Căci stânca lor nu este ca Stânca noastră

31 Mai 2010

”..nu mi-e rușine de Evanghelie….este puterea lui Dumnezeu….în ea este descoperită o dreptate a lui Dumnezeu….(Romani 1:16-17),…fără lege…..peste toți cei care cred…îndreptățiți FĂRĂ PLATĂ…(Romani 3:21-24)…dar celui ce NU LUCREAZĂ, CI CREDE…., credința lui îi este socotită ca dreptate….” Romani 4:5

Există numai două religii în lume, una care își trage seva din om și alta care își trage Viața din Cristos.
Există numai două legăminte, unul naște pentru robie, pentru muncă, pentru oboseală și altul naște pentru înfiere, pentru înviere, pentru Viață, odihnă și pace.
Dumnezeu a făcut două începuturi, unul prin crearea omului, a lui Adam, întâiul și alt început prin întruparea Fiului, al doilea Adam, Ultimul adam.
Există numai două neprihăniri(îndreptățiri), una FĂCUTĂ de om cu faptele lui, alta căpătată prin credința în Cristos.

Postez aceste gânduri ca urmare a răspunsului dat de un anume bloger la o altă postare de aici. În acel răspuns respectivul repetă cu inconștiență o erezie comună care adusă chiar la scaunul de judecată al teologilor clasici este condamnată fără deliberări. Dar așa cum se întâmplă cu multe legi care nu se aplică, prin neaplicare devin inutile, (nu cunosc termenul juridic) tot așa puțini se mai sinchisesc de adevăr după principiul:”schimb adevăr care nu-mi aduce decât necazuri, cu avantaj indiferent de adevăr.”.

Consider ca o condensare a unei idei comune, ceea ce a reușit bine să aglutineze RC în următoarele fraze: ”Să ajungă un tînăr, ipotetic, să se îndoiască de faptul că talentul său este ceva bun, că Domnul l-a făcut aşa şi să ezite să aducă fărîma lui de suflet în lucrare, mi se pare aberant, ucigător. E drept că altele sunt darurile Duhului, despre care vorbeşte şi Isaia- citat de Tozer în cartea pe care Vesteabună n-a citit-o, din păcate, deşi mi s-a părut că a citit-o invers, de la dreapta la stînga-, dar asta nu exclude faptul că talentul unit cu harul, cu darul fără plată, pot face minuni, adevărate treziri la Viaţă…..” Se poate adăuga și titlul postării: ”… hulita muncă”.

În citatele din Romani 4 vedem credința pusă în contradicție cu munca.
De fapt munca, oboseala nu o vedem lăudată nicăieri în VT ca fiind virtute. Cain, lucrătorul a lăsat ”calea lui Cain”. MUNCA A VENIT ÎN LUME PRIN PĂCAT, PRIN CĂDERE, e roada blestemului. Egiptul a fost un loc al muncii, Canaanul un loc în care ”Vei stăpani cetăți mari și bune pe care nu tu le-ai clădit, case pline de tot felul de bunuri pe care nu tu le-ai umplut, puţuri de apă săpate pe care nu tu le-ai săpat, vii şi măslini pe care nu tu i-ai sădit„.
Altarele trebuiau zidite din pietre necioplite, neatinse de daltă, le-ar fi spurcat.
Marea roșie a fost trecută fără să vâslească și Egiptenii nu i-au omorât ei.
Moise a trebuit doar să vorbească stâncii, nu să o lovească, observați glorificarea Cuvântului în defavoarea acțiunii.
Iordanul l-au trecut fără sa facă pod sau baraj.
Ierihonul l-au biruit fără efort.
Ghedeon a trebuit să renunțe la ostași și și la arme, au luat doar trâmbițe și făclii.
David a renunțat la armele lui Saul.
În aceste istorii ”dreptatea lui Dumnezeu s-a arătat fără lege, fiind mărturisită de lege și profeți” Romani 3:21 Aceste istorii mărturisesc dreptatea lui Dumnezeu. Adică, în toate aceste istorii trebuie să vedem dreptatea lui Dumnezeu, cea fără de fapte, fără de lucrări, fără de transpirație și fără de talente umane, adamice. Căci legea se bizuie pe ”cel ce va face”.

Să fim înțeleși, repet un lucru, nu discut aici cu RC. RC a pus foarte bine în cuvinte o opinie comună, opinie care acum 50 de ani n-ar fi îndrăznit nimeni s-o verbalizeze. Dar așa cum într-un dormitor, cu cât somnul tuturor e mai adânc se poate face zgomot relativ mai mare, nimeni nu se va trezi, tot așa cu cât erezia e mai stăpână, trâmbița nu se mai aude și trâmbițașul este mai apostrofat. RC a spus-o, mulți gândesc așa:”că talentul unit cu harul, cu darul fără plată, pot face minuni, adevărate treziri la Viaţă” spune RC ferm convins că e OK. Consideră ”ucigător” ”Să ajungă un tînăr, ipotetic, să se îndoiască de faptul că talentul său este ceva bun,…”
Dacă te lepezi ușor de cele evident rele din tine, faptele firii, îți e greu să lepezi ”cele bune”, talentele, pe care vrei să le pui ”în slujba lui Cristos”. Această idee nu se găsește nicăieri în tot NT.
Hai să vorbim despre talente!
Sunt ele ceva rău în sine? Nu sunt. Dar sunt din Cristos? De când le avem, cum le-am primit, pe cine laudă? Aici e problema: Romani 3:27 ”deci unde este lauda? ESTE EXCLUSĂ. Prin ce lege(principiu)? A faptelor? Nu, ci prin legea(principiu) credinței.”
Să nu uităm că Legea se întemeiază pe ”cel ce va face”, pe faptă, pe acțiune, pe ” hulita muncă”, cum mă batjocorește RC. Eu îi spun aici că nu destul de hulită. Caut s-o fac și mai hulită, pentru a-L înălța pe Cel ce ne dă Duhul prin care trăim în El și avem viață, căpătată prin credință, fără talente și virtuți umane!
Recunosc că este o taină, nici lui Moise nu i-a fost ușor să înțeleagă, de ce prima dată să lovească stânca(starea firească), apoi să vorbească stâncii(starea duhovnicească)? Istoria lui Moise este o lecție din Marea Carte de didactică a lui Dumnezeu pentru noi. Moise nu a respectat scenariul care ne-ar fi prins bine. Ne învață poate mai mult pedeapsa lui. Să învățăm această lecție, să învățăm ”să nu...”. Lecția odihnei, a ascultării, a nelucrării firii, a veșnicului sabat, a lui ”să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta”…căci cine a intrat în odihna Lui, se odihnește și el de lucrările lui, ca Dumnezeu de ale Sale„. M-aș bucura ca fiecare să ne lăsăm de lucrările noastre, să facem lucrările Lui.
Care este lucrarea lui?
La întrebarea ucenicilor:”Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?” Răspunsul Domnului este năucitor:”să credeţi în Acela pe care L-a trimis El” Ioan 6:28-29
Aici e miezul evangheliei: lepădarea de sine. Evanghelia este o taină, nu e de mirare că mulți n-o văd, dar tocmai aceasta este treaba noastră, ”ca să punem în lumină care este administrarea acestei taine”…
”Cristos în noi”, înseamnă că noi nu mai trăim, cu bune, cu rele. Talentele noastre nu sunt daruri de sus, ne laudă pe noi, creația cea veche, căzută și avidă după slavă de sine. E o tărie în aceste talente, ceva de admirat, dar nu este din Domnul, nu este Domnul, nu este Stânca. E o altă stâncă. Cine se duce la acea stâncă nesocotește ”Stânca mântuirii Lui” Deut 32:15, aduce jertfe(vorbiri) ”unor Dumnezei NOI, veniți de curând”(32:17), „a părăsit Stânca”(32:18). S-au îndreptat spre altă stâncă, STÂNCA LOR, talentul lor, tăria lor, construcția lor. Ca spre orice idol! Cine zice că manifestarea talentelor nu este printre faptele firii pământești greșește amarnic, să caute: pe locul cinci este idolatria, iar primele patru sunt toate răsvrătiri spirituale ale celor ce se laudă pe ei înșiși. Bisericile de astăzi, unde se aduce atâta slavă, zis Domnului, dar obligatoriu cu mult talent transpirat, muzicanți cu ani de școală și coruri cu sute de ore de repetiții, uniforme și ținută, cu scene ca la teatru și oratori de paradă sunt locuri de manifestare a unui nou fel de idolatrie, la altă stâncă. Stânca sfărâmicioasă a omului, a firii lui putrezicioase, a talentului lui flămând de glorie deșartă. Câtă înșelătorie!
Ci viţa lor este din sadul Sodomei
Şi din ţinutul Gomorei;
Strugurii lor sunt struguri otrăviţi,
Bobiţele lor sunt amare,
Vinul lor este venin de şarpe,
este otravă cumplită de aspidă.
Oare nu este ascuns lucrul acesta la mine?
Pecetluit printre comorile mele?
” Deuteronom 32:32-33
BA DA! Se numește Taina fărădelegii, degradarea tainică, ”propășirea” ca otrava, ca șarpele, prin infectare, prin doze mici, prin târâre.
Talent + har, otravă + hrană.
Așa că, parafrazând pe RC, recomand oricărui tânăr ”să se îndoiască de faptul că talentul său este ceva bun” , ”să ezite să aducă fărîma lui de suflet în lucrare”. Talentul său nu e din Cristos, nici prin Cristos, nici pentru Cristos, e din firea lui veche, din adamul lui, nu din firea cea nouă. Nu numai să ezite, dar să evite cu tot dinadinsul să aducă Domnului din ”destoinicia lui”, din înțelepciunea lui firească(sufletească). Să nu încerce nimeni să unească talentul cu harul, cum spunea cineva:”nu poți în aceeași predică să arăți și că tu ești deștept, și că Cristos este minunat.” Una exclude pe alta.
Dacă n-ar fi vorba de însăși esența Veștii Bune, dacă ar fi vorba de un lucru secundar, aș tăcea.
Vorbesc însă pentru că Domnul îmi dă aceste gânduri, stau în fața feței Lui, a Cuvântului Lui și mă minunez de Gloria Lui. Glorific această glorie, cuvinte capăt, cuvinte dau, așa cum mi le deslușește Domnul și cum mă bucur împărtășindu-le cu cei care le trăiesc sau le-au trăit . Și cu voi! Har!


Centralizare, izolare, defăimare

26 Mai 2010

Aici scriu ce mă preocupă, la ce mă gândesc dar întotdeauna filtrând cu sita de a fi folositor și altora.
Recunosc că nu urmăresc să fiu citit de mulți, de cele mai multe ori ascund ideea principală care vreau să o transmit, pe la sfârșit, printre alte lucruri, caut să zidesc pe cei care au răbdare și în mod intenționat las exprimarea cam confuză. Cine mă cunoaște știe că verbal nu sunt așa. A, era să uit, acest blog este mai ales pentru cei ce mă cunosc. Bine. Cel puțin de pe net! Și pentru ce-i ce-L cunosc pe Domnul.

Una din metodele psihopolitice de manipulare a maselor este cea din titlu. Cănd un grup de oameni deranjează, nu e neapărat necesar să fie destrămat fizic, trebuie doar să-i fie distrusă eficacitatea. Am în vedere în cazul analizat aici situația grupurilor creștine incomode din comunism. Extrapolarea în timp e binevenită și necesară.
Cum s-a procedat?
A fost o metodă clară și larg aplicată.
Primul pas: centralizarea.
”Fraților, nu e bine să fim despărțiți, e bine să fim uniți, să știm unii de alții.” Tam-tam-uri despre unitate, dar nu în Domnul, ci în numele unei idei sau organizații. Primii atrași de idee sunt în ordine: cei ce o aplică, apoi naivii inconștienți, neutrii prudenți iar ultimii imprudenții ”incomozi”, victimile, cei care se urmărește să fie eliminați. Se folosesc ca motivații ale centralizării tocmai ideile care nu plac incomozilor. Atât de mult se repetă încât la un moment dat, incomozii vor vocifera.
Aici intră pasul doi. Defăimarea: ”Ereticul! Ai auzit ce crede? Vrea să facă divizare, sectă. Să-ți spun ce-a zis ăla! E împotriva dragostei!” În timp relativ scurt opinia ”publică” este activată împotriva ”ereticului” pregătind calea pentru pasul trei.
Izolarea!
”Să nu ai de-a face cu ăla. E eretic, auzi ce spune….”
Cazul dat e prezentat scheletic, cu scop didactic, are multe variante, s-au folosit atragerea în curse pentru a provoca acțiuni reprobabile, dialoguri conduse dirijat și înregistrate pentru a defăima pe cel ce trebuia izolat. Etc.
Mi-a povestit cineva un caz de pe vremea trezirii(anii 1960 la Câmpia Turzii), când un doctor ”credincios” (F.) umbla cu casetofonul prin adunări ale CB și punea caseta cu discuția lui cu IP pentru a-l discredita. Se pare că fiul doctorului îi calcă pe urme! Metoda s-a aplicat cu Olah, la Oradea și cu mulți alții.
De ce scriu aici aceasta?
Cu un scop clar. Ca cei ce nu văd să vadă și cei zic că văd să ajungă orbi. Ca cei ce pricep să priceapă și să fie vindecați, iar cei ce nu pricep să rămân și mai orbi.
Cunosc un frate drag care a fost victima acestui proces în chiar acest an de grație 2010 de la nașterea preaiubitului Domn. Când mă uit pe calendar mă prinde bucuria că anii tot de-atunci se numără! Atît de mare bucurie încât uit intenționat că și eu aș putea să cad în aceeași oală a defăimării. Dar știu în Cine am crezut și știu că cei ce se luptă cu Domnul vor fi dați de rușine pe rând. De mare rușine, veșnică! Și pentru ei am scris, să afle și ei de bucuria mea.
Har!

Am vrut să închei dar continui puțin. Unde ați văzut centralizare în Noul Testament, uniuni și episcopii, eparhii, parohii, mitropolii? Unde ați văzut ierarhie, unde ați văzut popi, unde ați văzut cler, unde ați văzut ritualuri. Eu nu văd în tot Noul Testament decât o frăție unită în Duh, deși grozav de risipită geografic. De ce a trebuit să irosească amar de hârtie și cerneală în Romani 16, să scrie tuturor adunărelelor din casele la o mulțime de frați, de ce n-a scris episcopului de Roma, sau pastorului județean, sau pastorului din Roma(cine să fi fost?), șefului conferinței, supraveghetorului de congregație, responsabilului de adunare, președintelui de comunitate sau de uniune, pastorului de tineret sau dirijorului de cor, etc.? ”…și frații care sunt împreună cu ei…” ce dulce sună, ce curat, ce ”în Cristos”! Cam la atât se limitează unitatea practică, o mână de frați care se cunosc bine. Pe celelate scocuri curge mai ușor viciul decât virtutea! Mai ușor defăimarea decât dragostea, dragostea nu are nevoie de uniuni, nici de procese verbale, nici de comitete, uneltele pastorului nebun(Zaharia 11:10-17), banii lui Iuda.
Așa că vă rog să reanalizați ”uniunile”, s-ar putea să vă treziți că umblați în cizmele diavolului, încălțați forțat de pe vremea când era obligatoriu și la modă. Nu le pingeliți, aruncați-le!
Încă odată: Har, scrie des în Noul Testament că avem nevoie!


Cine te face deosebit? Despre „calling”, „Beruf”, „vocație”.

23 Mai 2010

”…toți oamenii ieșiți dintr-unul singur…” FA 17:26
Și nemții, și țiganii, și scandinavii, și pigmeii, și albii, și indienii, absolut toți se trag din Adam, de acum 6000 de ani.
Noi, toți oamenii pămîntului am ieșit dintr-unul singur, din Adam. Suntem fizic ca Adam. Fizic, nimic din noi nu este ce să nu fi fost în afară de Adam.
Ca Levi care ”a fost în coapsele strămoșului său Avraam” și a dat zeciuială, deși nu era încă născut. În felul acesta suntem și noi în Cristos, am fost chiar răstigniți împreună cu El, duhovnicește, deși nu eram născuți atunci. Noi ne-am născut din nou din Duhul Lui, duh care era în El atunci când El a fost răstignit, în felul acesta și noi am fost răstigniți chiar dacă fizic, adamic, nu eram, duhovnicește eram înainte de întemeierea lumii. I-am fost dați Lui de Tatăl.
Acest adevăr are grozave implicații în felul cum ne vedem și ne trăim viața, în felul cum ne formăm viziunea.
Viziunea formată de școala zis seculară este una umanistă, explicația școlii se bazează pe darwinism. Felul cum școală ne educă pe noi și pe copiii noștrii este profund corupt, înțepenit și reducționist. Duhul nu este văzut.
Se pune accentul pe dezvoltarea personalității omului, pe dezvoltarea capacităților lui. Există o teorie a vocației, din păcate extrasă din teologia lui Calvin, în aplicarea ei socială. Se zice că fiecare om ar avea în sine, (în carnea lui, în adamul lui, zicem noi ca creștini) o anumită aplecare spre un anumit domeniu de muncă sau îndeosebi de exprimare artistică. Oamenii numesc vocație această așa-zisă inclinație, în engleză, calling, în germană Beruf.
Pe mine m-a afectat personal și profund această teorie mincinoasă. Nu numai cum mi-a fost predată în școală și și în biserică, ci mai ales cum am găsit-o structurat explicată într-o carte. Apoi sub altă formă în alta:
”Etica protestantă și spiritul capitalismului” De Max Weber.

Weber, părintele sociologiei, cum mai este numit și-a construit teoria încadrată în darwinism a eticii protestante pe porțiuni din teologia lui Calvin legată de Beruf-vocație.
Calvin, deși a cunoscut și proclamat salvarea prin Har, prin credință(taina lui Dumnezeu), nu a înțeles Taina lui Cristos(Adunarea) și a aplicat la carne ceea ce Domnul a scris pentru Duh. Diversitatea Harului din Noul Testament, el a confundat-o cu diversitatea talentului și a emis teoria că fiecare om are ceva înnăscut în el, o înclinație care trebuie dezvoltată. Weber a văzut chiar că această etică protestantă își are izvorul în fidelitatea religioasă a omului față de vocația lui și nu a fost departe de realitate. Umaniștii și ateii comuniști ai secolului XX au luat acest capăt de ață ideologică, au tors gheme stufoase de teorii ale dezvoltării umane și a personalității, gheme din care generații de înșelați țes haine ideologice cu care îmbracă goliciunea minților celor ce-i ascultă și citesc.
În loc ca oamenii să-și găsească împlinirea în Cristos, ei și-o caută într-o meserie, activitate a cărnii și pentru carne.
În loc de pace ei caută stresul sau cel puțin și-l justifică. Unii spun chiar că fac ce le place, pentru ce au chemare.
Chiar și comuniștii au văzut avantajele de a pune pe mințile oamenilor un jug ideologic, cu care trag la carul lumii cu tot timpul furat rugăciunii, citirii cuvântului și contemplării Gloriei lui Dumnezeu.
Voia lui Dumnezeu pentru noi care credem este sfințirea noastră, sfințirea Duhului, creșterea în Har, rodirea Duhului din sămânța gândurilor Lui, identificarea cu El în gândire. Cei mai mari dușmani ai curăției duhului sunt oștile de infecții de gândire, filosofiile umaniste frumos îmbrăcate, defilând trimfător ca moabiții spre intimidarea celor fricoși.
Minciuna filosofiei vocației își transformă posesorul într-un ingâmfat fără leac, singura lui viziune fiind împlinirea vocației. O orbie onorabilă. ”N-ar merge lumea fără această viziune!” ar spune unii. Eu sper că ”unii” n-au ajuns cu cititul până aici. Ce avem noi cu lumea? Pentru tainele Domnului trebuie Duh de descoperire. Cine nu crede aceasta, își pierde vremea pe blogul meu, îl rog frumos să dea close, e un x mic în pătratul din dreapta sus, să ia Scriptura și să citească de acolo pe Domnul. Să nu-și piardă vremea pe net. Uite, de exemplu această postare folosește doar celor afectați de ”virusul” descris, pentru ceilalți e inutilă. De ce s-o citești? Ca și cum ai lua penicilină fără să fi bolnav!
Sunt un om obișnuit, muritor și degradabil. Nimic bun nu locuiește în mine, adică în carnea mea(carne despre care scrie că are și o gândire), cine să mă facă deosebit? ”Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” I Cor. 4:7 Nimeni și nimic. Sunt distinct în Har, am primit un Har deosebit, dar în carne nu am nimic deosebit cu ce să vin înaintea lui Dumnezeu, carnea mea îmi folosește doar mie, Harul se revarsă din El, prin mine spre mulți. Nu voi cultiva carnea, nu voi semăna în carne, ci în Duhul, ca să secer tot de acolo.


Complotul psihopolitic, despre capcanele filosofiei.

20 Mai 2010

Coloseni 2:8
Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos

Îl citez pe Emil Silvestru:
„Dacă vorbim de ştiinţa istorică, situaţia este diferită. Aceasta nu este o ştiinţă experimentală  ci una care intepretează trecutul prin prisma unor modele actuale. Şi cum cine controlează prezentul controlează trecutul, şi cine controlează trecutul controlează viitorul, este evident că ştiinţa istorică este în ultimă instanţă un instrument politic. De aceea poate fie uneori în concordanţă cu creştinismul (singura religie la care fac eu referire aici) alteori în masivă disonanţă. Încercările prezente de colaborare sunt în vasta lor majoritate nişte gesturi de „mărinimie” ale noii „preoţimi” – oamenii de ştiinţă atei – care controlează noua religie – „naturalismul” – şi prin ea societatea civilă, „mărinimie” adresată „creştinismului muribund”. Dacă acceptă această ofertă, creştinismul este pierdut. Cum poate un cleric să vrea să ignore ce spune cartea Genesei spre exemplu, pentru a se „armoniza” cu oamenii de ştiinţă când aceştia, prin vârfurile lor de lance precum Richard Dawkins, organizează campanii publicitare prin care neagă creştinismului orice drept de a exista? Citiţi ceea ce scrie „nesfânta treime” adică Dawkins-Dennett-Hitchens şi veţi înţelege ce vreau să spun.”
Din interviu cu Emil Silvestru, sursa aici:
http://soclu.org/2010/05/17/interviu-cu-dr-emil-silvestru/

Dar despre altceva asemănător vreau să scriu azi. Am citit o carte zilele trecute:

O găsiţi şi on-line aici: http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/grosu/spcreier/default.asp.htm
Am înţeles din această carte Fenomenul Piteşti, de fapt mi s-a explicat că oribilele crime de la Piteşti au fost de fapt experimente de dezumanizare, de utilizare a psihologiei ca instrument de docilizare a maselor. La Piteşti a fost un alt fel de Auschwitz, un alt fel de Dr. Mengele continua aceleaşi experimente darwiniste pe altfel de pacienţi. Piteştiul şi celelalte închisori au fost incubatoare de boli, de epidemii de gândire, de viruşi de idei, care au fost ulterior răspândiţi în văzduh de domnul lui, iar rezultatele se văd în cruntele cancere morale ale Sodomelor în care trăim.
Vă îndemn s-o citiţi, desigur doar pe cei care au Viaţa Veşnică, ceilalţi înţeleg, n-au timp, au puţină vreme, ca Satana.
Un citat:
„Dacă „debilitatea spirituală” a elitelor intelectuale şi a conducătorilor de culte din ţara noastră i-a împins spre cloaca unei doctrine diabolice şi spre supuşenia ruşinoasă în faţa unui regim totalitar, ostil religiei şi urmărind desfiinţarea ei, vreau să nădăjduiesc că după citirea atentă a acestui document exploziv pe care îl oferim românului iubitor de carte, dar şi de adevăr, multe suflete ignorante sau complăcându-se în iluzia unei schimbări politice, fără ca lisus Hristos să se afle în centrul preocupărilor celor ce stau la cârma Statului şi a Bisericii, vor accepta soluţia izbăvirii pe care ne-o oferă Evanghelia. Căci numai prin lupta cea bună a credinţei vom fi în stare să răsturnăm toate izvodirile perversiunii unor ideologii politice de sursă comunistă, prezente din păcate şi-n presă şi la televiziune, şi vom putea să ne subordonăm, cu toată evlavia şi cu tot entuziasmul, „legii Duhului”, făcându-ne „orice gând” închinat patriei, „rob ascultării de Hristos”.
Psihopolitica este o armă  spirituală, de duh, de cuvinte. Defăimează-l, descurajează-l, fă-l să se simtă înfrânt, izolat, părăsit, repetă-i ce vrei tu să creadă despre el şi va crede aşa.
Defăimarea e sora bună cu centralizarea de orice fel. Noi suntem grupul, acceptaţii, părerea comună, toţi credem aşa, numai tu eşti oaie neagră. Îţi schimbăm noi creierul tău!
S-a practicat intens. Se practică şi azi. O formă mai rafinată este influenţarea pozitivă. E şi ea prezentă azi, iar defăimarea fără centralizare nu funcţionează.
Felul cum a fost „anihilat” Olah la Oradea în anii 70 e o mostră de „psihopolitică” la scară micro dar cu efecte macro. Mulţi din cei ce-şi proclamă azi nevinovăţia, că ei au fost informatori de rând, doar, au fost de fapt, cu voia sau fără voia lor puternici agenţi psihopolitici în biserici, prin şedinţele politice din comunităţi, şedinţe care aveau întâietatea pentru ei. Putem învăţa din aceste exemple, putem învăţa din această carte, din altele, dar cel mai bine ne învaţă Duhul lui Dumnezeu care ne descoperă şiretlicurile Satanei atunci când stăm înaintea Domnului.
Mult Har!


Cristos este Capul oricărui bărbat….

19 Mai 2010

Nu pastorul, nici popa, nici episcopul!

Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Cristos, şi voi toţi Sunteţi fraţi. Şi ,Tată’ să nu numiţi pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri, ..Să nu vă numiţi ,Dascăli‘; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul…„Matei 23:8-10

Ce dulce sună: „voi toţi sunteţi fraţi” !
Nu există dezbinare în Trup, nu există clerici şi laici.
Acolo unde există este lume, nu Adunare. Este creaţie umană, Dumnezeu nu face aşa ceva.
Dumnezeu nu face ierarhii între oameni. Intrarea la Domnul Isus este liberă, prin Duhul, nu prin intermediari, nu prin oameni, nu prin mijlocitori.
La Domnul Isus avem acces fiecare, de la El primim ordine, Lui îi raportăm. Duhul Lui crează unitatea, nu planuri şi programe ale oamenilor care se tem unii de alţii şi se slăvesc unii pe alţii.
Cât Har!
Să fii primit fără anticameră. „Veniţi la mine!” sună atât de clar…putea să fie tot la fel scris:”mergeţi la ei!” dar nu scrie nicăieri, Slavă Domnului.
Clericii cărora le place ca lui Diotref „să aibă locul întâi printre” alţii nu sunt aşezaţi de Domnul, singuri s-au pus.
Domnul Isus este mântuitorul trupului nu vre-o ierarhie oareşcare de rabii, părinţi şi dascăli.
Scriu aceste lucruri pentru ai responsabiliza în primul rând pe cei înşelaţi de autoritatea falsă a acestor uzurpatori de autoritate Cristică, ai responsabiliza prin conştientizarea faptului că răspundem în faţa Domnului fiecare, nu prin intermediari. Într-adevăr există temporar în trup o autoritate de vârstă, a celor mai bătrâni asupra celor mai tineri, dar subliniez, temporar, până la creşterea, maturizarea celor tineri.”..
până vom ajunge toţi la starea de om mare…”
Vorbesc de adunări biblice, nu de cele clericale sau cum se obişnuieşte cu un singur cleric, acestea sunt la ani-…întuneric de modelul divin.
Dar vreau să ştiţi că Cristos este capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Cristos” (1 Corinteni 11:3)
Dacă ar fi fost altfel ne-ar fi spus, dacă mai exista un intermediar, de ce să ne încurce?
Dragul meu, răspunzi în faţa lui Cristos, te rogi în faţa lui Cristos, te mărturiseşti în faţa lui Cristos. Înaintea lui Dumnezeu, de acolo vorbim, de acolo îndemnăm, acolo ne înfăţişăm. Relaţiile dintre fraţi sunt relaţii frăţeşti, nu ierarhice, Cristos este Capul bărbatului, nu pastorul. Este o ruşine pentru bărbaţi să nu se ducă în faţa Mântuitorului, să stea duminică de duminică în faţa unui alt bărbat ca înaintea unei căpetenii, primind instrucţiuni de la el şi raportându-i, ca în armată, ca la fabrică. Dacă cineva va încerca să justifice clericalismul eclesial cu modelul Adunării din Noului Testament, cred că i-ar fi mai uşor să ne convingă că o mumie egipteană este de fapt o mireasă în ziua nunţii. Ridicolul ar fi egal.
A fi mădular în trupul Lui Cristos înseamnă înainte de toate să fii conştient de acest adevăr: „
Cristos este Capul oricărui bărbat…” Relaţiile din Adunare, derivă din subordonarea fiecărui mădular faţă de Cap. Când cineva nu este supus lui Cristos, întreaga viaţă care va încerca să o trăiască va fi un chin, cui se roagă acesta? cine-l îndrumă? a cui slavă exprimă?
Teama de oameni, efortul uriaş al înşelătorilor de a supune sub jugul robiei pe cât mai mulţi nu sunt forţe de neglijat, dar Gloria Lui Cristos se arată tocmai în învingerea acestor forţe, pentru că „nu este nici înţelepciune, nici pricepere, nici sfat împotriva Domnului.” Proverbe 21:30


Toate locaşurile pământeşti de închinare de astăzi fac parte din Vechiul Legământ. Meditaţii de fratele Niculiţă la Evrei 9:1

18 Mai 2010

Evrei 9:1. „Legământul dintâi avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un locaş pământesc de închinare.”
Cântarea ”În temple zidite de mâini omenești”:
versuri și muzică: Nicolae Moldoveanu

AUDIO: 

Planul lui Dumnezeu este ca o scară cu multe trepte, care vine din veş­nicie şi urcă spre veşnicie. Treptele acestui plan sfânt nu se amestecă unele cu altele – nu pot să se amestece. Numai prin lumina Duhului Sfânt (Duhul Adevărului), prin credinţă, omul poate privi şi înţelege treptele planului dum­nezeiesc.

Vechiul Legământ, mai precis, istoria poporului israel cu Legea şi orânduielile sale date de Dumnezeu, prin robul Său, prorocul Moise, au fost o treaptă însemnată a planului lui Dumnezeu, iar Noul Legământ, adus de Fiul lui Dumnezeu, întrupat ca om, care are la temelie jertfa Sa de pe cruce la Golgota, este altă treaptă însemnată a planului sfânt, treaptă pe care ne aflăm noi astăzi.

În Vechiul Legământ (Legământul umbrelor şi al simbolurilor), Dumnezeu avea un popor sfânt: israel.

În Noul Legământ (Legământul realităţilor), Dumnezeu, de asemenea, are un popor sfânt: noul Israel (Biserica – Trupul Lui Hristos). Acest popor sfânt mai poartă numele de Locaşul Sfânt, „Cortul lui Dumnezeu cu oame­nii” (vezi Apocalipsa 21:1 – 3). Nimeni nu se poate închina lui Dumnezeu, în acest timp al Noului Legământ, decât în Locaşul ceresc al lui Dumnezeu, Cortul Lui.

Cine face parte din Biserică, adică este un mădular în Trupul Domnului Hristos, nu poate să se mai despartă de acest Trup, pentru că de el atârnă viaţa sa.

Un mădular nu poate aduce închinare lui Dumnezeu decât în unitatea celorlalte mădulare, adică în Trup. În afara Trupului lui Hristos, Dumnezeu nu mai are altă locuinţă pe pământ. Legământul dintâi având ca ţintă viaţa pământească, pământeşti (din materie) erau toate rânduielile, toate obiecte­le de cult, pământesc era şi locaşul de închinare şi toate poruncile erau în­dreptate numai spre pământ, spre cele văzute.

Legământul cel Nou are ca ţintă cerul şi viaţa în Duh; de asemenea pe însuşi Dumnezeu, şi oricine vrea să se închine Lui trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr (Ioan 4:24).

Nici o poruncă din Noul Legământ nu are în vedere materia (cele ce se văd), ci toate se îndreaptă numai şi numai spre ceea ce este duhovnicesc. Pentru creştini (Israelul cel duhovnicesc) nu sunt date porunci din partea lui Dumnezeu pentru un locaş pământesc de închinare, sărbători pământeşti, rânduieli şi ceremonii pământeşti. Toate poruncile au în vedere numai viaţa în Duh, închinarea în Duh, jertfe duhovniceşti, locaş duhovnicesc de închi­nare, altar duhovnicesc si slujbă duhovnicească.

Toate poruncile, de fapt, se contopesc în una singură: iubirea. „Ţinta po­runcii este dragostea” (1 Timotei 1:5). Aceasta-i rânduiala Noului Legământ. Şi cine face parte cu adevărat din Noul Legământ (născut cu adevărat din nou) îi înţelege uşor adevărul, îi înţelege duhul şi felul lui de a fi. Cine nu-i în întregime pe terenul Noului Legământ amestecă lucrurile şi trăieşte o via­ţă fără odihnă şi fără echilibru duhovnicesc.

De fapt cine nu-i în întregime în Duhul Noului Legământ, cine ameste­că lucruri din rânduiala Vechiului Legământ cu rânduiala Noului Legământ, se află tot în Vechiul Legământ. „…Un locaş pământesc de închinare„. Aşa era Vechiul Legământ. Toate locaşurile pământeşti de închinare de astăzi fac parte din Vechiul Legământ. Iar cei care se închină în ele şi se supun la rân­duielile luate din Vechiul Legământ, fac parte din el. Pentru ei, Hristos este neînţeles şi Legământul Lui, de asemenea, li se pare străin de legile şi rându­ielile vieţii pământeşti.

E un mare păcat să amesteci cele două legăminte, pentru că amestecul acesta creează întuneric şi confuzie, iar calea mântuirii este zădărnicită. De aceea caută El cu atâta străşnicie să ne ferească de orice amestecătură.

Numai astfel sufletele pot ajunge la pacea, odihna şi părtăşia lui Dumnezeu.

Slăvit să fie Domnul!

Cântarea 178 din Cântările Harului 1 (cântări din temniţă)

În temple zidite de mâini omeneşti,
Tu, Doamne, nu stai niciodată,
căci Duh şi Lumină şi Dragoste eşti,
şi Dragostea-i templul ce Tu-I locuieşti
când ea se păstrează curată!

În inima-n care credinţa-i veşmânt,

şi-n sângele Tău curăţită,
Tu vii cu iubire, Stăpâne Preasfânt,
e singurul templu dorit pe pământ,
de inima Ta fericită!

Atunci când iubirea adună cu dor

copiii luminii divine,
cobori cu grăbire în mijlocul lor,
căci Tu le eşti Templu şi Har sfinţitor,
şi Templu sunt ei pentru Tine!

Credinţa şi pacea şi-al dragostei jar,

şi viaţa în Duh şi-n lumină,
sunt toate lucrări izvorâte din har,
sunt Templu-Adevărului, fără hotar –
umplut cu Fiinţa-Ţi Divină!

Aici, în Lucrările Tale mereu,

Tu stai şi-Ţi găseşti desfătare,
în ele să stau pe deplin vreau şi eu,
căci ele sunt Templul adâncului meu,
în care Ţi-aduc închinare!

„La ce te poţi aştepta de la aceşti bieţi idolatri..?” pastorul Robert Murray M’Cheyne în călătorie prin Ţările Române, 1839

17 Mai 2010
„Următoarele ţări pe care le-am vizitat au fost Valahia (Ţara Românească) şi Moldova. Am ajuns acolo din Constantinopol, trecând peste valurile tulburate ale mării Negre şi peste marele fluviu, Dunărea. Acestea sunt două ţări neobişnuite, rareori vizitate de călători; sunt guvernate de doi prinţi, iar religia de stat este cea a Bisericii greceşti. Mi-aş fi dorit să vă pot arăta toate superstiţiile şi nelegiuirile pe care le-am văzut practicate în mijlocul lor, ca să puteţi da mai multă atenţie Evangheliei pure care curge fară plată precum aerul şi apa în ţara noastră iubită. Intr-o zi, în Bucureşti, capitala Valahiei, am fost martor la o sărbătoare de ziua de naştere a prinţului. In cea mai elegantă biserică s-a adunat o mulţime imensă şi nobilimea.
Programul a constat în cântece monotone şi rugăciuni rostite de un număr de preoţi îmbrăcaţi splendid. Când totul a luat sfârşit, am
urmărit din spate o superstiţie ciudată. Lângă altar, se afla un coşciug deschis foarte împodobit; înăuntrul acestuia am văzut un trup mort îmbrăcat în haine de aur; numai o mână; numai o mână moartă, slăbită era scoasă în afară. Se spune că acesta este trupul Sfântului Dimitri, care a fost găsit de curând într-un râu, când apele s-au despărţit în două într-un mod miraculos. Aceasta este povestea care ni se spune.
Stăteam acolo, în timp ce închinătorii se apropiau de coşciug în număr mare, bărbaţi şi femei, bogaţi şi săraci. Prima dată
îşi făceau cruce şi îngenuncheau, sărutând podeaua de trei ori. Apoi se apropiau cu reverenţă şi sărutau mâna slăbită a trupului mort şi o cruce care era aşezată lângă aceasta. Apoi, lăsau o monedă mică în farfurioara de la picioarele omului mort şi, după ce primeau
binecuvântarea de la preot şi se prosternau încă de trei ori la pământ, se retrăgeau. Acesta este un model al închinării lor dezgustătoare la morţi. Oare vă spun aceste lucruri ca voi să fiţi mândri de lumina voastră mai mare? Ah, nu! Vă scriu aceste lucruri pentru ca aceia dintre voi care nu trăiesc vieţi mai bune decât ei să fie încredinţaţi de pericolul care îi paşte. La ce te poţi aştepta de la aceşti bieţi idolatri, decât că vor trăi umblând după firea pământească, în beţie şi dezmăţ, în imoralitate sexuală şi destrăbălare, în ceartă şi invidie? Dar oare nu este nimeni printre voi, turma mea dragă, pentru care îmi înalţ rugăciunile zi şi noapte — nu este nimeni în mijlocul vostru care să facă aceleaşi lucruri, cu toate că aveţi Sfânta Biblie, Evanghelia predicată liber şi nici o superstiţie? Cu toate acestea, cât de mulţi dintre voi trăiesc o viaţă lipsită de sfinţenie? Ah! Amintiţi-vă de Sardes: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce rămâne, ….”
Robert Murray M’Chayne, Predici şi scrisori, pag 260, Editura Perla Suferinţei, Suceava, 2009