”…s-au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului, şi apoi nouă…” despre folosirea prisosului

30 septembrie 2014

Despre prisos am scris aici, la punctul 5.
Continui gândul.

Orice facere de bine, faptă bună, ajutorare, etc. are de-a face cu prisosul.
Cine are două haine, s-o dea pe-a doua, nu zice să dai haina de pe tine, ultima.
La fel cu mâncarea: ” „Cine are două cămăşi să-i dea celui care nu are; şi cine are mâncare să facă la fel“ Luca 3:11
Chiar și vorbirea scrie că ”din prisosul inimii vorbește gura”, din surplus.
Vorbim despre toate formele de prisos, repet: prisos de bani, de bunuri, de timp, de sănătate, chiar de înțelepciune.

Dar a da după voia lui Dumnezeu are de-a face cu crucea, cu lepădarea de sine, cu supunerea mai întâi față de gândul lui Cristos care ”nu și-a plăcut Lui însuși”.

Strângerea de ajutoare din Macedonia s-a făcut în ordinea aceasta: ”s-au dat ei(macedonenii) mai întâi Domnului” și abia apoi ”s-au dat apostolilor” și prin apostoli  nevoilor fraților din Ierusalim.

La fel când scrie că ”să lucreze cu mîinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit” Efeseni 4:28

O filosofie egoistă te va învăța o smerenie falsă, să ai ”două” camere mici(sau una), că TU ești smerit, că ȚIE nu-ți trebuie mai mult, să muncești doar pentru tine, cât să-ți acoperi nevoile tale. ”Mie mai mult nici nu-mi trebuie” zice falsul smerit.

Nici gândul lui Iuda, direct la săraci nu e bun. Răspunsul Domnului Isus: ”a făcut un lucru frumos pentru mine” trebuie să fie primul gând.

Concluzie: nu putem să facem un bine(să cheltuim prisosul), dacă nu suntem ”dați” mai întâi Domnului.

Să aprofundăm.

Legătura frățească are de-a face cu darea și primirea, cu împărtășirea. Am scris despre legăturile chimice dintre atomi că se formează prin cedare-primire sau prin punere în comun de electroni. La fel orice legătură frățească are de-a face cu darea și primirea din prisos. Dar și cel ce dă și cel ce primește trebuie să fie ”dați Domnului” mai întâi.

Vezi Pilda leviților, aici, partea a doua: ”…Noi, Adunarea am fost dați Domnului Isus: ”Tot ce-mi dă Tatăl va ajunge la mine”, ”ai Tăi erau și Tu mi i-ai dat”. Leviții au fost luați în locul Întâilor născuți care erau ai Domnului încă din Egipt, ca răscumpărare…noi suntem Biserica Celor Întâi Născuți, etc. etc…”  Această dare are de-a face cu dragostea robului eliberat pentru Stăpânul mărinimos, dispare subordonarea obligată, legitimă Stăpân-rob și rămâne subordonarea benevolă Rob eliberat-Stăpân mărinimos, subordonare arătată prin semnul de pe urechea străpunsă.

Despre prisos (profit, surplus, timp liber, etc) mai trebuie scris, este un principiu și o pildă a lui Dumnezeu ca să ne învețe: grăuntele care mai aduce 100 sau 60, talantul care se înmulțește, etc sunt pilde ale Harului care ”prisosește” spre folosul altora. Că acest Har înseamnă timp, înțelepciune, ajutorare sau bani, noi trebuie să vedem poziția noastră de administratori a ceva căpătat, a ceva ce nu este al nostru, din moment ce nici chiar noi nu mai suntem ai noștri, ci suntem dați Altuia spre folosul întregului Trup al Lui. ”Talanții tăi au adus alți doi talanți”, nu munca noastră. ”Am lucrat mai mult decât toți, dar nu eu”… șamd

Numai așa putem privi slujirea, în umbra Pildei Leviților, a seminției alese.  Noi slujim Domnului, slujind altora ca robi de bunăvoie.

Consecințe ale acestei înțelegeri: multe și mari, îndreaptă întregul curs al vieții.

Odată că nu se poate slujire fără lepădare de sine, fără a fi dat Domnului.
Dar nici a primi slujirea altuia nu e drept fără lepădare de sine: ”primiţi cu blîndeţe Cuvântul sădit în voi,” Iacov 1:21

Să luăm un exemplu: ai ajuns cu cititul până aici. Poate ești de acord cu ce scriu , poate nu cu tot, poate faci parte din cititorii zilnici și fideli și de acord, poate faci parte din cei tot zilnici dar căutători de greșeli.
În orice situație, și numai pentru că stai încă și citești înseamnă că ai timp. E un surplus, un prisos al tău, timpul liber.

Dacă te mai apleci și scrii un comentariu atunci și slujești cu surplusul pe care-l ai. Dacă nu te lauzi pe tine și nu te îngânfi, ci vrei sincer să mă îndrepți, atunci îmi slujești mie, iar dacă prin ce scrii cauți să înalți Adevărul divin, atunci slujești lui Dumnezeu. Cu ce? Cu prisosul, cu surplusul tău de timp și de înțelepciune, cu profitul tău, dacă vrei.

Prisosul și nevoia.

O cămașă, o felie de pâine, un loc într-o cameră, 8 ore de muncă și 6-7 de somn sunt nevoi.
A doua cămașă, a doua cameră, 4-5 ore libere după masa sunt surplus.
Dumnezeu ne cere surplusul, prisosul!

Și firea ni-l cere. Firea vrea să stea la TV sau pe net 3-4 ore. E atât de obosită, ”merită” să se odihnească după 8 ore de muncă. De ce să mergi la spital la sora aia bătrână? Lasă că are copii. Ce dacă-s necredincioși copiii, eu îmi văd de viața mea ”privată”, nu mă bag. Zice firea.

Câteodată Dumnezeu ne cere prisosul înaintea nevoilor noastre. ”Cine dintre voi, dacă are un rob, care ară sau paşte oile, îi va zice, cînd vine dela cîmp: „Vino îndată, şi şezi la masă?“ Nu-i va zice mai degrabă: „Găteşte-mi să mănânc, încinge-te, şi slujeşte-mi pînă voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu?“”

Ispita mare este să ne socotim prisosul ca fiind al ”nostru”, să facem ce vrem cu el.

Slavă Domnului că înțelepciunea nu este o caracteristică a cărnii, unii o au, alții nu, ce să le faci?
”Dacă cuiva îi lipsește înțelepciunea(și pentru administrarea prisosului) s-o ceară de la Dumnezeu, care dă TUTUROR”. Nu există creștini-vedete, creștini de top, creștini-eroi, care sunt înțelepți și o mare masă de creștini mediocri care  nu-s înțelepți. ”nu căpătați pentru că nu cereți”…să cerem și noi înțelepciunea blândă a administrării prisosului.


Șebrato șemena

29 septembrie 2014

Urmăriți cum 2-3 cuvinte în așa-zisa limbă sunt ”traduse” tot altfel de o profetesă mincinoasă întru-n mediu de extaz carismatic.

Ascultați la minutele
13.20
13.27
13.40
14.03
14.34
14.39
15.02
15.12
cum aceleași 2, 3 sau 4 ”cuvinte”: șebrato(sebrato), șemena(semena), te(de), graies sunt ”traduse” cu muuuulte alte fraze.
E minciună binențeles, dar să ascult cum zic amin, amin toată acea turmă de amăgiți și să nu le zic nimic, aș fi și eu ca ei, nu aș arăta dragoste nici de Dumnezeu, nici de ei, nici de voi. De aceea am scris.

Și am mai scris pentru că la Apocalipsa scrie că ”ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli și nu sunt și i-ai găsit mincinoși”. E o slujbă și asta.

E proorociță mincinoasă, poporule! Șebrato șemena vă zic, n-o credeți. Iar masa de oameni care zic amin-amin sunt amăgiți!

(Nu îmi fac iluzii că filmulețul va mai sta mult pe youtube, să vedem.)


Șase zile să-și facă lucrul său…despre sabat

28 septembrie 2014

Azi am discutat cu o rudă, adventist.

M-a luat cu binișorul, că de ce nu țin sabatul, că e frumos, că după ce șase zile lucrăm pentru noi, să ”dăm” una lui Dumnezeu.

I-am răspuns că eu I ”le-am dat” pe toate șapte. 

-Cum? Dar nu mergeți la lucru 5-6 zile.
-Ba da. I-am zis, dar nu merg pentru mine, scrie…”să lucreze, ca să aibă ce să dea celui lipsit”. De aceea eu lucrez câte zile și când trebuie. (Ironia era, că duminică fiind, îl ajutam pe el ducând bagaje cu mașina pentru fiica lui studentă. Sâmbăta nu s-a putut.) Discuția a fost lungă, am redat aproximativ ideile.

Când nu mai trăim pentru noi, e păcat să nu lucrăm, dacă lucrând, cu vorba, fapta sau banul, slujim altora.
Când trăim pentru sinele nostru nerăstignit atunci da, e goană după vânt și dacă lucrezi o zi și stai șase.
Dacă lucrezi, cum împarți banii?
Dacă stai, cum împarți timpul?


”Ci aveau toate de obște…”…despre caracterul obștesc voluntar al vieții creștine

27 septembrie 2014

1.Sau despre raportul privat/comun al vieții creștinilor. Cât din timpul (și avutul) nostru este pentru interes strict propriu și cât și în ce fel împărtășim ceea ce avem cu ceilalți frați?

motto: ”Mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte….” Faptele Apostolilor 4:32

Unul din motivele pentru care am scris mai puțin pe blog în ultimul timp este că citesc ”Cronica fraților huteriți…”

2.(Despre frății, sau frățietăți!

Este un termen comun: brotherhood(en), bruderschaft(de), bratstvo(ru) semnifică o părtășie de adunări ce se cunosc, se recunosc și se acceptă unele pe altele. Istoria a consemnat multe frățietăți, dar parcă cele mai cu rod și slavă pentru Dumnezeu au fost cele prigonite. Frații huteriți, menoniți(olandezi și elvețieni), husiți, valdenzi, moravieni, paulicieni, frații din Plymouth, frații din Kerala(India), chiar stundiștii și molocanii din Rusia sau tudoriștii, ostașii și moisiștii de la noi poartă caracteristicile  frățietății. Să le numim cu un termen modern: rețele de adunări.)

3.Cronica Fraților Hutteriți este o astfel de istorie, a unor frați persecutați, aduși împreună de prigoane și obligați la început de împrejurări să împartă unii cu alții puținul ce-l aveau. Mulți au fost arși pe rug, înecați, trimiși la galere, li s-a tăiat capul cu sabia, au fost ștrangulați, cei rămași au trebuit să fugă. Unde? La frați. Nu se mai punea problema proprietății private, ci a supraviețuirii. Așa s-a născut un fel de comunism creștin: frățietatea hutterită, care iată are aproape 500 de ani de istorie în spate. Aproape o treime din această istorie este legată de Transilvania, de azilul la Vințu de Jos, azil pe care un principe (Gabriel Bethlen) a cărui soție era credincioasă(Suzana Lorantfi) a avut bunăvoința să li-l dea acestor fugari.

4.Învățătura lor(a hutteriților) nu este exclusiv comunitară, nici ei nu trăiesc toți în comunități, nici  comunitățile nu sunt un fel de CAP-uri, dar au în scrierile lor timpurii argumente puternice care demolează în cititor orice fel de justificări ale unui trai egoist, pentru sine. O concluzie după citire: împărtășirea la care ne-a chemat Dumnezeu nu este numai a unor ore la un timp de adunare, nici  a unor bani pentru anumite scopuri evlavioase, ci este o viață în care surplusul, prisosul (de timp, bani și înțelepciune) este primit pentru a fi dat.

5.Prisosul
vostru să acopere nevoile lor. La 2 Corinteni 8 scrie. ”Aici nu este vorba ca alţii să fie uşuraţi, iar voi strîmtoraţi; ci este vorba de o potrivire…v13” Cum se poate face aceasta? Scrie la v5 cum, mai sus: ”dar s-au dat mai întîi pe ei înşişi Domnului, şi apoi nouă,….”

6.Mărturia
Mărturia creștină este una comună. Viața creștină este una de comunitate, nu de individ. Adunarea este stâlpul și temelia Adevărului(1 Timotei 3:15) nu fiecare credincios. Mântuirea este de obște, comună, părtășia are de-a face cu legătura frățească iar mărturia pe care o dăm, o dăm ca adunări, nu ca indivizi separați. Lupta celui rău este pentru destrămarea legăturilor frățești. (Din păcate, teologia modernă se bazează pe o așa-zisă trăire mistică, lăuntrică, strict individuală, a fiecărui individ, care poate merge singur să stea pe un scaun la o biserică, să nu-l întrebe nimeni-nimic, să simtă pe Dumnezeu și apoi să plece acasă fără ca să aibă habar de cei din jur. Există ca un fel de înțelegere tacită, acceptată: ”Nu te băga în viața mea privată, că nici eu nu mă bag într-a ta!”)

7.Părtășia
Este prea puțin să vorbim despre părtășie doar ca timp comun petrecut în acele ore sfinte de adunare, când unul are o cântare, altul un psalm și altul o învățătură, iar după aceea mergem acasă și ne trăim fiecare viața privată cu bucuriile la începutul vieții, dar mai apoi mai ales cu necazurile și neputințele ei. A fi creștin înseamnă luarea crucii, lepădarea de sine, lepădarea dreptului asupra vieții tale private, dacă vreți. Nu vă gândiți la societatea Big Brother în care oricum trăim, ci la o măsură voluntară de asumare a slujbei de samaritean, proporțională cu prisosul fiecăruia. Poate unul are prisos de bani, altul de timp, altul de sănătate. Unul poate primi oaspeți, altul poate merge în vizite, undeva fiecare are un prisos. Prisosul trebuie să se întâlnească cu nevoia, de aceea a fost dat. Cel căzut între tâlhari nu a căzut la cerere, nici nu a fost ajutat la cerere, așa e și viața asta în care trăim toți, să nu ne amăgim. Dreptul la viață privată al celui căzut a fost distrus de tâlhari, de ce binefăcătorul să-i facă cerere?

8.Nevoia
În Trupul Domnului Isus prisosul are ca destinație nevoia în măsuri bine stabilite de Cuvânt, cu exemple și mărturii. După ce am scris punctul 3 al acestei postări, am făcut o pauză de aproape două ore, timp în care am vorbit la telefon cu frați. (Peste 2 săptămâni intru pe un abonament cu minute nelimitate naționale și 500 în EU, USA și Canada.) Este un prisos și o ocazie, nu atât de bani(slavă Domnului că telefoanele sunt tot mai ieftine), ci de timp sfințit pentru a-ți pune urechea lângă durerea fratelui.

9. Ispita traiului egoist
Iarăși nu atât de bani e vorba, ci în primul rând de timp. Hai, poate că n-ai bani, poate că nici sănătate să mergi până la fratele din colțul hărții, dar 30 de minute să-i dai un telefon?! Nu 10, trebuie mai mult, durerile se povestesc cu lingurița, se ascultă si-la-bi-si-te. Oricând te poate înfășura bine justificat traiul pentru tine, are argumente, dar nu din Cuvânt. Cum te înfășoară? Așa, ca glicina:

10.Pilda glicinei.
Am pe balcon multe fire de viță, de mai multe soiuri. Rodesc corespunzător. Dar am primit cadou de la cineva acum 4 ani un fir de Glicină(Wisteria sinensis) tot cățărătoare. Anul acesta am tăiat-o de două ori, căci se înfășurase în jurul viței. După ce am lipsit luna august, iată cum arată:DSC07215

Wisteria(glicina) e cea cu frunzele galben-verzui din stânga. Sub ea e firul de viță cu struguri acoperit complet de glicină: ”Păcatul care ne înfășoară atât de ușor!” Va trebui s-o tai iar.

11.Holda și negustoria
Fiecare din noi avem trai privat. Și apostolul Pavel avea, și frații din primul secol. La Corint Pavel stătea în gazdă la Gaius, nu la o casă comună, toată adunarea se strângea la Gaius. Unul are holdă, altul negustorie. Indiferent de cât de mare sau mic e câștigul, capcana de a te ține 100% din timp prins există la amândoi. ”Cât însă din timp ni-l petrecem pentru traiul propriu și cât pentru frați?” aceasta este întrebarea care trebuie să ne-o punem toți. Luarea crucii înseamnă lepădarea unei părți a timpului petrecut cu holda și cu negustoria ta, pentru a-l împărtăși cu ceilalți, pentru a sluji.

12.Crucea părtășiei
Asumarea împărtășirii prisosului
este o chestiune voluntară pentru fiecare. (Dacă vrea cineva să mă urmeze…să se lepede de sine, să-și ea crucea…..). Nu poate nimeni pretinde nimănui: asumă-ți sarcinile celuilalt. De ce? În primul rând e o chestiune de discernământ. Trăim în plină apostazie, e plină piața religioasă de ”nevoi” false, de escroci gata să ia de la toți toate prisosurile și cu voia și cu păcăleala. Nu ne-a chemat Dumnezeu la a fi păcăliți.  Dar la a cerceta pe frați, la  a vedea unde sunt nevoi reale a căror împlinire ar fi spre Slava lui Dumnezeu, ne-a chemat.
Și eu am și holdă și am și negustorie, iar samariteanul care și-a întrerupt călătoria, care a dormit cu victima la han, care a cheltuit și s-a îngrijit îmi este pildă și model. Mai ales când cei căzuți între tâlhari sunt frații mei preaiubiți.
Cred că înainte de bani trebuie să împărtășim timpul nostru și învățătura(înțelepciunea) Lui. Chiar că sună ciudat ca cineva să primească ajutorul de la tine, dar sfatul tău nu. Eu am întâlnit  un astfel de caz și m-am întrebat: cine-i fariseu mai mare?: eu sau el?, eu că m-am amăgit că ajut un încăpățânat sau el că a tăcut că primește ajutor de la un eretic(cum mă credea).
De pocăință aveam nevoie amândoi.

13. Toate de obște?
Noi toți suntem o pâine, un trup. Învățătura cu care ne hrănim este aceeași într-o adunare. Agapele în care punem fiecare ce aducem sunt o imagine a adunării în care fiecare slujește cu darul primit. Au fost situații în istorie în care traiul în comun a fost aproape obligatoriu. Poate vor mai fi. În ceruri în mod sigur nu va exista proprietate privată. Nici în Egiptul de după Iosif n-a mai fost. Să ne fie inima gata să lepădăm (vorba fratelui Elliot) ceea ce nu putem păstra, pentru a păstra ceea ce nu putem pierde. Cu voia lui Dumnezeu, pe măsura traducerii voi pune pasaje din Cronica Fraților Hutteriți aici.


Ne-a cerut Dumnezeu să-L ”simțim”?

27 septembrie 2014

Da de unde? Nicăieri.
În nici o parte a Cuvântului Său nu este scris de vreun om că L-ar fi ”simțit” pe Dumnezeu.
Peste tot în Cuvântul Lui, Dumnezeu ne cere să-l credem. El a vorbit, oamenii au scris și noi citim și credem.

Simțurile: văzul, auzul, mirosul, gustul și pipăitul ne sunt date să cunoaștem lumea fizică, creația Lui. Prin această Creație, în mod indirect Îl recunoaștem pe Creator, așa că nimeni nu se poate dezvinovăți.

Privesc, (dar nu pe Dumnezeu), privesc cerurile, lumina, creația și cred în Creatorul lor.
Aud, (dar nu pe Dumnezeu) marea, vântul, păsările și cred în Creatorul lor.
Miros, (dar nu pe Dumnezeu) iarba, florile, fructele și cred în Creatorul lor.
Gust, (dar nu pe Dumnezeu) fructele, legumele, mâncarea și cred în Creatorul lor.
Pipăi, ating, simt, (dar nu pe Dumnezeu) căldura, vântul, hainele, apa, orice obiect și cred în Creatorul lor.

”Prezența lui Dumnezeu” este un termen extrem de folosit în lumea religioasă.
”Prezența lui Dumnezeu” nu este un termen folosit de apostoli, nici de primii creștini.

Dumnezeu nu se simte, Dumnezeu se crede, El a vorbit, a lăsat scris, noi trebuie să citim și să credem ce e scris acolo, nimic în plus, nimic în minus.
Asta ne cere Dumnezeu: să-L credem, nu să-L ”simțim”.

Atunci de unde această repetare a termenului în lumea religioasă: ”eu simt, eu simt pe cineva, pe Domnul în inima mea….Îi simt fiorul Lui cel sfânt”. De ex. aici.
Ce fior, ce simțire? Spune Biblia ceva despre fioruri și simțiri, sau doar domnul pastor?

Biblia nu spune nimic, domnul pastor spune multe. Domnul pastor a construit o industrie religioasă profitabilă, industrie în care muzica creatoare de simțiri și fioruri joacă un rol central. Nici nu se mai poate imagina o biserică fără o industrie muzicală la standarde (ne pleacă tinerii, frate!). Această stare artificial creată prin muzică și efecte este numită ”prezența lui Dumnezeu”. Fiecare hoț cu scula lui, unii cu vitralii, odăjdii și fum alții cu estrade, tobe și chitări. Fiecare hoț cu peștera lui și cu victimele lui.

Pretenția că  credința este o ”stare”, ca o radiație, ca un curent, ca razele X, sau ca ultrasunetele este o înșelătorie. Și eu am crezut așa. Gândul că doar dacă te duci într-un loc, fără ca mintea ta să fie înnoită, că doar dacă stai într-un anume mediu, te încarci ca o baterie cu panou solar și „funcționezi” o vreme și apoi mergi înapoi la ”influență”, acest gând este o mare capcană.

Dacă tot vorbim în comparații cu tehnica, am putea asemăna credința cu un program de computer, în care dacă schimbi doar o literă, programul nu mai funcționează.
Iată o imagine a ”sursei”, a programului din spatele acestei pagini:
program

Preocuparea noastră trebuie să fie adâncirea în cunoașterea programării, nu ascultatul bâzâitului computerului.
Desigur, când computerul nu ”bâzâie”, nici programarea nu merge, dar să stai să te bucuri nătâng de bâzâitul computerului: să cânți: ”bâzâie, bâzâie”, dar tu să nu-ți știi tasta numele pe tastatură este o comparație palidă a celor care cântă extaziați ”eu simt, eu simt…fiorul ”sfânt”??!!??” dar dacă-i întrebi 3 versete biblice, nu-ți vor putea spune, cât despre logica și învățarea Cuvântului lui Cristos, nici pomeneală.

Pe același subiect: Cristos: Înțelepciune mărturisită sau energie mistică

Cu drag.


”….credința e așa…ca un curent!” Oare?

18 septembrie 2014

Dialog cu un frate nevindecat de tot de carismatism.
”-Credința e așa ca un ”curent”!” zice fratele
-Stai puțin, cum poți să verifici credința asta?  Că ”curentul” n-ai cu ce să-l măsori. îl întreb.
-După învățătură…zice.
-Corect: ”să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți bun venit.” (Până la bucătărie e drum lung.) Cum verifici învățătura?
-….
-Cuvânt și fapte…scrie la Iacov: ”îți voi arăta credința prin fapte”, ai dreptul să ceri dovezi, am datoria să mă las testat.
-…
Știi tabla înmulțirii?
-Cum să nu?
-Cum poți să verifici? Cât e 7 x 8?
-56, zice.
-Deci am  și 7 și 8 ca să fac 56, tot așa e cu învățătura: credința cuiva(mărturia lui) se ascultă și faptele se văd. Dacă cuvintele și faptele lui nu coincid….nu există nici un curent să-l justifice. Eu n-am cum să verific ”curentul” cuiva de pe șira spinării, dar mărturia se ascultă și faptele se cunosc. Dacă nu este concordanță e  ca la matematică, cu toată bunăvoința, 7 x 8 nu e niciodată nici măcar 57.
Dialogul e aproximativ redat.
La urmă le-am pus un video cu o stare de ebrietate spirituală, un copil intrat în rolul de popă mic. Săracul de el, crescut în teatru, a luat masca la vârstă precoce și e lăudat de ceilalți purtători de mască pentru măiestria cu care la o astfel de vârstă o poartă. Zâmbetul nătâng al paiațelor din spatele lui spune multe despre lipsa standardelor într-o lume religioase unde…credința e așa ca un curent. Ca la piața unde e interzis cântarul.
Nici nu te gândești ce zici, de exemplu la minutul 7:45: ”Duhul lui Dumnezeu nu-i acolo! Aleluia!”

Credința este o încredere…o puternică încredințare….despre cele scrise, despre cele promise! nu un curent.

Ce să mai zicem? Împreună cu comentatoarea ”bilingvă” de la urmă, comentăm și noi: Șabrato-șemena-te-graies(de 3-4 ori aproximativ la fel)…pe românește probabil: să te ferească Dumnezeu de mincinoșii religioși, că de ceilalți te ferești singur.
Aveți altă traducere la cele 4 ”cuvinte”?
Nu mă îndoiesc, doamna poliglotă a avut 4-5 traduceri diferite ale acelorași 4 cuvinte, dar obrăznicie ca ea: să ”traduceți” 4 cuvinte cu 60, dragii mei cititori nu cred că aveți.
Cele 4 cuvinte traduse atât de …miraculos, așezate frumos pe Google Translate, n-au dus la nici un rezultat. Desigur, sunt limbi îngerești!

Neîndoielnic, dacă credința ar fi un curent, atunci ”sursele” din film ar putea pretinde că sunt de Înaltă Tensiune, dar pentru că în mod sigur nu este curent, curentul celor din film este un vânt gol, un crivăț ce suflă printr-o grădină părăsită, fără zid.


”…şi lăsa să-i curgă balele pe barbă…” A făcut pe nebunul înaintea lor.

15 septembrie 2014

Text de citit: 1 Samuel 21:10-15
” David s-a sculat şi a fugit chiar în ziua aceea de Saul. A ajuns la Achiş, împăratul Gatului. Slujitorii lui Achiş i-au zis: „Nu este acesta David, împăratul ţării? Nu este el acela pentru care se cînta, jucînd: «Saul şi-a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii ?“ David a pus la inimă aceste cuvinte, şi a avut o mare frică de Achiş, împăratul Gatului. A făcut pe nebunul înaintea lor; făcea năzdrăvănii înaintea lor, făcea zgîrîieturi pe uşile porţilor, şi lăsa să-i curgă balele pe barbă. Achiş a zis slujitorilor săi: „Vedeţi bine că omul acesta şi-a pierdut minţile; pentruce mi-l aduceţi? Oare duc lipsă de nebuni, de-mi aduceţi pe acesta şi mă faceţi martor la năzdrăvăniile lui? Să intre el în casa mea?“

Când citim viețile profeților, găsim scene ca aceasta, scene greu de înțeles, de ce le-a lăsat Tatăl în Cuvântul Lui?!

Pe scurt: David fuge de Saul, nu mai găsește unde să fugă în țara lui Israel, erau scotocite toate pădurile și peșterile, așa că trece granița la filisteni.  (După ce omorâse pe viteazul lor Goliat, nu era cel mai potrivit loc unde să se ascundă.) Recunoscut de slujitorii lui Achiș, se preface nebun. Nu e sincer cu ei, am putea zice, era cuprins de o mare frică. Mai departe legătura cu Achis se strânge, Achiș își dă seama că David nu e nebun, îi dă Țiglagul ca loc de refugiu și în zilele bătăliei decisive dintre Saul și filisteni, Achiș îl ia cu el să lupte împotriva armatei lui Saul. Respins de ceilalți filisteni, de frica ”trădării”, David se retrage și întors ”acasă”(în țara filistenilor) descoperă că amaleciții  jefuiseră complet cetatea lui de refugiu. Recuperează pierderea și se întoarce.

Scena ”nebuniei lui David” ne aduce aminte despre alte scene de, aparent, purtări de mască(comportament simulat). De exemplu Saul care a insistat la Samuel să facă prezență(figurație) la jertfă (chiar dacă Domnul îi respinsese pe Saul) și Samuel s-a dus.

Chiar Domnul Isus ”a jucat jocul lui Iuda” timp de 3 ani de zile, am putea spune. Domnul Isus știa că Iuda ia din pungă și că nu la săraci se gândește, (Iuda vedea în acel mir suma, bugetul din care el s-ar fi putut servi eventual), dar nu l-a demascat față de ceilalți ucenici. Chiar atunci când l-a demascat (la frângerea pâinii) a făcut-o într-un fel încât ceilalți ucenici n-au înțeles ce zice (ei credeau că-l trimite să cumpere ceva). Domnul Isus știa că Iuda era un drac dinainte de-al alege. Am zice că e o pierdere faptul că Domnul Isus nu l-a descoperit pe Iuda față de ucenici, deși când vedem la urmă, trădarea lui Iuda l-a afectat doar pe Domnul Isus: ”dacă mă căutați pe mine, lăsați pe aceștia să se ducă”, ca să se împlinească profeția: ”n-am pierdut pe niciunul”.

Mai este un exemplu în 2 Corinteni 8. Adunările din Macedonia(Filipi, Tesalonic și Berea în principal) au fost pline de dărnicie. Dragostea lor s-a transformat în faptă, au strâns belșug de ajutoare, un exemplu de dărnicie. Corintenii nu! (Încă.)
Ca să-i stimuleze la dărnicie Pavel le povestește despre dărnicia Macedonenilor, un fel de , pe românește spus, ”bate șaua să priceapă iapa”. Se explică apoi: ”….spun…ca să pun la încercare curăţia dragostei voastre!”

Ascunderea de către Domnul Isus față de ucenici, timp de trei ani, a faptului că Iuda era un trădător, punerea la încercare a dragostei Corintenilor de către Pavel, chiar fricile lui Ilie, ale lui David și a celorlalți profeți sunt lecții pentru noi. A juca jocul dușmanului, a te lăsa compromis, a sacrifica un mijloc pentru a atinge un țel, a lăsa să fii mușcat numai că să dai ocazia lupului să-și arate colții, sunt lecții în viețile profeților și oamenilor lui Dumnezeu care ne fac să ne ascuțim unealta cuvântului.
Iuda a fost convins că Domnul Isus nu știe nimic despre el.
Achiș a fost convins că David îl va sluji cu credință: ”Achiş se încredea în David, şi zicea: „S-a făcut urît poporului său Israel, şi va rămînea în slujba mea pe vecie.“
Pavel le-a scris doar la momentul potrivit exemplul dărniciei macedonenilor, abia în 2 Corinteni(după pocăința lor) nu atunci când erau ei plini de îngâmfare. Până atunci corintenii erau convinși că sunt OK.

Un ”elogiu al nebuniei” după voia lui Dumnezeu sunt capitolele 11 și 12 din 2 Corinteni. Nebunia lui David, fapta lui Samuel, tăcerea Domnului Isus, doar întregesc un tablou a ceea ce înseamnă nebunia după voia lui Dumnezeu.
”O, de aţi putea suferi puţintică nebunie din partea mea!”

Mărit să fie Domnul!


Din cauză că am devenit ”culte” am ajuns lumești

8 septembrie 2014

Am mai scris că citesc blogul lui Rădoi Nicolae. Îi răspund aici postării lui ”Din aceeași plămădeală”, postare unde dânsul își pune câteva întrebări:
”-Așa se face că și la ora actuală Cultul Baptist din România este condus de foștii și noii colaboratori ai Securității. Nu avem nici un fel de explicație pentru această realitate.
-De ce membrii Cultului Baptist din România tolerează această situație revoltătoare, nu înțelege nimeni?”

Răspunsul îl găsiți, și el și voi în scrisorile fratelui Pocsy. Fratele Pocsy a arătat că acceptarea condițiilor lumești, nebiblice de înregistrare a cultelor (in toate regimurile) a dus la lumificare.
Ca să nu fim suspectați de anarhie, afirmăm din nou că nu avem nevoie de legi speciale pentru credință. Constituția țării este suficientă. Cultul, mare sau mic este o ”minoritate” care pretinde ”discriminare pozitivă”, cere bani de la guvern și nu dă nimic, de fapt este hoție socială veche de milenii.
Și pentru Dumnezeu și pentru stat(slujitorii lui Dumnezeu) cultele sunt peșteri de tâlhari, hoți, de la Dumnezeu fură slavă, de la stat fură bani.
Nu susțin reforme sociale, ci scriu pentru tine dragul meu cititor, să dai afară din inima ta cu gândul și cu fapta aceste capcane de prins oameni.

Primul citat din scrisorile lui Pocsy este de la pagina 13 în scrisoarea către fratele Vasile Semeniuc din Bacău.

”…Draga Vasile, “Toti trebuie sa ne infatisam inaintea Scaunului de judecata al lui Dumnezeu, pentru ca fiecare sa-si primeasca rasplata pentru binele sau raul pe care-l va fi facut pe cand traia in trup.” (2 Cor.5.10). Asa ca nu trebuie sa am frica rea, ca cineva ma barfeste in fata Domnului si eu nu pot sa dovedesc. Nu. El are ochi  ca para de foc. In fata Lui totul este limpede si descoperit, orice viclenie se destainuie. Pentru tine asta este un prilej de bucurie? Sau n-ai dori sa fie chiar asa? Nu cred. Asa am si eu pace si liniste – si astept venirea Domnului impreuna cu toti sfintii. Si pana atunci s-ar putea sa ma lipsesc de “casa de adunare”, de organizatia masiva a unei religii, de slava desarta a oamenilor, de reputatia predicatorului – dar aceste lipsuri nu-mi fura “bucuria negraita slavita si”, pe care o am vazand pe Domnul meu si Domnul tuturora in Cuvantul Domnului. In ce priveste marturisirea, cu multa bucurie marturisesc la un singur suflet, sau la 100 de suflete. 

Tocmai am primit o carte postala in care ma instiinteaza fratele Geza, ca a primit scrisoarea mea mare, ca volum si ca continut .Caci despre cele intamplate am instiintat si pe Feri. De fapt el nu pricepe complet, sau nu-i vine sa creada, ca din cauza ca am devenit Culte, am ajuns lumesti, dar totusi ce este partea mea eu le spun.

Al doilea citat este de la pag 89, către Iosif Țon

”… Nu este adevarat ca si adunarile asa zise “secte”, au decăzut din cauza stramtorarilor adiministrative ale inspectorilor de Culte. Cu mult inaintea erei socialiste, deja nu mai era alegerea conducatorilor adunarii dupa voia Duhului Sfant. Cred ca nu este ceva nou ceea ce scriu. Cum am devenit Cult am si pornit cu valea devierii de la Adevar. Incetul cu incetul am inceput sa lucram pentru Cultul nostru. Am inceput sa ducem Chivotul Domnului in “Car nou”(1 Sam. 6.7,8, 2 Sam. 6.3-7, 1 Cron. 15.2,3,12-15). Apoi nu ma mir ca ne e frica ca se rastoarna Cultul. Dar adunarile noastre sunt pline de membrii care n-au dat mortii viata lor veche si noi ce facem? Chemam pe acesti nepocaiti sa moara pentru Hristos? Nu o data au fost dati afara din Cultul Baptist cei mai buni fii ai adunarii(Arad, Constanta, etc.), si nu imputernicitii cultului, si ei au cerut ajutorul dapartamentului sau chiar al securitatii statului.
3. D-stra ati devenit aparatul unei organizatii si cereti drepturi ca in tarile occidentale. Eu consider ca asta este deja lupta politica. Nu sunt de acord si stiu ca nu sunt singur cu aceasta convingere. In tot cazul, trebuie sa va spun ca am fost prin circuite si am fost intrebat undeva care este parerea mea; peste tot am spus parerea mea clar.
La pagina 25, aliniatul 3-4 vorbiti de compromisuri si renuntarea la calauzirea Duhului Sfant.
Spuneti asa: “…lucrarea care se face in Biserica aceea, de la data aceea inainte, sa fim absolut siguri ca va fi o lucrare pur omeneasca si si nu lucrarea lui Dumnezeu”. Trebuie sa recunoastem in mod sincer ca cu multi ani inaintea erei socialiste ne-am acomodat cu compromisuri si am renuntat la calauzirea Duhului Sfant.”

Cu drag


Podoaba unui duh blând și liniștit

7 septembrie 2014

Acest articol publicat în revista Sămânța Adevărului pe februarie 2012, a fost publicat pe blogul Har de la Dumnezeu sub titlul: Odată erai frumoasă.

”Odată erai frumoasă.

A fost o vreme când mă uitam la înfăţişarea ta şi erai frumoasă . Aveai o pace pe care nu o văzusem la femeile din lume, care, în momentele de voioşie, par urmărite deseori de supărare . Pacea de pe chipul tău reflecta faptul că L-ai primit pe Domnul Isus şi că El domneşte în inima ta . Lumina din ochii tăi reflecta speranţa din suflet . Nu era ca atunci când o fată este îndrăgostită de un bărbat, ci cred că tu erai îndrăgostită de Omul-Isus Hristos şi nimic din ce-ţi cerea El nu era prea greu .

Bănuiesc că lumea nu ar înţelege paradigma despre care scriu . Când erai cu capul acoperit, aşa cum învaţă Scriptura, aveai o frumuseţe pe care lumea nu o posedă. Părul tău, aranjat şi frumos potrivit cu simbolul capului acoperit, indica faptul că ai acceptat poziţia de supunere. Strălucirea şi bucuria de pe chipul tău nu puteau fi atribuite nimănui altcuiva decât Domnului care locuia în inima ta.

O, cât de înviorător era comportamentul tău rezervat . Era plăcut să fii în preajma ta . Nici nu-mi amintesc ce haine purtai, dar îmi amintesc cu recunoştinţă cât de minunat era să fiu în compania ta fără să trebuiască să-mi păzesc gândurile ca atunci când mă întâlneam cu o fată lumească . Un lucru pe care îl admiram la tine era să văd că ai curajul să te îmbraci modest . Dacă ai fi ştiut ce dezgustat eram şi ce pericol îmi păştea sufletul când o fată încerca să fie atrăgătoare şi seducătoare, atunci ai fi înţeles ce minunate mi se păreau modestia şi simplitatea ta .

Te-am apreciat că erai naturală şi lăsai să se vadă culoarea şi înfăţişarea pe care Dumnezeu ţi l-a oferit . Vopseaua poate face minuni în privinţa caselor, maşinilor şi aparatelor, dar am considerat chiar de tânăr că machiajul la o femeie era un lucru indezirabil.

Dar ceva s-a întâmplat! Oare ce? Oare care lucru din tot ce lumea are de oferit te-a întors de la frumuseţea pe care ai avut-o odată? Ce ai câştigat că ţi-ai pensat sprâncenele? Ai pierdut ceva când ai renunţat la acoperirea capului şi la hainele modeste . Eşti conştientă de această pierdere? Aparent ai fost conştientă pentru că, în locul lor, acum tu îţi tunzi şi îţi vopseşti părul şi urmăreşti bijuteriile . Ştii cât timp petreci vopsindu-ţi trupul zi de zi? Nu înţeleg cu ce te ajută pe tine sau pe alţii vopsitul unghiilor de la picioare .Vopseaua acoperă frumuseţea pe care ai avut-o cândva . În timp ce alergai după strălucirea lumii, ai pierdut ceva minunat .

Cum oare ai ajuns ca şi un inel de aur în râtul unui porc, potrivit autorului cărţii Proverbele? Eşti conştientă de felul în care eu îi văd pe bărbaţi privindu-te? Ai observat că trebuie să-mi întorc privirea când apari îmbrăcată mai sumar? Nu mă mai simt în siguranţă în preajma ta .

Frumuseţea pe care lumea o admiră este deseori asociată cu tinereţea, pasiunea şi pofta . Odată cu trecerea timpului, astfel de frumuseţe păleşte şi necesită mai multă vopsea şi podoabe ca să facă faţă pierderii resimţite . Frumuseţea despre care eu vorbesc este cu siguranţă atractivă când eşti tânără, dar ea creşte în pământul fertil al relaţiei cu Domnul, o relaţie permanentă de ascultare . Ea vine din interior şi este de mare preţ să o vezi pe chipul şi în viaţa ta

O, da, ştiu prea bine că lumea nu ar înţelege de unde am aceste gânduri . Dar sper ca tu să-ţi aminteşti de unde ai căzut. Ai găsit tu sfânta părtăşie când ai încercat să te asemeni cu fetele din lume? Oare schimbările pe care le-ai făcut au adâncit pacea pe care ai avut-o cândva? Sper să aţâţ în tine dragostea dintâi pe care cred că ai avut-o odată . Podoaba unui duh blând şi liniştit este încă de mare preţ în ochii lui Dumnezeu . Femeile care se tem de Dumnezeu şi de Cuvântul Lui au încă o frumuseţe care depăşeşte cu mult pe cea lumească .

Revista Sămânţa Adevărului, februarie 2012


Peștera de tâlhari(2)

4 septembrie 2014

Citește și Peștera de tâlhari(1).

Am găsit în Antichități Iudaice un fragment care m-a făcut să leg ceea ce am citit cu un filmuleț despre orașele subterane din Anatolia(Estul Turciei). Dar să priviți mai întâi unul din filmulețe, sunt multe(vezi orașul Derinkuyu):

Ați urmărit, mulțumesc.

Să nu credeți că ceea ce ați văzut este o așezare de locuitori pașnici care se ascund de hoți, din contră este un oraș de hoți care se ascund, o peșteră de tâlhari, cum a spus Domnul Isus.

Citez din Antichități:

”Alungarea tâlharilor era o misiune deloc ușoară, căci ei se îndeletniceau cu jafurile și numai din asta trăiau, nu aveau așadar orașe și nici ogoare proprii, ci numai vizuini subpământene și peșteri unde viețuiau alături de vitele lor. Își procurau din vreme bogate rezerve de apă și provizii de cereale, așa că puteau să reziste multă vreme în ascunzătorile acelea. Intrările în peșteri erau atât de înguste încât nu puteau să pătrundă decât unul câte unul. În schimb interioarele, incredibil de mari, fiind în stare să adăpostească o sumedenie de oameni. Casele nu răzbeau însă la suprafață, unde dădeai cu ochii doar de pământ neted. Întregul teritoriu era stâncos, aspru și greu de străbătut, dacă nu aveai înaintea ta o călăuză care să-ți arate drumul, deaorece cărările nu aveau o linie dreaptă, fiind foarte întortocheate….” Flavius Josephus, Antichități Iudaice, Editura Hasefer, 2007, pag 314 (Citatul se referă la trei zone din estul Galileii: Trachonitis, Batanea și Auranitis), Anatolia e la câteva sute de km, dar se pare că jaful era un mod de ”trai” în antichitate.

Dar astăzi?

MLM-urile sunt un mod de trai, mama Omida la fel, astrologii, zodiile, vrăjitoriile de tot felul.

Apoi religia!

La ce m-a dus gândul? (Azi m-a sunat o cunoștință, (citește blogul) că i-a spus de la biorezonanță că are cancer. Alți tâlhari!) E o rețea de mafioți cu biorezonanța asta, analiza costă, dar să vezi prafurile, de 3 ori atâta. Tâlharii operează mult mai bine în bandă și benzile în rețele. 

Peșterile de tâlhari de la Derinkuyu (desigur săpate de oameni înrobiți de ei) sunt peșteri unite în rețele subterane de galerii.

derinkuyu

 

Cam așa e și religia lumii, o rețea de peșteri de tâlhari. Culte și secte ierarhizate și legate între ele ca și peșterile de tâlhari trăiesc din furtul de oameni. Fură prin seducție.

Încheie Flavius: ”Atunci când nu puteau să pună la cale nelegiuiri împotriva vecinilor lor, acești oameni se jefuiau între ei, fără să se dea înapoi de la nici o ticăloșie.”

Am scris în 17 aprilie anul acesta la Autocefalia unei iluzii, citez:

”….5.În contextul actual al confruntării Rusia-Ucraina, toată salba de mitropoliți, preafericiți și preaînalți tac mâlc. De ce tac oare? Omul meu care crede ce crede biserica, cărei biserici i-ar da crezare dacă ar fi în Ucraina? Sau este un Adevăr rusesc și unul ucrainian? Este un Cristos pentru ruși și un Cristos pentru ucrainieni? Hai să ne exprimăm pravoslavnic: se luptă ”frați” cu ”frați”, creștini ortodocși cu creștini ortodocși, doare pe cineva acest lucru? Se ridică cineva în Numele Unicului Cristos să-i îndemne pe acești rebeli la o pace dorită, chiar cu pierderi de orice fel? Oare tăcerea celor ce ar trebui să strige, nepăsarea celor ce ar trebui să se streseze, nu este o dovadă că toată religia lor e teatru gol iar ei, purtătorii uniformelor sunt niște actori doar? Ba da. Dacă cuvântul ”frate” spus unul altuia de călugări și preoți ar fi adevărat, atunci ar trebui să facă procesiuni cu praporii și crucile în care cred și cu care se laudă, printre kalașnikovuri și tranșee să împartă cuvântul împăcării.

Bat câmpii, așa-i?

Așa-i.

6. Dar a trebuit să le bat ca să pot trage concluzia din titlu, dar s-o dezvolt puțin: religia autocefală (în traducere liberă: de capul ei) e așa cum îi e numele, nu îl are ca și Cap pe Cristos. Această religie e bună pe timp de pace, la hramuri și sfeștanii, la boteze și parastase, la moaște, la Sfânta Paraschva și Sfântul Ioan cel Nou, e bună de luat banii de la fraieri.

7.Să mă explic: am cunoștințe în vestul Ucrainei, naționaliști ucrainieni plini de un etnicism de gândire față de care Vadim al nostru și secuii de la noi sunt copii mici. În Ucraina de vest naționalismul nu este o răceală trecătoare, este un cancer de minți. Dușmanii sunt ”moscalii”, rușii, cei care prin Stalin au omorât prin înfometare între 7 și 10 milioane de ucrainieni, lucruri care se uită greu. Sunt patimi în Ucraina pentru care cu siguranță sute de mii de oameni ar fi gata să moară.
Întreb dar:
Ce valoare are religia și preceptele ei bune de paravan în fața unor izbucniri de ură cu rădăcini de secole?
Autocefali sunt și unii și alții. Nu este autocefalia asta o iluzie?
Mai poți crede ”ce crede biserica”, dragul meu prieten?”

Alt citat:
Eu nu văd în  scutirile de taxe sau ajutorul financiar dat cultelor ”libertate religioasă”, ci o îngăduire a aroganței popești, o slăbiciune, nu o mărinimie a Statului, un motiv de rugăciune pentru vindecare, nu un motiv de mulțumire. O țară cu catedrale sclipitoare privite din mașini ce se scutură prin gropi, dovedește că șarlatanii stau pe ceafa dregătorilor și-i fură și pe ei amenințând cu biciul electoral . E iarăși un motiv de rugăciune.”

Mărit să fie Domnul!


Două înțelegeri diferite ale felului cum oamenii vin la credință

4 septembrie 2014

Înțelegerea 1.
Învățarea.
Aducerea oamenilor spre credință prin educație în familie (cei născuți în familii creștine) sau prin instruire (a celorlalți), un proces în timp care înseamnă învățare, hrănire, așa cum sunt hrăniți copiii până cresc mari. Această înțelegere presupune  experiențe puternice a comunităților celor ce se învață unii pe alții, a sprijinului reciproc și a ajutorării, a lepădării de sine (abandonării egoismului) pentru binele comun. Eu consider că această înțelegere(1) este gândul lui Dumnezeu.

Înțelegerea 2.
Experimentul pietist/carismatic(trezire).
Această înțelegere greșită spune că omul vine la credință printr-o experiență individuală a unei convertiri bruște (se folosește eronat termenul ”naștere din nou”), de cele mai multe ori lipsită de implicarea altora, fără accent pe învățare (chiar o respingere a învățării). Eu consider că această înțelegere(2) este o înșelătorie ambalată seducător de tatăl minciunii.

Sursa gândului: aici. Paragraful 5 de la urmă.

Citesc acum Cronica fraților Huteriți.
huteriti

O carte plină de mărturii ale unei înțelegeri educaționale a credinței, convertirea și creșterea spirituală fiind înțelese de acești frați(alții le-au zis huteriți) ca un proces măsurabil și repetabil, verificabil și aplicabil, o însărcinare dată Adunării, o jertfă zilnică. Cartea are aproape 900 de pagini.

 

 

 


%d blogeri au apreciat: