Nu există cult creștin

„…ştim că în lume un idol este tot una cu nimic. Căci chiar dacă ar fi aşa-numiţii „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt în adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”), totuşi, pentru noi, nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi. Dar nu toţi au cunoştinţa aceasta....” 1 Corinteni 8:4-7

1. Ce este cultul și de ce se bucură acest termen de o atât de înaltă, dar nemeritată stimă?
   
   Iată 3 definiții ale cultului, din dex:
   –omagiu care se aduce divinității prin acte religioase;
   –manifestare a sentimentului religios prin rugăciuni și prin acte rituale;
   –totalitatea ritualurilor unei religii
   Mai sunt definiții, aplicate la persoane sau lucruri: -sentiment exagerat de admirație, de respect, de venerație, de adorație față de cineva sau de ceva.
   În toate definițiile observăm că din cult face parte actul religios sau ritualul, deci cultul conține ritual.
   
   2. Dar oare se potrivește acest termen creștinilor, adunării creștine biblice, așa cum o găsim descrisă în Noul Testament?
   Sau, putem oare să înghesuim formidabila revelație divină care este Scriptura, materializarea ei invizibilă prin Adunare și efervescența unei trăiri creștine personale angajante într-un atât de searbăd, strâmt și netrebnic vas: cuvântul „cult”?
   Răspunsul va fi un NU categoric și voi arăta aici că un creștin angajat și dedicat Domnului Isus trebuie să se descotorosească discret sau nu de această mreajă a nelegiuirii, de această închisoare socială, numită pompos „cult”.
   
   3. Cu ce gând s-au format „cultele” și de către cine?
   Nicidecum de către Domnul Isus sau de către apostoli. Nu găsim în tot Noul Testament nici un element care să dea de bănuit că primii creștini au avut „locașuri de cult” sau au săvâșit „ritualuri”, acte de cult. Botezurile întâlnite în Noul Testament s-au făcut toate în case particulare sau în râuri și lacuri (probabil și în mare), dar nicăieri în case de cult. Cina Domnului se lua într-un cadru asemănător sărbătorii pascale, sărbătoare prin excelență familială, trebuia sărbătorită acasă. De fapt tot creștinismul este familial, nu instituțional. Relațiile de familie sunt integrate armonios an această ierarhie: „...Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Hristos.” 1 Corinteni 11:3 Creștinismul dintâi care se suprapunea cu Adunarea, nefiind încă falsificat, era o mișcare a sufletelor, o fierbere de minți, o revelație a unui Plan istoric ascuns până atunci, o redirecționarea a dorințelor tuturor celor ce deveneau credincioși în Hristos (Unsul). Față de creștinismul dintâi, noi trăim într-un „creștinism” foarte strâmb, format începând cu secolul întâi, după plecarea apostolilor, de către „alți apostoli” probabil „nespus de aleși” (deja sunt menționați în Noul Testament) prin preluarea de elemente DE CULT păgâne din religiile din jur.
   
   4. Cum s-au format așa-zisele „culte creștine”?
   Deși Dumnezeu nu a intenționat niciodată să facă din Adunarea Lui un „cult”, oamenii înșelători nu s-au sfiit și nu au avut scrupule din a falsifica orice, chiar pe credincioșii lui Dumnezeu să-i transforme în „clienți” ai tarabelor din bazarurile lor religioase. Pentru asta e bun cultul, cu acest gând în minte au pornit cei ce cu dragoste falsă i-au vârât pe toți în „culte” în toate veacurile, sau au încercat.
   Acest proces de alunecare spre „cult”, după cum am spus, a început imediat după apostoli și a continuat repetat în fiecare generație. Mai mult, dacă la un moment dat în istorie au avut loc reforme și reîntoarceri la creștinismul biblic, „oameni răi și înșelători” nu s-au intimidat și au continuat procesul de retransformare a „credinței” în rutină cultică, cu scopul ascuns de a face profit din asta. Acest reîntoarcere se poate observa ușor de către orice cercetător onest al istoriei Adunării de-a lungul veacurilor.
   
   5. „Actul de cult” este „elementul principal de identitate” al cultului. Ortodoxul de exemplu nu va considera valabile actele de cult catolice sau protestante. Apoi fiecare cult are personal desemnat, slujitor cultic, sau deservent, adică acei oameni care au voie să efectueze „acte de cult”. De aceea în cadrul de gândire cultic, identitatea este strict legată de actele de cult și de slujitorii „acreditați” sau ordinați sau hirotonisiți, după caz. Principiul este același: o identitate falsă caută să se păstreze prin perpetuarea unor elemente de identitate false.
   
   Concluzii necesare celor ce doresc să practice un creștinism biblic:
   1. A fi creștin nu este o chestiune de „cult”, ci de credință în Biblie, în Cuvântul lui Dumnezeu.
   Aceste două concepte, „cultul” ca ritual sec și credința ca atitudine, ca încredere, trebuie separate unul de altul.
   2. Botezul și cina Domnului sunt simboluri, pot fi efectuate de orice creștin matur, nu sunt „acte de cult”.
   (Despre Cina Domnului se poate observa în Noul Testament în două locuri că se lua în familie, acasă. Era o sărbătoare mai mult de casă, asemănătoare sărbătorii pascale.)
   3. Locul de întâlnire al credincioșilor nu trebuie să fie mare și nici să fie public, ci privat, adunarea să fie găzduită în casele credincioșilor, după modelul Nou Testamental.
   Teama și acuzele nefondate de conspiraționism ale dușmanilor creștinilor angajați au făcut de-a lungul istoriei ca mulți creștini să plece urechea la aceste discreditări și să aplece gâtul în jugul unor înregistrări de persoane juridice (culte) absolut necesare atunci când pretinzi „loc public”.
   4. Un lucrător creștin care dorește să lucreze pentru Domnul cu timp integral poate beneficia de ajutorul material sporadic al celor pe care-i învață, dar fără să facă din acest lucru un mod de viață.
   Nu există boi care mănâncă întotdeauna grâu, ci doar când treieră grâul. În restul timpului mănâncă iarbă. Pentru toți creștinii, întotdeauna se aplică regula apostolică: „Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi cu mâinile voastre, cum v-am sfătuit.„
   5. Nici un creștin normal, cu minim de bun simț și cu temele făcute legate de unicitatea lui Dumnezeu și a Adunării Lui, nu poate fi de acord cu pleiada de „culte” creștine și de ierarhii avându-și fiecare capul și patrimoniul propriu. Este un singur Dumnezeu, un singur Domn, o singură credință, un singur botez și o singură Adunare, nu două.
   
   Pentru că nu pot să vorbesc despre nimic, nici despre nimicuri, nu ați găsit des în postările mele nume de culte, decât poate ca exemple.
   Socotesc că Domnul are o singură Adunare.
   În Numele Lui singur vă scriu.
   În Adunarea lui, unică sunt membru.
   
   Lucrarea mea din partea lui Dumnezeu pentru ceilalți creștini o pot face în felul acesta fără spirit partinic.
   
   
   
   

Adunare 6 iunie 2021

ISAAC NEWTON DESPRE ÎNTOARCEREA EVREILOR (1)

„….Interpret sârguincios, înțelept și corect al naturii, al antichității și al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa măreția Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea evanghelică.…” Din epitaful lui Isaac Newton.

Matematicianul, fizicianul, savantul Isaac Newton a fost, citez „….un protestant ascetic care credea cu fanatism în Sola Scriptura.” (wiki)
„Newton era, fără îndoială, un om profund religios și în afară de aceasta, un teolog erudit. În 1703, John Locke scria nepotului său, King: „Newton este într-adevăr un savant remarcabil, nu numai datorită uimitoarelor sale realizări în domeniul matematicii, ci și în teologiei, grație vastelor sale cunoștințe în Sfânta Scriptură, puțini putându-se compara cu el”. (wiki)
Am tradus (cu ajutorul un prieten care are mai mult timp decât mine) un articol de pe saitul profesorului Snobelen, sait amintit în postarea anterioară.

S. SNOBELEN
7. „MISTERUL ACESTEI RESTAURĂRI A TUTUROR LUCRURILOR”:

ISAAC NEWTON DESPRE ÎNTOARCEREA EVREILOR

„Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.” (Romani 11:25-7)

Într-unul din manuscrisele sale de la începutul secolului al XVIII-lea, la rubrica „Despre Ziua Judecății & Lumea care va veni,” Isaac Newton declară că „misterul restaurării tuturor lucrurilor se găsește în Proroci.” La aceasta adaugă: „ceea ce mă uimește mult este că atât de puțini creștini ai vremurilor noastre îl pot găsi acolo.” Ce era acest „mister” profetic care putea fi descoperit doar de un număr atât de mic al contemporanilor săi? El continuă explicația astfel:

”Pentru că ei nu înțeleg că întoarcerea finală a evreilor din robie & cucerirea națiunilor de către ei <cele patru monarhii> crearea unui regat just & înfloritor la sfârșitul zilei judecății este acest mister. Dacă ar înțelege aceasta, ei le-ar găsi în toți prorocii care scriu despre zilele din urmă, de exemplu în ultimele capitol din Isaia unde prorocul unește noul cer & noul pământ cu distrugerea națiunilor ticăloase , sfârșitul plânsului & al tuturor necazurilor, întoarcerea evreilor din robie & întemeierea lor a unui regat înfloritor și veșnic.”

Newton sprijinește apoi exprimarea acestei credințe profetice prin scrierea unui mic compendiu de texte ajutătoare din prorocii evrei. În această lucrare voi detalia despre credința lui Newton în întoarcerea evreilor în tărâmul lui Israel. Acest subiect a rămas pentru multă vreme un aspect puțin cercetat al gândirii profetice al lui Newton, dar publicarea în 1991 a majorității manuscriselor lui teologice permit acum o analiză adâncă a gândirii sale legat de această temă. Utilitatea acestei lucrări se va manifesta, sper eu, în două feluri diferite. În primul rând și în general, îl folosesc pe Newton ca metodă de introducere în cultura perioadei sale a interpretării profetice – în special legat de credința Restaurării evreilor. În al doilea rând și mai specific, întoarcerea evreilor a fost pentru Newton una din temele centrale ale prorociilor și acest studio demonstrează și fervoarea credinței sale în acest eveniment apocaliptic și cum a devenit o parte integrală a schemei sale profetice în general. În plus față de a evidenția ce avea Newton în comun cu exegeza contemporană, de asemenea voi arăta că s-a îndepărtat de trendurile standard în două locuri cruciale. Și mai mult, voi analiza înțelegerea lui Newton a cauzelor divine ale robiei evreilor și modul în care le-a legat de repetarea modelelor de apostazie atât printer evrei, cât și creștini. Alte considerații cruciale pe care le explorez sunt atitudinile lui Newton față de poporul evreu, necredința lor în Isus ca Mesia și locul lor esențial în istoria mântuirii. În cele din urmă, reconstruiesc axa cronologică profetică a lui Newton în ceea ce privește robia evreiască și Restaurarea în Israel. Aici întâlnim unul dintre cele mai distinctive aspecte ale credinței lui Newton în întoarcerea evreilor: locația sa temporală în istorie. 

Așteptările secolului al XVII-lea legate de convertirea și întoarcerea evreilor

Două dinamici au convers în Marea Britanie din secolul al XVII-lea pentru a produce o așteptare mărită în rândul multor creștini cu privire la convertirea și întoarcerea evreilor. Prima a fost o creștere a exegezei profetice literale și (pre)milenariste. Această tendință s-a extins pe tot spectrul social de la cercetători precum Joseph Mede din Cambridge la sectele radicale ale războiului civil englez. Cu acest nou curent hermeneutic a venit, de asemenea, o abordare mai literală a bibliei profeții referitoare la Restaurarea evreilor. Și această Restaurare a fost văzută ca mult mai mult decât simpla dovadă a activității providențiale a lui Dumnezeu în istorie. Pentru mulți exegeți profetici, pasaje precum Romani 11 și Matei 24 învățau că convertirea și întoarcerea evreilor era o necesitate preliminară pentru finalizarea „vremurilor neamurilor” – perioada în care harul este extins la neevrei – și de aici sfârșitul acestei epoci și începutul Mileniului. Astfel, acest semn special a fost un marker apocaliptic esențial pentru mulți milenariști, așa cum este și astăzi.

Anterior secolului al XVII – lea, teologii protestanți (inclusiv Philipp Melanchthon și Ioan Calvin) au urmat interpretarea augustiniană din Romani 11, care susținea că evreii vor fi convertiți și mântuiți ca indivizi,  dar niciodată ca națiune. Referințele profetice la Israel erau interpretat ca un Israel „spiritual”, adică creștinii. Cu toate acestea, la trecerea în secolul al XVII-lea, unii exegeți au început să accepte prima dată eventuala convertire a poporului evreu la creștinism și apoi chiar Restaurarea lor către țara Israelului. Emblematică pentru această nouă hermeneutică este opera lui Sir Henry Finch din 1621 Marea restaurare a lumii sau chemare a evreilor, în care el a argumentat împotriva interpretărilor alegorice ale Israelului și a legat întoarcerea și chemarea evreilor cu mântuirea neamurilor. Deși el niciodată nu a scris pe larg despre Restaurarea evreiască, faimosul Mede a adăugat și numele său autoritar exegeților care au acceptat această interpretare. După cum vom vedea, și Newton, se va alinia la această școală exegetică. Asta nu înseamnă că toți protestanții au acceptat această poziție. După cum a arătat Nabil Matar,perioada de la mijlocul secolului al XVII-lea până la mijlocul secolului al XVIII-lea a fost martora unor dezacorduri puternice între exegeții restauratori și anti-restauratori. Nici paradigma premilenară, care susține că Hristos se întoarce la începutul Mileniului pentru a realiza Împărăția lui Dumnezeu, nu atrage sprijin universal. Mulți dintre savanții mai ortodocși și conservatori rămas la amilenarismul augustinian și variantele sale.

Al doilea factor care a crescut așteptarea au fost discuțiile din jurul reprimirii evreilor în Anglia în timpul Commonwealth-ului din anii 1650. Pentru mulți creștini și chiar pentru unii evrei, reprimirea evreilor în Anglia a fost o etapă necesară pentru întoarcerea lor în Israel, întrucât așa ar fi fost completată împrăștierea lor către toate națiunile. Dar nu toți au fost de acord și discuții despre statutul evreilor din Anglia și despre statutul lor în profeție a continuat până la controversatul Proiect de lege de naturalizare din 1753 și nu numai. Deși drumul spre reprimire (și mai târziu, naturalizare) al evreilor a fost puternic colorat de mercantilism și motivații politice, această dinamică convergea totuși cu cea speranțele profetice de a crea un climat de așteptare generală în Marea Britanie pe la mijlocul secolului al XVII-lea – lumea tinereții lui Newton.

NEWTON ȘI EVREII

Newton avea un interes profund pentru chestiunile evreiești. Numai biblioteca sa furnizează dovezi suficiente în acest sens. Newton a deținut câteva din lucrările lui Maimonide, și a făcut numeroase referiri la acestea în manuscrisele sale. De asemenea, el avea și Kabbala denudata a lui Christian Knorr von Rosenroth (1677-84), în care au fost găsite multe semne de folosire intensă, împreună cu o ediție a filozofului evreu din primul secol Philon. Scrierile sale au dezvăluit că a folosit Talmudul, învățătura aceasta accesând-o prin Maimonide și alte surse din biblioteca sa. Deși nu a dobândit niciodată o cunoaștere prea complexă a limbii, Newton a învățat o brumă de ebraică și a achiziționat o serie de lexicoane și gramatici ebraice. De asemenea, deținea și folosea și o Biblie ebraică. Mare atenție este dată în scrierile lui Newton studiilor despre Templul evreiesc și ritualurile sale. Fascinația sa pentru aceste lucruri a fost motivată în mare parte de importanța înțelegerii atât a complexității ritualului evreiesc, cât și a proiectării Templului pentru interpretarea prorociei. De asemenea, Newton deținea și o serie de lucrări legat de aceste subiecte. O mărturie suplimentară a cercetărilor sale asupra Templului există în dovezile fizice ale Bibliei sale octavo, ale cărei pagini sunt foarte murdărite în secțiunea care detaliază prorocia Templului lui Ezechiel. 

Acest studiu a dat deja roade. Mai mulți cercetători au indicat spre însușirea lui Newton de elemente ale teologiei evreiești. John Maynard Keynes l-a caracterizat într-un mod celebru pe Newton ca „monoteist iudaic al școlii lui Maimonide”. În timp ce aș argumenta că alte tradiții teologice – cum ar fi socinianismul – au fost în egală măsură sau chiar mai importante în modelarea vederii sale despre Unicul Dumnezeu, trei studii importante despre Newton și Maimonide ajută la deslușirea caracterizării lui Keynes. La aceasta putem adăuga monografia recentă a lui Matthew Goldish, care prezintă o tratare amănunțită al implicării lui Newton în teologia evreiască.

Pe de altă parte, lipsa relativă din biblioteca lui Newton de comentarii profetice și alte cărți generale despre profeție – să nu mai vorbim de lucrări specific dedicate revenirii evreilor – este izbitoare. Se pare că odată ce elși-a obținut bazele profetice din lucrările clasice ale lui Mede (și într-o versiune mai mică Henry More), el a continuat în mare parte pe cont propriu. Fostul discipol al lui Newton, William Whiston, într-o recenzie publicată a Observațiilor celui dintâi, a făcut un comentariu similar. În timp ce referirile directe la alți expozanți profetici sunt rare în lucrările lui Newton, este clar, așa cum vom vedea, că el a avut dezacorduri puternice cu multe tendințe exegetice contemporane. De asemenea, în ciuda interesului dovedit pentru teologia, ritualul și istoria evreiască, încă nu am găsit vreo dovadă care să sugereze că Newton a căutat sau a avut contacte semnificative cu evrei, chiar dacă acest lucru nu era neobișnuit pentru protestanți milenariști și intelectualii din această perioadă. Asocierea lui Newton cu evreii – asemănătoare cu atâtea lucruri ale vieții sale, inclusiv teologia lui, scrierile lui apocaliptice și chiar într-o mare măsură filozofia sa naturală – a fost o chestiune intens privată.

Primul lucru pe care îl putem spune despre studiile profetice private ale lui Newton este acela îl plasează ca un exponent al tradiției exegetice premilenariste. Newton a fost un exponent al hermeneuticii profetice literale prin excelență. În al doilea rând, a fost un exponent al Restaurării la fel de înflăcărat. În al treilea rând, este clar că Newton a lucrat la interpretarea sa despre întoarcerea evreilor de-a lungul întregii sale perioade active de studiu profetic. Cele mai vechi exemple provin din primul său tratat apocaliptic din anii 1670` și continuă după aceea până la sfârșitul vieții sale. În al patrulea rând, Newton nu dedică vreun singur tratat exclusiv întoarcerii evreilor, ci mai degrabă scrie expoziții pe această temă în manuscrisele sale, variind de la comentarii mici și adesea repetate până la expuneri detaliate de mai multe foliouri în lungime – o dinamică care a făcut o cercetare extinsă a scrierilor sale esențială. În cele din urmă, Newton credea că profețiile referitoare la întoarcerea evreilor abundă în Scriptură – în special în prorocii evrei. În consecință, în mai multe locuri din manuscrisele sale, el scrie liste lungi de referințe biblice la prorocii referitoare la întoarcerea evreilor. El afirmă într-un manuscris de la sfârșitul secolului al XVII-lea că atât convertirea cât și întoarcerea evreilor este descrisă în „aproape toți profeții” și declară cu și mai multă încredere într-o scriere ulterioară  că astfel de previziuni au avut loc în „toți vechii proroci. ” Ocazional, el extinde gama de profeții dincolo de canonul protestant pentru a include scrieri apocrife precum Tobit și chiar scrieri pseudoapocrife ca Oracolele sibiline. Pentru Newton, cu atât mai mare era numărul profețiilor referitoare la întoarcerea evreilor, cu atât mai puternic era cazul Providenței. Ne vom întoarce acum pentru a examina natura credinței sale în Restaurarea evreiască.

LEGĂMÂNTUL AVRAAMIC ȘI STATUTUL SPECIAL AL EVREILOR

Newton credea că evreii sunt poporul ales al lui Dumnezeu, unic printre națiuni și beneficiari speciali ai harului divin, referindu-se la ei ca „poporul (lui Dumnezeu) evreu” Nu numai că a crezut că evreii ca națiune erau chemați și aleși, dar le-a extins unicitatea pentru a include centralitatea rolului lor în prorocie. Comentând despre prorocia lui Olivet despre Hristos din Matei 24, Newton declară că „această generație (națiunea evreilor nu va trece până când toate aceste lucruri se împlinesc vers. 34 pentru că împlinirea lor depinde {sic} de poporul evreu. ” Rolul evreilor ca prizonieri ai Romei în 70 d.Hr., de asemenea, a contribuit la fixarea identificării Babilonului apocaliptic drept Roma, din moment ce romanii au fost cei care „au asediat Ierusalimului, au ars Templul și i-au luat în robie pe Evrei, așa cum vechiul Babilon o făcuse înainte ”. Într-un alt loc, Newton subliniază că evreii, împreună cu răpitorii lor și națiunile de pe teritoriul cele patru monarhii, au fost subiectul principal al prorociei Vechiului Testament, în timp ce națiunile prin care a fost propovăduită Evanghelia erau subiectul Noului Testament. El a văzut, de asemenea, dovezi ale locului special al evreilor în continuarea existenței lor ca popor distinct din timpul robiei lor. Căci, deși „Dumnezeu i-a respins din a fi poporul sau împărăția lui și i-a împrăștiat în toate țările ca în ziua de astăzi, astfel încât în ​​prezent nu sunt un corp politic sau un popor, ci doar o rasă servilă de oameni împrăștiată și fără niciun guvern al lor „, totuși era de asemenea adevărat că” într-un mod minunat continuă în mod numeros și distinct de toate celelalte națiuni: acest lucru nu se poate spune despre orice altă națiune aflată în robie, și, prin urmare, este opera providenței.”Pentru Newton, supraviețuirea poporului evreu nu a fost decât un miracol.

Newton și-a bazat convingerea despre statutul unic al evreilor, în special pe Legământul avraamic, care confirmă poziția specială și binecuvântată  a lui Avraam și a seminței lui (Geneza 12: 1 ^ 3), precum și făgăduința făcută lui despre țara Canaanului (Geneza 13: 14-17). După ce i-a spus să cerceteze țara, Dumnezeu îi spune lui Avraam: „căci toată ţara pe care o vezi ţi-o dau ţie şi seminţei tale în veac” (Geneza 13:15). Spre deosebire de expozanții anti-Restaurare precum Pierre Allix, care a susținut că legămintele lui Dumnezeu cu evreii erau condiționate, Newton era convins că Legământul era veșnic. Caracterizând Legământului drept profeție, el se referă la „promisiunea făcută lui Avraam de a da țara Canaan (această țară pe care a privit-o și pe care a străbătut-o) lui și seminței lui pentru totdeauna Geneza 13.16 pentru a o stăpâni veșnic printr-un legământ veșnic cu sămânța sa în generațiile sale cap. 17: 7- 8. ” În tratatul său de istorie a Bisericii, el a întocmit o listă de referințe ale Vechiului și Noului Testament legate de Legământul avraamic sub titlul „Despre promisiunea făcută lui Avraam și ale sale sămânțe. ” În mod similar, în manuscrisul intitulat „Profeții despre Hristos a doua venire a lui Hristos „, a scris o serie de versete referitoare la acest Legământ, inclusiv ambele pasaje care subliniază promisiunea lui Dumnezeu către Avraam de a „ moșteni Palestina „și cele care subliniază natura veșnică și irevocabilă a acestei moşteniri. După cum reiese din juxtapunerea versurilor,din glosele selectate de către el și sublinierea cuvintelor și a frazelor cheie, Newton a crezut că legămintele vor fi îndeplinite în viitor.

„DUBLA ÎNTOARCERE”: APLICAȚIA VIITOARE A RESTAURĂRII

Nu lipsesc prorociile Vechiului Testament care prezic întoarcerea evreilor din exil. Dar, din moment ce majoritatea acestor profeții sunt de dinaintea captivității babiloniene, din care mulți evrei s-au întors, a fost necesară pentru exegeții profetici care au acceptat o Restaurare în zilele din urmă pentru a oferi justificare pentru o a doua aplicare a previziunilor. Acest lucru a fost deosebit de pertinent pentru un un apărător pasionat al prorociiei argumentului ca Newton, din moment ce scepticii și chiar și mulți exegeți protestanți au insistat că aceste profeții fie le-au găsit completări în secolele al VI-lea – V-lea î.Hr. sub Ezra și Neemia sau, acolo unde paralelele cu această perioadă nu sunt evidente, erau condiționate. Newton nu a fost în necunoștință de cauză privitor la acest lucru și, așa cum exemplifică următorul citat, uneori dialoghează cu această poziție în expunerile sale profetice. Strategia hermeneutica a lui Newton  de a lupta cu viziunea opusă merge în două direcții. Mai întâi, vrea să arate atât o diferență calitativă cât și cantitativă între prima revenire din exilul babilonian și a doua din dispersarea în spațiul roman. El abordează aceste chestiuni într-unul din manuscrisele sale anterioare despre Apocalipsă. După ce citează unele pasaje din prorocii ebraici, el conchide astfel:

„Nu este întoarcerea din robia babiloniană despre care se vorbește aici, pentru că apoi au fost curând smulși din țara lor din nou, dar după întoarcerea lor despre care s-a vorbit aici nu vor mai fi scoși afară. Nici ei nu au avut atunci rămășița Edomului și a tuturor păgânilor ca acum, și de aceea suntem aici pentru a înțelege împărăția universală și eternă a lui Dumnezeu și Hristos despre care vorbește Ioan și Daniel.”

Din moment ce evreii au fost duși din nou în captivitate în 70 d.Hr., și pentru că prorociile vechi testamentare vorbesc despre o întoarcere permanentă, Newton credea că previziunile cer o a doua aplicație. Mai mult, el observă că Israelul nu avea nici Țara edomiților, nici cele a celorlalte națiuni de la momentul primei lor întoarceri. Citând în general din Mica 4: 1-7, Newton preia din nou acest argument teritorial în același tratat:

În zilele din urmă, acest lucru va fi împlinit, iar după captivitatea vor reveni și vor deveni un popor puternic și vor domni peste popoare puternice aflate în depărtare, și  Domnul va domni pe muntele Sionului de atunci în veac și multe popoare vor primi legea neprihănirii din Ierusalim și își vor preschimba săbiile în brăzdare de plug și sulițele lor în cosoare  și niciun popor nu va mai ridica sabia împotriva altuia, nici nu vor mai învăța războiul; toate acestea neîmplinindu-se până acum.

Aici este clar că Newton vede revenirea în contextul Împărăției de o mie de ani a lui Dumnezeu pe pământ – o împlinire mult mai extinsă ca orizont decât prima aplicație. Pe lângă acești factori, prorocii au  prezis o întoarcere care nu va fi însoțită de vreo altă apostazie. Această condiție, de asemenea, nu a fost îndeplinită odată cu prima revenire. În sfârșit, de asemenea, Newton credea că Romani 11 – în mod clar scris după prima întoarcere – vorbea despre o Restaurare în zilele din urmă. A doua strategie a lui Newton a fost să se îndrepte spre cuvintele unei profeții standard a Împărăției, scriind într-un loc după cum urmează: 

Și în acea zi va exista o rădăcină a lui Iese care va reprezenta un steag poporului, pe acesta neamurile îl v or căuta  (Rom 15. 12) și odihna lui va fi glorioasă. Și se va întâmpla în ziua aceea că Domnul se va pune în mișcare o a doua oară pentru a recupera rămășița poporului său care va fi împrăștiat, din Asiria și din Egipt.

După cum indică însuși Newton, aceste cuvinte, inclusiv cele pe care le-a subliniat, sunt din Isaia 11: 10- 11. Astfel, cu aprobarea autoritară a acestui pasaj biblic cheie, el se referă în altă parte la „dubla întoarcere” a Israelului în țara lor. Semnificativ, această parafrază din Isaia 11:11 a ajuns chiar în Observațiile sale publicate. Cu implicațiile și principiile fondării ale Legământului avraamic și cea de-a doua întoarcere bătută în cuie, Newton a putut apoi să construiască un edificiu profetic elaborat care detaliază cauzele, condițiile și împlinirea robiei și restaurarării evreiești.

IGNORAREA PROROCIEI: CAUZELE ROBIEI FINALE A EVREILOR

În mai multe puncte din scrierile sale, Newton explică cauzele finale ale robiei evreilor. Mai întâi, el a indicat spre că blestemele prorocite de Moise vor coborî asupra Israelului dacă nu îl vor asculta pe Dumnezeu. Aceste blesteme mozaice sunt detaliate în Deuteronomul 28 și includ invazia și robia străină. Pentru Newton, istoria evreilor a fost una a tiparelor repetate de apostazie și reformare, și încălcare și reînnoire a legământului. Când evreii s-au răzvrătit împotriva Dumnezeului lor, blestemele mozaice au fost dezlănțuite asupra lor. De două ori acest lucru a dus la împlinirea blestemului robiei: mai întâi sub babilonieni și apoi sub romani. Cu toate acestea, Dumnezeu le-a dat evreilor un avertisment cuprinzător printr-o serie de proroci, dintre care Hristosul a fost ultimul. Evreilor li s-a dat astfel ultima ocazie cu venirea lui Hristos și lovitura finală a venit când ei au respins predicarea Lui:

Dar când această doctrină a fost predicată poporului evreu cam pentru șapte ani și nu au primit-o, ci l-au respins pe Împăratul lor, Îngerul legământului, Dumnezeu a început să-i respingă de la a fi poporul Său și să numească Neamurile fără a-i oblige să împlinească Legea lui Moise și la scurt timp după aceea a făcut ca închinarea evreiască să înceteze și evreii să fie împrăștiați în toate țările.

Aceasta, desigur, a fost o poziție creștină comună și se repetă în scrierile lui Newton, inclusiv Observațiile sale publicate. De asemenea, nu este deosebit de unică referirea lui Newton la eșecul evreilor „de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima și sufletul lor și pe aproapele lor ca pe ei înșiși, să fie drepți și miloși, blânzi, umili și mulțumiți cu starea lor actuală. ” Două dinamici ale relatării lui Newton sunt totuși mai puțin standard. Prima este absența unei concentrări puternice asupra implicării evreilor în crucificare. A doua este emfaza aproape exclusivă profetică pusă de Newton asupra naturii eșecului evreiesc.

În foliourile de la început ale primului său tratat despre Apocalipsa, Newton scrie clar că din cauză că evreii nu au reușit să înțeleagă prorociile mesianice Dumnezeu le-a dus judecata. Cea mai dură declarație a acestei credințe îl face să concluzioneze: „într-un cuvânt, a fost ignoranța evreilor legată de aceste prorocii ce i-a determinat să-și respingă Hristosul, drept consecință să nu fie doar robiți de romani, ci să suporte pedepse veșnice. Luca 19. 42, 44. ” În timp ce sentimentul de judecată exprimat în această sentință pare să se fi înmuiat mai târziu, poziția fundamentală prin care el credea că principalul defect al evreilor a fost un eșec în a înțelege profeția nu s-a înmuiat. Acest lipsa de înțelegere profetică a avut, de asemenea, repercusiuni practice negative, și chiar a condus, susținea Newton, la răscoala zeloților evrei din timpul Războaiele evreiești. Comentând asupra așteptării mesianice generale generată de Prorocia lui Daniel despre cele Șaptezeci de săptămâni, a scris: „Această prorocie care a pus popoarele orientale în așteptare continuă a unui Eliberator pământesc ce trebuia să iasă din Iudeea, pe care evreii l-au înțeles despre Mesia cu acea încredere în stăpânire pământească pentru ca să se răzvrătească împotriva romanilor și să înceapă astfel războiul care le-a provocat distrugerea. ”Creștinii, pe de altă parte, știu că această prorocie se referea la Hristos. Din nou a fost o interpretare greșită a prorociei și de data aceasta rezultatele au fost și mai directe și imediate. Newton spune, de asemenea, că ei și-au adus propria distrugere asupra lor; astfel rezultatul a fost drept și nu au putut da vina pe Dumnezeu pentru acesta.

Dar Newton nu este mulțumit de simpla identificare a eșecului profetic al evreilor: el dorește să extragă și o lecție morală din ea. În primul rând, el subliniază că poporul lui Dumnezeu este poporul Său numai atât timp cât își îndeplinește legămintele. Și evreii, dar și creștinii au eșuat în acest lucru, prin urmare încălcarea legământului de către evrei este oglindită de încălcarea legământului între creștinii dintre neamuri. Newton are cel mai înalt grad de respect pentru legămintele divine și opinia cea mai scăzută pentru cei care le nesocotesc. Mai specific, Newton leagă încălcarea legămintelor cu eșecul la încercarea prorociei. Vorbind despre folosirea lui Hristos de parabolele dificile pentru a-i testa pe evrei, Newton își avertizează cititorul său: „Prin urmare ferește-te ca să nu cazi la acest test. Căci dacă o vei face, obscuritatea acestor scripturi {profetice} va fi o scuză la fel de nesemnificativă pentru tine așa cum obscuritatea din pildele Mântuitorului nostru i-a scuzat pe evrei ”. În plus, pedepsele îi așteptau pe creștinii care neglijau cuvântul sigur al prorociei: „cum știi tu că Biserica creștină nu va fi pedepsită chiar și în această lume la fel de sever ca oricând au fost evreii, dacă continuă neglijarea? Da, nu se vor ridica evreii în judecată împotriva voastră? „Newton adaugă putere acestor afirmații mai târziu în același manuscris, proclamând că „judecăți mai mari atârnă deasupra creștinilor pentru lipsa lor de pocăință decât au simțit vreodată evreii”. Newton, așadar, nu i-a scos în evidență pe creștini; creștinii care au eșuat în încercarea prorociei o vor păți și mai rău.

(va urma)

isaac-newton.org

Doar semnalez.
Isaac Newton a fost un creștin biblic înainte de a fi om de știință.
Grație unor împrejurări favorabile și internetului, manuscrisele lui, atât cele științifice, cât și cele teologice sunt cercetate și făcute accesibile.
Saitul isaac-newton.org este întreținut de cercetările profesorului de istoria științei și tehnologiei Stephen D. Snobelen, de la University of King’s College, Halifax, Nova Scotia, Canada.
Traduceți cu Google Translate.
Partea fascinantă este că prin alte proiecte, gen www.newtonproject.ox.ac.uk

avem acces la manuscrisele lui Newton în format traductibil de către Google Translate.
Accesați opiniile lui formate de cercetarea Bibliei despre reîntoarcerea evreilor în Israel și veți fi uimiți de cât de mult bine face cugetului să nu se lase antrenat de beția religioasă din jur, ci să cerceteze Biblia cu imparțialitate și dragoste de Dumnezeu, de Cel care a scris-o.
Isaac newton a fost un credincios biblic extrem de serios și adânc, baza concluziilor lui științifice a derivat din cercetarea Bibliei și din credința în Dumnezeu.
Opiniile lui despre profeții sunt absolut unice, mai ales ținând cont de epoca mustind de misticism în care a trăit.

Fără jertfă

„Căci copiii lui Israel vor rămâne multă vreme fără împărat, fără căpetenie, fără jertfă, fără chip de idol, fără efod şi fără terafimi.” Osea 3:4
Astăzi este Ziua Ispășirii și cu această imagine mi-a întipărit retina Times of Israel.

Fără circulație, cea mai sfântă zi a evreilor din toată lumea, dar îndeosebi în Israel este sărbătorită strict.
Nimeni nu conduce mașină, barcă, tren , autobuz, avion, nimic.
(Nu știu cum explică ei evreiește de ce biciclete au voie.)
Citez:
„Toate zborurile în și dinspre aeroportul Ben Gurion au încetat la 13:35.
Aeroportul se va redeschide joi seară, cu sosiri începând cu 21:30, în timp ce plecările se vor relua la 23:30.
În această perioadă, spațiul aerian al Israelului este, de asemenea, închis pentru zboruri tranzit.
Trecerile de frontieră se închid, de asemenea, chiar după prânz și se vor redeschide joi la 22:00.
Pe măsură ce se apropia apusul soarelui, toate emisiunile locale de radio și televiziune au tăcut treptat.
Transportul public s-a oprit, de asemenea, cu autobuze și trenuri care își opresc rutele până după sărbătoare. 
Autobuzele interurbane vor reporni treptat de la ora 20:00, în timp ce transportul interurban va reporni de la ora 21:30 joi.„
(sursa: https://www.timesofisrael.com/israel-shuts-down-for-yom-kippur-but-forces-on-high-alert/)
Pentru evreii religioși și tradiționali, perioada de 25 de ore de post și rugăciune trebuia să înceapă la 18:09 la Ierusalim și 18:26 la Tel Aviv.
Se va încheia joi la 19:19, respectiv 19:21.
În Vechiul Testament este numită Ziua Ispășirii, în ebraică Yom Kippur, dar cât de deosebit se sărbătorește față de cum a fost scris.
Trebuia să fie un miel, un Mare Preot, să aibă loc jertfirea, strânsul sângelui în vas, să nu ajungă în pământ, stropirea sângelui, cort sau templu în primul rând, perdea, trecerea dincolo de perdea cu acel sânge. Multe amănunte, toate semnificative.
Toate aceste lucruri nu se mai fac de 2000 de ani.
De ce nu se mai fac? Din două motive, pentru două feluri de întrebători.
Pentru cei fără ochi ai credinței, pentru care justiția și profețiile lui Dumnezeu nu înseamnă nimic, desigur este o întâmplare că templul a fost dărâmat de romani în anul 70, că pe locul lui s-a construit o moschee mai târziu, (moschee a cărei demolare ar declanșa o urgie mondială) și faptul că evreii sunt acum, de Ziua ispășirii, fără miel pentru jertfa de ispășire, fără jertfă deci, este o pură întâmplare.
Cei care au ochi ai credinței, toate aceste lucruri le regăsesc în profețiile extraordinar de clare și de amănunțite ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Să cităm tot Osea 3, e dureros, dar și frumos:
„Domnul mi-a zis: „Du-te iarăşi şi iubeşte o femeie iubită de un ibovnic şi preacurvă; iubeşte-o cum iubeşte Domnul pe copiii lui Israel, care se îndreaptă spre alţi dumnezei şi care iubesc turtele de stafide!”  Mi-am cumpărat-o cu cincisprezece sicli de argint, un omer de orz şi un letec de orz.  Şi i-am zis: „Rămâi multă vreme numai a mea, nu te deda la curvie, nu mai fi a niciunui alt bărbat, şi voi fi şi eu la fel cu tine!”  Căci copiii lui Israel vor rămâne multă vreme fără împărat, fără căpetenie, fără jertfă, fără chip de idol, fără efod şi fără terafimi.  După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui în vremurile de pe urmă.„
Să explicăm: femeia preacurvă este Israelul istoric idolatru (cel de acum 2000 de ani), iubit totuși de Dumnezeu în acea MULTĂ VREME de atunci încoace, vreme profețită de Osea prin exemplul personal. (Acum înțelegem că acea vreme a ținut peste 2000 de ani.)
Căsătoria lui Osea cu femeia preacurvă a reprezentat profetic istoria iubirii lui Dumnezeu față de un popor preacurvar, adică închinător la idoli.
Ei au abandonat templul, jertfele și altarele Domnului și au ales, în ordine:
-împărați și căpetenii (nu a fost inițiativă divină alegerea de împărat)
-jertfe la idoli
-chipuri de idoli
-efod
-terafimi
Iată câte motive de mânie i-au provocat lui Dumnezeu.
Deci atunci când profetul scrie că vor rămânea fără jertfe, este vorba de jertfele idolatre pe care le făceau cu drag, căci jertfele cele adevărate și aprobate, le abandonaseră voluntar cu mult înainte.
Într-un fel, Dumnezeu le zice prin profet: „pentru că nu vreți să-Mi slujiți Mie, nici idolilor nu veți sluji în țara mea.”
Ce imitație tristă a zilei ispășirii din vechime fac ei acum.
O zi a ispășirii fără jertfă de ispășire.
Dacă ei ar înțelege că Domnul Isus este jertfa de ispășire pentru păcate, n-ar mai ține zile.
(Dar oare creștinii n-ar trebui să înțeleagă acest simplu adevăr?)
(Ziua ispășirii în Israel e cam ca și Cina Domnului la martorii lui Iehova: se zice, dar nu se face.)
Faptul că ei nu înțeleg evanghelia(Vestea Bună), dovedește împietrirea lor, orbirea lor, întunericul lor.
Dar acest lucru este „o bogăție pentru neamuri„.
A trebuit ca Dumnezeu să-i orbească „multă vreme” pe evrei, ca să-și arate îndurarea față de cei mulți adunați dintre toate popoarele lumii.
Adevărata și ultima zi a ispășirii a fost atunci când Domnul Isus s-a adus pe sine însuși jettfă, (și ca Mare Preot, și ca Miel de jertfă) pe dealul Golgotei.
De atunci, simbolul fiind împlinit, nu ar mai avea sens să se facă jertfe de ispășire, iar Dumnezeu a avut grijă să împletească istoria, ca să nu se poată face.
Dar e și ceva frumos în text, ultimul verset:
„După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui în vremurile de pe urmă.„
Vor tresări!
Am prieteni evrei creștini.
O soră în vârstă îmi spunea că atunci când a fost ea botezată, prin anii 60, erau doar 250 de evrei creștini.
Acum sunt peste 30000 de evrei care mărturisesc că cred în Isus că este Mesia, doar în Israel.
Trebuie să credem, o spun dușmanii lor.
O organizație evreiască, Beyneynu, estimează că sunt cel puțin 30000 de evrei creștini, peste 300 de congregații mesianice și peste 200 de saituri creștine în ebraică.
(https://www.youtube.com/watch?v=H-E_c0J5ero&t=43s) Dați copy/paste.
Cineva tresare la bunătatea lui Dumnezeu.
Chiar dacă o țară întreagă a înțepenit în niște obiceiuri expirate, (nici măcar avioane străine nu tranzitează peste Israel de Yom Kippur) un anumit număr din ei au beneficiat de stropirea sângelui Celui veșnic și au intrat în locul Preasfânt unde au primit iertare, căci e la liber, se ia cu năvală.
Acelora doar le-a folosit adevărata jertfă de ispășire.
Să nu închei fără o foarte importantă explicație a zilei ispășirii.
„Ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” scrie la Romani.
Jertfa pentru păcat se ardea pe același altar cu jertfa de ispășire, cenușa era amestecată, moartea era la fel.
Viața era diferită.
Sângele jertfelor pentru păcat mergea în cea mai mare parte în pământ (la picioarele altarului) și simbolizează mărturisirea păcatelor de către cei păcătoși și așteptarea judecății celor necredincioși (sângele de sub altar, din pământ strigă răzbunare, ca cel al lui Abel, ziua răzbunării n-a venit încă), însă sângele jertfei de ispășire se aduna cu grijă, era numit sângele stropirii și simbolizează sângele lui Hristos „care vorbește mai bine decât (sângele lui) Abel.” Ce vorbește? Iertare.
Pentru ca să existe sânge, trebuie să fie moarte, iar moartea noastră împreună cu moartea Lui face mărturia comună a morții. Prin faptul că viața (sângele) nostru merge în pământ (în chip simbolic), reprezintă uitarea și așteptarea răzbunării divine, să nu ne răzbunăm noi. Prin faptul că ieșim de la jertfă stropiți, mărturisim (vorbim) ce spune sângele stropirii: iertare, mesajul iertării Domnului jertfit.
Dacă nu înțelegem aceste simbolistici și transferurile de vinovăție și iertare pe care le reprezintă, riscăm să credem tot felul de bazaconii mistice despre sângele lui Hristos, că e ca un curent sau ca o emoție.

Adunare 30 mai 2021

Creștinism logic sau creștinism emoțional, o analiză

Duminică seara am „navigat” pe net pe la mai multe biserici și am ascultat câteva predici sau frânturi de predici.
La unele am stat mai mult, la altele mai puțin.
Oricum, caut să nu treacă săptămâna fără să citesc o carte-două, să ascult 2-3 predici, să dau niște telefoane și să vorbesc cu câțiva oameni pe-ndelete și cu răbdare, asta legat de relaționarea cu oamenii.
Meditam privind, (mai ales că am văzut și un botez) că orice schimbare de „religie” are nevoie de un „marker” logic: un adevăr uitat și redescoperit, o practică greșită, corectată, în general în spatele fiecărei „modificări” religioase, la întrebarea „de ce”, răspunsul este logic, un adevăr biblic, rațional, explicat, cu capitol și verset, cu argument și aplicații.
Ne botezăm pentru că în Biblie învățătura botezului este foarte clară.
Nu ne închinăm la icoane și statui pentru că la un moment dat, orice cititor, chiar superficial al Bibliei, descoperă cât de mult urăște Dumnezeu idolatria. Etc. etc.
Am dat aceste două exemple, pentru că sunt clare și pentru că aceste două practici sunt markerii (semnele care fac să se deosebească) principali ai mișcărilor evanghelice de la reformă încoace.
La aceste lucruri mă gândeam duminică când am asistat la o biserica mai mult virtuală, la o nouă repriză de aprovizionare emoțională furnizată de un vestit personaj și de grupul lui.
Nici un metru pătrat din scena filmată, nici un minuțel de filmare nu era lipsit de material pentru croit emoție.
Din croitoria asta, omul iese îmbrăcat într-o manta emoțională suficientă cât să nu se destrame până duminica viitoare.
N-aș numi nici hrană, nici hrănire „pseudo-meniul” servit cu chitara, toba și limba de lemn.
Hrană este atunci când pleci setat, cu ceva ce ți-a dat de gândit, când îți petreci săptămâna de după citind, căutând, întrebând. Hrană este atunci când cugetul primește credința în Cuvânt și caută în Cuvânt câte un „de aceea” pentru fiecare „de ce”.
Dar „bucuria (și pacea) pe care o dă credința”? O fi Cuvântul acesta ceva insipid, să nu te bucure deloc? …îmi ziceam încercând să dau și un pic de dreptate simpaticului personaj căruia, în afară de câteva derapaje doctrinare, „colegii” nu prea au ce-i reproșa. Botează enoriașii bisericii lui virtuale, furnizează emoție, nu se axează tare pe doctrină, că scade numărul de vieweri. Dar toți fac la fel.
Cam pe-aici mi-a rămas pendulând metronomul întrebărilor mele: câtă emoție și câtă logică sunt permise și cum?
Are voie emoția să deschidă ușa credinței?
Acesta a fost unul din argumentele cu mare vervă debordate de soția unui prieten profesor de teologie și pastor, cu destui ani în urmă, stând cu ei la masă în casa noastră: că emoția este un fel de portăreasă a inimii, zâmbitoare și drăgălașă, care deschide ușa smeritei credințe să intre. „Omul are nevoie de emoție” îmi ziceau, când le spuneam despre cor și formații că nu-s din Biblie, ca și crucifixele și mătăniile.
Ei ziceau (mai ales ea) că fără emoție nu se poate, „c-așa-i făcut omu'”, cere emoție. M-am gândit mult la zisa ei, la corul bisericii lor, pe care trebuiau să-l privească aprobat.
„Bucuria și pacea pe care o dă credința”, îmi arăta că este o emoție a logicii, temnicerul s-a bucurat că a crezut în Dumnezeu. Deci adevărul provoacă emoție, clar.
Dar oare emoția poate provoca adevăr?
Oare cei cărora le-a plăcut formația și muzica, vor ajunge la un adevăr doctrinar pur mai târziu?
Portăreasa asta drăgălașă numită emoție va deschide ușa doar credinței sau va deschide ușa oricui, să nu se supere?
Are discernământ portăreasa asta?
Există o logică a emoțiilor?
Am văzut mai sus că logica, argumentul, descoperirea unui adevăr provoacă, produc bucurie, deci emoție.
La urma urmei, Dumnezeu este dragoste, dragostea este un sentiment.
Înseamnă oare că Dumnezeu este emoție, că o emoție poate fi socotită înfiorare divină.
(S-a mers mai departe și emoției i-a fost asociat momentul numit „naștere din nou” și iată că emoția asta ia o formă logică, emoția este „atingerea lui Dumnezeu”. Cred că divaghez. Să mă întorc.)
Există o logică a emoțiilor?
Nu prea. Emoția este căruță, nu cal.
Calul poate trage căruța, nu invers.
Credința poate da bucurie, încrederea poate da pace, invers nu se poate.
Cam ce am văzut duminică, dar nu numai, este căruță fără cal, emoție goală, produsă de chitare și tobe, nu de întrebări și răspunsuri.
Emoție fără adevăr, fără argument.
Reprezentația de tip Cântarea României, show, fără Cuvântul crucii, fără lepădarea de sine, fără teamă, fără analiza Planului Veșnic, fără acel duh al profeților care „căutau să vadă ce vremi și ce împrejurări avea în vedere Duhul luI hristos care era în ei……”.
Oare Domnul Isus când a plâns pentru cetate, că n-a cunoscut ceasul, nu cumva a fost un înfrânt? Timp de 3 ani, cu o trupă de 12, nu reușise, nu reușiseră să fie relevanți, să se facă înțeleși.
Nu cumva pentru că n-au avut chitară, sau că n-au stăpânit mijloacele emoționale. S-au că n-au avut microbuz, în sfârșit, lectică.
Sau treaba cu negustorii din templu?! Peste 2000 de ani, cei ce-și zic urmașii Lui, i-ar fi supus zeciuielii fără scrupule.
Sau și cu Irod, câtă lipsă de tact, s-ar fi putut înțelege cu el, mulți au făcut-o după…în Numele Lui.
A lăsat scris prin apostoli ca în biserica (Adunarea) Lui să ne învățăm unii pe alții prin cântări, dar nu a prevăzut să cântăm cântări de dragul și plăcerea melodiei, cântări care să nu învețe pe nimeni nimic.
E joi. De duminică au trecut 4 zile în care am clocit postarea asta. Imediat e vineri.
Mi-a venit în minte articolul lui Octavian Goga despre Tudor Popescu, când a fost Octavian Goga la biserica Cuibul cu Barză, oare a fost emoție acolo sau logică, ia să vedem ce zice poetul, (ministrul, omul politic)?
Am căutat articolul, citez: „Mulţimea participa cu devotament la toate analizele lui, îi urmărea ritmul logic şi-i
primea argumentul cu o vie agitaţie, lăsînd să se întrevadă pe seama spectatorului critic o intimă înrudire
de convingere şi-o necontestată elaborare spirituală.” (Voi da în primul comentariu tot citatul pentru cei ce au timp.)
Analize, ritm logic, argument, convingere.
Desigur toate îmbrăcate în verva și patosul derivat din însăși trăirea bucuriei descoperirii acestor adevăruri.
Ce se întâmplă când dispare logica, planul, argumentul, adevărul, justiția, teama?
Credeți că am însăilat termeni aiurea, ca să produc și eu „emoție” la sfârșit de postare? Nicidecum.
Dacă dispare teama, dispare justiția, dispare adevărul, dispare planul, dispare logica.
Dispare calul, rămâne căruța.
Cam ăsta e creștinismul emoțional, o căruță fără cal.
N-are cum altfel și nu merge decât în jos.
Căruță?
Caravane.

Rob bun și credincios, poezie, Milly King

1 Corinteni 3:7: „…așa că nici cel ce sădește, nici cel ce udă nu sunt nimic;
ci Dumnezeu, care face să crească!„

De câte ori mărturisești pe Domnul
chemându-ți semenii la pocăință,
de sunt atei, pe Creator negându-L
și îți batjocoresc a ta credință,

să nu te întristezi măcar o clipă
căci despre tine, bunul Dumnezeu,
cu bucurie, îngerilor spune:
„Vedeţi ce plin de râvnă-i robul Meu?!”

Când spui că Isus a venit din ceruri
— să mântuiască lumea de păcat —
în chip de copilaș fără prihană,
dacă se mânie țipând sau chiar te bat,

să nu te întristezi măcar o clipă
căci despre tine, Bunul Dumnezeu,
cu bucurie îngerilor spune:
„Vedeți ce îndrăzneţ e robul Meu?”

Vestind: „Plata păcatului e moartea.”
Că: „Oamenii sunt răi şi păcătoși”
Că: „Pentru toți Isus muri pe cruce.”
De-și râd de tot, ca niște ticăloşi,

să nu te întristezi măcar o clipă
căci despre tine, Bunul Dumnezeu,
cu bucurie îngerilor spune:
„Vedeţi ce credincios e robul Meu?”

Când fiind cuprins de-o bucurie sfântă
le strigi că-lsus din morți a înviat
și că şi noi vom învia odată!
Hulind, de spun că nu-i adevărat,

să nu te întristezi măcar o clipă,
căci despre tine, Bunul Dumnezeu,
cu bucurie îngerilor spune:
„Vedeţi ce răbdător e robul Meu?„

Deci, fie vreme rea sau vreme bună,
gonit de toți, lovit, batjocorit,
amenințaţ de închisoare, moarte,
să nu te-ntrebi: „La ce a folosit!”

Tu trebuie să-ți împlineşti menirea,
iar despre tine, Bunul Dumnezeu,
va spune îngerilor, sus în ceruri:
„Priviți cât de smerit e robul Meu!„

Cântările Magdalenei, Versuri, Milly King Levy, pag 104

Poate cel mai bătrân predicator din lume… 106 ani

Stephen Kaung încă predică la vârsta asta.
A fost la Oradea în 2006, avea 91 de ani și era cel mai bătrân din sală și atunci.

Stephen Kaung

Colaborator cu Watchman Nee, Austin Sparks, Poul Madsen, a făcut parte cât a fost în China din acea mișcare care s-a răspândit apoi în toată China și a depășit originile modeste ale celor din Plymouth Brethren, cu care fuseseră în legături înainte.
A emigrat înainte de venirea comuniștilor la putere și a editat din America scrierile lui Watchman Nee.
Mișcarea creștină din China, zisă a „adunărilor de casă” a crescut însă până la un număr imposibil chiar de estimat.
Dumnezeu își împlinește în aceste zile promisiunea: „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor.”.
Și „neamul” chinezilor e cel mai mare, nu putea lipsi la apel.

Galileia, Galileia, țara amintirilor (poezie nepublicată de Milly King Levy)

Dintre grupul de poeți cu care a fost înconjurat Richard Wurmbrand în anii războiului și imediat după, alături de Ioanid, Dorz și Moldoveanu, Milly King Levy ocupă un loc aparte:
-în primul rând era evreică
-în al doilea rând era femeie, (a mai fost o poetă sub influența lui Wurmbrand: Tatiana Topciu)
-în al treilea rând și cel mai important, a plecat în Israel, a făcut Aliya,
A fost o creștină evreică care a compus în românește, una din cântările cunoscute compuse de ea este „Un cântec răsună în inima mea.”
Am găsit la anticariat cartea ei „Cântările Magdalenei” cu autograf și a fost surpriză să aflu că e o carte tipărită după plecarea ei în Israel. Alături de poeziile publicate în România, în volumul cumpărat de mine am găsit poezii compuse în Israel. După conținut, e clar că această poezie a fost scrisă după sosirea ei în „Țara Sfântă.”
Erau puțini creștini evrei atunci în Israel, câteva sute, astăzi se zice că sunt în jur de 30000 de evrei în Israel care cred în Isus, o spun dușmanii lor.

NUMAI TU NU ȘTII?

Ioan 14:28: „Ați auzit că v-am spus: Mă duc și mă voi întoarce la voi.”

Galileia, Galileia, ţara amintirilor,
Cât de minunată îmi apari, astăzi, privirilor!
Pe câmpiile’n culoarea dulce-a mozaicului
îți admir îmbelșugarea’n greutatea spicului.
În grădini, ce minunată-i feeria florilor.
ce se’ntrec în nuanțarea tuturor culorilor.
Iar cînd vântul jucăuş îşi cânta madrigalele,
portocali, smochini, migdali îşi ning, ușor, petalele.
Te’nfăşoară, ca’ntr-o vrajă, dulcele miroznelor,
pe când vântul îşi urmează şirul lung al poznelor.
Smulge-o floare’mpodobind, pe nesimţit, cosiţele.
Cât de mândre par atunci, ciobanilor, fetiţele!
Iar cînd cerul îşi aprinde, rând pe rând, făcliile,
Luna vraja şi-o aruncă, argintând câmpiile.
Chineretul fermecat, atunci, mângăie malurile
cu dantela-i fină care-i mărginește valurile.
Mai târziu — când astrul zilei — din adâncul beznelor
glorios apare’n toată strălucirea razelor,
Fiica Sionului stă plimbindu-şi trist privirile
înspre drumul prăfuit, tot aşteptându-şi Mirele.
Iar se face zi. Iar noapte. Anii trec ca clipele!
Paseri vin şi paseri pleacă scuturând aripile.
Însă ea stă neclintită şi păzeşte viile.
Anii, vai, s’au scurs de mult cu sutele… cu miile!
Însă El, nu s’a întors! Pustii sunt depărtările.
Zorii’s plini de dulci nădejdi, dar triste înserările.
Fără El totul e sterp. Tot sterpe-i par şi viile;
razele de soare reci şi triste bucuriile.
Iar când, tristă, fata-şi plimbă osteneala mânelor
peste harpa ei uitată — din adâncul strunelor —
cânt de jale se ridică pe-aripa zefirului.
Cântec repetat mereu, în aşteptarea Mirelui.

*

Cântecul s’a stins de mult în liniștea-asfinţitului,
Dar ea încă mai aşteaptă’ntoarcerea iubitului.
Și când vede că nu vine izbucneşte’n hohote
pe când lacrimile-i cad, pe harpă, în mici ropote.

*

“Galileia, Galileia ţara amintirilor,
în zadar îţi răspândești parfumul trandafirilor!
În zadar îţi oglindeşti în Chineret podoabele
și ciorchinilor din vii, le schimbi în aur boabele;
În zadar, pe sub palmieri, întinzi lungimea umbrelor
şi oferi Iordanul cu răcoarea dulce-a undelor!
Oare crezi — de dragul lor — se’nghesuie mulțimile?
Vin să vadă văile? Să urce înălțimile?
Vin să’nveţe graiul tău sau psalmodierea cântului?
Frumuseţi sunt mult mai mari pe tot globul pămîntului!
Stii de ce — fără sfârșit — e şirul pelerinilor
care urcă ne-obosit pe Muntele Măslinilor?
Știi de ce vin regi și învăţaţi de toate neamurile;
tineri și bătrîni ce-şi uită-aci, cu taţii, clanurile?
Stii de ce vin mii şi mii şi-un foc le arde inimile;
galbeni, negri, roșii, albi — rase de toate felurile?
Știi ce caută? Ce doresc? De ce scrutează zările
Și ascultă cu atenţie când străbat cărările?
Ce tot speră să audă pe întinsul drumurilor
când străbat cetăți şi sate; liniştea cătunurilor?
Cum! Nu știi? Nu ai ghicit? Toţi oamenii pământului
o ştiu! Doar singur tu n’o ştii? Doar tu,…. Patria Sfântului?
Galileia, Galieia, dorul călătorului
e s’audă iar, pe drumu-ţi, pașii-ÎNVAȚATORULUI…

Piatră pe piatră

Înregistrare Aleșd 16 mai 2021, seara