Căci stânca lor nu este ca Stânca noastră

31 mai 2010

”..nu mi-e rușine de Evanghelie….este puterea lui Dumnezeu….în ea este descoperită o dreptate a lui Dumnezeu….(Romani 1:16-17),…fără lege…..peste toți cei care cred…îndreptățiți FĂRĂ PLATĂ…(Romani 3:21-24)…dar celui ce NU LUCREAZĂ, CI CREDE…., credința lui îi este socotită ca dreptate….” Romani 4:5

Există numai două religii în lume, una care își trage seva din om și alta care își trage Viața din Cristos.
Există numai două legăminte, unul naște pentru robie, pentru muncă, pentru oboseală și altul naște pentru înfiere, pentru înviere, pentru Viață, odihnă și pace.
Dumnezeu a făcut două începuturi, unul prin crearea omului, a lui Adam, întâiul și alt început prin întruparea Fiului, al doilea Adam, Ultimul adam.
Există numai două neprihăniri(îndreptățiri), una FĂCUTĂ de om cu faptele lui, alta căpătată prin credința în Cristos.

Postez aceste gânduri ca urmare a răspunsului dat de un anume bloger la o altă postare de aici. În acel răspuns respectivul repetă cu inconștiență o erezie comună care adusă chiar la scaunul de judecată al teologilor clasici este condamnată fără deliberări. Dar așa cum se întâmplă cu multe legi care nu se aplică, prin neaplicare devin inutile, (nu cunosc termenul juridic) tot așa puțini se mai sinchisesc de adevăr după principiul:”schimb adevăr care nu-mi aduce decât necazuri, cu avantaj indiferent de adevăr.”.

Consider ca o condensare a unei idei comune, ceea ce a reușit bine să aglutineze RC în următoarele fraze: ”Să ajungă un tînăr, ipotetic, să se îndoiască de faptul că talentul său este ceva bun, că Domnul l-a făcut aşa şi să ezite să aducă fărîma lui de suflet în lucrare, mi se pare aberant, ucigător. E drept că altele sunt darurile Duhului, despre care vorbeşte şi Isaia- citat de Tozer în cartea pe care Vesteabună n-a citit-o, din păcate, deşi mi s-a părut că a citit-o invers, de la dreapta la stînga-, dar asta nu exclude faptul că talentul unit cu harul, cu darul fără plată, pot face minuni, adevărate treziri la Viaţă…..” Se poate adăuga și titlul postării: ”… hulita muncă”.

În citatele din Romani 4 vedem credința pusă în contradicție cu munca.
De fapt munca, oboseala nu o vedem lăudată nicăieri în VT ca fiind virtute. Cain, lucrătorul a lăsat ”calea lui Cain”. MUNCA A VENIT ÎN LUME PRIN PĂCAT, PRIN CĂDERE, e roada blestemului. Egiptul a fost un loc al muncii, Canaanul un loc în care ”Vei stăpani cetăți mari și bune pe care nu tu le-ai clădit, case pline de tot felul de bunuri pe care nu tu le-ai umplut, puţuri de apă săpate pe care nu tu le-ai săpat, vii şi măslini pe care nu tu i-ai sădit„.
Altarele trebuiau zidite din pietre necioplite, neatinse de daltă, le-ar fi spurcat.
Marea roșie a fost trecută fără să vâslească și Egiptenii nu i-au omorât ei.
Moise a trebuit doar să vorbească stâncii, nu să o lovească, observați glorificarea Cuvântului în defavoarea acțiunii.
Iordanul l-au trecut fără sa facă pod sau baraj.
Ierihonul l-au biruit fără efort.
Ghedeon a trebuit să renunțe la ostași și și la arme, au luat doar trâmbițe și făclii.
David a renunțat la armele lui Saul.
În aceste istorii ”dreptatea lui Dumnezeu s-a arătat fără lege, fiind mărturisită de lege și profeți” Romani 3:21 Aceste istorii mărturisesc dreptatea lui Dumnezeu. Adică, în toate aceste istorii trebuie să vedem dreptatea lui Dumnezeu, cea fără de fapte, fără de lucrări, fără de transpirație și fără de talente umane, adamice. Căci legea se bizuie pe ”cel ce va face”.

Să fim înțeleși, repet un lucru, nu discut aici cu RC. RC a pus foarte bine în cuvinte o opinie comună, opinie care acum 50 de ani n-ar fi îndrăznit nimeni s-o verbalizeze. Dar așa cum într-un dormitor, cu cât somnul tuturor e mai adânc se poate face zgomot relativ mai mare, nimeni nu se va trezi, tot așa cu cât erezia e mai stăpână, trâmbița nu se mai aude și trâmbițașul este mai apostrofat. RC a spus-o, mulți gândesc așa:”că talentul unit cu harul, cu darul fără plată, pot face minuni, adevărate treziri la Viaţă” spune RC ferm convins că e OK. Consideră ”ucigător” ”Să ajungă un tînăr, ipotetic, să se îndoiască de faptul că talentul său este ceva bun,…”
Dacă te lepezi ușor de cele evident rele din tine, faptele firii, îți e greu să lepezi ”cele bune”, talentele, pe care vrei să le pui ”în slujba lui Cristos”. Această idee nu se găsește nicăieri în tot NT.
Hai să vorbim despre talente!
Sunt ele ceva rău în sine? Nu sunt. Dar sunt din Cristos? De când le avem, cum le-am primit, pe cine laudă? Aici e problema: Romani 3:27 ”deci unde este lauda? ESTE EXCLUSĂ. Prin ce lege(principiu)? A faptelor? Nu, ci prin legea(principiu) credinței.”
Să nu uităm că Legea se întemeiază pe ”cel ce va face”, pe faptă, pe acțiune, pe ” hulita muncă”, cum mă batjocorește RC. Eu îi spun aici că nu destul de hulită. Caut s-o fac și mai hulită, pentru a-L înălța pe Cel ce ne dă Duhul prin care trăim în El și avem viață, căpătată prin credință, fără talente și virtuți umane!
Recunosc că este o taină, nici lui Moise nu i-a fost ușor să înțeleagă, de ce prima dată să lovească stânca(starea firească), apoi să vorbească stâncii(starea duhovnicească)? Istoria lui Moise este o lecție din Marea Carte de didactică a lui Dumnezeu pentru noi. Moise nu a respectat scenariul care ne-ar fi prins bine. Ne învață poate mai mult pedeapsa lui. Să învățăm această lecție, să învățăm ”să nu...”. Lecția odihnei, a ascultării, a nelucrării firii, a veșnicului sabat, a lui ”să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta”…căci cine a intrat în odihna Lui, se odihnește și el de lucrările lui, ca Dumnezeu de ale Sale„. M-aș bucura ca fiecare să ne lăsăm de lucrările noastre, să facem lucrările Lui.
Care este lucrarea lui?
La întrebarea ucenicilor:”Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?” Răspunsul Domnului este năucitor:”să credeţi în Acela pe care L-a trimis El” Ioan 6:28-29
Aici e miezul evangheliei: lepădarea de sine. Evanghelia este o taină, nu e de mirare că mulți n-o văd, dar tocmai aceasta este treaba noastră, ”ca să punem în lumină care este administrarea acestei taine”…
”Cristos în noi”, înseamnă că noi nu mai trăim, cu bune, cu rele. Talentele noastre nu sunt daruri de sus, ne laudă pe noi, creația cea veche, căzută și avidă după slavă de sine. E o tărie în aceste talente, ceva de admirat, dar nu este din Domnul, nu este Domnul, nu este Stânca. E o altă stâncă. Cine se duce la acea stâncă nesocotește ”Stânca mântuirii Lui” Deut 32:15, aduce jertfe(vorbiri) ”unor Dumnezei NOI, veniți de curând”(32:17), „a părăsit Stânca”(32:18). S-au îndreptat spre altă stâncă, STÂNCA LOR, talentul lor, tăria lor, construcția lor. Ca spre orice idol! Cine zice că manifestarea talentelor nu este printre faptele firii pământești greșește amarnic, să caute: pe locul cinci este idolatria, iar primele patru sunt toate răsvrătiri spirituale ale celor ce se laudă pe ei înșiși. Bisericile de astăzi, unde se aduce atâta slavă, zis Domnului, dar obligatoriu cu mult talent transpirat, muzicanți cu ani de școală și coruri cu sute de ore de repetiții, uniforme și ținută, cu scene ca la teatru și oratori de paradă sunt locuri de manifestare a unui nou fel de idolatrie, la altă stâncă. Stânca sfărâmicioasă a omului, a firii lui putrezicioase, a talentului lui flămând de glorie deșartă. Câtă înșelătorie!
Ci viţa lor este din sadul Sodomei
Şi din ţinutul Gomorei;
Strugurii lor sunt struguri otrăviţi,
Bobiţele lor sunt amare,
Vinul lor este venin de şarpe,
este otravă cumplită de aspidă.
Oare nu este ascuns lucrul acesta la mine?
Pecetluit printre comorile mele?
” Deuteronom 32:32-33
BA DA! Se numește Taina fărădelegii, degradarea tainică, ”propășirea” ca otrava, ca șarpele, prin infectare, prin doze mici, prin târâre.
Talent + har, otravă + hrană.
Așa că, parafrazând pe RC, recomand oricărui tânăr ”să se îndoiască de faptul că talentul său este ceva bun” , ”să ezite să aducă fărîma lui de suflet în lucrare”. Talentul său nu e din Cristos, nici prin Cristos, nici pentru Cristos, e din firea lui veche, din adamul lui, nu din firea cea nouă. Nu numai să ezite, dar să evite cu tot dinadinsul să aducă Domnului din ”destoinicia lui”, din înțelepciunea lui firească(sufletească). Să nu încerce nimeni să unească talentul cu harul, cum spunea cineva:”nu poți în aceeași predică să arăți și că tu ești deștept, și că Cristos este minunat.” Una exclude pe alta.
Dacă n-ar fi vorba de însăși esența Veștii Bune, dacă ar fi vorba de un lucru secundar, aș tăcea.
Vorbesc însă pentru că Domnul îmi dă aceste gânduri, stau în fața feței Lui, a Cuvântului Lui și mă minunez de Gloria Lui. Glorific această glorie, cuvinte capăt, cuvinte dau, așa cum mi le deslușește Domnul și cum mă bucur împărtășindu-le cu cei care le trăiesc sau le-au trăit . Și cu voi! Har!


Centralizare, izolare, defăimare

26 mai 2010

Aici scriu ce mă preocupă, la ce mă gândesc dar întotdeauna filtrând cu sita de a fi folositor și altora.
Recunosc că nu urmăresc să fiu citit de mulți, de cele mai multe ori ascund ideea principală care vreau să o transmit, pe la sfârșit, printre alte lucruri, caut să zidesc pe cei care au răbdare și în mod intenționat las exprimarea cam confuză. Cine mă cunoaște știe că verbal nu sunt așa. A, era să uit, acest blog este mai ales pentru cei ce mă cunosc. Bine. Cel puțin de pe net! Și pentru ce-i ce-L cunosc pe Domnul.

Una din metodele psihopolitice de manipulare a maselor este cea din titlu. Cănd un grup de oameni deranjează, nu e neapărat necesar să fie destrămat fizic, trebuie doar să-i fie distrusă eficacitatea. Am în vedere în cazul analizat aici situația grupurilor creștine incomode din comunism. Extrapolarea în timp e binevenită și necesară.
Cum s-a procedat?
A fost o metodă clară și larg aplicată.
Primul pas: centralizarea.
”Fraților, nu e bine să fim despărțiți, e bine să fim uniți, să știm unii de alții.” Tam-tam-uri despre unitate, dar nu în Domnul, ci în numele unei idei sau organizații. Primii atrași de idee sunt în ordine: cei ce o aplică, apoi naivii inconștienți, neutrii prudenți iar ultimii imprudenții ”incomozi”, victimile, cei care se urmărește să fie eliminați. Se folosesc ca motivații ale centralizării tocmai ideile care nu plac incomozilor. Atât de mult se repetă încât la un moment dat, incomozii vor vocifera.
Aici intră pasul doi. Defăimarea: ”Ereticul! Ai auzit ce crede? Vrea să facă divizare, sectă. Să-ți spun ce-a zis ăla! E împotriva dragostei!” În timp relativ scurt opinia ”publică” este activată împotriva ”ereticului” pregătind calea pentru pasul trei.
Izolarea!
”Să nu ai de-a face cu ăla. E eretic, auzi ce spune….”
Cazul dat e prezentat scheletic, cu scop didactic, are multe variante, s-au folosit atragerea în curse pentru a provoca acțiuni reprobabile, dialoguri conduse dirijat și înregistrate pentru a defăima pe cel ce trebuia izolat. Etc.
Mi-a povestit cineva un caz de pe vremea trezirii(anii 1960 la Câmpia Turzii), când un doctor ”credincios” (F.) umbla cu casetofonul prin adunări ale CB și punea caseta cu discuția lui cu IP pentru a-l discredita. Se pare că fiul doctorului îi calcă pe urme! Metoda s-a aplicat cu Olah, la Oradea și cu mulți alții.
De ce scriu aici aceasta?
Cu un scop clar. Ca cei ce nu văd să vadă și cei zic că văd să ajungă orbi. Ca cei ce pricep să priceapă și să fie vindecați, iar cei ce nu pricep să rămân și mai orbi.
Cunosc un frate drag care a fost victima acestui proces în chiar acest an de grație 2010 de la nașterea preaiubitului Domn. Când mă uit pe calendar mă prinde bucuria că anii tot de-atunci se numără! Atît de mare bucurie încât uit intenționat că și eu aș putea să cad în aceeași oală a defăimării. Dar știu în Cine am crezut și știu că cei ce se luptă cu Domnul vor fi dați de rușine pe rând. De mare rușine, veșnică! Și pentru ei am scris, să afle și ei de bucuria mea.
Har!

Am vrut să închei dar continui puțin. Unde ați văzut centralizare în Noul Testament, uniuni și episcopii, eparhii, parohii, mitropolii? Unde ați văzut ierarhie, unde ați văzut popi, unde ați văzut cler, unde ați văzut ritualuri. Eu nu văd în tot Noul Testament decât o frăție unită în Duh, deși grozav de risipită geografic. De ce a trebuit să irosească amar de hârtie și cerneală în Romani 16, să scrie tuturor adunărelelor din casele la o mulțime de frați, de ce n-a scris episcopului de Roma, sau pastorului județean, sau pastorului din Roma(cine să fi fost?), șefului conferinței, supraveghetorului de congregație, responsabilului de adunare, președintelui de comunitate sau de uniune, pastorului de tineret sau dirijorului de cor, etc.? ”…și frații care sunt împreună cu ei…” ce dulce sună, ce curat, ce ”în Cristos”! Cam la atât se limitează unitatea practică, o mână de frați care se cunosc bine. Pe celelate scocuri curge mai ușor viciul decât virtutea! Mai ușor defăimarea decât dragostea, dragostea nu are nevoie de uniuni, nici de procese verbale, nici de comitete, uneltele pastorului nebun(Zaharia 11:10-17), banii lui Iuda.
Așa că vă rog să reanalizați ”uniunile”, s-ar putea să vă treziți că umblați în cizmele diavolului, încălțați forțat de pe vremea când era obligatoriu și la modă. Nu le pingeliți, aruncați-le!
Încă odată: Har, scrie des în Noul Testament că avem nevoie!


Cine te face deosebit? Despre „calling”, „Beruf”, „vocație”.

23 mai 2010

”…toți oamenii ieșiți dintr-unul singur…” FA 17:26
Și nemții, și țiganii, și scandinavii, și pigmeii, și albii, și indienii, absolut toți se trag din Adam, de acum 6000 de ani.
Noi, toți oamenii pămîntului am ieșit dintr-unul singur, din Adam. Suntem fizic ca Adam. Fizic, nimic din noi nu este ce să nu fi fost în afară de Adam.
Ca Levi care ”a fost în coapsele strămoșului său Avraam” și a dat zeciuială, deși nu era încă născut. În felul acesta suntem și noi în Cristos, am fost chiar răstigniți împreună cu El, duhovnicește, deși nu eram născuți atunci. Noi ne-am născut din nou din Duhul Lui, duh care era în El atunci când El a fost răstignit, în felul acesta și noi am fost răstigniți chiar dacă fizic, adamic, nu eram, duhovnicește eram înainte de întemeierea lumii. I-am fost dați Lui de Tatăl.
Acest adevăr are grozave implicații în felul cum ne vedem și ne trăim viața, în felul cum ne formăm viziunea.
Viziunea formată de școala zis seculară este una umanistă, explicația școlii se bazează pe darwinism. Felul cum școală ne educă pe noi și pe copiii noștrii este profund corupt, înțepenit și reducționist. Duhul nu este văzut.
Se pune accentul pe dezvoltarea personalității omului, pe dezvoltarea capacităților lui. Există o teorie a vocației, din păcate extrasă din teologia lui Calvin, în aplicarea ei socială. Se zice că fiecare om ar avea în sine, (în carnea lui, în adamul lui, zicem noi ca creștini) o anumită aplecare spre un anumit domeniu de muncă sau îndeosebi de exprimare artistică. Oamenii numesc vocație această așa-zisă inclinație, în engleză, calling, în germană Beruf.
Pe mine m-a afectat personal și profund această teorie mincinoasă. Nu numai cum mi-a fost predată în școală și și în biserică, ci mai ales cum am găsit-o structurat explicată într-o carte. Apoi sub altă formă în alta:
”Etica protestantă și spiritul capitalismului” De Max Weber.

Weber, părintele sociologiei, cum mai este numit și-a construit teoria încadrată în darwinism a eticii protestante pe porțiuni din teologia lui Calvin legată de Beruf-vocație.
Calvin, deși a cunoscut și proclamat salvarea prin Har, prin credință(taina lui Dumnezeu), nu a înțeles Taina lui Cristos(Adunarea) și a aplicat la carne ceea ce Domnul a scris pentru Duh. Diversitatea Harului din Noul Testament, el a confundat-o cu diversitatea talentului și a emis teoria că fiecare om are ceva înnăscut în el, o înclinație care trebuie dezvoltată. Weber a văzut chiar că această etică protestantă își are izvorul în fidelitatea religioasă a omului față de vocația lui și nu a fost departe de realitate. Umaniștii și ateii comuniști ai secolului XX au luat acest capăt de ață ideologică, au tors gheme stufoase de teorii ale dezvoltării umane și a personalității, gheme din care generații de înșelați țes haine ideologice cu care îmbracă goliciunea minților celor ce-i ascultă și citesc.
În loc ca oamenii să-și găsească împlinirea în Cristos, ei și-o caută într-o meserie, activitate a cărnii și pentru carne.
În loc de pace ei caută stresul sau cel puțin și-l justifică. Unii spun chiar că fac ce le place, pentru ce au chemare.
Chiar și comuniștii au văzut avantajele de a pune pe mințile oamenilor un jug ideologic, cu care trag la carul lumii cu tot timpul furat rugăciunii, citirii cuvântului și contemplării Gloriei lui Dumnezeu.
Voia lui Dumnezeu pentru noi care credem este sfințirea noastră, sfințirea Duhului, creșterea în Har, rodirea Duhului din sămânța gândurilor Lui, identificarea cu El în gândire. Cei mai mari dușmani ai curăției duhului sunt oștile de infecții de gândire, filosofiile umaniste frumos îmbrăcate, defilând trimfător ca moabiții spre intimidarea celor fricoși.
Minciuna filosofiei vocației își transformă posesorul într-un ingâmfat fără leac, singura lui viziune fiind împlinirea vocației. O orbie onorabilă. ”N-ar merge lumea fără această viziune!” ar spune unii. Eu sper că ”unii” n-au ajuns cu cititul până aici. Ce avem noi cu lumea? Pentru tainele Domnului trebuie Duh de descoperire. Cine nu crede aceasta, își pierde vremea pe blogul meu, îl rog frumos să dea close, e un x mic în pătratul din dreapta sus, să ia Scriptura și să citească de acolo pe Domnul. Să nu-și piardă vremea pe net. Uite, de exemplu această postare folosește doar celor afectați de ”virusul” descris, pentru ceilalți e inutilă. De ce s-o citești? Ca și cum ai lua penicilină fără să fi bolnav!
Sunt un om obișnuit, muritor și degradabil. Nimic bun nu locuiește în mine, adică în carnea mea(carne despre care scrie că are și o gândire), cine să mă facă deosebit? ”Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” I Cor. 4:7 Nimeni și nimic. Sunt distinct în Har, am primit un Har deosebit, dar în carne nu am nimic deosebit cu ce să vin înaintea lui Dumnezeu, carnea mea îmi folosește doar mie, Harul se revarsă din El, prin mine spre mulți. Nu voi cultiva carnea, nu voi semăna în carne, ci în Duhul, ca să secer tot de acolo.


Complotul psihopolitic, despre capcanele filosofiei.

20 mai 2010

Coloseni 2:8
Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos

Îl citez pe Emil Silvestru:
„Dacă vorbim de ştiinţa istorică, situaţia este diferită. Aceasta nu este o ştiinţă experimentală  ci una care intepretează trecutul prin prisma unor modele actuale. Şi cum cine controlează prezentul controlează trecutul, şi cine controlează trecutul controlează viitorul, este evident că ştiinţa istorică este în ultimă instanţă un instrument politic. De aceea poate fie uneori în concordanţă cu creştinismul (singura religie la care fac eu referire aici) alteori în masivă disonanţă. Încercările prezente de colaborare sunt în vasta lor majoritate nişte gesturi de „mărinimie” ale noii „preoţimi” – oamenii de ştiinţă atei – care controlează noua religie – „naturalismul” – şi prin ea societatea civilă, „mărinimie” adresată „creştinismului muribund”. Dacă acceptă această ofertă, creştinismul este pierdut. Cum poate un cleric să vrea să ignore ce spune cartea Genesei spre exemplu, pentru a se „armoniza” cu oamenii de ştiinţă când aceştia, prin vârfurile lor de lance precum Richard Dawkins, organizează campanii publicitare prin care neagă creştinismului orice drept de a exista? Citiţi ceea ce scrie „nesfânta treime” adică Dawkins-Dennett-Hitchens şi veţi înţelege ce vreau să spun.”
Din interviu cu Emil Silvestru, sursa aici:
http://soclu.org/2010/05/17/interviu-cu-dr-emil-silvestru/

Dar despre altceva asemănător vreau să scriu azi. Am citit o carte zilele trecute:

O găsiţi şi on-line aici: http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/grosu/spcreier/default.asp.htm
Am înţeles din această carte Fenomenul Piteşti, de fapt mi s-a explicat că oribilele crime de la Piteşti au fost de fapt experimente de dezumanizare, de utilizare a psihologiei ca instrument de docilizare a maselor. La Piteşti a fost un alt fel de Auschwitz, un alt fel de Dr. Mengele continua aceleaşi experimente darwiniste pe altfel de pacienţi. Piteştiul şi celelalte închisori au fost incubatoare de boli, de epidemii de gândire, de viruşi de idei, care au fost ulterior răspândiţi în văzduh de domnul lui, iar rezultatele se văd în cruntele cancere morale ale Sodomelor în care trăim.
Vă îndemn s-o citiţi, desigur doar pe cei care au Viaţa Veşnică, ceilalţi înţeleg, n-au timp, au puţină vreme, ca Satana.
Un citat:
„Dacă „debilitatea spirituală” a elitelor intelectuale şi a conducătorilor de culte din ţara noastră i-a împins spre cloaca unei doctrine diabolice şi spre supuşenia ruşinoasă în faţa unui regim totalitar, ostil religiei şi urmărind desfiinţarea ei, vreau să nădăjduiesc că după citirea atentă a acestui document exploziv pe care îl oferim românului iubitor de carte, dar şi de adevăr, multe suflete ignorante sau complăcându-se în iluzia unei schimbări politice, fără ca lisus Hristos să se afle în centrul preocupărilor celor ce stau la cârma Statului şi a Bisericii, vor accepta soluţia izbăvirii pe care ne-o oferă Evanghelia. Căci numai prin lupta cea bună a credinţei vom fi în stare să răsturnăm toate izvodirile perversiunii unor ideologii politice de sursă comunistă, prezente din păcate şi-n presă şi la televiziune, şi vom putea să ne subordonăm, cu toată evlavia şi cu tot entuziasmul, „legii Duhului”, făcându-ne „orice gând” închinat patriei, „rob ascultării de Hristos”.
Psihopolitica este o armă  spirituală, de duh, de cuvinte. Defăimează-l, descurajează-l, fă-l să se simtă înfrânt, izolat, părăsit, repetă-i ce vrei tu să creadă despre el şi va crede aşa.
Defăimarea e sora bună cu centralizarea de orice fel. Noi suntem grupul, acceptaţii, părerea comună, toţi credem aşa, numai tu eşti oaie neagră. Îţi schimbăm noi creierul tău!
S-a practicat intens. Se practică şi azi. O formă mai rafinată este influenţarea pozitivă. E şi ea prezentă azi, iar defăimarea fără centralizare nu funcţionează.
Felul cum a fost „anihilat” Olah la Oradea în anii 70 e o mostră de „psihopolitică” la scară micro dar cu efecte macro. Mulţi din cei ce-şi proclamă azi nevinovăţia, că ei au fost informatori de rând, doar, au fost de fapt, cu voia sau fără voia lor puternici agenţi psihopolitici în biserici, prin şedinţele politice din comunităţi, şedinţe care aveau întâietatea pentru ei. Putem învăţa din aceste exemple, putem învăţa din această carte, din altele, dar cel mai bine ne învaţă Duhul lui Dumnezeu care ne descoperă şiretlicurile Satanei atunci când stăm înaintea Domnului.
Mult Har!


Cristos este Capul oricărui bărbat….

19 mai 2010

Nu pastorul, nici popa, nici episcopul!

Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Cristos, şi voi toţi Sunteţi fraţi. Şi ,Tată’ să nu numiţi pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri, ..Să nu vă numiţi ,Dascăli‘; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul…„Matei 23:8-10

Ce dulce sună: „voi toţi sunteţi fraţi” !
Nu există dezbinare în Trup, nu există clerici şi laici.
Acolo unde există este lume, nu Adunare. Este creaţie umană, Dumnezeu nu face aşa ceva.
Dumnezeu nu face ierarhii între oameni. Intrarea la Domnul Isus este liberă, prin Duhul, nu prin intermediari, nu prin oameni, nu prin mijlocitori.
La Domnul Isus avem acces fiecare, de la El primim ordine, Lui îi raportăm. Duhul Lui crează unitatea, nu planuri şi programe ale oamenilor care se tem unii de alţii şi se slăvesc unii pe alţii.
Cât Har!
Să fii primit fără anticameră. „Veniţi la mine!” sună atât de clar…putea să fie tot la fel scris:”mergeţi la ei!” dar nu scrie nicăieri, Slavă Domnului.
Clericii cărora le place ca lui Diotref „să aibă locul întâi printre” alţii nu sunt aşezaţi de Domnul, singuri s-au pus.
Domnul Isus este mântuitorul trupului nu vre-o ierarhie oareşcare de rabii, părinţi şi dascăli.
Scriu aceste lucruri pentru ai responsabiliza în primul rând pe cei înşelaţi de autoritatea falsă a acestor uzurpatori de autoritate Cristică, ai responsabiliza prin conştientizarea faptului că răspundem în faţa Domnului fiecare, nu prin intermediari. Într-adevăr există temporar în trup o autoritate de vârstă, a celor mai bătrâni asupra celor mai tineri, dar subliniez, temporar, până la creşterea, maturizarea celor tineri.”..
până vom ajunge toţi la starea de om mare…”
Vorbesc de adunări biblice, nu de cele clericale sau cum se obişnuieşte cu un singur cleric, acestea sunt la ani-…întuneric de modelul divin.
Dar vreau să ştiţi că Cristos este capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Cristos” (1 Corinteni 11:3)
Dacă ar fi fost altfel ne-ar fi spus, dacă mai exista un intermediar, de ce să ne încurce?
Dragul meu, răspunzi în faţa lui Cristos, te rogi în faţa lui Cristos, te mărturiseşti în faţa lui Cristos. Înaintea lui Dumnezeu, de acolo vorbim, de acolo îndemnăm, acolo ne înfăţişăm. Relaţiile dintre fraţi sunt relaţii frăţeşti, nu ierarhice, Cristos este Capul bărbatului, nu pastorul. Este o ruşine pentru bărbaţi să nu se ducă în faţa Mântuitorului, să stea duminică de duminică în faţa unui alt bărbat ca înaintea unei căpetenii, primind instrucţiuni de la el şi raportându-i, ca în armată, ca la fabrică. Dacă cineva va încerca să justifice clericalismul eclesial cu modelul Adunării din Noului Testament, cred că i-ar fi mai uşor să ne convingă că o mumie egipteană este de fapt o mireasă în ziua nunţii. Ridicolul ar fi egal.
A fi mădular în trupul Lui Cristos înseamnă înainte de toate să fii conştient de acest adevăr: „
Cristos este Capul oricărui bărbat…” Relaţiile din Adunare, derivă din subordonarea fiecărui mădular faţă de Cap. Când cineva nu este supus lui Cristos, întreaga viaţă care va încerca să o trăiască va fi un chin, cui se roagă acesta? cine-l îndrumă? a cui slavă exprimă?
Teama de oameni, efortul uriaş al înşelătorilor de a supune sub jugul robiei pe cât mai mulţi nu sunt forţe de neglijat, dar Gloria Lui Cristos se arată tocmai în învingerea acestor forţe, pentru că „nu este nici înţelepciune, nici pricepere, nici sfat împotriva Domnului.” Proverbe 21:30


Toate locaşurile pământeşti de închinare de astăzi fac parte din Vechiul Legământ. Meditaţii de fratele Niculiţă la Evrei 9:1

18 mai 2010

Evrei 9:1. „Legământul dintâi avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un locaş pământesc de închinare.”
Cântarea ”În temple zidite de mâini omenești”:
versuri și muzică: Nicolae Moldoveanu

AUDIO: 

Planul lui Dumnezeu este ca o scară cu multe trepte, care vine din veş­nicie şi urcă spre veşnicie. Treptele acestui plan sfânt nu se amestecă unele cu altele – nu pot să se amestece. Numai prin lumina Duhului Sfânt (Duhul Adevărului), prin credinţă, omul poate privi şi înţelege treptele planului dum­nezeiesc.

Vechiul Legământ, mai precis, istoria poporului israel cu Legea şi orânduielile sale date de Dumnezeu, prin robul Său, prorocul Moise, au fost o treaptă însemnată a planului lui Dumnezeu, iar Noul Legământ, adus de Fiul lui Dumnezeu, întrupat ca om, care are la temelie jertfa Sa de pe cruce la Golgota, este altă treaptă însemnată a planului sfânt, treaptă pe care ne aflăm noi astăzi.

În Vechiul Legământ (Legământul umbrelor şi al simbolurilor), Dumnezeu avea un popor sfânt: israel.

În Noul Legământ (Legământul realităţilor), Dumnezeu, de asemenea, are un popor sfânt: noul Israel (Biserica – Trupul Lui Hristos). Acest popor sfânt mai poartă numele de Locaşul Sfânt, „Cortul lui Dumnezeu cu oame­nii” (vezi Apocalipsa 21:1 – 3). Nimeni nu se poate închina lui Dumnezeu, în acest timp al Noului Legământ, decât în Locaşul ceresc al lui Dumnezeu, Cortul Lui.

Cine face parte din Biserică, adică este un mădular în Trupul Domnului Hristos, nu poate să se mai despartă de acest Trup, pentru că de el atârnă viaţa sa.

Un mădular nu poate aduce închinare lui Dumnezeu decât în unitatea celorlalte mădulare, adică în Trup. În afara Trupului lui Hristos, Dumnezeu nu mai are altă locuinţă pe pământ. Legământul dintâi având ca ţintă viaţa pământească, pământeşti (din materie) erau toate rânduielile, toate obiecte­le de cult, pământesc era şi locaşul de închinare şi toate poruncile erau în­dreptate numai spre pământ, spre cele văzute.

Legământul cel Nou are ca ţintă cerul şi viaţa în Duh; de asemenea pe însuşi Dumnezeu, şi oricine vrea să se închine Lui trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr (Ioan 4:24).

Nici o poruncă din Noul Legământ nu are în vedere materia (cele ce se văd), ci toate se îndreaptă numai şi numai spre ceea ce este duhovnicesc. Pentru creştini (Israelul cel duhovnicesc) nu sunt date porunci din partea lui Dumnezeu pentru un locaş pământesc de închinare, sărbători pământeşti, rânduieli şi ceremonii pământeşti. Toate poruncile au în vedere numai viaţa în Duh, închinarea în Duh, jertfe duhovniceşti, locaş duhovnicesc de închi­nare, altar duhovnicesc si slujbă duhovnicească.

Toate poruncile, de fapt, se contopesc în una singură: iubirea. „Ţinta po­runcii este dragostea” (1 Timotei 1:5). Aceasta-i rânduiala Noului Legământ. Şi cine face parte cu adevărat din Noul Legământ (născut cu adevărat din nou) îi înţelege uşor adevărul, îi înţelege duhul şi felul lui de a fi. Cine nu-i în întregime pe terenul Noului Legământ amestecă lucrurile şi trăieşte o via­ţă fără odihnă şi fără echilibru duhovnicesc.

De fapt cine nu-i în întregime în Duhul Noului Legământ, cine ameste­că lucruri din rânduiala Vechiului Legământ cu rânduiala Noului Legământ, se află tot în Vechiul Legământ. „…Un locaş pământesc de închinare„. Aşa era Vechiul Legământ. Toate locaşurile pământeşti de închinare de astăzi fac parte din Vechiul Legământ. Iar cei care se închină în ele şi se supun la rân­duielile luate din Vechiul Legământ, fac parte din el. Pentru ei, Hristos este neînţeles şi Legământul Lui, de asemenea, li se pare străin de legile şi rându­ielile vieţii pământeşti.

E un mare păcat să amesteci cele două legăminte, pentru că amestecul acesta creează întuneric şi confuzie, iar calea mântuirii este zădărnicită. De aceea caută El cu atâta străşnicie să ne ferească de orice amestecătură.

Numai astfel sufletele pot ajunge la pacea, odihna şi părtăşia lui Dumnezeu.

Slăvit să fie Domnul!

Cântarea 178 din Cântările Harului 1 (cântări din temniţă)

În temple zidite de mâini omeneşti,
Tu, Doamne, nu stai niciodată,
căci Duh şi Lumină şi Dragoste eşti,
şi Dragostea-i templul ce Tu-I locuieşti
când ea se păstrează curată!

În inima-n care credinţa-i veşmânt,

şi-n sângele Tău curăţită,
Tu vii cu iubire, Stăpâne Preasfânt,
e singurul templu dorit pe pământ,
de inima Ta fericită!

Atunci când iubirea adună cu dor

copiii luminii divine,
cobori cu grăbire în mijlocul lor,
căci Tu le eşti Templu şi Har sfinţitor,
şi Templu sunt ei pentru Tine!

Credinţa şi pacea şi-al dragostei jar,

şi viaţa în Duh şi-n lumină,
sunt toate lucrări izvorâte din har,
sunt Templu-Adevărului, fără hotar –
umplut cu Fiinţa-Ţi Divină!

Aici, în Lucrările Tale mereu,

Tu stai şi-Ţi găseşti desfătare,
în ele să stau pe deplin vreau şi eu,
căci ele sunt Templul adâncului meu,
în care Ţi-aduc închinare!

„La ce te poţi aştepta de la aceşti bieţi idolatri..?” pastorul Robert Murray M’Cheyne în călătorie prin Ţările Române, 1839

17 mai 2010
„Următoarele ţări pe care le-am vizitat au fost Valahia (Ţara Românească) şi Moldova. Am ajuns acolo din Constantinopol, trecând peste valurile tulburate ale mării Negre şi peste marele fluviu, Dunărea. Acestea sunt două ţări neobişnuite, rareori vizitate de călători; sunt guvernate de doi prinţi, iar religia de stat este cea a Bisericii greceşti. Mi-aş fi dorit să vă pot arăta toate superstiţiile şi nelegiuirile pe care le-am văzut practicate în mijlocul lor, ca să puteţi da mai multă atenţie Evangheliei pure care curge fară plată precum aerul şi apa în ţara noastră iubită. Intr-o zi, în Bucureşti, capitala Valahiei, am fost martor la o sărbătoare de ziua de naştere a prinţului. In cea mai elegantă biserică s-a adunat o mulţime imensă şi nobilimea.
Programul a constat în cântece monotone şi rugăciuni rostite de un număr de preoţi îmbrăcaţi splendid. Când totul a luat sfârşit, am
urmărit din spate o superstiţie ciudată. Lângă altar, se afla un coşciug deschis foarte împodobit; înăuntrul acestuia am văzut un trup mort îmbrăcat în haine de aur; numai o mână; numai o mână moartă, slăbită era scoasă în afară. Se spune că acesta este trupul Sfântului Dimitri, care a fost găsit de curând într-un râu, când apele s-au despărţit în două într-un mod miraculos. Aceasta este povestea care ni se spune.
Stăteam acolo, în timp ce închinătorii se apropiau de coşciug în număr mare, bărbaţi şi femei, bogaţi şi săraci. Prima dată
îşi făceau cruce şi îngenuncheau, sărutând podeaua de trei ori. Apoi se apropiau cu reverenţă şi sărutau mâna slăbită a trupului mort şi o cruce care era aşezată lângă aceasta. Apoi, lăsau o monedă mică în farfurioara de la picioarele omului mort şi, după ce primeau
binecuvântarea de la preot şi se prosternau încă de trei ori la pământ, se retrăgeau. Acesta este un model al închinării lor dezgustătoare la morţi. Oare vă spun aceste lucruri ca voi să fiţi mândri de lumina voastră mai mare? Ah, nu! Vă scriu aceste lucruri pentru ca aceia dintre voi care nu trăiesc vieţi mai bune decât ei să fie încredinţaţi de pericolul care îi paşte. La ce te poţi aştepta de la aceşti bieţi idolatri, decât că vor trăi umblând după firea pământească, în beţie şi dezmăţ, în imoralitate sexuală şi destrăbălare, în ceartă şi invidie? Dar oare nu este nimeni printre voi, turma mea dragă, pentru care îmi înalţ rugăciunile zi şi noapte — nu este nimeni în mijlocul vostru care să facă aceleaşi lucruri, cu toate că aveţi Sfânta Biblie, Evanghelia predicată liber şi nici o superstiţie? Cu toate acestea, cât de mulţi dintre voi trăiesc o viaţă lipsită de sfinţenie? Ah! Amintiţi-vă de Sardes: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce rămâne, ….”
Robert Murray M’Chayne, Predici şi scrisori, pag 260, Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2009

„Isus, viaţa noastră noi pe Tine te mărim” versuri Ioan Ginga, închisoarea Gherla …1959

17 mai 2010

Alt „moisist„, cum i-au batjocorit persecutorii.
Citat:
„Aceştia  spuneau că suntem membri într-o biserică neautorizată de stat şi încercau să ne facă să renunţăm la credinţă. Odată mi-au spus că îmi vor da argint şi aur, o maşină nouă şi cele mai frumoase femei, dacă mă las de Dumnezeu şi mă iau după ei. Am spus: „Prefer să am o conştiinţă curată decât tot argintul şi aurul lor.” Şi m-am întors la patul meu de ciment.” Ioan Ginga, pag 51 din cartea scrisă de soţia lui Elena Ginga: „Destinul meu cu Dumnezeu” Ed. Cartea Creştină 2009.

La Gherla a compus două variante ale cunoscutei cântări. A doua variantă este legată de condiţiile de detenţie:

„Fost-am aruncat ca Iona-n pântecele chitului
Năvălit-au pân’ la gură apele Şeolului
Când strigat-am din adâncuri Domnul meu m-a ascultat,
Christos m-a liberat.

Ref.

După lupte-nverşunate şi satan a fost zdrobit,
lanţuri grele-ncătuşate au căzut, sunt dezrobit,
căci Christos lupta cu mine, mă-nsoţea în orice loc
cu carul Lui de foc. ”

ref.: Glorie, Glorie, Aleluia

Gherla 1959

Detalii despre acea perioadă cât şi despre fratele Ginga găsiţi în istoria de 500 de pagini a fratelui Mia Iovin: „Istoria unui rob al lui Cristos

Ce s-ar mai putea spune? Responsabil, în perioada războiul de peste 1000 de prizonieri americani, majoritatea aviatori doborâţi în luptele aeriene. Un destin ales, un vas pregătit de Domnul pentru a-şi duce la îndeplinire căile Lui misterioase, cum spunea fratele Moisescu: „Atatea legi nespus de felurite urzesc mereu vesminte de-ntamplari…” Dar gloria destinului ceresc copleşeşte cu mult luminiţele chiar strălucitoare, însă de o clipă ale gloriilor pământeşti.

Iată mai jos fișa matricolă penală a fratelui Ginga (născut în comuna…S.U.A., raionul S.U.A., regiunea S.U.A.) :



Concluzii, cap.18(ultimul) din Drumul Adunării

17 mai 2010

Concluzii .doc
Concluzii .pdf

Citat:

1) Este oare posibil ca să ne conformăm învăţăturii Noului Testament ?

Problema de a şti dacă noi putem, şi trebuie să continuăm a aplica învăţătura şi exemplul Noului Testament, în ceea ce priveşte organizarea bisericilor a fost înfăţişată în mai multe f e l u r i :

1) Teoria dezvoltării nu este de d o r i t a fi practicată căci —după cum pretind bisericile rituale — biserica romano-catolică, cea ortodoxă şi altele — s-a ajuns la ceva mai b u n decît s-a p r a c t i c a t la început, şi Scripturile au fost modificate p r i n tradiţie sau chiar date la o parte.

2) Raţionalismul dă acelaşi răspuns : el consideră ca o mişcare de regres, întoarcerea la modelul original, pentru că el refuză să accepte Biblia ca o autoritate permanentă.

3) Cîţiva reformatori ai bisericilor existente au încercat un compromis — L u t h e r , Spener şi alţii au revenit numai în parte la „ceea ce era la început” — şi nu în t o t u l .

4) Alţii au abandonat orice tentativă ca m i s t i c i i , spre exemplu care se dedicau în întregime în căutarea sfinţeniei personale şi a părtăşiei cu Dumnezeu : între alţii Molinos, Doamna de Guyon şi Tersteegen. Apoi „prietenii”, care au renunţat la respectarea botezului şi a Sf. Cine, pentru a se ocupa mai m u l t de mărturisirea l u m i n i i interioare, decît cea a S c r i p t u r i l o r . În fine, D a r b y şi ucenicii săi care au respins această obligaţie şi au înlocuit-o cu mărturia dată despre „ruina B i s e r i c i i ” .

5) Trezirea evanghelică a considerat această chestiune ca fără importanţă şi şi-a concentrat eforturile asupra convertirii păcătoşilor şi asupra organizării de mijloace care să răspundă mai bine nevoilor lor practice. Astfel au acţionat societăţile metodiste ale lui Wesley şi Armata Salvării.

6) Au existat însă în t o t t i m p u l fraţi care au răspuns „da” la această problemă. Li s-au dat diferite nume r catari, novaţieni, paulicieni, bogomili, albigenzi, valdenzi, lolarzi, anabaptişti, menoniţi, stundişti şi multe altele. Apoi multe congregaţiuni de baptişti şi independenţi ca şi adunările de „fraţi” toţi au fost credincioşi în străduinţa lor de a asculta Noul Testament şi de a urma exemplul bisericilor primitive .”


Cap. 17 din Drumul Adunării

8 mai 2010

cap 17 .pdf
cap 17 .doc


Să nu facem trei colibi! -un răspuns

7 mai 2010

„Învăţătorule, este bine să stăm aici; să facem trei colibi: una pentru Tine, una pentru Moise, şi una pentru Ilie” Marcu 9:5

Noul Testament ni-L descoperă desluşit pe Domnul Isus, ultimul Adam, cel ceresc şi ni-L prezintă prin contrast cu primul Adam, carnal, pământesc. Nu numai Noul testament, şi Vechiul, şi marele univers, şi microcosmosul atomic şi epistolele vii tot pe El îl „pictează”.
Preocupările cerescului  sunt cereşti, ale pământeştilor, pământeşti, legate de pământ, de carne, de blestemul ei, de neputinţa şi limitarea ei.

Domnul Isus nu a împărtăşit entuziasmul de constructor al lui Petru,  nici viziunea lui statică, nici dorinţa lui de a perpetua o stare de bine. Citind acest text îmi amintesc de un pasaj din Watchman Nee, parcă din „Biserica creştină normală” în care descriind istoria trezirilor, W. Nee arăta cum, atunci când Dumnezeu toarnă Harul lui, oamenii fug repede cu cana formelor ca să-l păstreze. Spunea W. Nee cam aşa: „În prima generaţie cana este plină, în a doua generaţie este pe jumătate iar a treia generaţie rămâne cu cana goală.”
Concluzia era că Harul nu se păstrează în rigiditatea unei „căni”, ci în elasticitatea unui „burduf” care trebuie să fie de fiecare dată NOU.

Formele şi manifestările religioase copiate după preocupările oamenilor fireşti, carnali, pământeşti sunt „trei colibi” zidite de oameni naivi, care cred că pot păstra cerescul în forme pământeşti.

Nimic bun nu locuieşte în mine, adică în carnea mea…” (Romani 7:18) spunea apostolul Pavel, asta înseamnă că tot ce este bun, absolut TOT este un dar, străin de carnea mea, nu din mine ci din El, apostolul Iacov întregind:”…orice ni se da bun si orice dar desavirsit este de sus, pogorindu-se dela Tatal luminilor, in care nu este nici schimbare, nici umbra de mutare.”  Iacov 1:17
Nu găsim că ar fi ceva bun cu origine de jos, din Adam, din vechiul om, din cel pământesc.
Nu înseamnă că nu voi mai vedea în mine ca creştin ambele naturi, le voi vedea, dar de una mă voi ruşina şi pe cealaltă o voi slăvi, pe una o voi infometa şi pe cealaltă o voi hrăni, de una mă voi îndepărta şi cu cealalta mă voi contopi. După cum floarea uscată mai stă încă pe fructul necrescut, tot așa firea mea cea veche imi înconjoară omul lăuntric, dar aş fi nebun să laud ofilirea, voi lăuda rodirea şi o voi aştepta.

Nu voi construi colibi ale caracterului firii mele pământeşti atunci când cu adevărat doresc să laud firea mea cerească şi când cu adevărat VĂD PE CEL CERESC luând chip în mine. Transfigurându-se, metamorfozându-se!

Dacă spun că noi, toţi fraţii suntem un templu duhovnicesc, nu voi construi temple de piatră şi beton, n-au făcut-o nici apostolii, nici primii creştini. Construind cu lut şi cărămizi aş da doar de lucru vechiului Adam, s-ar simţi bine, dar Cel Nou ar suferi crunt. Voi construi cu idei şi cuvinte, cu har şi milă, cu bucurie şi pace, voi manevra toată ziua încărcături de slavă, poveri de glorie, voi admira lucrarea Lui ca să devin ca El.
Dacă spun că nimic bun nu locuieşte în carnea mea, nu voi pune în acţiune însuşirile cărnii mele ci „darul de sus”, „fiecare să slujească altora după harul pe care l-a primit„. În această privinţă toată învăţătura Domnului este deosebit de clară. „După Harul care mi-a fost dat” îşi începe apostolul mărturia şi proclamarea.
Dacă spun împreună cu apostolul:”Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zădarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine.” I Corinteni 15:50 atunci nu voi mai lucra eu, vechiul, adamicul, carnalul, pământescul, ci va lucra Harul, acel „nu eu”, cerescul, cel de sus, care se va folosi de mădularele mele, de gura, mâinile şi picioarele mele pentru a se slăvi pe El, nu proprietăţile amărâtelor de ustensile sau vase. La degustări de bucate sau băuturi alese, însuşirile vaselor sunt absolut ignorate în favoarea calităţilor conţinutului. Tot la fel, Gloria Harului întrece într-un mod copleşitor orice umbră de calitate umană, iar strădania celor care încă încearcă să-l mai înalţe pe om nu le arată decât nebunia străduitorilor şi orbirea datorită neputinţei lor de a vedea atât nimicnicia „calităţilor” firii, cât şi abundenta Glorie a virtuţilor Duhului.
Dacă mărturisesc că:”Dar comoara aceasta o purtam in niste vase de lut, pentru ca aceasta putere nemaipomenita sa fie dela Dumnezeu si nu de la noi.” II Corinteni 4:7 nu voi menţiona în nici un fel vre-o putere, virtute sau calitate a cărnii, care ar putea umbri sau ştirbi gloria lăuntricului, a omului Ascuns. Dimpotrivă mă voi lăuda bucuros în slăbiciunile care fac omenescul meu tot mai invizibil şi prin puterea manifestată fac lăuntricul tot mai dinamizat.

Mărturisirea Domnului  înseamnă luarea crucii, cel ce-şi va pierde viaţa, viaţa lui, viaţa cărnii lui, a omenescului, a adamului, a pământescului.

Nu încap două săbii într-o teacă, nici două mâini într-o mănuşă. Pentru ca în templul trupului nostru să strălucească Duhul, e nevoie ca puterea cărnii, acţiunea şi manifestarea ei să fie drastic limitate prin crucea lui Cristos, prin această lucrare duhovnicească:”dacă prin duhul faceţi să moară faptele trupului veţi trăi” Romani 8:13

Cea mai mare parte din lucrările care se fac astăzi în aşa zisa lume religioasă sunt lucrări ale cărnii, nu ale Duhului. Muzica profesionistă, predicile cărturarilor, construcţiile de temple(o mare afacere imobiliară), clericii salarizaţi, etc. sunt toate manifestări ale entuziasmului de a face trei milioane de colibi. Această uriaşă industrie care este religia de azi nu are nimic de-a face cu Gloria celui ceresc arătată în umilinţa cu care şi-a luat din vechiul adam doar atât cât a fost necesar ca să ni se reveleze pe sine. Ce pildă plină de Har!
Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu!”
Să ne luăm crucea în fiecare zi, mărturisindu-l pe Domnul, lucrarea Lui,  harul Lui, Cuvântul Lui, căutând zidirea omului lăuntric şi îndepărtându-ne de manifestările pline de pretenţii ale omului vechi.

Nu există teren neutru! Ar putea unii veni cu ideea că în om este ceva bun, acel ceva neatins de păcat, acel teritoriu nici sfânt, nici impur, care poate fi „sfinţit”. Lupta este spirituală, între carnea fiecăruia din noi şi lume există o afinitate de origine, pământescul iubeşte pământescul, este o iluzie că dracul va trage căruţa Domnului. Tot ceea ce înţelege, admiră şi glorifică lumea este de jos, este pământesc, nu poate să placă lui Dumnezeu şi nu va fi nicodată spre lauda Domnului, ci numai spre paguba Lui. Pentru înţelegerea celor de sus este nevoie de revelaţia dată de deschiderea ochilor inimii!

Har!


Ispitiţi de lucruri de faţadă…am putea spune chiar orbiţi (iarăși despre ”muzica în adunări”)

6 mai 2010

Sunt şocat cât de mult este întunecată înţelegerea celor mai simple adevăruri ale Veştii Bune a Domnului, în către oameni cu mulţi ani de teologie în spate. Sunt nevoit să reiau o postare mai veche în care acest articol a fost dat doar cu link şi probabil a trecut neobservat. E un articol scris în perioada interbelică de un frate Creştin după Evanghelie(Florea Moisescu). Tema este muzica, arta muzicală în contextul slujbei Adunării şi al închinării. Pun acest articol din nou datorită unui dialog care m-a „perplexat” cu un om de la care am aşteptat cel puţin înţelegerea Evangheliei, dacă la împlinirea ei nici unul din noi nu este suficient. Dar abandonarea viziunii de dragul şi de frica conjuncturii se numeşte apostazie. Am în minte un frământ de gânduri, acuma torn untdelemn, presar tămâie şi amestec sare. Vreau să coc fără aluat câteva postări al căror subiect să fie tocmai simplitatea Veştii Bune a salvării, ţel al cărei înţelegeri scapă flagrant acestor „cărturari şi înţelepţi”. „Nimic bun nu locuieşte în mine”, în carnea mea, în omul meu de pământ e litera A din alfabetul Duhului. Folosesc ca obiect didactic un fenomen copleşitor de cunoscut: muzica, pentru că în felul cum diferiţi oameni o folosesc se văd diferitele căi pe care umblă. Scuze pentru greşelile de scanare.

Iată articolul (scris prin anii 1930 și ceva)

Muzica în Adunări
(Florea Moisescu)
…Iată pentru ce trebuie — repetăm iarăşi — să ne punem foarte serios întrebarea: Ce loc şi ce însemnătate dăm tu Biserică (în Adunare) cutărui sau cutărui lucru pe care-l facem, cutărei părticele din slujba noastră pentru Domnul ? Şi chiar să ne controlăm bine cugetul şi purtarea în privinţa aceasta, în lumina singurului Isvor de învăţătură şi călăuzire duhovnicească desăvârşită care este pentru noi Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul scris, Cuvântul insuflat  de Duhul Sfânt. … Ori, după ce Sfântul Cuvânt ni-L pune în faţă pe Mântuitorul ca supremul Punct şi singura noastră Ţintă de ascultare şi mântuire (vezi: Matei 17,5; Evrei 1, I, 2 ; 2,1 — 3)  la fel ne înfăţişează, în ordinea însemnătăţii lor, trei feluri de adevăruri în legătură cu Domnul şi cu slujirea noastră duhovnicească pe care o datorăm lui Dumnezeu, ca credincioşi: 1. Adevărurile capitale, cele mai mari, de prima însemnătate, absolute şi decisive, de cari se ţine însăşi mântuirea. Acestea sunt: învăţătura curată a Evangheliei, despre Dumnezeu; despre păcat şi osânda veşnică; despre Satan şi despre Mântuitorul care ne este dăruit; despre pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa după adevărul Evangheliei, în Mântuitorul Isus Hristos; despre viaţa cea nouă trăită prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu (1 Corinteni 15,1,2). 2. Adevărurile de o mare însemnătate, hotărîte şi statornicite anume de însuşi Mântuitorul şi reconfirmate de Duhul Sfânt, faţă de cari credincioşii rămân răspunzători* cu toate că mântuirea în înţelesul strict al cuvântului (numai în atât ca mântuire, iar nu ca binecuvântări şi răsplată urmând ascultării de Cuvânt) nu atârnă de ele. Acestea  sunt: botezul în apă „pentru numele Domnului” al cel ce se întorc la Dumnezeu şi cred în Mântuitorul; Frângerea pâinei în amintirea morţii Domnului Isus; strângerea laolaltă; rugăciunea şi vestirea Evangheliei. 3. Adevâturi facultative, nedogmatice (fără putere autoritate de dogmă) neabsolute, nefixe, neporuncite precis anume de Domnul, Bisericii Sale; lăsate la aprecierea voinţei credincioşilor să le facă sau nu. Cum sunt: ungerea bolnavilor cu untdelemn; punerea manilor; mâncarea la mesele celor necredincioşi; încuviinţarea căsătoriei feciorelor fiice al credincios lor; etc. . • • • * • •• *• . Deci fiecare adevăr la locul lui. În ordinea însemnătăţii care o are! Să nu înlocuin un adevăr mare cu unu de mai mică însemnătate, pentrucă de acest fapt foarte grav fâcându-se vinovată Biserica curând după veacu apostolic, a dat naştere unui avorton, unei creştinătăţi în sânul căreia „Piatra din capul unghiului” care este numai Mântuitorul Isus Hristos, a fost înlocuită cu diferite adevăruri de felurite mărimi cari unele, deabia amintesc vag despre E l : cu împărtăşanii, cu stropiri şi cu botezuri de copii, cu ungeri cu untdelemn, cu punerea manilor, etc. Cum de un timp a început să se vadă chiar şi pe unde nu ar fi fost de crezut să se facă lucrul acesta. …Să înlocuim noi oare pe Domnul nostru Isus, fie chiar şi cu cel mai mare din adevărurile privitoare la Dânsul? De pildă: cu Masa pe care El ne-a lăsat-o numai ca să ne amintim de moartea Lui ? Sau să punem noi în locul „naşterii din nou pe care numai Duhul Sfânt o înfăptuieşte prin Cuvântul lui Dumnezeu, botezul care trebuie să fie numai „mărturia unui cuget curat, înaintea lui Dumnezeu., dată de credincios că este „născut din nou*’ ? (1 Petru 1, 23; 3, 21). Şi cum să facem noi mijloace de mântuire* din adevăruri de atât de mică însemnătate, ca: ungerea, punerea mâinilor, etc. ? ..»Si acum să ne întrebam : Ce a devenit oare pentru foarte multe din Adunările creştine de atâtea denumiri, muzica ce nu-şi are locul nici măcar în ultima din cele trei grupe de adevăruri amintite mai sus? N’a ajuns ea oare sufletul lor, respiraţia lor, preocuparea lor de căpetenie, însăşi viaţa lor? Cu muzica, cu corurile lor, ele ţin să arate că  mai trăiesc, că mai sunt în viaţă! Până acolo, încât— în  cât am cercetat lucrurile mai în adâncul lor, colindând ţara în lung şi în lat prin Adunări purtând nume felurite — am ajuns la trista încredinţare că cele mai înapoiate din punct  de vedere duhovnicesc şi moral, cele mai lipsite de cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu şi cele mai lipsite ele viaţă, sunt Adunările având muzica cea mai frumoasă, corurile cele mai dibace, Adunările cari le preţuiesc şi se străduiesc a-şi cheltui cel mai mult timpul şi energia cu ele. …Sub tot felul de motive uşuratice şi pretexte omeneşti — (ba că muzica religioasă ar „înălţa sufleteşte” pe Ascultători; ba că le-ar produce „simţăminte sfinte”; ba că i-ar „apropia de Dumnezeu” ; ba că le-ar „cultiva inima şi aufletul”; etc.) — muzica nu poate face în Adunări, decât:’ a) să se etaleze şi să se facă pe ea însăşi admirată. b) să producă emoţii, senzaţii, mişcări sufleteşti trecătoare. c) să slujească cultului căreia aparţine, la atingerea unui scop material, deci neduhovnicesc: câştig de noi membrii pentru el. …Uşurinţă, amăgiri, pagubă! Pentrucă în chipul acesta — mai cu seamă în chipul acesta! — întoarcerea temeinică la credinţă a sufletelor, deci înoirea lor lăuntrică prin Duhul Sfânt, naşterea lor din nou prin lucrarea făcută de Cuvântul Domnului, sunt foarte serios împiedicate. …La fel, un lucru bine constatat este şi acela că, în Adunările în cari se face şi se dă cel mai mult preţ pe muzică, Cuvântul predicat este în cea mai mare măsură lipsit de duhovnicie, de har şi putere de sus.
Sau chiar dacă se întâmplă ca predicarea să fie bună, muzica (în atât ca „artă”, ca muzică în Adunare) o împiedică să-şi ajungă ţinta, prin faptul că în loc de a pleca reţinând Cuvântul „într’o inimă bună şi cinstită” (Luca 8,15) ascultătorii rămân mai degrabă sub impresia firească, trupească şi trecătoare a sunetelor, a melodiei înălţătoare până la tavanul sălei de adunare sau până . . . . . acasă la dânşii! Şi astăzi, ca de la început de când muzica a luat locul simplei cântări a tuturor credincioşilor în Adunări, la fel se întâmplă. * …Deci să ne ferim de păreri greşite şi amăgiri! Vrăjmaşul este la lucru, şi dintre cele mai mari minciuni el  ne-ar putea face să o credem pe aceea că, credinţa şi pocăinţa sunt totuna cu anumite sentimente : cu o turburare sufletească oarecare, cu o senzaţie, cu o emoţie însoţită.) poate chiar şi de lacrămi, cu un extaz pricinuit foarte uşori şi de o muzică religioasă bine pusă la punct, de o fanfară la fel, de un cor bine aranjat. Se poate ca unii fraţi — mai cu seamă cei predispuşi  la melomanie (la patimă pentru muzică) — să nu le placă faptul că stăruim prea mult asupra acestui subiect. Insă adevărul este acesta: Muzica în Adunări, mai de grabă împiedică mântuirea oamenilor. Şi prinîre sufletele cu adevărat credincioase şi deci mântuite, cei atraşi în Adunări şi făcuţi membrii cu ajutorul muzicei, sunt de obiceiu mai mult nişte simple numere, un balast şi foarte adesea o mare pagubă... Oricât de puternică ar fi o emoţie pricinuită de muzica religioasă, ea nu este decât o simplă mişcare sufletească, o senzaţie străină de singurul scop dumnezeesc: acela de a face pe om să-şi recunoască sincer şi umilit păcatele şi pierzarea, şi să primească cu chibzuinţă (cu o dreaptă şi serioasă judecată de sine) pe Domnul Isus ca Mântuitor, personal, prin o credinţă temeinică, vie şi sănătoasă. …Ah, corul cel minunat al măreţei biserici catedrale „Sf. Ştefan” din Viena ! Orga minunată a vestitei catedrale din Strasburg, măreaţa orgă a catedralei din Colonia, precum şi aceea a bazilicei Maicii Preciste (Notre-Dame) din Paris, mânuite uimitor de organiştii cei mai iscusiţi!.. , Sau măreţul cor al capelei Sixtine din Vaticanul Romei, care transportă până la nori, până la extaz, pe ascultătorii veniţi anume de pe întregul glob, cu muzicalitatea vestitelor opere ale celebrului compozitor muzical bisericesc catolic, Palestrina!…… întocmai ca şi în marile temple catedrale protestante – evanghelice unde sunt executate operele celebrilor compozitori, Mendelsohn, Bach, etc). Milioane şi milioane de oameni din toate părţile lumii, vin să asculte. Tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, bărbaţi de orice soiu moral şi femei vopsite ca nişte ouă de Paşti, sunt auziţi oftând sau spunând cu lacrimi, la ieşirea din biserici: Vai ce muzică! Ce muzică divină! Ce sublimă, ce înălţătoare !.,.•.. …Ce emoţii, ce răpiri sufleteşti pricinuieşte acel „ange- H” jocul acela foarte iscusit al clopotelor bisericilor, mănăstirilor şi catedralelor catolice, mexicane, cu acoperişurile aurite, cari, în apusul soarelui, fac populaţia mizeră a neifârşitelor câmpii să se oprească din lucru, iar trecătorii pe cale să-şi descopere smeriţi capetele cu o evlavie la fel de trecătoare ca şi sunetele tânguioase ale bronzurilor lipsite de viaţă!… … Insă, toată această artă muzicală religioasă, tot acest belşug de sunete, toate aceste coruri, produc — ca şi celelalte arte: poezia, declamaţia, teatrul, pictura, sculptura, etc. — ceeace am mai spus; numai sentimente, emoţii, extaz, mişcări sufleteşti. La fel ca şi un răsărit de soare privit de pe un vârf de munte sau un apus privit în largul mării ori pe întinsul unui bărăgan. Senzaţii şi nimic mai mult!…… Senzaţii care ţin puţin şi pier la fel cum pier şi senzaţiile pricinuite de cocaină, de opiu, ori de băutură. Ca şi acestea, muzica religioasă, muzica în Adunări, nu poate — în atât ca muzică şi ca artă — să schimbe nimănui inima, firea, făcându-l să creadă şi să se pocăiască după voia lui Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului. Ca şi marii inchizitori (chinuitorii potentaţi şi oficiali, catolici) asemenea cardinalilor Ximenes şi Torquemada, ca şi ţarul Ivan cel Groaznic al Rusiei — cari luau parte regulat la măreţe slujbe religioase şi se înduioşeau până la lacrimi ascultând Frumoasa muzică a bisericilor respective (latină şi greacă) iar după aceea chinuiau cu dragă inimă şi ucideau şi mai departe mii şi mii de nevinovaţi — la fel tot în „apele* lor rămân ceice iau drept credinţă şi pocăinţă acele trecătoare mişcări sufleteşti pricinuite de muzica religioasă, de muzica în Adunări. …Vrem pilde? Marele cântăreţ şi celebru compozitor de muzică bisericească, Don Lorenzo Perosi, directorul celebrei capele Sixtine din Roma papală — pe care şeful bisericii catolice 1-a făcut şi preot, apoi 1-a ridicat la rangul de „abate44 neştiind cum să-1 onoreze mai mult — s’a întors la Dumnezeu şi a primit prin credinţă pe Domnul Isus, ca Mântuitor al său. Acest mare artist al muzicii religioase, autor al vestitei opere „învierea lui Hristos” găsind din întâmplare nişte note evanghelice asupra Epistolelor lui 21 Pavel şi cetindu-le cu luare aminte, sa luminat, a creJ zut, s’a hotărât pentru Domnul şi curând a părăsit totul : şi slujba de director al capelei Sixtine şi funcţiunea de preot,! şi abaţia şi biserica catolică, şi pe Papa şi onorurile lui, alăturându-se unei mici Adunări de credincioşi creştini după Evanghelie, din apropierea Romei. Iată unul care a putu mărturisi lămurit că, muzica religioasă mulţumindu i numa. anumite înclinări sentimentale, îl ţinea de fapt în păcatele lui, pierdut, departe de ceeace voia Dumnezeu dela el: pocăinţa şi credinţa vie în Isus Hristos, pentru a fi mântuit. ...Să asculţi într’o adunare o muzică iscusită, un cor cântând frumos, iar în timp ce dirijorul conduce cu mult brio, un vecin de bancă — membru chiar din Adunarea aceea (nu interesează numele cultului) — să se plece spretine şi să-l auzi şoptindu-ţi discret, arătând spre acela: „II vezi ? A luat şi a lăsat până acum vre-o câteva neveste!” Iată ce m’a făcut să mă întreb odată mai mult : Cui i-ar putea oare folosi mai mult o astfel de muzică, corul acela ? Conducătorului ? Coriştilor ? Sau ascultătorilor?  Oare colaborează Duhul lui Dumnezeu, la astfel de istorii? Simple întrebări!… Exemplele sunt foarte multe, foarte triste şi foarte grăitoare ! lată-ne, necunoscuţi, departe, cam pe la capătul ţării, prin jud. A. într’o mare şi veche Adunare (iarăşi, numele cultului nu interesează!). O sală foarte mare, înţesată de 800 — 1000 de oameni, cei mai mulţi fiind chiar membrii cultului respectiv. Ce cor frumos şi ce frumoasă fanfară din instrumente de alamă strălucitoare, cântând pe rând şi delectând minunat o Adunare veselă! „Serviciul dumnezeiesc” — cum se spune pe acolo — începe cu orgă, după un tipic anumit, apoi după ce ţine şi se isprăveşte la fel, totul se încheie printr’un marş asurzitor cântat de fanfară (melodia având poate cuvinte în cartea de cântări respectivă) care îţi dă curat impresia unui marş de sfârşit de reprezentaţie de circ. Încât priveşte predica păstorului Adunării (om cu prestanţă şi cu diplomă teologică)? era greu să înţelegi cam ce voia să spună: Nici cuvânt o leacă mai sănătos, de zidire sufletească; nici o cercetare biblică oleacă mai adâncă; nici măcar o vestire mai curata şi oleacă mai serioasă a Evangheliei! Totul fad, insipid* de suprafaţă, fără miez şi mai cu seamă fară viaţă. Odată serviciul* isprăvit şi marşul de sfârşit de adunare sunând triumfal”, mulţimea veselă şi sgomotoasă (acum ceva mai mult decât în timpul adunării) se ridică şi părăseşte uriaşa  sală . Atunci fratele meu I. din Sibiu, întristat şi aproape revoltat de tot ce s’a văzut şi auzit acolo, aşteaptă la uşă afară pe câţiva dintre fruntaşii bătrâni ai acelei Adunări şi oprindu-i, le spune cam în felul acesta: „Sa mă iertaţi, fraţilor! Dar ce fel de lucru este ăsta? Atâtea suflete vin aici fără nimic şi pleacă la fel!” Cuvinte, la cari, doi — trei din bătrânii aceia, au răspuns cu ochii plini de lacrimi: „Apăi, frate, noi vedem bine că suntem de amu pierduţi; dar ce sa mai facem ?” Ce răspuns dureros! „Noi vedem, frate, că suntem pierduţi; dar ce să mai facem?” Iată unde putem ajunge încet, încet, sau poate chiar şi mai repede, din clipa când in chip uşuratic începem să dăm importanţă şi în Adunările noastre, acestui element foarte distractiv şi foarte vătămător care este muzica, orgia corurilor şi fanfarelor, a sunetelor, în locul simplei cântări din inimi predate Domnului, alături de adevărul curat, luminos şi binecuvântat al Evangheliei lui Dumnezeu. Ce roduri amari! Ce adormire! Ce moarte la fel ar urma curând în Adunări! ...Da! Am putea ajunge departe cu exemplele triste!… …Iată, sunt 20 de ani trecuţi decând fiind chemaţi şi putându-ne duce în câteva rânduri, pentru câtva timp, prin părţile din apropierea Timişoarei, a luat fiinţă pe acolo cu voia şi cu ajutorul Domnului, mai întâi o Adunare în com Bencec. După ce primele suflete s’au întors la Domnul, şi-au făcut apariţia din apropiere credincioşi (să zic; fraţi, purtând un nume deosebit) căutând în chip Jumesc să se amestece într’un de lucru care desigur nu era al lor. Şi pentru a impresiona şi a atrage la dânşii pe cei câţiva fraţi şi surori, oameni întorşi la Dumnezeu, precum şi săteni, au venit cu „banda” (cum se zice pe acolo, fanfarei, adică muzicei cu instrumente de vânt). Odată, de două ori, de trei ori, şi sătenii veneau cu grămada, însă cei veniţi să pescuiască în „apa” altora, nu se alegeau cu nimic. Ultima dată, unul dintr’ânşii intrând în vorbă cu cineva (astăzi soră în Domnul) din familia unui frate din comună, numai că-i spune: „Când vom mai veni, vom veni cu „duba mare” (cu toba mare: N. R.). Şi dacă nici atunci nu se va pocăi cineva, apăi…!” Foarte, foarte ciudat! Gândul că, datorită influenţii muzicei, corului, bandei (fanfarei) cu „duba mică” sau cu „duba mare” oamenii ar putea fi încredinţaţi şi făcuţi membrii acelui cult, arată una din două: Ori cei în cauză sunt nişte credincioşi neluminaţi cu privire la credinţă şi pocăinţă ; ori — mult mai rău încă — ei nu sunt întorşi la Dumnezeu, ci sunt numai nişte simplii profesionişti zeloşi ai unui cult de care s’au alipit oricum, sau în care s’au pomenit dela părinţi, — ceeace pentru Dumnezeu este la fel cu nimicul, iar pentru oameni un fel de „încurcă lume”. Muzica, în atât ca deprindere religioasa, trupeasca* nu este de niciun folos (1 Timotei 4, 8). — Sub Vechiul Legământ israelic, pământesc, David «omul după inima lui Dumnezeu* hotărîse din râvnă pentru Dumnezeu, clădirea unei case, a unui templu, în locul cortului întâlnirii ridicat de Moise* Iar după aceia voind să înfrumuseţeze şi slujba levitică în templul proectat de dânsul, a rânduit acele cete (în număr de 24 de cântăreţi în cor, precum şi acel număr impresionant de istrumente de cântat şi istrumentişti (1 Cronici 25; 23, 5). …Frumos lucru — ar fi să spunem noi — pentru o închinare şi slujire pământească, a unui popor cu rosturi, cu mijloace şi scopuri pământeşti, cu o Lege, cu un Templu şi cu o preoţie pământească, toate trei trecătoare! (Evrei 7, 11. 12; 2 Corint. 3, 7, 13; Matei 24, 1, 2). Şi cum scriitorul acelor rânduri din Cartea Sfântă nu ne spune nimic şi despre gândul lui Dumnezeu cu privire la muzica aceea rânduită de David, avem motive să credem că, de oarece Dumnezeu nu a poruncit-o, El a primit-o (potrivit economiei pământeşti a Vechiului Legământ israelic) numai ca o simplă mărturie de dragoste şi rîvnă din partea inimosului David. Atâta tot! ..Insă un lucru este foarte, foarte lămurit: Toate acele istorii — coruri, ţambale, instrumente cu coarde şi de vânt — nu au contribuit cu nimic la îmbunătăţirea stării morale duhovniceşti atât de rea a poporului lui Israel, nici în zilele lui David şi Solomon, nici în viitor. Îmi îngădui chiar să spun că, mai degrabă au încurajat uşurinţa şi artificialitatea ducând la uitarea Legii, la micşorarea atenţiei la mielul lui Dumnezeu. …Şi la fel se poate spune şi despre Iudeii întorşi din  babilon, sub conducerea lui Ezra şi Neemia,. după robia de 7O de ani, — formând coruri şi având instrumente de muyică. . . (Neemia 12). Mustrările aspre ale celor doi conducători, precum şi ale proorocilor Hagai, Zahăria şi Maleahi, ne vorbesc lămurit. Şi lucrurile s’au petrecut şi se petrec întotdeauna la fel în domeniul religios… Făcătorii de muzica în Adunări, pot ei oare sa faca lucrul acesta numai spre slava lui Dumnezeu?. — Dupa cât ştim din experienţe proprii, din cele văzute şi constate personal, şi după însăşi mărturiile date cinstit de mulţi dintre cei în cauză, răspunsul este un categoric : Nu! De sigur, şi celce cântă simplu (deci fără să facă artă,, muzică în Adunare) dar şi el cântă mecanic, distrat, de formă, neatent, sau numai să se facă auzit, fără evlavie,, fără dragoste şi fără credinţă, nu cântă deloc spre slava lui Dumnezeu. La fel ca şi când în acelaş chip s’ar ruga, ar ceti, ar predica sau ar face un alt lucru în Adunările Domnului. Insă, fără teamă de a putea fi desminţiţi cu dovezi, putem mărturisi că şi în Adunările creştine — ca în toată lumea — muzica, în atât ca muzică, ca artă,, se face din capul locului pentru a fi „văzută , ascultată şi admirată; se face şi pentru a produce efecte, emoţii, senzaţii, mişcări sufleteşti, etc, iar nu spre slava neştirbită a Dumnezeului nostru. Lucru pe care, de altfel, nici n’ar putea să-l facă!... Din acest punct de vedere, socotim că este foarte potrivită o comparaţie între muzica în Adunări şi femeia credincioasă măritată, care — cum ne spune apostolul Pa vel — „are inima ocupată cu lucrurile lumii, cum să placă bărbatului ei” (1 Cor. 7, . J ) . …Comparaţia este potrivită, pentrucă la fel şi muzica, arta muzicală religioasă, pentru a fi „artă” trebuie neapărat să-şi dea toată silinţa să se „sulemenească”, să se îngrijească, să se preocupe mult de ea însăşi, de execuţie” şi de efectul pe care-l va putea şi va trebui să-1 aibă asupra publicului, precum şi de ceeace trebuie ascultătorii să creadă despre dânsa!... * •..Un dirijor (conducător de cor) isteţ, dar nu prea inteligent spunea foarte încredinţat şi cu emfază coriştilor pe cari îi conducea: „D-voastră, fraţi şi surori, trebuie să faceţi trei lucruri: Să aveţi fiecare privirea aţintită la mine -şi să aveţi fiecare mintea aţintită la ton, la melodie, la note la partea care vă este fiecăruia rezervată, pentruca execuţia să iasă foarte bine; şi inima s’o aveţi fiecare aţintită la Domnul !” …Cu această teorie ciudată şi imposibilă, bravul conducător de cor vrea să arate că ştie să despice firul de păi în trei! Auziţi Dv. ? Privirea fiecărui cântăreţ corist să fie aţintită la el, la dirijor; şi mintea fiecăruia să fie aţintită la ton, la notă, la cum trebuie să cânte mai frumos; şi inima fiecăruia să fie în acelaş timp aţintită la Domnul!.., Straşnic, nu glumă! Insă, oricui cântă numai alto (partea| doua) printre ceilalţi, în Adunare, îşi poate da bine seama că făcând numai această fărâmă de „muzicuţă” îi este cu neputinţă să-şi aibe mintea şi inima împărţite în acelaş timp în două direcţii opuse una alteia. Dar mi-te când se face  în Adunare, muzică la toartă, artă din plin, muzică religioasă!… Orice muzician şi orice corist din lumea aceasta, ca şi din lumea Adunărilor creştine, vă poate adeveri că} este cu neputinţă lucrul acesta… . . . . . . – In Adunare cântă frumos lângă mine un frate, pe o notă diferită! II ascult, şi mintea şi inima mea (ce să mai spun de mintea şi inima lui? îmi sunt deopotrivă atrase de ceeace-mi desfată auzul. Totuşi vreau să mă încredinţez bine ! De aceea, la sfârşitul cântării mă plec spre fratele acela şi după ce-l felicit pentru glasu-i de tenor şi arta lui muzicală, îi şoptesc: „Pentrucă eşti un credincios şi cred că vorbeşti adevărul, te rog să-mi spui dacă aşa cum ai cântat cântarea, ai cântat-o numai pentru Domnul şi numai spre slava Lui, ori ai cântat-o mai mult pentru plăcerea D-tale şi pentru noi ăştia cei din juru-ţi!” Cel întrebat roşeşte uşor, zâmbeşte cu înţeles, tace şi îşi pleacă oarecum jenat privirea. Răspunsul mi-a fost dat! Insă, conducătorul corului mai sus amintit, vorbea naiv coriştilor săi… Eu nu sunt nici pastor, nici predicator cu * ! punerea manilor, nici vorbitor de seamă. Totuşi vorbesc în adunari creştine, ba chiar îmi place să vorbesc maicuseamă în adunări mici, unde mi se pa re că sunt mai le largul meu mai „ca în familie*. Se întâmplă însă foarte rar să vorbesc, atât cât şi cum sunt în stare să fac lucrul acesta, şi în adunări mari, unele având muzică, coruri. Dar mărturisesc că, atunci o duc greu, pentrucă trebue să dau o îndoită luptă; pe deoparte, ca un cuvânt de zidire sufletească pentru credincioşi sau unul de chemare pentru cei nemântuiţi, să fiu cât mai bine înţeles; iar pe altă parte, să înlătur influenţa aceea nenorocită de uşurătate, de frivolitate duhovnicească, de artificialitate distractivă pricinuită ascultătorilor, de muzica aceea, de coruri, cari le simt a fi atât de mult în nepotrivire cu duhul şi seriozitatea Sf. Evanghelii. …Şi câte ar mai fi de spus cu privire la muzica în Adunări ! Câte lucruri slabe sunt cunoscute şi câte sunt necunoscute !… Gândul acesta mă duce iarăşi înapoi cu mai mult de 20 de ani, când un slujitor al Domnului, ţinea adunări aici în Bucureştiul nostru, într’o mare sală. Un tânăr credincios cunoscător în ale muzicei, formase cu prilejul acela şi un cor frumos, plăcut mulţimii ascultătorilor cari de fiecare dată umpleau sala până la refuz. După câtva timp, fratele a observat — azi una, mâine alta — anumite lucruri nepotrivite printre ceice alcătuiau corul, mai toţi tineri şi tinere. Când într-o Duminecă (dacă nu mă înşel) observând el iarăşi ceva, numai că a chiemat pe acel frate conducător ai corului şi i-a spus verde’n ochi, cam în felul acesta: „Frate, te rog să mă laşi în pace cu corul D-tale! Nu avem nevoie de aşa ceva, şi să f ii sănătos! Cuvântul lui Dumnezeu este deajuns!” …încât mă priveşte, vă spun că (cu toate că în anumite adevăruri ale Evangheliei, nu am aceeaşi încredinţare cu fratele acesta) hotărîrea lui de a se fi liberat de acel balast împăunat al artei muzicale desfăşurându-se în Adunări, am aplaudat-o în sine-mi, din răsputeri şi cu toată inima . Aceasta mi-a dovedit credincioşie şi seriozitate temeinică în lucru pentru Domnul. Şi la fel ştim că, de atunci fratele acesta lucrează fără coruri şi fără nici un fel de instrument de muzică în Adunări, de cari nici nu se simte nevoie ca dovadă fiind numărul constant al celor ce vin să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, precum şi (după câte ştiu) al celor care vin la credinţă.  In sfârşit, făcând această critică îndreptăţită muzicii în Adunări, nu vreau să nu repet că Domnului îi place cântarea: atât cântarea cântată aparte, individual, precum şi cântările cântate laolaltă de mulţi; cântarea simplă, serioasă, din inimă: de închinare, de mulţumire şi laudă, pentru chiemarea cu căldură a sufletelor la mântuire şi numai Spre slava lui Dumnezeu. • …Marele vestitor al Evangheliei — congregaţionalistu D. L. Moody, prin care s’au mântuit (după socoteli făcute) peste un milion de oameni — a avut mult timp alături de dânsul pe omul lui Dumnezeu, Ira Sankey, care în faţa marilor mulţimi (de necrezut: până la 50.000 de suflete) cânta simplu, cu foc, prin Duhul Sfânt, conştient, cu credinţă şi cui dragoste, pentru slava Domnului şi pentru suflete. …Ei, asta da! Cântare, nu muzică religioasă goală, nu artă, nu muzică în Adunări, nu coruri, nu senzaţii şi distracţii pioase, adevărate piedici în calea mântuirii multora, maicuseamă în aceste vremi de-o însemnătate unică pentru Biserica Domnului şi pentru lumea în mijlocul căreia ea se mai găseşte. Dacă cumva sunt şi credincioşi porniţi spre melomanie (oarecum iubitori pătimaşi de muzică) să facă cât voiesc muzică în casele lor, cântând după gust toate cântările din cartea de cântări. Insă, din motive foarte serioase, dar nu cunoscute de toţi, Adunările creştine — în atât ca Biserică a lui Hristos ~- este bine să nu se lase ispitite de aceste lucruri de faţadă. De cari ~ începând din veacul al 4-lea — Biserica decadentă alunecând pe panta celor lumeşti, s’a făcut tot mai mult vinovată. …Vrăjmaşul de moarte al Bisericii lui Hristos, ştie cu multă dibăcie să întunece multor credincioşi buna înţelegere a lucrurilor. Astăzi ca şi în trecut! In măsură în care a putut face ca învăţătura curată şi viaţa trăită după voia lui Dumnezeu, în sfinţenie, să nu mai preocupe temeinic pe credincioşi, în aceeaşi măsură i-a făcut să preţuiască impresiile. Cu singurul scop de a-i face să piardă din vedere însăşi Ţinta: pe Domnul Isus Hristos, singurul spre care trebuie să avem îndreptate necurmat toate aceste trei: privirea credinţei sănătoase, mintea luminată de Duhul Sfânt şi inima curăţită prin sângele Său…


Groves, Muller, Chapman (1825-1902) cap. 16 din Drumul Adunării

5 mai 2010

Cap 16 .pdf
Cap 16 .doc


Virtuţi pământeşti, virtuţi cereşti.

3 mai 2010

(Această postare s-a născut după un dialog de aici, primele 12 comentarii, dar şi după aceste zile minunate de primăvară când m-am delectat în grădină, privind cum leagă cireşii şi piesicii, caişii şi prunii, cum cad petale ofilite şi rămân fructe viguroase. Bune lecţii!)

 

„Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa Sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc aşa sunt şi cei cereşti.
Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc.” I Corinteni 15: 47-49

„Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până ce va lua Cristos chip în voi! „ Galateni 4:20

să descopere în mine pe Fiul Său” Galateni 1:16

În înţeles spiritual chipul este suma virtuţilor sau a însuşirilor(şi viciilor) cuiva. Desigur vorbind despre Chipul lui Cristos nu putem vorbi decât despre virtuţile Lui. Suma virtuţilor Lui cumulate, dezvoltate, crescute în fiecare din noi înseamnă creşterea lui Cristos în noi sau ”a lua Cristos chip în noi” sau a se revela, descoperi în noi.  Această lucrare este un proces, nu un moment. E un proces lent, dar ireversibil de lepădare a vechiului chip şi de dezvoltare a Chipului cel nou. Pentru că vorbim de un proces  textul  nu ne spune ce chip purtăm acum. Ne spune că am purtat chipul celui pământesc şi că vom purta chipul celui ceresc.
Dar acum, acum ce chip purtăm, al cui? Niciunul, unul, altul sau amândouă?
Să le luăm pe rând.
Chipul celui pământesc, chipul adamic îl primim prin naştere carnală şi se dezvoltă în noi în anii copilăriei până la maturizare prin educaţie, mediu, anturaj astfel încât la maturitate personalitatea fiecăruia este conturată. Acesta este chipul pământesc. Nu neapărat ceva rău, e pământesc cu bune şi rele în accepţiune comună. În acest chip intră multe  trăsături lăudate, apreciate de  oameni, talente, însuşiri meritorii, dar originea lor este de jos, din pământ. Când moare trupul, mor şi însuşirile.
Chipul Celui ceresc, chipul cristic îl primim prin naştere spirituală, prin naştere din nou şi se dezvoltă în anii copilăriei spirituale prin părtăşie, rugăciune, invăţare astfel încât  la maturizarea spirituală chipul lui Cristos, personalitatea lui este conturată. Acesta este chipul ceresc. În acest chip nu intră trăsăturile meritorii ale chipului pământesc. Între  ele stă crucea. Când trupul de carne moare, chipul de Duh nu moare, merge la Domnul şi se odihneşte în El până la înviere, e clar scris.
Noi, fiecare din cei ai Domnului suntem doi, omul cel lăuntric(Cristos) şi omul cel dinafară.
Al cui chip îl purtăm acum?
E clipă viaţa ce-o trăim acum, atât de scurtă încât Cuvantul menţionează doar ce am fost şi ce vom fi, ce suntem nu contează, că suntem transformaţi.
Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” II Corinteni 3:18

Acum suntem ca fluturele care n-a lepădat de tot chipul de larvă şi n-a luat de tot chipul de fluture.
Suntem ca fructul ce mai are pe el floarea ofilită. Floare nu-i mai poţi zice, dar nici fructul nu se vede bine.

Să nu amestecăm chipurile. Să ştim ce suntem. Virtuţile pământeşti nu sunt Cristos, nu vin din Cristos şi nu lucrează în nimeni chipul lui Cristos. Talentele naturale sunt adamice, nu virtuţi Cristice. Aici e cea mai mare înşelare a multora. Idolii Rahelei, Agag, oile şi boii amaleciţilor, mantaua de Şinear, lăsarea în viaţă  a femeilor madianite, viclenia gabaoniţilor, alianţele nepermise, fuga lui Ghehazi, sunt istorii scrise pentru învăţătura noastră şi ne vorbesc despre încăpăţânarea firii noastre în a nu se lăsa la cruce. Viciile da, dar măcar virtuţile să  nu fie condamnate!
Când văd cum muzica profesionistă transpirată şi repetată îşi ridică pretenţiile atât de sus în adunări care altădată erau renumite prin smerenie şi discernământ, când văd teologi  amărâţi cu ani de „studii” în spate cum pretind a fi ceva şi sunt ascultaţi cu reverenţă, înţeleg că nu degeaba a dat Domnul popoare pentru noi, a dat amaleciţi şi moabiţi, egipteni  şi gabaoniţi ca noi să ne cunoaştem pe noi.
Aşa suntem transformaţi:
Privind în oglinzi. În patru oglinzi, patru trepte de slavă.  Oglinda creaţiei, oglinda ceţoasă a Vechiului Testament(Moise), oglinda clară a Noului Testament(cu faţa descoperită) şi oglinda care este Cristosul din fraţi („bogăţiile slavei moştenirii Lui în sfinţi”).
Iată cum suntem transformaţi: „din slavă în slavă”. Slava cerurilor şi a creaţiei(„cerurile spun slava…”), slava slujbei lui Moise, slava  slujbei Duhului şi a patra „slava moştenirii din sfinţi”. Privind aceste slăvi suntem transformaţi din chipul adamic în chipul Cristic.
Ca să purtăm chipul celui ceresc.
Acest chip va fi revelat la răpire. „Descoperirea slavei fiilor lui Dumnezeu”. Până atunci „lumea nu ne cunoaşte”, oamenii nu pot vedea decât un chip, nu două.
Să avem grijă ca pe ce a lucrat Cristos, pe chipul Lui să punem eticheta Lui, sa facem totul în Numele Lui. Să nu punem însă eticheta Lui pe nici una chiar din cele mai ales virtuţi adamice, ale personalităţii noastre vechi.


%d blogeri au apreciat: