-l acuzi de lucruri pentru care nu poţi
să dai dovezi?” Pop i-a răspuns:”Şi eu am fost împreună cu el prin
celule, îl cunosc, aşa este cum ziceţi, dar nu am ce să fac!…” Cu
alte cuvinte spus:”Ăsta-i rolul pe care trebuie să îl joc. Am intrat în
horă şi trebuie să joc, căci altfel mă calcă alţii în picioare…” Bietul
de el, era robul Securităţii, a intrat în hora lor şi spera la o eliberare
mai curândă din închisoare… În luna ianuarie, la Periprava fiind,
m-am îmbolnăvit foarte grav şi am fost internat la baraca-staţionar
pentru cei bolnavi. Era vorba despre o revenire cu recrudescenţă a
insuficienţei hepatice, în care colecistul îmi crea suferinţe mari.
Medicii deţinuţi însărcinaţi cu dispensarul m-au chestionat de
antecedente la acest capitol. Erau doi medici cu acest serviciu
atunci. Eu le-am spus că am suferit mult şi am fost tratat pentru
diagnosticul de “lambliază”. Tratamentul a fost, după multe sondaje
duodenal, cu nişte pastile mici de culoare galbenă, cu numele de
atebrină. Doctorul deţinut mi-a făcut şi el sondaj duodenal şi mi-a
administrat atâta atebrină, zile în şir, până m-am făcut galben de tot
şi eu nu ştiam, că oglinzi nu erau şi nici nu mi s-a spus. Dar într-o
dimineaţă a venit comandantul lagărului din Periprava, un bărbat
înalt şi zdravăn, cu gradul de maior, şi a ordonat ca toată lumea, şi
cei grav bolnavi, să iasă în curte la numărătoare. Aşa am ieşit şi eu,
cum am putut… Cum m-a ochit maiorul pe mine dintre 1000 de
deţinuţi, galben ca ceara, i-a întrebat pe doctorii deţinuţi:”Dar ce aşi
fpcut cu deşinutul pla, de este galben ca ceară?” Am ajuns intoxicat
de atebrină, căci doctorii deţinuţi nu aveau laboratoare sau alte
facilităţi să poată analiza rezultatul unui tratament. Bietul medic, a
făcut experienţă pe mine, nu pot şti sigur cu ce scop; bănuieli am
avut, dar nu şi dovezi sigure.În aceste condiţii, l-am invitat prin cineva pe Pop Alexandru să
vină până la infirmerie, că vreau să-i vorbesc. Eu primisem gândul
că sunt la un pas de moarte şi să-i ofer posibilitatea unei confesări,
să nu rămână în păcatele lui legat pentru eternitate, cum a declarat
Domnul Isus în Ioan 20:23. Ca să-i ofer şansa cea mai bună, i-am
spus, că nu ştiu să îl fi supărat cu ceva în timpul cât am stat
împreună în celule la Gherla. Dar dacă totuşi a fost ceva considerat
de el aşa, eu îl rog să mă ierte, în Numele Domnului. Asta cu atât
mai mult cu cât eu poate voi pleca pe drumul fără întoarcere. El a
rămas surprins de gestul meu neaşteptat şi nu a putut răspunde
nimic…
Cu Szke Ladislau nu m-am mai putut întâlni după ce fusesem
în celula 90 împreună, ca să putem avea explicaţiile necesare celor
întâmplate. Am oarecum convingerea că Pop a strecurat în mintea
lui Ladislau gândul că sunt informator al Securităţii şi că i-am
vândut pe fraţi. În lipsa lui Szke, care s-a retras cu totul din orice fel
de legătură cu mine, Pop a avut tot timpul să se ocupe de mine, cu
privire la care a primit sarcini speciale. Cred că prin formula lui cu
postul negru de o zi şi cu cercetarea de sine până în pruncie, ca să
ne cunoaştem şi să ştim de ce trebuie să ne pocăim, o fi vrut să afle
mărturisiri intime de ale mele, ca apoi să le aducă la cunoştinţa
securiştilor, ca aceştia să ştie cum să mă destrame şi să ajung şi eu
colaborator al lor… Totul a rămas însă nefructificat, căci eu fusesem
scos din nou la munci. De altfel, nici nu ar fi avut ce afla, deoarece
chiar şi înainte de întoarcerea la Dumnezeu, în relaţiile cu oamenii
am trăit într-un chip onest şi respectuos.
Ultimul lucru pe care îl amintesc despre Pop Alexandru este
acela că după vreo doi ani după eliberare a venit la Arad şi m-a
căutat în mod special ca să-şi ceară iertare pentru felul cum s-a
purtat faţă de mine la închisoare. Şi l-am iertat, după Cuvântul lui
Dumnezeu, l-am dus şi la adunare, unde l-am prezentat, şi a fost
primit să ia Cuvântul. La fel, l-am dus şi la fraţii ţigani. Nu ştiu şi nici
nu am aflat cum şi-o fi rezolvat problemele cu fraţii din Oastea
Domnului şi dacă ar mai fi putut fi iertat de aceştia. Cert este că
Traian Dorz, în memoriile lui scrise şi publicate, spune lucruri foarte
grele la adresa lui. Semn că nu a avut loc vreo împăcare. Noi ştim
despre un alt Alexandru, din Noul Testament, care i-a făcut mult rău
295apostolului Pavel şi pe care, împreuna cu Filet, i-a dat pe mâna
Satanei, ca să se înveţe să nu hulească. Păcatele lor au fost că au
pierdut un cuget curat şi astfel au suferit naufragiul cu privire la
credinţă (1 Timotei 1:20).
Marea binecuvântare de care am avut parte la Periprava a fost
reîntâlnirea cu mai mulţi fraţi betanişti, dintre care pe unii i-am
cunoscut, iar pe alţii nu. Primul dintre ei îl amintesc pe fratele Dezsi
Zoltan, preot reformat, cu care am stat mai multe săptămâni în
baraca dispensar. El suferea de tuberculoză pulmonară. Zoli, cum îi
spuneam noi, le-a mărturisit celorlalţi betanişti că Domnul l-a
cercetat prin legătura cu mine şi el s-a întors cu adevărat la Domnul
prin părtăşia cu mine. El fusese în celulă şi cu Niculiţă Moldoveanu,
de la care învăţase o cântare pe care o cântam împreună adeseori
în duet, eu melodia, iar el basul. Avea o frumoasă voce de bariton.
Cântarea era:” Cer senin, cer senin, plin eşti de lumină, plin/Vino-n
viaţa mea, vin după tine suspin/Cer senin, cer senin.”
Dar cu noi îi aveam în părtăşie şi la frângerea pâinii pe Iakab
Alexandru şi pe unii de care nu îmi amintese numele lor. De la
baptişti era Balog Adalbert, de la Oaste era Popa Petru. Un avocat
din Oradea, s-a convertit la credinţă prin legătura cu fraţii din
închisoare. Cu ocazia unei strângeri laolaltă la Periprava, am
amintit ceva din Cuvânt în legătură cu botezul, cu totul
neintenţionat. Din acel moment, Popa Petru s-a supărat atât de
tare, că a rupt orice legătură cu noi. Mi-a părut rău de această
întâmplare şi nu mi-am dat seama în acele clipe că doctrinarii
Oastei Domnului ţin morţiş la botezul copiilor mici, cum se practică
în biserica ortodoxă. Eu nu am avut nici cea mai vagă intenţie în ce
am spus, dar am înţeles cu durere cât de sectari sunt unii.
Boala mea s-a agravat însă, şi nu mai ştiam ce este de făcut,
decât să privese la cer, căci Domnul are orice soluţie şi ia aminte la
nevoile mele, aşa că voia Lui pentru mine era mai sfântă ca orice
pe pământ. Cine vine la mine la infirmerie într-o zi? Fratele avocat
care tocmai primise pachet de la soţia lui. În pachet erau şi zece
fiole de extract de ficat, cu vitamina B12. El îmi spune cu o faţă
radioasă:”Eu mă simt sănătos şi nu am nevoie de ele. Am primit un
îndemn să ţi le dau ţie, ştiu că aşa ceva îţi va prinde bine.” Pentru
această faptă, el a plecat foarte fericit înapoi la baraca lui.
296Îndată le-am predat unuia dintre cei doi doctori cu rugămintea
să mi le administreze. Mai luasem de multe ori înainte de a intra la
închisoare şi ştiam că sunt foarte dureroase în ţesutul muscular,
unde pătrund. Dar acum nu mai era problemă de acele dureri, aşa
că medicul i-a încredinţat felcerului deţinut sarcina să mi le
administreze. Tratamentul a început chiar în ziua aceea. Felcerul
mi-a spus să mă întorc cu faţa în jos şi unul din şolduri să-l las
descoperit. Am tras cu coada ochiului să văd ce face şi am văzut că
a tăiat cu lama vârful fiolei şi a tras conţinutul în seringă. Mă
aşteptam acum la durerile din muşchi, dar spre surprinderea mea,
nimic nu s-a întâmplat, nu m-a durut decât înţepătura uşoară a
acului. Îndată mi-am întors capul să-l văd ce face, iar el, întors cu
spatele spre mine, a golit conţinutul seringii pe pământul din
baracă. Nu am obiectat nimic. După ce a plecat, m-am uitat să văd
locul unde a golit seringa şi am văzut clar pata de lichid pe sol…
Bucuria pe care am avut-o când mi-au fost dăruite injecţiile cu
câteva ore mai devreme s-a dus!
Atunci am strigat în rugăciune la Domnul şi am zis:”Doamne,
dacă nu intervii Tu, sunt pierdut!” Mi-am dat seama că era un om
care îi ura pe “pocăiţi”, că or fi ajuns la el veştile pe care amicul Pop
le-a răspândit peste tot… Acum Pop nu mai era în colonie, a
dispărut subit şi am înţeles că a fost dus înapoi la Gherla, să dea
raportul stăpânilor lui şi să îl mai poată folosi acolo şi în alte cazuri.
Şi-a împlinit slujba până la capăt cu privire la mine.
Încă nu-i împărtăşisem nici unuia dintre fraţi nimic, doar
Domnului în rugăciune, şi a şi venit un ordin ca felcerul să meargă
în brigada de lucru la câmp, că sunt destui cei doi medici, pentru
munca pe care o au de făcut. Fulgerător a intervenit Dumnezeu şi
felcerul şi-a terminat munca la infirmerie odată cu injecţia pe care
mi-a ratat-o voit. Le-am împărtăşit apoi experienţa fraţilor, şi bucuria
noastră în Domnul a fost mare. Mai aveam nouă fiole, pe care mi
le-a administrat apoi unul dintre medici, cu mare conştinciozitate.
Situaţia mea s-a îmbunăţăţit simţitor. Gălbeneala cauzată de
atebrină a dispărut. MĂRIT SĂ FIE DOMNUL CEL VREDNIC DE
LAUDĂ! AMIN!
Aşa am ajuns la sfârşitul lunii februarie, în ultima zi, care era o
zi de an bisect, adică luna avea 29 de zile, cum se întâmplă tot la
297patru ani. Cerul era acoperit cu nori şi de dimineaţa a început să
ningă puternic. Zăceam încă bolnav în baraca în care eram de atâta
vreme, când am primit înlăuntrul meu o comandă clară:
– Scoală-te şi te îmbracă. Ia pufoaica pe tine şi iesi în curte!
M-am conformat îndată şi am luat-o pe liziera de Răsărit a
coloniei. Ajuns acolo, m-a năpădit o bucurie cerească, aşa cum nu
poate da lumea aceasta. A fost o repetare a experienţei din iunie
1959, când eram la Timişoara şi mi s-au pus lanţurile la picioare.
Mă rugam şi-i mulţumeam Domnului pentru harul special care mi-a
fost rezervat acelei zile. Prezenţa lui Dumnezeu o trăiam aievea şi
Duhul Sfânt m-a umplut cu har şi cu o plinătate de binecuvântare
ce se revărsa asupra mea cu atâta intensitate, încât nu o mai
puteam suporta. Simţeam că mor sub povara ei şi a trebuit să mă
rog:“Doamne Tată, Te rog în Numele Domnului Isus, opreşte
această stare de binecuvântare; este prea mare pentru mine şi nu o
mai pot suporta, simt că mor dacă continuă aşa şi nu sunt vrednic
de o aşa moarte slăvită! Mulţumesc Tată, în Numele Fiului Tău,
Amin!”
În cipa următoare, nivelul extazului spiritual ce mi s-a dat de
sus a coborât la nivelul la care am putut suporta povara de slavă pe
care am primit-o de la Domnul! Am început să cânt, cântare după
cântare, în timp ce mă plimbam în sus şi în jos pe liziera de Est a
lagărului de la Periprava. Mi-am croit prin zăpadă poteca mea, pe
care nu circula nimeni în afară de mine, iar la cântările mele asista
nu numai cerul, ci şi cele trei sentinele din trupele de Securitate,
care ne păzeau, doi la colţuri şi unul la turela din mijloc. A fost
posibil acest lucru, fără să se sesizeze vreun gardian, deoarece
între mine şi poartă, unde erau gardienii, era în funcţie un motor
puternic, care genera curent electric pentru colonie. Era o explicaţie
a mea raţională în acele momente, sau poate a fost o minune, cum
minune a fost şi fericirea pe care am trăit-o. Ziua de 29 februarie
1964, an bisect, a rămas pentru mine de neuitat. Când vreau să
stabilesc în ce an va fi un nou an bisect, întotdeauna încep
socoteala de la anul 1964, când eu eram în lagăr la Periprava, şi în
care Domnul mi-a ridicat un stâlp de aducere-aminte a gloriei Sale,
a prezenţei Sale. Mărit să fie Domnul! A fost o întărire a mea în
credinţă, pentru etapele care aveau să urmeze. Am împărtăşit cu
298fratele Dezsi cele petrecute şi ne-am încredinţat împreună în mâna
cea bună a Domnului, iar după aceea şi cu alţi fraţi cu care am avut
părtăşie.
În luna martie o parte dintre deţinuţi am fost mutaţi la colonia
Grind, care era la Răsărit de Periprava.”


Istorie recentă, prigoana nevăzută a KGB împotriva credincioșilor din URSS (4)…și o explicație.

9 iulie 2013

Explicație:
Motivul pentru care postez aceste citate din cartea menționată este că doresc să arăt (și cei ce aveți timp să citiți, vă puteți convinge) cum atât în fosta URSS cât și în țările dominate de ei, religia oficială a fost transformată într-o ierarhie supusă statului, supunere supravegheată de agenți ai serviciilor secrete. Nu împărtășesc viziunea clericală a respectivilor ”separați” și în discuțiile cu ei le-am spus-o clar. Fiul lui Kriucikov (autorul cărții) a fost câteva zile în casa noastră acum mai bine de 10 ani, împreună cu bătrânul Dubovoi(92 de ani). Cu Kriucikov jr. am avut vii schimburi de opinii, poziția scripturală fiind și pentru ei încă o țintă din păcate neurmărită. Imaginea de creștinism triumfător afișată de carte nu o împărtășesc, realitatea e destul de diferită. Dar pentru scopul propus, a vedea cum KGB conducea cu abilitate bietele ierarhii de popi pocăiți, cartea e bună. Iarăși prigoanele au fost reale și dure, mulți au murit, eu cred că mult mai mulți decât se știe. Dar oare pentru ce va fi Marea Judecată?

Citat:
”Lumea ateistă, amestecându-se mereu în chestiunile bisericii, a format îndelung şi cu minuţiozitate o conducere din oameni care nu-I fuseseră credincioşi Domnului şi învăţăturii Lui. Iată de ce în vremurile de grea cumpănă nu numai că n-a răsunat îndemnul la  rugăciune, ci s-a descoperit trădarea făţişă şi sprijinul acordat prigonitorilor. Lumea ataca din exterior, iar slujitorii care se lepădaseră de Domnul — din interior. Ateii puneau lacăte la uşile caselor de rugăciune; apostaţii, expediind instrucţiuni secrete, „puneau lacăte“ la gura celor ce predicau şi se rugau Domnului.”
sursa, pag 168


Istorie recentă, prigoana nevăzută a KGB împotriva credincioșilor din URSS (3)

9 iulie 2013

” Efectivul de bază al acestui centru e format din oameni care şi-au dat consimţământul să colaboreze în taină cu organele puterii, lucru pe care îl şi înfăptuiesc deja de un sfert de veac pricinuind nenumărate dureri poporului lui Dumnezeu. Căderea acestor oameni e mai mult decât îngrozitoare! Ştim că „mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască“ şi Dumnezeu îi iartă pe cei ce se pocăiesc. Dar în persoana VSEHB(Verhovnîi Sovet Evangheliskih-Hristian-Baptistov, Consiliul Superior al Creștinilor Evanghelici și Baptiști) noi avem de-a face cu oameni care nu numai că nu se pocăiesc, ci fac noi nelegiuiri şi chiar îşi apără cu îndârjire apostazia
păcătoasă. Avem de-a face cu un sistem centralizat de slujitori, bine închegat prin legăturile cu statul, care, în ultimii ani, şi-a completat rândurile cu cadre tinere, pregătite special de organele securităţii, punându-se astfel o temelie pentru viitor. Orice păcat conştient, de care ei nu se pocăiesc, duce la moartea duhovnicească.
Istoria creştinismului cunoaşte o mulţime de cazuri când vârfurile ierarhice şi centrele religioase se abăteau de la adevăr, dar ea nu cunoaşte cazuri când aceste centre religioase s-ar fi pocăit. Pornind pe calea abaterii, conducătorii duhovniceşti decădeau din ce în ce mai mult. Nici un sobor, nici un congres, ţinute de ei, n-au dus la schimbări esenţiale. Nu i-a sfinţit nici afilierea la ei a curentelor religioase înrudite, nici creşterea numerică a rândurilor.
Aşa s-a întâmplat şi cu VSEHB. El a pornit pe calea împotrivirii conştiente faţă de Dumnezeu şi nu se mai poate întoarce înapoi. Pentru lume e convenabil un asemenea centru şi de aceea a contribuit la alăturarea la el a creştinilor de credinţă evanghelică, a creştinilor în duhul apostolilor, a menoniţilor ş. a. Dar toate acestea nu i-au făcut sfinţi pe apostaţi. Dimpotrivă, necurăţia a înghiţit tot ce era sfânt în aceste uniuni, căci „puţin aluat dospeşte toată plămădeala“. N-ar fi adus nimic nici unirea noastră cu VSEHB. Nu va îndrepta situaţia nici schimbarea parţială, treptată a unui slujitor cu altul, căci în locul oricăruia dintre slujitorii VSEHB şi în locul prezbiterilor superiori sunt întotdeauna câţiva candidaţi asemenea lor.”

sursa, pag 158


Istorie recentă, prigoana nevăzută a KGB împotriva credincioșilor din URSS (2)

8 iulie 2013

”Prezbiterii superiori ai VSEHB(Consiliul Superior al Creștinilor evanghelici și baptiști) se duc prin oraşe şi sate propunând înregistrarea bisericilor neînregistrate. Ei sunt gata să-i numească prezbiteri pe oricare slujitori, dar cu o condiţie: biserica să recunoască VSEHB-ul şi să se supună regulamentelor şi directivelor lui.
Ce i-a determinat totuşi pe slujitorii VSEHB şi pe reprezentanţii lui din regiuni la o asemenea abatere de la planurile iniţiale? Bineînţeles că nu dragostea faţă de lucrarea lui Dumnezeu, ci viclenia perfidă, prin care ei vor să-şi păstreze situaţia dominantă în biserică şi să ducă definitiv biserica în robia lumii.
Noi nu suntem împotriva înregistrării, dar înregistrarea sub conducerea VSEHB este o colaborare cu nişte „suflete preacurvare“ din punct de vedere spiritual, cu trădătorii lucrării lui Dumnezeu (Iac. 4: 4; Is. 57: 9).
Biserica nu are nevoie de case de rugăciune unde nu va fi Hristos, Capul ei, unde la adunarea de duminică, slujitorul va osândi cu elocvenţă fapta lui Iuda, iar luni va sta cu un cuget liniştit în cabinetul împuternicitului Consiliului Afacerilor Religioase şi va împleti împreună cu el mreje pentru slăbirea şi înăbuşirea lucrării lui Dumnezeu.”

sursa, pag 100


Istorie recentă, prigoana nevăzută a KGB împotriva credincioșilor din URSS (1)

8 iulie 2013

”După cumplitele represiuni de masă, după ce în biserică s-au infiltrat o mulţime de feluriţi agenţi şi ea se afla, de fapt, sub  conducerea ilegală a statului, organele de stat modelau deja după voia lor, ca din lut, consilii convenabile lor. Tot personalul de prezbiteri superiori (52 pers.) era numit de Prezidiul VSEHB numai prin punerea de acord cu împuternicitul pentru Afacerile Religioase şi cu permisiunea împuternicitului KGB (în documentele de serviciu această instituţie era numită vecinii“). Ei aveau dosare pentru fiecare slujitor. În fiece an împuternicitul KGB şi cel al Consiliului Afacerilor Religioase îi scriau două caracteristici prezbiterului superior şi, în baza lor, la Moscova se lua hotărârea: a i se prelungi ori nu termenul de valabilitate al legitimaţiei
de prezbiter superior pentru anul viitor. Astfel se efectua selecţia calitativă a slujitorilor. Chestiunea alegerii slujitorilor se rezolva în cabinetele serviciilor secrete.
Reţeaua largă de împuterniciţi pentru problemele cultelor realizează pe cale centralizată numirea forţată şi ilicită a slujitorilor plăcuţi lor şi, acţionând prin ei, dezmembrează biserica. Pe baza cărei legi se face? În virtutea cărei legi împuterniciţii primesc listele membrilor bisericilor, listele celor botezaţi, informaţii despre cei ce abia încep a frecventa adunările şi chiar informaţii despre cei ce s-au pocăit?
Toate acestea se fac contrar legii. 
      Aceste informaţii detaliate, primite regulat, sunt necesare pentru a şti unde locuiesc credincioşii, unde
lucrează ori învaţă, pentru a se duce cu ei o luptă ilegală şi a-i persecuta din toate părţile şi în tot felul“.”

sursa, pag 23


Metoda de prigonire cea mai odioasă: înfiltrarea

10 februarie 2013

Citatul este luat de aici: O mare trezire a secolului XX .  Cartea, tradusă din limba rusă, tratează din interior chestiunea  prigonirii creștinilor evanghelici din fosta URSS, o prigonire greu de văzut, condusă sub masca unei libertăți de fațadă. Această fațadă este și astăzi în țările din Estul Europei Biserica Oficială de orice nuanță.
Clerul instalat atunci continuă ”piesa” de teatru religios fără jenă, rușine sau teamă.

” În această ordine de idei, nu putem trece sub tăcere nici metoda cea mai odioasă de oprimare a bisericiiampla pătrundere în ea a Comitetului Securităţii de Stat, cu scopul de a lua în mâinile sale conducerea bisericii din interior.
Începutul infiltrării forţate datează încă de la sfârşitul anilor ’20, dar a luat o deosebită amploare în perioada represaliilor de masă şi în special în perioada războiului, precum şi în cea postbelică. Această operaţie metodică a durat mai mult de patruzeci de ani, până ce slujitorii care au acceptat să colaboreze cu KGB-ul şi cu Consiliul Afacerilor Religioase s-au văzut plasaţi temeinic aproape în toate posturile de răspundere ale bisericii oficiale, a cărei conducere se află acum deja în întregime într-o absolută unitate cu organele amintite fiind pe deplin dirijată de ele.
Şi unii şi alţii sunt nevoiţi să ascundă după un văl gros al tainei alianţa încheiată între ei înţelegând prea bine că toţi oamenii — atât credincioşi, cât şi necredincioşi — consideră drept crimă o astfel de colaborare.
În aceste condiţii, frăţietatea noastră renăscută, care, după ce şi-a curăţat cugetul prin pocăinţă, rămâne, cu preţul multor jertfe, pe calea slujirii independente lui Dumnezeu, este considerată de organele KGB-ului şi de Consiliul Afacerilor Religioase drept o ispită primejdioasă pentru alţii, drept un pericol de a pierde controlul asupra bisericii în general.
Iată de ce şi-au îndreptat ei acum toate eforturile pentru a duce frăţietatea noastră cu orice preţ la o similară dependenţă de ateism.
Rămânând consecvent pe poziţia loialităţii şi a atitudinii pozitive faţă de stat, suntem totuşi nevoiţi să refuzăm colaborarea ilegală ce ni se impune, mărturisind totodată că n-o facem dintr-o simplă încăpăţânare, ci, deoarece ea determină un sfârşit tragic al destinului nostru de creştini, iar credinţa noastră îşi pierde orice sens.”

O mare trezire a secolului XX, pag 444, recomand descărcarea pdf, se citește mai ușor


”Eu amestecam materialul, iar tata aducea apă…” Casa lui Traian Dorz din Sânicoara (lângă Cluj)

23 ianuarie 2013

Cine a citit ”Hristos mărturia mea” își amintește perioada când Traian Dorz a locuit în Sânicoara, chiar și-a construit o casă în sat. Casa există și acum.

(Completare 23 feb: am făcut vineri 19 feb o altă poză la casă, treceam pe-acolo. Au înflorit ghioceii.)

casadorz

Citat 1: ” în primăvara lui 1957, nemaiputând locui la Simeria, am zis că mă mut oriunde, numai să găsesc un serviciu şi un loc uşor cu o margine de apă să-mi pot face o căsuţă cât de modestă. Domnul a făcut să vină tocmai atunci la mine două surori din Sânicoară de lângă Cluj şi m-au chemat să mă mut, căci este un astfel de loc la ei şi aş putea locui acolo.

Am mers chiar atunci cu ele. Am aflat un loc de casă lângă Someş şi omul îl vindea. Era pe el o căsuţă dărâmată pe jumătate de o bombă în război. Era acoperită cu coceni de porumb. Locuise acolo un ţigan – fierar care acum îşi făcuse altundeva o casă bună şi se mutase. Voi putea sta şi eu acolo până ce îmi voi putea face o căsuţă pe acest loc frumos, înconjurat cu salcâmi şi apoi să-mi aflu un serviciu.

M-am mutat în coliba acoperită cu coceni. Au venit acolo şi părinţii mei alungaţi de pe acasă de măsurile insuportabile ce se luaseră în sat împotriva lor. Şi am început să strângem câte un ţăruş, câte un cui, câte o piatră, pentru noua noastră locuinţă.

Au vândut de pe acasă tot ce mai puteau şi am început construcţia, cu piatră adusă din dealul vechi, cu carele fraţilor din Sânicoară. În loc de mortar foloseam pământ muiat cu apă. Pentru pereţi am adus zgură de locomotivă de la gara apropiată; o amestecam cu ghips. Turnam două scânduri, apoi iarăşi mutam scândurile până ce înălţăm un perete. După aceea altul – şi tot aşa. Eu amestecam materialul, iar tata aducea apă cu două găleţi, până ce am terminat astfel numai noi doi toţi pereţii casei cu două camere, bucătărie şi cămară. Lemnăria pentru acoperiş au pregătit-o trei fraţi, iar pentru acoperiş am cumpărat nişte tablă veche de la un om care o arunca. Când a fost acoperită, am revopsit şi am tencuit totul.

În primăvara anului 1958 ne-am mutat în casă nouă….”

Fotografia am făcut-o în primăvara anului trecut(2012). Locația o știu de la gazda soției mele, sora Veronica, crescută în Sânicoara. În urmă cu peste 25 de ani, sora Veronica ne povestea cum prin anii 57-58 mergeau la lucru cu Traian Dorz ”sub coastă” și învățau cântări. Ne-a învățat și o cântare pe care o învățase de la Traian Dorz: ”Atunci când se va întoarce Israel!” Acum vre-o zece ani am dus-o pe sora Veronica  cu mașina prin sat la rudele ei și am rugat-o să ne arate casa lui traian Dorz”. ”Asta e!” mi-a zis.
casatraiandorz

Citat 2(1964, eliberarea din Gherla): ”Am ajuns la Cluj trecând pe lângă Sânicoară, unde făcusem cu mâinile mele şi ale alor mei, casa care mi-a fost confiscată împreună cu tot ce aveam acolo. Poate că ni se va reda – ca să avem şi noi unde să locuim… – acum după ce s-a văzut că fusesem condamnaţi pe nedrept. Poate că nu… Dacă anii chinuiţi nu ni se mai pot da înapoi, să ne fie redate măcar cele ce ne-au fost confiscate prin aceeaşi nedreptate prin care am fost condamnaţi. Ar fi drept şi ar fi măcar asta cinstit.”

L-am iubit pe Traian Dorz, i-am iubit cântările, mi-au marcat conștiința: ”Preaiubitul meu e Unul”, ”De dorul tău”, etc deși astăzi nu împărtășesc acel entuzism, m-am uitat la sfârșitul viețuirii și nu-i urmez pilda.


A existat Biserica Subterană?

24 decembrie 2012

A existat Biserica Subterană?

Cărțile lui Wurmbrand arată că a existat. Chiar că creștinii ”subterani” ar fi fost mai mulți decât ceilalți.
Cine citește cărțile lui Wurmbrand (așa cum le-am citit eu prima dată după revoluție) are impresia că omul fabulează.
Păreau scrise pentru cititorul naiv din vest. Eu, crescut în comunism habar n-aveam de cele scrise în cărțile lui Wurmbrand.
Fusesem da, pe la adunări ale Oastei Domnului pe la case, chiar la baptiști, unde fusesem crescut ne adunam și pe la case(prin anii 80), dar părea exagerat să numești acele adunări Biserica Subterană.
Citind, mi se părea că R W fabulează.
Dar oare chiar n-a existat …să nu-i zicem biserică, o mișcare creștină nesupusă controlului de stat atunci?

Lucrurile trebuiesc privite istoric, pe ani.

În anii 50 oamenii se apropiau de Dumnezeu cu zecile de mii. Trecuse războiul, foametea, lipsurile, condiții care-l aduc pe om la realitate. A te aduna prin case era norma atunci, biserici(construcții) de pocăiți erau puține și mici (excepție vestul țării).
Autorizații se dădeau greu, atât de deschidere de adunări cât și de construcție.
Oastea Domnului era complet ilegală, parte din adunările de baptiști, darbyști, frați, penticostali(cele mai mici de 20 de membrii) și încă multe alte rămurele nu aveau numărul necesar și nici statul nu se grăbea să dea autorizații.
Se urmărea atunci lichidarea religiei.

În anii 60 lucrurile au continuat tot așa deși se strânsese lațul controlului informativ. Plase de informatori atrași sau înfiltrați colectau tone de maculatură informativă săptămânal, materie primă pentru fabrica de distrus conștiințe, adunări, biserici, anturaje, cum le ziceau ei.
Paralel, prin împuterniciții de culte, prin agenturile din culte(conducerile cultelor erau de fapt agenții ale securității), prin rezidenții din culte(e instructiv de aflat ce rol diabolic au avut aceștia) și prin miile de agenți mai mult sau mai puțin voluntari sau conștienți, informațiile digerate de creierele diabolice ale aparatului represiv erau transformate în gunoi operativ, pe înțelesul de azi: acțiuni de distrugere din interior a tot ce nu se supunea controlului lor.

Anii 70 au adus schimbarea. Wurmbrand a fost cumpărat în 1965, a ajuns în vest și a început să vorbească și mai ales să scrie.  Biserica subterană din comunism era subiectul cărților lui. Vesticii începeau să fie interesați de subiect. Veneau în țară și căutau Biserica subterană. O găseau, nu era greu. Făceau poze, scriau rapoarte.
Pentru conducerea comunistă de atunci aceste lucruri sunau urât. Nu era bine. Picioarele comunismului triumfător tremurau din cauza unui biet predicatoraș care nu-și ținea gura…și pana.
Acestui om trebuia să i se închidă gura.
S-au folosit mai multe metode.

Prima și principala: să se dovedească că Wurmbrand este un mincinos.
Biserica subterană? Așa ceva nici nu există.
Poftiți străinilor și vedeți, căutați, toți creștinii din Romania se ”închină” în temple. Nu există underground church, nu există prigoană. La noi e libertate.

Cum s-a procedat?
Pe mai multe planuri. Acțiunile au continuat de-a lungul anilor 70, apoi 80, până la revoluție și vorba poveștii…poate continuă și trăiesc și astăzi. N-am încălecat pe-o șa și nu vă scriu povești, să nu subestimăm puterea obiceiului profitabil, o armată antrenată să mintă cu câștig, nu se va demobiliza de la sine din conștiința care n-o are.

1. S-au dat autorizații tuturor adunărelelor, cel puțin ca filiale(filii, ca să nu crească numărul de biserici).
2.Toți ”dizidenții” au fost ”curtați” să intre în culte, momiți cu funcții unii din ei.
3.Adunările care nu au vrut să intre în culte au fost dezbinate după metoda clasică a destrămării de anturaje(înfiltrări din greu, partizanări dirijate, centralizări și izolări).
4.Pastorii (prezbiterii) oficiali (majoritatea agenți fideli și până azi nepocăiți) ai bisericilor oficiale au primit ca sarcină ca pe raza lor de acțiune să nu existe ”biserici subterane”.
5.Majoritatea  pastorilor oficiali făceau o muncă de slugoi ai pântecelui, mergând în vest sau de la amvoanele din țară urlând de câtă libertate avem parte în România. Pașaportul tuturor interzis se dădea cu mărinimie predicatorilor ce promiteau să-și ardă tămâia  jertfei lor pe altarul Osanalelor Libertății comuniste. Și jertfeau cu sârg, în scris și verbal.
6.Adunările Oastei Domnului au fost invitate în biserici, de către preoți grijulii, vestiții preoți democrați, comuniști.

Astfel că sfârșitul anilor 80 pentru un turist sau ziarist din vest venit să se documenteze în România, ar fi fost aproape imposibil de găsit chiar un pui de biserică subterană.

Realitatea este însă alta. Forma de persecuție fără lanțuri, prin control informativ strict a construit și a lăsat chiar după revoluție un aparat de control perfect uns, alcătuit din agenți instruiți să corupă și să mintă, sub forma unui cler pestriț, pe fiecare palier religios (culte diferite, secte adesea ostile una alteia) , toți jucându-și rolurile de ”frați”, ”prezbiteri” sau pastori ce au grijă de turmă, să nu se rătăcească. Comuniștii au creat pentru a înșela vestul o ”biserică de fațadă” ca toată lumea lor comunistă, cu oamenii lor jucând roluri de creștini, iar creștinii (cei inconștienți) au devenit degradați în roluri de figuranți ai unor teatre a căror regii și scenarii nu le pricepeau.
Când acest teatru s-a deschis în 1989, vizitatorii au putut vedea o scenă în care toate rolurile erau magistral jucate.
Piesa a continuat, cine avea puterea s-o oprească, nu dorea iar cine ar fi dorit, n-ar fi avut puterea.
Ajutoare după revoluție, sponsorizări, ”desigur ”fraților”, primim cu drag, noi suntem săraci”…..și n-au cruțat turma, cum a spus apostolul. Lepădarea de sine rămăsese mințiților de pe ultimele bănci ce dădeau din mâini a lehamite.
”Catedrale ne trebuie”, că altfel nu avem cum spăla banii pe care insistent ni-i împingeți sau deșănțat vi-i cerșim.
Și tot așa.

A existat biserică subterană? Până în anii 60-70 a existat așa cum a scris Wurmbrand.
După 70 a existat și a rămas până astăzi un altfel de biserică subterană, una a foștilor agenți, rezidenți, informatori și teleghidați, una a lupilor în piele de oaie, a celor furișați și strecurați să pândească, a celor cocoțați sus de comuniști și de istorie și păstrați de miopia celor drogați de ei.
Ce e subteran și ce e ”supra”-teran aici?
Cei ce credem suntem de sus, suntem sus, în locurile cerești în Cristos Isus.
Cei ce lucrează pe ascuns, cei ce nu ies la lumină sunt de jos, din adânc. Ei sunt totuși ușor de recunoscut după faptele lor. Ei sunt până astăzi ”subteranii”, cei ce lucrează ca și cârtița.

Dar aceste lucruri au fost încercări. Încercați ca argintul înseamnă încercați de gura care te laudă.
La aceste încercări am căzut și eu cu brio. Scriu cu durere nu cu of. N-am treabă cu nimeni, nu vreau ce are nimeni, dar un adevăr trebuie spus cu tot riscul.


Lecțiile trecutului

21 noiembrie 2012

Prin această postare continui prezentarea unor file dintr-o istorie aproape necunoscută: istoria persecuțiilor asupra creștinilor din fosta URSS.
La ce ne folosește cunoșterea acestor fapte? Ele sunt istorie, cu ce ne pot afecta?
Eu văd în cunoașterea acestor istorii cel puțin două foloase mari:
1. Este împlinirea poruncii Domnului, să ne aducem aminte de cei din temnițe, de cei ce au vestit Cuvântul și să ne uităm la sfârșitul viețuirii lor.
2. Să învățăm din rezistența lor în fața uneltirilor celui rău. Mijloacele psihologice folosite de șarpele cel vechi fac parte din arsenalul lui de milenii. Istoria biruințelor spusă de contemporanii noștrii ne dă curaj și inspirație în călcarea pe urmele Mielului.

Postarea de față este un citat dintr-o carte mai mare ”Să ieșim din tabără” carte care adună între două coperți articole scrise în timp de G. K. Kriucikov, conducător în ilegalitate al Creștinilor evanghelici și baptiști neînregistrați din fosta URSS. Personal, nu împărtășesc absolut toate 0piniile și practicile autorilor acestor articole, dar consider  folositoare experiența și reacția lor față de acest tip de persecuție. Am rezerve față de modul ultracentralizat și perfect copiat al ”noii” organizații ”neînregistrate” create în paralel cu cea pe care ei o condamnă. Nu am o cunoaștere foarte bună a realităților lor, probabil n-o s-o am niciodată, cel mai sigur pot sluji lui Dumnezeu fără s-o am, dar anumite lucruri de folos suntem îndemnați să le luăm după cercetarea tuturor lucrurilor. Să păstrăm ce este bun.

Postarea este parte dintr-o ”dare de seamă improvizată …prezentată pe bandă magnetică … la 22 mai 1976…”

ÎNVĂŢĂMINTELE TRECUTULUI
Vreau să menţionez, scumpi prieteni, că amestecul celor din afară în treburile bisericii ne obligă să veghem permanent,
să fim vigilenţi. Suntem nevoiţi să ne aflăm în ilegalitate, fiindcă în trecut potrivnicii lucrării lui Hristos reuşeau adesea să substituie centrele duhovniceşti într-un timp foarte scurt. Istoria frăţietăţii evanghelico-baptiste ne-a lăsat o amintire tristă, care ne previne să nu mai comitem greşeli. În anul 1929, când a fost emisă hotărârea Comitetului Executiv Central din URSS şi a Consiliului Comisarilor Poporului, era, desigur, o vreme grea şi noi nu condamnăm pe nimeni. Dar când fraţii noştri din Uniunea Baptistă şi din cea Evanghelică au început să fie aruncaţi în închisori, autorităţile îi înlocuiau, încă în prezenţa lor, cu oameni nevrednici. Sub presiunea celor din afară în conducere au fost introduse câteva persoane. Prin intermediul lor se urmărea vădit distrugerea întregii lucrări a lui Dumnezeu. Noi nu considerăm în totul drept faptul că fraţii sinceri, ce se af lau pe atunci la conducere, n-au informat poporul lui Dumnezeu despre aceste circumstanţe.
Desigur, ei au suferit, ei şi-au pecetluit credincioşia cu moartea în închisori, ba şi timpurile erau într-adevăr extrem
de grele, dar credem că era mai bine totuşi să fi fost anunţată biserica. În urma rugăciunilor înălţate în comun
puterea lui Dumnezeu ar fi biruit neapărat! Era important să se dea un semnal, care să anunţe că în centru au fost
introduşi oameni străini, dar lucrul acesta nu s-a făcut. Iar când fraţii devotaţi Domnului erau în închisori, oamenii
periculoşi, veniţi în locul lor, au destrămat către anul 1936 Uniunea Baptistă, au schimbat Uniunea Evanghelică şi au
avut ei înşişi un sfârşit tragic.
Acum avem acest regretabil precedent. El ne demonstrează cu ce rapiditate şi uşurinţă se obţine biruinţa asupra bisericii substituindu-se centrul ei duhovnicesc.
A fost destul o singură noapte ca centrul să-şi înceteze existenţa. Căci în biserică se vor găsi întotdeauna fraţi
capabili şi cu autoritate, care se bucură de încrederea şi stima bisericii, dar înăuntrul lor sunt foarte concilianţi faţă
de cei din afară. Asemenea fraţi vor fi numiţi în posturi de conducere, iar cei cu adevărat devotaţi vor fi înlăturaţi. Şi,
odată ajunşi la conducere, aceşti fraţi concesivi vor căuta, desigur, să facă pe placul celor care i-au numit, şi nu pe
placul lui Dumnezeu. Iată de ce suntem adesea nevoiţi să trăim în clandestinitate, căci prea lesne sunt obţinute
biruinţele în surparea centrelor. Trebuie să fim conştienţi de lucrul acesta fără a ne teme să ţinem piept atacurilor
şi să ne închidem pe noi înşine într-o astfel de închisoare care ne-ar îngădui totuşi să muncim. Să nu considerăm
acest lucru drept ceva anormal. Căci atunci când mii de oameni mor în urma unor calamităţi, când sute de mii şi
milioane pier seceraţi de războaie şi foamete, nimeni nu se miră, toate par a fi în firea lucrurilor. Sau când domnitorii
şi conducătorii multor ţări ale lumii, de dragul puterii, al ambiţiilor, sau de teamă să nu-şi piardă tronul, măcelăresc
sute de mii de oameni nevinovaţi îndoliind familii şi lăsând copii orfani — acţiunile lor ne par inevitabile.
Oamenii necredincioşi spun: „e fatalitatea“. Iar credincioşii zic: „Ce poţi face, dacă Dumnezeu a îngăduit?“ Iar dacă
vreo câţiva slujitori trec în ilegalitate, pentru a se opune distrugerii centrului şi dezmembrării frăţietăţii, se aude
uneori şi cârtire chiar: „Cum poţi să-ţi laşi în voia soartei familia, copiii?“ O astfel de jertfă e de neconceput. Unii
nu pot să înţeleagă o asemenea viaţă când, spre a ne putea continua munca, ne-am închis benevol într-o atare temniţă
în Numele Domnului şi în numele lucrării Lui pentru o perioadă de 5 sau, poate, de 10 ani. Însă tocmai această
neînţelegere e una dintre cauzele biruinţelor obţinute cu atâta uşurinţă asupra bisericii. O, prea puţine sunt jertfele
pe care le aducem Domnului, prea puţine!”


”Am făcut ca principalii urmăriți să se suspecteze reciproc.” Pușcării nevăzute(2)

13 septembrie 2012

(Citiți și Pușcării nevăzute(1))
Era anul 1972.
În URSS era mare criză de Biblii. Era criza așa de mare că cei de acolo aveau caiete cu părți din Biblie copiate. Am văzut astfel de caiete. S-au construit rețele de transferat biblii spre URSS, rețele care au funcționat. Unele rețele au tranzitat și România. Prin anii 80 erau multe biblii rusești prin România, și eu am avut. Am dus și eu biblii rusești spre Moldova pe la sfârșitul anilor 80, cu geanta doar.
Unul din numele din articolul de mai jos este al unei persoane pe care o cunosc, el încă triește.
A fost arestat și urmărit în acei ani pentru biblii. În mod sigur a fost după arestare puternic ”aburit” cu informații false. Până astăzi nu cred că știe cine a fost cu adevărat ”fratele Costel”.
Este tot o formă de închisoare și să fi înconjurat cu minciuni, să fi făcut să crezi că ”Iuda” e frate și că frații sunt ”Iude”, o închisoare teribilă, fără ziduri de piatră și gratii de fier, dar cu ziduri de minciună și gratii de compromitere. Astfel de frați, închiși în astfel de închisori sunt cei depsre care Domnul Isus va zice odată:”am fost în temniță și ați venit pe la mine!” Să nu spuneți: ”când te-am văzut noi?” Sunt multe feluri de închisori ”fără ziduri” cu mulți frați întemnițați în ele. 
Vă rog să urmăriți în articol personajul ”Costel”.
Credeți că a fost inconștient? A fost un agent extrem de viclean, nu un informator de duzină.
Un număr mare de oameni au suferit de pe urma vânzărilor lui regulate. Mulți au făcut închisoare. Unul cel puțin, Ioan Clipa din Suceava a fost omorât, moarte înscenată ca și cum ar fi fost o sinucidere.

Articolul de mai jos este din revista Securitatea, revistă strict secretă atunci, cu circuit intern al Securității, numerele căreia au fost făcute publice acum pe Site-ul CNSAS. Oricine le poate citi! Articolul se găsește la pagina 40(22-23 în pdf) din numărul 4(20)/1972 al revistei. Aici.

E sadică încheierea articolului, despre conspirarea (asigurarea secretului) informatorului.
Citez:”Datele obținute ulterior prin măsuri speciale au confirmat că informatorul nostru este în afara oricăror bănuieli!”    …după ce desigur ”informatorul a fost instruit”!
De ce scriu? Pentru că din grupul meu de tineri cu care umblam prin țară, unul cu siguranță, cel care m-a vândut, azi e pastor, poate al unora din voi. E frate cu ”fratele Costel”! Au fost mulți ca ”fratele Costel” atunci și după roadele lor se pare că sunt și astăzi.
Citiți articolul!

Informațiile obținute de noi în ultimii ani au scos în evidență că, pe lângă activitatea cultică desfășurată, unii membrii ai sectelor legale s-au angajat în acțiuni ce depășesc cadrul autorizat, contravenind astfel intereselor statului nostru. În cele ce urmează vom exemplifica această afirmație cu câteva cazuri rezolvate în ultima perioadă de timp pe raza județului Suceava.

Cu ocazia  calamităţilor naturale din  anul  1971,  unele centre  cultice din  străinătate  au trimis in Judeţul nostru, sub masca diferitelor ajutoare şi o însemnată cantitate de biblii şi alte materiale de propagandă religioasa. Au fost   identificate mai multe  autofurgonete din străinătate, care au adus zeci de colete de acest fel. Majoritatea materialelor  venite pe această  cale erau redactate în limbile rusă,  germană şi  mai puţin  în limba  romană. Numărul  emisarilor străini care au vizitat județul Suceava a crescut de asemenea față de perioadele anterioare anului 1970. Unii dintre aceștia s-au deplasat în zoma de frontieră, manifestând interes pentru modul în care este asigurată securitatea acesteia.
Printre emisarii veniți s-a aflat și numitul Goldștein Maier, evreu, originar din România, plecat în israel în urmă cu câțiva ani, fost deținut politic.. Comportarea acestuia a atras atenția organelor noastre, fapt ce a determinat luarea lui în lucru și supravegherea cu o grijă deosebită a legăturilor pe care și le-a creat.
În scurt timp am obținut informații din care rezulta că Udrea Gheorghe și Săveanu Petre, penticostali din orașul suceava, legături ale emisarului, fac pregătiri în vederea trimiterii ilegale pe teritoriul sovietic a unor materiale cu conținut mistic. Transportul urma să fie efectuat de către Balint Mihai, sectant, șofer pe autocar la ONT, programat să plece cu un grup de turiști la Cernăuți.
Măsurile luate au dus la anihilarea acțiunii preconizate de cei de mai sus și la confiscarea materialelor în cauză.
Din declarația lui Săveanu Petru a rezultat că materialele respective fuseseră aduse de Goldștein maier care i le lăsase cu indicația de a fi trimise unor sectanți din URSS. În schimbul acestui serviciu, emisarul îi oferise mai multe cadouri.
Fiind cunoscute aceste aspecte, au fost luate măsuri care să ducă la prevenirea și la lichidarea unor asemenea acțiuni.
În acest scop s-a dispus intensificarea controlului vamal la punctele de trecere frontieră, măsură soldată cu descoperirea mai multor persoane ce intenționau să introducă în mod fraudulos pe teritoriul sovietic biblii în limba rusă.
A fost intensificată munca informativă și drept rezultat, au fost au fost identificați unii salariați CFR care reușiseră să transporte astfel de materiale.
Cu toate măsurile luate și rezultatele preventive obținute, trimiterea unor materiale religioase peste graniță a continuat să stea în atenția noastră. În planurile de căutare a informațiilor au fost stabilite sarcini care vizau și această problemă.
Drept urmare, în luna februarie 1972, informatorul ”Costel” a semnalat că numitul Buliga Constantin, penticostal, domiciliat în orașul Timișoara, i-a confiat că, de câțiva ani, se află în legătură cu unele centre religioase din R.F. a Germaniei care îl aprovizionează prin intermediul turiștilor, cu biblii și cu alte materiale de propagandă religioasă scrise în limba rusă. Buliga Constantin îi mai spusese informatorului că aceste materiale trebuie să ajungă pe teritoriul sovietic, pentru a-i sprijini pe ”frații de acolo care duc lipsă de biblii”. La acțiune mai concura și ”un frate” din Cluj, identificat ulterior în persoana lui Radu Dumitru. Împreună cu acesta, Buliga Constantin dăduse numitului Șchiopu Teodor (aici este o greșealăîn text, e vorba de Schipor Teodor) din orașul Siret, creștin după evanghelie, o cantitate apreciabilă de biblii.Schipor Teopdor se dovedise însă inactiv, negăsind modalitatea trimiterii bibliilor peste frontieră. Buliga Constantin a solicitat informatorului să se ocupe personal de această acțiune, cât și de găsirea unei persoane, de preferință cu domiciliul în unul din orașele apropiate de frontieră, în vederea depozitării materialelor ce urmează să le mai primească din străinătate. A dat informatorului o scrisoare adresată lui Schipor Teodor, prin care îi recomanda să pună la dispoziția acestuia materialele ce le va solicita, în vederea realizării scopului propus.
Informația prezentând interes, a fost raportată serviciului de linie din direcția centrală, sub controlul și conducerea căruia, împreună cu județele interesate, am întocmit un plan ce viza prevenirea și curmarea acțiunilor concepute de elementele urmărite.
Măsurile luate au dus la cunoașterea cu certitudine a faptului că la domiciliul lui Schipor Teodor este depozitată o însemnată cantitate de biblii.
(Continuarea în pagina scanată:)


Open/closed, înregistrați/neînregistrați,….sau Istoria nu se cumpără

5 septembrie 2012

În vestul Europei cea mai răspândită Mișcare Evanghelică sunt frații(Brethren).
Nefiind un cult în sensul est-european al termenului, Mișcarea Fraților are multe nuanțe și deosebiri.
Cea mai importantă deosebire între adunări este cea numită: Frați deschiți/Frați închiși.
Deosebirea teologică(teoretică)constă în felul cum sunt priviți străinii care vine în adunare, în acceptare adică. La Frații Deschiși(Open Brethrens)  un vizitator este lăsat să vorbească, să ia cina, este o atitudine deschisă.
La Frații Închiși(Closed Brethrens) acest lucru se face ori după o recomandare, ori după o verificare.
Istoric, aceste atitudini au generat diferențe și tragice separări. Frații Închiși au devenit cam prea Închiși iar cei Deschiși (unii) mai liberali.

În fosta URSS separarea cea mai cunoscută derivă din atitudinea față de impunerile comuniștilor. Cei ce au acceptat impunerile au primit înregistrare de la stat și au ”supraviețuit” controlat, ceilalți n-au primit-o și au fost prigoniți.
Astfel se cunosc două mari mișcări: Înregistrați și Neînregistrați(Otdelionâi=Separați, rus.)

Săptămâna trecută am avut musafiri și din Vest și din Est.
Un frate olandez dintre Closed Brethrens și doi frați nemți din Rusia veniți(locuiesc în Germania) dintre Neînregistrați.
Ei, acum urmează partea ciudată a legăturilor noastre.
La noi, în Romania nu există aceste separări (sau nu ca la ei).
Ei când vin la noi ar vrea să știe ce suntem: închiși, deschiși, înregistrați, neînregistrați.
Unii chiar mă întreabă.
Nu cumva să fiu dintre cei de pe partea cealaltă a baricadei.
Le răspund de obicei că ”noi, în Romania avem altă istorie”, aceste separări țin de un moment istoric de la ei care noi nu l-am trăit.
Desigur dacă ar fi să mă măsor cu cântarele lor, personal sunt un pic mai closed decât open și total neînregistrat, dar n-am istorie care să mă apere. De aceea mai bine ”nu mă urc” pe astfel de cântare și când ne întâlnim lăsăm timp de o mică analiză a duhului.

Nu o afirmație declarativă de atașament la o istorie pe care n-ai trăit-o te îndreptățește, ci fiecare om este îndreptățit prin credința lui DE ACUM în legământul DE ATUNCI, adică de 2000 de ani.
Credința de acum 20 de ani (un atașament declarativ la o diviziune) într-un legământ de 100 de ani(+/-)(datele înființărilor diverselor separări(zise Uniuni)) e o bază de nisip ca să așez pe ea temelia gândurilor singurei mele vieți.


Adâncurile tainice

5 septembrie 2012

Această postare este de fapt pagina 14 din cartea ”O mare trezire a secolului XX”.

Pentru înțelegerea subiectului e necesar să fie citite și paginile următoare din carte. Deasemenea sunt necesare câteva explicații istorice. La 1917, anul preluării puterii politice în Imperiul Rus de către comuniști, acolo erau 4 mișcări evanghelice puternice.
1.Mișcarea fraților
2.Baptiștii
3.Menoniții.
4.Stundiștii
Mai erau Molokanii și alte mișcări mai mici.

Câteva cuvinte de prezentare despre fiecare. Prezentarea se referă la acei ani: începutul sec XX.

1.Mișcarea fraților sau Brethren(Ger. Brudergemeinde), ramura Open Brethrens își avea rădăcinile în Anglia și a fost extrem de activă dpdv misionar în sec XIX și XX. Am scris câte ceva aici despre Baedecker dar au fost mulți alții, astfel încât Vestea Bună a fost răspândită spre toate cotloanele Imperiului. Neavând un centru unic organizatoric, ci mergând pe principiul adunărilor independente au avut o activitate rodnică, o răspândire rapidă și un număr mare de adunări. Între frați s-a întors la Dumnezeu o prințesă: Lieven, în palatul ei din Petersburg se țineau adunări, la una din adunări a participat și Lev Tolstoi și de acolo a pornit ideea romanului Învierea. Unul din marii moșieri ruși pe nume Pașcov s-a întors și el la Dumnezeu și a devenit cunoscut printre frați. Și în casa lui se țineau adunări. A fost exilat de țar. A trăit în exil și de acolo a dirijat vânzarea moșiilor lui din Rusia. o mare parte din bani i-a folosit pentru vestirea Veștii Bune în vastul imperiu. Cu puțin timp înainte de revoluția boșevică vânduse tot, comuniștii n-au mai avut ce-i lua. Mult timp credincioșilor din Rusia li se zicea pașcoviți.

2.Baptiștii. Conduși din USA prin Oncken și seminarul lui de la Hamburg, au funcționat pe bază de dolari (ca azi). În general au cules ce-au semănat alții. Organizați ca o armată, pe principii piramidale, au fost modelul cel mai iubit de comuniști, pentru că au fost ușor de subjugat datorită ierarhiei. Până azi la toți pocăiții din fosta URSS, indiferent de nuanță li se spune baptiști. Acest nume este persecutat. Asumarea numelui de ”baptist” este ca și în România a celui de ”pocăit”, pocăit e și martorul, și adventistul, și penticostalul, tot așa în Rusia toți pocăiții sunt numiți:”baptiști”.

3.Menoniții și huteriții. Izgoniți din toată Europa în sec 17 și 18, colonizați în sudul Imperiului (nu numai) de Ecaterina a 2-a pe la 1750,  au fost bine priviți de către Țar. S-au dezvoltat numeric și economic dar au decăzut spiritual. Pe la 1850 li s-au luat dreptul de a nu face armată și au început să emigreze în SUA. Au rămas în Rusia menoniții care aveau averi și nu au vrut să plece. Huteriții care practicau comunitatea de bunuri au plecat toți.

4.Stundiștii. Cuvântul provine de la Stunden=oră (germană) cu referire la ora de studiu biblic. O mișcare inițiată printre coloniile germane și răspândită și printre ruși.

Când au venit comuniștii la putere au unit aceste mișcări pentru a le putea controla. Comuniștii au impus tuturor celor 4 mișcări unite modelul eclesial baptist, cu pastor unic, comitet și organizare unională și aici se va vedea de ce! Acest model este cel mai ușor de corupt. Centralizarea a servit scopurilor lor. Numele dat a fost: Uniunea Creștinilor-Evanghelici-Baptiști, rusă: CEB). Impunerile și distrugerile, persecuțiile, uciderile și deportările s-au făcut în etape, amănuntele se vor afla poate doar la Marea Judecată.

Citat din carte.

”Cum a apărut totuși Centrul Unional Oficial al Uniunii Evanghelic-Baptiste din URSS?
Unde s-au pus temeliile lui și lucrul cel mai important: de cine?
Zadarnic e să credem că el a luat ființă prin hotărârea fraților.
El n-a apărut ca rezultat al descoperirii dumnezeiești, ci a fost creat de organele ce duceau lupta împotriva bisericii.

Biserica lui Hristos este chivotul lui Dumnezeu, e o corabie în oceanul zbuciumat al lumii acesteia. Pânzele nădejdii ei se întind tot mai tare şi, mânată de vânturile furtunoase, ea se îndreaptă spre limanul ceresc. Şi atâta timp cât luntrea Bisericii lui Hristos n-a dispărut în depărtările cereşti, ea este un adăpost pentru cei trudiţi şi împovăraţi, în ea îşi găsesc mângâiere sufletele chinuite.

Rânduiala ei este duhul libertăţii şi al păcii lăuntrice.
Aici locuieşte Hristos. Şi, întrucât nu apa de dincolo de bord duce corabia la pieire, ci acea care pătrunde înăuntrul ei, chivotul lui Dumnezeu trebuie să fie închis bine şi de nepătruns pentru tot ce vine din afară, având, ca şi chivotul lui Noe, numai o fereastră în partea de sus.
Dar în chivotul frăţietăţii noastre a CEB(Creștinilor Evanghelici și Baptiștii, n.n.) s-a dovedit a fi deschis un sabord dedesubt, prin care au ţâşnit înăuntru hotărâri străine, lumeşti şi rânduieli noi dezastruoase. Cârma s-a dovedit a fi în mâinile străinilor. Vrăjmaşul s-a strecurat ca un şarpe viclean în bisericile noastre, luând înfăţişarea de slujitori ai lui Hristos, şi noi nu ne-am împotrivit. Ateii au început s-o facă pe stăpânii în casa lui Dumnezeu ca în casa lor, iar cei chemaţi să stea de veghe în casa Domnului i-au dat cezarului şi ceea ce e a lui Dumnezeu, din care cauză Domnul Şi-a întors faţa de la noi.
Biserica lui Hristos nu poate fi învinsă cu prigoanele. E un adevăr de nestrămutat. Când nenorocirile vin din afară — Dumnezeu luptă pentru copiii Săi şi ei, cu ajutorul Lui, biruie. Psalmistul exclama: „Cu Dumnezeu vom face isprăvi mari, şi El va zdrobi pe vrăjmaşii noştri“ (Ps. 60: 12).
Care este scopul vrăjmaşului sufletelor omeneşti? În cartea prorocului Daniel se spune: „Nişte oşti trimise de el, vor veni…“ (Dan. 11: 31). Pentru ce? „Vor spurca sfântul Locaş“, adică locul unde omul intră în părtăşie cu Dumnezeu, unde are o legătură strânsă cu El şi primeşte de la El înţelepciune, putere, descoperire de sus. Iată în acest „locaş sfânt“, anume în această sferă a părtăşiei cu Dumnezeu pătrunde ispititorul şi, spurcându-l, întrerupe legătura noastră cu Hristos, din care cauză pierdem descoperirile şi ajutorul Lui, încetează pentru noi lucrarea harului Său. Atunci are loc despărţirea noastră de Dumnezeu şi diavolul îşi triumfă biruinţa. Dacă lucrul acesta l-ar face un om, n-ar ajunge niciodată la o asemenea răutate vicleană. Dar anume aici e toată esenţa: noi nu avem de luptat împotriva stăpânitorilor ori a autorităţilor îmbrăcate în uniforme, ci împotriva duhurilor răutăţii din locurile cereşti, care influenţează asupra oamenilor şi, prin ei, luptă împotriva sfinţilor.
Aşadar, cei care se ridicaseră împotriva lui Hristos au înţeles: atâta timp cât biserica e curată, ea este de nebiruit. Trebuia să intre înăuntru şi de acolo să pună începutul zidirii unei biserici de tip nou, care nu I s-ar supune lui Hristos. Şi atunci, ţinând sub control viaţa internă a bisericii, ei ar putea nimici tot ce e viu în ea. Dar lucrul acesta trebuia făcut prin slujitori, care, sub presiunea măsurilor extreme, ar putea trece la o ascultare deplină de lume.
Anume o astfel de uniune de tip nou a fost creată atunci pe ruinele uniunii evanghelice şi a celei baptiste, nimicite în anii ’30. Temelia ei a fost pusă în adâncuri întunecoase şi tainice. Această apariţie păcătoasă a ei era strict tăinuită. Despre începutul anilor ’40, când
fusese înfiinţată această uniune, poporul lui Dumnezeu nu ştie nimic, decât de consfătuirile înscenate şi de hotărârile pregătite de organele puterii.


Misionari de la Herrnhut în Țara Românească la 1740

7 iulie 2012

Doi misionari de la Herrnhut au vizitat Țara Românească în anul 1740 pentru a cerceta posibilitatea stabilirii aici.
Citiți în cele 4 pagini de mai jos peripețiile prin care au trecut. Au urmat calea: Bran(postul(vama) Împărătesc(austriac))-Câmpulung Muscel-București și înapoi.

herrnhut1
herrnhut2
herrnhut3
herrnhut4

sursa: http://www.slideshare.net/gruianul/cltori-strini-despre-rile-romne-volumul-9  pag 248-252, Călători străini despre țările române


”Contrabandistul” de Biblii, articol de pe evz.ro

27 mai 2012

Dick Langeveld are 82 de ani, iar în anii comunismului a adus Biblii pentru români. Cu TIR-ul

În peste 30 de ani, Dick Langeveld din Olanda a distribuit zeci de mii de Biblii popoarelor blocului comunist din Răsăritul Europei. Urmărit, arestat şi anchetat deseori de Securitate, el reuşeşte, de fiecare dată, să scape de ghearele necruţătoare ale urmăritorilor şi să recidiveze în răspândirea Sfintei Scripturi.

Un „Badea Cârţan” olandez

Dick este unul dintre puţinii care, în vremuri de prigoană, se încumeta să vină în România cu transporturi de Biblii. Pe vremea lui Ceauşescu, el a reuşit să facă, ani de-a rândul – aşa după cum însuşi o spune – „contrabandă“ cu Biblii în România. Zeci de mii de Biblii au ajuns, rând pe rând, în casele credincioşilor români, ortodocşi şi de alte confesiuni, datorită acestui temerar „Cârţan“ al Europei de Răsărit (Sfânta Scriptură era distribuită, prin Dick Langeveld, în mai toate statele comuniste), în acele timpuri în care Sfânta Scriptură circula, într-un singur exemplar, din mână în mână, dintr-o casă în alta.

„În 1974 am vizitat un om, lângă Piatra Neamţ. I-am dat o Biblie în româneşte. A căzut în genunchi şi a început să-L slăvească pe Dumnezeu. Soţia plângea. M-a invitat în casă. Avea pe pereţi icoane cu Domnul Iisus, cu Maica Domnului… Mi-am spus: Ce să fie cu aceste persoane? Sunt ortodoxe. Şi vor atât de mult Biblii. Eram cu un traducător german. Persoana mi-a spus: «Noi nu avem Biblii. Sunt două-trei sute de persoane în sat şi o singură Biblie. Acum, eu am Biblie pentru mine.» Plângea, plângea…“
Biolog de meserie, cerce­tător de nevoia lui Hristos, Dick venea în România sub pretextul cercetărilor ştiinţifice pe… popândăi -sau „popindei“- cum le spune el. A şi prins, deseori, popândăi, pe care, zice-se, îi transporta spre Olanda, şi care, după ieşirea din România, erau „eliberaţi“ din captivitate pe teritoriul ungar.Aşa demarează acţiunea răspândirii de Biblii în România: „În 1971, prima oară, am adus 100. După aceea, 500, 1.000, cu maşini mici. Când am avut posibilitatea de a veni cu un TIR, am adus 5.000. Aveam un TIR cu un loc secret – 5.000 de pachete, înfoliate, cu etichete verzi şi roşii. Etichetele roşii – Biblii ruseşti. Etichetele verzi – Biblii pentru România.“Primul transport de 5.000 de exemplare din Sfânta Scriptură a fost adus la Iaşi şi ascuns în grădina unui credincios, într-un „tunel“ special amenajat. „În România am fost prins şi interogat de Securitate de patru ori. Mult am fost urmărit. Odată, am urcat într-un taxi, în Bucureşti. Şoferul mi-a spus: «Dumneavoastă sunteţi foarte important». Nu, nu…, i-am răspuns eu. Sunt pensionar, sunt om normal… De ce credeţi acest lucru, l-am întrebat? «Când ai urcat în maşină, am văzut în oglindă cum ne urmăresc zece maşini de Securitate. Sunteţi foarte important». Altădată, mai povesteşte Dick, stătea la hotelul Mimosa din Bucureşti, îşi aminteşte el de o altă întâmplare petrecută în acele şi a găsit pe pat o scrisoare. „Deschid şi citesc: «Întoarceţi-vă în Olanda, pentru că e foarte periculos pentru dumneavoastră şi pentru prietenii dumneavoastră. Semnat: Un prieten apropiat». Cine era acel prieten apropiat?” Securitatea, îl identifică Dick pe „amabilul prieten“. Olandezul spune că nimeni nu ştia numele lui exact. Toţi îl ştiau de Dick. Cu toate acestea, Securitatea, spune Dick, „nu m-a prins niciodată cu TIR-ul, niciodată”. Asta până cu puţin înainte de evenimentele din decembrie 1989, pentru că„în 1988-1999 nu a mai fost posibil să aducem Biblii. Erau nişte sisteme noi, care descopereau tot”.I-a fost frică de Securitate? „Tot ceea ce făceam în România era ilegal. Aduceam Biblii, documente… Deci, activitate ilegală, de contrabandă. Şi cei cărora le aduceam Biblii erau ilegali. Eu ilegal – ei ilegali. Deci, eram împreună!“.

„Niciodată nu am contestat principiile Ortodoxiei. Dimpotrivă. Deseori am adus mesajul că Dumnezeu a făcut o lucrare specifică prin Biserica Ortodoxă”

„Niciodată nu am adus mesaje străine din Vest către credincioșii din România. Dimpotrivă, am învățat multe de la ei”
DICK LANGEVELD, biolog

sursa> http://www.evz.ro/detalii/stiri/contrabanda-cu-biblii-pentru-romani-983351.html


Gherla, Salcia, Periprava…un alt întemnițat al lui Cristos a plecat din cort acasă: Relu Băbuț.

28 decembrie 2011

Mai avea câteva zile până la vârsta de 90 de ani. Nu l-am cunoscut.
Aflu de pe net că s-a dus și el. Un alt ”moisist”.

”….care poartă pentru alții vini de care nu-i de vină.

încrezându-se-n dreptate, înviere și lumină…”

Vina de care n-a fost de vină a fost același articol 209 din Codul penal, ”….crimă de uneltire împotriva ordinii sociale….”. Parcă e din procesul Domnului Isus: ”tulbură norodul”, ordinea socială.
Citiți:
N-ați prea auzit de acest frate, nu e de mirare.
După cum spunea William macDonald, lumea preferă ”profeţii falşi care se conformează sau cei adevăraţi care sunt morţi.”

Din cartea fratelui Mia, despre Relu Băbuț:
”Am aflat că în colonia Salcia, la brigăzile de lucru sunt doi dintre fraţii din lotul meu, Harap Dumitru şi Băbuţ Teodor. M-am informat unde sunt, în ce barăci, şi am aflat în ce baracă era Relu Băbuţ. Într-o seară, după întoarcerea lor de la lucru, m-am strecurat până la baraca lui, nu fără riscuri, cu o cană de lapte într-o mână şi în cealaltă cu o bucată bună de pâine. Ce ar fi putut fi mai bun pentru un deţinut flămând? Am ajuns la patul lui, în faţa lui, dar el nu m-a observat. Stătea şezând pe patul lui din rândul de jos, cu capul în mâini şi cu coatele pe genunchi, şi încet cânta un şlagăr pe care îl auzisem şi eu de mult, din muzica uşoară românească şi astfel l-am putut identifica mai bine: “Căsuţa noastră, cuibuşor de nebunii…” Mi-am dat seama că gândurile lui zburasera departe la soţia lui şi la cele trei fetiţe… şi l-a cuprins un dor de acasă. Şi eu aveam lăsaţi acasă cu trei ani în urmă soţia cu trei copilaşi şi al patrulea pe drum. Nu ştiam încă dacă soţia a supravieţuit în urma celei de a patra naşteri, după prezicerile sumbre ale medicilor, şi ce anume aveam, vreo fetiţă mult dorită de noi? Era o taină…

Când şi-a deschis ochii şi a văzut darurile aduse, ochii i s-au umezit de lacrimi de bucurie şi surpriză. A băut laptele, căci aveam nevoie de cană, care era în dotarea mea de la staţionar, şi pe furiş în noapte m-am strecurat înapoi fără să fi fost observat şi prins de vreun gardian, care nu m-ar fi iertat. Ca să faci binele se cere uneori sacrificiu şi risc. “Doamne, ajută-mă să trăiesc aşa toată viaţa şi păstrează-i pe cei dragi ai mei sub paza Ta binecuvântată.””


Blândețea nu are biserică…din memoriile lui Nicolae Bethlen(2),

28 decembrie 2011

Despre   Nicolae Bethlen am scris aici. Sunt gânduri scrise pe la anii 1700. Locul: închisoarea din Viena.
Așa gândea cancelarul Transilvaniei de atunci, nepot al Principelui Gabriel Bethlen.
Ce bine e când conducătorii de oameni au în inimă Cuvântul divin și zidesc pe el.
Nu pot să nu compar cu primarul orașului meu, ajuns într-un mod rușinos în închisoare. Când citesc de ce i-a fost plină mintea primarului, mulțumesc și mai vârtos lui Dumnezeu că azi-dimineață s-a ridicat gunoiul și că merge iluminatul public. Autoritatea de stat e dată de Dumnezeu și avem de ce să-I mulțumim.

citat de la pag 24:
” Toate religiile, confesiunile, superstitio, superstiţiile, sectele, raţiunile, schismele, haeresis, ereziile şi alte raţiuni deosebite numite oricum, care au fost, sunt şi vor fi din partea Domnului, toate şi-L fixează ca scop, ca obiect pe Dumnezeu, zicând că-L preamăresc şi, în cele din urmă, drept pricină, [zicând] că ele în acest fel se descurcă cu toate ale lor. Sunt bune atât scopul, cat şi finalitatea; apoi însă greşesc toate, chiar şi acelea ce posedă în mâna lor sfânta scriptură, înţelegând aci pe cei de confesiune romană, augustană, helvetă şi grecească, numiţi în ungureşte, în genere şi una câte una, incorect, papistaşi, luterani, calvini, de rit grecesc (în Transilvania îi putem adăuga şi pe unitarieni), zicându-şi fiecare din ei creştini, cum nici nu sunt mai multe religio, credinţe, ci numai Christiana religio, credinţa creştină, aşa cum Hristos instruise cândva biserica, la început, atât pe vremea când avea trup, cât şi după înălţare, prin Sufletul Său Sacru şi prin apostolii săi; fiecare din ele se laudă zicând că este aşa; dar, ceea ce, după cum a zis însuşi domnul nostru Hristos, Ioan 13:34, 35, ar fi semnul suprem al religiei creştine, iubirea reciprocă, nu; dimpotrivă, se urăsc, se prigonesc de moarte, ba chiar pretind că, cu cât se urăsc mai vârtos, cu atât e fiecare mai pe placul lui Dumnezeu, cum a zis-o însuşi domnul nostru Hristos, Ioan 16:2. Ei uită spusele Sfântului Ioan, Epist. 1, 3:10 şi 4:16, 20, 21, ale însuşi Domnului Nostru Hristos, Matei 22:37- 40.
In al doilea rând, greşesc prin aceea că toate întrecerile, toate disputele lor sunt următoarele: care religie îl cunoaşte mai bine pe Domnul, iar nu care îl iubeşte; care e mai temător de el, care înţelege şi explică mai bine sfânta scriptură, voinţa ei, ca şi: care se supune mai bine prin viaţa sa, aşa cum ne învaţă apostolul Pavel, Tit. 2:12.           Atitudinea blajină nu are preot separat, biserică aparte, dar care este religia ce se încinge la o întrecere cu alta, pentru o atitudine blajină? Ar fi bine ca, pe cât religia e mai curată, raţiunea de la Dumnezeu mai pură, pe atâta să fie mai curată şi viaţa; dar, zău, nu ştiu dacă chiar şi aceia ce se laudă cu numele de evanghelici şi reformaţi se pot lăuda cu viaţa lor evanghelică, reformată.
În rândul al treilea, ei păcătuiesc prin faptul că, uitând ce spune domnul nostru Hristos: Ioan 4:24, Isaia 66:1 si urm. Osea. 6:6, Isaia 1:11 şi urm., Mica. 6:6-8, care execută mai cuminte şi mai cu bune forme riturile exterioare ale cinstirii lui Dumnezeu, ei se ceartă pe tema aceasta, lăsând la o parte grosul legii, dreptatea, mila.şi credinţa, Matei 23:23, ca şi dreapta smerenie, Matei 18:4, Psalmi 131:2.
Iar în al patrulea rând, ei păcătuiesc prin aceea că dau importanţă multor praznice, ceremonii, rugi, posturi, recepţii şi alte lucruri născocite de oameni, ca să obţină fericirea, şi, zicând că acelea sunt obligatorii prin porunca lui Dumnezeu pentru suflete, se transformă pe sine şi alte animale create în camarazi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos; dar să vadă ce scrie în Matei 15:1-10, Colos. 2:21, 23, Tim. 1, 4:1-4. Vera religio est veri Dei vera cognitio cum vero dus cultu, timore, et eiusdem ac proximi vero amore conjuncta [Adevărata religie este adevărata cunoaştere, a adevăratului Dumnezeu şi cultul său cel adevărat, respectul său şi legarea de adevărata sa iubire, ca şi a aproapelui]; adică: religia sau credinţa cea adevărată este legată de cinstirea Cea adevărată, de respectul, cel adevărat al Domnului celui adevărat şi de dragostea cea adevărată faţă de acelaşi Dumnezeu, a omului şi a semenului său.

Am isprăvit.
Nici un om, fie el afundat în orice fel de rătăcire, chiar şi ateul, nu trebuie urât, ci compătimit, iubit, şi trebuie convertit nu prin forţă, ci prin cuvinte Inimoase, prin dragoste, şi chiar cel ce suduie, deşi trebuie lovit cu piatra, nici atunci  nu trebuie dojenit, ci trebuie să-ţi fie milă de el, să-l deplângi, să te rogi pentru el. Asta e legea lui Hristos, a creştinilor. Matei 23:34, Faptele apostolilor 6:60. Aş putea da multe note separate pentru vera religio, dar scurtez şi astfel închei cu religio.
Citeşte locurile mai sus citate și dedică-li-te, mai cu seama la Ioan 4:24, 7:17, 13:35; Matei 15:9, 28:2-4. Religio quo minus humani sapit, olet et viret, eo verior est; ergo quae minimum vel nihil humani habet, verissima est [Cu cât credinţa (religia) are mai puţin gustul, mirosul şi culoarea omului, cu atâta e mai adevărată. Așadar, cea mai adevărata este cea ce are cel mai puţin sau nimic omenesc]. Credinţa sau religia este cu atât mai adevărată, cu cât se află pe ea mai puţin gust, mai puţină aromă și culoare umană; cu cât îţi abstragi mai mult mintea sau pe tine însuţi de trup, de lume, cu atât te apropii mai vârtos de Sufletul ce sălăşluieşte într-o lumină de neapropiat.

Dumnezeu nu poate fi văzut, mai cu seamă în trup. Tim. 1, 6:16;Exod. 33:20. ( Cu cât îţi itribui mai puţin, cu atât mai adevărat zici, Tim. 1, 1.-17. Cu cât te iubeşti mai puţin pe tine însuţi, cu cât iubeşti mai puţin lumea, cu atâta îl iubeşti mai mult pe Dumneaseu și seamănu-ți Ioan 4:20,21.

Să se aşeze laolaltă cu dragoste lumea creştinilor, să dezbrace religia de veşmântul ei făcut cu scrânteli, sulemenit, plin de mosc, născocit de sine însăşi, adică să-i ia tot ce a adăugat ea de la sine, în schimb să-i dea îndărăt tot ce i-a luat, veşmântul alb, candid al adevaratei iubiri şi umilinţe, şi îndată va ieşi la iveală mireasa lui Hristos, religia celei dintâi biserici. Din lumea creştină trebuie îndepărtate numele de papistaş, luteran, calvin, grec, arian sau unitarian. Toţi să fim creştini şi astfel putem nădăjdui şi în convertirea păgânilor necreştini, a mahomedanilor, a evreilor; va fi precum zice Sfântul Pavel, Colos, 3:11 , Așa și atunci se va face un staul, o turmă, un păstor, Isus Hristos.

E un lucru cumplit mai ales în rândul confesiunilor romană, augustană, helvetă, ele se  înţeleg în tot ce e necesar pentru gloria lui Dumnezeu şi fericirea sufletului, și totuși ce comite una împotriva celeilalte, pentru găselniţele omeneşti, şi, ceea ce e şi mai cumplit, ce comit protestanţii unii cu alţii, de dragul a două sau trei subtilităţi de școală certărețe. Miserere Domine, miserere nostri! [Ai milă, Doamne, ai milă de noi!]”

 


”Momente de-ncercare”…o cântare compusă acum 53 de ani în temnița din Timișoara pe melodia ”O brad frumos”

24 decembrie 2011

Era în 1958.
17 decembrie.
Atunci i-au arestat pe ”moisiști”.
Argații cultului controlat de securitate i-au dat afară din cult cu mult înainte, ca să nu se spună că religia este persecutată în Republica Populară Română.
I-au acuzat sub articolul 209 din Codul penal: crimă de uneltire împotriva ordinii sociale. În anul 1958 se ajunsese să se dea și condamnări la moarte pentru ”uneltire”.
De fapt frații arestați, părăsiți și vânduți de ”frați” erau continuu amenințați cu condamnarea la moarte. Se menținea o tensiune sinistră. Dacă vă puteți aminti sau imagina acest fel de tensiune (Cuvântul ne-o cere) așa să citiți cuvintele cântătii de mai jos. A fost compusă la câteva zile după arestare (17 dec 1958) de fr Aron Mladin. A fost pusă pe hârtie imediat după eliberarea din închisoare. A fost cântarea 1. 


Acum se seceră orzul, dar după orz se va secera și grâul…din memoriile lui Nicolae Bethlen(1)

23 decembrie 2011

     Nicolae Bethlen a trăit în secolul 17, anii 1640-1710 și a fost cancelar al Transilvaniei în perioada cedării acesteia către austrieci (de sub suzeranitatea turcească). Credincios reformat, crescut în bună tradiție protestantă a înregistrat în cele peste 300 de pagini ale cărții lui amănunte grăitoare ale vremii trăite.

Redau mai jos pasajul în care descrie cu detalii ”convertirea” ortodocșilor români din Ardeal la catolicism.
Lucrurile se petrec în anul 1701. Austria a învins pe turci și s-a impus în Transilvania nu fără o puternică opoziție locală mai ales din partea nobilimii majoritar reformate.         Cu armata austriacă au intrat în Ardeal și iezuiții. Contrareforma era în floare, iezuiții ”converteau” la catolicism tot ce se putea. Cu maghiarii reformați era mai greu, universitățile reformate aveau influență puternică, aproape 200 de ani de la reformă au statornicit îndepărtarea de idolatrie. Dar viclenii iezuiți și-au îndreptat atenția spre românii ortodocși. Primul pas: un mare sinod de ”convertire” (desigur, nu benevolă) la Alba Iulia . Cine nu venea era amendat cu 60 de forinți, o sumă uriașă pe vrema aceea. Preoții ortodocși au venit și au defilat ”mulți plângând” ca un mare berbec negru. Unii preoți ortodocși din ”defilatori” spuneau cu tâlc: ”acum se seceră orzul, dar după orz se va secera şi grâul”, adică după catolicizarea ortodocșilor (orzul) va urma și a protestanților (grâul).
Acțiunea contrareformei continuă, rana de moarte pare vindecată, pustaniada de la Timișoara este din sâsâitura aceluiași vechi șarpe. Despre ecumenism, ultimul târâtor plan al Încolăciturii Sale  probabil, cu Voia Vrășmașului său, voi mai scrie!

Citat (N. Bethlen, Descrierea vieții sale de către el însuși, Casa cărții de știință, Cluj, 2004, pag 249):

„Mai trebuie să scriu despre necazurile ce le-am avut şi primejdiile pe care le-am înfruntat cu prilejul unirii preoţilor valahi cu confraţii lor de la Roma, asta fiind o mare încercare a mea din partea satanei şi un mare semn al bunăvoinţei dumnezeieşti faţă de mine.

[…..]

Episcopul valah muri şi cel de azi, care pe atunci era un tinerel ce învăţa gramatică in şcoala noastră din Alba, fiu al preotului valah din Bobâlna, a fost făcut episcop pe galbenii domnului Nalaczi Istvan, pe care i i-a împrumutat tatăl său şi majoritatea acelor bani au ajuns la domnul guvernator, ca şi de prestigiul celor doi domni, în numele nu ştiu cărui [Domn sau Dumnezeu]. Pe [omul acesta] l-a dus la Viena in anno … Racz Istvan, faimos prin furturile sale, devenit papistaș din valah (despre el vom vorbi mai jos), fiind făcut acolo în biserica şi claustrul Sfânta Ana episcop catolic în toată puterea cuvântului, iar cupă aceea, in anno…, Ştefan Apor l-a pus să-i adune pe sărmanii preoţi valahi sub titlul de sinod general şi, sub presiunea unei amenzi de 60 de forinţi, cam pe una mie două sute [i-a adunat] la Alba, unde, în casa proprie a lui Apor, îmbrăcându-l în haină preoţească aurită cu mitră, l-a dus la biserica valahă pe caleaşca lui, într-o procesiune solemnă, şi a fost instalat episcop; ba chiar, aşa cum se lăuda Apor, arhiepiscop (deşi asta-i o prostie), sub titlul de ilustrisim şi reverendisim. Avându-l ca efor sau instructor pe părintele iezuit Szunyog. A fost un fast deosebit. In faţă era marea oaste de preoţi valahi, ca un mare berbec negru, într-o parte şi în spate, mulţi plângând, din mijlocul cărora se auzeau vorbe către oamenii de pe stradă care se uitau: „acum se seceră orzul, dar după orz se va secera şi grâul„. In căleşti se duceau contele Seau, toată nobilimea catolică din Transilvania, părinţi, iezuiţi, Kemeny Janos, Bethlen Samuel şi câţiva, foarte puţini, nobili reformaţi, care apoi, când i-am mustrat, se scuzau zicând că Apor le-a spus cum că va fi acolo şi guvernatorul; nădăjduind asta, a şi aranjat şi îndrumat procesiunea către poarta de dinspre biserică a casei guvernatorului, dar se păcăli, căci guvernatorul, deşi servitorii mi-au spus că şi-a şi înhămat caii, nu s-a dus; i-a trimis vorbă lui Apor care aştepta jos: n-am văzut vreun asemenea ordin al majestătii sale. Aşa [Apor] se duse afară, scărpinându-şi gâtul, cu procesiune cu tot, pe poarta Sfântul Mihail – alias poarta temniţei.

Episcopul acesta deveni foarte insolent: dorea să i se spună ilustrisim de către oameni obişnuiţi, ba chiar şi de către nobili posesori de domenii; dacă nu era intitulat ilustrisim în documentele ce-i parveneau de la cancelarie, nu prelua decât la nevoie aceste cereri. Pentru cârciuma stăpânului, desfăcea fără încetare vin şi a ridicat şi o berărie. Numai Dumnezeu ştie câte necazuri am avut din pricina asta. „


Neînregistrații

15 noiembrie 2011

Să mă chinui să fac o introducere:
În Uniunii Sovietică creștinii au fost prigoniți, se știe!
Cum a fost prigoana nu prea se știe sau mai bine zis știu puțini.
Ce a rămas după prigoană se vede: grupuri creștine divizate între Înregistrați și Neînregistrați.

Înregistrarea, adică acceptarea controlului statului și a restricțiilor peste adunări este văzută de neînregistrați ca păcat de moarte.
Cine greșește? Cine are dreptate?
Am fost în Moscova prima dată în 1995. Apoi am tot mers… cu serviciul. În 1997 am dat de neînregistrați.
Am cunoscut zeci de oameni, am ascultat sute de istorii.
Oricăt aș vrea să scriu în introducere, tot va fi incompletă, așa că mai bine citiți cartea:
Marea trezire a secolului XX. (Sunt 150 Mb, 520 de pagini cu multe imagini, se deschide mai încet.)
Dacă aveți întrebări răspund bucuros.


Protejat: ”Aduceți-vă aminte de înaintașii voștri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu”, revista Creștinul, Știri din adunări, nr 1/1930

23 octombrie 2011

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Am fost la Herrnhut

17 octombrie 2011

N-am scris de mult pe blog pentru că am fost plecat. Am adunat însă în minte, am aranjat idei și acum mă pun să le aștern.

În călătorii ne-am abătut din drum, ba pe la frați cunoscuți, ba pe la unii din voi, cei dragi cunoscuți pe net, să vă vedem la față prima dată. De data aceasta am fost la Herrnhut. De copil auzisem de Zinzendorf, citisem despre satul celor credincioși. Acum cu Google Earth, am scris în căsuță și…surpriză. Herrenhut nu e la Polul Nord ci la vre-o 600 de km de granita Romaniei, în apendicele unde se unesc granitele Germaniei, Cehiei si Poloniei.
Am vizitat sala de adunare acea veche Brudergemeinde(adunare de frați) de la care s-a umplut lumea de multe  brudergemeinde. Am intrat în librăria Comenius de unde am cumpărat câteva cărți. Iată una:

Apoi am vizitat ”Colțul lui Dumnezeu”, cu morminte aliniate fără monumente, doar pietre simple. Impresionant era că pe fiecare piatră era trecut locul nașterii. Erau acolo nume din toată Europa, prigoniții adunați de peste tot.

Seara am început să citesc din carte. Din primele pagini am citit despre pietism (mai citisem în cartea lui Broadbent și în alte locuri) dar nu era așa formulat termenul ”eclesiola in eclesia”, ideea grupurilor mici de adunări în cadrul bisericii mari.
A funcționat în pietismul german. Personal eu n-am știut de unde provine ideea(Iosif Trifa a îmbrățișat-o și a crezut că și funcționează) dar nu i-am acordat nici un credit. Nu merge, nu e corect, vinul nou se pune în burduf nou, se desțelenește un ogor nou. De ce să ții la forme?
Am scris aici despre subiect (e vorba de postarea: ”Umblarea pe două cărări”):
Orice religie legalistă folosește șabloane, tipicuri, ritualuri. Inventate de diavol dar argumentate subțirel cu versete biblice. Poleite. În câte-un astfel de ambalaj unii cred că locuiește credința, sau că ar putea locui. Chiar încearcă s-o înghesuie acolo. Vin nou în burduf vechi. Două pagube, una mare, vinul, alta mică, burduful: povestea gabaoniților. La ce mă refer? Cunosc bine din tinerețe o mișcare religioasă dezvoltată ”în sânul” bisericii tradiționale. Mai târziu am văzut călătorind prin lume ca are multe surori, în țările protestante mai ales: Betania, Betezda, etc. Cum funcționează? ”Vreți credință?”” poftiți în anexă, cântați, rugați-vă, cât vreți, dar să nu părăsiți ”biserica””. Uneori dacă sunt mulți astfel de ”ciudați”, li se dă sala mare. Chiar câte un cleric prezidează astfel de ”excese” ca să nu-și piardă enoriașii.”
La Herrnhut s-a  croit un burduf nou. Nu nepărat supraviețuirea acestui burduf în această formă m-a interesat, ci felul cum ideea a fost preluată, de fapt transmisă, pentru că felul acesta de adunare extrem de prigonit ei l-au luat de la vechii Moravieni, urmașii lui lui Ian Hus, iar aceștia de la valdenzi, probabil paulicieni și chiar din adunările primului veac cum arată Broadbent în cartea lui.
Sau pe acest perete:

Pe măsură ce voi citi voi mai posta. Mai ales despre Zinzendorf și Cristian David, aș fi nedrept dacă nu aș aminti câte ceva din ce au gândit, scris și făcut.
Au trimis chiar și misionari în Țara Românească prin anii 1740.


Au pribegit…

4 iunie 2011

Am găsit o nouă lucrare despre persecuția huteriților din Secolul 17.
Am mai scris despre subiect aici: https://vesteabuna.wordpress.com/2008/07/17/fratii-hutteriti/

COLONIZAREA ANABAPTIŞTILOR LA VINŢU DE JOS

Sursele documentare privitoare la istoria colonizării  „fraţilor moravi” la Vinţu de Jos cuprind mai ales acele cronici  alcătuite  de reprezentanţii  acestui curent  al Reformei  radicale, cronici  ce  s-au păstrat  în  mai multe  biblioteci,  în  principal  la  Biblioteca  ” Batthyaneum”,  Biblioteca  diecezană din Nitra şi Biblioteca  Universitară din Cluj. Ne referim aici la mai multe manuscrise dintre care cele mai importante,  sub  aspect  documentar,  sunt  cronicile  începute  de  Ambrosius  Resch:  Ein  klein Griindtliches Denkbichelein seif 1524-1642 Jar, apoi  Cronika und kurze Geschichte [. . .} wie Gott mit sienem  Auserwehlten  Gehandelt  hat,  de  asemenea  cronica  lui  Jakob  Werner  (Hausz  Buech. .. ) păstrată  în  arhiva  Bibliotecii diecezane  din  Nitra precum şi  cronica  numită Historia Anabaptistarum (mss.  3 .217 din  Biblioteca Universitară Centrală din  Cluj). Colecţiile de carte hutterită mai cuprind şi lucrări  de  exegeză biblică, scrieri  dogmatice,  canţionale,  scrisori  apologetice  etc.  mai  puţin importante pentru subiectul tratat aici.

Reconstituire evenimentelor  acestui  proces  de  colonizare  este  favorizată  şi  de  alte  izvoare provenite  din  medii  diferite.  Este  vorba  de  lucrarea  lui  Georg  Kraus,  Siebenbiirgische  Chronik, apoi de  cea  a  lui  Szălardi  Jănos,Siralmas  magyar  kronika,  de  raportul  pastorului  Conrad  Jacob Hildebrandt, precum şi de lucrarea geografică scrisă de David Frolich etc.

Corespondenţa  dintre principele  Gabriel  Bethlen şi  soţia  sa  Suzana  Karolyi, precum şi  unele izvoare  juridice  ale  perioadei  (publicate  în  Approbatae  Constitutiones Regni  Transylvaniae … )  aduc un plus de informaţii asupra fenomenului cercetat.  Documentele investigate atestă faptul că  începutul colonizării  „fraţilor  moravi”  în  Transilvania  are  loc  în  anul  1 62 1 .  Totuşi  Polo  Minio,  într-un  raport asupra  Transilvaniei din 20  octombrie 1620 ,  afirma  existenţa, încă din acel an, a unui mare număr de anabaptişti  în  Principatul  transilvan.  Polo Minio relata  că  „în  Transilvania  sunt  mai  mulţi  lutherani, unitarieni şi anabaptişti decât calvini”2, însă avem serioase motive să credem că acei „anabaptişti” (în text  „sabbatary”) de  care vorbeşte  Polo  Minio nu sunt refugiaţi  hutteriţi din comunităţi le morave, ci membrii unor curente ale Reformei radicale infiltrate anterior în principat.

Cauzele colonizării „fraţilor moravi”  în  Transilvania  sunt  legate  atât  de  o  conjunctură internaţională  dominată  de  Războiul  de  30  de  ani  (1618-1648),  cât  şi  de  situaţia  internă  a Principatului ardelean. Interesul pe care Gabriel  Bethlen  îl acorda colonizării meşteşugarilor hutteriţi, este explicabil dacă luăm  în  considerare anumite realităţi ale perioadei.  Principele  s-a remarcat ca un susţinător  al  dezvoltării  economice  a  Transilvaniei,  aflate  într-o  perioadă  de  recesiune.  Bethlen  ia  o serie  de măsuri pentru  stimularea producţiei  de mărfuri  şi  a comerţului, pentru sporirea averii propri şi pentru limitarea monopolului exercitat de breslele săseşti.

Citește restul acestei intrări »


Premiul Nobel pentru ”Pacea Domnului”

26 octombrie 2010

Prin anii 70 Ceausescu visa premiul Nobel pentru pace. Megalomania lui voia să se înfrupte din ceva incontestabil și autentic.

Toată țara a fost înhămată ca turma din ferma lui Orwell la căruța-vis  pentru scopul nebunului vizitiu.

Vă prezint o mostră dintr-o măruntă repartizare a colosalelor sarcini prin aparatul ierarhic spre cele mai mărunte celule sociale, în cazul de față: Comunitatea Bisericească Creștină Baptistă C.

V-am mai spus că bunicul a fost pastor baptist. A conspectat tot. Dau aici notițele de la ședința de orientare a comunității Cluj, ședință prezidată nu de Domnul Isus, nici de Duhul Sfânt, ci de apostolul Securității pe nume Hoinărescu. Bisericile de azi sunt în mare parte un amestec de făină-cu siguranță, apă-incontestabil, untdelemn-discutabil, sare-aproape deloc, dar în mod cert, dovedit și documentat cu documente această DROJDIE: FARISEISM, COLABORARE ASCUNSĂ, MASCATĂ, ÎNDELUNGATĂ, JUSTIFICATĂ, PROTEJATĂ, control al așa zisei biserici de aparatul de format ideologii a Partidului Comunist. Prima parte aici. Voi păstra exact ce și cum s-a notat, ….pentru atmosferă…(chiar și greșelile de scriere)

3 X 1975

Ședința de orientare ținută la Cluj C.B.(Comunitatea baptistă, nn)

Se dec(hide) de frt. Covaciu prin cuv(ântul) de bun venit și arată însemn(ătatea) ac(estei) ședințe…
frt. Țunea dă citire referatului I cu titlu:”Pacea în lumina Sf. Scripturi”.

I Pacea este o valoare a ființei omenești
II Pacea trăiește apărată numai în iubire
III Pacea este pomenită în cuv. lui Dumnezeu
IV Pacea crează frunusețea în viața omenească
V Pacea trebuie să se determ. între indivif și popoare
VI Pacea trebuie să rămână preocuparea noastră principală pe teren social

Citește restul acestei intrări »


Occidentul, cap. 14 din Drumul Adunării

10 aprilie 2010

Occidentul .pdf
Occidentul .doc


Anabaptiştii(rebotezătorii), cap. 9 din Drumul Adunării

28 februarie 2010

Anabaptiştii .doc
Anabaptiştii .pdf


Lolarzi, husiţi şi Uniunea fraţilor, cap 7 din Drumul Adunării

20 februarie 2010

„Sir John a fost în sfîrşit capturat în ţ a r a Galilor şi condamnat la moarte prin ardere pe rug. El a fost primul dintre nobili englezi care a murit din cauza credinţei«. După moartea sa, o nouă lege a fost decretată : oricine va citi Scriptura, o va face cu preţul vieţii sale, a bunurilor sale mobile şi imobile. El va fi condamnat ca eretic faţă de Dumnezeu* duşman al coroanei şi trădător al imperiului, şi nu va avea nici drept de refugiu, dacă el stăruie în erezia sa. Dacă el recădea după ce fusese iertat, el va fi spînzurat pentru trădare împotriva regelui şi apoi pe rug* pentru erezie împotriva lui Dumnezeu. Cu toate aceste măsuri, fraţii deşi au t r ă i t ascunşi sau alungaţi în exil, ei nu au putut fi nimiciţi şi anumite congregaţiuni au continuat chiar să existe. Aceşti credincioşi se găseau îndeosebi în estul Angliei şi la Londra. în perioada urcării pe tron a l u i Enric al Vl-lea, (1422) au existat mari congregaţiuni în împrejurimile Becclesului. Cu toate că aceste biserici au fost frecvent suprimate, apoi reformate, unele din ele au existat perioade îndelungate. Spre exemplu în comitatul Buckingam, multe durară şasezeci sau şaptezeci de ani şi rămaseră în legătură cu cele dela Norfolk Suffolk şi cu altele din ţară. Scriind în 1523 lui Erasmus, episcopul din Londra spunea : „ Nu este vorba de oarecari nout ă ţ i periculoase, ci mai degrabă de noi adausuri la marea c e a t ă de eretici Wicleffieni.”

Despre cartea Năvodul credinţei
„în această carte noi ultimii veniţi, nu căutăm altceva decît să vedem primele începuturi şi să revenim acolo, după cum Dumnezeu ne va face capabili. Noi sîntem ca nişte oameni care examinează o casă arsăşi care caută să-i găsească temelia. Lucrul este cu a t î t mai anevoios cu cît ruinele sînt acoperite cu plante de tot felul şi multă lume le confundă cu temelia. Ei spun : „iată temelia” sau „chiar aşa trebuie să meargă totul*1 iar alţii repetă după ei acest lucru. în, aceste noutăţi care au prins rădăcină ei îşi imaginează că au descoperit temelia edificiului. în realitate ei au găsit ceva, care este* cu totul altceva şi care este contrar cu temelia cea adevărată.. Acest lucru complică mult căutările, căci dacă toţi spun : „vechea temelie este ascunsă sub aceste ruine”, ei se pun pe săpat şi scormonit pentru a o găsi. Astfel ei vor face lucrarea cea a d e v ă r a t ă
restabilind toate lucrurile pe temelia lor aşa cum au făcut Neemia şi Zorobabel după distrugerea Templului. Este cu mult mai greu
acum de a ridica ruinele spirituale, după un timp atît de lung şl de a reveni la starea primitivă pentru care nu există altă temelie
decît Isus Hristos şi de care mulţi s-au îndepărtat întorcîndu-se spre alţi dumnezei”.
El a mai scris : „Eu nu spun că peste t o t unde au propovăduit apostolii toţi au crezut, ci numai aceia pe care Dumnezeu i-a
ales, aici mai mulţi, acolo mai puţini. în timpul apostolilor adunări le de credincioşi erau numite după oraşe, sate sau districte,
unde se adunau fraţii de aceiaşi credinţă. Aceste biserici (adunări) au fost despărţite de către apostoli de cei necredincioşi. Eu nu vreau să spun prin aceasta că fraţii locuiau toţi împreună în anumite străzi speciale ale oraşului, ci că ei erau uniţi prin credinţă asemănătoare şi se adunau pentru a fi în împărtăşire spirituală unii cu alţii prin Cuvîntul lui Dumnezeu. Din această cauză această asociaţie spirituală în credinţă era numită biserică de credincioşi”.

Cap 7 în .doc
cap 7 în .pdf


Bisericile la sfârşitul evului mediu, (1300-1500) cap 6 din Drumul Adunării

13 februarie 2010

Extrase:
” Cine are deci autoritatea de a numi episcopi, păstori şi conducători în general? Pentru apostoli, Hristos era izvorul autorităţii, pentru urmaşii lor, apostolii erau aceia care aveau dreptul de alegere, care apoia trecut asupra congregaţiunilor de credincioşi. Cartea FapteleApostolilor, ne dă un exemplu de numire a lui Ştefan şi a celorlalţi diaconi. Dacă deci în timpul vieţii apostolilor biserica era aceea care făcea această alegere, cu cît mai mult trebuie să se lucreze în acelaş fel după moartea lor. ”

Faţa bisericii se schimbă ca fazele lunii. Adeseori ea este înfloritoare şi sfinţii se înmulţesc pe pămînt, apoi ea pare să decadă şi să dispară în întregime. Cu toate acestea dacă ea dispare într-un loc, noi ştim că ea există în alte părţi, chiar dacă acolo nu se găsesc decît puţini sfinţi care duc o viaţă curată şi care sînt uniţi într-o sfîntă comuniune. Noi credem că biserica va reapare mai puternică şi mai numeroasă încă. Întemeietorul alianţei noastre este Hristos şi căpetenia bisericii noastre este Isus, Fiul lui Dumnezeu”.

Bisericile la  sfârşitul evului mediu .doc
Bisericile la  sfârşitul evului mediu .pdf


Valdenzii şi albigenzii, cap. 5 din Drumul Adunării

11 februarie 2010

Extrase:
„După obiceiul înrădăcinat al epocii de a da nume sectare acelora care reveneau la învăţătura Scripturilor, mulţi din aceşti credincioşi au fost numiţi „petrobrussieni” sau „henricieni”, epitete pe care ei nu le-au acceptat niciodată. Bernard de Clairvaux se plîngea cu amărăciune că ei nu voiau să poarte nici un nume al întemeietorilor lor. El scria : „Dacă îi întrebaţi cine este autorul sectei lor, ei refuză să vă dea un nume. Unde se poate găsi vreo erezie care să nu aibă propriul ei conducător de erezie ? Maniecheienii îl aveau pe Mani ca conducător şi învăţător; sabelienii, pe Sabelius ; arienii, pe Arie ; ‘eunomienii, pe Eunomius, nestorienii, pe Nestor. Nu există o epidemie de acest fel, care să nu aibă întemeietorul ei, dela care a primit numele şi existenţa. Sub ce nume sau titlu trebuie ca să fie clasaţi aceşti eretici ? Sub nici unul în adevăr, căci erezia lor nu este de obîrşie omenească …. şi ei nu au primit-o  dela nici un om ….” Şi Bernard a tras concluzia că ei au primit-o dela ‘demoni !”

Inchizitorul Reinerius, mort în 1259, raportează cele ce urmează :
„In ceeace priveşte sectele vechilor eretici în număr de mai mult de şaptezeci, prin graţia lui Dumnezeu ele toate au fost nimicite cu excepţia manicheienilor, arienilor, roncarienilor şi leoniştilor care au năpădit Germania. Printre toate aceste secte existente sau nu, nici una nu este atît de dăunătoare pentru biserică cum este cea a leoniştilor şi aceasta pentru trei motive : Primul, este lunga durată a acestei erezii, căci se crede că ea există din timpul lui Silvestru, după alţii că ar exista din timpurile apostolice. Al doilea, este că leoniştii se găsesc aproape pretutindeni,, aproape nu există ţară, unde ei să nu se găsească. Al treilea, este că dacă toate celelalte secte îngrozesc ascultătorii lor prin enormitatea hulelor lor împotriva lui Dumnezeu, leoniştii au o mare  aparenţă de evlavie, avînd o conduită curată înaintea oamenilor, ataşîndu-se cu credinţă de lucrurile lui Dumnezeu, ca şi în toate articolele privind mărturisirea de credinţă. Numai că ei hulesc biserica romano-catolică şi clerul şi că mulţimea laicilor este foarte dispusă să-i creadă ..”

Valdenzii si albigenzii .doc
Valdenzii si albigenzii .pdf


Orientul, cap. 4 din „Drumul Adunării” de Broadbent

10 februarie 2010

Extras:
„Binele de care ar fi putut ca să beneficieze bisericile separate de stat, a fost puternic diminuat de faptul că ele aveau mitropoliţi sau patriarhi care reclamau sprijinul braţului lumesc pentru a face să fie acceptate decretele lor, făcîndu-se astfel adeseori instrumente de opresiune ale Statului. Aceste biserici s-au învăţat ca să considere în mod fatal ca centru al lor, nu pe Hristos, ci Seleucia sau Bagdadul. Ele trimiteau rapoartele lor acolo, mai degrabă decît să consulte pe „Acela care umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur”. Ele primiră de acolo pe episcopii lor pentru ca să-i conducă, în loc să se bizuie pe Duhul Sfînt ca să li se dăruiască darurile duhovniceşti necesare pentru zidirea sfinţilor şi propovăduirea Evangheliei.”

Orientul, doc
Orientul, pdf


„Paulicienii şi Bogumilii”, cap. 3 din Drumul Adunării de Broadbent

9 februarie 2010
Extras: „Istoria veacurilor de după Constantin, ne descoperă starea lumească crescîndă şi ambiţia clerului din bisericile catolice din răsărit şi din apus. Ele au ajuns pînă acolo ca să pună mîna pe conştiinţe şi de asemenea pe bunurile lor materiale, şi pentru a-şi realiza  ambiţiile lor, ele au recurs la o violenţă şi la o perfidie fără de margini. Istoria ne dă ici şi colo o apreciere sumară despredureroasa  cărare a oamenilor credincioşi, care în toate timpurile şi în toate locurile au suferit tot ceeace biserica dominantă le-a aplicat, mai degrabă decît să se lepede de Hristos sau de a renunţa să meargă  pe urmele Lui. Istorisirile adevărate ale acestor martori au fost pe cît posibil şterse. Scrierile ca şi autorii acestor scrieri au fost nimicite, atît cît le-a stat în putinţă persecutorilor. Mai mult decît atît, dornici de a-şi îndreptăţi cruzimile, aceşti pesecutori răspîndeau pe seama victimelor lor istorisirile cele mai necuviincioase. Ei erau descrişi ca eretici şi li se atribuiau învăţături rele, pe care însă de fapt aceştia le respingeau. Ei erau numiţi „sectari” şi li se aplicau anumite etichete (calificative) pe care ei nu le-ar îi recunoscut niciodată. Aceşti martiri se numeau în general creştini sau fraţi; însă li se dădeau nume  diferite pentru a crea impresia că ei reprezentau secte noi şi străine. Ei erau desemnaţi cu epitete insultătoare pentru a vătăma reputaţia lor. Este deci greu de a urmări istoria lor. Rapoartele adversarilor lor sînt foarte suspecte şi cuvintele scoase de pe buzele lor prin torturi sînt fără valoare. Totuşi în ciuda acestor obstacole, ne-au rămas încă o seamă de evidenţe demne de crezare, încontinuu înmulţite prin investigaţii, care ne arată ce erau aceşti oameni şi ce au făcut, ce au crezut şi ce au învăţat.”

Paulicienii şi Bogumilii .doc
Paulicienii şi Bogumilii .pdf
paginile lipsa   (48-49)  .doc 

 


Creştinismul în creştinătate, cap 2 din „Drumul Adunării” de fr. Broadbent.

8 februarie 2010

Din cuprins:
1. Biserica şi statul. Sfârştul Imperiului Roman de apus, Donatiştii, Sinodul de la Niceea, Atanasie, Mărturisirea de credinţă, Canonul Scripturilor, Unirea Bisericii cu statul, Invazia popoarelor migratoare
2.Lupta împotriva ereyiilor, Augustin, Pelaghie, Învăţături false
3.Pustnicii şi ordine călugăreşti, Antoniu
4.Misiunile
5.Un reformator. Priscilian.

Creştinismul în creştinătate în .doc
Creştinismul în creştinătate în .pdf


„Drumul Adunării”, un alt fel de istorie a Adunării, E.H.Broadbent, cap I „Începuturi”

8 februarie 2010

De ce această istorie e altfel?

Fiindcă fratele Broadbent a urmărit firul Adunării vii, în măsura în care aceasta a lăsat urme în lumea care n-o (re)cunoaşte. A scos în evidenţă acele mişcări mai puţin cunoscute căutând să arate mărturia continuă a Domnului Isus de-a lungul a 2000 de ani de …Adunare.

Cuprins capitolul I, Începuturi:
1.Biserica lui Hristos şi Bisericile lui Dumneyeu
2.Biserica. Sinagoga şi filosofia păgână.
3.Primii martiri ai Bisericii şi scrierile lor, Clement, Ignaţiu, Policarp, Irineu, Tertulian, Origen, Ciprian
4.Diferite forme de biserici, Montanus, Marcion, Catarii, Donatiştii, Manicheiştii
5.Epistola către Diognetus
6.Persecuţiile. Constantin Cel Mare.

Începuturi în .doc
Începuturi în .pdf

Citat din capitolul 1:
Acest trup sau întreaga Biserică a lui Hristos, nu poate fi văzută trăind şi lucrînd într-un singur şi acelaşi loc. Mulţi din membrii ei. fiind deja cu Hristos şi alţii răspîndiţi prin toată lumea. Biserica este deci chemată ca să se facă cunoscută şi să dea o mărturie în diferite locuri şi la anumite epoci, prin ajutorul bisericilor lui Dumnezeu. Fiecare din ele se compune din ucenici ai Domnului Isus, care acolo unde trăiesc ei se adună în Numele Lui. Domnul le-a făgăduit de a fi în mijlocul lor şi Duhul Sfînt se manifestă în diferite feluri prin toţi membrii ei (Matei 18.20 ; 1 Cor. 12.7). Fiecare din aceste biserici este în legătură directă cu Domnul, îşi primeşte autoritatea de la El, fiind răspunzătoare faţă de El (Apoc. 2.5). Nimic în Sfînta Scriptură nu ne sugerează că vreo biserică ar fi sub tutela alteia sau că ar putea să existe o federaţie a tuturor bisericilor . Ele sînt totuşi unite între ele printr-o împărtăşire intimă şi personală (Fap. 15, 36). „


Mihaly Kornya, „străbunicul” meu.

31 ianuarie 2010

Evrei 13:7  „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire, urmaţi-le credinţa.

A apărut cartea Viaţa misionarului Mihaly Kornya.
Am citit-o într-o seară.
Am convingerea că datorită harului revărsat prin acest vas, un anume fel de hartă arată aşa:
sursa: oci.ro
Harul că am cunoscut scriptura în familia mea se datorează şi faptului că acum 116 ani, doi ucenici ai lui Kornya au poposit în satul meu. Stră-străbunicul meu era bolnav, cei doi l-au vizitat, anul următor a fost primul botez…..aşa a început povestea. Apoi stră-străbunicul  a dus şi el Vestea Bună. În 14 sate. Cănd aud anumite nume la radio, prin cărţi, prin Bucureşti, prin America…tresar. Pe stră-străbunicii lor i-a botezat stră-străbunicul meu, sau poate bunicul, nu mai ştiu.
A fost un om cu viziune acest Kornya, a căutat să păstreze adunările înfiinţate de el în afara controlului statului, în afara recunoaşterii statului, în independenţă.
pag. 169-170 din carte confirma aceasta, citez:”…pretextul era recunoaşterea sau nerecunoaşterea statului…..Lupta era aprigă. …..Împotriva lui Kornya-cei care argumentau în sprijinul obţinerii recunoaşterii statului – erau…..”
Înţeleg acum mai bine de ce fraţii bătrâni mergeau la „adunare”, ortodocşii mergeau la biserică, toată lumea ştia asta. De pastori şi clerici nu am auzit decăt la oraş. Înţeleg acum(după citirea cărţii) mai bine mărturia fratelui Longodor, crescut tot în zona kornystă.
Înţeleg mai bine mărturia lui Isus, calea Domnului e dreaptă, tare dreaptă.
Poate tot de aceea Traian Dorz a făcut o constatare:”e o problemă cu Nordul Ardealului.”
Tot pe un astfel de predicator l-a auzit un popă predicând în tren. Era prin 1920. Popa a rămas ca paralizat, vedea Harul care curgea de pe buzele acelui predicator, ştia că el, preotul este dator să predice oamenilor, dar era o problemă: preotul nu cunoştea Biblia iar predicatorul ăla o ştia pe de rost.  Preotul a plecat acasă răscolit şi a început să citească Biblia. Să predice şi el ca să nu-i fugă enoriaşii. Pe preot îl chema Iosif Trifa. Urmarea o ştiţi, se vede, aproape sigur prin amestecul de împrejurări urmarea eşti şi tu.
De ce nu s-au continuat lucrurile aşa? De ce a câştigat formalismul? Poate că şi pentru că oamenii care au început prin Duhul vor să sfârşească prin carne. S-au întors în cortul dintâi.
Credinţa lui Kornya pe care trebuie s-o urmăm şi noi este credinţa numai în Hristos, cel înviat şi Cel care ne dă Duhul, Cel plin de putere în noi. M-am bucurat când am citit în carte că Kornya avea obiceiul ca atunci când intra într-un sat întreba de bolnavi şi pe ei îi vizita primii, de acolo începea el evanghelia, probabil şi ucenicii lui. Stră-străbunicul meu fusese bolnav acum 116 ani.
Aveţi aici necrologul lui Mihaly Kornya (lb maghiara) din nr 1, anul 23, 15 ianuarie 1917 al revistei Bekehirnok.


Prezbiterii superiori – o instituţie comodă, din „Lecţiile istoriei”, 13 pagini, 20 de minute, MERITĂ!

2 ianuarie 2010
„…în anii ’20 a fost pusă în aplicare tactica dezorganizării bisericii din interior. ”
„[…] Lupta noastră împotriva sectelor să fie îndreptată spre destrămarea din interior... ceea ce se poate realiza, desigur, numai dispunând de o informare solid organizată” —”Prezbiterii superiori ai baptiştilor sunt o instituţie introdusă prin sugestiile noastre active şi noi ne dăm votul pentru această instituţie, fiindcă e comodă /…/” scrie un ofiţer KGB în 1946
Public aici un articol de 11 pagini preluat cu permisiune din revista Vestitorul Adevărului nr. 4-5/2008, revistă ce apare la Moscova şi în limba română. Este editată de editura Hristianin, a Creştinilor evanghelici-baptişti neînregistraţi din fosta URSS.Abrevieri în text:
VSEHB –  denumirea Uniunii oficiale baptiste din fosta URSS, aservită regimului comunist(Всесоюзный совет евангельских христиан-баптистов)
CEB- denumirea Uniunii neînregistrate baptiste, independentă de stat şi respectiv crunt prigonită (Международный союз церквей евангельских христиан – баптистов)

Citate:

Prima perioadă
de schimbări a început în anul 1926, când congresele al XXVI-lea al Uniunii Federative a Baptiştilor şi al X-lea al Uniunii Creştinilor Evanghelici din Rusia, sub presiunea serviciilor secrete, au adoptat hotărâri pe placul lumii acesteia privind chestiunile civile, politice şi militare. Pentru slujitorii credincioşi lui Dumnezeu şi pentru creştinii plini de râvnă perioada dată s-a sfârşit foarte sângeros, cu mari pierderi, cu pustiirea de pretutindeni a bisericilor. Domnul a spus cândva despre Israel: „…Numai rămăşiţa va fi mântuită” (Rom. 9. 27). ..Voi lăsa din ei vreo câţiva oameni care vor scăpa de sabie…” (Ezec. 12. 16). De la cele două uniuni dinainte de război s-a păstrat o rămăşiţă — 10 procente de credincioşi. Au fost pierderi mari.”

Cealaltă perioadă a „schimbărilor fundamentale”, radicale a început în anul 1961 după chemarea făcută de slujitorii Grupului de Iniţiativă la curăţare şi sfinţire, la osândirea păcatului, dar nu în afara bisericii, ci înăuntrul ei. În primul rând, anume slujitorilor bisericii — conducerii VSEHB — le-a fost adresată cea dintâi Epistolă a Grupului de Iniţiativă la 13 august 1961. În ea era indicată rădăcina tuturor relelor, care ne-a despărţit de Dumnezeu: „Dumneavoastră aţi nimicit principiul Dumnezeiesc potrivit căruia biserica, în baza Cuvântului lui Dumnezeu, îşi rezolvă singură toate problemele de importanţă vitală. Iată rădăcina tuturor relelor…” E o afirmaţie destul de importantă. Păcatul are roade, dar are şi rădăcină. „Directivele” şi „Regulamentul” nu sunt rădăcina. Ele sunt roadele. în anul 1963 la congresul VSEHB-ului au fost rupte roadele, s-au pocăit, se pare, pentru aceste documente, rădăcina însă a rămas! „…Săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei” (Ecl. 3. 2). Nimeni nu are de gând să smulgă nici până în ziua de azi această rădăcină amară.”
„Poţi vorbi pe orice temă cu reprezentanţii bisericilor înregistrate, ale uniunilor autonome, dar de îndată ce atingi chestiunea sfinţirii, toate discuţiile încetează. Oamenii se tem să se pocăiască, mai cu seamă pentru păcatul trădării, căci se gândesc, probabil: cine ştie ce urmări vor avea toate?”
Colaborarea păcătoasă a bisericii cu statul, pusă la baza zidirii duhovniceşti a bisericii în anii ’20, e păzită până azi ca o moştenire duhovnicească de valoare. Libertatea, potrivit concepţiei multora, ne este dată pentru a deveni o puternică mişcare social-politică şi prin politică să influenţăm lumea aducând-o în felul acesta la Hristos.
„Proiectele megabisericilor sunt mai distrugătoare decât ..Directivele” şi „Regulamentul” din anii ’60. Astăzi există biserici cu un număr mare de membri, însă celulele canceroase ale muzicii lumeşti, înmulţindu-se nereţinut, demoralizează lăuntric sufletele creştinilor, mai cu seamă ale celor tineri. Are loc un proces ireversibil de secularizare, după care urmează inevitabil moartea duhovnicească.
Citește aici sau dă click pe imagine.


„-Semneaza, nu vei regreta!”,”-Nu voi fi tradatoare” am strigat eu. Marturia rezistentei la santaj in inchisoare, a sorei O. Nikora.

22 octombrie 2009

O. Nikora:

„Fiind în închisoare, creştinul, ca nimeni altul dintre întemni­ţaţi, se află sub atenţia încor­dată a administraţiei lagărului şi KGB-ului. Ei nici pe un ceas nu părăsesc încercările de a-l frânge duhovniceşte, de a-l doborî pe om. O presiune permanentă am fost nevoită să îndur şi eu. Iată un exemplu.

După deţinerea timp de cinci ani în colonii am fost dusă cu convoaiele de arestaţi în depor­tare în depărtata şi friguroasa Iakutie. In localitatea indicată m-am stabilit cu domiciliul în cămin, m-am angajat la lucru. Au trecut câteva luni liniştite şi deodată — chemare la miliţie. Am venit. In cabinet şede la masă un lucrător al KGB-ului. După o amabilitate falsă în sa­lut, zâmbind viclean, îmi întin­se o fotografie. Privind-o, m-a dat în fierbinţeli: pe fotografie — eu cu un păhărel în mână în mijlocul unei companii vesele, în memorie într-o clipită mi-a înviat acea zi când cunoscuţii mei care trăiesc în această loca­litate şi cu care s-au format re­laţii bune m-au invitat de ziua naşterii. Nebănuind nimic rău, am hotărât să merg. Pe masă stăteau, pe lângă celelalte, sticle cu apă şi în loc de pahare — po­cale, în cabinet eu într-o clipită am înţeles ce uneltire rea împlineau ei în acea zi.

Mulţumit de confuzia mea, colaboratorul şi-a început cu­vântarea apăsătoare: «Pentru tine mijlocesc multe biserici, scriu scrisori peste hotare. Toţi  îşi închipuie că eşti un mare om al suferinţei, dar tu aşa te porţi?…»

El vorbea rar, răspicat. De la fiecare cuvânt, ca de la o lovi­tură de ciocan, tresaltă inima mea.

Eu am luat brusc fotografia de pe masă şi am rupt-o bucăţi.

Mâna interlocutorului fără grabă a dispărut şi la fel fără grabă a apărut cu un pachet de noi fotografii, care s-au aşter­nut într-un semicerc pe masă. Mi s-a făcut rău.El continua:

— Toate acestea le vom trimi­te fraţilor şi surorilor tale în America, las’să vadă pentru ce fel de întemniţaţi mijlocesc ei…

— Vai, ce am făcut eu!… Vai, ce vinovată sunt!… Vă rog, nu trimiteţi!… Nu trebuie!… — am gemut eu.

Cechistul s-a înviorat:

— Bine că recunoşti vina. Vrei ca nimeni să nu ştie? Sem­nează iată aici şi totul va fi bine. Mai îndrăzneţ!

— Nu, de semnat nu voi sem­na nimic.

Atunci toate acestea noi le vom publica cu un comentariu corespunzător în toate ziarele şi revistele. Te vom proslăvi în toată lumea! Las’să ştie toţi cum sunteţi voi, baptiştii cu iniţiativă!

Eu   iarăşi   am   început să plâng:

— Vai, n-a trebuit să mă duc eu acolo! Vai, ce vinovată sunt! Ce am făcut!

Cechistul mi-a întins stiloul şi mă îndupleca:

Semnează! Nu vei regreta, în orice oraş, în care vei dori, îţi vom da apartament, îţi vom oferi de lucru, cu bani — vei fi asigurată, Tu trebuie să poves­teşti numai despre cei care ne interesează pe noi, cu ce se ocupă. Şi gata. Se poate chiar nu direct să ai legătură cu noi, ci prin oameni de încredere.

— Nu,  eu  aceasta nu pot s-o fac!

Cechistul m-a ţinut în cabinet toată ziua. Ba cu înduplecări şi linguşiri, ba cu strigăte şi ame­ninţări încerca să mă frângă.

Rezemându-mă de speteaza scaunului, am început să-mi pierd cunoştinţa şi doar şop­team: «Câtă durere am prici­nuit eu bisericii… Hristos a su­ferit pentru mine, dar ce am făcut eu!»

în timpul acesta călăul meu îmi puse în mână stiloul şi mă îndupleca:

— Semnează, semnează!

Eu îmi revenii şi lanţul între­rupt al gândurilor iarăşi s-a unit în conştiinţă: «Doamne, dacă voi muri acum, ai milă de mine, iartă mai întâi păcatul meu şi întăreşte-mă numai, ca să nu fac păcat peste păcat şi să nu devin trădătoare». Adunându-mi ultimele puteri, eu m-am ridicat de pe scaun şi am arun­cat cu putere stiloul în cechis­tul uluit.

— Nu voi fi trădătoare! — am strigat eu. — Nu voi fi, v-am spus! Nu sunt trădătoare eu! Am păcătuit, pentru că n-am vegheat — las’ Dumnezeu şi să mă judece, dar nu voi! Dum­nezeu mă va îndreptăţi, dar nu voi! Veţi scrie despre mine în toată lumea? Nu veţi reuşi! Eu voi face singură acest lucru. Voi povesti tuturor ce s-a în­tâmplat! Eu pe fraţi nu-i trădez!

Cechistul într-o clipă şi-a schimbat purtarea, s-a potolit, s-a aşezat la masă: «Du-te, mâi­ne ne vom mai întâlni» — a spus el încet.

Eu am deschis uşa şi am ie­şit. Era deja întuneric. Un ger cumplit de nord mă lovea în faţă. Şuviţele de lacrimi înghe­ţau într-o clipă pe obraji.

Am venit acasă, am căzut în genunchi şi, cât mă ţineam minte, mă rugam şi plângeam: «Doamne, eu nu voi rezista acest şantaj. îmi este foarte greu, eu am acoperit de ruşi­ne biserica care se roagă, mij­loceşte pentru mine. Dacă es­te iertare pentru mine, dăru-ieşte-mi-o, Doamne, ca să fiu liberă. Dacă nu — atunci nici viaţa nu-mi trebuie».

Trebuia să ţin piept unei lup­te grele, dar Domnul S-a gră­bit în ajutor. Izbăvirea a venit foarte curând: au venit slujito­rii să mă viziteze, lor le-am po­vestit totul. Duhul Sfânt mi-a luat povara de pe suflet, eu din nou am devenit liberă şi bucu­roasă.

Drumul meu la serviciu tre­cea pe lângă acea clădire sum­bră unde am avut de îndurat o aşa presiune groaznică. Nu o dată s-a întâmplat să mă întâl­nesc cu colaboratorul securită­ţii de stat, care-mi venea în întâmpinare. Ridicând capul, zâmbind, îi dădeam bineţe. El însă se străduia să nu mă ob­serve. Văzându-mă de departe, întorcea capul, trecea de cea­laltă parte a străzii.

Soţia lui mi-a povestit mai târziu: «Venind acasă în seara aceea, el nu înceta să repete: „Ce tare s-a ţinut! Ce fel de duh au credincioşii aceştia!”» Au­zind acest lucru, m-am gândit: «Oare m-aş fi ţinut eu fără Dumnezeu? Numai El m-a pă­zit de păcatul groaznic al tră­dării».

Ii mulţumesc lui Dumnezeu că toate uneltirile prigonitorilor s-au dovedit a fî zadarnice: şi şantajul, şi dispozitivul de as­cultat în cameră, şi strâmtora­rea din partea autorităţilor la serviciu, şi atitudinea duşmă­noasă din partea locuitorilor. Numai Domnul mi-a dat puteri să nu cad sub greutatea acestor lovituri.

Aflându-mă în prigoane, eu nici pe o clipă n-am regretat că am trecut în biserica care su­feră, întotdeauna consideram că locul meu e aici şi trebuie să trăiesc cu viaţa bisericii, în închisoare niciodată nu m-a părăsit unica dorinţă — să văd iarăşi biserica şi să fiu cu ea. Această dorinţă era pre­dominantă, mai puternică de­cât dorinţa de a mă întoarce la părinţi, acasă. Eu întotdeauna mă opream plină de cutremur în faţa întrebării: «Cine sunt eu, că Domnul din toată ru­denia mea creştină numeroa­să pe mine singură m-a scos pe calea dreaptă, adevărată?»”


Loviti din lateral de o Volga neagra….(…i-a grabit sfarsitul.)…din biografia fr. Vasilica Moisescu

26 august 2009

„Deşi fusese avertizat să nu-şi părăsească domiciliul, atunci când află că bunul său prieten şi tovarăş de închisoare Traian Dorz, liderul spiritual al mişcării Oastea Domnului, era bolnav la domiciliul său din satul Livada Beiuşului, s-a hotărât să-l viziteze. A făcut greşeala de a-şi anunţa telefonic vizita, urmând să ajungă la destinaţie cu maşina unui prieten. Au plecat în dimineaţa zilei de 16 noiembrie 1980 cu un Trabant spre Beiuş. La intersecţia din localitatea Beiuş unde urmau să se indrepte spre Livada Beiuşului – ce se afla la doar 4 kilometri depărtare – au fost loviţi din lateral de o Volga neagră, chiar pe partea unde se afla Vasile V. Moisescu.

În urma acestui accident, Vasile V. Moisescu a intrat în comă profundă, stare care a durat mai bine de o săptamână, fiind internat în secţia de Terapie intensivă a Spitalului Beiuş. Şi-a revenit din comă, dar sănătatea i-a fost grav afectată şi i-a grăbit sfârşitul. Familia a aflat ulterior că şoferul maşinii lucra la Securitate. Paul Goma a vorbit la postul de radio „Europa liberă” despre acest dubios accident.”
din „V.V. Moisescu, un destin frant.” Biografie si opera, partea I


Mai dulce-i bucuria noastra…!

30 iulie 2009

Acum cateva zile am fost la o familie de frati si ne-am petrecut seara scotocind in cutia cu poze vechi. Asta e cutia cu pricina:

IMGP1887IMGP1982

Alta amintire:
IMGP1889

Este de la o adunare cu fratele Niculita Moldoveanu in anul 1986 sau 87 in Cluj. Cate cantari am invatat atunci.
„Mai dulce-i bucuria noastra Citește restul acestei intrări »


Dar ca mine Domnul are…milioane!

29 iulie 2009

La primul „Festival de Muzica Crestina” de dupa revolutie care s-a tinut in 1992 in Campingul Faget din Cluj, prezentatorul si-a batut joc de cantarea:”Milioane, milioane!” M-a durut tare, a mai largit un pic bresa care mi se casca catre crestinismul comercial, institutionalizat, negustorizat, vandabilizat. Cantarea e semnata discret: versuri CI, muzica NM. La vremea cand acele cantari au fost scrise, doi oameni fara functii, fara pretentii, dar cu Har. Au lucrat cu Harul lor si ceea ce au lasat a adus multa roada. Ce-am canta noi acuma?
Iata o poza din acele vremuri, e probabil din anii 6o, poate imediat dupa eliberarea din inchisoare (1964), fratele Costache Ioanid si fratele Niculita Moldoveanu in casa fratelui Niculita din Sibiu.:

ioanidmoldoveanu


Bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi (2008)

31 decembrie 2008

Batranetea e frumoasa!
Prima data am auzit de la cineva in varsta aceste cuvinte. Toti batranii ne spun cat e de grea, de urata…o sa vedeti voi!
Azi am fost cu sotia sa vizitam doi sfinti, ei ne-au spus: „batranetea e grea, dar e frumoasa”.
familia-iovin-1
Ai dreptul sa spui asta dupa ce ai trecut de varsta celor tari, dupa ce ai stat ani prin puscarii, vandut de „frati„, batut de straini, urmarit si hartuit, neinteles si zdrobit, fugarit si defaimat. Dupa toate acestea, sa imbarbatezi pe altii, sa zambesti ca un fiu de Rege, sa scrii si sa publici pentru zidirea altora! Totul cu o minte amprentata de puterea Duhului, fara oboseala anilor, cu prospetimea unei tinereti launtrice, intr-o limba eleganta si curgatoare!
„Am pus frica la picioarele crucii!”
Am fost doua ceasuri in cer, ca apostolul, am plecat imbogatiti in toate privintele in omul launtric.
Imi daduse Domnul, mai ieri, gandul acesta, din Efeseni 1, ca vederea noastra trebuie folosita pentru a reusi sa vedem „bogatiile Slavei mostenirii Lui in sfinti”.
Aha, deci acolo isi tine Domnul averea, lor le-a dat talantii.
Ei ii pun in negot.
In cei nestiuti si nebagati in seama, celor smeriti le da Har. Cine nu ramane smerit, se descalifica pentru Har.
Da, dar sunt numai doi banuti de la o vaduva saraca, va zice cineva!
Desigur, dar stiti bine ca in Finantele Imparatiei Cerurilor acesti doi banuti sunt din singura valuta care nu va fi devalorizata de inflatia mandriei si a slavei desarte.
Citește restul acestei intrări »


%d blogeri au apreciat: