”Şedinţa cu…copiii”, gânduri de după şedinţa cu părinţii

21 septembrie 2012

(Postare din septembrie 2012, de acum 10 ani)

Acuma seara am fost la şedinţă cu părinţii. Trei ore.
Prima oră, toţi de la toate clasele, în aulă, ne-a vorbit directorul.
Despre modelele copiilor noştri. Foarte la concret.

Noi pocăiţii n-avem icoane (e liceu creştin), dar ce postere sunt în camerele copiilor noştri?

Aceia sunt idolii lor.”

Apoi a fost pe clase.

Diriginta ne-a vorbit mai bine de-o oră.

Nu au interes pentru învățare, nu-și fac temele! Cum să-i motivăm să învețe? Nu respectă autoritatea. Se joacă în ore, vorbesc, se zbenguie, lipsesc, aduc motivări false, etc.
După cât citisem din Comenius în ultimul tip, o ascultam cu interes. Parcă descria o bicicletă stricată, cu lanțul rupt. Are roți, pedalăm, dar nu merge! ”Ce-i de făcut?
Mi-am dat seama că problema era la părinți, mai mare decât la copii.
Părinții și-au ”aruncat” copiii în Liceul Creștin, la niște profesori de la care așteaptă minunea: să iasă oameni din acei copii.
Dar copiii vin cu texte acasă:”să vezi tata pe profa de mate, nu știe să predea!”, ”mama, asta de geogra zici că nu-i normală, să vezi ce-a zis azi”, etc.
Și noul domn Goe pocăit cântă pe voci, cu mamița, mamițica și tanti Mița contra unor profesori plătiți să facă minuni cu ei.
Undeva e rupt lanțul pârghiilor motivaționale.
Profesorii nu pot lucra cu oameni răsvrătiți față de autoritate.
Elevii au destule exemple de argumente pentru a-și justifica răzvrătirea, în general ”incompetența” profesorilor.
Mulți părinți acuză doar, aruncând hoituri de pisici ale vinovăției  în ograda școlii de la care totuși așteaptă minunea.

În timp ce vorbea diriginta din fața stivelor cu manuale (nu erau destule), mă gândeam că mai lipsește un manual, unul pentru părinți.
Mă gândeam cum ar arăta dacă l-aș face eu! Ce lecții aș pune în el! Ce scop aș urmări!
Greu!
Singurul subiect dezbătut de părinți și la ședință era realizarea profesională, să ajungă oameni, să facă bani pentru stomac adică.
Ce să bage în burtă, nu în cap.
Ce bun liceu, câți au urmat facultatea! Mai bun ca multe alte licee din oraș! Bravo!

Dar ACOLO scrie:” și voi părinților creșteți-i în frica și învățătura Domnului
Azi m-am gândit toată ziua la ” să facă în totul cinste(”să împodobească”) învăţăturii lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru” Tit 2:10 Și la brâul din Ieremia 13 m-am mai gândit, citisem dimineața: ”podoaba Mea”.
În această învățătură trebuie crescuți copiii.
Dar oare știu părinții să-i crească în ea?
Dar ei sunt crescuți în ea? O ”împodobesc”?

Gânduri, gânduri…!

Cel puțin aș pune în ”Manualul pentru părinți” câte-un capitol despre creație, despre cronologie, despre folosirea pildelor(și din creație, și din Cuvânt), despre autoritate, despre răsvrătire, corupție și administrare, despre păcat, blestem și ”leacurile” lui sociale: poliția, sistemul de sănătate, justiția și cinstea ce trebuie acordată acestor slujitori ai Tatălui nostru. Despre nevoia de învățare continuă, despre valoarea înțelepciunii și minunatele drumuri ce le deschide când umbli pe ele. Și spiritual, și pământesc.

Măcinam gândul iar ping-pongul cu mingea vinovăției continua între o mămică mai gureșă și diriginta care sincer își arăta neputința justificată.

Spuneți-le!„, era mesajul,”învățați-i!” Simplu de zis dar greu de pus în practică.
Deprinderea învățării a fost polarizată de școli și de popi. Nu de părinți.
Mă gândeam la îndemnul biblic de a avea o învățătură continuă, neformală, în orice moment și loc.
Scopurile spirituale să fie bine structurate în minte, aplicarea lor, nu.
Adică ordine mai întâi în capuri, nu în bănci.
Dacă e ordine și viziune structurată în cap, atunci e bine și ”să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.” adică un mediu lipsit de formalitate, dar nu de viziune.

”Nu era în sarcina de partid și de stat a pastorilor securiști să educe poporul în așa celeste viziuni!”, mi-am zis spre terminare.
Educația marterialist-dialectică trebuia s-o dea școala doar și așa a rămas.

Dar gândul se cristaliza pe fundul creierului în cristale așezate în rețele crescând.(chimiștii știu ce spun)

E nevoie de ședințe ale părinților cu copiii lor.
La ședință Tatăl din ceruri cu noi, copiii Lui!
La ședință noi cu copiii noștri, înainte să-i dăm tot Lui spre înfiere, ca Iosif!

Ședința cu Tata? Desigur: Adunarea.
Iar ședințele cu tații pământești? Învățarea lui Cristos dinainte de venirea credinței, căci cel ce se apropie de Dumnezeu ”trebuie să creadă că El este”.  Să-i învățăm pe copii creaționism, cronologie biblică, respect față de autoritate, etc și credința în Cristos va răsări pe un sol arat bine.


Ispita emoțiilor…religioase

16 ianuarie 2022

Ascult cântări.
În casă, soacra ascultă pe internet Micul Samaritean de la Chișinău, asculta și azi în bucătărie când m-am întors de la lucru.
În timp ce luam masa, se dădeau cântări pe post.
Azi au dat Mai adă Doamne-acele vremuri din trecut, parcă chiar în interpretarea lui Chibici.
Emoționant, cald, plăcut, antrenant, dar cât de adevărat?
O chemare la un activism religios fără argument, fără logică și deci fără perspective de angajament(evlavie), cum s-a dovedit a fi această mișcare care începe cu 50. (Glisez ecranele duminica seara de la o biserică la alta (ca să mai găsesc câteva nume ca cele din Sardes) și dau de eforturi tot mai palide de reafirmare a identității „emoționante” a unor vremuri recunoscute „din trecut”.)
Dar să mă întorc la emoțiile ispititoare.
La melodiile plăcute care pot transmite adevăruri sau minciuni, orice, că oricum sunt ascultate.
Că-s frumoase.
Și mi-a fugit gândul la tinerețea mea destul de „carismatică”, vremuri în care cântam de-a valma, frumos să fie.
Și la poezii, la Traian Dorz cu ale lui Cântări Nemuritoare.
Oare un adevăr spus fără emoții are vreo șansă să-l creadă cineva?
Poate oare buturuga adevărului să răstoarne căruța emoțiilor?
Poate, dar căruța asta nu trece pe-acolo.
Dar oare n-am mai scris pe subiect?
Și iar mi-am amintit cât de tare m-a prins emoționalismul din poeziile frumoase ale lui Dorz.
Cât de mult mi-au plăcut, Doamne-Doamne!
Nu puneam deloc vreun filtru al adevărului pe aceste emoții, savuram emoția hiperbolelor, a rimei perfecte, a stilului inconfundabil al poetului martir. Îmi era de ajuns. Mai mult, mă ispitea să citesc.
Așa am ajuns să citesc în adunarea baptistă unde bunicul era pastor poezia „În templul credinței străbune”: o odă scrisă de un ortodox înspre slava „credinței străbune”, amănunte pe care nu le cunoșteam, dar care bunicului nu i-au scăpat, n-a zis „amin” la terminare, deși de obicei bunicul zicea.
Ispita consumului de „produse religioase” ce-mi produceau plăcere nu m-a lăsat însă niciodată fără să încerc să justific logic gustul plăcut. Adică să nu ling numai glazura prăjiturii ca-n copilărie, ci și prăjitura.
În acest fel de mai multe ori am descoperit pietre sub ciocolată sau…mai rău.
Chiar acum în timp ce scriu ascult cântări și am ajuns la De ce întârzie trezirea? în aceeași linie emoțională.
Am încercat să caut scuze aplecării mele spre emoție, cum ar fi că de exemplu poetul care are ceva de spus, de dragul adevărului, va îmbrăca idea adevărată cu hainele frumoase ale rimei perfecte și eventual ale unei melodii atractive, precum o mamă-și gătește copilașul, să aibă trecere.
Da, dar ce te faci dacă nu numai capra are blană, ci și lupul?
Cum vor deosebi cei trei iezi, capra de lup?
Sub blana emoției poate fi lupul, nu mămuca.
Adică, erezii pe melodii.
Și în timp ce scriam postarea asta, îmi scrie pe WA un prieten făcut aici, pe blog.
Îi place cum scriu, nu și ce.
Logic, e profesor de muzică, țepușul în care-l invit eu să dea cu piciorul e deosebit de ascuțit,….și e pâinea lui. Ce să facă? Și căuta să ia apărarea emoțiilor…că trebuie.
Zicea dânsul că emoția e cealaltă față a monedei, una e rațiunea. 50%-50%
Am fost tentat să dau copy/paste parțial la dialogul cu el, dar e prea lung.
S-a mirat la urmă când i-am spus că în ultima călătorie cu soția în Europa, am luat cu noi cărți de cântări și am cântat, credea că nu cântăm…
Cântăm cântări adevărate, iar dacă melodia e ușoară, se și reține mai ușor, dar să te lagi pradă emoțiilor de dragul unei melodii, indiferent de text, aici trebuie mare veghere!
Pe poarta emoțiilor trebuie lăsate să intre doar emoțiile însoțite(aduse) de credință: bucuria și pacea.
Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea pe care o dă credinţa…” Romani 15:13
Că de nu se veghează la poarta asta, pot intra coafați balaurii emoțiilor arhitectonice, urangutanii emoțiilor titlurilor academice, papagalii emoțiilor oratorice (sau ciorile vopsite) pe lângă stolurile de păsări ale emoțiilor muzicale și cu toții vor face chetă pentru plata zorzoanelor cu care s-au înțolit. Dar oare n-au intrat deja în cele mai multe locuri?
Menajerie!
(postare începută în 6 decembrie și încheiată azi)




Originile darwiniste ale teologiei verzilor

16 ianuarie 2022

…cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.” 2 Petru 3:10

Filozofia ecologistă afirmă că acțiunile umane au devenit atât de nocive prin deșeurile pe care le produc uneori, încât amenință existența „speciei” umane. E limbă darwinistă, cei ce vorbesc așa arată că poartă în creiere sarsanaua de filosofii care îi face să creadă că pământul sau „mama-natură” ne-a născut printr-o gestație de 4,5 miliarde de ani și acum noi „fiii” ne ucidem „mama” prin excesele noastre.
Logica argumentelor evolutive ar trebui lăsată să lucreze și dacă în sutele de milioane de ani trecute au avut loc nimiciri ale subspeciilor, sau indivizilor mai slabi, probabil tot un fel de selecție naturală ar elimina pe cei ce nu rezistă la smog de exemplu și poate cine știe, apare un om mai nou. Stalin a testat Siberia pe culaci și Hitler cuptoarele pe evrei cu logica asta. Ecologiștii n-au ajuns aici, dar mulți din ei cred sincer că ar trebui să luptăm pentru sănătatea „mamei-natură”.
Ca creștin, știu sigur și dovedit că pământul de la potop încoace n-are decât 4350 de ani, că înainte de potop clima a fost alta și că după răpire clima se va schimba din nou. Pământul va ajunge într-o stare de abundență pentru 1000 de ani înainte de distrugerea finală, sau după, las teologii să transpire pe temă. De 15 ani de când nu mai avem ierni, parcă se-apropie mileniul ăla. Sigur, fără ajutorul cuiva, mileniul va fi o perioadă de abundență și armonie.
Dar să mă-ntorc la ecologiști. Din frica lor au închegat de-o filozofie și apoi au fermentat câte-un partid, care câteodată mai ajunge la putere și dă legi. Unele legi sunt bune, cele legate de nivelul de CO2 în orașe sau emiterea de fum, chiar te-necau mașinile de-acum 30 de ani, nu e rău. Dar cele mai multe legi sunt sinucigașe, chiar ironice și autodistructive. Să dăm de exemplu frânarea industriilor „poluante” într-o țară și cumpărarea produselor respective de la o altă țară care nu ține de finețurile ecologiste. Se poate chiar întâmpla ca vânturile sau curenții marini, fiindcă n-au granițe,să vină peste tine de la cel care nu respectă legile tale. Și iată cum rămâi și cu industria ta distrusă și cu fumul celuilalt inhalat și cu țara lui îmbogățită, că-icumperi produsele. Asta e ironic.
Dar hai să vedem până la ce absurd ajung evoluționiștii ecologiști. I-au mințit profesorii lor că ghețarii au milioane de ani vechime. Totuși, se constată că unii ghețari se dizolvă cu mare viteză, cum se poate?
Și atunci ecologismul a adus explicația: gazele, poluarea, provoacă creșterea temperaturii, încălzirea globală. Nu cred că au analizat mult și s-au pus pe treabă: au început elvețienii noștri să acopere ghețarii cu prelate mari, ca să nu se topească.

Lumea zice că elvețienii-s oameni deștepți. Bieții de ei!
A ajuns subiectul să schimbe miniștri și legi și din păcate a ajuns să chinuie oameni prin aceste legi.
Concluzie!
Știm bine că nu ne-a creat „mama-natură”, ci Dumnezeu.
Mai știm că există un ciclu al carbonului în natură și că Dumnezeu știe câte milioane de tone de petrol, cărbune și gaze a lăsat în scoarța terestră și așteaptă să fie arse. Sau cât dioxid eliberează permafrostul. Dar mai sunt multe alte lucruri pe care nu le știm mai deloc. Cu siguranță autoflagelarea ecologică a fiilor nu va salva pe „mama-natură” de la focul din ziua de judecată și de pieire a oamenilor nelegiuiți.
Pământul este blestemat din cauza păcatului omului, nu din cauza arderii combustibililor.
Evanghelia ecologistă propune o „mamă” în continuare fertilă, un pământ căruia îi suntem datori, poate ne va mai naște frați, cine știe?! (Doamne iartă-mă!)
Ecologiștii „au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului,” se închină pământului creat în locul Dumnezeului Creator.
Hristoșii ecologiști sunt la mare căutare și ascultare, au „evanghelie” în gură, au apostoli, au urmași.
Ce e mai rău e că propun o mântuire care „mângâie”pe mulți, îi umflă mai degrabă.
Generează vectori în minți, ca la microbiștii la fotbal, au pentru ce milita.
Și-i vezi fierbând ideea.
Ce să le faci?
Nimic.
Să-i ocolești.
Tratamentul propus de Domnul Isus în relația cu fariseii: „Lăsaţi-i: sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.” Matei 15:14
Pentru că nu pot fi numiți decât farisei cei ce recunosc semnele cerului, clima, încălzirea, etc., dar semnele vremurilor, nu.
Pe de altă parte, trebuie să respectăm toate legile derivate din ecologism, fac bine: selectarea deșeurilor, evitarea arderii inutile și dăunătoare, etc.
E bine să nu ne afumăm unii pe alții, dar cât despre salvarea „Mamei-natură”, eventual acești apostoli ai mântuirii mamei, de ce nu se gândesc mai întâi la mântuirea fiilor, adică la mântuirea proprie? Pentru că moartea cărnii trupului propriu e mai sigură decât degradarea ecologică!





Invențiile și dezvoltarea tehnologiei din secolele XIX-XX sunt legate de împlinirea profețiilor

16 ianuarie 2022

Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci, mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte.” Daniel 12:4
Eu am auzit, dar n-am înţeles şi am zis: ‘Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?’ El a răspuns: ‘Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege.” Daniel 12:8-10
Lui Daniel, chiar dacă a fost numit de Dumnezeu „om preaiubit și scump„(10:11) nu i s-a descoperit nici când, nici cum va fi „sfârșitul acestor minuni” (v.6) și aceasta pentru că au trebuit cu adevărat să rămână pecetluite (sigilate) acele lucruri. Și nici nu s-ar fi putut ști atunci.
Am în minte o profeție extrem de specifică: faptul că „munții lui Israel” vor fi locuiți.
Până prin anii 1900 acest lucru ar fi fost imposibil tehnologic, în vârfurile acelor munți nu este apă iar pompele nu se inventaseră, nici electricitatea, decât ca concept. Oamenii nu au putut trăi pe vârfuri de munți până recent.
Chiar toate satele arabe din Israel și orașele, sunt pe văi, niciunul pe munți.
Și totuși profețiile lui Dumnezeu se referă expres peste tot la MUNȚII LUI ISRAEL că vor fi locuiți, nu la văi, sau la teritoriu în general.
Vedem cum după cucerirea munților lui Israel în 1967, construcția de localități pe acei munți se face cu mare viteză.
Acest lucru a fost posibil datorită dezvoltării tehnologiei pompelor, a pompării apei.
Am arătat la postarea Apa în Israel cum la începutul statului s-a pompat apă din Marea Galileii, apoi s-a trecut la desalinizarea apei de mare.
Când am fost noi în Israel, acum 5 ani, nivelul Mării Galileii era cu 3 m sub normal, acum este la loc și s-a stopat pomparea apei din mare pentru irigații. E suficientă apa din desalinizare.
Dumnezeu a lăsat ca aceste invenții să se facă, pentru a se putea împlini profețiile.
Sau judecând invers, profețiile nu s-ar fi putut împlini fără tehnologiile actuale.
Priviți această poză luată la întâmplare de pe Google Earth, e din Samaria (West-Bank, „teritoriile ocupate”, Cis-Iordania) la nord de Ierusalim:

Să citim: „Iar voi, munţi ai lui Israel, veţi da crengi şi vă veţi purta roadele pentru poporul Meu Israel, căci lucrurile acestea sunt aproape să se întâmple.” Ezechiel 36:8
Le voi paşte pe o păşune bună şi stâna lor va fi pe munţii cei înalţi ai lui Israel; acolo se vor odihni într-un staul plăcut şi vor avea păşuni grase pe munţii lui Israel.” Ezechiel 34:14
Voi face din ei un singur neam în ţară, pe munţii lui Israel” Ezechiel 37:22
….vor fi strânşi dintre mai multe popoare pe munţii lui Israel care multă vreme fuseseră pustii” Ezechiel 38:8
Desigur, în marele Plan al lui Dumnezeu, aceste „realizări” sunt doar amănunte. Dar fără curent electric și fără pompe, nu s-ar fi putut construi localități pe munți. Așa că aducțiunile de apă, tehnologiile și capacitățile industriale necesare lor, s-au „nimerit” să fie suficiente deja fix în anii dinainte de 1967, când se împlineau 2300 de ani de la Alexandru cel Mare, cum a scris Daniel și trebuia să aibă loc sfârșitul perioadei cât Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, cum a spus Domnul Isus.
Pentru mine personal acești munți locuiți sunt cea mai vie dovadă a clarității profetice.
Mă gândesc zilnic la profeții și la împliniri, mai ales la cele care au legătură cu noi, cu zilele noastre.
Fac și eu ca profeții care „cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate.” 1 Petru 1:11
Dar aceasta nu doar în ce privește preocupările lor, ci și conduita, pentru că Iacov ne-a scris:”Fraţii mei, luaţi ca pildă de suferinţă şi de răbdare pe prorocii care au vorbit în Numele Domnului.” Iacov 5:10
Iar Petru în alt loc ne spune să ne amintim de cuvintele lor: „…caut să vă trezesc mintea sănătoasă prin înştiinţări, ca să vă fac să vă aduceţi aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii proroci şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru,…” 2 Petru 3:1-2
Căutați să aveți o viață cu Dumnezeu plină de analiza Cuvântului Său și a creației Sale!
Meditați la armonia dintre creație și Cuvânt!
Amintiți-vă nu numai profețiile biblice, ci și detaliile împlinirii celor împlinite, de asemenea așezarea evenimentelor spre împlinirea celor ce urmează să se împlinească!
Dați sens gândului vostru spre a înțelege dragostea lui Dumnezeu din răbdarea cu care încetinește aceste judecăți și caută să-și apropie cât mai mulți oameni, „răbdarea Lui este mântuire„.
Fiți printre cei ce beneficiază de această răbdare și bucurați-vă meditând ca David, „toată ziua la lucrările Lui„!
cu drag








Comenius, educația și anabaptiștii (rebotezații) Hutteriți: 1. Educația Hutterită

5 ianuarie 2022
Geoffrey Wild, Lecturer, Division of Technical education, Western Australia, Journal of Christian Education, Papers 63, November 178

Comenius, educator din secolul al XVII-lea și ultimul episcop al Fraților Cehi, este bine cunoscut pentru scrierile sale pedagogice prolifice, inclusiv Școala Maternă și Didactica Magna. Propunerile sale umane referitoare la educația copiilor mici cuprinse în aceste lucrări au contrastat puternic cu practica pedagogică predominantă în Europa acelor ani. Multe dintre ele fuseseră însă anticipate în scrierile și practica din secolul XVI ale altora din Moravia natală a lui Comenius: aceștia alții au fost anabaptiștii hutteriți, care au menținut timp de aproape un secol în toate aşezările lor comunale un sistem de şcoli rezidenţiale pentru toţi copiii hutteriți de la vârsta de doi sau trei ani în sus. O comparație a principalelor scrieri educaționale hutterite (care au precedat nașterea lui Comenius) cu cele două lucrări comeniene menționate, dezvăluie asemănări într-atât de izbitoare încât posibilitatea unor legături între autorii celor două seturi de documente nu poate fi ignorată.

    Stima scăzută pe care anabaptiștii o au, până de curând, în mod obișnuit a fost considerată că ar putea explica scepticismul unor istorici educaționali când s-a sugerat că „părintele educației moderne” a fost influențat într-un mod semnificativ de hutteriți. Într-un articol care va urma cazul de față, totuși, vor fi prezentate dovezi în sprijinul părerii că la prima vedere există dovezi că Comenius a fost influențat de hutteriți cel puțin în ceea ce privește educația copiilor mici. Prezentul articol va fii preocupat de „Fraţii pe care bărbaţii îi numesc hutterieni”. Deoarece Anabaptiștii hutteriți sunt puțin cunoscuți în Australia (acest articol a apărut într-o revistă australiană, n.n.), ar putea fi util să descriem mediul în care educația lor s-a dezvoltat rapid în secolul al XVI-lea, pentru a rămâne fundamental neschimbată până în prezent.
      Numeroasele grupuri anabaptiste din secolul al XVI-lea au format cea mai mare parte a celor descriși uneori drept Radicali ai Reformei. Deși primii anabaptiști care au apărut (la Zurich în 1525) fuseseră adepți ai lui Zwingli, ei nu se considerau pe ei protestanți pentru că nu se vedeau pe ei înșiși ca reformatori ai bisericii existente. Profesorul Williams de la Harvard scrie că, în general, radicalii:

. . . s-au diferenţiat clar de protestanții secolului XVI . . asupra a ceea ce ei considerau Adevărata biserică și Comportamentul creștin cuviincios. Ei au văzut în doctrina lui Luther despre mântuirea numai prin credință ca un nou sistem de indulgențe mai grav decât cel pe care el l-a atacat.. (Toți) erau la fel în nemulțumirea lor față de formularea juridică luterană zwinglian-calvină a justificării și față de orice doctrină a păcatului originar și a predestinației care părea să submineze semnificația experienței religioase personale și exercitarea continuă a… disciplinelor… prin care s-au străduit să imite… viața de comunitatea apostolică originară.

Pentru anabaptiști, aceasta însemna o ignorare a botezului copiilor și a legăturilor dintre biserică și stat pentru că, în opinia lor, intrarea în biserică era un act voluntar al individului bazat pe credința sa personală și supunerea la botez-sau rebotez (anabaptism) cum îl numeau dușmanii lor. Însemna și ucenicie personală.

 Doi menoniți moderni care descriu convingerile anabaptiștilor din secolul al XVI-lea au scris:

Relația creștinului cu Isus Hristos trebuie să meargă dincolo de experiența personală și acceptarea doctrinelor. . .. După cum a spus un anabaptist, „Nimeni nu-L poate cunoaște cu adevărat pe Hristos, dacă nu Îl urmează în viață”.

Astfel de credințe erau considerate atât eretice cât și subversive și anabaptiștii au fost arși în țările catolice și înecați sau dați sabiei în teritoriile luterane și calviniste.

       În timp ce primii anabaptişti au fost pacifişti, nu toţi cei ce au provenit din grupările de la Zurich au fost la fel ca cei care au devenit cunoscuți, în timp, ca hutteriți. O minoritate a recurs la sabie incluzând pe condamnabilii anabaptiști din Munster.

După distrugerea lor (a munsteriților) în 1535, în mod ironic, doar Anabaptiștii non-rezistenți au fost cei care au supraviețuit.

     Un alt militant a fost dinamicul Balthasar Hubmaier care a botezat câteva mii în ceea ce fusese, înainte de sosirea lui în Moravia ca fugar, biserica luterană din Nikolsburg. În 1528 Hubmaier a fost ars pe rug iar o săptămână mai târziu un grup de 200 de Stabler non-rezistenți (oameni ai toiagului) au plecat cu copiii lor din așa-numitul Schwertler din Nikolsburg (oameni ai sabiei) deoarece comisarului trimis de regele Ferdinand împotriva anabaptiștilor  i se arătase rezistenţă forţată și pentru că confortabila Biserică din Nikolsburg nu a reușit să asigure frații refugiați când au sosit Moravia. Stablerii erau proto-hutteriții. Cronicarul hutterit a înregistrat:

… ei … s-au așezat … într-un sat pustiu și au locuit acolo o zi și o noapte, luând sfat împreună în Domnul cu privire la nevoile lor și au numit slujitori pentru nevoile lor temporale. …. Acești oameni au întins o manta pe jos… și fiecare și-a depus bunurile pe ea cu o inimă binevoitoare… pentru cei aflați în nevoie, conform doctrinei … apostolilor.

Astfel a luat naștere practica comunității de bunuri în rândul celor care au devenit cunoscuți sub numele de hutteriţi după ce un conducător, Jacob Hutter, a fost ars pe rug în 1536. Din cauza hărniciei lor paşnice şi a meşteşugurilor utile pe care le aduseseră fraţii din țările germane, diverși domni morav i-au primit bine pe moșiile lor pe frați care au stabilit acolo comune foarte eficiente sau Bruderhofe. Pe timpul lui Comenius (născut în 1592), optzeci la sută din locațiile cunoscute ale anabaptiștilor din Moravia erau Bruderhofe  hutterite. Deși câteva din estimările secolului al XVI-lea și moderne dau cifre mai mari, Comenius a consemnat că pe vremea expulzării lor din Moravia în 1622,

… anabaptiștii din Moravia … aveau aproximativ patruzeci și cinci de Bruderhofe. În fiecare comunitate trăiau până la 200, 300 sau 400 de oameni și erau comunități care aveau de la 2.000 la 3.000 de oameni.

     Succesul hutteriților în meșteșuguri și agricultură a provocat invidia moravilor mai puțin eficienți în comparație cu care frații mâncau bine chiar și în timpul foametelor. Doamnele din nobilime, atunci când călătoreau, preferau Curțile frățești (Bruderhofe) curate în locul hanurilor morave în timp ce îngrijirea sănătății, îndeosebi a copiilor era foarte apreciată și medicii lor au fost chemați la curtea imperială și o dată, cu un permis de călătorie special (salve-conduct) să se prezinte la un stareț. O asemenea stimă l-a provocat pe Christoph Andreas Fischer, un iezuit și contemporan cu Comenius, să se lamenteze:

Doamne iartă-mă, s-a ajuns până acolo că aproape toate doamnele nobile să aibă numai ….moașe anabaptiste …, doice si asistente pentru copii, pentru că ele erau cele mai experimentate în astfel de lucruri.

Și din nou:

În fiecare sâmbătă, băile lor sunt pline de creștini (catolici) și … nobilii aleargă la ei dacă au nevoie de vreun medicament ca și cum anabaptiștii ar fi singurii care au înțeles această știință(medicina).

     Poate că accentul hutterit asupra îngrijirii sănătății a rezultat din necesitatea unei astfel de îngrijiri într-o curte frățească (Bruderhof) cu bucătărie comună, sală de mese, creșă și mai ales școlile ei rezidențiale „mici” și „mari”, în grija cărora copiii erau lăsați după înțărcare. Legătura familială rămânea importantă, cu toate acestea, și când timpul și obligațiile de muncă ale părinților și copiilor au permis copiilor, exista posibilitatea de contact cu familia, în timp ce comunitatea însăși semăna cu o familie extinsă mare.

       Orice ar putea crede alții despre modul de viață hutterit, Claus-Peter Clasen, un istoric social care mărturisește indiferență față de ideologii în general, dă părerea sa că fraţii erau  mulţumiți şi comentează: „Cu rugăciuni şi mulțumiri credincioșii se culcau și cu rugăciuni și mulțumiri se trezeau din nou.” Clasen menționează de asemenea, după cum urmează, mărturia unui nou venit la Curtea Frățească (Bruderhof):

Un medic… din Wurttenburg… a scris unui prieten în 1597 că a privit cu atenție în jurul lui, observându-i în special pe lideri. Dar el a adăugat. „ . . Trebuie să spun cu adevărat… că n-am petrecut niciodată zile mai fericite”.

     Scopul educației hutterite poate fi mai bine înțeles luând în considerare, probabil, cea mai distinctivă trăsătură a vieții hutterite, exprimată în titlul unei scrieri a episcopului Peter Walpot: Adevărata Predare și Comunitatea Creștină de Bunuri. Poți avea impresia că convertirile bruște nu erau caracteristice hutteriților. Fie că a fost vorba de botezul celui care crescuse printre frați sau permanenta acceptare a unui oaspete refugiat anabaptist, o astfel de recunoaștere formală a fost aparent precedată de o perioadă nedeterminată de învățare, „adevarată predare” la voia lui Dumnezeu, căci, după cum a subliniat Rideman în Rechenschajt, Hristos lucrează numai în oameni predați. Pentru hutteriți, dovada „predarii adevărate” care era esențială, era împărțirea tuturor bunurilor cu semenii credincioşi. Privind la nevoile unuia altuia și la scripturi, hutteriți au găsit că posesia lucrurilor este un obstacol și o amenințare pentru predarea lor personală lui Hristos. Nu era dragostea de bani un rău artificial, dobândit, a argumentat Walpot, și a zis Hristos: „Cel ce nu renunță la tot ce are, nu poate fi ucenicul meu?”

Cu patruzeci de ani înainte de a scrie Walpot, episcopul Ulrich Stadler făcuse (c 1537) această declarație fundamentală:

Există o singură comuniune a tuturor credincioșilor în Hristos. … Au un Părinte… o singură minte… şi suflet pentru că toţi au băut din aceeaşi fântână. . . și deopotrivă îi așteaptă aceeași luptă. . .. Astfel în această comunitate toate lucrurile trebuie să fie una și în comun. … Unde … fiecare membru își extinde grija în egală măsură asupra întregului corp, se zidește și crește și există pace și unitate, da, fiecare membru are grijă de celălalt…Pe scurt, un frate ar trebui să slujească, să trăiască și să lucreze pentru celălalt, niciunul pentru sine însuși… Aceasta vedem în toate scrierile sfinților apostoli… Așa este viața aleșilor, sfinți copii ai lui Dumnezeu în pelerinajul lor. Amin.

     Comunitatea de bunuri era, prin urmare, mai mult decât sistemul economic în care opera Bruderhofe (Curtea frățească). Era mai degrabă „un semn exterior și vizibil al  Harului lăuntric şi spiritual”. Scopul conştient al educaţiei hutterite trebuia să dezvolte în toate privințele obiceiul de „predare adevărată” în fața voinței lui Dumnezeu așa cum hutteriții înțelegeau asta.

Educația Hutterită

      În Europa, unde învăţământul elementar era într-o stare jalnică şi analfabetismul era larg răspândit, hutteriții aveau o alfabetizare completă – toți copiii hutteriți au fost în școli și de asemenea adulții analfabeți care s-au alăturat huteriților erau învățați să citească și să scrie.

 Vizitatorii care veneau să frecventeze școlile includ și nobilimea ai căror copiii nehutteriți erau trimiși din alte țări la Școlile hutterite din Moravia. Frații, însă, par a fi limitați ei înșiși la învățământul elementar, religios și profesional, probabil socotind ca nespirituală educaţia superioară a persecutorilor lor.

      O descriere la fel de concisă a educației hutterite ca oricare este cea oferită de Rideman în Rechenschajt-ul său din 1540-41:

„Voi părinți”, spune Pavel, „nu provocați copiii voștri la mânie, ci creșteți-i în frica și învățătura Domnului.” Din acest motiv este educația noastră a copiilor astfel încât să nu le permitem să-și îndeplinească voință încăpățânată și practica carnală. Prin urmare, în locuri precum Moravia, unde avem multe gospodării, avem școli în care ne creștem copiii în disciplina divină și îi învățăm de la început să-L cunoască pe Dumnezeu. Dar nu le permitem să meargă la alte școli, întrucât acolo se predau doar înțelepciunea, arta și practicile lumii și tac în privința lucrurilor divine.

Practica noastră este următoarea: de îndată ce mama a înțărcat copilul ea îl dă la școală. Aici sunt surori, numite de către Biserică să aibă grijă de ei, (surori) care au fost recunoscute a fi competente și sârguincioase în aceasta; şi de îndată ce pot vorbi, ele pun cuvântul  Mărturiei lui Dumnezeu în gurile lor și-i învață să vorbească cu sau de la fel, spunându-le despre rugăciune și despre lucruri pe care copiii le pot înțelege.

Cu ele rămân copiii până în al cincilea sau al șaselea an, adică până sunt capabili să învețe să citească și să scrie.

Apoi sunt încredințați profesorului, care îi învață la fel și prin aceasta îi învață din ce în ce mai mult în cunoaşterea lui Dumnezeu că ei învaţă să-L cunoască pe Dumnezeu şi voia Lui şi se străduiesc să păstreze același lucru. El respectă următoarea ordine cu ei: când se adună toți dimineața la școală, el îi învață să mulțumească Domnului împreună și să se roage. Apoi le predică ca unor copii pentru o jumătate de oră, spunându-le cum au ar trebui să se supună, să fie supuși și să-și onoreze părinții, profesorii și aceia puși peste ei și ilustrează atât din Vechiul cât și din Noul Testament promisiunea celor evlavioşi şi pedeapsa copiilor celor neascultători şi încăpăţânaţi.

De la o asemenea ascultare de părinți îi învață ascultarea de Dumnezeu și păstrarea voii sale; ca să-L venereze ca pe atotputernicul lor Tată, să-L iubească, cinstească și să se închine Lui mai presus de toate; și că slujirea Lui este bună. Astfel, ne învățăm copiii din copilărie să nu caute ce este temporal, ci ceea ce este etern.

Ei rămân cu profesorul până ajung la stadiul în care ei poate fi învățat să lucreze. Apoi fiecare este pus la munca pentru care este recunoscut a fi talentat și capabil. Când au fost astfel educaţi și au învățat să cunoască și să creadă în Dumnezeu, ei sunt botezați după mărturisirea credinței lor.

Ordinul paulin de la început a fost dat cu scopul educației.

Au fost apoi conturate mijloacele prin care urma să fie îndeplinit acest scop. Teza finală a descris ce s-a întâmplat la realizarea acestui scop. Atât pentru hutteriți, cât și pentru Comenius, dezvoltarea și menținerea credinței personale a fost scopul primordial al educației. Din moment ce alte școli nu au arătat acest scop, hutteriții au considerat necesar să aibă propriile școli. Pentru a dezvolta „adevărata predare” și ucenicia creștină, voința naturală trebuia controlată și tendințele de „practică carnală” verificate. Aceasta s-a realizat prin metode blânde și de dezvoltare(treptate). Surorile au instruit și au predat la copiii mici ce puteau să facă și să înțeleagă. În școala mare profesorul a continuat progresiv această pregătire prin rugăciuni zilnice şi predicare. Învățătura lui a fost legată mai întâi de experiența copilului de șase ani: obligaţia de a onora şi asculta părinţii şi profesorii. Acest lucru a dus în timp la învățarea copiilor să-L iubească și să-L cinstească pe Tatăl lor ceresc „mai presus de toate lucrurile”. „Astfel”, scria Rideman, „ne învăţăm copiii din copilărie până să caute nu ceea ce este vremelnic, ci ceea ce este veșnic”.

Accentul pus pe ascultare a fost semnificativ. Pentru hutteriți, supunerea față de voinţa lui Dumnezeu s-a exprimat în mare măsură prin conformitatea cu voinţa comunităţii. Hostetler și Huntington au descoperit că educația hutterită în  Bruderhof-urile nord-american moderne este eficientă în producerea unei societăți stabile astfel că, la vârstă adultă, cu puține excepții, hutteriții au interiorizat „regulile date de Dumnezeu”. Acei cercetători au descoperit referitor la copiii hutteriți:

Ei nu sunt învățați să se autodisciplineze, hotărând ce este corect și urmând propriul concept de adevăr; mai degrabă sunt învățați să facă celi se spune și că cei cu autoritate îi vor veghea, îi vor pedepsi și îi vor proteja.

Și mai departe:

Copiii nu dezvoltă un sentiment puternic de vinovăție. Pentru că este firesc ca un copil să păcătuiască… nu este „vina lui”… Acțiunile lui trebuie direcționate prin laudă si pedeapsă.

Neliniștiți, așa cum s-ar putea simți mulți evanghelici în legătură cu o astfel de condiționare, un hutterit modern ar putea privi din Bruderhof-ul său lipsit fără violența, rivalitatea, dezintegrarea căsătoriei și a familiei, cu probleme de identitate și alienare, și să nu fie la fel de dispus să schimbe practicile hutterite de socializare a copiilor pentru cele ale „lumii” precum au fost strămoșii săi din secolul al XVI-lea.

       Dintre scrierile educaționale hutterite, cele două care, combinate, oferă cel mai complet set de instrucțiuni este Adresa lui Peter Scherer (Walpot) 1568 către profesorii de școală și Walpot-Kriil Schulordnung (Ordinea Școlii) din 1578,

Atât Ordnung (Ordinea), cât și Adresa au făcut clar că cei cărora le erau încredințați  copilul avea nevoie de un puternic simț al vocației:

În primul rând, ei trebuie să țină cont constant de faptul că sunt numiți peste copii de către Domnul și de către poporul Său… Nimeni nu ar trebui ca fără să vrea… să slujească pe cei nevoiaşi ai Domnului în şcoli, pentru că nu ar exista nicio binecuvântare într-o astfel de lucrare… Asemenea expresii ca acestea atunci ar putea fi auzite: „Voi copii răi; trebuie ca tot timpul cineva să se ocupe de voi, nu poate face omul nimic pentru sine’, sau lucruri similare…. Prin urmare, fiecare ar trebui să-și facă de bunăvoie și bucuros partea sa de slujire a Domnului…. (Ordnung)

Poate că aceste standarde înalte nu au fost atinse decât de cei care au învățat primii „disciplina divină”. De aici a fost pus un accent puternic pe un bun exemplu. Ordnung scrie:

. . . profesorii si mamele de scoala . . . trebuie să fie pașnici și de încredere în relațiile lor unul cu altul. . . Ei vor avea grijă ca nu cumva dezbinarea, cearta sau vorbirea zbuciumată să fie auzite de copii.

Adresa oferă un test și mai cautator al predării de sine al unei surori care, trebuie amintit, trăia constant cu copiii:

… Nu se dă un exemplu bun copiilor care aud și văd așa ceva lucruri. Căci copiii observă repede acest lucru și spun: „ceea ce ne interzic nouă, ei înșiși o fac” …. Dacă una (sora) este voită împotriva alteia… (fetele) vor repeta între ele și, în consecință, nu au  respectul cuvenit pentru cele care au eșuat în acest fel.

    Accentul pus pe valoarea copilului și pe importanța influenței personale a avut un efect asupra folosirii pedepselor corporale. După cum subliniază doctorul John E. Sadler, savantul comenian, în legătură cu opiniile lui Comenius asupra pedepselor corporale.

În alegoria sa, Labirintul lumii, el (Comenius) se referă la „intrarea la studiu” ca dureroasă și dificilă și vorbește despre „pumnii, bastoanele, bâtele, nuielele de mesteacăn” care „loveau pe copii în obraji, cap, spate și posterioare până când sângele curgea afară și erau aproape în întregime acoperiți cu dungi, cicatrici, pete și răni”.

Acest lucru nu a fost, totuși, adevărat pentru hutteriți care, pentru vremurile lor, au fost moderați în aplicarea pedepselor corporale, după cum indică următoarele instrucțiuni:

Când… copiii sunt vinovați… de conversație nepotrivită sau altă nebunie, se ordonă ca nu orice soră să intervină deodată și să pedepsească, ci ar trebui să aibă grijă în frica de Dumnezeu pentru ca tinerii să aibă grijă să nu fie disciplinați în grabă… surorile ar trebui să raporteze chestiunea către frațil… sau la mama școlii și nu ar trebui să fie prea sever, văzând că Domnul se purta cu noi, bătrânii, nu după deşertăciunile noastre, ci după har. (Ordnung)

Hostetler și Huntington au observat într-o Curte Frățească modernă că deși disciplina fermă este favorizată, „copiii nu sunt niciodată pedepsiți răzbunător sau în furie”. Ordnung-ul prevedea că fetele mai mari trebuiau disciplinate de o mamă de școală și băieți mai mari de către un profesor și că, în caz de „păcat mare”, o soră trebuia să se consulte mai întâi cu un frate înainte de a se ocupa de asta. Aparte de evitarea pedepsei administrate în grabă, prevederea înțeleaptă ca pedeapsa corporală să fie dată doar de un bătrân de același sex sugerează o perspectivă sănătoasă asupra unor astfel de chestiuni cu mult înainte de descrierea de către psihologi de pericole în acest sens. Hutteriții au văzut pedeapsa ca având un efect pozitiv, nu negativă, atât pentru infractor, cât și pentru cei care au fost martori ai administrării ei. The Ordnung direcționa:

Dacă pedeapsa cu bățul este necesară în cazul unui băiat sau al unei fete mai mari, se va face cu frica de Dumnezeu și cu discernământ… severitatea va fi în funcție de gravitate. Acest lucru nu se va face în secret… astfel încât (copiii) pot învăța prin aceasta să se teamă de fapte greșite. Copiii vor fi antrenați să nu se opună bățului, ci să accepte de bunăvoie pedeapsa.

Huntington a observat acest ultim principiu funcționând într-un Bruderhof modern unde imediat după ce a fost pedepsit de tată, copilul a fost mângâiat de mamă, dar, în lipsa ei, tatăl a făcut mângâierea încât tristețea a fost repede uitată. Hutteriții din secolul al XVI-lea aveau o înțelegere similară. Noii sosiți, fie că sunt „oameni mici” sau „mai mari”, trebuiau tratați cu „simpatie” și „grijă sârguincioasă” iar cineva „nu ar trebui angajat dintr-o dată să rupă voința proprie, ca nu cumva să vină vătămarea din aceasta”. (Ordnung)

      Mai mult decât atât, diferențele individuale de temperament trebuiau recunoscute la corectarea copiilor chiar și într-o instituție atât de mare ca o școală Bruderhof. În Ordnung a fost subliniat cu înțelepciune că:

Este necesar să exerciți o mare discreție și discernământ în disciplinare copii, căci adesea un copil poate fi mai bine instruit, corectat și învățat prin cuvinte amabile când asprimea ar fi cu totul în zadar, în timp ce altul poate fi cucerit cu cadouri. Un al treilea, însă, nu poate fi disciplinat fără severitate și nu acceptă corectarea. Prin urmare exercitarea disciplinei copiilor necesită frica de Dumnezeu.

Deși „manifestarea mâniei” era interzisă hutteriților, utilizarea pedepselor corporale de către aceștia este probabil inacceptabilă pentru cei mai mulți  educatori moderni. Trebuie stabilit, însă, dacă punctele de vedere și practica hutteriţilor în această privinţă au fost mai progresiste decât cele ale contemporanii lor. Scriind despre vremurile lui Comenius, Keatinge a consemnat opiniile că utilizarea excesivă a pedepselor corporale până la „brutalizare copii” era obișnuită în școlile europene. O astfel de utilizare a pedepselor corporale pare incompatibilă cu opiniile hutteriților, încât aceștia cu atâta sârguință au încercat să se dezvolte. Hutteriții par să fi fost cu mult înaintea contemporanilor lor în această privință și dacă Comenius ar fi fost familiarizat cu şcolile hutterite ar fi fost uimit de umanitatea remarcabilă a acestora.

Ordnung-ul și Adresa conțin atât de multe instrucțiuni referitoare la grija sănătăţii copiilor încât numai câteva pot fi menționate. 

În Adresă li s-a spus profesorilor:

Într-adevăr, au fost adesea cazuri ale părinților copiilor care vin și vă spun: „Frații mei, m-am dat pe mine și pe copiii mei Domnului și școlii”, și apoi se plâng că unul dintre copii a avut o erupție cutanată în școală sau o altă afecțiune, fie că este vorba despre ochi, sau mâini sau picioare. … Vă spunem vouă, fraţilor de şcoală, că voi înșivă sunteți responsabil să vă ocupați de astfel de chestiuni….

Astfel, bolnavii urmau să fie izolați de fântână, atât persoanele cât și ustensile de mâncare ale acestora, lenjeria de pat, hainele, periile, pieptenii, și separate în materie de spălat şi de aşezare pe scaune. (Adresa) Noi sosiți urmau să fie examinați temeinic pentru boli, în timp ce, s-a ordonat, rănile „nu vor fi ascunse, dar se vor cere ajutor și sfat cât mai curând posibil înainte de o vătămare mai mare vine din asta.” (Ordnung) Când au fost inspectate „gurile rele”, a fost cerut că degetele mamei școlii trebuiau să fie imediat spălate și nu puse nespălate în altă gură. (Ordnung)

O instrucțiune minoră a fost că pantofii trebuiau păstrați reparați, înmuiați cu grăsime și să nu fie prea mici, pentru a preveni durerile de picioare. (Ordnung, de asemenea Adresa)

A fost necesară îngrijirea temeinică: Asistentele să rămână cu sârguință cu copiii bolnavisă fie grijulii aşteptându-i la ridicare şi culcare, la curăţenie şi spălare. Și pentru copiii bolnavi mai ales ar trebui să fie libere să-i ceară bucătarului pentru ce pot avea nevoie. (Ordnung)

Dacă profesorul descopere că apa din baie e prea fierbinte, ar putea „să nu dea atenție la astfel de remarci” ale unei surori precum: „Ce, asta nu este prea fierbinte”. (Adresă)

Într-o legătură similară, profesorii au fost instruiți:

În plus, dacă un copil a avut eczeme, nu ar trebui să-l lași să fie scăldat atât de des. Aceasta s-a întâmplat adesea ca, deși un copil a raportat această boală, totuși să fie obligat să facă baie. (Abordare)

      În îngrijirea generală a copiilor, surorile însele trebuiau să ridice copiii mici în pat și să se ridice din pat și să nu lase asta pe seama fetelor, deși, s-a admis, acestea ar putea să-i ducă pe cei mici în pat, să-i spele și  să-i îmbrace. (Ordnung) Două sau trei fete și o soră urmau să fie pe casa scării dimineața ca să aibă grijă ca cei mici să nu cadă. (Ordnung)

Asemenea instrucțiuni ar putea fi atribuite minuțiozității caracteristice a hutteriţilor. Următoarele instrucțiuni din Ordnung, totuși, dezvăluie o simpatie pentru copiii mici și un standard de îngrijire a copiilor care nu erau obținute în mod obișnuit în instituțiile engleze și chiar în case, până în vremuri relativ recente. Copiii ar putea să nu fie forțați să mănânce alimente care nu le-au plăcut sau să fie puși la culcare imediat după ce au mâncat mai ales vara când este „cald și umed în pat”. Din nou, asistenta de noapte, care era asistată de o soră până când toți copiii adormeau, era obligată să se asigure că copiii rămân bine acoperiți, să-i țină pe cei care plângeau pe oală (înfășurându-i să le fie cald) dar să nu-i trezească să facă acest lucru. O altă prevedere generoasă era:

Când copiii mici nevinovați vor murdări patul, ei vor vor fi uscați cu grijă și să nu se facă economie la haine de pat și scutece.  Nu vor fi lăsați să mintă pentru că nu pot… înțelege. (Ordnung)

Există și alte astfel de instrucțiuni, dar aceste extrase sunt suficiente să ilustreze marele accent pus de hutteriți pe îngrijirea și hrănirea corespunzătoare atât a trupului, cât și a sufletului.

* * *

Sadler comentează: „Din păcate, în secolul al XVII-lea profesorii avea o imagine foarte proastă. În general, profesorii copiilor mici au fost în special ignoranți și ineficienți.” În niciun caz nu se putea spune acest lucru despre hutteriții care slujeau în școli. La fel ca hutteriții, Comenius era preocupat de dezvoltarea simțului vocației divine pentru predare; era îngrijorat de antrenamentul caracterului, formarea obiceiurilor, moderarea și folosirea corectă a pedeapsei corporale și despre îngrijirea corpului. Se propune în al doilea articol să se arate că paralel cu majoritatea reglementărilor școlare Walpot-Kral pot fi găsite în scrierile lui Comenius, frecvent în detaliu, altfel în principiu.

Deși se atrage atenția asupra asemănărilor, trebuie să fie recunoscute și diferențe semnificative. Diferențele față de educația hutterită nu erau la fel de mari, totuși, in cazul lui Comenius ca și în al nostru. Școlile hutterite erau unice. Acele școli erau la fel de diferite de alte școli precum este un Bruderhof de un oraș sau de un sat. George și Louise Spindler subliniază că “Societatea hutterită este o scoala și scoala este o societate”.  Bruderhofe (Curțile frățești) nu erau numai colonii de hutteriți; erau menite să fie colonii ale Raiului. Acea patrie era adevărata lor casă. De lucrurile materiale pe care le-a dat Tatăl lor trebuiau să se bucure, dar exista pericolul în a le poseda, ca nu cumva „lucrurile” să tocească dorința pentru patria pe care o vor dobândi fie printr-o moarte pașnică printre frații lor sau prin martiriu ca misionari sau fugari printre frații mincinoși. Această viață era un pelerinaj în care se învăța și se practica ucenicia. Educația, deci, a fost toată viața, iar Bruderhof o şcoală. Școlile mici și mari din Bruderhof-ul său erau locuri în care un Hutterit a fost antrenat doar în timpul celor zece ani de copilărie.


Înregistrare din adunare 24 octombrie 2021

1 ianuarie 2022

7 repere profetice de observat și în 2022

31 decembrie 2021

Prezentul a fost „văzut” de profeți în trecut.

Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!” „Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” Apocalipsa 22:11-12
Citeam o zisă a unui om înțelept cum că: „Viața este ca un supermarket unde poți pune în coș ce vrei, dar la urmă vei trece pe la casă.
Pentru că tot anul am pus în coșul din cap, perechi de știri-profeții, urmărindu-le împlinirea, le voi menționa aici fugitiv, sper să nu-mi scape ceva. Nu sunt țadic pentru nimeni, vreau să fiu slugă pentru Unul singur, o să vă scriu în altă postare ce-i aia țadic, deși curioșii vor găsi la wikipedia (tsadik). Menționez în continuare succint câteva repere profetice de urmărit în aceste timpuri, cu degetele între paginile Bibliei și cu urechile la știri.

1. Urgia Covid.
„…pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi” Matei 24:7
Așa cum am scris în multe alte postări, pandemia de Covid este o îndreptare a lui Dumnezeu, o dovadă a dragostei Lui pentru noi, o disciplinare. Distanțarea socială a mai oprit din păcatele făcute acolo unde sunt grămezi de oameni și i-a obligat pe cei mai mulți să stea singuri sau în familie. Nu a fost oprită citirea Bibliei și rugăciunea. Nu știu dacă pandemia se va opri în 2022 sau va continua, dar știm cu toții că a reprezentat o îngenunchere a pretențiilor științei, „pe nedrept numită astfel.” Dumnezeu a îngrozit împărații cu urgia Sa.

2. Aliyah (Emigrarea evreilor în Israel)
…Eu voi aduce înapoi neamul tău de la răsărit şi te voi strânge de la apus.” Isaia 43:5
Aliyah a continuat și în 2021. Astfel de imagini nu sunt rare în mass-media de limbă ebraică….

4000 de Olimi (noi imigranți) au sosit doar din USA în 2021.
Dar să citez din articol:
Un total de 27.050 de noi imigranți au sosit în Israel în 2021, reprezentând o creștere de 30% față de cifrele deosebit de scăzute din anul precedent, au anunțat miercuri Ministerul Imigrării și Absorbției, Agenția Evreiască și Nefesh B’Nefesh.
Noii sosiți au inclus 4.000 de imigranți din Statele Unite, cea mai mare cifră din 1973 și o creștere cu 30% față de anul trecut. Alți 400 de imigranți au sosit din Canada, ceea ce a adus numărul total de imigranți din America de Nord în 2021 la peste 4.400, arată cifrele.
Franța a înregistrat un salt de 40%, sosind 3.500, cel mai mare număr din ultimii patru ani. Au fost 7.500 de imigranți din Rusia, o creștere de 10% față de 2020, și 3.000 din Ucraina în acest an, în creștere cu 5%.
Alte țări au înregistrat, de asemenea, o creștere, 900 sosind din Argentina — cu 55% mai mult decât anul trecut — 630 din Marea Britanie, 550 din Africa de Sud, 550 din Brazilia și 280 din Mexic.
Cifrele au arătat, de asemenea, că 1.636 de imigranți din Etiopia au venit în Israel ca parte a „Operațiunii Zur Israel”, care a reînnoit imigrația evreilor din țară după o pauză de ani de zile.”
Din ce multe țări vin evreii înapoi!
Ia citiți împreună cu mine ce frumos au scris profeții despre risipirea din Israel și despre strângerea la loc în Israel:
Moise:

„Domnul, Dumnezeul tău, va aduce înapoi robii tăi şi va avea milă de tine, te va strânge iarăşi din mijlocul tuturor popoarelor la care te va împrăştia Domnul, Dumnezeul tău.” Deuteronom 30:3
Isaia
El va înălţa un steag pentru neamuri, va strânge pe surghiuniţii lui Israel şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Iuda, de la cele patru capete ale pământului.” Isaia 11:12
Ieremia
a scris cel mai mult despre reîntoarcere, citez doar un loc:
Iată, îi voi strânge din toate ţările unde i-am izgonit în mânia Mea.” Ieremia 32:37
Ezechiel
Căci vă voi scoate dintre neamuri, vă voi strânge din toate ţările şi vă voi aduce iarăşi în ţara voastră.” Ezechiel 36:24
Mica
Te voi strânge în întregime, Iacove! Voi strânge rămăşiţa lui Israel, îi voi aduna ca pe nişte oi dintr-un staul, ca pe o turmă în păşunea ei, aşa că va fi o mare zarvă de oameni.” Mica 2:12
Țefania
Iată, în vremea aceea, voi lucra împotriva tuturor asupritorilor tăi; voi izbăvi pe cei şchiopi şi voi strânge pe cei ce au fost izgoniţi şi îi voi face o pricină de laudă şi de slavă în toate ţările unde sunt de ocară acum.” Țefania 3:19
Texte sunt mult mai multe, cu detalii, motive, explicații. Newton le-a observat bine, cu 300 de ani înainte să aibă loc. Toate se împlinesc la fix. Ascultați știrile, citiți Biblia!

3. Creșterea fenomenală a economiei Israelului.
Pustia şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul;…” Isaia 35:1
Vedeți aici un grafic al evoluției Produsului Intern Brut per Capita (GDP/capita) 1960-2020 (sursa)

Acest lucru va continua, fiind clar profețit în Biblie. Mai sunt profeții care arată clar că economic, Israelul va domina lumea. Urmăriți și asta!
(Ca o mențiune GDP/capita este de un pic peste 12000 de $ în România. La nivelul Israelului din 1990.)

4. Dezinteresul general față de profețiile biblice.
 În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.” Matei 24:38-39
Și n-au știut nimic.
Creștinii se împart în două: cei care așteaptă pe Domnul…și ceilalți.
Dezinteres e puțin spus, e dispreț.
Iar cine disprețuiește ce zice Cineva, cum poate spune că-L iubește, cum se poate ruga spre Acela?
S-a umflat ca un cancer o religie a muzicii, în care toată lumea cântă și nimeni nu întreabă pe nimeni: „Înțelegi tu ce citești?
Pentru că nimeni nu mai citește, ce să înțeleagă!…ei cântă.
Măcar de-ar cânta spre învățătură, spre educație.
Se cântă spre distracție.

5. Conflictul Rusia-Ucraina
Şi le-a spus o pildă: „Vedeţi smochinul şi toţi copacii.  Când înfrunzesc şi-i vedeţi, voi singuri cunoaşteţi că de acum vara este aproape. Tot aşa, când veţi vedea întâmplându-se aceste lucruri,” Luca 21:29-31
Nu numai Ucraina, mai sunt națiuni pe-acolo care înfloresc.
Înflorirea Israelului (smochinul) s-a petrecut și se petrece împreună cu a tuturor națiunilor pământului (toți copacii), de aceea am văzut în istorie de 200 de ani încoace cum s-au destrămat imperii și s-au format state naționale. S-au destrămat imperiul Otoman, Austriac, Britanic, imperiile coloniale. Ultimul imperiu se destramă acum cu mare trosnet, urmăriți asta! Aici fac o paranteză, nu pentru că am soție de etnie ucraineană, nici pentru că vorbesc limba (vorbesc și rusa), nici pentru că am fost mult timp de multe ori și în Ucraina și în Rusia, ci pentru că mi-am petrecut timp analizând profețiile: renașterile naționale au fost profețite și au avut loc cu viteza de nedetectat a plesnirii unor muguri, într-un fel de dureri ale nașterii, cu războaie între etnii și imperii. Acest timp istoric al procesului de apariție al națiunilor este dat de Domnul Isus ca răspuns la întrebarea: „Când?”.
Noi suntem acum în acești ani, ca mașina ajunsă la intersecție, a prins semnul.
În Ucraina și Rusia mai sunt de asemenea mulți evrei, aceștia vor fi scoși de acolo „prin urgii”, după cum a spus Domnul prin Ezechiel, nimeni nu poate schimba asta și nu e speculație, e profeție clară:
Vă voi scoate din mijlocul popoarelor şi vă voi strânge din ţările în care v-am risipit cu mână tare şi cu braţ întins şi vărsându-Mi urgia.” Ezechiel 20:34
Urmăriți și asta!

6. Năvala emigranților musulmani spre țările din vest unde mai sunt evrei.
Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor, pe care o dădusem părinţilor lor. Iată, trimit o mulţime de pescari, zice Domnul, şi-i vor pescui, şi, după aceea, voi trimite o mulţime de vânători şi-i vor vâna pe toţi munţii şi pe toate dealurile şi în crăpăturile stâncilor.” Ieremia 16:15-16
Creșterea terorismului islamic antisemit în Europa, alimentată de această imposibil de înțeles sinucidere socială a vestului Europei au fost procese istorice profețite. Cineva a scris chiar o carte „Strania sinucidere a Europei.” Am cartea, am citit ceva din ea, dar mai clară decât cartea lui Douglas Murray este cartea lui Ieremia, unde nu mai e nimic straniu: „vânătorii” sunt trimiși de Dumnezeu pentru a-i fugări pe evrei spre Israel. Să înțelegeți, nu e antisemitism ce scriu, e observație profetic-istorică, așa trebuie să fie și așa va fi pe mai departe. Să nu vă mirați!

7. Persecuția ascunsă sau fățișă a creștinilor biblici.
toţi cei ce voiesc să trăiască cu angajament în Hristos Isus vor fi prigoniţi.” 2 Timotei 3:12
Evlavie înseamnă angajament. Am folosit termenul creștini biblici în loc de creștini evanghelici pentru că termenul evanghelic a fost erodat de dezvoltarea unor societăți evanghelice fără angajament real, dar cu forme solide de angajament. Cine vrea să slujească cu fidelitate Stăpânului iese și din aceste societăți și de sub formele și etichetele lor. Termenul „creștin biblic” a fost „patentat” de fratele Longodor Gheorghe, eu doar l-am preluat.
Apropo, fratele Longodor a trecut la Domnul la sfârșit de Noiembrie 2021, la vârsta de 85 de ani.

A slujit pe Domnul prin vorbire și scris, așa cum a înțeles, dar a fost biblic. Cărțile lui, despre Taina fărădelegii, cea despre Vorbirea în limbi, sau analiza unei traduceri au folosit multora, și mie. A scris, a redactat și a tipărit singur la tipografia amenajată prin anii 90 în beciul casei lui din Austria. A donat tot ce a tipărit. Ca fapt divers, acum câțiva ani, mi-a cerut ajutorul legat de programul de editare folosit de el, cel cu care și tipărea. Era un program vechi, de prin anii 90 de care nu auzise nimeni și nu-l mai folosea nimeni, dar la el mergea. Ar fi vrut un up-grade, dar n-a fost să fie. Dacă vrei, poți!
La vârsta de 80 de ani încă conducea singur dubița lui Renault din Linz până în Sălaj.
Oamenii ca el sunt persecutați. În țările cu democrație impusă, supravegheată extern, cum este și la noi din păcate, această persecuție se face pe ascuns, în țările cu conducători înfumurați, pe față. Dar toți creștinii biblici, angajați în lucrarea Domnului sunt persecutați.
Un sfat pentru ei. V-o spun ca om care mai am 55 de minute de tinerețe, (anul viitor împlinesc 55 de ani, merg spre 60, deci bătrânețe) nu încercați să arătați cuiva despre această persecuție, prea puțini ar crede. Persecuția creștinilor este un Har și un semn profețit în același timp. Nu vă va ajuta cu nimic câștigarea compasiunii a unu-doi care să zicem că ar pricepe că este persecuție, (deși nu vor pricepe miza, cauza) cât vă va ajuta asistența îngerilor. Contați pe asta, pe asistență adică, e înfiorător de reală!

Cam acestea au fost 7 semne, că-i complet 7, mai sunt.
Răspunsul cugetului și inimii noastre la aceste semne împlinite cu claritate trebuie să fie creșterea dragostei, ascultarea de prima poruncă: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău!
Să-I cunoști Cuvântul, să-I iubești Cuvântul, să-I asculți Cuvântul, să-I aștepți împlinirea.
Vorbim parcă prea puțin despre Triumful lui Hristos, despre arătarea Lui, despre victoria Lui asupra lumii și păcatului.
Oare nu cumva în loc să iubim Cuvântul Domnului, venirea Lui, triumful Lui, iubim și slujim lucrurile din lume?
Urmăriți asta!
Nu cumva în cugetele noastre păcatul rânjește triumfător ori de câte ori la contabilitatea minutelor zilei, seara ne iese pe minus: prea puțin timp răscumpărat și prea mult pierdut?
Niciunul din noi nu poate fenta dragostea lui Dumnezeu, El știe cât Îl iubim, nu ne putem preface.
Să aveți un an mai bun în 2022, poate vine Domnul, să citiți mai mult Biblia decât bloguri și Facebook!

cu mult drag






Citiți online Marea cronică a fraților hutteriți !(1517-1665)

25 decembrie 2021

În istoriile urmașilor adevărați ai lui Hristos veți găsi des astfel de expresii: au suferit, au fost uciși, au murit, au pribegit, au rătăcit. Cartea pe care v-o propun s-o citiți este plină de astfel de descrieri.
Profitați de zilele libere și citiți cartea, veți fi încurajați și motivați de mărturia plină de curaj a sutelor de frați și surori, persecutați și mulți din ei uciși pentru credința lor în secolele XVI și XVII.
Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi, au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi –  ei, de care lumea nu era vrednică –, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului.” Evrei 11:36-38
Nepublicată, o găsiți doar aici.


Continuarea istoriei lor de la 1665 încoace o găsiți aici.
Pentru alte resurse despre hutteriți, despre istoria și mărturia lor mergeți la gameo.org (Global Anabaptist Mennonite Encyclopedia Online) o vastă enciclopedie a mișcărilor anabaptiste (rebotezătoare), cu multe resurse.
De exemplu asta este pagina despre Jacob Hutter din Gameo: https://gameo.org/index.php?title=Hutter,Jakob(d._1536),citat: „„Acești oameni nu numai că nu se tem de pedeapsă, ci chiar se denunță pe ei înșiși; rareori cineva se convertește (…înapoi la catolicism, n.n.); aproape toți doresc doar să moară pentru credința lor”.
Citiți și alte cărți unicat aici!


Iudaismul hasidic și pietismul luteran

18 decembrie 2021

Pentru că atât în călătoriile în Israel prima dată, cât mai apoi în cercetările pe care le-am făcut pe net, am observat o asemănare între felul de manifestare al evreilor hasidici cu cel al „creștinilor” carismatici am căutat să văd mai adânc asemănări de ideologie între cele două mișcări. Și așa am găsit acest articol scris de un pastor luteran german.
Amintesc că mișcarea pietistă a fost reprezentată cel mai bine de Contele Zinzendorf cu a lui organizare din localitatea germană Herrnhut.
Am fost la Herrnhut acum zece ani și am scris atunci, aici impresiile. Am citit cărți pe care nu le citez și istorii lungi. Asta cât despre pietiști.
Din pietism s-au dezvoltat apoi mișcările zise „de trezire”, în cadrul sau în afara bisericilor deja tradiționale, unele de tip ecclesiola in ecclesia, apoi în secolul XX mișcarea penticostală și carismatică.
Despre hasidici am început să sap după ce i-am văzut pe viu cum se legănau și tânguiau, absolut nederanjați de lumea din jur în fața Zidului Plângerii, în 2007, când am fost acolo. Am crezut atunci că acest fel de manifestare e ceva legat de zid, de acel loc, dar apoi i-am descoperit pe evreii hasidici că așa se manifestă ei peste tot și am căutat să-i înțeleg.
Concluzie de la început, poate voi mai adăuga:
Știu din profeți, din ce a spus Domnul Isus și din ce au scris apostolii, că „o parte din Israel a căzut într-o împietrire…” și e evident că hasidismul este o formă a acestei împietriri. Dau dovadă acești evrei hasidici de o îndepărtare astronomică, chiar de Moise și de Tora, să nu mai zic de profeții de care evreii religioși erau la mare distanță încă de pe vremea Domnului Isus. De atunci s-au tot îndepărtat. Mai mult împlinesc astăzi profețiile evreii religioși sau nereligioși, dar sioniști, decât acești hasidici rămași în cea mai mare parte antisioniști, antiprofeți, așteptând un Mesia care nu va veni niciodată.
Tot la fel „creștinii carismatici”, prin practicile lor bazate pe urmărirea extazului, a emoției rămân în aceeași barcă a îndepărtării de Cuvânt cu „colegii” lor hasidici. Există un creștinism biblic, bazat pe text și credință, pe cuget și deducții, pe norme și standarde, pe profeții și împliniri, creștinismul adevărat și mai există un pseudocreștinism bazat pe emoție, extaz și excitare, cam ca reclamele comerciale. Carismatismul e din cea de-a doua, asemănător hasidismului din iudaism.
Îmi stă demult în cap această postare, articolul l-am citit mai demult, dar două au fost motivele care m-au făcut să-i dau drumul acum, motive pe care le voi scrie la sfârșitul postării. Traducerea textului a făcut-o prietenul nostru virtual, Google Translate, vă rog să-l iertați de greșeli.

Iudaismul hasidic și pietismul luteran

de Rev. Mark Isaacs, Pastor ELCM

În nordul statului New York, la 25 de mile de propria mea casă din Rhine-beck, este casa temporară (tabere de vară) și permanentă a unei secte de evrei ciudați și interesanți. Aceștia sunt Hasidimii. Hasidimii – „evlavioșii” în ebraică – aparțin unei secte sau mișcări speciale care reacționează la (și se dezvoltă din) iudaismul ortodox est-european.1

La apogeul său, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mișcarea hasidică a revendicat loialitatea a milioane de evrei din Europa Centrală și de Est. Datele demografice despre evreii din Europa de Est sunt notoriu de nesigure, dar opinia consensuală este că marea majoritate a evreilor din Europa de Est înainte de al Doilea Război Mondial erau hasidimi. În timpul Holocaustului nazist (1938-1945), un total de două treimi din toți evreii europeni au fost uciși, inclusiv aproximativ 4 din 5 dintre toți evreii hasidici din Europa de Est. Masele de Hasidim au fost ucise împreună cu majoritatea liderilor lor. În timpul războiului, toate centrele importante est-europene ale iudaismului hasidic au fost, de asemenea, distruse de naziști.

Unul dintre primele acte ale invadatorilor naziști din Polonia, Lituania și Ucraina a fost să caute lideri religioși evrei. De exemplu, rabinul Abraham Mordecai, Rabbi de Ger (Ger era un oraș situat la 5 mile de Varșovia), liderul celui mai mare grup hasidic din Polonia, a fost obiectul unei vânătoare masive de oameni naziști. Cu ajutorul sioniștilor seculari și al altor grupuri evreiești clandestine, Rebbi de Ger și o mână de alți rabini au reușit să evadeze în Palestina. Astăzi, Gerer [sau Gur] Hasidism are sediul la Tel Aviv și Ierusalim.2

După distrugerea aproape totală în timpul Shoahului de către naziști, mișcarea hasidică, după o rezistență internă inițială, a fost transplantată de imigranți în America, Israel, Canada, Australia și Europa de Vest. În aceste locuri (în timp ce mulți evrei americani reformați și conservatori3 se îngrijorează de probleme precum căsătoriile mixte și supraasimilarea), Hasidimii prosperă acum ca o minoritate creativă dinamică care păstrează limba – idiș [„în esență un dialect al germanului”4]– și multe dintre tradițiile religioase bogate ale evreilor din Europa de Est pre-Holocaust.

În SUA, mulți Hasidim s-au mutat în Brooklyn. Aici, în New York –cel mai sofisticat, cosmopolit și post-modern oraș din lume– oamenii hasidic pot fi văzuți în liniște desfășurându-și treburile zilnice în districtul diamantelor și în alte zone din Manhattan.

Majoritatea celor aproximativ 165.000 de Hasidim trăiesc în trei cartiere din Brooklyn: Williamsburg, Crown Heights și Boro Park. Fiecare dintre cele trei cartiere găzduiește Hasidim de diferite „instanțe (vezi mai jos).” Există aproximativ 45.000 de Satmar Hasidim în Williamsburg, peste 50.000 de Bobover Hasidim în Boro Park și cel puțin 50.000 de Lubavitchers5 în Crown Heights. Populația fiecăruia dintre aceste grupuri a crescut dramatic de când s-au format primele comunități Hasidice americane la sfârșitul anilor 1940 și 1950. În ultimele trei decenii, aceste comunități au cunoscut o creștere rapidă.

Bărbații hasidici se îmbracă în ciudate –din perspectiva noastră americană– redingote lungi și negre, poartă pălării de blană [chiar și vara!], poartă bucle laterale [peyis în idiș] și poartă bărbi lungi netunsite. Femeile hasidice – cu o turmă de copii mereu prezenți în cârpă – poartă acoperitoare pentru cap și rochii lungi și modeste.

Când i s-a cerut să explice rochia sa neobișnuită, un Hasid american a spus: „Dacă ne îmbrăcăm așa, există anumite locuri în care nu putem merge și lucruri pe care nu le putem face. Este ca o centură de siguranță într-o mașină. Ajută la prevenirea accidentelor.”8 Acești oameni, un contrast puternic cu cultura urbană din New York, par a fi o relicvă ciudată a Europei de Est din secolul al XVIII-lea.

Prietenii mei evrei reformați și conservatori mai asimilați tind să fie stânjeniți de acești „oameni mult prea evrei” a căror prezență vie le amintește de propriile compromisuri și acomodații la cultura americană seculară. Evreii „moderni” neobservanți tind să-i vadă pe evreii hasidic ca niște fanatici superstițioși învechiți.

La rândul lor, hasidimii le reamintesc fraților și surorilor lor evrei americani mai asimilați că Holocaustul a început în Germania, un loc în care timp de mai bine de un secol evreii au fost aparent acceptați și asimilați.

Raymond P. Scheindlin ne amintește că „evreii au luptat alături de alți germani în războiul franco-prusac din 1870-71… [și] Crucile de Fier câștigate de soldații evrei în Primul Război Mondial… au fost o piatră de încercare a mândriei lor”. Acești evrei germani „crezuseră că sunt destul de bine integrați în societatea germană”.

În ciuda unui nivel remarcabil de înalt de avansare socială și de acceptare, susținut de teorii rasiale pseudoștiințifice, regimul nazist a măcelărit evrei nereligioși, evrei convertiți [de exemplu, povestea tragică a Dr. Edith Stein (Sora Benedicta a Crucii)], și evrei asimilați și foarte cultivați – chiar alături de țăranii hasidici din Europa de Est. În timpul Shoahului, naziștii au eliminat sistematic 6 milioane din cei 9,5 milioane de evrei estimați care trăiau în Europa înainte de 1933.

Când îi văd pe Hasidim (încerc să le respect intimitatea și nu să mă holbez) am sentimente de respect profund pentru curajul lor de a sta în afara multitudinii de opțiuni și opțiuni oferite de materialismul culturii noastre post-moderne. Le admir puterea și tenacitatea de a se agăța de credința lor într-o lume ostilă. De asemenea, admir societatea [umană] aparent susținătoare și stabilă pe care au construit-o în mijlocul propriei noastre societăți crude, schimbătoare și decadente. Uneori mă întreb cum trebuie să fie să trăiești sub disciplina unei astfel de comunități.

Dacă putem trece dincolo de hainele neobișnuite ale „amish” ale Hasidim, este surprinzător să aflăm că luteranii americani – mulți dintre noi cu rădăcini pietiste [strămoșii mei erau din Sinodul Hauge din Norvegia] – au mai multe în comun cu Hasidimii decât suntem noi. conștient de.

Evreii hasidici nu sunt fundamentaliști. Fundamentalismul a apărut în SUA la începutul secolului al XX-lea ca o mișcare anti-modernistă cu protestantism. A încercat să „păstreze și să promoveze ortodoxia creștină biblică conservatoare”. Fundamentalismul poate fi înțeles cel mai bine ca o reacție militantă împotriva provocărilor din teologia liberală, teoria evoluției [și știința în general] și metodologia critică superioară în studiile biblice. Astfel, spre deosebire de mișcarea hasidică, creștinii fundamentaliști tind să fie literaliști, raționaliști și non-mistici (chiar anti-mistici). Acesta este exact opusul Hasidismului.

În plus, evreii hasidici nu sunt „ultra-ortodocși”. De fapt, în multe privințe, evreii hasidici sunt contraculturi și destul de neortodocși. Unele ramuri ale mișcării Hasidice învață și cred în lucruri precum reîncarnarea, numerologia, vise profetice, miracole, îngeri, misticismul aproape panteist (ele subliniază iminența lui Dumnezeu) și vindecarea spirituală. Astăzi, multe dintre aceste idei sunt de obicei asociate cu Mișcarea New Age.

Astfel, ca și alte mișcări dinamice de revitalizare și renaștere religioasă (cum ar fi pietismul luteran), Hasidismul a fost atât un apel la reînnoirea spirituală, cât și un protest împotriva instituției și culturii religioase ortodoxe predominante.

Hasidismul a apărut din doi factori majori spirituali și politici/economici. Pe partea spirituală, mulți evrei au fost atrași de noua mișcare hasidică după șocul profund și dezamăgirea așteptărilor mesianice care l-au înconjurat pe cabalistul Shabbetai Zevi (1627-1676) și pe „profetul” său Nathan din Gaza (1644-1680). Shabbetai Zevi este probabil „cel mai remarcabil și faimos dintre toți falșii Mesia evrei”. În 1666, după ce a dus în rătăcire pe mulți evrei, Shabbetai Zevi – pretinzând că este Mesia (Mashiah) – s-a convertit la islam când a fost amenințat cu moartea de către autoritățile turce. Ca apostat, a murit în rușine, lăsându-și adepții dezamăgiți și confuzi.

Pe partea politică/economică în Rusia, Polonia și Ucraina, mii de evrei au fost măcelăriți de cazaci (începând cu 1648). Bogdan Chmielnicki (1595-1657) a fost ales hatman al cazacilor din Zaporizhzhya în 1648. Chmielnicki și cazacii, cu sprijinul țăranilor ucraineni și al tătarilor din Crimeea, s-au revoltat împotriva asupritorilor lor stăpâni romano-catolici polonezi. În haos – în timp ce ucrainenii ortodocși măceleau nobilii polonezi și clerul catolic – combatanții din toate părțile erau deosebit de vicioși față de evrei. Polonezii romano-catolici învinși, cazacii învingători și țăranii ortodocși ucraineni au ucis peste 100.000 de evrei. Situația a fost complicată deoarece câțiva evrei s-au întâmplat să fie colectori de taxe și administratori de proprietăți [pentru stăpânii romano-catolici polonezi] pe pământul pe care țăranii ortodocși ucraineni îl cultivau. Uneori, evreii, cărora li s-a oferit ocazia de a se salva prin convertirea la creștinism, au reacţionat comportamentul strămoșilor lor în timpul primei cruciade (1096), s-au sinucis pe ei înșiși și pe familiile lor. În mijlocul masacrelor și atrocităților înfricoșătoare, revolta s-a extins spre vest și nord. Dezastrul a durat până în 1655 când rușii și suedezii au invadat Lituania. În fiecare val de atacuri, evreii neputincioși au fost victime. Populația evreiască din Europa de Est a fost redusă semnificativ atât de măcel, cât și de migrația care a rezultat în Europa de Vest. În acest pogrom sălbatic, peste 700 de comunități evreiești au fost decimate. Uneori, evreii, cărora li s-a oferit ocazia de a se salva prin convertirea la creștinism, au reacţionat comportamentul strămoșilor lor în timpul primei cruciade (1096), s-au sinucis pe ei înșiși și pe familiile lor. În mijlocul masacrelor și atrocităților înfricoșătoare, revolta s-a extins spre vest și nord. Dezastrul a durat până în 1655 când rușii și suedezii au invadat Lituania. În fiecare val de atacuri, evreii neputincioși au fost victime. Populația evreiască din Europa de Est a fost redusă semnificativ atât de măcel, cât și de migrația care a rezultat în Europa de Vest. În acest pogrom sălbatic, peste 700 de comunități evreiești au fost decimate. Uneori, evreii, cărora li s-a oferit ocazia de a se salva prin convertirea la creștinism, au reacţionat comportamentul strămoșilor lor în timpul primei cruciade (1096), s-au sinucis pe ei înșiși și pe familiile lor. În mijlocul masacrelor și atrocităților înfricoșătoare, revolta s-a extins spre vest și nord. Dezastrul a durat până în 1655 când rușii și suedezii au invadat Lituania. În fiecare val de atacuri, evreii neputincioși au fost victime. Populația evreiască din Europa de Est a fost redusă semnificativ atât de măcel, cât și de migrația care a rezultat în Europa de Vest. În acest pogrom sălbatic, peste 700 de comunități evreiești au fost decimate. În mijlocul masacrelor și atrocităților înfricoșătoare, revolta s-a extins spre vest și nord. Dezastrul a durat până în 1655 când rușii și suedezii au invadat Lituania. În fiecare val de atacuri, evreii neputincioși au fost victime. Populația evreiască din Europa de Est a fost redusă semnificativ atât de măcel, cât și de migrația care a rezultat în Europa de Vest. În acest pogrom sălbatic, peste 700 de comunități evreiești au fost decimate. În mijlocul masacrelor și atrocităților înfricoșătoare, revolta s-a extins spre vest și nord. Dezastrul a durat până în 1655 când rușii și suedezii au invadat Lituania. În fiecare val de atacuri, evreii neputincioși au fost victime. Populația evreiască din Europa de Est a fost redusă semnificativ atât prin sacrificare, cât și prin migrația care a rezultat în Europa de Vest. În acest pogrom sălbatic, peste 700 de comunități evreiești au fost decimate.

Astfel, hasidismul a apărut pe fundalul condițiilor din Polonia și Rusia secolului al XVIII-lea într-o perioadă tulbure de invazii străine, așteptări mesianice greșite, revolte țărănești, un guvern central în declin și conflict între creștinii catolici, protestanți și ortodocși [adică, Revolta și pogromul Chmielnicki și Războiul de treizeci de ani (1618-1648)].

Pietismul luteran german a crescut din cenușa – și din depravarea morală și spirituală – rămase în urma haosului și ororilor din Războiul de treizeci de ani (1618-1648). În timpul războiului, „populația Germaniei [care a fost împărțită în 300 de teritorii] a fost redusă cu aproximativ două treimi, cu pierderea a câteva milioane de vieți”. Paul Tillich scrie că, în urma războiului, „viața a devenit extrem de brutală, nerafinată și needucată”. Și „teologii luterani ortodocși nu fac mare lucru în privința asta”.

La fel ca evreii care și-au construit speranța pe Shabbetai Zevi, mulți luterani germani au suferit o criză profundă a credinței. Reforma – și religia creștină în general – se pare că doar degenerase în ororile Războiului de 30 de ani.

În Pia Desideria (1675) – „„manifestul” pietismului” – înainte de a cere reînnoirea spirituală și reformă, Philip Jacob Spener a atacat mai întâi starea coruptă și ineficientă a clerului luteran. Spener a continuat să atace oamenii de rând pentru beție, curvie, adulter, jaf, homosexualitate și ignoranță spirituală totală. Într-adevăr, după măcelul, jefuirea și răsturnările sociale din nesfârșitul Război de 30 de ani, morala și credința creștină au fost la un nivel scăzut. Și mai rău, a argumentat Spener, clerul luteran ortodox distante și neatent nu a răspuns la criza spirituală urgentă.

Robert G. Clouse detaliază deconectarea serioasă dintre oamenii de rând și clerul luteran ortodox care a afectat Biserica în această perioadă. Caracteristic pentru predicile ortodoxe din acest timp a fost „un surplus de verbiaj savant inutil”. Aceasta a avut două majore. În primul rând, a făcut ca predicile lor să fie dificil de înțeles și de aplicat de către omul obișnuit în viața de zi cu zi și, în al doilea rând, i-a făcut pe predicatorii ortodocși să pară a fi savanți învățați și profundi [adică, i-a construit spre deosebire de congregaţii]. De exemplu, John Gerhard (1582-1637), un pastor ortodox de frunte și un profesor –care a fost lăudat la înmormântarea sa pentru că nu a adormit niciodată în biserică – a îngrămădit de obicei într-un arsenal de cuvinte și expresii latine, grecești și ebraice pentru adaugă profunzime predicilor sale.

În plus, potrivit lui Clouse, clerul ortodox includea de obicei o mulțime de materiale senzaționale și imaginare ridicole în predicile lor. Clouse scrie: „În încercarea de a adăuga interes pentru detaliile academice, predicatorii au folosit adesea fabule, povești, ilustrații, metafore încordate și imagini ciudate.” Titlurile tipice ale predicilor ortodoxe și ale colecțiilor de predici din această perioadă ar include: „Sărutul iubirii din rai”, „Portocale amare și lămâi acre”, „Frica palidă și speranța verde în nopți nedormite”, „Sărăcia splendidă”, „Zahăr sărat” „Raiul în iad” și „Singurul geamăn născut”.

Celebrul savant ortodox luteran Johann Benediki Carpzov cel Bătrân (1607-1657), scrie Clouse, „a rostit odată o serie de predici de un an în care l-a comparat pe Domnul cu diverși muncitori, inclusiv un săpător de puțuri, un făcător de felinare și un făcător de mantie. ” Astfel, la numai 100 de ani de la moartea lui Martin Luther (1546), clerul ortodox, scolasticii luterani, sprijiniți de Biserica Luterană de stat, și-au propovăduit ortodoxia moartă rigidă și formală și au creat o pană între cler și oamenii de rând. Drept urmare, ca reacție la răceala și formalismul bisericilor protestante de stat, o foame spirituală profundă a crescut în poporul german.

Mișcarea pietistă – a doua reformă

[„Pietisții credeau în general și afirmau adesea că mișcarea lor a fost o prelungire a sau a doua fază a Reformei.” ]– a fost o mișcare de reformă care a încercat să infuzeze mai multă inimă și emoție într-o ortodoxie moartă, rigidă și formală.

Este, de asemenea, interesant de observat că, în timp ce mișcarea pietismului dădea o nouă viață ramurii luterane a Reformei; filozoful Blaise Pascal (1623–1662) căuta o nouă înțelegere mai personală a lui Dumnezeu și a lumii; Jansenismul [o mișcare pietistă romano-catolică (opusă de iezuiții „ortodocși” și mai târziu suprimată de Biserică) era condusă de Cornelius Jansen (1585-1638); Puritanismul (de exemplu, John Bunyan, Richard Baxter etc.) era în creștere; iar remarcabilul John Wesley (1703-1791) era activ în acest moment.

Se pare că Dumnezeu își muta spiritul în toată Europa și peste linii religioase. De exemplu, Wesley a adus Evanghelia oamenilor obișnuiți și a predat viața creștină virtuțile cumpătării [gin era cocaina crack din secolul al XVIII-lea], curățenia, economisirea, onestitatea și educația de bază. Consensul dintre istorici este că, dacă nu ar fi fost opera lui John și Charles Wesley, Anglia ar fi fost cufundată într-un echivalent al Revoluției Franceze (1789-1799).

O modalitate de a înțelege iudaismul hasidic este de a-l plasa în contextul mai larg al mișcării pietiste care a măturat Europa în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Într-adevăr, Aryeh Rubinstein afirmă că „Hasidismul este… o mișcare pietistă-mistică-revivalistă”. Având în vedere acest lucru, există trei principii principale (familiare studenților pietismului luteran) pe care hasidismul le subliniază: prioritatea emoției asupra intelectului [inima peste cap]; Imanența lui Dumnezeu [prezența reală a lui Dumnezeu]; și bucurie [sau iubire, bucurie și compasiune pentru această lume]. Hasidismul subliniază, de asemenea, ideea că toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu (am spune „preoția tuturor credincioșilor”) și că devotamentul sincer la rugăciune (o revoluție în viața de rugăciune) este de preferat studiului tradițional talmudic.

Această dihotomie – o condiție numită perud (adică separarea radicală dintre clasa învățată și oamenii de rând) – a fost una dintre temele principale ale primei cărți hasidice, Toledot Ya’akov Yosef (1780), a rabinului Jacob Joseph din Polonnoye. Pentru rabinul Jacob Joseph, perud a fost cea mai mare tragedie a epocii. În cartea sa, rabinul a lansat un atac usturator asupra depărtării și aroganței savanților și rabinilor evrei ortodocși. Amintește de Pia Desideria (1675) a lui Philip Jacob Spener, rabinul Jacob Joseph a acuzat că mândria intelectuală și vanitatea erau foarte comune în rândul clerului ortodox învățat. Rabinul Jacob Joseph a spus: „Predicile lor, care ar fi trebuit să arate oamenilor calea pe care ar trebui să o urmeze, au fost folosite în principal pentru a-și etala propria strălucire”.

Rabinul Jacob Joseph a adăugat: „Prea mulți cărturari au fost prea pasionați de bani, un păcat care i-a determinat să-i lingușească pe cei bogați. Ei au permis membrilor clasei conducătoare să acționeze după bunul plac, atâta timp cât propriile lor poziții erau sigure. Simțeau puține obligații față de oamenii de rând, față de care atitudinea lor era adesea una de dispreț.”

În Pia Desideria Spener acuză că clerul luteran din Germania, neglijând nevoile spirituale ale oamenilor de rând, „căută promovări [bani și statut], trece de la parohie la parohie și se angajează în tot felul de mașinațiuni [ecleziastice și politice] !”

BA’AL SHEM TOV

O altă modalitate de a înțelege hasidismul este să te concentrezi pe fondatorul mișcării. Mișcarea a început cu o figură sfântă ciudată numită Israel ben Eliezer (1700 – 1760). El este cunoscut ca „Ba’al Shem Tov [Maestrul Numelui Sacru]” sau „Besht (acronimul pentru „Ba’al Shem Tov”)”.

Viața lui Israel ben Eliezer este învăluită cu mister și împodobită de multe legende uimitoare [inclusiv vindecarea bolnavilor, exorcizarea demonilor, levitații, clarviziune, văzând pe Îngerul Morții plutind deasupra unui om aparent sănătos (care a murit chiar în noaptea aceea!) și resuscitarea unui copil!]. La fel ca Sf. Nicolae din Myra, Sf. Patrick, Sf. Gheorghe sau Sf. Francisc de Assisi, figura istoricului Israel ben Eliezer este aproape pierdută sub straturile de legende panegirice și elogistice care au crescut în jurul lui după moartea sa. . Până în prezent, este primul lider legendar, „Besht”, care trăiește în memoria Hasidică și încă informează spiritualitatea Hasidică de bază.

La fel ca Socrate și Iisus, Ba’al Shem Tov nu a lăsat scrieri. Cu toate acestea, există o vastă literatură de povești și legende hasidice despre viața și învățăturile lui Ba’al Shem Tov relatate de adepții săi devotați. Unul dintre adepții lui Besht a respectat o antologie de 230 de povestiri sau shevahim [„laude”] cu privire la viața și lucrările sale uimitoare [publicată în 1814]. Potrivit acestor povești, Israelul – născut din părinți săraci și în vârstă – a rămas orfan la o vârstă fragedă. A crescut în comunitatea evreiască din Okup din provincia Podolia din vestul Ucrainei. Era un copil visător, care abia a fost educat de comunitatea din școala ebraică locală. Astfel, este subînțeles că înțelepciunea sa spirituală vine direct de la Dumnezeu, nu din Tradiție, înțelepți sau din cărțile sfinte evreiești.

O legendă relatează că „La vârsta de 12 ani Israel a devenit un ajutor pentru un profesor de școală, adunând copiii din casele lor dimineața și luându-i înapoi seara. Pe drum le-a învățat imnurile sinagogii, pe care le cântau cu atâta entuziasm încât au pătruns în ceruri. Atunci, un Satan gelos a luat forma unui vârcolac și a pus copiii la fugă. Temându-se pentru viața copiilor lor, mamele lor au refuzat să-i trimită la școală a doua zi, dar Israel, amintindu-și ultimele cuvinte ale tatălui său – „că nu trebuie să se teamă de nimeni în afară de Dumnezeu” – a implorat pentru o altă șansă. Și când vârcolacul a apărut a doua oară, l-a învins cu o bâtă.” Înainte de a respinge această poveste ciudată hasidică, ar trebui să ne amintim propria legendă a lumii creștine despre Sf.

Într-o altă legendă, Ba’al Shem Tov sună foarte asemănător cu Isus. Isus își începe slujirea timpurie cu un post de 40 de zile în pustie [Marcu 1:12-13] și adesea este descris în Evanghelii ca fiind retras din mulțime în țară pentru a se ruga și a medita [de exemplu, Ioan 6:15] .

La vârsta de douăzeci de ani, însoțit de soția sa Hannah, Israel a intrat în izolare în Munții Carpați pentru a se pregăti pentru viitoarele sale sarcini. Viața lor împreună în pustie a fost una de mari lipsuri. Câțiva ani și-a câștigat existența săpând lut și var, pe care soția sa (care merită și 230 de laude!) le-a vândut în oraș. Dar aici, în natură, ca și Sfântul Francisc de Assisi (1181-1226), „a învățat limbajul fiarelor și al păsărilor, al plantelor și al copacilor”.

În același timp, de la țăranele locale, Israelul a învățat și proprietățile vindecătoare ale anumitor ierburi și ierburi [aproape în aceeași perioadă, piețiștii luterani de la Instituția Halle din Germania erau interesați să studieze și foloseau ierburile pentru vindecare. În plus, literatura pietistă tinde să fie împletită cu imagini horticole pământești (pământ și sol conectate) și „înflorite”. Astfel, în singurătatea munților, Besht a învățat să vindece pe bolnavi și să alunge spiritele rele și să scrie amulete.

La 36 de ani de naștere, Ba’al Shem Tov a coborât din munți pentru a se dezvălui ca ghid spiritual, vindecător și lider în orașul polono-ucrainean Miedzyboz. În timpul călătoriei sale, a alungat demonii și spiritele rele. Ba’al Shem Tov a predat în mare parte prin pilde care subliniau smerenia și puritatea inimii. Mesajul lui a fost unul de toleranță, umilință, compasiune și optimism. El a învățat că chiar și oamenii obișnuiți și analfabeti l-ar putea găsi pe Dumnezeu (din nou, un fel de concept evreiesc de „preoție a tuturor credincioșilor”).

La fel ca Isus și John Wesley, el a călătorit prin țară, propovăduind și predând direct oamenilor de rând [adică tocmai oamenii pe care ortodocșii îi disprețuiau și îi ignorau de obicei]. Cu personalitatea sa caldă și carismatică, el a predat „o credință vie” care a adus speranță oamenilor care au suferit persecuție, dezamăgire mesianică, neglijență spirituală și sărăcie extremă. Besht le-a explicat oamenilor că pentru a ajunge la Dumnezeu nu este nevoie de învățare tehnică sofisticată [cum păreau să învețe ortodocșii], ci că Dumnezeu poate fi găsit cu simplitate și sinceritate. Mai degrabă decât un ritual rece și formalist, Ba’al Shem Tov a subliniat rugăciunea spontană și extatică și închinarea lui Dumnezeu [Spener și Francke au cerut, de asemenea, reforma închinarii și accent sporit pe viața de rugăciune]. Pentru a găsi pe Dumnezeu tot ce este necesar, a susținut Besht, este o simplă rugăciune din inimă și sinceritate [din nou, aici Ba’al Shem Tov sună ca dorințele „din inimă” ale lui Spener și ale pietiștilor luterani]. Astfel, „el a învățat că devotamentul sincer, zelul și rugăciunile sincere sunt mai acceptate de Dumnezeu decât o mare învățătură”. El a adăugat că cel mai bine se poate sluji lui Dumnezeu și comunității „prin bucurie adânc înrădăcinată, mai degrabă decât prin solemnitate și intelectualism”.

Curând, pe măsură ce faima sa s-a răspândit, oamenii au început să-l caute pentru inspirație, sfat sau binecuvântare. Paul Johnson relatează că Ba’al Shem Tov era atât de faimos încât „oamenii veneau să-l vadă de la distanțe lungi”. Potrivit The New Jewish Encyclo-pedia, „Când oamenii erau tulburați, veneau la el pentru sfaturi bune, pentru binecuvântări și pentru promisiuni vesele de vremuri mai bune”. Ba’al Shem Tov le-a învățat, de asemenea, pe sutele de oameni care s-au adunat la el că prima datorie a unui evreu este să-L caute pe Dumnezeu și că Dumnezeu este în toate locurile și în toate lucrurile din univers.

O altă poveste binecunoscută dezvăluie multe despre gândirea interioară a lui Ba’al Shem Tov și mișcarea hasidică. Conform acestei povestiri, odată în Yom Kippur, Ba’al Shem Tov ținea o slujbă de rugăciune. Se opri brusc în mijlocul cântării sale.

Fața lui Besht părea tulburată și încordată. Pe măsură ce timpul trecea și congregația devine din ce în ce mai îngrijorată de întârzierea neobișnuită. Între timp, în fundul sinagogii stătea un simplu păstor. Neavând o educație religioasă, el este incapabil să citească sau să înțeleagă cuvintele ebraice ale rugăciunilor. Cu toate acestea, inima lui tânjea să se roage Tatălui său ceresc. În acest moment și-a scos fluierul de cioban din buzunar și a decis să se roage sub forma unei melodii. Când a sunat prima notă, adunarea surprinsă s-a întors și l-a redus la tăcere. Deodată, un zâmbet larg a luminat chipul lui Ba’al Shem Tov. El a reluat slujba și i-a adus o concluzie fericită (din nou, tema BUCURIA în viață și închinare!).

După slujbă, discipolii lui Besht s-au întrebat despre comportamentul său ciudat. Ba’al Shem Tov a răspuns: „În timpul slujbei am simțit că porțile cerului erau închise pentru rugăciunile noastre. Un an de nenorocire urma să fie decretat asupra poporului nostru. Am încercat să străpung, dar fără rezultat. Cu toate acestea, acea notă sinceră și sinceră pe care a emis-o păstorul a fost suficientă. Acea notă a străpuns toate porțile cerești. După aceea, toate rugăciunile noastre au fost lăsate să urmeze.”

Această poveste ilustrează o serie de învățături Hasidice esențiale:

În primul rând, că Maestrul sau zadik (discutat mai jos) are capacitatea de a acționa ca o punte între Dumnezeu și om. Ca o figură a lui Moise, zadik-ul Îl caută – și Îl vede – pe Dumnezeu când oamenii nu îl caută.

În al doilea rând, comportamentul fiecărei persoane, oricât de umil, poate avea o influență cosmică. Toți oamenii – chiar și păstorii umili – sunt importanți pentru Dumnezeu și joacă un rol vital în creația Sa.

În al treilea rând, că sinceritatea omului de rând este de preferat celei mai erudite și muncitoare burse. Savanții ar putea avea cunoștințe vaste și subtile, dar o inimă credincioasă și sinceră îl onorează pe Dumnezeu.

Și în al patrulea rând, un cântec fără cuvinte din inimă poate fi mai important pentru Dumnezeu decât un text liturgic corect și rigid cântat sau repetat cu sens sau sinceritate. Prin urmare, mulți Hasidim se închină și îl laudă pe Dumnezeu cu un cântec fericit fără cuvinte, „Ya, Ya, Ya…”

Deși sunt priviți ca un sfânt, este interesant de observat că Hasidimii vorbesc și despre marea umanitate a lui Ba’al Shem Tov. Adepții săi subliniază cu bucurie că Besht „era dependent de a-și fuma pipa”. Și, printre primii rabini hasidici, fumatul de pipă a devenit „un fel de ritual”. Oponenții mișcării Hasidice îl ridică în mod constant pe Ba’al Shem Tov și pe adepții săi pentru acest obicei.

Unul dintre discipolii lui Besht, rabinul Jacob Joseph din Polonne, a dezvoltat o definiție elaborată a relației dintre adeptul mistic (în pietism avem conceptul asociat de „Unire Mistică”) sau zadik [Johnson explică că un zaddik (sfânt) este un concept străvechi – reînviat de Ba’al Shem Tov – despre o „ființă umană superioară” cu o carisma specială de „aderare la Dumnezeu”. ]. Pentru adepții săi, zadik este cunoscut și ca „rebe”. „Rebe este privit ca scara dintre cer și pământ, contemplația sa mistică legându-l de Dumnezeu și preocuparea lui pentru oameni și conducerea iubirii, legându-l de pământ.” Alții au adăugat alte rafinamente și, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, astfel de rebe au apărut într-un număr de comunități evreiești poloneze, ucrainene și lituaniene.

Așa cum pietismul luteran a fost un corector pentru rece și ortodoxia formală dominantă a vremii, Hasidismul „a fost un corector pentru talmudismul excesiv de intelectual care dominase anterior evlavia evreiască din Europa de Est”. Elementele teologice cheie ale Hasidismului Beshtian includ primatul experienței spirituale subiective și interioare (deschiderea mișcării la acuzațiile de a fi „anti-intelectuală”), iluminarea spirituală profundă față de simplul studiu textual rațional și intelectual (din nou, inima peste cap), acces direct la zadik la comunitatea sa – și rolul său în revelarea semnificațiilor ascunse ale Torei și mitzvoth și prezența universală a lui Dumnezeu în mijlocul aparent banal și banal (precum pietismul radical, Hasidismul este aproape panteist) .

Paul Johnson scrie că „Besht-ul a învățat că, pentru a intra într-o [o relație sau unire cu Dumnezeu], omul trebuie să-și anihileze personalitatea și să devină nimic (sună ca misticismul budist). El creează astfel un vid, care este umplut de un fel de ființă supremă, care acționează și vorbește în numele lui. Când cuvintele cărții de rugăciuni se estompează și se contopesc într-un singur punct, se produce transformarea, omul încetează activitatea umană și, în loc ca omul să-și trimită cuvintele, ele sunt coborâte în gura lui. Gura continuă să vorbească, dar spiritul furnizează gândurile. Besht a spus: „Las gura să spună orice vrea să spună”. Succesorul său, lider în a doua generație a Hasidismului, Dov Baer, ​​a explicat că puterea spirituală care a făcut posibilă această posesie divină a apărut deoarece Tora și Dumnezeu erau de fapt una, iar energia divină, așa cum spunea, era stocată în literele cărții. Un act de succes de rugăciune contemplativă a eliberat această putere.”

Hasidimii disprețuiau sinagogile formale dominate de ortodocși. Spre deosebire de ortodocși, ceremoniile hasidice și slujbele de cult au devenit adesea treburi foarte zgomotoase. Aveau propriile lor shtiblekb sau case de rugăciune. Aici hasidimii s-au adunat în hainele lor rustice și pălării late de blană. Spre deosebire de pietiști, hasidimii fumau sau beau adesea la aceste adunări religioase. Când s-au rugat – de multe ori cu glasul lor – se legănau și băteau din palme (ca mișcarea carismatică americană sau bisericile afro-americane). Au cântat melodia lor fără cuvinte numită niggun și, ca Shakers, au dansat cu bucurie plină de spirit. Ei aveau propriile lor rugăciuni speciale neortodoxe, adică un amestec de laudă din inimă, așkenazi polonezi și sefardi luriac. La fel ca mulți piețiști europeni, Hasidimii erau țărani săraci, rurali și aspri. Ei au șocat sistemul evreiesc, mai ales când practicile lor s-au răspândit rapid în Polonia și în Lituania. Ei au fost acuzați de șabbeteanism secret [fasul fals mesia], iar din partea ortodocșilor s-au făcut apeluri furioase pentru suprimarea lor.

Principalii adepți ai lui Besht au devenit, la vremea potrivită, zaddikim în sine. După o luptă prelungită împotriva oponenților lor ortodocși, au înființat o puternică mișcare de contracultură. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Hasidimii au devenit forma dominantă a iudaismului în multe părți ale Poloniei, Ucrainei și Rusiei. Oamenii de rând au fost atrași de liderii carismatici ai mișcării și de atracția emoțională și spirituală a mesajului lor, care a subliniat bucuria, credința și rugăciunea extatică, însoțite de cântec și dans. Această dominație a apărut prin conectarea și înrădăcinarea în viața oamenilor de rând, folosind o liturghie modificată mai puțin formală, permițând ore flexibile pentru rugăciune, încorporând propriile lor ritualuri de grup și practici extatice în practica religioasă, şi insistând asupra autorităţii exclusive a propriei lor conduceri religioase carismatice. Prin urmare, Hasidim ca sectă a rămas o formă distinctivă față și împotriva iudaismului ortodox cu care împărtășeau multe credințe de bază.

OPOZIȚIA HASIDIMILOR

Asemenea pietismului luteran, Hasidismul s-a întâlnit cu o opoziție aspră și amară din partea instituției ortodoxe.

În Germania, instituția luterană ortodoxă autoritară a reacționat puternic împotriva atacurilor lui Spener și ale pietiștilor. De exemplu, Paul Tillich scrie că un campion ortodox al perioadei a scris o carte numită, Malum Pietiscum („Răul pietistic”).

Centrul opoziției hasidice la sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost Vilna, Lituania. La acea vreme, din cauza importanței sale ca centru al culturii evreiești și al studiului talmudic, Vilna era considerată „Ierusalimul Lituaniei”. Grupul ortodox care a luptat și s-a opus mișcării hasidice a devenit cunoscut sub numele de Mitnagdim.

La acea vreme, Vilna era orașul principal al studiului tradițional al Torei (yeshiva, seminar). O campanie împotriva hasidimilor a fost condusă de clarul Elijah ben Solomon Zalman (1720-97), cunoscut și sub numele de Gaon (ebraică pentru „marele savant”) din Vilna. La vârsta de 20 de ani, Elijah ben Solomon Zalman era deja faimos ca o mare autoritate talmudică. Chiar și la această vârstă fragedă, mulți rabini de seamă i-au căutat consiliul.

Paul Johnson scrie că „În Elijah ben Solomon Zalman, gaonul din Vilna, primii hasidici și-au găsit un inamic dedicat. Gaonul, chiar și după standardele copiilor minune evrei, a fost un copil spectaculos. El ținuse o omilie în sinagoga din Vilna la vârsta de șase ani. Cunoștințele sale seculare, precum și cele religioase erau extraordinare [El a susținut chiar și studiul astronomiei, matematicii și geografiei (noua știință a zilei) pentru o înțelegere mai bună a documentelor evreiești antice]. Când căsătoria la 18 ani i-a adus mijloace independente, și-a cumpărat o casă mică în afara Vilnei și s-a concentrat în întregime pe studiu. Fiii lui au spus că nu a dormit niciodată mai mult de două ore pe zi, nici mai mult de jumătate de oră o dată. Pentru a elimina distragerile, a închis obloanele chiar și în timpul zilei și a studiat la lumina lumânărilor.”

Johnson adaugă că rabinul Elijah ben Solomon Zalman „a considerat Hasidismul ca pe un scandal. Pretențiile sale de extaz, miracole și viziuni erau… toate minciuni și iluzii.” În plus, Gaon credea că însuși conceptul de zadik –central pentru mișcarea Hasidic- este idolatria [cultul creaturilor]. Și cel mai rău dintre toate, noua teorie hasidică a rugăciunii (inclusiv rugăciunea în idiș „vulgar”!) a fost un substitut și un afront la erudiția ebraică „fie-totul și sfârșitul iudaismului”.

Prin urmare, conduși de lideri ortodocși bine respectați și puternici, cum ar fi Gaonul din Vilna, au fost emise interdicții, incendii de cărți și excomunicații împotriva hasidismului în 1772 și din nou în 1781, 1784 și 1796. Alți evrei au primit ordin să nu se căsătorească, pentru a ajuta la înmormântare sau chiar pentru a împărți mâncare sau băutură cu „secta eretică”. Disputa a devenit atât de amară încât marele rabin Ilie a declarat odată că, „dacă aș avea puterea, aș pedepsi acești necredincioși, așa cum închinătorii lui Ba’al au fost pedepsiți din vechime [Ilie biblic i-a măcelărit pe profeții lui Ba’al!]. ” Uneori, scrie Scheindlin, atât Hasidimii, cât și ortodocșii „se denunțau reciproc autorităților guvernamentale (adică creștine)”.

Astfel, „conducerea non-hasidică stabilită”, explică Gershon David Hundert, „s-a opus accentul pus pe experiență mai degrabă decât pe studiu, la cultul zaddikului, la orgoliul maselor care s-au comportat ca misticii și la cei aparent lipsiți de minte. Mai practic, au existat obiecții la înființarea de către Hasidim a propriilor săli de rugăciune, care i-au îndepărtat oarecum de sub controlul comunității, și la metoda Hasidică de sacrificare a animalelor, ceea ce însemna că ei eludau impozit comunal pe carne”.

La fel ca persecuțiile Bisericii Creștine Vechiului, cu cât ortodocșii atacau, ridiculizau și încercau să-i suprime pe Hasidim, cu atât mișcarea părea să se răspândească mai mult. Până la începutul secolului al XIX-lea, mai mult de jumătate dintre evreii din Europa de Est s-au identificat cu Hasidism. Și mișcarea a continuat să crească. Până în anii 1830, Hasidismul a oferit un mod de viață viabil pentru majoritatea evreilor din Ucraina, Galiția (sudul Poloniei) și centrul Poloniei și unui număr mare de evrei din Belarus-Lituania și Ungaria.

În același timp, este interesant de observat că hasidismul nu a prins niciodată rădăcini în Europa de Vest. Din nou, Hasidismul a fost o mișcare populară contra-culturală și entuziastă, care a îmbogățit viețile poporului evreu ca grup, separându-i de vecinii lor creștini prin limbă, cultură, religie și stare civilă. În schimb, evreii din Europa de Vest de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și al secolului al XIX-lea – influențați de Revoluția Franceză (1789-1799) și Napoleon – au avut tendința de a-și concentra eforturile pe integrarea culturală, socială și civică în societățile industriale emergente din Anglia, Franța și Germania. Până la șocanta afacere Dreyfus din Franța (c. 1893), aceste societăți păreau să ofere cea mai bună speranță de egalitate pentru mulți evrei.

După îndelungata luptă împotriva mitnagdim (ortodocșilor), hasidismul s-a așezat încet și și-a creat propriile structuri sociale unice. Acestea au inclus o serie de rebe concurente. A evoluat un sistem elaborat de succesiune dinastică, un ginere sau ginere al fiecărui rebe moștenind conducerea curții. Rebe a combinat autoritatea politică cu cea religioasă. Cercul de adepți care s-a adunat în jurul fiecărui rebe a ajuns să fie cunoscut sub numele de hoyf, [idiș pentru „curte” sau „curte”]. Aceste comunități strâns unite s-au dezvoltat adesea în instituții sociale complet autosuficiente. Centrat în jurul casei rebe și a bedmedresh [casa de studiu și rugăciune], fiecare curte avea propriile sale artizani, depozitari și funcționari religioși, școli și și-a dezvoltat propriile tradiții orale și muzicale.

De-a lungul timpului, pe măsură ce numărul de hoyf concurente s-a înmulțit, au fost înființate tribunale în orașe și sate împrăștiate în Europa Centrală și de Est. Numeroasele curți diferite și rebe-urile lor sunt cunoscute după numele orașului din care au provenit. Astfel, în SUA, Bobov a venit orașul Bobova din Polonia (Galicia); Satmarul din Satu Mar în Ungaria de astăzi; Belz din Polonia; iar Lubavitch din Rusia.

Prin urmare, hasidismul nu este o confesiune, ci un stil de viață și o ideologie religioasă atotcuprinzătoare. Astăzi, mișcarea este exprimată – și încă mai trăiește – într-o varietate de moduri de către adepții diverselor „curți (sau secte)”. În Brooklyn, astăzi, sunt reprezentate peste șaizeci de instanțe. Cele mai multe dintre acestea sunt foarte mici, unele cuprinzând doar o mână de familii. Marea majoritate a Hasidimului american aparțin uneia dintre cele douăzeci de tribunale principale supraviețuitoare. Unele dintre cele mai cunoscute tribunale sunt (în ordine alfabetică): Amshinov, Alecsander, Belzer, Bobover, Bostoner, Boyaner, Breslov, Ger (Gur), Karlin-Stoliner, Kloisenberger, Lubovicher (Chabad), Modziter, Muncatz, Radziner, Satmar , Skvirer, Slonimer, Tauscher, Vizhnitzer etc., etc., etc.

LUBAVICHER HASIDIM

Chabad-Lubavitch, din satul bieloruș „Lubavich”, este în prezent cea mai mare și cu cea mai rapidă creștere a instanței sau grupului hasidic. Ei cresc pentru că – spre deosebire de majoritatea celorlalte grupuri evreiești – îi caută în mod agresiv pe evrei neobservanți și îi invită înapoi în stâlp. Ramura Chabad a Hasidismului a fost fondată de primul Rebbe Shneur Zalman din Lyady (1745-1813) – cunoscut și sub numele de „Maimonidele Hasidismului”. Sediul lor mondial [Vaticanul Lubavitcher!] este în prezent situat la 770 Eastern Parkway în Crown Heights, Brooklyn.

Ultimul Rabin Chabad-Lubavitcher –a fost al șaptelea din dinastie – a fost marele rabin Menachem Mendel Schneersohn. Rebbe Schneersohn a fost un om remarcabil. S-a născut în orașul ucrainean-rus Nikolaev la 14 aprilie 1902. Rebbe și-a petrecut tinerețea luptând pentru supraviețuire și ajutându-și evreii să supraviețuiască în ultimii ani ai Rusiei țariste pline de pogrom. Apoi, în anii 1920, Menachem Schneersohn a lucrat cu viitorul său socru [al șaselea Rebbe Lubavitcher Joseph Isaac Schneersohn (1880-1950)] luptând în subteran împotriva brutalelor încercări staliniste de a eradica toată viața evreiască din Imperiul Sovietic.

La scurt timp după căsătoria sa [cu cea de-a doua fiică a Președintelui Rabbi], Menachem și soția sa Rebbetzin Chaya Mushka Schneerson (d. 1988) s-au mutat la Berlin. Aici viitorul Rabbi s-a înscris la Universitatea din Berlin și a urmat cursuri de filozofie și matematică. Când Hitler și naziștii au ajuns la putere în 1933, Rebbe și Rebbetzin s-au mutat la Paris. Aici, până în 1938, Rabbi și-a continuat studiile la Sorbona și la un colegiu de inginerie parizian. Cu toate acestea, în timp ce a urmat studii științifice și de inginerie, ocupația principală a Rabbiului a continuat să fie cufundarea sa totală în studiul Torei.

În 1941, Menachem și soția sa [și al șaselea Lubavitcher Rebbe Joseph Isaac Schneersohn] au scăpat din Europa ocupată de naziști și s-au stabilit în Brooklyn, New York. Astfel, s-a stabilit o legătură între lumea veche a satului bielorus Lubavich și Statele Unite. Rebbe Joseph Isaac Schneersohn a murit în 1950. Un an mai târziu, înclinându-se în fața cererilor poporului, Menachem Mendel Schneersohn a devenit al șaptelea Rabbi Chabad-Lubavitcher. De la Crown Heights, timp de aproape 50 de ani, Rebbe a lucrat pentru a reînvia și transforma viața evreiască în fiecare colț al globului. În următoarele patru decenii, el a folosit mijloace moderne de comunicare pentru un program masiv de sensibilizare a evreilor din Statele Unite, Israel și alte țări, îndemnându-i să se întoarcă la tradițiile tradiționale ale credinței lor.

Este, de asemenea, interesant – și surprinzător – de observat că în anii săi de conducere, Rabbi a abordat legătura credință/știință la o varietate de niveluri. În ceea ce privește contradicția percepută între credință și știință, Rabbi a respins abordarea „apologetică” care a reinterpretat pasaje biblice și alte articole de credință, pentru a se potrivi mai bine cu teoria științifică predominantă. În schimb, cu viziunea asupra lumii holistică, aproape panteistă, Rebbe a învățat că credința și știința sunt complimente, nu contradicții.

Într-un alt eseu, „Despre esența șasidismului”, Rebbe afirmă: „Tora are patru niveluri principale de interpretare: pshat, sensul simplu; remez, sensul sugerat, intimat; drush, sensul omiletic, expus; și sod, sensul ezoteric. Fiecare definește și exprimă Lumina Divină Infinită conținută în Tora în maniera sa particulară. Învățăturile hasidismului, însă, nu sunt delimitate și definite de nicio formă. Hassidismul include toate cele patru dimensiuni ale Torei, le transcende, le unește și dă viață fiecăruia dintre ele.”

Din acest pasaj noi, ca creștini occidentali, ne-am întors din nou pe un teritoriu familiar. Ne reamintesc de metoda dublă de interpretare a Scripturii, așa cum este predată de scolasticii din Evul Mediu; 1.) Literalul; 2.) cel alegoric (sens tipologic sau profetic ascuns); 3.) Anagoglicul (sensul escatologic); și 4.) Tropologic (învățătura morală sau a modului de viață).

Lubavitcher Rebbe Menachem Mendel Schneerson a murit pe 12 iunie 1994. De atunci, mișcarea a fost fără un mare rabin pentru prima dată în 230 de ani. Rabinul a condus mișcarea timp de 44 de ani și, din moment ce nu a avut copii, nu există perspective pentru un succesor. Odată cu moartea sa, mișcarea – care continuă să crească – a trebuit să se adapteze la viața fără el.

Poate că Hasidiumul Lubavitcher se va dezvolta acum ca și grupul mai mic de Hasidic Breslov. Curtea din Breslov a fost fondată de rabinul Nachman din Breslov (1772-1810), strănepotul lui Ba’al Shem Tov, fondatorul Hasidismului. Breslov este situat în Ucraina. Deși Rebbe Nachman a murit în urmă cu aproape 200 de ani, el este încă considerat a fi liderul mișcării prin îndrumarea cărților și poveștilor sale. Până în ziua de azi, Hasidimii Breslover nu au un „Rebbe în carne și oase”. Fiecare Hasid este liber să meargă la orice ghid sau profesor evreu cu care se simte confortabil.

CONCLUZIE

Poate că cele mai mari contribuții ale mișcării hasidice la lumea culturală sunt celebrele lor legende și povești. Poveștile hasidice oferă lumii o ușă intrigantă și memorabilă într-o lume complexă a gândirii hasidice, teme religioase și umor. Bazându-se pe această tradiție bogată, mișcarea hasidică continuă să inspire scriitori, gânditori și filozofi interesanți care scriu lucrări despre etică, ficțiune și misticism. Acești scriitori se bazează pe puterea simplă, caracterul mistic și pe tradiția vechilor povești și concepte hasidice. Unii dintre acești scriitori evrei Hasidic și non-Hasidic, inclusiv Martin Buber [Originea și semnificația Hasidismului (1960; repr. 1988)]; YL Peretz, Sholem Aleichem, Isaac Bashevis Singer [Hasidism (1973)]; Bernard Malamud și Eli Wiesel [Souls on Fire (1972; repr. 1993)]; Harry M. Rabinowicz [Hasidism (1988)]; și Rivka Schatz-Uffenheimer [Hasidism as Mysticism, trad. de J. Chipman (1993)]. Renumiti pentru înțelepciunea și inteligența lor deosebită, acești scriitori au ajutat la popularizarea ideilor hasidice în lumea non-hasidică.

Hasidismul continuă să dețină loialitatea unor segmente semnificative ale evreilor din Europa de Est și din noua diasporă. Rebbes continuă să exercite o influență considerabilă în rândul sutelor de mii de adepți. Este ironic să observăm că, în secolul al XVIII-lea, Hasidismul a fost văzut ca o amenințare radicală la adresa ortodoxiei. Acum, la începutul secolului al XXI-lea, mișcarea a devenit un bastion al tradiției evreiești și al ortodoxiei în sine. În ciuda aparentului conflict cu lumea seculară post-modernă; o serie de noi mișcări religioase și sociale – inclusiv educația laică; tehnologie avansata; ateism; materialism; Shoah; Sionismul; ascensiunea și căderea marxist-leninismului (1917-1991); și imigrația în masă după cel de-al Doilea Război Mondial în Lumea Nouă – mișcarea hasidică continuă să supraviețuiască și chiar să prospere. În fața superficialității, cruzimii,

În metodologia lui Max Weber –aplicată studiului filosofiei religiei [religii comparate]– folosim Wertfreiheit [metoda etică sau neutră în valoare sau fără valoare] și ne străduim spre Verstehen [înțelegere profundă]. Având în vedere acest lucru, noi luteranii (cu rădăcini pietiste aproape uitate) putem avea un respect profund pentru frumusețea și misterul mișcării hasidice. Și, având asemănările istorice, filozofice și teologice cu pietismul, Hasidismul nu este atât de străin pe cât am fi presupus mai întâi. Într-adevăr, lumea este un loc mai uman datorită acestor oameni minunați și interesanți.

BIBLIOGRAFIE

Cairns, Earle E. Creștinismul de-a lungul secolelor. Grand Rapids: Editura Zondervan, 1978.

Carroll, James. Sabia lui Constantin: Biserica și evreii. New York: Houghton Mifflin, 2001.

Revista de Istorie Creștină. „Pietism (problema).” Carol Stream IL: Editura Christianity Today, 1986. Ediție electronică. Publicat în formă electronică de Logos Research Systems, 1996.

Revista de Istorie Creștină. „John Wesley (număr).” Carol Stream IL: Editura Christianity Today, 1983. Ediție electronică. Publicat în formă electronică de Logos Research Systems, 1996.

Clouse, Robert G. The Church in the Age of Orthodoxy and the Enlightenment: Consolidation and Challenge 1600 to 1800. St. Louis: Editura Concordia, 1980.

Erb, Peter C., editor. Pietiști: Scrieri alese. New York: The Paulist Press, Library of Spiritual Classics, 1983.

Giddens, Anthony. Capitalismul și teoria socială modernă: o analiză a scrierilor lui Marx, Durkheim și Max Weber. Cambridge, Marea Britanie: Cambridge University Press, 1971.

Enciclopedia HarperCollins a catolicismului. Richard P. McBrien, editor. San Francisco: HaprerCollins Publishers, 1995.

Hundert, Gershon David. Essential Papers on Hasidism: Origins to Present, (Lucrări esențiale despre studiile evreiești). New York: New York University Press, 1991.

Enciclopedia Internațională Evreiască. Ben Isaacson și Deborah Wigoder, editori. Englewood Cliffs, NJ, 1973.

Johnson, Paul. Istoria evreilor. New York: Harper & Row, 1987.

Noua Enciclopedie Evreiască. Editat de David Bridger. New York: Behrman House, 1962.

Ramm, Bernard. Interpretarea biblică protestantă. Grand Rapids: Baker Book House, 1970.

Rubinstein, Aryeh. Istoria populară a civilizației evreiești: Hasidism. New York: Leon Amiel Publisher, 1975.

Schiffman, Lawrence H. Recuperarea sulurilor de la Marea Moartă: adevărata lor semnificație pentru iudaism și creștinism. New York: Doubleday, The Anchor Bible Reference Library, 1994.

Scheindlin, Raymond P. O scurtă istorie a poporului evreu: de la vremurile legendare la statulitatea modernă. New York: Macmillan, 1998.

Smith, David L. A Handbook of Contemporary Theology: Tracing Trends and Discerning Directions in Today’s Theological Landscape. Wheaton, Illinois: BridgePoint Books, o amprentă a lui Victor Books, 1992.

Spener, Philip Jacob. Pia Desideria. Philadelphia: Fortress Press, 1964.

Tillich, Paul. O istorie a gândirii creștine: de la originile sale iudaice și elenistice până la existențialism. New York: Simon & Schuster, 1968.

[Nota editorilor: Lucrarea pastorului Isaacs este foarte notată de subsol din Bibliografia citată mai sus, dar spațiul nu ne-a permis să includem notele de subsol în copia taretă a ELCM Quarterly. Dacă cineva dorește să primească o copie a lucrării cu note de subsol, vă rugăm să contactați

Pastor Mark Isaacs la
371 Wurtemburg Road,
Rhinebeck, New York 12572]

Acesta a fost textul analizei, arăt acum cele două motive care m-au făcut să-l public acum.

1. Avem o prietenă de familie, carismatică, medic de profesie și diagnosticată cu cancer, e în tratament. Vine des la noi. Avem discuții lungi. Ultima dată am pronunțat în dialog termenul „boala ta”. Mi-a răspuns foarte serios: „eu nu folosesc acest cuvânt, „boală””, și a adăugat câteva slogane carismatice, cum că „a nimicit boala” și că ea nici nu rostește termenul, etc. E medic. Am luat-o încet, cu binișorul, i-am dat timp să-mi explice și mi-a repetat mantre din cărți carismatice citite de mine acum 30 de ani, cărți cu care n-am votat nici atunci, nici acum nu votez. I-am arătat frumos din Biblie cum apostolul Pavel a folosit cuvântul „boală” la Timotei, „din pricina deselor tale îmbolnăviri”, și la alții. N-am avut succes, mi-am dat seama că creștinismul ei e deasupra Bibliei sau că își umple găleata minții și din alte izvoare. I-am arătat acest lucru, dar nu am reușit s-o clintesc, nu era deranjată că avea credințe nebiblice.

2. Uluiala lui Trump, dintr-un interviu dat azi-vară unui ziarist, dar publicat abia acum:
https://twitter.com/i/status/1471821911827091459 când a afirmat:
-„creștinii evanghelici iubesc mai mult Israelul decât evreii în țara asta USA” și
-„evreilor din USA ori nu le place de Israel, ori nu le pasă de Israel.”
Dacă Trump ar fi cunoscut și crezut profețiile, n-ar fi fost uluit. Evreii din America, mare parte hasidimi, nu iubesc ideea de „stat Israel” și chiar nu le pasă de Israel, așa că socoteala lui Trump, că dacă va face bine Israelului o să fie sprijinit de evreii americani, n-a ieșit. Trump chiar e supărat pe patronii de la NY Times (evrei) că nu l-au sprijinit la alegeri.

Poate cineva va zice ce legătură pot să aibă astfel de analize cu viața creștină, cu așteptarea Domnului Isus? Eu cred că au și mare. Un creștin trebuie să umble cu ochii deschiși(2 Petru 1:9), adică să vadă în față, să (re)cunoască drumul cel puțin cât să nu se-mpiedice și să-l țină drept. Când ai ochii deschiși vezi drumul, dar vezi și ce ține de drum: semne și marcaje îndeosebi. Evreii nu sunt drumul nostru, sunt semnele de pe drumul nostru. Cele mai mult de avertizare, nu de urmat. Așa că alunecarea carismatică spre extaz, înrudită după cum se vede cu hasidismul evreiesc, ar trebui să aibă în limbajul semnelor de circulație un semn de interzis, pentru cei ce văd, desigur.
Speranța noastră nu ne înflăcărează datorită unei emoții religioase fără noimă, ci încadrați fiind de amănuntele Planului luI Dumnezeu, cunoscând părțile împlinite ale acestuia, așteptându-le împlinirea celorlalte, știm sigur ce va urma. Această credință sigură e cu totul diferită de o emoție pentru care nu dai nici „o liturghie”, vorba unui rege. Adică nu lași liturghia. Pentru credință se moare, aceste forme de pietism însă s-au adaptat fiecărui călău, că de aia-s multe.




Interviuri cu pietre. Muzeul Pergamon, Berlin

16 decembrie 2021

Unii farisei din norod au zis lui Isus: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!”  Şi El a răspuns: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga”. Luca 19:39-40
Am ajuns din nou la Berlin, miercuri 1 Decembrie 2021, după cinci ani, în speranța că așa cum am scris atunci, vom putea vedea Altarul din Pergam, scaunul Satanei. Dar să fac o introducere….
De-a lungul scurtei istorii a omenirii de după potop (mai puțin de 4500 de ani), oamenii mari ai lumii, regii și împărații au căutat să-și lase imprimată în pietre amintirea trecerii lor prin lume, a faptelor lor. Și-au făcut statui, și-au descris bătăliile, au construit palate și cetăți și și-au lăsat semnăturile pe ele.
Aceste pietre, statui sau însemnări au fost descoperite după 2-3 milenii și acum sunt expuse în muzee, de unde ne „vorbesc”, ne strigă.
Una din replicile pe care toate muzeele le repetă tăcut este că „ISTORIA E SCURTĂ”, că n-are miliarde de ani, nici milioane, nici sute de mii, nici zeci de mii, are doar mii, doar câteva mii, puține. De la creație. Restul e invenție și imaginație, minciuni inventate de ateii care l-au scos pe Dumnezeu din conștiință și vor să-l scoată și din istorie, și să ne învețe și pe copiii noștri așa.
De ce le repetă tăcut?
Pentru că niciun muzeu din lume nu are nici o mărturie scrisă mai veche de 4300 de ani. Și muzeele tac despre asta. Dar toate muzeele lumii urlă despre milioane de ani presupuse, milioane fără dovezi, fără pietre.
Iar mărturiile scrise din muzee sunt tot acelea din cartea Geneza, sau Exod, sau Împărați,sau Cronici,din Biblie.
Când am văzut la intrare că altarul nu s-a deschis în 2019 așa cum s-a promis, soția a renunțat să mai intre, fusese odată. Am intrat eu cu gând să dau timp, mai ales că știam că sunt puține săli, puține exponate și acum că altarul nu e deschis, aveam și mai mult timp.

La intrare am dat de Hadad, zeul vremii (al ploii).
Mi-am amintit imediat:”„Aşa vorbeşte Ben-Hadad” 1 Împărați 20:5
Ben-Hadad, fiul lui Hadad, fiul zeului ploii, un mod uzual de a pune nume în antichitate.


E mare, mai mare decât mărimea naturală….și avea pe poala hainei inscripția unde-i apare numele.
Ben-Hadad era pe vrema lui Ahab, dar mai avem un Hadadezer și chiar numele Hadad în Biblie.

Mai încolo puțin o altă mărturie biblică: Salmanasar.
E împăratul asirian care a dus în robie cele 10 seminții care se rătăciseră de la Calea Domnului, apucând pe Calea lui Ieroboam. Asiria, nuiaua nuiaua Domnului, ridicat ca să doboare și să fie doborât.
În al patrulea an al împăratului Ezechia, care era al şaptelea an al lui Osea, fiul lui Ela, împăratul lui Israel, Salmanasar, împăratul Asiriei, s-a suit împotriva Samariei şi a împresurat-o.” 2 Împărați 18:9
O balama de poartă realizată din bazalt, probabil din cetatea sau palatul lui Salmanasar, strigă peste veacuri că Biblia este adevărată:


(În gaura pietrei stătea un suport de bronz care susținea grinda de lemn verticală a porții.)
Dar totuși ceva e diferit, e alt Salmanasar, de mai demult, din secolul 13, Salmanasar al nostru, de pe vremea lui Osea, îi purta numele. Asirieni amândoi. Isaia a scris mult despre Asiria, împreună cu Egiptul, cele două mari împărății chiar dinainte de „capul de aur”, de Babilon, de vremea neamurilor.

Mai încolo am dat de alt nume biblic: Esar-Hadon.
Fiul lui Sanherib, cel care la încercarea de cucerire a Ierusalimului, a pierdut într-o singură noapte 185000 de soldați. Doctorii numesc aceste decese prin epidemii: mie la mie. Observați că scrie ” a ieşit îngerul Domnului şi a ucis în tabăra asirienilor o sută optzeci şi cinci de mii de oameni…„. 2 Împărați 19:35 Evident a fost o epidemie fulgerătoare.
După Sanherib apare Esar Hadon în istorie, fiul lui Sanherib: „Şi, în locul lui, a domnit fiul său Esar-Hadon.” v.37
Apropo de epidemii, e pandemie, toată lumea în muzeu e cu mască, iar controlul pașaportului verde s-a făcut de două ori la intrare, împreună cu buletinul. Că tot personalul de control era indian, e alt subiect, mai târziu am aflat că sunt de fapt pakistanezi.
Să ne întoarcem la Esar-Hadon:


E împăratul care a adus pe samariteni în locul evreilor deportați: „…şi noi chemăm ca şi voi pe Dumnezeul vostru şi-I aducem jertfe din vremea lui EsarHadon, împăratul Asiriei, care ne-a adus aici.” Ezra 4:2 Isaia scrie mult despre asirieni, că au fost ridicați de Dumnezeu ca să pedepsească un popor care a beneficiat de binecuvântări, dar a fost neascultător. Scrie și că asirienii vor sfârși rău.
Pe hainele statuilor strigă „faptele” celui înfățișat, aici o altă statuie a lui Esar-Hadon, descriind victoria asupra Egiptului, dar apar alte două nume din Biblie: Ramses și Nebucadnețar.


Puțin mai încolo, un alt personaj menționat în Biblie: Sargon: „În anul când a venit Tartan la Asdod, trimis de Sargon, împăratul Asiriei, să bată Asdodul şi l-a luat,…” Isaia 20:1

Iată-l și pe Sargon.


Corespunde cu Biblia tot: anii, numele, faptele, victoriile, cuceririle, tot. Dar Biblia spune mult mai mult, spune logica pentru care aceste lucruri s-au întâmplat. Iar despre unii, Dumnezeu a vorbit la viitor, au fost profețiți.
Mai întâlnim în muzeu stâlpul cronologic al lui Sanherib, tatăl lui Esar-Hadon, despre care am scris mai sus.

despre stâlpii ăștia am scris acum 5 ani, era un mod de a măsura timpul după potop: „…în anul cutare al împăratului cutare…„. Și ca să se știe cât a domnit fiecare, erau două șiruri de stâlpi cronologici în Asur, care acoperă o distanță de 800 de ani, de la 1400 la 600.

„În antichitate, monumente de piatră de diferite mărimi erau aranjate pe două rânduri în afara orașului vechi Asur. Ele arătau numele și titlurile demnitarilor Asirieni ai statului, care dețineau postul de „limu” (funcționar public anual). Calendarul asirian folosea acest sistem ai funcționarilor care urmează an de an pentru cronologie (calendar). Regele însuși putea ocupa acest post în primul an al domniei lui. Succesiunea acestor eponime era de asemenea „tipărită” pe tăblițe de lut. Acest „calendar” acoperă perioada dintre 1400 și 630 îH. …”

Acesta este stâlpul cronologic al lui Sanherib:

Am căutat o imagine despre care am scris acum 5 ani, asta, care arată într-o reproducere făcută de Walter Andrae, arheologul care a descoperit Assurul, cam cum era piața „cronologică” din spațiul deschis dinaintea porții”, o altă numire biblică:

Nu mai era imaginea, fiind probabil acoperită de niște reclame la noul muzeu Panorama Pergamon (urmează postare), poza e de acum 5 ani.

Apoi am intrat în sala porții Iștar. De fapt o reconstituire la scară mai mică.

Deja ne apropiem mai mult de zilele noastre, trecem de la Asiria la Babilon.
Să nu credeți că a fost descoperită așa cum o vedeți, s-au scos din moloz sute de lăzi de cioburi care arătau astfel:

Câteva repere, imaginația și flerul restauratorilor au completat opera. Leii sunt autentici, au fost descoperite suficiente piese de puzzle (cărămidă smălțuită) pentru a completa destui lei.

Dar unde scrie de Nebucadnețar? Scrie:

Text tradus de aici:

Mai sunt în muzeu mostre din codul lui Hammurabi, o descriere a cetății Assur din Biblie, etc.
După acest salt în timp, de la Asiria la Babilon, ultima cameră a muzeului păstrează fațada unui templu din Milet, Asia Mică și chiar o machetă a portului Milet realizată după descoperirile arheologice de acolo. Mi-am amintit imediat: „am îngenuncheat pe mal și ne-am rugat…” Fapte 21:5. Aici:

Din sala cu templul din Milet, o ușă a muzeului dă spre „locul unde locuiește Satana”, altarul din Pergam, în forma unui tron imens, lucruri despre care am mai scris și eu, și alții.
Pe ușa (închisă) este un monitor care prezintă imagini despre cum va fi altarul într-un viitor tot mai îndepărtat.

Am ieșit din muzeu spre seară, am trecut podul și și am mers pe jos câteva sute de metri, înconjurând muzeul care are și el forma scaunului satanic…

…. până la celălalt muzeu: Panorama,

unde am avut mai puțin timp, deși ar fi meritat stat, mi s-a descărcat bateria la telefon și probabil voi scrie în altă postare astea.

Concluzii după vizitarea muzeului.
E mai important nu ce este expus, ci ce nu este.
Ca și la om, ce nu spune e sigur, ce spune poate fi și minciună.
Ce nu spun muzeele?
Cu siguranță și verificat, nu au cum să prezinte obiecte sau mai ales inscripții datate sigur mai vechi de potop, adică mai vechi de aproximativ 4300 de ani, iar această tăcere a lor este amplificată de puterea strigătului pietrelor expuse, toate datate conform Bibliei.
Deci Biblia este adevărată, asta strigă exponatele din muzee.
Profețiile sunt adevărate.
Viitorul este sigur pentru cei drepți și îngrozitor pentru cei nedrepți.
Asta strigă pietrele în timp ce „farisei din norod” ceartă pe cei ce-L mărturisesc pe Isus și planul Lui.
Noi trăim acum o vreme profețită când mulți vestitori tac și multe pietre dezgropate de prin șantiere arheologice strigă mărturiile lui Dumnezeu.
V-am dus cu mine prin sălile muzeului și v-am povestit o parte din ce-am văzut și gândit.
M-am simțit straniu, aveam ca niște frisoane prin corp, probabil apropierea de scaunul Satanei nu mi-a priit. Seara, după ce m-am îndepărtat, mi-a trecut.








Lui Dumnezeu nu-i plac cei fără minte

9 decembrie 2021

Contextul este puțin diferit, dar cred că putem extinde motivele neplăcerii lui Dumnezeu la mai mulți în afara celor ce nu se țin de cuvânt: „Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlineşti, căci Lui nu-I plac cei fără minte; de aceea împlineşte juruinţa pe care ai făcut-o.” (Eclesiastul 5:4), de exemplu la acei așa ziși creștini care impun altora părerile lor, într-un domeniu străin atât de specializarea lor cât și străin de slujba pe care o dă Dumnezeu cuiva, de a vesti evanghelia sau de a face fapte bune, etc., la domeniul vaccinării mă refer.
Instructorii de antivaccinare se dovedesc (o spun fără să clipesc și fără emoții) CRIMINALI cu limba, vorba lor devine una care ucide și tot cu limba trebuie combătuți și reduși la tăcere.
Unul din aceștia ne-a informat recent (am primit doi „viruși” într-o seară cu teoriile dânsului) că NU S-A VACCINAT ȘI NICI NU SE VACCINEAZĂ. A făcut-o de la tribuna unor alți exaltați, rușine lor, televiziunea română din Chicago, unde se pare că un pastor tot așa, antivaccinist și cu puțină minte, are o mare influență.
Acești oameni care se gândesc DOAR la ei și ne spun ce n-au făcut ei, și ce nu vor să facă ei în viitor, se gândesc oare că prin ignoranța lor îi pot omorî pe alții, pe cei mai vulnerabili de pe lângă puternicii și invincibilii de ei?
Au acești viteji ai părerilor lor Duhul lui Hristos, duhul empatiei și al dragostei de cel slab, bolnav și neputincios, de cel bătrân? Cu siguranță NU, ne vorbesc despre ei, nu despre durerea celor care, murind de covid, n-au avut credință, probabil.
A reușit aroganța lor cretină să vindece toți bolnavii lumii? Să desființeze spitalele și doctorii, știu ei că doctorul Luca ne-a scris două cărți, nu fostul doctor, ci doctorul preaiubit? Că auzim de câte-un trăznet invizibil ce le mai trece din cap până-n picioare și-i vindecă de dureri neprobate sau de boli nevăzute. De s-ar opri trăznetul ăsta la cap, să-i vindece acolo.
Statisticile dovedesc fără tăgadă eficiența vaccinurilor iar procentul și numărul de nevaccinați morți dovedește criminalitatea celor ce se opun vaccinului. Ignorarea acestor statistici nu e dragoste creștină, nici umilință, nici „noi suntem mai proști frate!”, că „pe calea asta nici cel fără minte….” de parcă numai fără minte sunt pe calea asta. Tare mă tem că ăștia fără minte, mai ales cei ce se laudă că-s fără, sunt pe cealaltă cale, aia largă, că scrie că-s mulți.
Am urmărit un pic comentariile de la filmare, mi s-a confirmat ce mi-au spus înainte de plecarea în Europa o familie de medici: că mama sorei, vaccinată, se teme să spună tare că e, în mediul „creștin” îmbibat cu antivaccinism. Asocierea nefericită inclusiv la mitinguri a antivaccinismului, cu mișcarea pro-familie și cu cea pentru eliberarea copiilor Furdui, bagă aluat în plămădeală și moarte în oală, încât e posibil mai mult să strice decât s-ajute cauza într-adevăr nobilă a acelor copii.
Culmea este că glasul medicilor „creștini” nu se-aude precum se-aude glasul acestor Hristoși falși, trimiși să ne mântuiască de vaccin, de Bill Gates și de CIP. Nu întâmplător, pe acest etaj al casei de nebuni, „bolnavi evanghelici” își leagănă pancartele împreună cu „bolnavi majoritari” din religia națională, într-o înfrățire a unei cauze dintr-o dată împăciuitoare.
Într-un sat vecin au murit recent, în interval scurt, două surori bătrâne, rude ale „fratelui” care atunci când toată familia a avut simptome, în loc să se testeze și trateze, spuneau tuturor, și mie după aia, că „în toată toamna am avut gripă” că „ce Covid!”. Personal l-am testat cu test rapid pe „viteaz” prin geamul mașinii când a avut simptome și a fost pozitiv în 10 secunde, reconfirmat apoi de DSP. Apoi au murit surorile. N-am văzut la „viteaz”, nici pocăință, nici regret, îmi tot predica despre numărul zilelor și anii vieții.
De ce l-o fi înviat Domnul Isus pe Lazăr, sau pe tânărul din Nain? De ce nu le-o fi ținut o predică celor din alai despre zile scurte și 70-80 de ani? Apropo, Domnul Isus n-a vorbit la nici o înmormântare, el era învierea, când întâlnea un om mort, îl învia.
Acești viteji, când întâlnesc un om viu, îl omoară, îi dau Covid. Mai mult, îi mai și predică despre voia lui Dumnezeu. Despre lipsa lor de minte nu predică nimic.
Despre asta a trebuit să scriu eu.


Covidul, o urgie a lui Dumnezeu sau o conspirație la scară mondială?

3 decembrie 2021

” … se întâmplă o nenorocire într-o cetate fără s-o fi făcut Domnul?” Amos 3:6

Poziția mea fermă și 100% dedusă din Scripturi este că pandemia de corona este o urgie a lui Dumnezeu, una din mai multe. Și aici te întreb direct în cuget? Cu cine ții, cu profeții Domnului sau cu profeții de pe Facebook, cu influențerii, cu youtuberii care fac leuți din click, sau cu alți popuți, care fac și ei leuți, cu altfel de click? Răspunde-ți ție!

Să presupunem că îi crezi pe profeții Domnului. Pe ceilalți cititori, rog să nu citească mai departe  dacă au ajuns totuși până aici. Să se ducă la profeți, să creadă ce au scris ei, eu nu sunt profet, cred și eu ce-au scris ei.

Urgia covid, alături de războiul mondial, de nazism cu variantele lui (la noi legionarismul) , de comunism, de crize economice (de….care e pluralul de la foamete? scriu de pe Ferry și n-am net, nu pot merge la DEX să caut, așa că mă veți ierta.)

Aceste urgii au fost profețite pentru timpul din urmă. Urgii care totuși iată, nu opresc economia, oamenii zidesc, construiesc, mănâncă, beau, dar un pic mai la distanță unii de alții.

Deci cadrul pentru venirea Domnului este neschimbat, poate fi răpirea chiar și dacă e covid.

Suntem în călătorie și aș putea numi această postare, jurnal de urgie. Am plecat duminică din Cluj, după adunare, pe la 3. Din Oradea ne-a însoțit ploaia până la Gyor, unde am dormit. Ungaria, deși are covid, nu are panică generală. Oamenii nu poartă măști în general, nici în interior. Trecerea frontierei a fost în 10 minute, mai puține mașini ca înainte de urgie. Nu ne-a întrebat nimeni de “pașaport verde”. Avem.

La intrare la slovaci luni dimineața nici n-a fost control, nici oprire, ca înainte, nici la cehi, nici la nemți, am intrat luni în Germania pe la Dresda, dar în benzinării la nemți se cerea Mundschutz(mască), și la Burger King, o masa da, alta ba.

Toată lumea respecta. La hotel luni seara, undeva lângă Schwerin, ni s-a scris la rezervare că trebuie test rapid pentru intrarea la masă, în regiunea respectivă era cod 2G+, adică mască, vaccin,(asta e 2G) dar și test rapid pentru spații comune. 5 Euro testul, dar nu mai aveau. Deci papa din portbagaj.
Nu era problemă, că am mâncat de sute de ori din portbagaj, chiar duminică seara în Ungaria,

dar plătiserăm cazarea cu Mic Dejun inclus.

Ardelean prudent cum sunt, aveam 10 teste rapide cu mine. A fost valabil și așa, am dat și am trecut testul, la intrarea în restaurant, n-am rămas flămânzi. Și am scutit 10 euro.
Doamna care ne-a supravegheat când ne-am făcut testul, completa și un Kontrolbericht(raport) bineînțeles….suntem în Germania.

Totul se face după reggeln(reguli).
Gata, nu mai scriu de pe ferry, am aflat, „foamete” nu are plural…..
În timp ce ne testam, am auzit limba natală în bucătărie, doi bucătari erau români. Ne-au spus că suntem primii români cazați, de când lucrează ei acolo. Normal, e capătul lumii. Erau din Neamț băieții, lucrau la nemți.

Până la danezi, marți dimineața am prins ploaie în porțiuni, dar Danemarca ne-a așteptat cu oprire la graniță, nu certificat verde, doar poză la buletine. La danezi control Covidpass peste tot: Ikea, mall, Bilka (un fel de Lidl). Nu scanare, doar vizual și uneori verificau data. Buletinul nu.
Danezii, popor disciplinat, vaccinează acum și copiii de la 5 ani în sus. Mi-a zis partenerul de la una din firmele la care am mers cu treburile vieții.
Asta a fost marți. Ieri, miercuri seara am trecut de la danezi la nemți înapoi și am dormit undeva tot în nord lângă Lubeck, partea vest-germană.
Acolo tot control peste tot, dar nu panică. Toată lumea cu Mundschutz (mască) în interior.

Azi a fost zi de muzeu, Berlin, Pergamon, unde s-a deschis o prezentare panoramică (muzeu special) a altarului din Pergam, locul unde locuiește Satana.

La muzee verificare atât Covidpass+dată cât și buletin, și de două ori la fiecare intrare, persoane diferite. Cozi disciplinate. Am fost la ambele muzee și nu m-am simțit bine toată ziua, gastrita m-a lăsat în pace, dar am avut frisoane ciudate. Normal, mă gândeam, dacă au adus scaunul lui Satan în oraș la ei. După ce ne-am îndepărtat de muzee, mi-au trecut toate. Mai urmează postări despre scaunul ăla. Scaun care desigur că e important, dacă și Domnul Isus personal a vorbit despre el în Apocalipsa, din Pergam l-au adus nemții până-n Berlin. Și dacă, după cum se vede în istorie, de când a ajuns la Berlin, câte prostii au făcut nemții. Se zice că-l vor turcii la ei, ioi, ioi.
Mă gândeam peste zi conducând, cât de repede pun oamenii botul la teoriile conspirației. Și cu atât mai tare cei din est, unde conspirații, securități, și stasi, și KGB chiar au fost, deci au motive și scuze oamenii.
Oare rata de vaccinare în Germania cum e? ….mă gândeam, sigur DDR-iștii stau prost și nordicii bine, mă gândeam.
Mi-a scris și Florin un comentariu,
(„Oamenii aceia au murit pentru că atatea zile au avut de la Dumnezeu. Chiar nu înțelegeți că, covid ,vaccinare,au ca scop reducerea populației pe glob?Daca Dumnezeu hotărăște să pleci,pleci fie vaccinat sau nu.Am trecut prin boala ,a trecut și sotia mea și datorită Lui suntem bine sănătoși.Nu ne-am vaccinat și nu aș recomanda nimănui să se vaccineze cu ceva produs de niște minți diabolice care au pus totul la cale mai dinainte.Cauta si vei gasi ce afirma Bill Gates despre vaccinare și reducerea populației.”)
i-am răspuns rapid de pe drum și apoi agale acuma seara.
Acum suntem în Saxonia, DDR-istă, pe graniță cu cehii, ne-am cazat lângă Dresda, iar aici e horror cu covidul. Presupunerile mele s-au adeverit 100%.
Să vedem:


Noi suntem acum acolo unde e bordo, în Saxonia, suntem singurii musafiri într-un hotel de la țară, iar aici e totul închis. Doar Saxonia a avut azi 8813 cazuri noi și 45 de morți, practic Germania e caz tipic de analiză a vaccinării. Manual.
Cele 4 state DDR-iste de sud sunt codașe la vaccinare pe Germania….

și „fruntașe” la Covid:

Așa că „Mundschutz” la comentarii vă rog!
Cu urgiile trăiești acceptabil dacă le înțelegi. Sau numai atunci.
Ilie s-a rugat să nu plouă, deci urgia a venit și peste el, foametea de 3 ani.
Și pârâul lui a secat.
Și nici Ilie nu s-a rugat după capul lui, poporul era idolatru, iar Dumnezeu spusese prin Moise că va închide cerul din cauza asta.
Cu siguranță că Ilie a înțeles de ce a venit urgia.
Și noi înțelegem că nici o nenorocire dintr-o cetate nu vine decât trimisă de Domnul.
Sâmbătă, înainte să plecăm ne-a vizitat o famile de prieteni, credincioși, amândoi medici.
Tatonând prudent, au deschis subiectul la ușă,…”să purtăm mască sau s-o dăm jos?”, că ei îs vaccinați. Le-am zis că și noi. S-au destins. În județul Suceava, pocăiții sunt antivacciniști în masă, le-a dat satana de rumegat.
Mare test divin.
Măi frate, oameni care dacă-i întrebi ceva din Biblie, nu pot lega două versete, iar dacă trebuie să spună ceva unui necredincios, pentru salvarea lui veșnică, parcă au buzele cusute, brusc au devenit mari evangheliști ai antivaccinării, de parcă Bill Gates ar fi Satana, vaccinul poarta iadului, iar ei evangheliștii mântuirii de vaccin. Ca Florin al meu.
Și ca mulți alții.
Pentru mine îmbibarea cu antivaccinism a cuiva e un mare test…și rapid.
Nici nu trebuie să întrebi pe cineva, că toarnă.
Lucrurile stau bine definite în capul lui: teoria anticonspirației e evanghelia, „ăștia”(variază!…) sunt satana, vaccinarea e testul căderii…și păstrarea nevaccinat: „sfințenia”.
(Pentru mine: prostia ca „credință” iar nevaccinarea lui, certificat de minte slabă.)
Cum să-i iubești pe acești activiști?
Greu.
Unul pe care-l cunosc, a îngropat recent două băbuțe de la ei din adunare (și rude de-ale lor în același timp), dar ei „nu au covid”, că „în fiecare toamnă au avut gripă”. Păi cum să aibă covid, dacă nu există…în capul lor. Ce e trist e că după două înmormântări (două mătuși) și toți testați pozitiv și carantinați două săptămâni în familia lor, după ce luni de zile am încercat să-l lămuresc pe capul familiei, nu am auzit nici măcar un cuvânt nici de regret, nici de pocăință.
Măcar știu acum cu cine am de-a face.
Și ceața asta de cap e tot urgie.
Gata, că aici e mâine, adică azi și mai e mult până acasă.
Rămâne așa: covidul e urgie de la Dumnezeu, dar ce bine că avem internet și nu trebuie să ne respirăm față în față!
V-am scris de la 1000 de km și nimic nu ne oprește nici să comunicăm, nici să ne rugăm.



Prima postare complet ștearsă de FB

25 noiembrie 2021

Postarea din 20 noiembrie de pe acest blog: :„Istoria prezentă, în cadență cu profețiile. Acum: „voi trimite niște vânători”… prin Belarus și Polonia.” care a fost republicată automat de mine pe FB și chiar promovată aproape o săptămână a fost ștearsă de pe FB pentru că „încalcă politicile comunității”.
Cunosc destul de bine legile, politicile rețelelor sociale și strategiile de publicitate.
Nu am găsit nimic „incitant la ură” în postarea mea. Pur și simplu în postare am analizat un fenomen, fără rasism și fără aprecieri de vreun fel asupra oamenilor sau grupurilor și am asociat acest fenomen cu o profeție biblică.
Probabil această exactitate a Cuvântului lui Dumnezeu deranjează, chiar ideea de justiție din Biblie nu place celor certați cu ….dreptatea.
E bine că știm unde doare, înseamnă că acolo e rana, acolo trebuie legat.
Scriu asta pentru că sunt pline rețelele sociale de mesaje mistice, de zâmbitori ordinați (sau ordinari) care au lăsat Cuvântul lui Dumnezeu în folosul unor datini care nu vindecă și nu hrănesc, dar aduc bani.
Aceste mesaje confuze și neangajante nu deranjează pe nimeni, dar iată că un mesaj care face legătură între realitatea prezentă și Planul lui Dumnezeu, irită, deranjează și este raportat probabil de mercenarii minciunii.
Slăvit să fie Domnul!
(Această postare nu apare și pe FB.)


Ordinea învățării copiilor: mai întâi evlavia, apoi morala, apoi cultura, profesia, etc.

20 noiembrie 2021

Teama de Dumnezeu și de autoritatea Cuvântului Său trebuie sădite în copii din frageda pruncie prin blânda învățare.
Citez din Pampeadia lui Comenius:
„Să predăm toate lucrurile în ordine și gradat.
Aceasta se întâmplă atunci când sunt predate mai întâi lucrurile care vin în primul rând și apoi acelea care le urmează. Este bine cunoscut versul lui Horațiu: Acela care îmbină utilul cu plăcutul obține toată încuviințarea. Just este, însă, ca agreabilului şi utilului să-l treacă inainte ceea ce este cinstit, evlavios şi sfânt. Căci, de fapt, după primele două, vulgul aleargă de la sine, pe întrecute, fără să-l învăţăm noi; fiecare se agită într-acolo, destul, din propriu-i impuls. Însă cel de-al treilea lucru trebuie mai ales să pătrundă în suflet, pentru ca oricine s-a născut om să se gândească la înalta lui menire şi să se preocupe nu numai de ceea ce este dulce sau util, ci — înainte de toate —să acționeze cu onestitate. Acesta trebuie să fie mereu temeiul şi scopul, o parte esenţială a intenţiilor şi faptelor noastre. Evident, dacă se îmbină onestitatea cu utilul este şi mai bine, iar dacă se mai adaugă (dacă este posibil) şi plăcutul, cu atât totul va fi mai frumos şi mai agreabil. De aceea trebuie să-l îndreptăm pe Horaţiu aşa:

Pe primul loc stă onestitatea, apoi utilitatea, şi în al treilea rînd plăcutul.

Dar lumea a răsturnat această ordine, punând prosteşte ultimul pe primul loc.

Aşadar, pe primul loc stă evlavia, hrana sufletelor, pe al doilea, moravurile bune, ca normă a relaţiilor între oameni, și la sfârşit, cultura, drept hrană spirituală.

Înainte de toate trebuie inoculată evlavia, deoarece ea conţine făgăduinţele acestei vieţi şi ale celei viitoare. Înţelept este acela care se îngrijeşte de cea din urmă, ca şi de căile care duc într-acolo.

De fapt, scopul acestei vieţi constă în a te pregăti pentru eternitate, şi dacă nu o faci în timpul vieţii, atunci viaţa este pierdută. Dar la eternitate ajungem prin moarte, de aceea oamenii trebuie să se pregătească să înfrunte cum trebuie moartea.

Ajungem la o moarte bună numai printr-o viaţă bună. De aceea, trebuie să ne pregătim pentru o viaţă bună chiar de la începutul vieţii. La o viaţă bună ajungem numai prin deprinderi bune, Aşadar, tineretul trebuie deprins din primii săi ani să facă bine tot ceea ce face.

Dar deprinderea de a acționa bine se formează prin neântrerupte exemple bune şi prin alegerea din proprie inițiativă a binelui și reprobarea răului. Alegerea se poate face corect numai pe baza înţelegerii. Iar la înţelege (doctrina), se ajunge numai prin învăţare, prin intermediul căreia se pregătește capacitatea de a distinge binele și răul. De aceea trebuie să înțelegem în mod temeinic această distincție a lucrurilor începând din primii ani ai adolescenței şi de aici pe parcursul întregii vieți.
Acesta este unicul lucru necesar și partea bună care nu va fi smulsă de la aceia care şi-o aleg (Luca 10, 42) .
După evlavie, al doilea loc trebuie să-l ocupe bunele moravuri. Ele sunt utile de-a lungul întregii vieţi pentru relaţiile dintre oameni. Despre ele se poate spune: „Cine progresează în ştiinţe, dar este deficitar în moravuri, acela mai mult pierde decât câştigă.” De aceea trebuie să avem grijă deosebită ca toţi, de tineri, să se deprindă cu munca şi sârguința, şi nu cu lenevia. Abia atunci şcolile vor merita să fie numite adevărate ateliere ale umanităţii, cînd vor deprinde tineretul nu cu trândăvia, ci cu munca, nu-l vor pregăti ca simpli spectatori fără rost ai lucrurilor şi sporovăitori, care numai vorbesc despre câte un lucru (pe care nici nu l-au înţeles bine) sau subtili judecători ai ambelor părţi ale unui argument, ci, dimpotrivă, făuritori vii, care ştiu cum să procedeze și să administreze circumspect lucrurile, exersându-i pentru activitate permanentă și înzestrându-i cu iscusință pentru justa conducere a lucrurilor care le-au fost încredințate. Toate școlile publice trebuie să fie ateliere publice, palestre, pentru exerciţiile cele mai . utile vieţii, ca un remediu eficace împotriva dezordinii generale, pe care majoritatea muritorilor o dobândesc în școli și o manifestă toată viaţa, adecvat tânguirii lui Seneca: ” O mare parte a vieții se trece cu acțiuni rele, cea mai mare parte cu inactivitate, iar viața întreagă făcând altceva decât ceea ce trebuie făcut.
În sfârșit literatura, plăcută și veselă, destinată să hrănească și să bucure spiritul omului:

De ce ocupă ultimul loc? Răspund: Este frumos să ştii mult, poate chiar totul. De aceea, Dumnezeu însuşi a plantat în paradis arborele cunoaşterii binelui şi a răului, atît de frumos ochilor şi desfătător ca înfăţişare, încît Eva, nechibzuită, s-a apropiat și a putut fi amăgită de farmecul său. Ar fi fost mai salutar pentru ea să privească arborele vieții, să se hrănească și să trăiască din el, nu să-l disprețuiască, să culeagă fructul de pe celălalt şi să moară.

Lucrurile frumoase sunt vătămătoare, dacă le dorim numai pentru ele. De aceea, noi muritorii este mai bine să privim mai cu iubire la arborele vieţii, decât la acela al binelui şi al răului dacă preferăm să nu alunecăm şi să nu ne rătăcim pentru totdeauna. Mai întâi ca Solomon trebuie să cerem de la Dumnezeu o inimă smerită, decît, tot ca el, să începem să cercetăm diferenţele firilor. Însuşi Hristos, acest Solomon ceresc, ne-a dat un exemplu în timpul vieţii sale ca om. El s-a străduit să izbândească mai mult prin înţelepciune și bunătate faţă de Dumnezeu decât față de oameni; în primul rînd el considera necesar să izbândească prin cunoaşterea legii lui Dumnezeu şi supunere față de Dumnezeu (abia la vârsta de 12 ani), înainte de a se supune naturii (la 30 de ani). Așa precum un orb stă în întuneric, indiferent de este sau nu lumină, tot astfel nelegiuitul, fie că are sau nu lumina minţii, este cuprins de întunecime. El nu poate vedea, căuta şi găsi în Dumnezeu cel mai înalt bun, cea mai înaltă fericire, ci, departe de el și de lumina sa divină, se prăbuşeşte în întunecimea veşnică. În vase murdare se alterează cea mai bună licoare. Tot așa se întîmplă cu cea mai bună ştiinţă dacă pătrunde într-un spirit pervertit, de neândreptat. De aceea trebuie să depunem toată străduința ca înţelepciunea noastră să înceapă prin aceea ca noi să ne temem de Dumnezeu, dar şi de oameni, şi de noi înşine. De Dumnezeu, în faţa căruia ne sfiim să păcătuim, când ne gândim că el poate să-i distrugă trupul păcătosului și să-i trimită sufletul în iad; de oameni — ca să ne obişnuim să ne temem de supărarea părinţilor, preceptorilor și a altor oameni buni; de noi înșine — prin aceea că, devenind conştienți de propriile noastre slăbiciuni, să nu ne încredem întotdeauna în noi, ci mai bine să ne temem de noi înşine, lăsându-ne conduşi, cu bucurie, de spiritul Domnului şi să ascultăm de îndrumarea lui Dumnezeu. Dacă ajungem la aceasta, înţelegem nu numai ce este, dar şi cît de adevărat este ceea ce de atâtea ori Sfânta Scriptură caută să ne strecoare: „temerea de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.” Adevărata teamă poate sălăşlui numai într-un suflet bine dominat, eliberat de aroganță, de minciună, de mânie şi de încăpăţânare.”
Pampaedia, JA Comenius, pag 95-96


La ce se gândește călăul?

17 noiembrie 2021

Am citit cartea lui Cristian Moisescu, despre tatăl său: V.V.Moisescu- „Fascinația Armoniei Universale”
A prezentat-o la noi în casă în 2013, apoi după moartea lui Cristi, cartea a apărut la Mediaș.


Mi-am reamintit pasaje, m-am bucurat că a integrat în carte o postare de aici de pe blog (Cine face cântecele, din 2013) și mi l-am reamintit pe omul Cristi, plin de căldură, dar „dârz” în principii.
Unul din pasajele care-l caracterizează este cel de la pagina 342, când descriind vizitele pe care le-a făcut securiștilor care l-au torturat pe tatăl său, scria:

După Revoluţie am stat de vorbă cu câţiva dintre cei care l-au arestat şi anchetat, astăzi toţi colonei, sau poate chiar generali în rezervă, cum sunt: Coșeriu loan, unul dintre securiştii care l-au arestat pe tatăl meu, vinovat de a fi făcut poliţie politică ajuns, datorită zelului său, în perioada anilor 80 șeful Securităţii Judeţului Arad, Rada Gheorghe (ofiţerul care fusese introdus în casa de pe strada H.Barbusse nr.12 şi care, în ziua când mama mea Sânziana, s-a întors de la Timişoara, unde se dăduse sentinţa de condamnare de 25 de ani muncă silnică, a întrebat-o „Ia zi, cât a primit?” La răspunsul ei stins că primise 25 de ani, el i-a replicat: „Numai atât?!”).

Când l-am vizitat acasă se afla într-o stare jalnică (aviz celor care au făcut fapte asemănătoare!!!), David Mihai ofiţerul de Securitate, care îl vizitase şi anchetase pe când se afla închis în penitenciarul din Gherla.

Întrebându-i ce părere au despre V.V. Moisescu, întrucât pe cea de atunci o ştiam deja, toţi mi-au declarat că a fost un om cu totul deosebit, vremurile de atunci, însă, fiind potrivnice unor astfel de oameni…

Și este aceasta oare o scuză pentru tot răul pe care l-au făcut??7!!! Ei de partea cui au fost???

Cui au jurat ei credință? Poporului român asuprit de nişte dictatori odioşi sau acestora din urmă, în slujba cărora şi-au vândut sufletul și conștiința???

Nu am observat la ei nici o urmă de regret, așa încât nu am pentru ei decât un profund dispreţ.

Nu există o pedeapsă mai mare pentru o persoană decât aceea de împietrire a inimii, a lipsei orcărei păreri de rău în legătură cu faptele rele săvârșite, afirmă Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu.

Tuturor acestora le dedic poezia lui Carl Sandburg intitulată „Călăul acasă”.

La ce oare se gândește călăul?
Când se întoarce acasă spre seară de la muncă?
Atunci când se așează cu soția și
Copiii la o ceașcă de cafea și un
platou de şuncă și ouă?
îl întreabă ei oare dacă a avut o zi bună de lucru
Şi toate au Mers bine, sau
Evită ei anumite subiecte şi vorbesc doar despre
Vreme, base-ball, politică, despre benzile de desene din ziare
Şi despre filme? Se uită ei oare
La mâinile lui când se întinde spre ceaşca de cafea
Sau spre platoul cu şuncă şi ouă?
Dacă cei mici îi spun: Tati, hai joacă-te cu noi
De-a căluţul — uite o frânghie!
Le răspunde el oare ca în glumă:
Am văzut destulă frânghie astăzi!
Sau i se luminează faţa de bucurie şi spune:
E o lume bună şi minunată cea în care trăim!
lar atunci când razele blânzi ale lunii intră printr-o
Fereastră într-o odaie
Unde o fetiță doarme liniştită în pătuţul ei
Și razele lunii îi învăluie urechiuşele şi părul —
Călăul — oare cum reacționează?
Trebuie să fie ușor pentru el.
Bânuiesc că orice este ușor pentru un călău.

Traducere din limba engleză de Cristian Moisescu

Trec și varianta engleză:

The Hangman at Home by Carl Sandburg

WHAT does the hangman think about
When he goes home at night from work?
When he sits down with his wife and
Children for a cup of coffee and a
Plate of ham and eggs, do they ask
Him if it was a good day’s work
And everything went well or do they
Stay off some topics and talk about
The weather, base ball, politics
And the comic strips in the papers
And the movies? Do they look at his
Hands when he reaches for the coffee
Or the ham and eggs? If the little
Ones say, Daddy, play horse, here’s
A rope—does he answer like a joke:
I seen enough rope for today?
Or does his face light up like a
Bonfire of joy and does he say:
It’s a good and dandy world we live
In. And if a white face moon looks
In through a window where a baby girl
Sleeps and the moon gleams mix with
Baby ears and baby hair—the hangman—
How does he act then? It must be easy
For him. Anything is easy for a hangman,
I guess.”

Mi-am amintit cum în cărțile lui, Traian Dorz analiza încă din închisoare gradul diferit de îndobitocire al gardienilor și dădea vina pe lipsa educației materne: „Dacă acești oameni ar fi avut niște mame credincioase…?” etc. etc.?
Și eu am analizat pe viu pe unii din cei 62 de „călăi”, care ne-au intrat în viață, chiar dacă au făcut-o cu zâmbetul și vremea multă pe care o aveau, nu cu lanțuri și cătușe, ca acum 50 de ani. După ce „m-am prins„, am profitat să nu le spun multora din ei și să continui teatrul lor, dând în continuare zeci de ore din viață și gândind în sinele meu: „Oare la ce se gândește acest mini-călău?. Ei nu folosesc decât frânghii transparente„: zămbete și voie-bună atunci când se lingușesc pe lângă mine, sau soția mea, sau copiii noștri, sau alte rude și prieteni.
I-am testat pe îndelete, i-am lăsat să creadă că îmi pun frânghii pe grumaz, le-am suportat luni și ani de zile unora, lingușeala și teatrul scârbos.
Am observat o împietrire a inimii, în îndobitocire în justificarea faptelor și chiar dacă nu mi-am exteriorizat ca și Cristi, disprețul și scârba, am vomitat înăuntrul meu și m-am acrit destul cât să-mi fie poate de ajuns.
Am citit totuși ce-au făcut alții, mai ageri în condei ca mine, ca de exemplu Gabriel Liiceanu în cartea lui: „Dragul meu turnător”. Citez din prezentare:”Cartea Dragul meu turnător este un răspuns la întrebarea „De ce arată România aşa cum arată în ultimii 23 de ani?“ O poveste despre un viol istoric, realizat prin complicitatea tuturor celor care scăpaseră de povara conştiinţei.

„Mie mi se pare că nimeni dintre cei care s-au întâlnit cu imaginea lor pusă pe masa de disecţie a Securităţii n-ar trebui să tacă. Fiecare bucăţică din această experienţă satanică, oricât de măruntă ar fi ea, ar trebui adusă în conştiinţa celorlalţi, împreună cu cei care, pierzându-şi calitatea de «seamăn», au făcut-o cu putinţă.“

„«De ce arată România altfel?» nu este o întrebare deloc complicată, de fapt. […] România arată altfel pentru că vremurile noi au fost făcute de oameni vechi, cu tehnicile vechi adaptate la o situaţie nouă; de oameni crescuţi în cultul lui «nimic sfânt» şi cu o psihologie generalizată de câini pitbull: apuci, şi ce-ai apucat nu mai laşi să-ţi scape din gură. De fapt nu e nevoie de o mare forţă analitică pentru a înţelege că «România tranziţiei» s-a construit pe clanurile fostei Securităţi, adaptate rapid la o nouă conjunctură politică şi economică. A profita de incognito-ul în care lucraseră şi a ocupa în mod paşnic centrele de putere ale societăţii, mimând formele lor de funcţionare democratică şi deturnându-le fondul, iată formula simplă şi eficace adoptată de cei care, până în 1990, trăiseră în culisele puterii.“ (Gabriel LIICEANU)
Pe vremea aia am scris despre cele două jumătăți de Românii, jumătăți care-și continuă existența de călăi fără să se arate și victime fără să știe.
Aceasta a fost una din urgiile noastre naționale, penultima înainte de covid.
Să enumăr urgiile, începând cu legionarismul anilor 40, apoi:
-războiul
-comunismul
-securismul (conducerea păpușară dintre 1989-2019)
-covidul
În fața acestor realități, oricărui om treaz îi vine să spună ca profetul: „Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate…” Isaia 6:5
Cei care știu, cei mai mulți tac pentru că miza e mică, rezolvarea aproape imposibilă, iar unii, mai puțini, ca și Cristi, vorbesc, scriu, învață.
Vă las cu o scurtă înregistrare video, cu Cristi, din 2010:


Cel mai sigur călăul se gândește la bani, la confort, la siguranța slujbei lui, gânduri împodobite cu zorzoane pe care nu dă doi bani, dar nu le dă jos: patriotism, siguranță națională, securitate.
Dar la ce se gândește victima?
Nici într-un caz la ce vrea călăul, pentru că una din vinile celor torturați a fost că au gândit ilegal, liber, la de toate, la cu totul altceva decât ce era voie. Și câteodată, foarte rar, s-au gândit cu milă și la ce se gândește călăul.
Cristi a fost sincer până după moarte, a poruncit cioclilor să i se citească deasupra mormântului deschis Psalmul 139.
Citez și eu parte:
O, Dumnezeule, de ai ucide pe cel rău!
Depărtaţi-vă de la mine, oameni setoşi de sânge!
20 Ei vorbesc despre Tine în chip nelegiuit,
Îţi iau Numele ca să mintă, ei, vrăjmaşii Tăi!
21 Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc
şi să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta?
22 Da, îi urăsc cu o ură desăvârşită;
îi privesc ca pe vrăjmaşi ai mei.”


Istoria prezentă, în cadență cu profețiile. Acum: „voi trimite niște vânători”… prin Belarus și Polonia.

14 noiembrie 2021

Iată, trimit o mulţime de pescari, zice Domnul, şi-i vor pescui, şi, după aceea, voi trimite o mulţime de vânători şi-i vor vâna pe toţi munţii şi pe toate dealurile şi în crăpăturile stâncilor.” Ieremia 16:16
Știrile de săptămâna trecută au prezentat imagini și filmări de la granița dintre Polonia și Belarus.


Mii de migranți din țări musulmane forțează granița UE.
Întrebarea care se pune este; aceste mișcări de populații, aceste migrații au loc întâmplător sau sunt acțiuni profețite de Dumnezeu cu mult înainte de a avea loc?
Noi știm din Biblie că Dumnezeu a lăsat scris ce are să se întâmple, încă din vremuri străvechi.
Iată că cele dintâi lucruri s-au împlinit, şi vă vestesc altele noi; vi le spun mai înainte ca să se întâmple.” Isaia 42:9
și „Cine a făcut prorocii ca Mine (să spună şi să-Mi dovedească!), de când am făcut pe oameni din vremurile străvechi? Să vestească viitorul şi ce are să se întâmple! ” Isaia 44:7
De aceea noi credem că tot ce se întâmplă se încadrează în planul profetic general al lui Dumnezeu.
Mai ales ciudățeniile.
Fac o divagare utilă.
În Biblie vedem că atunci când Dumnezeu voia să scoată în evidență intervenția Lui, provoca anumite întâmplări absolut ciudate. Exemple:
-vacile cu vițeii închiși în grajduri, dar care au tras carul în cu totul altă direcție
-leul care omoară profetul, dar pe măgar nu, apoi stă lângă profetul mort și lângă măgarul viu fără să-i mănânce
-corbii care aduc carne
-etc.
În același spirit văzând mii de oameni care în secolul 21 trec pe jos granițe la mii de kilometri de casa lor și cunoscând profețiile nu putem să nu observăm cum în vederea împlinirii profețiilor despre întoarcerea tuturor evreilor din lume în Israel, Dumnezeu provoacă împlinirea unor împrejurări care să favorizeze acest proces istoric/profetic.

Una din împrejurări este creșterea antisemitismului islamic și „exportul” acestui conflict din țările islamice (unde nu mai sunt evrei aproape deloc, au plecat toți) în țările creștine” unde, în unele țări au rămas comunități importante de evrei.
Aceste țări sunt:
-în Europa: Marea Britanie, Belgia, Franța, Germania,
-în Americi: USA, Canada, Brazilia
După ce, la începutul secolului 20, migrația evreilor spre „Palestina” s-a făcut mai mult cu vapoare de pescuit, transformate pentru transport pasageri, vedem cum în zilele noastre evreii din diaspora sunt forțați să emigreze spre Israel datorită antisemitismului în creștere, din țările unde locuiesc.
Profetul Ieremia a fost inspirat de Dumnezeu să vadă aceste lucruri acum 2500 de ani și să le scrie în cartea lui, iar noi trăim astăzi acest miraculos timp al împlinirii:
Ieremia 16:14-16
De aceea, iată, vin zile, zice Domnul, când nu se va mai zice: «Viu este Domnul, care a scos din ţara Egiptului pe copiii lui Israel!» 15 Ci se va zice: «Viu este Domnul, care a scos pe copiii lui Israel din ţara de la miazănoapte şi din toate ţările unde-i izgonise!» Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor, pe care o dădusem părinţilor lor. 16 Iată, trimit o mulţime de pescari, zice Domnul, şi-i vor pescui, şi, după aceea, voi trimite o mulţime de vânători şi-i vor vâna pe toţi munţii şi pe toate dealurile şi în crăpăturile stâncilor.
Socotesc că acești migranți care de 10 ani forțează granițele UE sunt acești vânători despre care a scris Ieremia. Numărul în creștere al „minorităților” islamice exact în țările unde mai sunt evrei din vestul Europei, simultan cu creșterea antisemitismului din Statele Unite pe fondul „conflictului”. israeliano-„palestinian” la care adăugăm stresul social provocat de pandemie și de urmările ei, toate converg spre un deznodământ prevăzut de Dumnezeu: evreii vor pleca în Israel, toți, până la ultimul. Și din Anglia, și din America, ca din Afganistan sau ca din Irak.
Poate cineva va încerca să vadă cauze politice ale acestei migrații, și sunt. Nu putem să nu observăm ostilitatea în creștere a Rusiei și a satelitului ei, Belarus, față de Europa. Nu putem să nu ne întrebăm de ce această migrație (favorizată de eliberarea de vize de către Belarus) nu s-a făcut vara, când migranții puteau dormi prin pădurile Belarusului, forțând granița, ci se face acum, sub amenințarea gerului, pentru a spori tragismul. Criza gazelor, adaugă un element în plus acestui conflict.
Așa că noi, dacă iubim venirea Domnului, dacă cunoaștem și credem profețiile profeților Lui nu trebuie să interpretăm aceste evenimente decât în cadrul strict al profețiilor. Politica este supusă profețiilor. Și Putin și Lukașenco, precum faraon și Nebucadnețar odinioară, împlinesc Planul luI Dumnezeu. Nu politica, nici conspirațiile, nici banii nu decid soarta istoriei, ci Dumnezeu. Sau mai bine zis, politica, conspirațiile și banii slujesc la împlinirea Planului lui Dumnezeu, fără ca „actorii” să știe asta.
Acesta este cadrul profetic prevăzut de Dumnezeu, să creeze spectacol, ca să ne atragă atenția asupra împlinirii Cuvântului Său. „Ce dacă unii n-au crezut?” a zis Pavel și repet și eu acum: „Ce dacă unii nu bagă în seamă aceste profeții și împlinirile lor?” Necredința multora nu va anula valabilitatea Planului lui Dumnezeu, dragostea lui de oameni și răbdarea Lui.
Aceste întâmplări au de-a face cu angajamentul (evlavia) nostru creștin. Marcu 13:28-29 „Luaţi învăţătură de la smochin prin pilda lui. Când mlădiţa lui se face fragedă şi înfrunzeşte, ştiţi că vara este aproape29 Tot aşa, când veţi vedea aceste lucruri împlinindu-se, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi.
Să explic:
smochinul este națiunea lui Israel, națiunea evreiască
înfrunzirea smochinului uscat de 2000 de ani) este înființarea statului Israel în 1948 urmată de cucerirea Ierusalimului în 1967 și de dezvoltarea miraculoasă a țării de atunci încoace.
vara, timpul secerișului, al roadelor este sfârșitul veacului, timpul de acum
-„aceste lucruri împlinindu-se” sunt evenimentele transmise la știri, care împlinesc profețiile
Fiul omului este Domnul Isus care se va arăta
Atitudinea noastră trebuie în fața acestor împliniri trebuie să aibă în vedere mai multe aspecte:
1. 2 Petru 3:2 „….să vă fac să vă aduceţi aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii proroci şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voştri.” Este o provocare la citirea și analiza scrierilor profeților din vechime. Dacă primii creștini au fost provocați la asta, cu atât mai mult noi, ultimii creștini avem nevoie de citirea profețiilor despre lucrurile care se întâmplă sub ochii noștri. Nu neglijați profeții Vechiului Testament!
2. Să rezistăm batjocorilor celor care nu cred în Domnul Isus, celor care nu iubesc venirea Lui (aici intră ateii dar și majoritatea lumii religioase, chiar evanghelice, mai ales cei prinși de înșelarea industriei religioase, temple, salarii, bani): 2 Petru 3:3-4…să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui?”
3. Să ne curățim viața ochii (vederea spirituală) și hainele (faptele) pentru a putea înțelege și a coopera cu Domnul la ceea ce lucrează El acum. 2 petru 3:11-12 „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă12 aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu,…” (Sfânt înseamnă ales, dedicat, iar evlavios înseamnă angajat.)
4. Să nu ne îngrijorăm de evenimentele istorice care se petrec: 2 Petru 3:14 „De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace.
5. Să credem dragostea lui Dumnezeu față de oameni, dragoste care face ca aceste evenimente să se desfășoare într-un ritm lent, pentru a avea ocazia de pocăință toți oamenii și a avea timp noi să le analizăm și să le explicăm altora. 2 Petru 3:15 „Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire...
6. Să ne ferim de răstălmăciri, de interpretări greșite care duc la pierderea tăriei. Vedem clar cum cei ce nu iubesc venirea Domnului își pierd în ritm accelerat interesul pentru Cuvântul lui Dumnezeu și puterea de a-l explica altora: „Voi deci, preaiubiţilor, ştiind mai dinainte aceste lucruri, păziţi-vă, ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi şi să vă pierdeţi tăria.
Așa cum pentru un sportiv, condiția victoriei este antrenamentul, tot așa, pentru creștini, condiția pentru păstrarea puterii spirituale este să știi mai dinainte aceste lucruri și să te ferești ca „să nu fi târât de rătăciri”, de aceea am scris.


Am crescut niște copii, dar s-au răsculat împotriva mea!

14 noiembrie 2021

Educația este un război al povestirilor

9 noiembrie 2021

Puneţi-vă dar în inimă şi în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun. Să le legaţi ca un semn de aducere-aminte pe mâinile voastre şi să fie ca nişte fruntare între ochii voştri. Să învăţaţi pe copiii voştri în ele şi să le vorbeşti despre ele când vei fi acasă, când vei merge în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.” Deuteronom 11:18-19
Moartea lui Ștefan a avut loc în timp ce le spunea povestea (istoria, narațiunea) lor celor ce imediat apoi l-au ucis. Dacă tăcea, scăpa.
Biblia e plină de povești, Moise le repetă, Iosua, Judecătorii, David în Psalmi, Domnul Isus, apostolii.
Istoriile creației, ale pedepsei, ale potopului, povestite pe îndelete, cu detalii și pasiuni sunt rădăcinile gândului, din ele crește prezentul și viitorul celui care se identifică cu povestea. Când spui unui copil de 2-3 ani povestea creației, a potopului, chiar a necesității justiției divine, i-ai pus temelia pe care se va zidi zidul credinței. Dacă n-o pui tu, o va pune altul, alta.
Am citit această expresie (războiul narațiunilor) într-un articol despre conflictul israeliano-arab. (Am văzut chiar pe izzystream (vă scriu mai târziu ce-i aia1) un filmuleț cu un pastor protestant din Gaza, un creștin într-o mare arabă, având povestea lui și el.) Dar să revin la războiul israeliano-arab. Înainte de a fi un război real este un război al poveștilor, al istoriilor, al narațiunii diferite pe care o învață, una evreii, cu totul alta arabii.
Dar cam la fel e și în Europa, evenimentul istoric sărbătorit de o națiune este motiv de jale pentru cealaltă, de aici tensiuni, pasiuni și reacțiuni. Fiecare manual de istorie e diferit în altă limbă.
Ca să-i iei unui popor demnitatea, îi furi istoria, îi furi școala, spui copiilor lui altă poveste, una fără glorie. L-ai ucis.
Școala ardeleană la români a fost tocmai o rescriere (unii zic că exagerată, nu comentez, dau ca exemplu) a istoriei, o istorie care să redea demnitate. A reușit.
Copiilor de arabi din Israel li se predă altă istorie. Cea a „ocupației”, a „catastrofei”, nici despre istoria adevărată a tratatelor politice corecte care la dezmembrarea unui imperiu au dat bucăți din imperiu diferitelor etnii, nici despre istoria profetică nu li se spune nimic acestor copii, ci li se dă doar intoxicare „educativă” cu „catastrofa” și cu „ocupația”. E normal că cresc teroriști.
Dar m-am gândit la educația creștină, obsesia mea. La cât de mult m-a prins povestea milioanelor de ani și cât de puțin cea adevărată a Bibliei, a mileniilor, a celor câteva milenii. N-a dus nimeni acest război pentru mine, e normal c-au câștigat milioanele.
A trebuit ca Dumnezeu să-l izbăvească pe un Emil Silvestru, care să lupte pentru sufletul meu și slava lui Dumnezeu prin emisiunile și conferințele lui creaționiste.
E dureros că mii de copii de creștini sunt trimiși neînarmați la acest război inegal, pe de o parte povestea bine garnisită cu imagini, National Geographic, teorii și invazie de texte despre vârstele de milioane și miliarde ale relicvelor, încât în fața acestui Goliat educațional, nu mai băgăm mâna în traista noastră cu pietrele celor 5-6 milenii și nici cu praștia nu știm trage.
Este un moment în cartea Judecători, când unul din judecători este atacat chiar cu o poveste falsă: e vorba de Iefta în război cu amoniții. Războiul este mai întâi unul al istoriilor, al povestirilor: „Împăratul fiilor lui Amon a răspuns solilor lui Iefta: „Pentru că Israel, când s-a suit din Egipt, a pus mâna pe ţara mea, de la Arnon până la Iaboc şi Iordan. Dă-mi-o înapoi acum de bunăvoie.
Evident o narațiune falsă. Iată povestea adevărată: Dumnezeu poruncise lui Moise „….să te apropii de copiii lui Amon. Să nu faci război cu ei şi să nu te iei la luptă cu ei, căci nu-ţi voi da nimic de stăpânit în ţara copiilor lui Amon: am dat-o în stăpânire copiilor lui Lot.” Deuteronom 2:19
Iefta știa istoria, știa ce a poruncit Dumnezeu și chiar după ce a câștigat și războiul poveștilor și războiul real tot nu a ocupat țara lui Amon, știa și promisiunile. De aceea la Evrei 11 este amintit și Iefta: „de Iefta„.
Dacă ne întrebăm de ce mulți copii de creștini abandonează credința la maturitate și devin prinși de lațurile păcatului este tocmai datorită faptului că războiul poveștilor a fost pierdut atunci când la vârsta poveștilor nu s-au spus poveștile cele adevărate.
Mulți creștini se roagă zilnic pentru copiii lor, dar nu fac nimic în sensul învățării lor, după porunca apostolului: „ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului” Efeseni 6:4
Singurul verset pe care îl am în fața ochilor, pe peretele din fața mesei, când scriu acum este agonizează agonia cea bună a credinței” 1 Timotei 6:12 termenul grec original și-a păstrat în română și forma și sensul, a agoniza. Educația este treaba unuia care învață pe altul. Am fost în viață și profesor, dar mai mult în meseria mea a fost nevoie să învăț pe mulți oameni diferite specializări, mai ales în automatizări industriale. Cu rare excepții eșecul procesului de învățare este al profesorului. E nevoie ca cineva să agonizeze pentru altul, să ude uscăciunea locului cu lacrimi, ca să se prindă rădăcinile cuvintelor sădite.
Educația copiilor creștini e important să fie neformală. De aceea am păstrat în titlu termenul povestire. Tuturor ne plac poveștile, dar mai ales copiilor. „când vei fi acasă, când vei merge în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula
Domnul Isus a spus povești, pilde. Apostolii, profeții au vorbit în pilde. Povestirea este tabloul în care micuțul care-o ascultă își va sădi identitatea, se va vedea în ea. Pribeagul Avraam va deveni model, întristatul Iacov va deveni mângâiere, curajosul și credinciosul Daniel, dârzul David, îndrăznețul Samson, sunt cadre numai bune de „colorat” cu ființa micuțului ascultător care se va oglindi în aceste caractere.
Dragi părinți, spuneți povești biblice, citiți-le istoriile biblice copiilor voștri. Vreți să fie urmași ai lui Avraam, să aibă credință, citiți-le viețile lui Avraam, a lui Isaac, Iacov și Iosif, a Sarei, a lui Moise, a lui David și a profeților. Fiți fascinați de eroii biblici, transmiteți fascinația aceasta micuților elevi. Să fie saturați cu aceste istorii, să le știe detaliile și să le poată cita. Nu vă mulțumiți cu o educație superficială, sau Doamne ferește nu vă amăgiți cu falsa idee că indiferent de cum îi veți crește, odată în viitor „Dumnezeu se va atinge de inima copiilor” și vor deveni creștini. Înspăimântător de amăgitor. Se va atinge cu siguranță dracul prin povești colorate și ademenitoare dacă va găsi spațiu liber. Ocupați voi primii acest spațiu cu povestirile adevărate ale universului, cu istoriile biblice.
Cântați cu copiii. Cântați mai ales cântări biblice, despre personaje biblice, Samson, David, despre creație, cântări despre animale. Copii vor găsi sensul creației în pildele lui Dumnezeu. Dacă nu, vor găsi sens în buruienile pe care le va sădi primul infractor sau școala atee.
Trebuie ca înainte de anii mersului la școală aceste fundamente să fie sădite și povestirile fac asta. (Nu cântați cu copiii cântări experienționaliste, copiii vor crede și vor face fapte la maturitate. Știu, este pandemie de cântări experienționaliste (eu simt, eu simt pe cineva) și penurie de cântări biblice.)
Povestirile sunt cetăți redutabile ale gândului, cetăți care se ridică ușor la vârste fragede și cresc odată cu copilul, astfel încât la maturitate omul va căpăta înțelepciunea care duce la mântuire.
Dar dacă tot povestesc despre povestiri, hai să citez una: Psalmul 78. Tocmai cu acest argument al forței educative a pildei și povestirii începe: „Ascultă, poporul meu, învăţăturile mele!
Luaţi aminte la cuvintele gurii mele!
Îmi deschid gura şi vorbesc în pilde,
vestesc înţelepciunea vremurilor străvechi.
Ce am auzit, ce ştim,
ce ne-au povestit părinţii noştri,
nu vom ascunde de copiii lor,
ci vom vesti neamului de oameni care va veni laudele Domnului,

puterea Lui şi minunile pe care le-a făcut.
” Psalmul 78:1-4
Apoi urmează o descriere a istoriei cu accent pe justețea pedepselor.
Cam acesta a fost scopul postării mele, o invitație la câștigarea primei lupte din agonia educației: lupta povestirilor.

1. Izzystream este un canal de filme israelian numai cu filme israeliene, cu abonament, cam ca și Netflix. Abonamentul este de 5 dolari pe lună. M-am abonat pentru că are și documentare foarte bune despre înființarea statului și evenimentele profețite de Dumnezeu care se împlinesc în aceste zile.


Despre ce n-a scris azi nimic Times of Israel

5 noiembrie 2021

De aceea, proroceşte şi spune-le: ‘Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce iarăşi în ţara lui Israel.” Ezechiel 37:12
Nu nu este o imagine din serialul Shtisel, nici din America, nici din secolul trecut.
Este de azi 5 noiembrie 2021, din Sighet, România.
Sighet, unde s-a inaugurat prima și singura sinagogă evreiască din Europa de est de după al doilea război mondial.
Priviți:

Inaugurarea sinagogii hasidice din Sighet, 5 noiembrie 2021

Dar să vă spun o poveste-două.
Am fost în primăvară prin Sighet, am trecut pe la muzeul satului unde am vizitat casa evreiască, casa rabinului Drimer din Bârsana…..

și casa lui Elie Wiesel.
La casa lui Elie Wiesel am nimerit cu un grup de parlamentari ai națiunii, am intrat cu ei fără să vreau și fără să plătesc, numai covor roșu nu era, iar muzeografa care a prezentat muzeul, evident că depășea cu mult și IQ-ul și nivelul de educație al ascultătorilor ei. Am ascultat fascinat.
De la ea am auzit de sinagoga în construcție atunci.
Am așteptat să iasă puhoiul, mi-am mărturisit „păcatul” și am plătit intrarea, am cumpărat o carte, am mai discutat puțin cu muzeografa și am trecut să văd sinagoga.
Mai pun poze, deși e vrednică de o postare vizita și ce-am învățat acolo.
În casa rabinului Drimer, o cameră era școala.

Mi-i imaginez pe micuții câțiva copii de evrei crescând minoritari cu o limbă, un alfabet și o religie diferită de restul. Divaghez.
Muzeul era pe deal, muzeul satului.
Sinagoga nouă este jos în oraș, am poze și de acolo, era șantier, acum e gata.

În Sighet mai sunt 11 evrei.
Și mai au o sinagogă….
Mare și asta.

Era primăvară…
Și încă n-a venit Domnul. Nu divaghez.
Bunicul lui Teitelbaum s-a născut la Sighet, dar mișcarea hasidică s-a dezvoltat în jurul orașului Satu-Mare (Szatmar în maghiară), de aceea această ramură a evreilor se numește Satmar, chiar și în engleză.
Despre acești evrei hasidici Satmar, wikipedia ne scrie multe, merită citit.
Cel mai important lucru despre ei este că ei nu sunt sioniști, adică nu numai că nu doresc să plece în Israel, că ei nu cred că înființarea Israelului este un plan divin, ci ei cred că Israelul se va înființa doar la venirea lui Mesia (ei nu cred în Isus, așteaptă încă), mai cred că un evreu adevărat nu are voie să devină sionist și sunt cu toții dușmani declarați ai statului Israel.
Unul din rabinii lor, Teitelbaum a scris o carte, Vayoel Moshe în care:
-se referă la sionismul religios ca la o „profanare majoră a numelui lui Dumnezeu”
-învinuiește sionismul pentru înrăutățirea și că este o cauză a Holocaustului, atât în ​​mod direct, cât și la nivel spiritual, provocând împlinirea măcelului despre care Talmudul spune că se va întâmpla dacă jurămintele sunt încălcate.
-se referă la lideri sionişti precum Theodor Herzl drept „eretici”
-da vina pe sionişti pentru o parte din vărsarea de sânge din Orientul Mijlociu. 
-spune este interzisă acceptarea oricăror bani din programele guvernamentale israeliene.
Ei bine, din cauza asta, Times of Israel n-a scris nimic despre evenimentul de la Sighet.
Și nici Jerusalem Post.
Mă întorc la istorie.
Cei 30000 de evrei din Sighet au fost duși la Auschwitz cu toții în 1944,

(imagine din muzeul Elie Wiesel, cu deportarea evreilor din Sighet de către jandarmii maghiari)
…..câți s-au întors au plecat în America, puțini în Israel, deși au fost chiar printre rabini aderenți ai mișcării sioniste, oameni care înainte de război se pregăteau să lucreze țara sfântă și învățau agricultura de la români,

dar majoritatea au plecat în America, chiar și Elie Wiesel.
Evreii hasidici din New-York, veniți azi cu avion privat la Satu Mare ….


…..doresc să creeze un loc de pelerinaj la Sighet.
E evident că sunt contra istoriei, au rămas ca și pe vremea Domnului Isus, contra profeților lor și închiși pentru credință.
Ce învățăm noi totuși ca creștini, ce ne privește pe noi evenimentul de la Sighet, sinagoga extrem de scumpă (e complet din marmură) și adunarea simpaticilor hasidici la Sighet?
Multe.

Odată că ei împlinesc o profeție: „o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al neamurilor.” Romani 11:25 Aceștia sunt o parte din acea parte.
Apoi ei se împotrivesc lui Dumnezeu care în paralel cu chemarea numărului deplin al neamurilor la credință în aceste zile din urmă, cheamă și pe evrei în Israel.
Dumnezeu a înființat statul Israel, Dumnezeu a făcut ca Ierusalimul să fie cucerit doar la data exact profețită, iar acești evrei zidesc sinagogi într-un oraș cu 11 evrei.
Dumnezeu numește împrăștierea, diaspora „mormintele voastre” și le-a spus prin profeți că-i va scoate.
Aceștia nu vor să iasă, schimbă mormintele, au plecat din România în USA, nu în Israel.
Am urmărit cu atenție fiecare profeție despre adunarea evreilor în țara lor.
Peste tot scrie că-i va scoate.
Asta înseamnă două lucruri:
-ori că vor vrea să plece și nu vor putea, așa că Dumnezeu va crea condiții să poată pleca
-ori că nu vor vrea să plece și Dumnezeu va schimba condițiile să înceapă să vrea.
Sau pot fi ambele condiții simultan.
Pentru noi ca creștini și pentru toți oamenii, evreii sunt martorii lui Dumnezeu.
Ei sunt exemplele noastre, cu istoria lor, cu pedeapsa lor.
Urmăm la rând noi, popoarele, aceasta este ordinea: „întâi peste iudeu, apoi peste grec”, și asprimea, și slava.
Cred că în mod ironic (Dumnezeu are un simț al umorului extraordinar, scrie că El râde în ceruri) Dumnezeu îi lasă pe acești copii mari să-și joace teatrul în timp ce realitatea se petrece paralel cu ei.
Statul Israel există împotriva anatemelor rabinilor hasidici, adunarea evreilor în Israel se desfășoară după cum au scris Ezechiel, Isaia, Daniel și Ieremia, nu Teitelbaum și „dinastia” lor.
Să treci printr-o istorie atât de marcantă, s-o trăiești și să nu înveți nimic din ea, iată o stare tristă.
Să trăim aceste vremuri în care Dumnezeu împlinește profeții sub ochii noștri, după secole numite de profeți „multă vreme” de istorie imobilizată este fascinant.
Cred cu tărie că trăim acest vremuri din urmă, vremuri când smochinul frăgezește, vremuri despre care Domnul zis că „atunci va veni sfârșitul”.
Și că trebuie, cu fiecare zi mai mult să ne învingem somnul confortului pentru că răpirea va fi ca hoțul noaptea.
Vom fi furați acestei lumi care incotestabil crede că-i aparținem.







Educația copiilor, o poruncă dată părinților, Filipi, Grecia, august 2018 (audio)

2 noiembrie 2021

Am tratat multe subiecte atunci, pe malul râului unde a predicat Pavel „femeilor adunate acolo”, inclusiv cum „femeia va fi mântuită prin naștere de fii”, despre botez și despre educația creștină în general.
De ce Pavel i-a căutat prima dată pe evrei pe unde a umblat? Min 2:40
Separările dintre creștini după criterii etnice nu sunt biblice. Min 10:20
Trebuie făcut botezul doar în apă curgătoare? Min 17:40
Dacă cineva a făcut botezul fără să fie convertit? Min 18:35
Apostolii nu au construit clădiri de biserici. Min 21:40
Despre etichetele (denumirile) religioase Min 22:10
Mormintele nu sunt locuri de veci . Min 26:38
Nu există locuri sfinte . Min 28:18
De ce aici pe malul apei erau adunate doar femei? Min 29:30
Blestemul femeii. Min 31.00
Femeia va fi mântuită prin naștere de fii. Min 33:25
Disprețuirea educației biblice de către părinți creștini. Min 35:20
Educația biblică, o poruncă dată părinților Min 37:30
Educația copilului mic este secretul credinței omului mare. Min 39:10
Orice educație e însoțită de mijloace de constrângere Min 40.00
Toți cei ce au crezut în Noul Testament au fost oameni temători de Dumnezeu înainte Min 41:30
Avantajul femeii Min 42:40
Desigur pentru cine are timp, merită ascultat tot, iar cine are mai puțin timp, să asculte doar de aici:

Vorbire de pe malul râului de la Filipi, Grecia, august 2018

În acel an am făcut un întreg circuit pe urmele apostolui Pavel, de la Kavala (Neapolis) la Varia (Berea).

În fiecare loc am vorbit din pasajul din Faptele Apostolilor sau din epistola
respectivă.
Întregul șir de postări de atunci este aici.
Să dau câteva exemple:
Filipeni capitolul 3:

Filipeni 3


Pilda câinelui Min 1:47
Când a început apostazia (lepădarea de credință)? Min 3:10
Atenție la cine îți oferă atașament, atașamentul nu e dragoste. Min 4:25
Creștinismul organizat este urmașul apostaziei. Min 6:20
Pocăința este o frământarte a minții. Min 7:10
Slănina e bună. Min 8:10
Dumnezeul din bucătărie. Min 9:10
Cârnațul, barba și sâmbăta. Min 11:30
Ce înseamnă „să-L cunosc pe EL”? Min 16:18
Cine a întregit Cuvântul lui Dumnezeu? Min 20:30
Cum va fi răpirea? Min 21:25
Nu ar trebui construite temple. Min 22:00
1 Tesaloniceni:

Detaliere pe subiecte:
Capitolul 1
Cuvântul a fost vestit mai departe de cei ce l-au primit. Min 1:10
Pilda spălării. Min 3:35
Capitolul 2
Pavel a muncit în Tesalonic cu mâinile lui. Min. 5:45
Predicatorii și preoții de azi cer și bani și slavă. Min. 6:50
Biserica e afacerea conducătorilor ei. Min. 7:15
Oamenii fac alianțe împotriva lui Dumnezeu. Min. 8:40
Teoria evoluției este alianță împotriva lui Dumnezeu Min. 9:15
Capitolul 3
Gândul că o să avem să suferim. Min. 15:20
A fi creștin înseamnă a-L mărturisi pe Cel pe care lumea Îl urăște. Min 16:35
Persecuția din România comunistă. Min. 17:00
A face parte dintr-un sistem religios integrat în lume înseamnă a pactiza cu vrăjmașul Domnului Isus. Min 17:35
Diferența dintre „lume” și administrația de stat. Min 18:20
Capitolul 4
Dragostea de frați. Min 21:15
Răpirea adunării. Min 23:53
Profețiile sunt ca privirea printr-un fel de ceață. Min. 24:55
Atitudinea pe care trebuie să o avem față de profeții. Min. 25:12
Să muncească cu mâinile ca să nu aibă trebuință de nimeni. Min. 25:50
Pietrele vorbesc. Min. 26:40
Este zadarnic să construim temple. Min. 27:20
Capitolul 5
Nu știm ziua și ceasul, dar știm perioada. Min. 29:15
O prăpădenie neașteptată. Min. 30:25
Ce înseamnă să nu fi în întuneric? Min. 32:20
Apostolii nu i-au încredințat vreunei ierarhii, ci Cuvântului lui Dumnezeu. Min. 33:38
Domnul Isus vine să „fure”, lumea va intra în haos.. Min. 35:15
Din pricina adunării, Dumnezeu ține statul. Min. 35:45
Educația îngerilor. Min 36:00
Singurătatea. Min. 37:00

2 Tesaloniceni

Detalii din subiectele tratate:

Introducere
Păsările nu seamănă nici nu seceră. Min 0:00
Florile nici nu torc, nici nu țes. Min 1:10

Capitolul 1 Despre pedeapsă și răsplătire. Min 6:00
Domnul Isus se va arăta din cer ca să pedepsească. Min 8:00
Gloria Evangheliei. Min 8:50

Capitolul 2
Despre apostazie-lepădarea de credință. Min 12:12
Apostazia a apărut imediat după plecarea apostolilor. Min 12:30 (s-au lepădat de credință cei ce au avut-o)
Despre apostazie ne vorbește și Vechiul Testament. Min 14:10
Calea lui Balaam. Min 14:20
Calea lui ieroboam. Min 15:00
Ascultarea a fost înlocuită cu donația. Min. 15:27
Despre Antihrist. Min 17:20
Un alt Isus. Ce fel de Hristos cunoști? Min 17:48
Rezultatele apostaziei. Min 19:50
Duhul popiei e duhul lui Antihrist. Min. 21:25
Pastorul e văzut ca un personaj cu puteri speciale. Min 21:43
Tăiați-vă de pe listă personajul clerical! Min 22:15
Pretenția semnului vorbirii în limbi. Min 24:25
Cum să pui „Duhu Domnului pă Gugăl”? Min. 24:50

Capitolul 3
AVERTISMENTE: despărțirea de cei ce nu lucrează nimic. Min. 26:45
Pilda boului. Min 28:35
„Mie mi-a descoperit Domnu’ să nu mai lucrez…să mă ocup de vestirea evangheliei.” Serios? Min. 30:10
Cuvântul lui Dumnezeu se vestește fără bani. Min. 30:27
Trăirea în neorânduială. Min. 31:25
Munca cu mâinile tale – o pildă vrednică de urmat. Min. 32:20
Să te desparți de pastorul care ia bani. Min. 35:45
Să nu dai bani la șarlatani. Min. 36:05
„Tu ai ceva cu pastorii!?” Min 37:03
Despietrirea inimii. Min. 38:40

Și ultima etapă a călătoriei, la Berea:

Berea, Grecia, august 2018



De ce era comunitate de evrei în Bereea? Min. 1:50
Ce înseamnă inimă mai aleasă (caracter ales)? Min. 5:00
O parte din Israel a căzut într-o împietrire. Min 7:40
Nu mai sunt evrei în Bereea. Min. 8:00
Această sinagogă goală vorbește mai bine. Min. 8:35
Prin ce se arăta inima lor mai aleasă? Min. 11:20
Cercetarea Bibliei nu este o chestiune de opțiune. Min 12:50
Cercetarea argumentelor face ca Biblia să fie logică. Min. 14:57
Nu cred că există o învățare miraculoasă. Min. 17:50
„Duhul vă va călăuzi în tot Adevărul”…la ce se referă?” Min. 18:15
Educație înseamnă cercetare a Scripturii. MIn 19:10
Să urmăriți ca crearea de convingeri să fie scopul educației. Min. 20:00
De ce statul Israel nu poate fi înfrânt? Min. 21:00
Cugetul se spală citind Cuvântul lui Dumnezeu. Min. 22:28
Ca noi să fim folositori, trebuie să ne încadrăm bine conștiința noastră în „cosmos”, în viața de zi cu zi. Min 23:04

La Bereea a fost sfârșitul călătoriei noastre pe urmele apostolului Pavel prin Macedonia (Grecia).
Toată călătoria: https://vesteabuna.wordpress.com/category/pe-urmele-apostolului-pavel-prin-macedonia-grecia-8-10-august-2018/



Știrile confirmă profețiile

27 octombrie 2021

Veţi înţelege în totul lucrul acesta în cursul vremurilor.” Ieremia 23:20, 30:24 (texte identice)

Azi 27 octombrie 2021 la ora 19.01 Times of Israel publica un articol despre faptul că…”Israelul a avansat miercuri construirea a aproximativ 3.000 de unități de locuințe în așezările din Cisiordania, în ciuda condamnării din interiorul guvernului, precum și din partea administrației americane.”
Nu numai știrea aceasta confirmă profețiile biblice, toate știrile confirmă profețiile.
Și știrile despre războaie, și cele despre crize, și cele despre pandemii, chiar și cele despre mintea tot mai confuză a conducătorilor de state, fiecare confirmă anumite profeții.
Dar mai sunt știri despre fapte specifice, ciudate, ca de exemplu despre haosul din țări ca Liban și Siria, despre creșterea fenomenală a puterii economice a Israelului, despre Aliyah și despre „așezările „ilegale” din Cisiordania.”
Această expresie „așezările ilegale…”, devenită deja monotonă la știri, amintește despre cele câteva sute de mii de evrei care s-au așezat în ultimii 54 de ani (după 1967) în Cisiordania. Numai că evreii nu mai zic Cisiordania, ci au redat acelor zone numele biblice de Samaria și Iudeea.
Și nu ascund faptul că doresc să ajungă la un milion de locuitori evrei în aceste zone: „Președintele Consiliului Regional Samaria, Yossi Dagan, …. a adăugat:….Scopul este un milion de evrei în Samaria și îl vom atinge.
În timp ce o lume întreagă critică popularea cu evrei a unei zone care arată oricum ca un șvaițer.

Cu cât zona este mai puțin maro închis cu atât este mai evreiască. Deja locuiesc acolo în condiții excelente peste 650000 de evrei.
Mulți din ei „emigrați” din Statele Unite….și nu din motive economice.
Din motive profetice.
Dar s-o luăm cu analiza mai încet.
Sarea și piperul întregii situații este dată de doi factori:
1. Opoziția vehementă a țărilor lumii, inclusiv UE și USA față de „colonizare” și
2. Claritatea de cristal a profețiilor biblice față de acest fenomen al revenirii evreilor din toată lumea în țara lor. Îndeosebi referințele la repopularea munților lui Israel (zonele Samaria și Iudeea („Cis-Iordania”) abundă în profeți.
Conflictul între ceea ce se vrea și ceea ce se întâmplă dă contrast și claritate, dă strălucire imaginii profetice care se proiectează ca dintr-un videoproiector pe ecranul istoriei și geografiei prezente.
Citind și crezând profeții, tot ce ni se transmite la știri parcă este un film văzut.
Să spicuiesc din opoziția față de „colonizare”: „Uniunea Europeană a declarat luni că continuă să creadă că activitatea de colonizare israeliană în teritoriul palestinian ocupat este ilegală conform dreptului internațional și a erodat perspectivele unei păci durabile. „UE solicită Israelului să pună capăt tuturor activităților de colonizare, în conformitate cu obligațiile sale ca putere ocupantă”, a declarat șeful UE pentru politică externă, Federica Mogherini, într-un comunicat.” și „Marți, Departamentul de Stat al SUA a declarat că este „ profund îngrijorat ” de planurile Israelului de a promova noi case de așezări, inclusiv multe din Cisiordania. „Ne opunem ferm extinderii așezărilor, care este complet incompatibilă cu eforturile de a reduce tensiunile și de a asigura calmul și dăunează perspectivelor unei soluții cu două state”, a declarat purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, Ned Price, reporterilor la Washington.
Și să spicuiesc acum din poziția față de colonizare a profeților care au scris acum 2500 de ani, ce vedem acum la știri.
Menționez mai întâi ceea ce a spus savantul Isaac Newton acum, mai bine de 300 de ani: „nici o profeție biblică nu este mai clar descrisă în Biblie ca și cea despre revenirea evreilor în Israel la sfârșitul vremurilor.”
Iar voi, munţi ai lui Israel, veţi da crengi şi vă veţi purta roadele pentru poporul Meu Israel, căci lucrurile acestea sunt aproape să se întâmple. Iată că voi fi binevoitor, Mă voi întoarce spre voi şi veţi fi lucraţi şi semănaţi. 10 Voi pune să locuiască pe voi oameni în mare număr, toată casa lui Israel, pe toţi! Cetăţile vor fi locuite şi se vor zidi iarăşi dărâmăturile. 11 Voi înmulţi pe oamenii şi vitele care vor creşte şi se vor înmulţi; voi face să fiţi locuiţi ca şi mai înainte şi vă voi face mai mult bine decât odinioară şi veţi şti că Eu sunt Domnul. 12 Voi face să umble pe voi oameni, şi anume poporul Meu Israel; ei te vor stăpâni şi tu vei fi moştenirea lor şi nu-i vei mai nimici.” Ezechiel 36:8-12
 Când îi voi aduce înapoi dintre popoare şi îi voi strânge din ţara vrăjmaşilor lor, voi fi sfinţit de ei înaintea multor neamuri. 28 Şi vor şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor, care-i lăsasem să fie luaţi prinşi de război între neamuri şi care-i strâng iarăşi în ţara lor; nu voi mai lăsa pe niciunul din ei acolo ..” Ezechiel 39:27-28
…. și despre șosele există profeții:
Voi preface toţi munţii Mei în drumuri şi drumurile Mele vor fi bine croite. 12 Iată-i că vin de departe, unii de la miazănoapte şi de la apus, iar alţii din ţara Sinim.” Isaia 49:11-12
…..despre criza de locuințe din Israel este scris:
Le voi fluiera şi-i voi aduna, căci i-am răscumpărat, şi se vor înmulţi cum se înmulţeau odinioară. Îi voi risipi printre popoare şi îşi vor aduce aminte de Mine în ţări depărtate; vor trăi împreună cu copiii lor şi se vor întoarce10 Îi voi aduce înapoi din ţara Egiptului şi-i voi aduna din Asiria; îi voi aduce în ţara Galaadului şi în Liban, şi nu le va ajunge locul. ” Zaharia 10:8-10
Ascultăm cu regularitate la știri frânturi din opoziția statelor față de „colonizarea Cis-Iordaniei.”. Cu cât acest conflict între opoziția statelor lumii față de recolonizarea Samariei și Iudeii și realitatea întoarcerii profețite crește, cu atât devine mai vizibilă supremația profeției asupra istoriei.
Trebuie să privim istoria ca o consecință a profeției, nu să ne milogim căutând prin istorie potriviri profetice.
Lipsa de înțelegere a profeților, care de fapt e lipsă de credință, îi face pe mulți creștini să fie setați cu așteptări greșite.
Eu aici am scris un mic „program” de resetare.




Mintea românului cea de pe urmă, învățăminte

24 octombrie 2021

O atitudine recomandată oricărui creștin în fața noului conflict social: vacciniști-antivacciniști


„Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” Filipeni 4:7


Cu statistica, istoria și matematica nu poți negocia.
Sunt numere, fapte, mărimi imposibil de combătut sau de modificat.
Statisticile dovedesc că vaccinurile au efect.
Noi, românii, nu.
Inerți ca-ntotdeauna, peste măsură de prudenți, simpaticii noștri concetățeni au stat pe dreapta, să vadă ce-o fi cu alții.
Și au văzut: sute de români morți pe zi, în timp ce țările „docile”, „oile” au scăpat în cea mai mare parte.
La întrebarea: „Te-ai vaccinat?” și la răspunsul ” Da”, eram privit cu milă, ca un prost, de „înțelepții” care brusc începeau să-mi toarne evanghelia antivaccinului.
Desigur, pastori erau citați, sau preoți, după religie, sau doctori, fără religie.
Ieri s-au vaccinat peste 120 de mii de oameni, e coadă la vaccin.
Și la morgă, și la cimitir.
Sâmbăta trecută am primit 4 telefoane: a murit H, fata de 30 de ani a unui misionar american care a stat 30 de ani în România, a murit în Usa, apoi M soția unui cunoscut din Cluj, apoi S, un frate din MM, apoi mătușa unei surori din Chișinău. Toți într-o singură zi.
Toți de Covid, unii după săptămâni cumplite de chin.
Puteau scăpa, dacă nu era Lașon Hara, limba cea rea, discursul mincinos.

Pe unii dintre aceștia nu i-a ucis Covidul, ci discursul mincinos.
I-au ucis cei ce nu au aplicat porunca Psalmistului: „ Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare!” Psalmul 34:13

Cu câteva lecții să rămânem după acest episod tragic al înșelării prin mass-media:

1. Să învățăm dintr-o altă urgie a trecutului, din comunism.
Privind în urmă, în anii 50-60 ai secolului trecut, când părinții și bunicii noștri erau prinși în cleștele conflictului comuniști-anticomuniști, care ar fi fost cea mai bună atitudine?
Să fi fost comunist, n-avea logică, să fi fost anti, n-avea rost.
Urgia comunistă a venit și trebuia să țină.
Neimplicarea ar fi trebuit să fie cea mai bună atitudine.
Ca și cum trece un nemicrobist pe lângă un stadion în care două galerii urlă potrivnic:
-Cu cine ții?
-Nu sunt microbist.
Tot la fel, un creștin n-ar trebui să fie nici vaccinist militant, nici antivaccinist, dar eu am recomandat aici vaccinarea.
Nu am recomandat vehement, pentru că acest blog nu este nici politic, nici religios, nici medical, este un blog de învățătură creștină.
Recomand însă neutralitatea pe temă, adică să avem în noi pacea luI Dumnezeu, așteptând să treacă urgia lui Dumnezeu.
Când după insistente, stăruințe și mijlociri, Sodoma și Gomora totuși au fost distruse, Avraam-mijlocitorul privește de sus de pe munte, de la 1400 de metri diferență: „Avraam s-a sculat a doua zi dis-de-dimineaţă şi s-a dus la locul unde stătuse înaintea Domnului. Şi-a îndreptat privirile spre Sodoma şi Gomora şi spre toată câmpia şi iată că a văzut ridicându-se de pe pământ un fum, ca fumul unui cuptor.” Geneza 19:27-28 Dar Avram a câștigat prin mijlocire viața nepotului său Lot.
Putem să facem și noi această mijlocire.

2. Cât de mult seamănă această reticență, această amânare a vaccinării, cu amânarea mântuirii sufletului.
Cât de târziu va fi prea târziu?
Când va fi urma când îi va veni românului mintea la cap?
Ieri s-au vaccinat totuși un număr record de români.
Iată o imagine din Cluj de la Sala Sporturilor.

Pentru mulți din cei puși în saci a venit urma înainte ca să-i vină mintea.
Că de se vaccinau, 90% din cei morți, ar fi trăit.
Să luăm dar bine seama ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.” Evrei 4:1

3. Dumnezeu în scoate pe evrei afară dintre neamuri prin urgii: hitlerismul, comunismul și pandemia sunt doar 3 din urgiile evidente de 100 de ani încoace.
Vor mai fi urgii probabil, deși acestea 3 sunt cuprinse în expresia: „sabie, foamete și ciumă”.
E posibil ca pandemia să fie ultima urgie.
Nu speculăm, dar nici nu ne lăsăm mintea în narațiunea falsă a filosofiei atee, a noului socialism, a antivaccinismului, etc, etc.
Ce facem cu antivacciniștii creștini?
Ne punem niște întrebări.
Iubesc acești oratori de doi lei venirea Domnului?
Umblă ei în carul de biruință cu Hristos?
Slujesc ca robi sau slujesc pentru un câștig mârșav?
Domnul Isus ne-a spus ce să facem; „Lăsaţi-i: sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.” Matei 15:14
Desigur trebuiau lăsați și când au început să ceară salariu pentru 5 ore de „muncă” pe săptămână, trebuiau părăsiți și când au strecurat pe furiș erezii, slujbe și servicii, ca să aibă ce taxa.
Dar măcar acum, când nu li se împlinesc profețiile, trebuie lăsați.






Toate fenomenele naturale sunt în mâinile lui Dumnezeu, Megavulcanii și asteroizii-instrumentele justiției divine, Aurel Gheorghe-Târgoviște

24 octombrie 2021

Îl ascult de fiecare dată, vi-l recomand și vouă.
Analizele din Apocalipsa sunt extrem de detaliate.


Adunare 17 octombrie 2021

23 octombrie 2021

Pavel, sclav al lui Isus Hristos

21 octombrie 2021

„Căci robul chemat în Domnul este un slobozit al Domnului. Tot aşa, cel slobod care a fost chemat este un rob al lui Hristos.
1 Corinteni 7:22
Am fost la Pompei de 3 ori și am rătăcit de fiecare dată ore întregi prin acel labirint de străzi de pe care a fost îndepărtat stratul de lavă care a păstrat timp de 2000 de ani mărturii istorice grăitoare.
Am vizitat case, taverne, temple, cimitire, castelul de apă, am încercat să pătrundem aerul orașului roman de acum 2000 de ani, exact de pe vremea apostolilor.
Subiectul n-a încetat să mă fascineze.
În 2010 am mers cu familia cumnatei din State, noi cu copiii noștri, ei cu ai lor, ne-am întâlnit la aeroport în Budapesta, și cu două mașini am făcut Italia o săptămână. De fapt ne-am cazat la o casă între Roma și Napoli și de-acolo am tot vizitat.
Și iarăși Pompei.
Recent am cumpărat o carte din librărie, numai cu acest subiect, analiza descoperirilor arheologice din Pompei.

Câteva citate mi-au atras atenția, numele sclavilor.
Spre deosebire de oamenii liberi care aveau 2-3 nume, ca astăzi, sclavii aveau un singur nume, să zicem Secundus, nume la care adăugau: „sclav al lui…” și puneau numele întreg al stăpânului lor.
Prestigiul sclavului era direct proporțional cu prestigiul Stăpânului.
Să dăm exemple:
1. Una din metodele folosite de arheologi pentru a reproduce forme din orașul ars de lavă, este ca atunci când sapă în acel tuf (relativ moale) și descoperă o cavitate, să toarne în ea ghips (ipsos) lichid, iar după întărire, să continue decopertarea, ghipsul luând forma fostului obiect sau trup care a lăsat gaura. Așa s-au descoperit într-o brutărie, pâini scoase din cuptor și pregătite de vânzare, abandonate însă în graba dată de erupția Vezuviului. Dar să citez: „Când aluatul era pregătit și modelat sub formă de pâini, lucrătorii îl treceau printr-o ferestruică de la capătul încăperii, direct în zona din fața cuptorului. Câteodată, cel care le modelase își marca lucrarea. La Herculaneum, de pildă, au fost găsite mai multe pâini carbonizate pe care fuseseră ștanțate cuvintele: „Făcut de Celer, sclavul lui Quintus Granius Verus„. …

Stai mi-am zis, așa se întitulau și apostolii: rob al lui Dumnezeu, rob al lui Isus Hristos, Pavel, Petru, Iacov și Iuda se prezintă sub această calitate la începuturile epistolelor lor. Chiar și Epafra este numit sclav al lui Isus Hristos.
Așa se întitulau robii.
Ștanța de pe pâine vorbea de reclama brutăriei lui Quintus Granius Verus, mai puțin de abilitățile sclavului Celer.
Dar era trecută și persoana, ca un fel de semn de CTC, control tehnic de calitate, în caz de reclamații.
Noi cum ne întitulăm?
Doctor, doctor, fratele funcție, sau sclav cu un singur nume, robind la un domn glorios?
De meditat.
Alt exemplu:
2. Citat: „Două tăblițe cerate…înregistrau împrumutul făcut de o femeie, Dicidia Margaris, către o alta, fostă sclavă, pe nume Poppaea Note. Drept garanție pentru banii împrumutați…Poppaea Note a predat doi din propriii ei sclavi, Simplex și Petrinus….”
Iarăși sclavii poartă un singur nume și puteau fi folosiți ca și gajuri vii pentru garanția unui împrumut, ca o marfă.
Mi-am amintit de Pavel, Petru, Iuda, Iacov, Epafra, toți numiți cu un singur nume, nume la care se adaugă Rob al lui Dumnezeu sau Rob al lui Isus Hristos. Așa se apelau robii.
Greșim când credem ce vrem, ce ne place sau când nici nu ne interesează dacă ce credem e și adevărat și dovedit.
Numele de sclav chiar însemna starea de sclav.
Iar ca sclav nu ai nume și prestanță mai mare decât a stăpânului tău.
Aveau sclavi și negustorii, și fermierii, și centurionii (sutașii), și împărații.
Fiecare sclav purta numele și lucra spre interesele stăpânului său, umbla în Numele stăpânului.
Desigur că prestigiul sclavului unui împărat era mai mare decât al al sclavului unui fermier.
Cărți întregi s-ar putea scrie despre aceste lucruri, și s-au scris, iar din ce s-a scris adaug un text, despre imaginea noastră ca și sclavi ai lui Isus Hristos: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.” Noi suntem sclavii purtați în carul de glorie, sclavi prin care gloriosul Stăpân răspândește mireasma lui împărătească pe unde trece carul.
Ne identificăm cu Numele Stăpânului sau ne umflăm de mândrie cu titlurile noastre sau ale oamenilor sau comunităților care ne-au amăgit?
Pentru cine vrea să aprofundeze aceste lucruri, redau aici ce am vorbit din cartea profetului Mica în aprilie anul acesta.








Principiul zi-an în înțelegerea profețiilor lui Dumnezeu

19 octombrie 2021

Trebuie corelate câteva profeții ca să înțelegi acest principiu.
Nici o profeție de la Dumnezeu nu se interpretează singură.
Să mergem împreună prin Biblie.
În mai multe situații Dumnezeu a folosit această asociere.
Primul text pe care vă sugerez să îl citiți este: Luca 19
42. și a zis: „Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.
43. Vor veni peste tine zile, când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura și te vor strânge din toate părțile:
44. te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău; și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.

La momentul răstignirii se împlinea un timp pe care cărturarii mai ales și mai-marii lui Israel ar fi trebuit să îl știe printr-un calcul cronologic simplu.
Care timp?
„Daniel 9
25. Să știi, dar, și să înțelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni; apoi timp de șaizeci și două de săptămâni, piețele și gropile vor fi zidite din nou, și anume în vremuri de strâmtorare.
26. După aceste șaizeci și două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, și nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea și Sfântul Locaș, și sfârșitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ține până la sfârșit, și împreună cu el, și pustiirile.

În postarea de aici https://vesteabuna.wordpress.com/2015/09/24/483-de-ani/…am explicat cu detalii biblice exacte, cum de la darea poruncii pentru rezidirea cetății Ierusalimului, pe vremea lui neemia, până la răstignirea Domnului Isus trebuiau să treacă exact 69×7=483 de ani…și exact atâția au trecut.
Nu este singurul loc și nici singurul profet la care principiul zi-an îl întâlnim în Biblie.

Ezechiel 4
6. „După ce vei isprăvi aceste zile, culcă-te a doua oară pe coasta dreaptă și poartă nelegiuirea casei lui Iuda patruzeci de zile; îți pun câte o zi pentru fiecare an.
Mai găsim principiul la Moise:
Numeri 14
34. „După cum în patruzeci de zile ați iscodit țara, tot așa, patruzeci de ani veți purta pedeapsa fărădelegilor voastre; adică un an de fiecare zi: și veți ști atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi.”
și la Iacov:

Geneza 29
27. „Isprăvește săptămâna cu aceasta și-ți vom da și pe cealaltă pentru slujba pe care o vei mai face la mine alți șapte ani.
Sper că v-am fost de ajutor.
Dar să nu fac lucru pe jumătate: dacă cunoașterea acestor cronologii nu ne va duce la o asumare a atitudinii corecte de angajament în fața lui Dumnezeu și față de Cuvântul Său, atunci cunoașterea ne va fi fără folos.

Wikipedia despre acest subiect:
https://en.wikipedia.org/wiki/Day-year_principle


Oare pe drept a fost el negat? Hristos și evreii (8.) V.F. Marținkovschi

17 octombrie 2021




Oare pe drept a fost el negat? Hristos și evreii (8.) V.F. Marținkovschi

Să ne amintim povestea respingerii Lui.
În învăţătura Sa, duşmanii Săi vedeau lucruri noi şi abatere de la lege. Minunile Sale erau atribuite puterii răului.
Citim în Evanghelie că poporul simplu şi neprefăcut «se mira de cuvintele pline de har, care ieşeau din gura Lui», iar fariseii ambiţioşi «L-au vândut din pizmă».

«Preoţii cei mai de seamă şi fariseii au trimis niște aprozi să-L prindă…)

Şi mai departe: «Aprozii s-au întors la preoţii cei mai de seamă şi la farisei. Şi aceştia le-au zis: De ce nu L-aţi adus? Aprozii au răspuns: niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” Ioan 7:32, 45-46

Poporul, slujitorii, copiii, pescarii din Galileea — cei care se aflau mai aproape de natură şi de viaţa truditoare reală, oamenii care nu erau stricaţi de cărturărie şi fățărnicie — pătrundeau cu inima frumuseţea învăţăturii Sale.

În faţa înţelepciunii Sale dumnezeieșşti se închinau şi aşa cărturari ca Nicodim şi Pavel, care nu aveau conştiinţa sugrumată de pedantism şi îngâmfare.

Evreii din zilele noastre, pe cât ştiu eu, justifică neacceptarea lui Hristos prin următoarele argumente:

  1. Hristos a călcat legea, de exemplu porunca cu privire la ziua de sâmbătă. ,

Dar să privim obiectiv: El s-a abătut de la lege, sau cărturarii care-L judecau?

Dar El Însuşi spunea: « Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii, am venit nu să stric, ci să împlinesc (grec. plerosai, germ. erfullen).

Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi împlinit toate lucrurile.

Aşa că oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor, dar oricine le va păzi, şi va învăţa şi pe alţii să le păzcască, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor.

Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor».!

Respectarea literei, a ritualurilor, manifestată în executarea formală a legii, nu salvează omul; anume aceasta i-a şi împedicat pe iudei să vadă adevărata neprihănire a lui Hristos.

Ei reproşau ucenicilor lui Hristos că aceştia nu postesc. Ei se indignau că Isus vindeca în ziua Sabatului. lar El le-a zis: «Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau s-o pierzi? Dar ei -tăceau».?

De aceea tăceau, fiindcă în inima lor ei recunoşteau dreptatea lui Hristos. Căci şi ei cunoşteau cap. 58 din Isaia, unde se vorbeşte atât de înălțător, cu adevărat în spiritul Noului Testament, şi despre post, şi despre Sabat ca manifestare a principalei, unicei porunci despre iubire:

«lată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți, şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost… Atunci lumina ta va răsări ca zorile… şi slava Domnului te va însoţi… Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, amenințările cu degetul şi vorbele de ocară, dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime…».

Într-un cuvânt, în înţelegerea proorocească a Vechiului Testament, ca şi în Noul Testament, postul este o autolimitare în numele iubirii, nu doar o asceză a stomacului, ci şi a egoismului, înfrânarea nu numai a lăcomiei, ci şi a setei de înavuţire, a mândriei, înlăturarea oricărei exploatări a aproapelui.

Ce minunate erau în vechiul creştinism, dar şi în zilele noastre în timpul foametei din Rusia Sovietică, aşa-numitele «posturi ale iubirii», când credincioşii nu mâncau o zi întreagă, pentru ca hrana astfel economisită sau echivalentul ei să fie dată fraţilor înfometați!

Tot aici la Isaia se spune şi despre Sabat în același sens evanghelic înălțător:

«Dacă îi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mca cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfințești pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-L vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălțimile ţării…».

Vindecarea într-o zi de Sabat a unei femei bolnave ce suferea de optsprezece ani, fiind gârbovă, a stârnit indignarea fruntaşului sinagogii. Dar Domnul i-a spus: «Făţărnicilor, oare în ziua Sabatului nu-şi dezleagă fiecare din voi boul sau măgarul de la iesle, şi-l duce de-l adapă? Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam, şi pe care Satana o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată în ziua Sabatului? Pe când vorbea El astfel, toţi protivnicii Lui au rămas ruşinaţi, şi norodul se bucura de toate lucrurile minunate pe care le făcea El».

Într-o zi de Sabat, Isus trecea prin lanurile de grâu, şi ucenicii Lui, pe când megeau, au început să rupă spice. Asta a stârnit proteste şi reproşuri din partea fariseilor. Dar EI le-a amintit ce a făcut David când a flămânzit el şi cei ce erau împreună cu el, cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, în zilele marelui preot Abiatar, şi a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe care nu-este îngăduit să le mănânce decât preoţii, şi le-a dat şi celor ce erau cu el. Apoi le-a zis: «Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat»

  • Anume Fiul Omului, ca Desăvârşit, poate domni peste legi, căci EI face totul nu din bunul Său chef, ci din necesitate reală sau pentru dreptatea supremă.

Pe când fariseismul, cu înţelegerea sa literală şi formală a poruncilor a ajuns la noţiuni complet denaturate: eu au scos la lumină, de exemplu, cunoscutul tratat din Talmud (Beţ), în care se examinează la modul serios chestiunea dacă se poate mânca oul pe care găina l-a ouat în zi de Sabat. Este curios faptul că, pentru a ocoli interdicţia de a muta sâmbăta lucrurile dintr-o casă în alta, unii evrei din orașele din partea apuseană a Rusiei fixează două prăjini de o parte şi de alta a străzii, iar sârma ce le uneşte trebuie să însemne că întreaga stradă reprezintă o singură casă.

În Cuvântarea de pe munte, Hristos n-a anulat legile lui Moisc, astfel El n-a înlăturat porunca «să nu ucizi», ci a aprofundat sensul ei prin aceea că a oprit pe oameni să se mânie pe fratele lor.

În general vorbind, Noul Testament față de Vechiul Testament este ca răsăntul soarelui faţă de zorile zilei: acelaşi soare străluceşte aici şi acolo, însă el arată oamenilor un grad diferit de luminozitate. Aici şi acolo este unul şi acelaşi Dumnezeu, dar este diferită închipuirea oamenilor despre El, şi diferită este profunzimea înţelegerii voinţei Sale.

O studentă din Praga mi-a spus nu demult: «Mă închin în faţa Noului Testament, dar Vechiul Testament…. El seamănă atât de puțin cu Evanghelia».

De fapt, Noul Testament are atâta comun cu Vechiul Testament cât are roza cu rădăcinile ei. Rădăcinile-i sunt aspre şi sure, ele trăiesc în sânul întunecat al pământului, dar ele hrănesc o floare minunată. Tot astfel din întunecimea Dumnezeiască a revelaţiilor lui Moise a înflorit roza frumos mirositoare a Testamentului Nou. Tot aşa, o intelectuală evreică din Tel-Aviv, simpatizantă a Evangheliei, mi-a spus nu demult: «Vechiul Testament este temelia, iar Noul Testament este casa construită pe această temelie. De trăit putem trăi numai în casă». La Varşovia, un inginer evreu cunoscut mi-a spus: «Când voi, creştinii, veţi găsi Evanghelia în Vechiul Testament , iar noi, evreii, vom găsi Vechiul Testament în Evanghelie, atunci ne vom înţelege unii pe alţii». |

Şi chiar aşa este. Însuşi Hristos şi apostolii recunoșteau că Vechiul Testament este de inspiraţie dumnezeiască.

«Cum priviţi Vechiul Testament ?», a întrebat-o pastorul pe o bătrânică evlavioasă. «Ca Isus», a răspuns ea simplu. Un astfel de răspuns este cea mai bună ripostă falsului liberalism al unor creştini din vremea noastră, care prin speculaţiile lor vor să fie mai presus de Însuşi Învățătorul.

  1. Mai departe evreii se referă la învăţătura creştină despre Sfânta Treime, care, chipurile, ar contrazice revelaţia Vechiului Testament despre aceea că Dumnezeu este unic.

Trebuie totuşi să fim de acord că unele încercări nereușite de a exprima în cuvinte omeneşti marea taină a Dumnezeirii pot trezi nedumeriri: asta arată.o dată în plus cât de riscant este pentru om «să pătrundă cu mintea trupească în ceea ce nu a văzut». Deja intenţia ca atare de a pătrunde transcendentul cu logica celor cinci simţuri este sortită eșecului din punct de vedere filozofic (în lumina teoriei cunoaşterii).

Un lucru e clar: Hristos învaţă despre acelaşi Dumnezeu Unic» în Care credeau Moise şi proorocii. La întrebarea unui învățător al Legii care este cea mai mare poruncă din Lege, El a repetat cunoscutul:

«Ascultă, Israel: Domnul, Dumnezeul tău este Dumnezeul tău», și prin aceasta a confirmat învăţătura lui Moise despre monoteism. În originalul ebraic se spune anume “1 «ehad» — unic (unul în sensul unităţii, care poate fi şi în pluritate), şi nu — singurul, numai unul, smguratic. .

Nu este vorba despre o unitate aritmetică, ci despre una etică şi metafizică. El este unul în toate manifestările sale, şi în trecut, şi în prezent, şi în viitor, şi în istorie, şi în natură, şi în toate ipostazele și manifestările fiinţei Sale.

Tot astfel, la omul sufleteşte sănătos, integru şi raţiunea şi voinţa, şi simţurile formează un tot unic, ele sunt întrunite de ceea ce noi numim «personalitate, «eu», «unitatea spiritului».

«Dumnezeu nu este o unitate sterilă, ci Treime creatoare».

Şi în Vechiul Testament Dumnezeu se numeşte în ebraica veche printr-un cuvânt care are forma de plural: «Elohim» (divinități). Chiar la începutul cărții Geneza se spune: «La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul»; este caracteristic faptul că verbui «a făcut» este aici totuşi la forma singular. Toate ipostazele Divinităţii au participat la creare (facere), dar a creat (făcut) totuşi El, Dumnezeul Unic, după un plan și un chip unic. Mai departe se spune:

«Să facem omul după chipul şi asemănarea Noastră».

Chipul lui Dumnezeu e unul, dar el întruchipează diversitatea Divină. Aceste trei ispostaze principale ale lui Dumnezeu — Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt pomenite în cărțile Vechiului Testament sub diferite denumiri: Dumnezeu-Elohim, Duhul lui Dumnezeu IDR PT, iar Fiul, ca întrupare a lui Dumnezeu, Dumnezeul văzut, perceptibil, slava lui Dumnezeu (Şehina) 99″) uncori aşa se şi numeşte cu acelaşi nume, de exemplu în psalmul 2 (vers. 7): «Domnul Mi-a zis: Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut»

«Daţi cinste Fiului ca să nu Se mânie». În capitolul 63 la Isaia (vers. 9 şi 10) de asemenea sunt amintite cele trei ipostaze: Dumnezeu, Îngerul care este înaintea Feţei Lui și Duhul Lui cel sfânt. Tot despre acest Înger care este înaintea Feţei Lui se vorbeşte și în Exod 23,,,: «lată, Eu trimet un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care L-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă de glasul Lui; să nu te împotriveşti Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El.

Scriitorul rus Sergheienko mi-a spus odată că trinitatea este formula a tot ce există: «Luaţi, spunea el, acest creion: „el cuprinde o anumită idee, materia care o întrupează şi puterea care a întrupat-o». | |

  1. «Dar se poate întrupa Dumnezeu în om? Cum se poate încadra infinitul în finit?» întreabă mai departe evreii, având în vedere învăţătura despre Hristos ca Fiul lui Dumnezeu. «Oare Dumnezeul Nevăzut poate avea chip văzut? Şi cum poate Dumnezeu să aibă Fiu?» Dar tocmai această relaţie este exprimată în amintitul psalm 2, unde Dumnezeu spune despre Mesia: «Tu eşti Fiul Meu».

Tocmai pentru că Dumnezeu e nevăzut, El trebuia să Se întrupeze, ca să devină vizibil şi accesibil. lată ce se spune despre Hristos în Evanghehe: «Cuvântul (Dumnezeu) S-a făcut trup…, şi noi am privit slava Lui…5. «Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut» (loanl1, ,,). |

Şi tot despre întruparea lui Dumnezeu se spune la proorocul Isaia în cap. 9:

«Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii»,

Locul acesta de asemenea este mesianic conform vechiului Targum al lui Jonatan.

Un cunoscut de-al meu, un tânăr evreu, citind locul acesta, s-a oprit în nedumerire. Şi e de înţeles; el a întâlnit aici acelaşi fapt de nepătruns care s-a realizat în Noul Testament — întruparea eternului în temporal, a Părintelui veşniciilor în Pruncul din Betleem. «Dar acesta este Cuvântul lui Dumnezeu», îşi zicea prietenul meu: «Cum să nu cred în El? Totuşi este atât de neînțeles, asta este cu neputinţă». Dar iată a început să citească mai departe:

«lată ce va face râvna Domnului oştirilor (vers. 7). Şi deodată întunericul din sufletul lui a fost destrămat de lumina credinţei, a acelei credinţe care este atât de cunoscută adevăratului Israelit: «Râvna Domnului oştirilor…». A!… Atunci totul e posibil. Dacă apare acea Forţă creatoare atotputernică, aceea Care a creat universul, Care a trecut cândva poporul evreu peste mare şi pustiu, atunci totul este cu putinţă. Şi el s-a pătruns de credinţă, apoi a devenit martor al lui Hristos în faţa altora. –

Aici se adevereşte Cuvântul lui Dumnezeu, spus prin Isaia în cap. 55, care de asemenea prooroceşte despre Mesia:

«Gândunile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Melc, zice Domnul. Cu cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre». Dumnezeu, ca să ne fie accesibil, a devenit om; Hristos deci este Dumnezeu, ca să zicem aşa, tradus în limba omenească. Şi ca întotdeauna, minunea şi aici se produce «nu pe lângă, nu împotriva, ci pe de asupra naturii» (non contra, non praeter, sed supra naturam). Mai pe scurt, în toată învăţătura lui Hristos nu veţi găsi nici un fel de contradicții nici cu raţiunea omului în general, nici cu ideile şi legile Vechiului Testament în particular: Noul Testament nu este împotriva, ci este superior şi unuia şi altuia.

În definitiv, singura contradicţie pe care o găsim la citirea Bibliei este contradicţia dintre ea şi om, creată de păcatul acestuia din urmă. Tocmai ea a şi generat protestul cărturarilor şi fariseilor împotriva lui Hristos; dar în mândria lor oarbă ei n-au observat că de-acum de mult mergeau împotriva poruncilor curate ale Vechiului Testament, adaptându-l la slăbiciunile și poftele lor omeneşti şi înlocuind porunca Domnului cu datine aşezate de oameni.! Învățătura lui Hristos într-adevăr contrazice această interpretare talmudică a Torei, şi Tora nu mai puţin contrazice aceste datini aşezate de oameni.

Ca să nu-și recunoască nedreptatea, cărturarii şi fariseii au început să-l învinuiască pe Hristos de neadevăr,; chiar şi despre puterea lui Dumnezeu care se arăta în minunile săvârşite de EI, ei ziceau că vine de la duhul rău?, căzând astfel în păcatul de neiertat al hulirii Duhului Sfânt. Ei spuneau despre El: «Ai drac în Tine», dar cu adevărat că ei se aflau în puterea întunericului. Căci petele de pe soare uneori nu sunt decât pete pe ochelarii noştri.

Pe când Hristos stătea înaintea lor cu conştiinţa Sa Dumpezeiesc de curată şi le zicea:

«Cine dintre voi Mă poate dovedi că am păcat? Dacă spun adevărul, pentru ce nu mă credeţi?»

Când păgânul Pilat L-a scos pe Hristos în faţa mulțimii întărâtate, care cerea răstignirea Lui după mărturia mincinoasă a cărturarilor şi fariseilor, acesta a spus despre El:«Să ştiţi că nu găsesc nici o vină în El. Isus a ieşit deci afară purtând cununa de spini şi haima de purpură. «lată omul!» ie-a zis Pilat.

Şi Pilat, şi tâlharul răstignit alătun de El pe cruce, şi ostaşul roman care stătea de strajă au recunoscut nevinovăția şi sfinţenia Lui. Conştiinţa poporului era de partea Sa: ea îl întâmpina cu strigăte de «Osana» când Isus intra în Ierusalim călare pe asin, aşa cum prorocise Zaharia (9,). După moartea Sa pe cruce, «tot norodul care venise la priveliştea aceea, când a văzut cele întâmplate, s-a întors, bătându-se în piept» (Luc. 23,):

Aşadar, EI a fost osândit pe nedrept, Pentru a atrage poporul

de partea lor, acuzatorii au strecurat în mulţime zvonuri false despre falsitatea învățăturilor Lui, la judecata marelui preot au fost aduși martori mincinoşi, în faţa lui Pilat au făcut aluzie la pericolul pe care |-ar fi prezentat «noul împărab», iar unora le-au insuflat teama pentru patrie («vor veni romanii şi ne vor subjuga»).







Casa nelegiuirii

15 octombrie 2021

…„Unde duc ele efa?” El mi-a răspuns: „Se duc să-i zidească o casă în ţara Şinear…” Zaharia 5:10-11

Domnul Isus a fost un dușman înverșunat al datinii bătrânilor.
Datina bătrânilor a fost motivul pentru care iudeii din vremea Lui desființaseră Cuvântul lui Dumnezeu.
El le-a mai zis: „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu ca să ţineţi datina voastră.” Marcu 7:9
Datina bătrânilor a fost motivul pentru care iudeii l-au persecutat pe Domnul Isus, că n-o ține.

Datina bătrânilor a fost instituționalizată sub forma singogii și a membralității în sinagogă în cele 5 secole de robie care au precedat venirea Domnului Isus în lume. Teama de a nu fi exclus din sinagogă îi ținea pe oameni legați de datină. Oare azi nu este la fel?

Să analizăm puțin, din cel mai curat izvor, din Cuvântul lui Dumnezeu această instituție a „clădirii sfinte”, cum a apărut, ca și consecință a ce, cum s-a dezvoltat și cum ne afectează pe cei ce trăim azi în Împărăția lui Dumnezeu.

Cititorii superficiali ai Cuvântului lui Dumnezeu, când citesc că Domnul Isus mergea la templu, că apostolii mergeau la sinagogi, înțeleg că Domnul și apostolii aprobau sistemul, clădirile. Oare chiar așa este? Sau cu totul dimpotrivă!
Un cititor presupun sincer, chiar m-a întrebat pe Fb: „Și totuși, Domnul Isus mergea la templu ,și căutat fiind de părinți le-a răspuns ” sunt în casa tatălui „. Vă rog un răspuns.
Redau aici mai pe larg ce i-am răspuns.

În Israelul de pe timpul Domnului Isus, existau alături de templele păgâne, două tipuri de clădiri religioase evreiești: templul și sinagogile.
Templul era unul singur: în Ierusalim, sinagogi erau peste tot și chiar de multe nuanțe, cum sunt azi cultele și sectele.
Templul a fost zidit, de fapt rezidit la porunca lui Dumnezeu dată prin profeții Hagai și Zaharia, și darea poruncii pentru rezidire de către împăratul Medo-persan a reprezentat un marker cronologic exact legat de venirea lui Mesia, moment ușor de calculat, din profeția lui Daniel, moment pe care evreii religioși l-au ratat și din acest motiv au fost acuzați de Domnul Isus.
Zaharia și Hagai au profețit despre cel de-al doilea templu, o fereastră de timp îngăduită de Dumnezeu unui număr mic din cei „ai lui Avraam” pentru a reconstrui Templul Domnului și a permite împlinirea profețiilor pentru venirea „Mântuitorului lumii”. Acel număr mic de evrei care s-au întors totuși din robie ca să zidească templul sunt evreii simbolizați în cartea Ieremia de coșul cu smochine bune, evrei care nu s-au aclimatizat în Babilon și la cel mai mic semn de permisiune, s-au reîntors în țara lor, s-o rezidească. Cu ceilalți evrei, care au rămas în Babilon, s-a împlinit tot cuvântul lui Dumnezeu din pilda coșului cu smochine rele.
Acești evrei care nu au vrut să se întoarcă din Babilon au zidit „casa nelegiuirii” și sunt baza diasporei evreiești până astăzi.
Dar să nu divaghez, e destul pentru explicație să menționez că templul unic era construit la porunca lui Dumnezeu.
Cu sinagogile e altă poveste.
În Zaharia 5 apare imaginea blestemului și a nelegiuirii, nelegiuirea fiind simbolizată de o efă, dusă de două femei în țara Șinear pentru a-i zidi o casă. Citiți Zaharia 5 pentru a înțelege mai departe.
Cele două femei care duc nelegiuirea în țara Șinear (Babilon) sunt cele două case ale lui Israel care au fost duse în robie și au construit în Babilon o casă efei, adică o casă nelegiuirii. Vedem profeția cu cele două „surori” din Ieremia 3; Iuda și Israel.
În țara Șinear, adică în robia Babiloniană s-a dezvoltat „casa nelegiuirii”.
„Casa” aceasta rămasă până astăzi este „datina bătrânilor”, datină propagată prin sistemul sinagogilor, un sistem de educație falsă, sistem care nu a fost agreat de Domnul Isus deloc. „Voi să nu vă numiți Rabbi” ne-a spus clar.
Rețineți episodul din Nazaret, când Domnul Isus a fost scos afară nu numai din sinagogă, ci chiar din cetate, ca să fie aruncat de pe munte, în prăpastie, afară din cetate.
Sau mențiunea Domnului Isus: „Păziţi-vă de oameni, căci vă vor da în judecata soboarelor şi vă vor bate în sinagogile lor.
Sinagogile nu erau văzute de Domnul ca sinagogile Mele, ci „sinagogile lor” ale oamenilor, nu erau ale lui Dumnezeu, adică nu au fost în planul lui Dumnezeu.
Să ne întoarcem la templu: rețineți că templul a fost dărâmat la 37 de ani după răstignirea și învierea Domnului Isus.
Această nimicire a templului și împrăștiere a poporului a fost profețită și de profeți, și de Domnul Isus.
Așa că, faptul că Domnul Isus mergea la templu nu trebuie luat ca exemplu.
Templul de atunci reprezenta în chip fizic adevăratul templu din ceruri, care este alcătuit din ființe, nu din pietre.
Chiar Domnul Isus a zis: „Stricaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.” lucru de care l-a acuzat mulțimea batojocorindu-L în timp de era răstignit: „„Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce!” Matei 27:40
Până la urmă templul de pietre a fost dărâmat și deocamdată altul pe acel loc nu se poate zidi și pe alt loc nu e voie.
Creștinii evrei din primul secol, în primii ani după învierea Domnului Isus, continuau să meargă la templu, dar acest lucru nu a fost se pare agreat de Dumnezeu, pentru că Domnul Isus poruncise ca să meargă în toată lumea să propovăduiască evanghelia, nu să stea în Ierusalim după rusalii.
După prigonirea cu ocazia morții lui Ștefan, s-au împrăștiat și n-au mai mers la templu, apoi în anul 70 templul a fost dărâmat, nu mai era nevoie de el.

De ce e important pentru noi ca creștini să înțelegem această lucrare falsă: „casa nelegiuirii”?
Pentru că sistemul educațional de tip sinagogă s-a transferat în creștinism prin acea „iudaizare” atât de condamnată de apostoli.
Un Vechi Testament care condamnă templele zidite peste tot, Dumnezeul unic care critică orice formă de idolatrie și o privește cu gelozie, Hristosul trimis de Dumnezeu, Isus, care a înfierat datina bătrânilor, locurile dintâi și ierarhizarea, apostolii care peste tot au scos oamenii din sinagogi după ce au crezut, nu i-au lăsat acolo, un Nou Testament plin de exemple de creștini fără temple și clădiri dedicate, multele exemple de adunări fără pastor, comitet, niciuna cu cor și industrie muzicală sau de alt fel, toate acestea nu reprezintă nimic pentru cine vrea să meargă după felul nelegiuit transmis istoric din modelul iudaic al sinagogii.

Tu, dragul meu, care ai ajuns cu cititul până aici, din ce categorie vrei să faci parte, cu cine te identifici?
Ești ca Noe sau ca cei din vremea lui?
Ești ca Lot sau ca cei din Sodoma?
Ești ca Ilie, prigonitul sau ca cei 850 de proroci de la masa Izabelei?
Ești ca Isaia, ca Daniel, ca Ieremia, ca Ezechiel, ai luat tu de modele pe prorocii Domnului sau îi disprețuiești și pe ei și prorociile lor? Crezi tu în proroci cititorule?
Dacă ai fi fost la Ierusalim pe vremea răstignirii, oare ai fi strigat și tu ca mulțimea, poate împreună cu cei din sinagoga ta?
Sau pe vremea uciderii lui Ștefan, poate dacă n-ai fi aruncat piatra, ai fi păzit hainele celor ce plini de elan, aveau nevoie de libertate de mișcare, să țintească bine!
Sinagogile de pe vremea apostolilor aveau diferite nume și nimeni nu era deranjat de această babilonie: „Unii din sinagoga numită a Izbăviţilor, a Cirinenilor şi a Alexandrinilor, împreună cu nişte iudei din Cilicia şi din Asia, au început o ceartă de vorbe cu Ştefan.” FA 6:9 Cam cum sunt astăzi cultele, după învățătură și după geografie.
Caută să ai Certificat de rob bun, citește cartea Domnului și învață și pe alții din ea!
Cu tot dragul și din toată inima!
Puzderia de case ale nelegiuirii să nu te facă să crezi că în acestea se face lucrul Domnului.
Cercetează ce se face în casa în care ești, nu cumva este o „casă a nelegiuirii”?
Iudaismul fals a produs un creștinism fals, am tratat acest subiect în cele 5 postări despre Ieșirea din sinagogă.











Adunare 4 iulie 2021

8 octombrie 2021

Rostul animalelor

5 octombrie 2021
Despre înțelepciunea lui Dumnezeu pusă în creație, cu scopul perpetuării unui limbaj fără cuvinte, un limbaj al eticii și dragostei Lui. O analiză Biblică.

Întreabă dobitoacele, şi te vor învăţa, păsările cerului, şi îţi vor spune; vorbeşte pământului, şi te va învăţa şi peştii mării îţi vor povesti.Iov 12:7-8

M-am întrebat citind Isaia 56, la felul cum în limbaj profetic, Dumnezeu compară pe „bătrânii” lui Israel cu niște câini muți „care nu pot să latre„, adică nu semnalizează atunci când vine primejdia asupra turmei și din cauza asta turma piere.
Totuşi sunt nişte câini lacomi, care nu se mai satură…toţi îşi văd de calea lor, fiecare umblă după folosul lui, fără abatere.” Isaia 56:11
Ce verdict dur!
Imaginea este preluată de apostol atunci când același Duh Sfânt L-a inspirat să scrie:
Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos.
și tot acolo face legătură cu alt avertisment: „…feriți-vă de câinii aceia!„.
Voi reveni la acest subiect la sfârșitul postării!

Pentru a denumi viclenia, Dumnezeu a creat vulpea iar pentru a descrie blândețea, a creat oaia și mielul.
Pentru invidie și lingușitorie a creat câinele sau lupul îmblânzit.
Pentru a ilustra puterea, Dumnezeu a creat boul, pentru viteză calul, pentru încăpățânare măgarul, pentru nesimțire struțul, pentru maternitate barza.
Pentru șiretenie avem șarpele, pentru puritate avem hermina, pentru hărnicie și colaborare avem furnicile, pentru grație avem cocorul și lebăda.
Pentru necurăție avem porcul, pentru ucidere scorpionul, pentru moarte vulturii și corbii, pentru pustiire lăcustele și bufnița, pentru imitație, papagalul și pentru iscodire cârtița.
Iată câte exemple doar din lumea animală, sunt mult mai multe, exemple care ne arată dragostea de Tată a lui Dumnezeu pentru noi. Prin toate aceste felurite animale (și plante) Dumnezeu își arată înțelepciunea Sa.

Revin aici cu explicație mai detaliată la pilda câinilor din Isaia 56 pentru că are mare legătură cu antisemitismul nostru contemporan și cu înțelegerea marii taine a lepădării temporare a evreilor în favoarea celorlalte popoare și cu restaurarea lor apropiată..
Citez din Isaia 56 și explic verset cu verset:
v. 9: „Veniţi, toate fiarele de pe câmp, veniţi de mâncaţi, toate fiarele din pădure! …” după v.8 unde profetul vede peste veacuri timpurile de acum, v.9 descrie timpurile de atunci1, când fiarele de pe câmp, adică popoarele cuceritoare, asirienii și babilonienii sunt invitate „să mănânce„, adică să cucerească țara lui Israel. Lucru care de altfel s-a întâmplat și este bine documentat, biblic, istoric, arheologic.
v. 10: „Toţi păzitorii lui sunt orbi, fără pricepere; toţi sunt nişte câini muţi, care nu pot să latre; aiurează, stau tolăniţi şi le place să doarmă.” Aici imaginea este cea unei turme cu paznici orbi, care nu văd pericolul. (Citind cartea Ieremia, cu detaliile dialogurilor din anturajul regelui iudeu din timpul asediului Ierusalimului, vedem că exact așa a fost). Iar cei care fi trebuit să fie paznici sunt prefigurați în câini de turmă care nu-și fac slujba. Acești paznici, bătrânii lui Israel au fost înfierați și de Domnul Isus ca fiind cauza rătăcirii întregului popor și a necredinței lor în Isus ca Unsul (Mesia, Hristosul, tradus corect).
Tot acești bătrâni sunt acuzați și la Filipi ca deviatori.
(În Isaia 56 avem și răspunsul din titlul postării: rostul animalelor este să ne fie pilde din care să învățăm.)
v. 11: „Totuşi sunt nişte câini lacomi, care nu se mai satură. Sunt nişte păstori care nu pot pricepe nimic; toţi îşi văd de calea lor, fiecare umblă după folosul lui, fără abatere.
Un verset trist. Să ne gândim că Pavel aplică aceste pilde scriind cu lacrimi, având durere pentru „frații lui, rudele lui după trup„, pentru iudei. Scria plângând. Iar această orbire este veche, de pe vremea lui Isaia, avea 500 de ani, acum are 2500. Așa trebuie să înțelegem versetele din Filipeni: după ce în Filipeni 2:21, citează pe Isaia: „Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos.„, în Filipeni 3:2 accentuează despărțirea între cei ce înțelegeau taina Adunării, de cei care voiau să întoarcă pe ucenici spre lege și datina bătrânilor: „Păziţi-vă de câinii aceia; păziţi-vă de lucrătorii aceia răi.
Avea dragoste însoțită de durere pentru rudele lui iudei, avea dragoste însoțită de grijă pentru ce ce au crezut dintre neamuri. Era în el dragostea lui Dumnezeu, dragoste din Dumnezeu.
Ce atitudine plină de tandrețe și câte deosebire, față de atitudinea flegmatică și disprețuitoare a calviniștilor de azi față de sufletele oamenilor, chiar față de cei pierduți și împietriți de Dumnezeu cum erau și sunt evreii.
Aș aminti nu doar pe calviniști, ci și pe antisemiții politici și religioși de azi și de ieri. Unul a fost „Seducătorul domn Nae”…Ionescu, ideologul legionarilor, (cum a vrut să-i coafeze biografia o autoare în cartea cu titlul din ghilimele). Neînțelegerea dragostei lui Dumnezeu l-a făcut pe acest Nae să scrie în prefața cărții evreului Mihail Sebastian că „Iehuda patet”, adică Iuda suferă, că….așa îi e dat, suferă pentru că „Dumnezeu l-a făcut să sufere”. Acest argument le-a fost destul sălbaticilor legionari, (și chiar statului român de atunci acaparat de Antonescu, cu toții inoculați cu virusul superiorătății de rasă), să dezlănțuie acele cumplite pogromuri în numele unui Hristos păgân, pogromuri care au lăsat o pată rușinoasă pe istoria neamului în limba căruia vă scriu. Iată un motiv pentru care este important să înțelegem bine Cuvântul lui Dumnezeu, ne vom umple cu dragostea Lui.
Pentru că nu s-a auzit de învierea vreunui animal, este rândul plantelor să prefigureze învierea unui popor. Măslinul din Romani 11 este legământul avraamic, iar ramurile tăiate și realtoite, înverzite, ne vorbesc de ceea ce se petrece sub ochii noștri și a scris și profetul Isaia: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care strânge pe cei risipiţi ai lui Israel: „Voi mai strânge şi alte popoare la cei strânşi acum din el.” 56:8 (Așa că am arătat pe scurt și rostul plantelor.)
Tu ce ești?
Oaie sau lup?
Miel sau câine?
Ce caracter ai, nu față de oameni, ci față de Tatăl ce stă cu mâna întinsă să te binecuvinteze?
Să nu fi dintre cei despre care scrie Isaia: „Mi-am întins mâinile toată ziua spre un popor răzvrătit, care umblă pe o cale rea, în voia gândurilor lui!” 65:2
Absolut toți oamenii sunt obiectul dragostei lui Dumnezeu, dacă despre idolatrii din Listra scrie că „
…nu s-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug şi v-a umplut inimile de bucurie.” FA 14:17 atunci cu siguranță absolut toți oamenii beneficiează de aceste „mâini întinse” ale bunătății și dragostei Lui.
Încă ceva, Dumnezeu ne-a creat înțelepți și așteaptă să fim înțelepți și să-i înțelegem înțelepciunea pusă în creație. În postarea anterioară am arătat un lucru foarte important, observat bine de matematicianul și savantul Isaac Newton: „…În timp ce alți exponenți creștini au avut tendința să accentueze respingerea evreiască a persoanei lui Mesia și a implicării lor în crucificarea Sa ca fiind cauza directă a respingerii lor, Newton s-a axat pe incapacitatea lor de a înțelege prorocia. Această noțiune a necesității priceperii este foarte tipică pentru un om…”.
Incapacitatea de a înțelege profeția sau mai bine zis dorința de a nu înțelege logica și cronologia creației este o respingere a mâinilor întinse ale Dumnezeului iubitor, Dumnezeu care ne-a dat animalele nu doar pentru tubul digestiv, ci și pentru atenționare juridică și exemplu moral. Dumnezeu se așteaptă să înțelegem aceste pilde „zoologice” pentru că ne-a creat suficienți de inteligenți să le putem înțelege.

Note:
1. Nu e singurul loc în profeții, în care sunt prezentate mai întâi evenimentele îndepărtate în timp și abia apoi cele apropiate, imediat următoare. E ca și cum se prezintă un plan: mai întâi cadrul, apoi detaliul, mai întâi scopul, apoi mijlocul.











Isaac Newton despre întoarcerea evreilor (2)

3 octombrie 2021

citat: „Hermeneutica profetică coruptă și secătuită de energie a fost cauza eșecului Israelului și un motiv crucial pentru care creștinii din timpul lui Newton ar fi putut și au și eșuat. În timp ce alți exponenți creștini au avut tendința să accentueze respingerea evreiască a persoanei lui Mesia și a implicării lor în crucificarea Sa ca fiind cauza directă a respingerii lor, Newton s-a axat pe incapacitatea lor de a înțelege prorocia. Această noțiune a necesității priceperii este foarte tipică pentru un om care a declarat odată că a făcut a sa ‘Principia ‘„greu de înțeles” pentru că nu avea timp pentru „novici în ale matematicii”. Putem adăuga, că nu avea prea mult respect nici pentru novicii în ale hermeneuticii.”

TOT ISRAELUL VA FI SALVAT”: RAȚIUNEA TEOLOGICĂ A ROBIEI ȘI RESTAURĂRII EVREIEȘTI
La fel ca mulți scriitori protestanți ai școlii literaliste, non-augustiniene, Newton elaborase cu atenție o rațiune teologică pentru robia și restaurarea evreiască. La fel ca acești exponenți, Newton a petrecut mult timp repetând interpretarea restauraționistă din Romani 11. Apostolul Pavel în aceasta capitol descrie poporul lui Dumnezeu ca un măslin. Unele dintre ramuri (evreii) au fost tăiate din acest copac și au fost altoiți lăstari sălbatici de măsline (neamurile) pe el (Romani 11:17). Dar Pavel continuă să sublinieze că ramurile evreiești s-ar grefa într-o zi din nou, cu rezultatul că „tot Israelul va fi mântuit”(Romani 11:26). La rândul său, acest eveniment este legat de a doua venire a lui Mesia, când păcatele iudeilor vor fi iertate (Romani 11: 26-27).
Newton nu avea nicio îndoială că Romani 11 vorbea despre convertirea finală a evreilor ca popor și nu pur și simplu ca indivizi. În timp ce Newton era de acord cu alți creștini că Dumnezeu i-a dat la o parte pe evrei pentru neascultare, el a fost diferit de mulți spunând că Dumnezeu îi va restaura din nou. În interpretarea sa a acestui pasaj, Newton respinge în mod explicit replica augustiniană și scrie că:
Restaurarea poporului evreiesc despre care au scris atât de mult vechii proroci îi reflectă nu pe cei câțiva evrei ce s-au convertit în vremea apostolilor, ci pe poporul împrăștiat al evreilor ce va fi convertit la sfârșit, când plinătatea neamurilor va intra, atunci când Evanghelia (după căderea Babilonului) va fi predicată tuturor popoarelor .
În al doilea rând, luând seama că Pavel în Romani 11 a făcut aluzie la textul profetic Isaia 59: 20-21, el consideră că argumentul apostolului privește „timpul convertirii și reîntoarcerii viitoare a poporului evreiesc. ” În al treilea rând, el reflectează și asupra mesajului moral adresat creștinilor dintre neamuri, menționând că „atitudinea care pentru mult timp a domnit printre creștini de a ne lăuda pe noi înșine împotriva evreilor și de a-i jigni pentru necredința lor, este condamnată de apostol drept idealizare și fudulie și mult mai mult să nu-i privim cu răutate, fariseic și cu necuviință. „Astfel, încă o dată, Newton nu izolează necredința și ipocrizia evreilor, alegând mai degrabă să dea vina de asemenea și pe creștini.
Pentru că în timp ce respingerea evreilor a lui Mesia a permis chemarea neamurilor, evreii și-au păstrat prioritatea: „Bisericile neamurilor erau o ramură a unui măslin sălbatic altoit în rândul evreilor și nu trebuia să se laude ei înșiși împotriva ramurilor naturale. ” Așa cum reiese din lucrările sale cuprinzătoare referitoare la apostazia creștină, Newton nu a văzut nimic special la ascultarea neamurilor. În plus, el credea că Pavel a spus că atât evreii, cât și neamurile deopotrivă trebuiau convertite în masă atunci când Evanghelia va fi propovăduită la momentul sfârșitului. În sfârșit, așa cum vom descoperi în secțiunea următoare, Newton a văzut perioada captivității evreiești, legată indisolubil de timpul neamurilor.

MISTERUL LUI DUMNEZEU ȘI AL VREMURILOR DIN URMĂ
Înainte de a lua în considerare unele dintre complexitățile escatologiei lui Newton, va fi importantă clarificarea unei părți a terminologiei și a conceptelor pe care le folosește în discutarea sa a întoarcerii evreilor. În tratatul său „Of the Church” (despre biserică), Newton dezvăluie modul în care înțelege o parte din limbajul profetului Daniel în legătură cu poporul evreu. În primul rând, el explică faptul că evreii „fiind într-un stare grea, de prigoană, împrăștiere și robie, acestea sunt numite de către Daniel Indignarea îndreptată împotriva legământului sfânt sau, în general, „Indignarea.” Newton continuă prin a explicarea că „capătul final al indignării este și capătul final al împrăștierii și al robiei Oastei cerului. „Pe același folio Newton identifică „Oastea cerului” în prima instanță ca evreii, dar mai târziu incluzând și neamurile credincioase.
Explicarea proprie a lui Newton a „Indignării” este crucială, deoarece folosește termenul în altă parte fără a-i explica semnificația. Newton adaugă, de asemenea, că „fărădelegea necredinței și urâciunea pustiirii este închinarea instituită de către păcătoși în locul adevăratei închinări zilnice a Oastei cerului. „
Un alt concept cheie este identificarea lui Newton a învierii în prorocii drept simbol pentru „reînvierea unei stăpâniri fărâmițate”. Aceasta este fără îndoială o referință la Ezechiel 37, prorocia văii pline de oase, explicată în mod curent drept simbol pentru renașterea națiunii evreiești.
Deja am luat aminte la faptul că evreii și întoarcerea lor în Israel în vremurile din urmă ocupau un loc central în schema profetică generală a lui Newton. Localizarea timpului Restaurării în legătură cu seria altor evenimente prorocite este vitală în expunerea lui Newton, după cum întoarcerea evreilor joacă rolul de semn pentru evenimente apocaliptice sincronizate și viitoare. Aici este cel mai important să arătăm că Newton leagă întoarcerea evreilor de sunatul dintr-a șaptea trâmbiță a Apocalipsei, care pentru el declanșează întoarcerea Domnului Isus, Învierea, Judecata de apoi, Armaghedonul și începutul mileniului. Este dificil de determinat, totuși, dacă Newton a pus accentul vreodată pe asocieri mai precise. Într-un singur loc, el leagă pur și simplu vremea învierii de întoarcerea evreilor fără a fi prea specific. În a lui „Of the Church”, el leagă convertirea și întoarcerea evreilor (evenimente pe care pare să le vadă ca fiind simultane, sau aproape simultane) cu A doua venire, sfârșitul timpului Neamurilor și prima Înviere. În alte locuri, Newton trece dincolo de simpla juxtapunere și pare să sugereze secvențe ordonate. Astfel, într-una manuscris el leagă Restaurarea, Învierea și sfârșitul necazurilor sfinților, și apoi pune după aceste evenimente căderea împărățiilor și întoarcerea lui Hristos. În manuscrisul său despre A doua venire, el concluzionează că întoarcerea ar avea loc după înviere (care îi va include pe evreii
cărora li s-a făcut prima dată promisiunea) și la sunetul celui de-a șapte trâmbițe. Într-o altă scriere, el inversează acest lucru și afirmă că învierea și judecata ar avea loc imediat după marele necaz și întoarcerea evreilor din robie. Într-un manuscris timpuriu, el ajunge la ceea ce pare a fi aceeași concluzie și afirmă că Împărăția lui Dumnezeu și a Lui Hristos „începe la sunetul celei de-a șaptea trâmbițe și este întemeiată de convertirea evreilor și întoarcerea lor din robie”. O și mai specifică cronologie din două manuscrise de la începutul secolului al XVIII-lea are chemarea la întoarcere și reconstruirea Ierusalimulului la patruzeci și nouă de ani înainte de înviere și A doua venire, cu împlinirea întoarcerii începând cu aproximativ trei sau patru ani după chemarea de a reconstrui și, aparent, continuând până la apariția lui Hristos. Astfel, în timp ce succesiunea exactă a evenimentelor nu este întotdeauna ușor de determinat, este clar că în schema premileranistă a lui Newton, convertirea și întoarcerea evreilor slujesc la apariția Mileniului.
Cu toate acestea, Newton pare sigur că convertirea și întoarcerea evreilor vor începe înainte de Armaghedon. Într-un loc el enumeră o serie de versete de la prorocii mari și mici despre care crede că prezic că această mare bătălie va avea loc la scurt timp după convertirea și restaurarea Israelului. Acest lucru este în concordanță cu Mede, care susține că evreii trebuiau să se convertească înainte de Armaghedon sau altfel „ar trebui distruși (împreună cu restul dușmanilor lui Hristos printre care rămân încă) în acea mare Zi a răzbunării și judecății universale. „Newton credea, de asemenea, că Imperiul Otoman va rămâne până la sfârșitul robiei evreiești, sugerând deci că s-ar putea privi pentru dovezi ale dispariției primului ca semn al încheierii robiei.
La fel ca Mede înainte de el, Newton era deosebit de preocupat de rezolvarea sincronizării profetice. Având în vedere acest lucru, este important să rețineți că el era sigur că perioada robiei evreiești era sincronă cu două perioade cruciale de timp apocaliptic. În primul rând, el a văzut „vremea Neamurilor” drept coexistentă cu robia. Pentru Newton, robia evreilor era consecința negativă a vremii Neamurilor: ambele perioade sunt sincrone, iar Restituirea îi va readuce pe evrei în prim-plan și va restabili armonia.
La sfârșitul acestei perioade combinate, recolta va fi mare, pentru că el credea că convertirea evreilor ar fi însoțită de convertirea „plinătății Neamurilor”. În al doilea rând, Newton a văzut ambele perioade ca întinzându-se în aceeași vreme ca și apostazia, susținând că Omul păcatului (adică papalitatea) va prospera până când „mânierea [împotriva evreilor] se va înfăptui.” De fapt, Newton merge atât de departe încât spune că expresia din Daniel „zilele din urmă” înseamnă „tot timpul cât au fost evreii în robie „din 70 d.Hr. Și astfel toate aceste trei mari perioade de timp rulează și sfârșesc împreună, convergând către marea și universala restituire apocaliptică, pe care Newton o vede ca „misterul lui Dumnezeu” care se va termina la vocea Îngerului celei de-a șaptea trâmbițe, așa cum este confirmat în Apocalipsa 10: 7. Toate acest lucruri dau sens citării lui Newton a discursului lui Petru din Fapte 4:19, care vorbește despre Hristos care rămâne în cer „până la vremurile restituirii tuturor lucruri.” Mileniul trebuia astfel să fie un timp al Restaurării generale. Acesta, de asemenea, includea și Țara Promisă însăși. Newton se referea în mod special la țara Israelul ca fiind golită de populație din 70 d.Hr. și rămânând „pustie” până în perioada contemporană lui – punct de vedere pe care l-ar fi putut obține din mărturii anecdotice sau din relatările sale de călătorie despre Țara Sfântă. Această părăsire avea să dureze până la porunca de a reveni și reconstrui Ierusalimul. Templul evreiesc urma să fie, de asemenea, reconstruit, și poporul evreu urmau să devină locuitorii muritori ai Împărăției lui Dumnezeu pe pământ.
În urma prorocilor evrei, Newton a crezut, de asemenea, că Ierusalimul reconstruit ar fi centrul
guvernării lumii în vremea Mileniului.


”ȘI DOAR APOI VA VENI SFÂRȘITUL”: TIMPUL RESTAURĂRII EVREILOR
După ce am reconstituit natura credinței lui Newton în Restaurarea evreilor, este important să analizăm mai în detaliu momentul producerii acesteia în istorie. Dar încercarea de a stabili timpul exact pe care Newton l-a simțit că este timpul întoarcerii evreilor nu ar trebui privit pur și simplu ca o aventură intelectuală. În schimb, o astfel de cunoaștere dezvăluie multe despre percepțiile lui Newton asupra lumii și asupra evenimentelor politice, împreună cu propriile sale acțiuni sau lipsa acțiunii predicarea pe care el o făcea altora. Vom începe cu caracterizările sale generale ale lungimii perioadei, apoi vom trece mai departe pentru a lua în considerare câteva cronologii specifice.
Newton a crezut că perioada robiei evreiești va dura foarte mult. De mai multe ori, el a scris despre „lunga robiei” a evreilor. Într-un loc, el este mai exact și scrie că perioada robiei evreiești avea să dureze „aproape 2000 de ani”. Newton citează și vechea tradiție evreiască și creștină conform căreia această lume va mai exista timp de șase milenii și leagă sfârșitul acestei perioade de crearea Noului cer și a Pământului nou, „regenerarea și renașterea sau reinstituirea lumii”, împreună cu „a doua venirea a lui Hristos – prima înviere și judecata sfinților. – ” În mod asemănător, Newton a văzut o perioadă lungă de timp pentru vremea Neamurilor și pentru durata apostaziei. Cea mai mare parte din această perioadă de timp ar fi cuprinsă în stăpânirea a zece împărății, care s-ar ridica după după căderea Imperiului Roman, care Newton a susținut că vor rezista „mult timp”, până când „Egiptul va avea un rege din neamul grecilor, și evreii vor fi convertiți; nici unul din aceste lucruri văzându-l deocamdată.” În tratatul său „Despre Biserică”, întreaga perioadă a apostaziei se extinde din vremea apostolilor până la A doua venire a lui Hristos. Astfel, Newton a văzut atât o perioadă lungă pentru robie, cât și o perioadă lungă
pentru apostazie – perioade arătate deja ca fiind sincrone în schema lui Newton.
Prorocia lui Daniel despre Cele șaptezeci de săptămâni (Daniel 9: 24-7) a fost crucială pentru calculele vremurilor din urmă ale lui Newton. Modelul de bază pentru exponenți era să calculeze șaptezeci de săptămâni (490 de ani conform principiului „o zi pentru un an”) de la chemarea de a reconstrui Ierusalimul sub persani și întoarcerea din robia babiloniană până la prima venire a lui Hristos. Au fost sugerate mai multe cronologii diferite (ajungând fie la nașterea lui Hristos, fie la crucificarea Sa) și Newton însuși a ales una în care cei 490 de ani din Daniel 9:24 s-au încheiat la 33 sau 34 d.Hr. Totuși, Newton a izolat și cele șapte săptămâni (patruzeci și nouă de ani) din Daniel 9:25 ca referindu-se la timpul chiar de dinaintea Venirii a doua a Lui Hristos. Astfel, el credea că va exista un interval de patruzeci și nouă de ani între viitoarea chemare pentru „restaurarea și zidirea Ierusalimului” și A doua venire a lui Mesia. Și pentru că porunca de a reveni și de a reconstrui Ierusalimul are loc cu patruzeci și nouă de ani înainte ca Mesia să revină, și el presupunea că „poate să nu apară la evrei înșiși, ci într-un alt regat prieten cu ei.” Newton integrează acest interval în celelalte perioade ale lui Daniel de 1290 și 1335 de zile (Daniel 12: 11-12). În „Of the Church „, el propune un scenariu în care cele 1290 de zile (adică ani) se încheie „când Dumnezeu va termina împrăștierea oamenilor săi sfinți. „Această încheiere a împrăștierii, speculează el, ar putea avea loc la aproximativ trei sau patru ani după porunca de a reveni și
a reconstrui Ierusalimul. Aceasta îi oferă în totalitate cei patruzeci și nouă de ani (șapte săptămâni
profetice de ani) între porunca întoarcerii și venirea lui „Mesia- Împăratul” care, după cum subliniază în mod corect, este durata unui jubileu evreiesc. Astfel, odată cu chemarea de a reconstrui făcută în jurul anului profetic 1286 sau 1287, adăugarea unui Jubileu de patruzeci și nouă de ani îl aduce la „binecuvântarea sfinților și învierea lui Daniel la sfârșitul celor 1335 de zile profetice. ” Aceasta îi permite lui Newton să își armonizeze perioada de patruzeci și nouă de ani cu decalajul de patruzeci și cinci de ani dintre cei 1290 și 1335 de ani. Într-un tratat de la începutul secolului al XVIII-lea despre Apocalipsa, Newton sugerează un punct de plecare pentru cei 1290 și 1335 de ani, scriind că par să înceapă fie cu 609 d.Hr. „fie poate puțin mai târziu”. În acest scenariu, chemarea la întoarcerea și reconstruirea Ierusalimului va expira în 1895 sau 1896 d.Hr., iar cei 1335 de ani se încheie în 1944. În timp ce el crede că aceste date încep cu efectuarea „sacrificiului zilnic”, este evident că în acest caz, el se referă la ridicarea Papalității. Observațiile sale dau date de început ușor mai târzii și sugerează că sfârșitul va veni între 2000 și 2050 d.Hr.
Newton a văzut, de asemenea, un loc pentru cele 2300 de zile din Daniel 8:15. După ce a argumentat că cele 2300 de zile de profanare a Templului sub „cornul mic” (Daniel 8: 9) nu au fost împlinite în zilele literale pe vremea lui Antiohus Epifanes (o poziție susținută de interpreții preteriști), el plasează această perioadă în contextul ultimei robii evreiești, susținând că micul corn (care pentru el era papalitate) trebuia să acționeze până la „capătul final al mâniei” care nu era încă completă, și că în această perioadă „sanctuarul a continuat să se degradeze 2300 de zile înainte de a fi curățit și zilele în sacra prorocie trebuie să îi luăm drept ani.” Când au început aceste 2300 de zile (ani)? Newton enumeră patru sugestii în Observații. În primul rând, el pune pe tapet evenimentul tulburător al distrugerii Templului de către Vespasian în anul 70 d.Hr. În al doilea rând, el zice despre „contaminarea Sanctuarului” că ar fi fost construirea templului închinat lui Jupiter Olympius în 132 d.Hr. În al treilea rând, el spune de „pustiirea Iudeii” după revolta lui Bar Kohba din 135-6. În cele din urmă, el sugerează „altă perioadă care se va descoperi cu timpul.” Astfel, templul ar putea fi curățit cândva între 2370 și 2436 d.Hr. În comentariul său de la începutul secolului al XVIII-lea despre Apocalipsa, Newton afirmă că robia evreiască a început
pe când romanii au pus capăt sacrificiul zilnic, acest moment fiind identificat în mod explicit cu Războiul evreiesc din timpul domniilor lui Nero și Vespasian. Această încetare forțată a sacrificiului este „urâciunea pustiirii” a lui Daniel.
Aceste multiple cronologii profetice sugerează că Newton s-ar putea ca niciodată să nu se fi hotărât pentru o dată fixă a sfârșitului robiei evreiești. Aceasta ar putea fi, desigur, în concordanță cu reticența sa generală de a stabili date. Și el nu era totdeauna preocupat de fiecare detaliu, comentând într-un loc: „Nu știu cum de știu. Timpul să decidă asupra acestora. ” Dar timpul precis nu este important pentru scopul nostru. Pentru cineva care trăia la începutul secolului al XVIII-lea, anii la care se referea Newton erau toți date abstracte situate în viitorul îndepărtat. Oricare ar fi fost momentul exact, era suficient de departe în viitor pentru a avea un impact imediat mic asupra propriei vieți și a acțiunilor lui Newton.

ISAAC NEWTON DESPRE ÎNTOARCEREA EVREILOR
Acest studiu a arătat că Newton a elaborat o teologie și escatologie complexă a Restaurării evreiești și el este un bun exemplu pentru convingerile milenariste ale perioadei sale. Concluziile sale s-au bazat pe o citire temeinică a tuturor textelor biblice relevante și el a crezut că revenirea evreilor a fost nu numai o temă centrală în prorocia biblică, ci de care se vor lega toate evenimentele apocaliptice majore care vor urma. O mărturie convingătoare a credinței sale în importanța înțelegerii prorociei este văzută în identificarea sa drept cauza majoră a robiei evreiești a eșuării interpretării în mod corect a prorociei. În afară de faptul că ne deschide o portiță cu privire la motivațiile pe care le-a avut în timpul acestei investigații profetice lungă de decenii, această poziție dezvăluie felul distinctiv în care privea prorociile.
Pentru Newton, a fost o provocare divină, un test cu care să îi încerce pe credincioși. Prorocia a acționat ca o pereche de ochelari cu care să distingem oi de capre. Newton a scris că „Dumnezeu a poruncit prorociile astfel, ca în zilele din urmă cei înțelepți să înțeleagă, dar cei răi vor face tot răul, și nici unul dintre cei răi nu va înțelege, Dan. xii.9,10. ” Și creștinii ar fi putut și au și eșuat la acest test – tot timpul cu pedepse și condamnări atârnând deasupra capului lor. Hermeneutica profetică coruptă și secătuită de energie a fost cauza eșecului Israelului și un motiv crucial pentru care creștinii din timpul lui Newton ar fi putut și au și eșuat. În timp ce alți exponenți creștini au avut tendința să accentueze respingerea evreiască a persoanei lui Mesia și a implicării lor în crucificarea Sa ca fiind cauza directă a respingerii lor, Newton s-a axat pe incapacitatea lor de a înțelege prorocia. Această noțiune a necesității priceperii este foarte tipică pentru un om care a declarat odată că a făcut al sa Principia „greu de înțeles” pentru că nu avea timp pentru „novici în ale matematicii”. Putem adăuga, că nu avea prea mult respect nici pentru novicii în ale hermeneuticii.
Totuși, în timp ce Newton credea că foarte puțini din propria sa vreme degenerată ar înțelege
profunzimile prorociilor, el a susținut, de asemenea, că înspre sfârșitul veacurilor s-ar petrece o înflorire a unei astfel de înțelegeri. Aici vedem o ultimă mare semnificație pe care întoarcerea evreilor o joacă în schema lui Newton. Într-un fragment de manuscris de la începutul secolului al XVIII-lea, Newton a scris că prorocia ar fi „mai bine înțeleasă” la sfârșitul „timpului și a jumătății de timp” (1260 ani). Mai mult, a adăugat că va fi înțeleasă mai bine la întoarcerea evreilor din lunga robie prorocită de Moise și proroci . . . . Și dacă atunci ar apărea o poruncă să se redea Ierusalimul vechilor locuitori, acest fapt va face interpretarea (propusă aici) și mai plauzibilă și demnă de luat în considerare.
Deși lipsește un context, această notă izolată sugerează că Newton credea că întoarcerea evreilor va fi un eveniment decisiv care va începe o epocă de înțelegere profetică. Pentru a evidenția miracolul acestei prorocii, Newton a subliniat că robia fusese prezisă de Moise cu 3000 cu ani înainte și de Isaia cu mai mult de 2400 de ani înainte de timpul său. Împlinirea celui de-al doilea aspect al acestor profeții (întoarcerea) a fost astfel „ făcută probabilă” prin expulzarea evreilor din propria lor țară și împrăștierea lor în toate națiunile.” Pentru Newton, care a susținut că prorocia neîmplinită rămânea în umbră, dar când se finaliza slujea drept „argument convingător” pentru providență, întoarcerea evreilor ar acționa ca dovadă supremă pentru validarea prorociilor biblice. Dar citatul de la începutul acestei lucrări, de asemenea, arată clar că Newton credea că adevărul ar fi trebuit deja să fie evident pentru cei care aveau ochi să vadă. Newton, ca și Whiston, a găsit incredibil faptul că anti-Restauratorii nu s-au supus greutății mărturiei Scripturii. Acest punct de vedere opus ajută la furnizarea unui fundal controversat pentru multe scrieri ale lui Newton despre Restaurare, inclusiv exemplul citat la începutul acestei lucrări. La fel ca în cazul altor exemple din viața acestui mare om, această opoziție probabil că a prezentat o puternică stimulare pentru a studia, scrie și demola argumentele dușmanilor săi exegetici.
Distanța temporală a concepției lui Newton despre restaurarea evreiască de cea din timpul său este uimitoare. În timp ce Finch se gândea la convertirea evreilor că va începe în 1650, Mede la o dată nu mai târziu de 1715, William Lloyd de 1736, și propriul său protejat Whiston până în 1766, Newton a văzut-o la secole distanță. Nu poate exista nicio îndoială că viziunea sa despre întoarcerea evreilor a fost puternică. Puțini intelectuali din vremea lui Newton puteau să se potrivească cu intensitatea credinței sale în acest eveniment profetic. Cu toate acestea, nu există niciun sentiment de urgență apocaliptică. În timp ce Whiston, de altfel gândind într-un mod similar, a predicat apropierea de sfârșit, iminența Restaurării evreiești și a făcut turul stațiunilor englezești cu un model al Templului milenial, Newton a rămas la biroul său, s-a adâncit în cărțile sale și a lucrat la și refăcut tratate profetice care puțini în viața lui vor ajunge să citească. Totuși, în timp ce el nu gândea apocaliptic despre prezentul său, el a văzut o perioadă intens apocaliptică concentrată la sfârșitul veacului. Implicit în acest proiect escatologic se poate, de asemenea, vedea radicalismul religios inerent al lui Newton. Susținând că adevărata Evanghelie nu va fi predicată pe scară largă până la sfârșit, el marginalizează Reforma și se îndepărtează
de protestantismul de masă din zilele sale. Această credință chiar îl conduce pe Newton să citească
Romani 11 în mod diferit: vremea în care „tot Israelul va fi salvat ”nu era momentul în care iudeii
convertiți vor fi adăugați credincioșilor dintre Neamuri. Mai degrabă, pentru Newton, acest lucru se referea la momentul de la sfârșit când tot Israelul – Evrei și Neamuri deopotrivă – se vor converti
împreună la adevăratul creştinism. Spre deosebire de mulți alți creștini, Newton a refuzat să plaseze lipsa de credință a evreilor peste necredința creștină a Neamurilor. Mai mult, lumea profetică a lui Newton a fost una foarte privată. Spre deosebire de atâția alții din vremea lui, nu există context politic direct pentru credința sa în întoarcerea evreilor, nicio discuție despre interese comerciale și nicio dovadă a implicării în eforturi pentru a converti evreii din vremea lui.
Este dificil să estimăm impactul scrierilor publicate de Newton despre întoarcerea evreilor. În timp ce ar fi greșit să susținem că influența sa a fost mare, protestanții conservatori l-au văzut totuși ca pe o autoritate profetică importantă și studii recente au demonstrat că ale sale Observations publicate – care includ o secțiune detaliată despre întoarcerea evreilor – a fost o sursă de căpătâi pentru exegeții fundamentaliști din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Și, deși nu este prea lungă, secțiunea sa despre întoarcerea evreilor din Observations este una dintre cele mai complete și detaliate dezvoltări a vederilor sale cu privire la acest subiect. Nici nu trebuie să trecem cu vederea influența (deși probabil mai important) secundară pe care el a exercitat-o prin discipoli în teologie ca Whiston, care a publicat mai multe lucrări care se ocupă de Restaurarea evreiască. În ambele cazuri, exegeza lui Newton s-a unit cu o tradiție profetică care a ajutat la crearea în timpul secolelor al XIX-lea și al XX-lea a climatelor religioase și politice care au pavat calea pentru reașezarea evreilor în Palestina – mult dorita viziune a Restaurării. Newton ar fi fost de acord.


Nu există cult creștin

28 septembrie 2021

ştim că în lume un idol este tot una cu nimic. Căci chiar dacă ar fi aşa-numiţii „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt în adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”), totuşi, pentru noi, nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi. Dar nu toţi au cunoştinţa aceasta....” 1 Corinteni 8:4-7

  1. Ce este cultul și de ce se bucură acest termen de o atât de înaltă, dar nemeritată stimă?

    Iată 3 definiții ale cultului, din dex:
    omagiu care se aduce divinității prin acte religioase;
    manifestare a sentimentului religios prin rugăciuni și prin acte rituale;
    totalitatea ritualurilor unei religii
    Mai sunt definiții, aplicate la persoane sau lucruri: -sentiment exagerat de admirație, de respect, de venerație, de adorație față de cineva sau de ceva.
    În toate definițiile observăm că din cult face parte actul religios sau ritualul, deci cultul conține ritual.

    2. Dar oare se potrivește acest termen creștinilor, adunării creștine biblice, așa cum o găsim descrisă în Noul Testament?
    Sau, putem oare să înghesuim formidabila revelație divină care este Scriptura, materializarea ei invizibilă prin Adunare și efervescența unei trăiri creștine personale angajante într-un atât de searbăd, strâmt și netrebnic vas: cuvântul „cult”?
    Răspunsul va fi un NU categoric și voi arăta aici că un creștin angajat și dedicat Domnului Isus trebuie să se descotorosească discret sau nu de această mreajă a nelegiuirii, de această închisoare socială, numită pompos „cult”.

    3. Cu ce gând s-au format „cultele” și de către cine?
    Nicidecum de către Domnul Isus sau de către apostoli. Nu găsim în tot Noul Testament nici un element care să dea de bănuit că primii creștini au avut „locașuri de cult” sau au săvâșit „ritualuri”, acte de cult. Botezurile întâlnite în Noul Testament s-au făcut toate în case particulare sau în râuri și lacuri (probabil și în mare), dar nicăieri în case de cult. Cina Domnului se lua într-un cadru asemănător sărbătorii pascale, sărbătoare prin excelență familială, trebuia sărbătorită acasă. De fapt tot creștinismul este familial, nu instituțional. Relațiile de familie sunt integrate armonios an această ierarhie: „...Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Hristos.” 1 Corinteni 11:3 Creștinismul dintâi care se suprapunea cu Adunarea, nefiind încă falsificat, era o mișcare a sufletelor, o fierbere de minți, o revelație a unui Plan istoric ascuns până atunci, o redirecționarea a dorințelor tuturor celor ce deveneau credincioși în Hristos (Unsul). Față de creștinismul dintâi, noi trăim într-un „creștinism” foarte strâmb, format începând cu secolul întâi, după plecarea apostolilor, de către „alți apostoli” probabil „nespus de aleși” (deja sunt menționați în Noul Testament) prin preluarea de elemente DE CULT păgâne din religiile din jur.

    4. Cum s-au format așa-zisele „culte creștine”?
    Deși Dumnezeu nu a intenționat niciodată să facă din Adunarea Lui un „cult”, oamenii înșelători nu s-au sfiit și nu au avut scrupule din a falsifica orice, chiar pe credincioșii lui Dumnezeu să-i transforme în „clienți” ai tarabelor din bazarurile lor religioase. Pentru asta e bun cultul, cu acest gând în minte au pornit cei ce cu dragoste falsă i-au vârât pe toți în „culte” în toate veacurile, sau au încercat.
    Acest proces de alunecare spre „cult”, după cum am spus, a început imediat după apostoli și a continuat repetat în fiecare generație. Mai mult, dacă la un moment dat în istorie au avut loc reforme și reîntoarceri la creștinismul biblic, „oameni răi și înșelători” nu s-au intimidat și au continuat procesul de retransformare a „credinței” în rutină cultică, cu scopul ascuns de a face profit din asta. Acest reîntoarcere se poate observa ușor de către orice cercetător onest al istoriei Adunării de-a lungul veacurilor.

    5. „Actul de cult” este „elementul principal de identitate” al cultului. Ortodoxul de exemplu nu va considera valabile actele de cult catolice sau protestante. Apoi fiecare cult are personal desemnat, slujitor cultic, sau deservent, adică acei oameni care au voie să efectueze „acte de cult”. De aceea în cadrul de gândire cultic, identitatea este strict legată de actele de cult și de slujitorii „acreditați” sau ordinați sau hirotonisiți, după caz. Principiul este același: o identitate falsă caută să se păstreze prin perpetuarea unor elemente de identitate false.

    Concluzii necesare celor ce doresc să practice un creștinism biblic:
    1. A fi creștin nu este o chestiune de „cult”, ci de credință în Biblie, în Cuvântul lui Dumnezeu.
    Aceste două concepte, „cultul” ca ritual sec și credința ca atitudine, ca încredere, trebuie separate unul de altul.
    2. Botezul și cina Domnului sunt simboluri, pot fi efectuate de orice creștin matur, nu sunt „acte de cult”.
    (Despre Cina Domnului se poate observa în Noul Testament în două locuri că se lua în familie, acasă. Era o sărbătoare mai mult de casă, asemănătoare sărbătorii pascale.)
    3. Locul de întâlnire al credincioșilor nu trebuie să fie mare și nici să fie public, ci privat, adunarea să fie găzduită în casele credincioșilor, după modelul Nou Testamental.
    Teama și acuzele nefondate de conspiraționism ale dușmanilor creștinilor angajați au făcut de-a lungul istoriei ca mulți creștini să plece urechea la aceste discreditări și să aplece gâtul în jugul unor înregistrări de persoane juridice (culte) absolut necesare atunci când pretinzi „loc public”.
    4. Un lucrător creștin care dorește să lucreze pentru Domnul cu timp integral poate beneficia de ajutorul material sporadic al celor pe care-i învață, dar fără să facă din acest lucru un mod de viață.
    Nu există boi care mănâncă întotdeauna grâu, ci doar când treieră grâul. În restul timpului mănâncă iarbă. Pentru toți creștinii, întotdeauna se aplică regula apostolică: „Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi cu mâinile voastre, cum v-am sfătuit.
    5. Nici un creștin normal, cu minim de bun simț și cu temele făcute legate de unicitatea lui Dumnezeu și a Adunării Lui, nu poate fi de acord cu pleiada de „culte” creștine și de ierarhii avându-și fiecare capul și patrimoniul propriu. Este un singur Dumnezeu, un singur Domn, o singură credință, un singur botez și o singură Adunare, nu două.

    Pentru că nu pot să vorbesc despre nimic, nici despre nimicuri, nu ați găsit des în postările mele nume de culte, decât poate ca exemple.
    Socotesc că Domnul are o singură Adunare.
    În Numele Lui singur vă scriu.
    În Adunarea lui, unică sunt membru.

    Lucrarea mea din partea lui Dumnezeu pentru ceilalți creștini o pot face în felul acesta fără spirit partinic.




ISAAC NEWTON DESPRE ÎNTOARCEREA EVREILOR (1)

23 septembrie 2021

„….Interpret sârguincios, înțelept și corect al naturii, al antichității și al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa măreția Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea evanghelică.…” Din epitaful lui Isaac Newton.

Matematicianul, fizicianul, savantul Isaac Newton a fost, citez „….un protestant ascetic care credea cu fanatism în Sola Scriptura.” (wiki)
„Newton era, fără îndoială, un om profund religios și în afară de aceasta, un teolog erudit. În 1703John Locke scria nepotului său, King: „Newton este într-adevăr un savant remarcabil, nu numai datorită uimitoarelor sale realizări în domeniul matematicii, ci și în teologiei, grație vastelor sale cunoștințe în Sfânta Scriptură, puțini putându-se compara cu el”. (wiki)
Am tradus (cu ajutorul un prieten care are mai mult timp decât mine) un articol de pe saitul profesorului Snobelen, sait amintit în postarea anterioară.

S. SNOBELEN
7. „MISTERUL ACESTEI RESTAURĂRI A TUTUROR LUCRURILOR”:

ISAAC NEWTON DESPRE ÎNTOARCEREA EVREILOR

Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.” (Romani 11:25-7)

Într-unul din manuscrisele sale de la începutul secolului al XVIII-lea, la rubrica „Despre Ziua Judecății & Lumea care va veni,” Isaac Newton declară că „misterul restaurării tuturor lucrurilor se găsește în Proroci.” La aceasta adaugă: „ceea ce mă uimește mult este că atât de puțini creștini ai vremurilor noastre îl pot găsi acolo.” Ce era acest „mister” profetic care putea fi descoperit doar de un număr atât de mic al contemporanilor săi? El continuă explicația astfel:

Pentru că ei nu înțeleg că întoarcerea finală a evreilor din robie & cucerirea națiunilor de către ei <cele patru monarhii> crearea unui regat just & înfloritor la sfârșitul zilei judecății este acest mister. Dacă ar înțelege aceasta, ei le-ar găsi în toți prorocii care scriu despre zilele din urmă, de exemplu în ultimele capitol din Isaia unde prorocul unește noul cer & noul pământ cu distrugerea națiunilor ticăloase , sfârșitul plânsului & al tuturor necazurilor, întoarcerea evreilor din robie & întemeierea lor a unui regat înfloritor și veșnic.”

Newton sprijinește apoi exprimarea acestei credințe profetice prin scrierea unui mic compendiu de texte ajutătoare din prorocii evrei. În această lucrare voi detalia despre credința lui Newton în întoarcerea evreilor în tărâmul lui Israel. Acest subiect a rămas pentru multă vreme un aspect puțin cercetat al gândirii profetice al lui Newton, dar publicarea în 1991 a majorității manuscriselor lui teologice permit acum o analiză adâncă a gândirii sale legat de această temă. Utilitatea acestei lucrări se va manifesta, sper eu, în două feluri diferite. În primul rând și în general, îl folosesc pe Newton ca metodă de introducere în cultura perioadei sale a interpretării profetice – în special legat de credința Restaurării evreilor. În al doilea rând și mai specific, întoarcerea evreilor a fost pentru Newton una din temele centrale ale prorociilor și acest studio demonstrează și fervoarea credinței sale în acest eveniment apocaliptic și cum a devenit o parte integrală a schemei sale profetice în general. În plus față de a evidenția ce avea Newton în comun cu exegeza contemporană, de asemenea voi arăta că s-a îndepărtat de trendurile standard în două locuri cruciale. Și mai mult, voi analiza înțelegerea lui Newton a cauzelor divine ale robiei evreilor și modul în care le-a legat de repetarea modelelor de apostazie atât printer evrei, cât și creștini. Alte considerații cruciale pe care le explorez sunt atitudinile lui Newton față de poporul evreu, necredința lor în Isus ca Mesia și locul lor esențial în istoria mântuirii. În cele din urmă, reconstruiesc axa cronologică profetică a lui Newton în ceea ce privește robia evreiască și Restaurarea în Israel. Aici întâlnim unul dintre cele mai distinctive aspecte ale credinței lui Newton în întoarcerea evreilor: locația sa temporală în istorie. 

Așteptările secolului al XVII-lea legate de convertirea și întoarcerea evreilor

Două dinamici au convers în Marea Britanie din secolul al XVII-lea pentru a produce o așteptare mărită în rândul multor creștini cu privire la convertirea și întoarcerea evreilor. Prima a fost o creștere a exegezei profetice literale și (pre)milenariste. Această tendință s-a extins pe tot spectrul social de la cercetători precum Joseph Mede din Cambridge la sectele radicale ale războiului civil englez. Cu acest nou curent hermeneutic a venit, de asemenea, o abordare mai literală a bibliei profeții referitoare la Restaurarea evreilor. Și această Restaurare a fost văzută ca mult mai mult decât simpla dovadă a activității providențiale a lui Dumnezeu în istorie. Pentru mulți exegeți profetici, pasaje precum Romani 11 și Matei 24 învățau că convertirea și întoarcerea evreilor era o necesitate preliminară pentru finalizarea „vremurilor neamurilor” – perioada în care harul este extins la neevrei – și de aici sfârșitul acestei epoci și începutul Mileniului. Astfel, acest semn special a fost un marker apocaliptic esențial pentru mulți milenariști, așa cum este și astăzi.

Anterior secolului al XVII – lea, teologii protestanți (inclusiv Philipp Melanchthon și Ioan Calvin) au urmat interpretarea augustiniană din Romani 11, care susținea că evreii vor fi convertiți și mântuiți ca indivizi,  dar niciodată ca națiune. Referințele profetice la Israel erau interpretat ca un Israel „spiritual”, adică creștinii. Cu toate acestea, la trecerea în secolul al XVII-lea, unii exegeți au început să accepte prima dată eventuala convertire a poporului evreu la creștinism și apoi chiar Restaurarea lor către țara Israelului. Emblematică pentru această nouă hermeneutică este opera lui Sir Henry Finch din 1621 Marea restaurare a lumii sau chemare a evreilor, în care el a argumentat împotriva interpretărilor alegorice ale Israelului și a legat întoarcerea și chemarea evreilor cu mântuirea neamurilor. Deși el niciodată nu a scris pe larg despre Restaurarea evreiască, faimosul Mede a adăugat și numele său autoritar exegeților care au acceptat această interpretare. După cum vom vedea, și Newton, se va alinia la această școală exegetică. Asta nu înseamnă că toți protestanții au acceptat această poziție. După cum a arătat Nabil Matar,perioada de la mijlocul secolului al XVII-lea până la mijlocul secolului al XVIII-lea a fost martora unor dezacorduri puternice între exegeții restauratori și anti-restauratori. Nici paradigma premilenară, care susține că Hristos se întoarce la începutul Mileniului pentru a realiza Împărăția lui Dumnezeu, nu atrage sprijin universal. Mulți dintre savanții mai ortodocși și conservatori rămas la amilenarismul augustinian și variantele sale.

Al doilea factor care a crescut așteptarea au fost discuțiile din jurul reprimirii evreilor în Anglia în timpul Commonwealth-ului din anii 1650. Pentru mulți creștini și chiar pentru unii evrei, reprimirea evreilor în Anglia a fost o etapă necesară pentru întoarcerea lor în Israel, întrucât așa ar fi fost completată împrăștierea lor către toate națiunile. Dar nu toți au fost de acord și discuții despre statutul evreilor din Anglia și despre statutul lor în profeție a continuat până la controversatul Proiect de lege de naturalizare din 1753 și nu numai. Deși drumul spre reprimire (și mai târziu, naturalizare) al evreilor a fost puternic colorat de mercantilism și motivații politice, această dinamică convergea totuși cu cea speranțele profetice de a crea un climat de așteptare generală în Marea Britanie pe la mijlocul secolului al XVII-lea – lumea tinereții lui Newton.

NEWTON ȘI EVREII

Newton avea un interes profund pentru chestiunile evreiești. Numai biblioteca sa furnizează dovezi suficiente în acest sens. Newton a deținut câteva din lucrările lui Maimonide, și a făcut numeroase referiri la acestea în manuscrisele sale. De asemenea, el avea și Kabbala denudata a lui Christian Knorr von Rosenroth (1677-84), în care au fost găsite multe semne de folosire intensă, împreună cu o ediție a filozofului evreu din primul secol Philon. Scrierile sale au dezvăluit că a folosit Talmudul, învățătura aceasta accesând-o prin Maimonide și alte surse din biblioteca sa. Deși nu a dobândit niciodată o cunoaștere prea complexă a limbii, Newton a învățat o brumă de ebraică și a achiziționat o serie de lexicoane și gramatici ebraice. De asemenea, deținea și folosea și o Biblie ebraică. Mare atenție este dată în scrierile lui Newton studiilor despre Templul evreiesc și ritualurile sale. Fascinația sa pentru aceste lucruri a fost motivată în mare parte de importanța înțelegerii atât a complexității ritualului evreiesc, cât și a proiectării Templului pentru interpretarea prorociei. De asemenea, Newton deținea și o serie de lucrări legat de aceste subiecte. O mărturie suplimentară a cercetărilor sale asupra Templului există în dovezile fizice ale Bibliei sale octavo, ale cărei pagini sunt foarte murdărite în secțiunea care detaliază prorocia Templului lui Ezechiel. 

Acest studiu a dat deja roade. Mai mulți cercetători au indicat spre însușirea lui Newton de elemente ale teologiei evreiești. John Maynard Keynes l-a caracterizat într-un mod celebru pe Newton ca „monoteist iudaic al școlii lui Maimonide”. În timp ce aș argumenta că alte tradiții teologice – cum ar fi socinianismul – au fost în egală măsură sau chiar mai importante în modelarea vederii sale despre Unicul Dumnezeu, trei studii importante despre Newton și Maimonide ajută la deslușirea caracterizării lui Keynes. La aceasta putem adăuga monografia recentă a lui Matthew Goldish, care prezintă o tratare amănunțită al implicării lui Newton în teologia evreiască.

Pe de altă parte, lipsa relativă din biblioteca lui Newton de comentarii profetice și alte cărți generale despre profeție – să nu mai vorbim de lucrări specific dedicate revenirii evreilor – este izbitoare. Se pare că odată ce elși-a obținut bazele profetice din lucrările clasice ale lui Mede (și într-o versiune mai mică Henry More), el a continuat în mare parte pe cont propriu. Fostul discipol al lui Newton, William Whiston, într-o recenzie publicată a Observațiilor celui dintâi, a făcut un comentariu similar. În timp ce referirile directe la alți expozanți profetici sunt rare în lucrările lui Newton, este clar, așa cum vom vedea, că el a avut dezacorduri puternice cu multe tendințe exegetice contemporane. De asemenea, în ciuda interesului dovedit pentru teologia, ritualul și istoria evreiască, încă nu am găsit vreo dovadă care să sugereze că Newton a căutat sau a avut contacte semnificative cu evrei, chiar dacă acest lucru nu era neobișnuit pentru protestanți milenariști și intelectualii din această perioadă. Asocierea lui Newton cu evreii – asemănătoare cu atâtea lucruri ale vieții sale, inclusiv teologia lui, scrierile lui apocaliptice și chiar într-o mare măsură filozofia sa naturală – a fost o chestiune intens privată.

Primul lucru pe care îl putem spune despre studiile profetice private ale lui Newton este acela îl plasează ca un exponent al tradiției exegetice premilenariste. Newton a fost un exponent al hermeneuticii profetice literale prin excelență. În al doilea rând, a fost un exponent al Restaurării la fel de înflăcărat. În al treilea rând, este clar că Newton a lucrat la interpretarea sa despre întoarcerea evreilor de-a lungul întregii sale perioade active de studiu profetic. Cele mai vechi exemple provin din primul său tratat apocaliptic din anii 1670` și continuă după aceea până la sfârșitul vieții sale. În al patrulea rând, Newton nu dedică vreun singur tratat exclusiv întoarcerii evreilor, ci mai degrabă scrie expoziții pe această temă în manuscrisele sale, variind de la comentarii mici și adesea repetate până la expuneri detaliate de mai multe foliouri în lungime – o dinamică care a făcut o cercetare extinsă a scrierilor sale esențială. În cele din urmă, Newton credea că profețiile referitoare la întoarcerea evreilor abundă în Scriptură – în special în prorocii evrei. În consecință, în mai multe locuri din manuscrisele sale, el scrie liste lungi de referințe biblice la prorocii referitoare la întoarcerea evreilor. El afirmă într-un manuscris de la sfârșitul secolului al XVII-lea că atât convertirea cât și întoarcerea evreilor este descrisă în „aproape toți profeții” și declară cu și mai multă încredere într-o scriere ulterioară  că astfel de previziuni au avut loc în „toți vechii proroci. ” Ocazional, el extinde gama de profeții dincolo de canonul protestant pentru a include scrieri apocrife precum Tobit și chiar scrieri pseudoapocrife ca Oracolele sibiline. Pentru Newton, cu atât mai mare era numărul profețiilor referitoare la întoarcerea evreilor, cu atât mai puternic era cazul Providenței. Ne vom întoarce acum pentru a examina natura credinței sale în Restaurarea evreiască.

LEGĂMÂNTUL AVRAAMIC ȘI STATUTUL SPECIAL AL EVREILOR

Newton credea că evreii sunt poporul ales al lui Dumnezeu, unic printre națiuni și beneficiari speciali ai harului divin, referindu-se la ei ca „poporul (lui Dumnezeu) evreu” Nu numai că a crezut că evreii ca națiune erau chemați și aleși, dar le-a extins unicitatea pentru a include centralitatea rolului lor în prorocie. Comentând despre prorocia lui Olivet despre Hristos din Matei 24, Newton declară că „această generație (națiunea evreilor nu va trece până când toate aceste lucruri se împlinesc vers. 34 pentru că împlinirea lor depinde {sic} de poporul evreu. ” Rolul evreilor ca prizonieri ai Romei în 70 d.Hr., de asemenea, a contribuit la fixarea identificării Babilonului apocaliptic drept Roma, din moment ce romanii au fost cei care „au asediat Ierusalimului, au ars Templul și i-au luat în robie pe Evrei, așa cum vechiul Babilon o făcuse înainte ”. Într-un alt loc, Newton subliniază că evreii, împreună cu răpitorii lor și națiunile de pe teritoriul cele patru monarhii, au fost subiectul principal al prorociei Vechiului Testament, în timp ce națiunile prin care a fost propovăduită Evanghelia erau subiectul Noului Testament. El a văzut, de asemenea, dovezi ale locului special al evreilor în continuarea existenței lor ca popor distinct din timpul robiei lor. Căci, deși „Dumnezeu i-a respins din a fi poporul sau împărăția lui și i-a împrăștiat în toate țările ca în ziua de astăzi, astfel încât în ​​prezent nu sunt un corp politic sau un popor, ci doar o rasă servilă de oameni împrăștiată și fără niciun guvern al lor „, totuși era de asemenea adevărat că” într-un mod minunat continuă în mod numeros și distinct de toate celelalte națiuni: acest lucru nu se poate spune despre orice altă națiune aflată în robie, și, prin urmare, este opera providenței.”Pentru Newton, supraviețuirea poporului evreu nu a fost decât un miracol.

Newton și-a bazat convingerea despre statutul unic al evreilor, în special pe Legământul avraamic, care confirmă poziția specială și binecuvântată  a lui Avraam și a seminței lui (Geneza 12: 1 ^ 3), precum și făgăduința făcută lui despre țara Canaanului (Geneza 13: 14-17). După ce i-a spus să cerceteze țara, Dumnezeu îi spune lui Avraam: „căci toată ţara pe care o vezi ţi-o dau ţie şi seminţei tale în veac” (Geneza 13:15). Spre deosebire de expozanții anti-Restaurare precum Pierre Allix, care a susținut că legămintele lui Dumnezeu cu evreii erau condiționate, Newton era convins că Legământul era veșnic. Caracterizând Legământului drept profeție, el se referă la „promisiunea făcută lui Avraam de a da țara Canaan (această țară pe care a privit-o și pe care a străbătut-o) lui și seminței lui pentru totdeauna Geneza 13.16 pentru a o stăpâni veșnic printr-un legământ veșnic cu sămânța sa în generațiile sale cap. 17: 7- 8. ” În tratatul său de istorie a Bisericii, el a întocmit o listă de referințe ale Vechiului și Noului Testament legate de Legământul avraamic sub titlul „Despre promisiunea făcută lui Avraam și ale sale sămânțe. ” În mod similar, în manuscrisul intitulat „Profeții despre Hristos a doua venire a lui Hristos „, a scris o serie de versete referitoare la acest Legământ, inclusiv ambele pasaje care subliniază promisiunea lui Dumnezeu către Avraam de a „ moșteni Palestina „și cele care subliniază natura veșnică și irevocabilă a acestei moşteniri. După cum reiese din juxtapunerea versurilor,din glosele selectate de către el și sublinierea cuvintelor și a frazelor cheie, Newton a crezut că legămintele vor fi îndeplinite în viitor.

„DUBLA ÎNTOARCERE”: APLICAȚIA VIITOARE A RESTAURĂRII

Nu lipsesc prorociile Vechiului Testament care prezic întoarcerea evreilor din exil. Dar, din moment ce majoritatea acestor profeții sunt de dinaintea captivității babiloniene, din care mulți evrei s-au întors, a fost necesară pentru exegeții profetici care au acceptat o Restaurare în zilele din urmă pentru a oferi justificare pentru o a doua aplicare a previziunilor. Acest lucru a fost deosebit de pertinent pentru un un apărător pasionat al prorociiei argumentului ca Newton, din moment ce scepticii și chiar și mulți exegeți protestanți au insistat că aceste profeții fie le-au găsit completări în secolele al VI-lea – V-lea î.Hr. sub Ezra și Neemia sau, acolo unde paralelele cu această perioadă nu sunt evidente, erau condiționate. Newton nu a fost în necunoștință de cauză privitor la acest lucru și, așa cum exemplifică următorul citat, uneori dialoghează cu această poziție în expunerile sale profetice. Strategia hermeneutica a lui Newton  de a lupta cu viziunea opusă merge în două direcții. Mai întâi, vrea să arate atât o diferență calitativă cât și cantitativă între prima revenire din exilul babilonian și a doua din dispersarea în spațiul roman. El abordează aceste chestiuni într-unul din manuscrisele sale anterioare despre Apocalipsă. După ce citează unele pasaje din prorocii ebraici, el conchide astfel:

„Nu este întoarcerea din robia babiloniană despre care se vorbește aici, pentru că apoi au fost curând smulși din țara lor din nou, dar după întoarcerea lor despre care s-a vorbit aici nu vor mai fi scoși afară. Nici ei nu au avut atunci rămășița Edomului și a tuturor păgânilor ca acum, și de aceea suntem aici pentru a înțelege împărăția universală și eternă a lui Dumnezeu și Hristos despre care vorbește Ioan și Daniel.”

Din moment ce evreii au fost duși din nou în captivitate în 70 d.Hr., și pentru că prorociile vechi testamentare vorbesc despre o întoarcere permanentă, Newton credea că previziunile cer o a doua aplicație. Mai mult, el observă că Israelul nu avea nici Țara edomiților, nici cele a celorlalte națiuni de la momentul primei lor întoarceri. Citând în general din Mica 4: 1-7, Newton preia din nou acest argument teritorial în același tratat:

În zilele din urmă, acest lucru va fi împlinit, iar după captivitatea vor reveni și vor deveni un popor puternic și vor domni peste popoare puternice aflate în depărtare, și  Domnul va domni pe muntele Sionului de atunci în veac și multe popoare vor primi legea neprihănirii din Ierusalim și își vor preschimba săbiile în brăzdare de plug și sulițele lor în cosoare  și niciun popor nu va mai ridica sabia împotriva altuia, nici nu vor mai învăța războiul; toate acestea neîmplinindu-se până acum.

Aici este clar că Newton vede revenirea în contextul Împărăției de o mie de ani a lui Dumnezeu pe pământ – o împlinire mult mai extinsă ca orizont decât prima aplicație. Pe lângă acești factori, prorocii au  prezis o întoarcere care nu va fi însoțită de vreo altă apostazie. Această condiție, de asemenea, nu a fost îndeplinită odată cu prima revenire. În sfârșit, de asemenea, Newton credea că Romani 11 – în mod clar scris după prima întoarcere – vorbea despre o Restaurare în zilele din urmă. A doua strategie a lui Newton a fost să se îndrepte spre cuvintele unei profeții standard a Împărăției, scriind într-un loc după cum urmează: 

Și în acea zi va exista o rădăcină a lui Iese care va reprezenta un steag poporului, pe acesta neamurile îl v or căuta  (Rom 15. 12) și odihna lui va fi glorioasă. Și se va întâmpla în ziua aceea că Domnul se va pune în mișcare o a doua oară pentru a recupera rămășița poporului său care va fi împrăștiat, din Asiria și din Egipt.

După cum indică însuși Newton, aceste cuvinte, inclusiv cele pe care le-a subliniat, sunt din Isaia 11: 10- 11. Astfel, cu aprobarea autoritară a acestui pasaj biblic cheie, el se referă în altă parte la „dubla întoarcere” a Israelului în țara lor. Semnificativ, această parafrază din Isaia 11:11 a ajuns chiar în Observațiile sale publicate. Cu implicațiile și principiile fondării ale Legământului avraamic și cea de-a doua întoarcere bătută în cuie, Newton a putut apoi să construiască un edificiu profetic elaborat care detaliază cauzele, condițiile și împlinirea robiei și restaurarării evreiești.

IGNORAREA PROROCIEI: CAUZELE ROBIEI FINALE A EVREILOR

În mai multe puncte din scrierile sale, Newton explică cauzele finale ale robiei evreilor. Mai întâi, el a indicat spre că blestemele prorocite de Moise vor coborî asupra Israelului dacă nu îl vor asculta pe Dumnezeu. Aceste blesteme mozaice sunt detaliate în Deuteronomul 28 și includ invazia și robia străină. Pentru Newton, istoria evreilor a fost una a tiparelor repetate de apostazie și reformare, și încălcare și reînnoire a legământului. Când evreii s-au răzvrătit împotriva Dumnezeului lor, blestemele mozaice au fost dezlănțuite asupra lor. De două ori acest lucru a dus la împlinirea blestemului robiei: mai întâi sub babilonieni și apoi sub romani. Cu toate acestea, Dumnezeu le-a dat evreilor un avertisment cuprinzător printr-o serie de proroci, dintre care Hristosul a fost ultimul. Evreilor li s-a dat astfel ultima ocazie cu venirea lui Hristos și lovitura finală a venit când ei au respins predicarea Lui:

Dar când această doctrină a fost predicată poporului evreu cam pentru șapte ani și nu au primit-o, ci l-au respins pe Împăratul lor, Îngerul legământului, Dumnezeu a început să-i respingă de la a fi poporul Său și să numească Neamurile fără a-i oblige să împlinească Legea lui Moise și la scurt timp după aceea a făcut ca închinarea evreiască să înceteze și evreii să fie împrăștiați în toate țările.

Aceasta, desigur, a fost o poziție creștină comună și se repetă în scrierile lui Newton, inclusiv Observațiile sale publicate. De asemenea, nu este deosebit de unică referirea lui Newton la eșecul evreilor „de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima și sufletul lor și pe aproapele lor ca pe ei înșiși, să fie drepți și miloși, blânzi, umili și mulțumiți cu starea lor actuală. ” Două dinamici ale relatării lui Newton sunt totuși mai puțin standard. Prima este absența unei concentrări puternice asupra implicării evreilor în crucificare. A doua este emfaza aproape exclusivă profetică pusă de Newton asupra naturii eșecului evreiesc.

În foliourile de la început ale primului său tratat despre Apocalipsa, Newton scrie clar că din cauză că evreii nu au reușit să înțeleagă prorociile mesianice Dumnezeu le-a dus judecata. Cea mai dură declarație a acestei credințe îl face să concluzioneze: „într-un cuvânt, a fost ignoranța evreilor legată de aceste prorocii ce i-a determinat să-și respingă Hristosul, drept consecință să nu fie doar robiți de romani, ci să suporte pedepse veșnice. Luca 19. 42, 44. ” În timp ce sentimentul de judecată exprimat în această sentință pare să se fi înmuiat mai târziu, poziția fundamentală prin care el credea că principalul defect al evreilor a fost un eșec în a înțelege profeția nu s-a înmuiat. Acest lipsa de înțelegere profetică a avut, de asemenea, repercusiuni practice negative, și chiar a condus, susținea Newton, la răscoala zeloților evrei din timpul Războaiele evreiești. Comentând asupra așteptării mesianice generale generată de Prorocia lui Daniel despre cele Șaptezeci de săptămâni, a scris: „Această prorocie care a pus popoarele orientale în așteptare continuă a unui Eliberator pământesc ce trebuia să iasă din Iudeea, pe care evreii l-au înțeles despre Mesia cu acea încredere în stăpânire pământească pentru ca să se răzvrătească împotriva romanilor și să înceapă astfel războiul care le-a provocat distrugerea. ”Creștinii, pe de altă parte, știu că această prorocie se referea la Hristos. Din nou a fost o interpretare greșită a prorociei și de data aceasta rezultatele au fost și mai directe și imediate. Newton spune, de asemenea, că ei și-au adus propria distrugere asupra lor; astfel rezultatul a fost drept și nu au putut da vina pe Dumnezeu pentru acesta.

Dar Newton nu este mulțumit de simpla identificare a eșecului profetic al evreilor: el dorește să extragă și o lecție morală din ea. În primul rând, el subliniază că poporul lui Dumnezeu este poporul Său numai atât timp cât își îndeplinește legămintele. Și evreii, dar și creștinii au eșuat în acest lucru, prin urmare încălcarea legământului de către evrei este oglindită de încălcarea legământului între creștinii dintre neamuri. Newton are cel mai înalt grad de respect pentru legămintele divine și opinia cea mai scăzută pentru cei care le nesocotesc. Mai specific, Newton leagă încălcarea legămintelor cu eșecul la încercarea prorociei. Vorbind despre folosirea lui Hristos de parabolele dificile pentru a-i testa pe evrei, Newton își avertizează cititorul său: „Prin urmare ferește-te ca să nu cazi la acest test. Căci dacă o vei face, obscuritatea acestor scripturi {profetice} va fi o scuză la fel de nesemnificativă pentru tine așa cum obscuritatea din pildele Mântuitorului nostru i-a scuzat pe evrei ”. În plus, pedepsele îi așteptau pe creștinii care neglijau cuvântul sigur al prorociei: „cum știi tu că Biserica creștină nu va fi pedepsită chiar și în această lume la fel de sever ca oricând au fost evreii, dacă continuă neglijarea? Da, nu se vor ridica evreii în judecată împotriva voastră? „Newton adaugă putere acestor afirmații mai târziu în același manuscris, proclamând că „judecăți mai mari atârnă deasupra creștinilor pentru lipsa lor de pocăință decât au simțit vreodată evreii”. Newton, așadar, nu i-a scos în evidență pe creștini; creștinii care au eșuat în încercarea prorociei o vor păți și mai rău.

(va urma)


isaac-newton.org

19 septembrie 2021

Doar semnalez.
Isaac Newton a fost un creștin biblic înainte de a fi om de știință.
Grație unor împrejurări favorabile și internetului, manuscrisele lui, atât cele științifice, cât și cele teologice sunt cercetate și făcute accesibile.
Saitul isaac-newton.org este întreținut de cercetările profesorului de istoria științei și tehnologiei Stephen D. Snobelen, de la University of King’s College, Halifax, Nova Scotia, Canada.
Traduceți cu Google Translate.
Partea fascinantă este că prin alte proiecte, gen www.newtonproject.ox.ac.uk

avem acces la manuscrisele lui Newton în format traductibil de către Google Translate.
Accesați opiniile lui formate de cercetarea Bibliei despre reîntoarcerea evreilor în Israel și veți fi uimiți de cât de mult bine face cugetului să nu se lase antrenat de beția religioasă din jur, ci să cerceteze Biblia cu imparțialitate și dragoste de Dumnezeu, de Cel care a scris-o.
Isaac newton a fost un credincios biblic extrem de serios și adânc, baza concluziilor lui științifice a derivat din cercetarea Bibliei și din credința în Dumnezeu.
Opiniile lui despre profeții sunt absolut unice, mai ales ținând cont de epoca mustind de misticism în care a trăit.



Fără jertfă

15 septembrie 2021

Căci copiii lui Israel vor rămâne multă vreme fără împărat, fără căpetenie, fără jertfă, fără chip de idol, fără efod şi fără terafimi.” Osea 3:4
Astăzi este Ziua Ispășirii și cu această imagine mi-a întipărit retina Times of Israel.

Fără circulație, cea mai sfântă zi a evreilor din toată lumea, dar îndeosebi în Israel este sărbătorită strict.
Nimeni nu conduce mașină, barcă, tren , autobuz, avion, nimic.
(Nu știu cum explică ei evreiește de ce biciclete au voie.)
Citez:
Toate zborurile în și dinspre aeroportul Ben Gurion au încetat la 13:35.
Aeroportul se va redeschide joi seară, cu sosiri începând cu 21:30, în timp ce plecările se vor relua la 23:30.
În această perioadă, spațiul aerian al Israelului este, de asemenea, închis pentru zboruri tranzit.
Trecerile de frontieră se închid, de asemenea, chiar după prânz și se vor redeschide joi la 22:00.
Pe măsură ce se apropia apusul soarelui, toate emisiunile locale de radio și televiziune au tăcut treptat.
Transportul public s-a oprit, de asemenea, cu autobuze și trenuri care își opresc rutele până după sărbătoare. 
Autobuzele interurbane vor reporni treptat de la ora 20:00, în timp ce transportul interurban va reporni de la ora 21:30 joi.

(sursa: https://www.timesofisrael.com/israel-shuts-down-for-yom-kippur-but-forces-on-high-alert/)
Pentru evreii religioși și tradiționali, perioada de 25 de ore de post și rugăciune trebuia să înceapă la 18:09 la Ierusalim și 18:26 la Tel Aviv.
Se va încheia joi la 19:19, respectiv 19:21.
În Vechiul Testament este numită Ziua Ispășirii, în ebraică Yom Kippur, dar cât de deosebit se sărbătorește față de cum a fost scris.
Trebuia să fie un miel, un Mare Preot, să aibă loc jertfirea, strânsul sângelui în vas, să nu ajungă în pământ, stropirea sângelui, cort sau templu în primul rând, perdea, trecerea dincolo de perdea cu acel sânge. Multe amănunte, toate semnificative.
Toate aceste lucruri nu se mai fac de 2000 de ani.
De ce nu se mai fac? Din două motive, pentru două feluri de întrebători.
Pentru cei fără ochi ai credinței, pentru care justiția și profețiile lui Dumnezeu nu înseamnă nimic, desigur este o întâmplare că templul a fost dărâmat de romani în anul 70, că pe locul lui s-a construit o moschee mai târziu, (moschee a cărei demolare ar declanșa o urgie mondială) și faptul că evreii sunt acum, de Ziua ispășirii, fără miel pentru jertfa de ispășire, fără jertfă deci, este o pură întâmplare.
Cei care au ochi ai credinței, toate aceste lucruri le regăsesc în profețiile extraordinar de clare și de amănunțite ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Să cităm tot Osea 3, e dureros, dar și frumos:
Domnul mi-a zis: „Du-te iarăşi şi iubeşte o femeie iubită de un ibovnic şi preacurvă; iubeşte-o cum iubeşte Domnul pe copiii lui Israel, care se îndreaptă spre alţi dumnezei şi care iubesc turtele de stafide!”  Mi-am cumpărat-o cu cincisprezece sicli de argint, un omer de orz şi un letec de orz.  Şi i-am zis: „Rămâi multă vreme numai a mea, nu te deda la curvie, nu mai fi a niciunui alt bărbat, şi voi fi şi eu la fel cu tine!”  Căci copiii lui Israel vor rămâne multă vreme fără împărat, fără căpetenie, fără jertfă, fără chip de idol, fără efod şi fără terafimi.  După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui în vremurile de pe urmă.
Să explicăm: femeia preacurvă este Israelul istoric idolatru (cel de acum 2000 de ani), iubit totuși de Dumnezeu în acea MULTĂ VREME de atunci încoace, vreme profețită de Osea prin exemplul personal. (Acum înțelegem că acea vreme a ținut peste 2000 de ani.)
Căsătoria lui Osea cu femeia preacurvă a reprezentat profetic istoria iubirii lui Dumnezeu față de un popor preacurvar, adică închinător la idoli.
Ei au abandonat templul, jertfele și altarele Domnului și au ales, în ordine:
-împărați și căpetenii (nu a fost inițiativă divină alegerea de împărat)
-jertfe la idoli
-chipuri de idoli
-efod
-terafimi
Iată câte motive de mânie i-au provocat lui Dumnezeu.
Deci atunci când profetul scrie că vor rămânea fără jertfe, este vorba de jertfele idolatre pe care le făceau cu drag, căci jertfele cele adevărate și aprobate, le abandonaseră voluntar cu mult înainte.
Într-un fel, Dumnezeu le zice prin profet: „pentru că nu vreți să-Mi slujiți Mie, nici idolilor nu veți sluji în țara mea.”
Ce imitație tristă a zilei ispășirii din vechime fac ei acum.
O zi a ispășirii fără jertfă de ispășire.
Dacă ei ar înțelege că Domnul Isus este jertfa de ispășire pentru păcate, n-ar mai ține zile.
(Dar oare creștinii n-ar trebui să înțeleagă acest simplu adevăr?)
(Ziua ispășirii în Israel e cam ca și Cina Domnului la martorii lui Iehova: se zice, dar nu se face.)
Faptul că ei nu înțeleg evanghelia(Vestea Bună), dovedește împietrirea lor, orbirea lor, întunericul lor.
Dar acest lucru este „o bogăție pentru neamuri„.
A trebuit ca Dumnezeu să-i orbească „multă vreme” pe evrei, ca să-și arate îndurarea față de cei mulți adunați dintre toate popoarele lumii.
Adevărata și ultima zi a ispășirii a fost atunci când Domnul Isus s-a adus pe sine însuși jettfă, (și ca Mare Preot, și ca Miel de jertfă) pe dealul Golgotei.
De atunci, simbolul fiind împlinit, nu ar mai avea sens să se facă jertfe de ispășire, iar Dumnezeu a avut grijă să împletească istoria, ca să nu se poată face.
Dar e și ceva frumos în text, ultimul verset:
După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui în vremurile de pe urmă.
Vor tresări!
Am prieteni evrei creștini.

O soră în vârstă îmi spunea că atunci când a fost ea botezată, prin anii 60, erau doar 250 de evrei creștini.
Acum sunt peste 30000 de evrei care mărturisesc că cred în Isus că este Mesia, doar în Israel.
Trebuie să credem, o spun dușmanii lor.
O organizație evreiască, Beyneynu, estimează că sunt cel puțin 30000 de evrei creștini, peste 300 de congregații mesianice și peste 200 de saituri creștine în ebraică.
(https://www.youtube.com/watch?v=H-E_c0J5ero&t=43s) Dați copy/paste.
Cineva tresare la bunătatea lui Dumnezeu.
Chiar dacă o țară întreagă a înțepenit în niște obiceiuri expirate, (nici măcar avioane străine nu tranzitează peste Israel de Yom Kippur) un anumit număr din ei au beneficiat de stropirea sângelui Celui veșnic și au intrat în locul Preasfânt unde au primit iertare, căci e la liber, se ia cu năvală.
Acelora doar le-a folosit adevărata jertfă de ispășire.
Să nu închei fără o foarte importantă explicație a zilei ispășirii.
Ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” scrie la Romani.
Jertfa pentru păcat se ardea pe același altar cu jertfa de ispășire, cenușa era amestecată, moartea era la fel.
Viața era diferită.
Sângele jertfelor pentru păcat mergea în cea mai mare parte în pământ (la picioarele altarului) și simbolizează mărturisirea păcatelor de către cei păcătoși și așteptarea judecății celor necredincioși (sângele de sub altar, din pământ strigă răzbunare, ca cel al lui Abel, ziua răzbunării n-a venit încă), însă sângele jertfei de ispășire se aduna cu grijă, era numit sângele stropirii și simbolizează sângele lui Hristos „care vorbește mai bine decât (sângele lui) Abel.” Ce vorbește? Iertare.
Pentru ca să existe sânge, trebuie să fie moarte, iar moartea noastră împreună cu moartea Lui face mărturia comună a morții. Prin faptul că viața (sângele) nostru merge în pământ (în chip simbolic), reprezintă uitarea și așteptarea răzbunării divine, să nu ne răzbunăm noi. Prin faptul că ieșim de la jertfă stropiți, mărturisim (vorbim) ce spune sângele stropirii: iertare, mesajul iertării Domnului jertfit.
Dacă nu înțelegem aceste simbolistici și transferurile de vinovăție și iertare pe care le reprezintă, riscăm să credem tot felul de bazaconii mistice despre sângele lui Hristos, că e ca un curent sau ca o emoție.











Adunare 30 mai 2021

14 septembrie 2021

Creștinism logic sau creștinism emoțional, o analiză

9 septembrie 2021

Duminică seara am „navigat” pe net pe la mai multe biserici și am ascultat câteva predici sau frânturi de predici.
La unele am stat mai mult, la altele mai puțin.
Oricum, caut să nu treacă săptămâna fără să citesc o carte-două, să ascult 2-3 predici, să dau niște telefoane și să vorbesc cu câțiva oameni pe-ndelete și cu răbdare, asta legat de relaționarea cu oamenii.
Meditam privind, (mai ales că am văzut și un botez) că orice schimbare de „religie” are nevoie de un „marker” logic: un adevăr uitat și redescoperit, o practică greșită, corectată, în general în spatele fiecărei „modificări” religioase, la întrebarea „de ce”, răspunsul este logic, un adevăr biblic, rațional, explicat, cu capitol și verset, cu argument și aplicații.
Ne botezăm pentru că în Biblie învățătura botezului este foarte clară.
Nu ne închinăm la icoane și statui pentru că la un moment dat, orice cititor, chiar superficial al Bibliei, descoperă cât de mult urăște Dumnezeu idolatria. Etc. etc.
Am dat aceste două exemple, pentru că sunt clare și pentru că aceste două practici sunt markerii (semnele care fac să se deosebească) principali ai mișcărilor evanghelice de la reformă încoace.
La aceste lucruri mă gândeam duminică când am asistat la o biserica mai mult virtuală, la o nouă repriză de aprovizionare emoțională furnizată de un vestit personaj și de grupul lui.
Nici un metru pătrat din scena filmată, nici un minuțel de filmare nu era lipsit de material pentru croit emoție.
Din croitoria asta, omul iese îmbrăcat într-o manta emoțională suficientă cât să nu se destrame până duminica viitoare.
N-aș numi nici hrană, nici hrănire „pseudo-meniul” servit cu chitara, toba și limba de lemn.
Hrană este atunci când pleci setat, cu ceva ce ți-a dat de gândit, când îți petreci săptămâna de după citind, căutând, întrebând. Hrană este atunci când cugetul primește credința în Cuvânt și caută în Cuvânt câte un „de aceea” pentru fiecare „de ce”.
Dar „bucuria (și pacea) pe care o dă credința”? O fi Cuvântul acesta ceva insipid, să nu te bucure deloc? …îmi ziceam încercând să dau și un pic de dreptate simpaticului personaj căruia, în afară de câteva derapaje doctrinare, „colegii” nu prea au ce-i reproșa. Botează enoriașii bisericii lui virtuale, furnizează emoție, nu se axează tare pe doctrină, că scade numărul de vieweri. Dar toți fac la fel.
Cam pe-aici mi-a rămas pendulând metronomul întrebărilor mele: câtă emoție și câtă logică sunt permise și cum?
Are voie emoția să deschidă ușa credinței?
Acesta a fost unul din argumentele cu mare vervă debordate de soția unui prieten profesor de teologie și pastor, cu destui ani în urmă, stând cu ei la masă în casa noastră: că emoția este un fel de portăreasă a inimii, zâmbitoare și drăgălașă, care deschide ușa smeritei credințe să intre. „Omul are nevoie de emoție” îmi ziceau, când le spuneam despre cor și formații că nu-s din Biblie, ca și crucifixele și mătăniile.
Ei ziceau (mai ales ea) că fără emoție nu se poate, „c-așa-i făcut omu'”, cere emoție. M-am gândit mult la zisa ei, la corul bisericii lor, pe care trebuiau să-l privească aprobat.
„Bucuria și pacea pe care o dă credința”, îmi arăta că este o emoție a logicii, temnicerul s-a bucurat că a crezut în Dumnezeu. Deci adevărul provoacă emoție, clar.
Dar oare emoția poate provoca adevăr?
Oare cei cărora le-a plăcut formația și muzica, vor ajunge la un adevăr doctrinar pur mai târziu?
Portăreasa asta drăgălașă numită emoție va deschide ușa doar credinței sau va deschide ușa oricui, să nu se supere?
Are discernământ portăreasa asta?
Există o logică a emoțiilor?
Am văzut mai sus că logica, argumentul, descoperirea unui adevăr provoacă, produc bucurie, deci emoție.
La urma urmei, Dumnezeu este dragoste, dragostea este un sentiment.
Înseamnă oare că Dumnezeu este emoție, că o emoție poate fi socotită înfiorare divină.
(S-a mers mai departe și emoției i-a fost asociat momentul numit „naștere din nou” și iată că emoția asta ia o formă logică, emoția este „atingerea lui Dumnezeu”. Cred că divaghez. Să mă întorc.)
Există o logică a emoțiilor?
Nu prea. Emoția este căruță, nu cal.
Calul poate trage căruța, nu invers.
Credința poate da bucurie, încrederea poate da pace, invers nu se poate.
Cam ce am văzut duminică, dar nu numai, este căruță fără cal, emoție goală, produsă de chitare și tobe, nu de întrebări și răspunsuri.
Emoție fără adevăr, fără argument.
Reprezentația de tip Cântarea României, show, fără Cuvântul crucii, fără lepădarea de sine, fără teamă, fără analiza Planului Veșnic, fără acel duh al profeților care „căutau să vadă ce vremi și ce împrejurări avea în vedere Duhul luI hristos care era în ei……”.
Oare Domnul Isus când a plâns pentru cetate, că n-a cunoscut ceasul, nu cumva a fost un înfrânt? Timp de 3 ani, cu o trupă de 12, nu reușise, nu reușiseră să fie relevanți, să se facă înțeleși.
Nu cumva pentru că n-au avut chitară, sau că n-au stăpânit mijloacele emoționale. S-au că n-au avut microbuz, în sfârșit, lectică.
Sau treaba cu negustorii din templu?! Peste 2000 de ani, cei ce-și zic urmașii Lui, i-ar fi supus zeciuielii fără scrupule.
Sau și cu Irod, câtă lipsă de tact, s-ar fi putut înțelege cu el, mulți au făcut-o după…în Numele Lui.
A lăsat scris prin apostoli ca în biserica (Adunarea) Lui să ne învățăm unii pe alții prin cântări, dar nu a prevăzut să cântăm cântări de dragul și plăcerea melodiei, cântări care să nu învețe pe nimeni nimic.
E joi. De duminică au trecut 4 zile în care am clocit postarea asta. Imediat e vineri.
Mi-a venit în minte articolul lui Octavian Goga despre Tudor Popescu, când a fost Octavian Goga la biserica Cuibul cu Barză, oare a fost emoție acolo sau logică, ia să vedem ce zice poetul, (ministrul, omul politic)?
Am căutat articolul, citez: „Mulţimea participa cu devotament la toate analizele lui, îi urmărea ritmul logic şi-i
primea argumentul cu o vie agitaţie, lăsînd să se întrevadă pe seama spectatorului critic o intimă înrudire
de convingere şi-o necontestată elaborare spirituală.
” (Voi da în primul comentariu tot citatul pentru cei ce au timp.)
Analize, ritm logic, argument, convingere.
Desigur toate îmbrăcate în verva și patosul derivat din însăși trăirea bucuriei descoperirii acestor adevăruri.
Ce se întâmplă când dispare logica, planul, argumentul, adevărul, justiția, teama?
Credeți că am însăilat termeni aiurea, ca să produc și eu „emoție” la sfârșit de postare? Nicidecum.
Dacă dispare teama, dispare justiția, dispare adevărul, dispare planul, dispare logica.
Dispare calul, rămâne căruța.
Cam ăsta e creștinismul emoțional, o căruță fără cal.
N-are cum altfel și nu merge decât în jos.
Căruță?
Caravane.












Rob bun și credincios, poezie, Milly King

9 septembrie 2021

1 Corinteni 3:7: „…așa că nici cel ce sădește, nici cel ce udă nu sunt nimic;
ci Dumnezeu, care face să crească!

De câte ori mărturisești pe Domnul
chemându-ți semenii la pocăință,
de sunt atei, pe Creator negându-L
și îți batjocoresc a ta credință,

să nu te întristezi măcar o clipă
căci despre tine, bunul Dumnezeu,
cu bucurie, îngerilor spune:
„Vedeţi ce plin de râvnă-i robul Meu?!”


Când spui că Isus a venit din ceruri
— să mântuiască lumea de păcat —
în chip de copilaș fără prihană,
dacă se mânie țipând sau chiar te bat,

să nu te întristezi măcar o clipă
căci despre tine, Bunul Dumnezeu,
cu bucurie îngerilor spune:
„Vedeți ce îndrăzneţ e robul Meu?”

Vestind: „Plata păcatului e moartea.”
Că: „Oamenii sunt răi şi păcătoși”
Că: „Pentru toți Isus muri pe cruce.”
De-și râd de tot, ca niște ticăloşi,

să nu te întristezi măcar o clipă
căci despre tine, Bunul Dumnezeu,
cu bucurie îngerilor spune:
„Vedeţi ce credincios e robul Meu?”


Când fiind cuprins de-o bucurie sfântă
le strigi că-lsus din morți a înviat
și că şi noi vom învia odată!
Hulind, de spun că nu-i adevărat,

să nu te întristezi măcar o clipă,
căci despre tine, Bunul Dumnezeu,
cu bucurie îngerilor spune:
„Vedeţi ce răbdător e robul Meu?


Deci, fie vreme rea sau vreme bună,
gonit de toți, lovit, batjocorit,
amenințaţ de închisoare, moarte,
să nu te-ntrebi: „La ce a folosit!”

Tu trebuie să-ți împlineşti menirea,
iar despre tine, Bunul Dumnezeu,
va spune îngerilor, sus în ceruri:
Priviți cât de smerit e robul Meu!

Cântările Magdalenei, Versuri, Milly King Levy, pag 104


Poate cel mai bătrân predicator din lume… 106 ani

8 septembrie 2021

Stephen Kaung încă predică la vârsta asta.
A fost la Oradea în 2006, avea 91 de ani și era cel mai bătrân din sală și atunci.

Stephen Kaung

Colaborator cu Watchman Nee, Austin Sparks, Poul Madsen, a făcut parte cât a fost în China din acea mișcare care s-a răspândit apoi în toată China și a depășit originile modeste ale celor din Plymouth Brethren, cu care fuseseră în legături înainte.
A emigrat înainte de venirea comuniștilor la putere și a editat din America scrierile lui Watchman Nee.
Mișcarea creștină din China, zisă a „adunărilor de casă” a crescut însă până la un număr imposibil chiar de estimat.
Dumnezeu își împlinește în aceste zile promisiunea: „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor.”.
Și „neamul” chinezilor e cel mai mare, nu putea lipsi la apel.


Galileia, Galileia, țara amintirilor (poezie nepublicată de Milly King Levy)

8 septembrie 2021

Dintre grupul de poeți cu care a fost înconjurat Richard Wurmbrand în anii războiului și imediat după, alături de Ioanid, Dorz și Moldoveanu, Milly King Levy ocupă un loc aparte:
-în primul rând era evreică
-în al doilea rând era femeie, (a mai fost o poetă sub influența lui Wurmbrand: Tatiana Topciu)
-în al treilea rând și cel mai important, a plecat în Israel, a făcut Aliya,
A fost o creștină evreică care a compus în românește, una din cântările cunoscute compuse de ea este „Un cântec răsună în inima mea.”
Am găsit la anticariat cartea ei „Cântările Magdalenei” cu autograf și a fost surpriză să aflu că e o carte tipărită după plecarea ei în Israel. Alături de poeziile publicate în România, în volumul cumpărat de mine am găsit poezii compuse în Israel. După conținut, e clar că această poezie a fost scrisă după sosirea ei în „Țara Sfântă.”
Erau puțini creștini evrei atunci în Israel, câteva sute, astăzi se zice că sunt în jur de 30000 de evrei în Israel care cred în Isus, o spun dușmanii lor.

NUMAI TU NU ȘTII?

Ioan 14:28: „Ați auzit că v-am spus: Mă duc și mă voi întoarce la voi.”

Galileia, Galileia, ţara amintirilor,
Cât de minunată îmi apari, astăzi, privirilor!
Pe câmpiile’n culoarea dulce-a mozaicului
îți admir îmbelșugarea’n greutatea spicului.
În grădini, ce minunată-i feeria florilor.
ce se’ntrec în nuanțarea tuturor culorilor.
Iar cînd vântul jucăuş îşi cânta madrigalele,
portocali, smochini, migdali îşi ning, ușor, petalele.
Te’nfăşoară, ca’ntr-o vrajă, dulcele miroznelor,
pe când vântul îşi urmează şirul lung al poznelor.
Smulge-o floare’mpodobind, pe nesimţit, cosiţele.
Cât de mândre par atunci, ciobanilor, fetiţele!
Iar cînd cerul îşi aprinde, rând pe rând, făcliile,
Luna vraja şi-o aruncă, argintând câmpiile.
Chineretul fermecat, atunci, mângăie malurile
cu dantela-i fină care-i mărginește valurile.
Mai târziu — când astrul zilei — din adâncul beznelor
glorios apare’n toată strălucirea razelor,
Fiica Sionului stă plimbindu-şi trist privirile
înspre drumul prăfuit, tot aşteptându-şi Mirele.
Iar se face zi. Iar noapte. Anii trec ca clipele!
Paseri vin şi paseri pleacă scuturând aripile.
Însă ea stă neclintită şi păzeşte viile.
Anii, vai, s’au scurs de mult cu sutele… cu miile!
Însă El, nu s’a întors! Pustii sunt depărtările.
Zorii’s plini de dulci nădejdi, dar triste înserările.
Fără El totul e sterp. Tot sterpe-i par şi viile;
razele de soare reci şi triste bucuriile.
Iar când, tristă, fata-şi plimbă osteneala mânelor
peste harpa ei uitată — din adâncul strunelor —
cânt de jale se ridică pe-aripa zefirului.
Cântec repetat mereu, în aşteptarea Mirelui.


*

Cântecul s’a stins de mult în liniștea-asfinţitului,
Dar ea încă mai aşteaptă’ntoarcerea iubitului.
Și când vede că nu vine izbucneşte’n hohote
pe când lacrimile-i cad, pe harpă, în mici ropote.

*

“Galileia, Galileia ţara amintirilor,
în zadar îţi răspândești parfumul trandafirilor!
În zadar îţi oglindeşti în Chineret podoabele
și ciorchinilor din vii, le schimbi în aur boabele;
În zadar, pe sub palmieri, întinzi lungimea umbrelor
şi oferi Iordanul cu răcoarea dulce-a undelor!
Oare crezi — de dragul lor — se’nghesuie mulțimile?
Vin să vadă văile? Să urce înălțimile?
Vin să’nveţe graiul tău sau psalmodierea cântului?
Frumuseţi sunt mult mai mari pe tot globul pămîntului!
Stii de ce — fără sfârșit — e şirul pelerinilor
care urcă ne-obosit pe Muntele Măslinilor?
Știi de ce vin regi și învăţaţi de toate neamurile;
tineri și bătrîni ce-şi uită-aci, cu taţii, clanurile?
Stii de ce vin mii şi mii şi-un foc le arde inimile;
galbeni, negri, roșii, albi — rase de toate felurile?
Știi ce caută? Ce doresc? De ce scrutează zările
Și ascultă cu atenţie când străbat cărările?
Ce tot speră să audă pe întinsul drumurilor
când străbat cetăți şi sate; liniştea cătunurilor?
Cum! Nu știi? Nu ai ghicit? Toţi oamenii pământului
o ştiu! Doar singur tu n’o ştii? Doar tu,…. Patria Sfântului?
Galileia, Galieia, dorul călătorului
e s’audă iar, pe drumu-ţi, pașii-ÎNVAȚATORULUI…





Piatră pe piatră

6 septembrie 2021

Înregistrare Aleșd 16 mai 2021, seara


Hristos. Hristos și evreii (7.) V. F. Marținkovschi

30 august 2021

Dar să încetăm a compara proorocirile şi să vedem cum este înfăţişat Isus Hristos în Evanghelie.

Să ne adresăm nemijlocit Cărţii în care evreii-apostoli, «martori ai Cuvântului», ne înfăţişează Chipul Lui adevărat. Şi atunci vom vedea că El corespunde nu numai proorocirilor scrise, ci şi speranţelor tainice ale inimilor noastre şi cerinţelor rațiunii noastre. Oare nu va recunoaşte în El fiecare din noi idealul său? Urmăriţi în Evanghelie vorbele şi faptele Lui. Începeţi cu aceea cum într-o sâmbătă El şi-a declarat în sinagoga din Nazaret scopul venirii Sale. «I s-a dat cartea proorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimes să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare a Domnului. În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului, și a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună: Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit. Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har care ieșeau din gura Lui.1

Gândindu-ne bine la această «declaraţie» a lui Hristos, ne încredinţăm că ea răspunde dorințelor şi nevoilor celor mai sincere și mai adânci ale omului. Orice suflet viu este însetat de vestea cea bună de la Dumnezeu, care îi aduce omului tămăduirea inimii zdrobite, eliberarea din prizonieratul păcatului și lumina vieţii.

Oare nu suntem noi toți — și evrei și neevrei — victime ale unor decepţii amare, ale robiei spirituale şi orbirii morale?

Esenţa întrebării este dacă aceste cuvinte minunate ale Scripturii s-au împlinit într-adevăr în Isus Hristos. Evreii care le-au auzit atunci în sinagoga din Nazaret au recunoscut deschis faptul acesta, fiindcă vedeau faptele iubirii. Toate acestea le putem vedea și noi, mai întâi prin citirea Evangheliei, apoi prin primirea lăuntrică a lui Hristos. În anii mei de studenţie, când am trecut de la studiu la experienţă, m-am convins în fapt, din trăiri personale, că Hristos cu adevărat va da pacea, lumina şi „puterea, — atingând cu mâna Sa tămăduitoare rănile inimii, ochii nevăzători şi voinţa păcătoasă. Chipul Lui înmiresmat, ţesut din raze de lumină, înţelepciune şi iubire, respiră o frumuseţe desăvârşită. Oare nu despre El vorbea David în unul din psalmi: «Tu eşti cel mai minunat dintre toţi fiii oamenilor?»

Oare nu chipul Lui i-a inspirat pe poeti şi pictori, creatorii literaturii, picturii şi muzicii universale? lată ce scrie poetul Balmont despre El în zilele noastre:

O frumusețe singură-i pe lume de găsit –
A dragostei, mâhnirii, renunţării
Și suferințele durerii
Ale Hristosului pe cruce răstignit.

Să ne amintim faptele Lui, cum îi salva El pe cei amenințaţi de pieire, vindeca, învia, şi trupește şi spiritual.

Cum sub influenţa cuvintelor sale de inspirație Divină se renăşteau tâlharii şi femeile desfrânate, dobândind prin El o nouă viaţă, plină de curăţie, de sfinţenie şi iubire!

Şuvoaie de har se revărsau din ochii Lui, şi «cei ce se atingeau de El, se tămăduiau»).

În același timp, dragostea lui pentru Israel se manifestă îndeosebi de viu:

«Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel, spune El unei femei canaanene păgâne.

Trimiţându-i pe ucenicii Săi să propovăduiască, El le spune: «Întâi mergeţi la oile rătăcite ale casei lui Israel».

Numai de două ori se pomeneşte în Evanghelie despre lacrimile lui Hristos.

O dată a plâns când a aflat vestea morţii lui Lazăr.

A doua oară«când S-a apropiat de cetate (Ierusalim) și a văzut-o, Isus a plâns pentru ea și a zis: «Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.2

Sau să ne amintim cuvintele Lui pline de tristețe, cu care Şi-a încheiat mustrarea cărturarilor și fariseilor: «Ierusalime, lerusalime, care omori pe prooroci și ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut».3

Dar cum murea Hristos! Chiar şi în ceasul cel greu al morţii El îi căina pe cei ce L-au pironit pe cruce şi se ruga pentru vrăjmaşii Săi:

«lartă-i, Tată, că nu ştiu ce fac».

După învierea din morţi, El le lasă poruncă apostolilor «să propăvăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăință şi iertarea păcatelor, începând din lerusalim».3

Toată tragedia negării lui Hristos de către propriul Său popor, pe care El l-a iubit chiar până la moartea pe cruce este

exprimată în câteva cuvinte ale apostolului Ioan: «A venit la ai Săi, şi ai Săi nu l-au primit».

Evreii sunt ai Săi pentru Hristos, iar Hristos este al Său pentru evrei; acest adevăr simplu şi nestrămutat trebuie să şi-l restabilească fiecare evreu conştient care gândeşte.!5





1. Luca 4: 17-18
Isaia 61:1-2

2. Luca 19: 41-42

3. Matei 23:37-38

4. Luca 24:47

5. Compară cartea evreului german Constantin Brunner „Hristosul nostru”, (Unzer Christus) și cuvintele remarcabile din ea: „Die Juden mussen Jesum wieder zuruckwollen”. Evreii trebuie din nou să-l dorească pe Isus.


Calvinismul este rădăcina carismatismului

24 august 2021


Calvinismul are 5 puncte, dintre care punctul: „depravarea totală” este vinovat, cred eu, de „geneza” gândirii carismatice.
„Depravarea totală” spune că omul este „mort în păcat” și nu poate reacționa la evanghelie, dacă nu-l „trezește” duhul.
E fals.
Omul are cuget înainte de a auzi Cuvântul, cuget în care legea divină operează, rațiunea vede creația lui Dumnezeu și există în orice om „mort în păcat”, o luptă între cuget și gânduri.
Citiți: https://vesteabuna.wordpress.com/2017/09/17/este-ceva-bun-in-om-da-cugetul/
E o luptă internă a omului chiar fără să aibă cunoștința Cuvântului lui Dumnezeu.
Despre această luptă calvinismul nu spune nimic.
Calvinismul nici măcar nu explică cum un om „total mort” dintr-o dată devine viu. Nu are cum deveni, așadar calvinismul atribuie intervenției miraculoase a lui Dumnezeu „momentul” convertirii.
Reducerea „procesului” conștiinței și a „sentimentului de vinovăției” și a efortului de neprihănire proprie, prezent în atâția oameni (mai ales religioși), la un „moment” al „străpungerii” duhului, este rădăcina calvină a practicii carismatice.
Carismatismul nu a apărut acum. Încă de pe vremea când în bisericile reformate (și apoi baptiste) s-a introdus corul, apoi „chemările” în sunet de orgă și apelul la „decizie instant”, toate s-au făcut pe baza teologică a calvinismului care are nevoie de moment.
Momente” s-au produs la Cluj, când cu Tacana Tahava, momente care au urmărit să facă mortul viu.
Știu că prietenii mei calviniști se vor supăra, dar să se supere pe ei înșiși, pentru că ei nu au o explicație logică a „convertirii” ca proces al cugetului, ci aruncă în cârca lui Dumnezeu „momentul”, momente.
Calvinismul este o formă de reducționism, prin abordarea simplistă a complexului proces al judecății lui Dumnezeu, al mărturiilor Lui, al stimulării cugetului omului spre pocăință prin mărturiile creației, al justificării omului.
https://vesteabuna.wordpress.com/2018/04/15/logica-este-o-proprietate-a-cugetului/
Când spui că „omul e mort”, ai dat cu buretele peste un întreg proces care precede „deschiderea Bibliei”, ca să fie citită sau deschiderea urechilor ca să asculte.
https://vesteabuna.wordpress.com/2019/05/22/crezi-tu-in-proroci-mortule-despre-logica-profetica/

Și dacă ștergi exact lanțul deductiv al cugetului care are de meditat la legile, principiile și judecățile divine, trebuie să pui ceva în loc.

Aici intervine rețeta carismatică, rețetă care nu are în sine „procese”, nici de conștiință, nici de analiză, ci stări și momente.
Se așteaptă străpungere instant, minune, intervenție miraculoasă.
E o poartă deschisă pentru impostori, ca cel din postarea cu Tacana Tahava.
Așa că să nu se supere avocații calvinismului, dar teologia lor sedează oamenii, oameni pe care îi vor strânge apoi în plasa lor carismaticii.
Culmea este că acești adormiți ai rațiunii se numesc pe ei înșiși, cum altfel decât „treziți”.
Ca orice treabă gata terminată a Diavolului.

(Această postare a fost inițial un comentariu la un articol despre :cum am scăpat de calvinism”. Un cititor s-a arătat intrigat de afirmația mea cum că: „Un al treilea lucru observat a fost că teologia calvină se împacă bine cu teologia carismatică, e chiar rădăcina ei.
Există un mecanism de idei, un lanț deductiv care conduce gândul calvinistului spre carismatism/misticism.
Una din verigile esențiale ale acestui lanț, poate prima este abandonarea logicii: că din moment ce alegerea mea de către Dumnezeu este deasupra logicii, hai să punem în căruța asta a minunilor toate aspectele educației, mai ales acela că Domnul trebuie să se atingă de inima copiilor noștri, nu să-i învățăm noi.
Am început să socotesc așadar teologia carismatică ca rod al rădăcinii calvine și pentru că nu-mi plăceau roadele, am început să-i smulg rădăcinile.”)


Evanghelia ca împlinire a prorocirilor Vechiului Testament. Hristos și evreii (6.) V. F. Marținkovschi

8 august 2021

A fost un moment în viaţa mea când şi eu m-am îndoit de existenţa istorică a lui Isus Hristos, dar nu de aceea că nu cunoşteam acest fapt (pe atunci studiam la universitate istoria), ci fiindcă vroiam ca acest fapt să nu fie: căci dacă acest fapt a fost, mă gândeam eu atunci, el mă obligă să recunosc Evanghelia şi toate cerinţele ei morale. Această îndoială deriva atunci la mine din necredinţa de rea credinţă.

Mai departe. De ce evreii nu acceptă Noul Testament, care este revelat în Evanghelie şi care mărturiseşte că Mesia deja a sosit. Oare de aceea că este «nou» şi ei îl resping sub pretextul fidelității faţă de primul Testament? Dar nu se spune oare la proorocul Ieremia:

«lată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israe] şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care L-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam dreptul de soț asupra lor, zice Domnul. Că iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu»1

Oare nu tocmai acest legământ nou l-a adus Isus din Nazaret?

Bineînţeles, rezolvarea acestei chestiuni cere de la un evreu maximum de independenţă interioară, lipsă de prejudecată şi libertate de opinia străină, tradiţională: numai studierea conştiincioasă a acestei chestiuni în lumina raţiunii şi conştiinţei, în lumina prorocirilor Bibliei va sugera un răspuns obiectiv, totodată trebuie să ai şi curaj moral ca să recunoşti şi să împărtăşeşti deschis aceea ce este adevărat.

Eu însumi m-am convins din experienţă personală ce înseamnă să crezi sau să nu crezi sub jugul obişnuinţei sau opiniei străine. În adolescenţă credeam în Hristos, fiindcă aşa m-au învăţat. În anii de studenţie credinţa aceasta s-a clătinat. Chiar chestiunea privind Personalitatea lui Hristos îmi devenise indiferentă şi «aşa cum i se cuvine unui student», am căzut la îndoială. Viaţa însă m-a făcut să revăd chestiunea şi în aceiași ani de studenţie, după studierea Evangheliei, am găsit un răspuns clar şi hotărât.

În același timp, această căutare m-a învăţat să recunosc şi să înţeleg dreptul omului care gândeşte de a avea îndoieli și să respect aceea ce V. Soloviov numea «necredinţă de bună credință». O astfel de necredinţă protestează nu împotriva adevărului, ci tocmai în numele adevărului se ridică împotriva denaturărilor lui.

Aşa și necredinţa evreilor deseori este doar rodul acelor idei denaturate despre creştinism pe care le crează exemplele proaste ale creştinilor.

Dar acum nu este vorba despre creştini, care pot fi foarte diferiţi, ci despre Hristos. Este EI oare adevăratul Mesia?

Să ne întoarcem la prooroci. Oare nu s-au împlinit prezicerile lor în viaţa lui Isus Hristos?

Profesorul Şiltov de la Universitatea din Harkov, în una din cărţile sale, enunţă următoarea idee: .

Dacă, în veacul al X-lea cineva ar fi prezis că la sfârşitul sec. al XVIII-lea se va naşte în insula Corsica un ofiţer, care va deveni împărat al Franţei, apoi va cuceri o jumătate de lume, în zăpezile Rusiei va pierde o jumătate din armata sa şi îşi va sfârşi zilele pe insula Sf. Elena, oare cine n-ar recunoaşte pe acest erou în personalitatea istorică a lui Napoleon Bonaparte?

Pe când despre Mesia s-a prezis cu mult mai mult, și numai nedorinţa de a crede poate să te orbească într-atât încât să pierzi capacitatea de a vedea faptele. A fost un moment în viaţa mea când şi eu m-am îndoit de existenţa istorică a lui Isus Hristos, dar nu de aceea că nu cunoşteam acest fapt (pe atunci studiam la universitate istoria), ci fiindcă vroiam ca acest fapt să nu fie: căci dacă acest fapt a fost, mă gândeam eu atunci, el mă obligă să recunosc Evanghelia şi toate cerinţele ei morale. Această îndoială deriva atunci la mine din necredinţa de rea credinţă.

Amintesc doar câteva din principalele proorociri despre Mesia, care s-au confirmat în viaţa lui Isus Hristos:

  1. Locul naşterii — Betleem (Mica 5,).

«Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până la vremuri străvechi, până în zilele Veșniciei».

Evanghelia de la Matei 2,: «…S-a născut Isus în Betleemul din Iudea». Vezi, de asemenea. Luca, 2,

  1. Vremea naşterii. Mesia trebuie să vină:

a) înainte ca ludea să-şi piardă independenţa politică:

Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo și de El vor asculta popoarele: (Gen. 49).

Vechiul Targum (adică traducerea arameică a Bibliei) al lui Onkelos raportează acest loc la Mesia. Isus a venit în zilele împăratului Irod, cu puţin înainte de căderea definitivă a independenţei politice a Iudeii, înainte ca «toiagul de domnie să fie fost depărtat din Iuda, înainte de dărâmarea Ierusalimului (a. 70) şi risipirea iudeilor în toate popoarele (v. Mat. 2,).

b) în zilele celui de-al doilea templu.

Îndemnându-l pe Zorobabel să zidească un al ‘doilea Templu, Dumnezeu spune, prin proorocul Hagai:

«Voi clătina toate neamurile, comorile tuturor neamurilor VOR veni, și voi umplea de slavă Casa aceasta, zice Domnul oştirilor. Slava acestei Case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi, zice Domnul oştirilor, şi în locul acesta voi da pacea» (Hag. 2,,).

«Şi deodată va intra în Templul său Domnul pe care-l căutaţi; iată că vine, zice Domnul oştirilon». Așa se spune la proorocul Maleahi tot despre cel de-al doilea templu (3,)

Cel de-al doilea templu deja e dărâmat.

Cine dar, în afară de Isus, a venit în acest templu şi a înfăptuit toate semnele măreției amintite? Dacă nu Isus din Nazaret, atunci cine?

Să ne amintim şi de cunoscuta proorocire a lui Daniel (cap. 9-a).

„Tot îngerul Gavriil care-i vesteşte Fecioarei Maria nașterea de la ea a Mântuitorului (Luca 1,,), îi spune proorocului Daniel (a trăit de la 618 până în 530 î. Hr.):

«Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale cele sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi până la ungerea Sfântului sfinților. Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cărmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de șasezeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, și anume în vreme de strâmtorare. După aceste şasezeci și două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop… El va face un legământ trainic cu mulți, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare, și pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustiește, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât». În traducerea rusă stă cuvântul «sed’mina» (nu «nedelea» — săptămână, care transmite exact cuvântul «şavium» ( AU) ) — de genul masculin, în timp ce săptămâna în ebraică de obicei are forma de gen feminin din originalul evreiesc).

Că «sed’mina» (rom. săptămâna) constituie șapte ani, se vede din Talmud, unde se vorbeşte despre vremea venirii lui Mesia (Talmudul babilonean, Sanhedrin, 97a).

O astfel de înţelegere răspunde acelor locuri din Biblie unde al şaptelea an, când pământul trebuie să se odihnească, corespunde cu a şaptea zi a săptămânii şi se numeşte anul sâmbetei sau pur și simplu sâmbăta (Ex. 23, „„ Lev. 25,.,).

De aceea şi cea mai nouă traducere în germană a Bibliei (Menga) transmite săptămâna («sed’mina») prin Wochenjahre.

În orice caz, «neclaritatea proorocirii este înlăturată prin împlinirea ei» în istorie, cum spune pe bună dreptate profesorul Hengstenberg de la Universitatea din Berlin, precum și prin compararea ei cu alte proorociri corespunzătoare din Biblie.

Şaptezeci de sed’mina alcătuiesc 490 de ani, adică circa cinci secole.

Dată fiind complexitatea şi deosebirile dintre vechile cronologii (datorită modurilor deosebite de calcul) şi înţelegerea unor amănunte ale acestei proorociri, există divergențe în calcularea momentelor cronologice ale împlinirii ei. Totuşi din aceste calcule, «nu există nici unul să dea rezultate care ar devia de la data proorocirii cu mai mult de zece ani» (Hengstenberg).

Lăsând la o parte detaliile2 calculelor, avem următoarele fapte istorice indiscutabile pentru ştiinţă. Daniel (care a trăit în sec. 6 î. de Hr.) prezice că peste cinci veacuri şi anume în cursul veacului al cincilea (peste 69 sed’mini — săptămâni, sau 483 de ani) de la darea poruncii privind refacerea Ierusalimului (a fost dată de împăratul persan Artaxerxe, care a domnit din a. 465 până în 425, adică în veacul al cincilea î. de Hr.) — va veni Mesia și se vor produce o serie de evenimente legate de venirea Sa.

Aşa s-a și întâmplat. A venit exact în timpul acesta, a fost dat morţii pe Golgota, şi cu această jertfă de răscumpărare au fost «încetate fărădelegile, ispăşite păcatele şi nelegiurile». După aceea, «cetatea şi Sfântul locaş au fost nimicite de poporul unui domn care a venit» (adică de armatele conducătorului roman de oşti Titus în a. 70 după Hr.), mulţi L-au primit pe Hristos în scurt timp («a făcut legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână — sed’mina»), a incetat jertfa şi darul de mâncare, şi «pe aripa urâciunilor idoleşti… a căzut prăpădul hotărât». Toate evenimentele acestea s-au produs după moartea lui Isus, fiind lăuntric legate de respingerea Lui.

Astfel istoria confirmă prorocirea lui Daniel cu privire la vremea venirii lui Mesia. Totodată, cu ea coincid şi alte preziceri corespunzătoare ale Bibliei, amintite de noi, în cartea Geneza şi la proorocii Hagai şi Maleahi.

  1. Mesia se va naşte din Fecioara. «De aceea Domnul însuşi vă va da un semn: lată, fecioara va rămânea însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel» (Is. 7):

a) Cuvântul «Fecioara» se află în traducerea siriană (Peshito, sec. 2 î. de Hr.), şi la leronim (Vulgata, sec. 4 după Hr.). Este caracteristic faptul că şi evreii care au tradus Biblia din ebraică în limba greacă la Alexandria, aşa-numiţii cei 70 de tălmăcitori (înţelepţi) — autorii LXX — Septuaginta în sec. II după Hr. — au tradus cuvântul ebraic «alma» map) prin cuvântul grecesc «partenos» (napOevoo) — ceea ce înseamnă «fecioară». Abia după venirea lui Isus Hristos evreii au început să conteste această traducere (comparaţi traducerea lui Acvila în sec. 2 d. Hr., unde «alma» = veav.o, femeie tânără).

b) Pe lângă considerentele filologice, proorocirea despre naşterea de la Fecioară e înţeleasă şi în mod logic: căci ce fel de «semn» putea fi în cazul unei naşteri obişnuite a Pruncului? .

c) Unora le vine greu ca din conţinutul acestui capitol (din context) să recunoască mesianismul acestei proorociri, atribuindu-i doar sensul istoric în legătură cu evenimentul cunoscut din timpul domniei împăratului Ahaz. Dar versetele 11—13 arată limpede că «semnul» este dat nu împăratului Ahaz, ci casei lui David, transferând semnul acestei proorociri din sfera personalului și temporalului în sfera mesianicului şi eternului (din punct de vedere gramatic — singularul versetelor precedente trece, în aceste versete, în plural).

d) Neprihănitul Mesia este o fiinţă supranaturală («minunat, cum e numit EI în vers. 6 cap. 9 din Isaia, în originalul ebraic («minune») — plai ). Şi este mult mai înţeleasă, după legea eredității, naşterea unei fiinţe supranaturale neprihănite pe cale supranaturală (din Duh şi Fecioara), decât pe cale obişnuită.

e) Fenomenul «naşterii feciorelnice» este cunoscut în ştiinţele naturii (partogenezis). Şi este oare ceva cu neputinţă pentru Dumnezeul Atotputernic, care l-a făcut pe primul om din țărână, fără mijlocirea oricăror fiinţe, născătoare (adică fără participarea nu numai a tatălui, ci şi a mamei)? NA îT.T2 DZ în «Este oare ceva prea greu pentru Domnul?» (Gen. 18,,.).

  1. Diferite detalii din soarta lui Mesia, chiar şi faptul că El va fi vândut pentru 30 de arginţi sunt prezise de către prooroci.

«Şi Mi-au cântărit, ca plată, treizeci de arginţi. Dar Domnul Mi-a zis: «Aruncă olarului preţul acesta scump, cu care M-au prețuit!» Şi am luat cei treizeci de arginţi, şi i-am aruncat în casa Domnului, pentru olar» (Zah. 11, ,.); comp. Mat. 27, ș

«Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a adus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor, şi a zis: «Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat). «Ce ne pasă nouă?», i-au răspuns ei. «Treaba ta». Iuda a aruncat arginţii în Templu, Și s-a dus de s-a spânzurat. Preoţii cei mai de seamă au strâns arginţii și au zis: «Nu este îngăduit să-i punem în vistieriea Templului, fiindcă sunt preţ de sânge». Şi după ce s-au sfătuit, au cumpărat cu banii aceia «Țarina olaruluw», ca loc pentru îngroparea străinilor. lată de ce țarina aceea se numeşte până în ziua de azi «Țarina sângelui».

  1. Proorocul Isaia, în cap. 53, descrie atât de amănunțit tabloul chinurilor lui Hristos cu 700 de ani înainte de întâmplarea lor, de parcă el însuşi ar fi stat atunci lângă crucea de pe Golgota. Şi pe baza aceasta noi, creştinii, îl considerăm pe Isaia un evanghelist al Vechiului Testament.

De caracterul uimitor, supranatural al cuvintelor sale este conștient și însuşi proorocul, când spune: «Doamne, cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului? În zadar tâlcuitorii evrei de mai târziu, de-acuma în era creștină, au încercat să raporteze acest capitol la întreg poporul Israelului. Lucrul acesta vine în contradicție măcar şi cu vers. 8: «Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului Meu?» Şi mai departe cuvintele: «… nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui» (vers. 9) — nu pot fi spuse despre nici un popor în genere. De aceea ele nu sunt aplicabile la Israel, care în fiecare an, de Ziua Judecăţii, se căieşte de păcate. Tocmai pentru aceste păcate şi a murit Mesia: «pentru păcatele poporului Meu El a fost lovit de moarte».

Nu se pot spune despre Israel nici aceste cuvinte: «ca o oaie mută înaintea celor ce o tund», fiindcă Israelul, ca şi oricare alt popor asuprit, n-a suferit în tăcere. Să ne amintim măcar şi de răscoalele sângeroase ale lui Bar-Cochba. lată cât de lipsite de temei sunt explicaţiile iudeilor de mai târziu (cele apărute după Hr.).

Cât priveşte vechile interpretări iudaice, ele raportează „această prorocire (Is. 52,,., şi 53) la Mesia:

  1. Targumul lui Ionatan ben Uziel (în Biblia rabinilor. Varşovia, 1883). M>YTI IIRNP2
  2. Talmudul din Babilon, Sanhedrin, 98 b.
  3. «Zohar» (Cabbala), t. I, p. 181 a, b; t. III, p. 280a.
  4. lalcut Şimoni, t. II, p. 53.

Dacă citim cu atenţie Evanghelia, vom recunoaşte fără greutate în Isus Hristos chipul de suferind al «omului durerii», despre Care se vorbeşte la proorocul Isaia; vom găsi aceleaşi amănunte, ţel, caracter şi roade ale suferințelor Lui mesianice. Ţelul suferințelor Lui la Isaia este acelaşi ca şi în Evanghelie: «El suferințele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui… El era străpuns pentru păcatele noastre… Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste EI, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi… Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor» (Is. 534%):

Isus Hristos spune despre Sine: «Fiul Omului a venit să-Și dea viaţa răscumpărare pentru mulţi» (Mr. 10,). «După cum a înălțat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (loan 3,, ,,)

Isaia spune: «A fost chinuit şi asuprit, dar n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund».

Evanghelia povesteşte că martorii mincinoşi l-au clevetit pe Isus în faţa Sinedrionului. «Marele preot s-a sculat în picioare, şi I-a zis: Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta? Isus tăcea» (Mat. 26,.,).

Mai târziu, adus la judecată înaintea lui Pilat «n-a răspuns nimic la învinuirile preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor. Atunci Pilat i-a zis: N-auzi de câte lucruri Te învinuiesc ei? Isus nu i-a răspuns la nici un cuvânt, aşa că se mira foarte mult dregătorul» (Mat. 27, ,,). |

«Şi a fost pus în numărul celor fără de lege», se spune la Isaia.

Şi într-adevăr, Isus a fost răstignit între doi tâlhari. Chiar şi un aşa amănunt ca îngroparea lui Isus în mormântul unui om bogat — Iosif din Arimatea, membru al Sinedrionului (Mat. 27 a confirmat proorocirea lui Isaia: «Groapa lui a fost pusă între cei răi, dar mormântul Lui la un loc cu cel bogat, fiindcă nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui». Şi mai departe — El a înviat din morţi şi a văzut «sămânță de urmaşi», un şuvoi de noi urmaşi, care nu încetează de mii de ani. Cu părere de rău, acest capitol nu se citeşte în sinagogă. Oare nu de aceea fiindcă el vorbeşte atât de clar despre Isus Hristos? Mi-amintesc că un cunoscut de-al meu — un tânăr evreu, într-o sâmbătă, fiind la sinogogă, a întrebat cu glas tare pe cei prezenţi: «Despre cine vorbeşte capitolul 53 din Isaia dacă nu despre Isus Hristos?». Întrebarea a stârnit, fireşte, o dispută aprinsă între cei ce l-au auzit.

  1. Ieremia 31:31-32

    2. Una din dificultăţile unor astfel de calcule o constituie chestiunea privind începutul perioadei indicate de Daniel, adică vremea când s-a dat porunca de restabilire a Ierusalimului (cap. 9,,), fiindcă ştim din Biblie despre două asemenea porunci ale lui Artaxerxe (Ezra 7, Neemia 2). Cunoscutul învățat Isaac Newton și alții socot începutul vremea când s-a dat prima poruncă, adică anul al șaptelea al domniei lui Artaxerxe, sau anul 457 î. de Hr.

Această metodă de calcul oferă o uimitoare corespundere a cifrelor istorice, şi anume: 457 ani din era de până la creştinism şi 33 de ani ai credinţei creştine alcătuiesc exact 490 de ani. După Daniel, Hristos trebuie să se arate deschis înaintea poporului ţinând o predică (după Evanghelie — având deja vârsta de 30 de ani) peste 69 de săptămâni (sed’mini), adică peste 483 de ani, socotind de la anul 457 î. de Hr. Asta ne aduce la anul 26 după

Hr. (483 minus 457) — timpul ieșirii lui Hristos în fața poporului şi la anul 4 după Hr. — vremea nașterii Lui. Deci, după Daniel, reiese că cronologia noastră creştină întârzie cu patru ani. Datele ştiinţifice de mai târziu au arătat, însă, că anume în cronologia erei creştine este o greşeală (a fost făcută în sec. VI de abatele învăţat Dionysius Exiguus) şi exact de 4 ani, adică Hristos s-a născut în realitate cu 4 ani mai înainte decât se socoate în general.


Groapa este în livada de vișini, recenzie

5 august 2021

Sunt cărți renumite despre holocaust, ca jurnalul Annei Frank sau Lista lui Shindler.
Renumele acestor cărți este legat fără îndoială de exploatarea turistică a unor locații fizice, cum sunt ascunzătoarea lui Anne din Amsterdam și Fabrica lui Shindler din Cracovia.
Nu mai puțin valoroase din punct de vedere al reușitei transmiterii emoțiilor și faptelor istorice sunt cu siguranță și alte cărți.
Aș aminti „Evrei, treceți Nistrul”, de Sonia Palty sau cartea doamnei Miriam Bercovici, „Jurnal de Ghetou”.
Pe lângă aceste cărți, care descriu holocaustul românesc, am mai găsit una, un jurnal excepțional de realist, scris tot acolo, în Transnistria (de fapt chiar dincolo de Bug), la fața locului, pe bucăți de hârtie stenografiate de către pictorul Arnold Dagani, deportat împreună cu soția lui Anișoara. Cartea se numește „Groapa este în livada de vișini” și descrie în mod jurnal chinurile deportării: smulgerea de acasă, convoaiele, cazările, epurările prin împușcarea celor slabi, foamea, frigul, jaful și permanenta frică. Apoi, evadarea lor reușită.
Citind-o, ca creștin cunoscător al profețiilor, mi-am amintit: „ Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. 66 Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. 67 În groaza care-ţi va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: ‘O, de ar veni seara!’ şi seara vei zice: ‘O, de ar veni dimineaţa!’” Deuteronom 28
Socotesc că suferințele lor sunt mărturii ale pedepsei lui Dumnezeu, împliniri ale blestemelor, pentru învățarea celorlalte popoare.
Isaia explică logica pedepsei: „Căci, când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea.” Isaia 26:9, iar atitudinea lui Isaia față de aceste judecăți este: „Sufletul meu Te doreşte noaptea şi duhul meu Te caută înăuntrul meu” tot acolo scrie.
Faptul că aceste atrocități s-au petrecut în mijlocul Europei, printre celelalte neamuri nu este întâmplător, este pentru ca „locuitorii lumii să învețe dreptatea.”
Dau o porțiune mai lungă din jurnal și apoi voi mai comenta puțin:
„18 august 1942

În zorii zilei, ghetoul instalat la marginea localității Ladâjin, pe malul vestic al Bugului, a fost încercuit de o formațiune de SS și jandarmi români.

Câțiva dintre noi dormeam încă, înghesuiți într-un garaj părăsit, fără uși. Cu o seară înainte, Anișoara și cu mine am căpătat niște fân și ne odihneam pentru prima dată după data de 7 iunie (Notă: în ziua de 7 iunie 1942, autorul, împreună cu soția, au fost ridicați din locuința lor din Cernăuți și deportați laolaltă cu un lot de peste 1800 de evrei bucovineni dincolo de Transnistria, în Transbug) într-un așternut moale. Deodată am auzit o voce străină strigând:

– Afară cu voi!

Ridic privirile și zăresc un neamț burtos, mic de statură, care manevrează amenințător o nuia și răcnește:

– Afară cu voi și cu boarfele voastre!

Apariția lui neașteptată ne-a făcut să sărim în picioare și să părăsim în mare grabă garajul, târând după noi boccelele.

Afară, oamenii înspăimântați alergau fără rost de colo până colo. Sosirea câtorva camioane mări zăpăceala.

Grupuri de câte cincizeci, chiar șaizeci de oameni fură încărcate în camioane pe care scria cu cretă: O. T.

O femeie amețită de evenimente, se aplecă să adune cartofii care, în îvălmășeală, se risipiseră pe jos. Fu împiedicată de un ofițer de la SS să-i ridice.

– Nu te osteni, îi spuse el, ai să capeți acolo destulă mâncare ca să crăpi!

Camioanele ne-au dus până la malul Bugului. Acolo ne-am dat jos. Soldați români și germani ne-au cercetat bagajele, confiscând bani, obiecte de valoare și documente.

Înainte de a trece râul, un ofițer român de la grăniceri ne-a prevenit că, în cazul când cineva ar încerca să se întoarcă, va fi împușcat pe loc.

Ne-au urcat pe un bac…

Timp de mai bine de o oră, bacul a circulat încolo și încoace, vărsând această masă de mizerie umană pe malul de dincolo de Bug. Erau reprezentate toate vârstele, de la șase luni până la nouăzeci și unu de ani. Un amestec de cele mai diverse înfățișări: unii cu aspect fizic desăvârșit, alții slăbănogi, cocoșați, piperniciți, un orb, tineri și tinere în floarea vârstei, bătrâni, copii, sugaci. Muncitori pentru Organizația Todt.

Am fost iar încărcați în camioane.

Înainte de a le pune în mișcare, nemții de la Wehrmacht și cei de la Organizația Todt cerură fiecăruia banii pe care eventual i-am fi ascuns, căci acolo unde mergem nu avem nevoie de bani.

Am trecut prin sate ai căror locuitori ne priveau pe furiș de după ferestre…

În orașul Gaisin, ne-am oprit în fața unei cazărmi. Câțiva soldați lituanieni stăteau afară și se uitau la noi. Schimbară câteva cuvinte în lituaniană cu santinelele noastre. Părăsind orașul, am văzut tăblițe care indicau drumul spre Teplik și Uman.

Am ajuns pe o șosea mărginită de ambele părți de o pădure. Prizonieri sovietici lucrau la repararea șoselei. În cele din urmă, trei camioane din convoiul nostru s-au oprit în fața unor grajduri de la marginea satului Mihailovka.

O santinelă civilă stătea în fața gardului de sârmă ghimpată.

Am intrat câte unul pe poartă, pentru a fi numărați. Șocul produs de succesiunea evenimentelor a fost atât de tare, încât nu prea ne-am dat seama de cele ce se petreceau cu noi. Intram, în neștire ca oile…

Un plutonier german de la poliția Reichului ne-a ținut o scurtă cuvântare:

– Este interzis de a vorbi cu trecători; de a face comerț cu ei. Cine va contraveni va fi împușcat. Cei care vor încerca să evadeze vor fi împușcați sau spânzurați.

Ne arată spânzurătoarea de deasupra gardului, pe care, zicea el, fusese spânzurat în ajun un evreu ucrainean fugar.

– Nu se face nici o deosebire în ce privește gradul de cultură. Toți vor munci. Evreul este evreu! Ați înțeles?

Ne întoarse spatele și părăsi țarcul.

După plecarea sa, Anișoara îmi atrase atenția asupra câtorva capete care se iviseră la ferestruicile grajdului. În acel moment o santinelă deschise poarta către grajd. O priveliște sinistră: în prag apărură umbre de ființe omenești, îmbrăcate în zdrențe. Camarazii noștri.

Am aflat că erau evrei ucraineni din Teplik și Uman, aduși în acest lagăr cam în luna mai, ca să muncească la cariera de piatră, pentru societatea Dohrmann (Una din firmele germane care au luat în antrepriză construirea șoselei de legătură – Durcgangstrasse IV – DG IV, directă dintre Guvernământul General și Ucraina de sud. Urma să devină șoseaua cea mai importantă pentru frontul de sud – est).

Unii dintre ei, cei cu care stăturăm de vorbă, fiind bolnavi, fuseseră lăsați în lagăr, alții erau folosiți ca meseriași, sau la bucătărie. Meseriașii lucrau pentru nemți, în sat. Bucătăreasa sta în fața unui cazan cu aburi, în care fierbea mazăre.

Am fost sfătuiți să nu ne declarăm exact vârsta, când vom fi întrebați. Cei sub paisprezece ani și cei peste patruzeci și cinci sunt trecuți pe o listă specială, laolaltă cu imprudenții care declară că sunt bolnavi. Plutonierul Arthur Kiesel, un berlinez, cel care ne-a ținut cuvântarea la sosirea noastră, este comandantul lagărului. Adjuncții lui sunt SS Unterscharfuhrer Walter Mintel și Zelinskas, un subofițer lituanian.

Hrană? O dată pe zi, adică la întoarcerea de la cariera de piatră, o fiertură nesărată de mazăre, amestecată cu mei muced, iar la opt sau chiar nouă zile, trei sferturi de pâine de persoană. Bineînțeles, cine are ceva de vândut sau schimbat – se uită semnificativ la grămezile de lucruri aduse de noi – poate căpăta cartofi sau ceapă, sau pâine, de la țăranii în trecere pe aici. Interzis? Prostie! Nemții și lituanienii abia așteaptă să fie mituiți.

Am văzut o femeie tânără, cu un prunc în brațe, născut în grajd cu două săptămâni în urmă.

– Într-o zi, spuse ea, privind cu tristețe pruncul, nemții mi-l vor lua.

… Un nor de praf se apropie, în timp ce un zgomot din ce în ce mai mare ne lovește auzul.

Convoiul.

Bărbați și femei, în grupuri separate, escortate de santinele, s-au oprit în fața gardului. Erau poate trei sute de oameni. După ce un subofițer, ieșind din corpul de gardă, dinafara țarcului, făcu numărătoarea, poarta fu deschisă.

Urmă o învălmășeală nebună: bărbați, femei, tineri se îmbulzeau, vociferând, înghiontându-se, înjurând. Am putut să-i observăm cum se orânduiau în fața ferestrei de la bucătărie. Chipuri supte, zdrențe omenești, își luau supa cu lăcomie. Unii dintre ei stăteau deoparte și-i urmăreau cu priviri pline de invidie pe cei care izbutiseră să-și capete fiertura și acuma o sorbeau. Trebuiau să aștepte eliberarea străchinilor de pământ.

M-am uitat la Anișoara. Va fi și viața noastră la fel?

M-am cutremurat…

Se înnoptează.

Nefiind loc și pentru noi în interiorul grajdului, am petrecut cu toții noaptea sub cerul liber.

………………………………………………………………………..

26 mai 1943

… Pe când intram în lagăr, am fost întâmpinați cu lovituri de către santinelele postate la poartă. Un lucru neobișnuit până acum.

Furăm numărați.

Eu rămăsesem în curte, când deodată Anișoara ieși într-un suflet din clădire. Cu ochii înlăcrimați îmi spuse că totul era pierdut! Pepi, Bernhard și Mizzi Locker au fugit în cursul dimineții.

Știam ce înseamnă aceasta – totuși am încercat s-o liniștesc…”

Din Introducere a cărții ”Groapa este în livada de vișini”, citez:

”… Agitația și starea de fierbere din mai 1943, după fuga a opt persoane din lagăr, scăzu repede și făcu loc letargiei obișnuite. Bătrânii făceau rugăciuni pentru reușita fugarilor. Atâta tot. Nimeni nu se mai gândea la fugă.

În seara de 15 iulie 1943 Anișoara, soția mea, și cu mine am riscat și am fugit din clădirea societății Dohrmann din Gaisin. În noaptea de 18 spre 19 iulie am trecut Bugul, îndreptându-ne spre Ghetoul din Berșad.

Cinci luni mai târziu, între 10 și 18 Decembrie 1943, toate lagărele de dincolo au fost dizolvate, prin exterminarea generală a oamenilor.

Gropile n-au nici un semn, nici un monument.

Gropi comune într-o livadă, într-un șanț, în fața unui grajd, în spatele unui grajd, într-o porumbiște, lângă o fântână. Peste tot…!”

22 octombrie 1944

”… Țăranii povestesc că execuția a durat timp de șase ore, începând de la cinci dimineața.

Groapa este în livada de vișini.”

Notă: Oamenii din lagărul de la Mihailovka, între timp (după fugari), au fost transferați în lagărul de la Tarasivka, unde au fost executați în ziua de 10 decembrie 1943.

„Vânat liber”, așa spuneau despre ei înșiși deportații.
Prima carte în care am citit descrisă frica a fost Jurnalul lui Mihail Sebastian, dar el nu a fost deportat, a trăit în frică chiar în București.
Apoi aceste cărți.
Dar ce zic evreii creștini despre aceste frici?
Cei cu care am vorbit eu au ocolit cu grijă acest subiect și am înțeles de ce.
Subiectul e sensibil și poate alimenta antisemitismul creștin și l-a alimentat.
Atunci când zici că Dumnezeu i-a pedepsit pe evrei, înseamnă că suferința lor este de înțeles. Iehuda patet (Iuda suferă) a scris Nae Ionescu în prefața romanului lui Mihail Sebastian „De 2000 de ani” iar Mihail a răspuns umilirii acceptând publicarea cărții cu această prefață. Nu se putea o mai mare înfrângere pentru filozoful Nae Ionescu.
Istoria l-a contrazis pe Nae.
Iată ce scrie el: „Iuda suferă. De ce?Pentru că Iuda trăiește în mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu le dușmănească, chiar dacă ar voi altfel; pentru că din momentul în care a refuzat să-l recunoască pe Hristos-Mesia, ancorându-se și mai departe – pe drept sau pe nedrept – în calitatea lui de popor ales, el e dator, față de el însuși să-și împlinească funcțiunea care îi revine, aceea de dizolvant al valorilor creștine. Iuda suferă pentru că l-a născut pe Hristos, l-a văzut și nu a crezut. Și asta încă nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut alții – noi. Iuda suferă – pentru că e Iuda.” O teorie antisemită clasică. Răspunsul Bibliei din profeți este că evreii suferă dinainte de venirea lui Mesia, ei au fost risipiți cu 600 de ani înainte, pentru că nu au ascultat de Moise și de profeți, nu doar pentru că L-au răstignit pe Domnul.
Și pentru ca gâgâiala filozofului să fie completă, acesta și-a dat cu părerea și despre sionism, deși Mihail Sebastian nu era sionist deloc:” Există totuși o acțiune prin care evreii au încercat să se smulgă soartei lor. E sionismul. Încercarea mi se pare însă cu totul confuză. Desigur, Ierusalimul rămâne polul magnetic al iudaismului. Dar un pol, aș zice, mistic. Căci urarea nostalgică „la anul la Ierusalim” nu are nimic pozitiv în ea, ci e mai degrabă unul din acele mituri despre care vorbește Sorel, în același fel mit cum mit e hiliasmul, evenimente care nu se vor întâmpla niciodată, dar care polarizează omenirea și au asupra oamenilor o înrâurire extrem de puternică, obligându-i să-și regleze viața în vederea acelor evenimente, ca și cum ele s-ar întâmpla.” A mai scris prostii Nae, tot acolo, nu le redau.
La puțini ani după ce Nae Ionescu a scris această prefață, „evenimentul care nu se va întâmpla niciodată” s-a întâmplat, evreii și-au făcut stat și apoi au cucerit Ierusalimul.
Așa că nici măcar creștinii nu amintesc suferința evreilor ca pedeapsă, pentru că ideea se amestecă cu justificarea antisemitismului și puțini pot vedea diferența.
Suferința este o constantă a tuturor oamenilor, nu doar a unei etnii.
Dar cel înțelept suferă mai mult.
Și cel ce iubește suferă mai mult.
Iar dacă iubim pe Dumnezeu și pe oameni, dacă căpătăm înțelepciunea Lui, vom suferi suferința Lui, agonia Lui.
Pentru noi toți urmează o groapă undeva, poate nu la un an după căsătorie și poate nu într-o livadă.
Și pentru cei mai mulți nu de glonțul semenului, ci de boala sau bătrânețea ce ne par normale.
Dar cauza morții e aceeași: păcatul, și nu groapa e spaima cea mare, ci învierea de după.
Fiorii care însoțesc citirea unei astfel de cărți nu trebuie să-i simțim doar empatizând cu evreii deportați peste Bug, nici cu cei deportați „doar” peste Nistru, sau cu cei ce și-au trăit fricile nedeportați, ci cu umanitatea pe de-a-ntregul.
Și eu, și tu suntem deportați în lagărul numit lume, închiși de lanțuri de pofte și nevoi, păziți de gardieni numiți opinie publică sau minciuni convenționale.
Bucuria pe care o retrăim însoțind pe Arnold și pe Anișoara în evadarea lor de la Gaisin este ca bucuria pe care ar trebui să o aibă fiecare om care evadează din lume, la „libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu”.
Există două viziuni despre viitor, viziuni diametral opuse, amândouă cu puternice rădăcini în trecut:
-una, cea umanistă, progresistă, evoluționistă, ce socotește trecutul ca miliarde de ani și viitorul îl „vede” indefinit cronologic, dar bine definit tehnologic, progresăm deci trăim.
-alta, cea biblică, realistă, creaționistă, morală, etică, ce socotește trecutul scurt, de 6000 de ani și viitorul și mai scurt, „neamurile se ostenesc pentru foc„.
Ca creștini, zicem că trăim în a doua, dar ne comportăm ca-n prima.
Și încă un gând.
Am meditat de câteva luni încoace la un proverb biblic: „Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept
Proverbe 13:20
Cum putem umbla cu înțelepții?
Hai să-i socotim pe 3 dintre ei: Noe, Daniel și Iov.
Toți au trăit în trecut, dar faptele și vorbele lor sunt înregistrate, sunt scrise.
Cei mai mulți dintre înțelepți au trăit în trecut, au murit și au lăsat cărți. Înțelepții de astăzi, nu-i știm sau nu-s pe-aproape, tot la cărți rămânem.
Umblăm cu înțelepții citind cărțile lor.
Iar unii din cei mai înțelepți oameni au fost profeții biblici.
Profeți care au prevestit aceste urgii pe care le trăim astăzi.



Adunare 25 aprilie 2021

4 august 2021

Israel – popor ales. Hristos și evreii (5.) V. F. Marținkovschi

4 august 2021

Poporului evreu i-a fost încredinţată măreaţa misiune de a vesti tuturor popoarelor credinţa în Dumnezeul unic.

Dar poporului evreu îi fusese dată o anumită, o mare misiune, pentru ea a fost.el «ales».
Fiecare popor are o vocaţie a sa deosebită, fiecare este chemat să-şi spună omenirii cuvântul .

Şi nu are oare fiecare om o sfântă chemare personală a sa, deosebită — de a descoperi adevărul lui Dumnezeu prin darurile pe care numai el le are?

Gogol şi Dostoievski credeau într-un astfel de „mesianism” al poporului rus: şi va veni un timp când în chinuri şi suferințe se va naşte, spre bucuria lumii, acest «cuvânt rusesc» deosebit, o revelaţie deosebită asupra vieţii. .

Mickiewicz era şi el însufleţit de credinţa mistică în vocaţia deosebită a poporului polonez.

Pe când evreii sunt un popor în esenţă recunoscut, «ales». Şi aici, ca întotdeauna, noblesse oblige; dar odată cu abaierea de la îndatoriri se pierde şi demnitatea ce-i era proprie.

După cum am mai spus, poporului evreu i-a fost încredinţată măreaţa misiune de a vesti tuturor popoarelor credinţa în Dumnezeul unic. Dar asta nu e totul: credinţa într-un singur Dumnezeu o propovăduiau încă așa gânditori greci ca Socrate şi Platon, deşi nu atât de clar ca Biblia.

Esenţa caracterului ales al evreilor a constituit-o descoperirea lui Dumnezeu Însuşi pe pământ, revelaţia despre calea spre comunicarea nemijlocită cu Dumnezeul viu în persoana întrupării Lui —Mesia.

Toate religiile lumii, într-un grad diferit de intensitate şi profunzime, aspiră spre Dumnezeu, căutând acces la El. Dar fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă pentru om.

Setea de a găsi calea spre El o au toate popoarele: tocmai ea a şi creat nevoia de un Mântuitor, Care urmează să vină și să transforme omul, apropiindu-l de Dumnezeire. Această credinţă în Mijlocitor şi Ispăşitor poate fi găsită în speranţele confuze ale legendelor şi ritualurilor din vechime, în misteriile greceşti, în învăţătura lui Zoroastru şi altor înţelepţi ai Orientului (din mijlocul lor au venit cei «Trei magi» pentru a i se închina lui Isus Hristos, când s-a născut la Betleem).

Însuşi faptul venirii lui Mesia trebuia să aibă loc în mijlocul poporului evreu.

«Materialismul sacru» ce-i este caracteristic, capacitatea de a realiza principiul spintual şi de a spiritualiza materia constituiau acea trăsătură, în virtutea căreia, după părerea lui V. Soloviov, Dumnezeu a binevoit să se întrupeze anume în mijlocul acestui popor.

Veacuri întregi a durat pregătirea acestuia pentru primirea lui Mesia. Despre el proroceau sfintele slujbe din Templu, însăşi construcţia lui şi obiectele sfinte (chiar şi veşmintele preoţeşti1— despre el «vorbeau în Lege Moise şi proorocii».

Aşadar, cuvântul despre Dumnezeu şi Mântuitorul trimis de El — aceasta este misiunea sfântă dată poporului evreu.

Rămâne oare poporul evreu credincios acestei misiuni?

Nu cumva abaterea de la ea este izvorul principal al suferinţelor lui?

Şi într-adevăr, păstrează oare evreii din zilele noastre acea credinţă fierbinte în Dumnezeu, care a făcut să iasă din pieptul lui Isaia rugăciunea:

«O! de ai despica cerurile, şi Te-ai pogorf, s-ar topi munții înaintea Ta ca de un foc…»2

Cu părere. de rău însă, în ce priveşte intelectualitatea evreiască, tineretul studios evreiesc, nu s-ar putea da un răspuns pozitiv în sensul acesta.

Am vizitat odată, la Praga, căminul studenţilor evrei de acolo; în timpul unei discuţii pe o temă religioasă i-am întrebat pe studenţi: «Cine dintre voi crede în Dumnezeu?».

— «Fiecare are dumnezeul său», a răspuns evaziv unul din ei.

— «Acesta nu este un răspuns la întrebarea mea. Cine dintre voi crede, conform Bibliei, în Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi lacov, în Dumnezeul Care ne-a creat, nu în dumnezeul pe care l-am creat noi?»

— «Într-un aşa Dumnezeu nimeni din noi nu crede…»

‘«În aşa caz, eu sunt aici printre voi singurul evreu», am spus eu râzând, «fiindcă eu cred în Dumnezeu după Biblie, în Dumnezeul lui Avraam, Isaac, Iacov. Şi de acum încolo voi încerca să vă convertesc nu la confesiunea creştină, ci, mai întâi, la cea iudaică».

Ateismul a devenit, pare-se, chiar o trăsătură tipică a studenţimii evreieşti.

Fireşte, nu voi generaliza această constatare, deoarece cunosc şi alte fapte din viaţa poporului evreu.

Dacă în 1922 tineretul evreu a organizat la Odesa, de Ziua Judecăţii o procesiune antireligioasă prin faţa sinagogilor cu strigăte profanatoare: «Weg mit Gott!»,(afară cu Dumnezeu! n.n.) dreptatea cere să amintesc şi faptul că acest apel a rămas fără răspuns din partea credincioşilor.

La cunoscuta dispută antireligioasă cu Lunacearski, care a avut loc la Moscova, în 1921, alături de noi, oponenții din partea creştinilor, s-a pronunţat în apărarea nobilă şi îndrăzneaţă a credinţei în Dumnezeu rabinul Ia. I. Maze, de care am amintit mai sus.

Dar cu toate acestea, eu l-aş ruga pe fiecare evreu conştient să răspundă la întrebarea: crede el în Dumnezeu și numai în El Unul cu toată credinţa vie? Căci dacă religia nu este la noi pe primul loc, atunci ea nu este deloc, cum pe bună dreptate spune Reskin: Doar Biblia ne învaţă întâi de toate despre monoteismul moral şi cel etic.

Și orice preferinţă a exteriorului faţă de interior şi a materialului faţă de spiritual nu este oare închinare la idoli?

În acest caz, neîndoios este că orice evreu care şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu a încetat de a mai fi evreu.

1. Vezi Cartea „Lumină din umbra harurilor viitoare. de I.V. Karghel
2. Isaia 64


Afaceri cu suflete de copii – carte online

3 august 2021

Ceea ce „hotărăște” naționalitatea unui popor este limba, spunea doctorul Max Nordau, acum mai bine de 100 de ani, atunci când încă imperiile Austriac, Otoman și Rus căutau să se salveze de răbufnirea internă a dorinței de afirmare a spiritului național al popoarelor oprimate.

De atunci au trecut ani și războaie iar spusele lui Max Nordau s-au adeverit.
Forța unei națiuni este dată de câștigătorul războiului limbii, de câți ajung să vorbească acea limbă. Și cum.
Iar muniția acestui război este literatura, textul scris, ideile purtate pe pagini, care fac să înflorească mințile, să le pasioneze și să le scoată din starea de consumator de materie în cea de formator de idei, astfel încât materia să rămână ceea ce-i este dat: farfurie, nu mâncare, haină, nu trup.
Literatura hrănește o limbă și-i face viguroși intelectual pe vorbitorii ei.
Lipsa literaturii, a preocupării pentru citit, folosirea hârtiei mai mult pentru ștergerea celor două capete ale tubului digestiv decât pentru aducerea de cuvinte sub ochi și trimiterea de cuvinte din minte, e semnul degradării unei limbi și a slăbirii vitalității națiunii ce-o vorbește.
După planul profetic, noi trăim epoca înfrunzirii copacilor și a smochinului, adică epoca înfrunzirii națiunilor (toți copacii), printre care și evreii (smochinul).
Iar această înfrunzire a națiunii cum se face? Limba hrănește națiunea și literatura hrănește limba.
După urgia comunistă, anii imediat de după revoluție au fost mai puțini productivi în literatură.
Chiar dacă a fost o abundență de informație, acea informație a fost haotică și puțin s-a scris exact despre acel timp.
Oamenii erau puși pe căpătuială, nu pe scris în anii 90.
Ceea ce vă propun astăzi spre citire este o carte care descrie tocmai acele vremuri.
Anii 90 au fost ani în care românii nu știau nimic despre capitalism și funcționarea lui, nici despre valorile care se schimbă în „lumea liberă”.
Cartea „Afaceri cu suflete de copii” a medicului Maria G. umple puțin acest gol, lipsa de literatură din anii 90.
Și pentru cei ce au trăit acele vremuri, cartea va trezi amintiri duioase, înaintea înțelegerii durerii provocate de întreaga mașinărie de făcut bani inventată de un vânzător de oameni.
Pentru că acest lucru îl dezvăluie cartea: ițele unei afaceri cu copii, bine mascate sub activitatea filantropică a câtorva fundații, fundații conduse cu mână de fier atât în România, cât și în Statele Unite de către un singur om.
Ceea ce nu scrie cartea este că acest lucru nu s-ar fi putut petrece dacă omul n-ar fi avut legături bine unse cu structurile dinainte, dar scrierea cărții a fost un strigăt care a ajuns sus de tot și a făcut ca în scurt timp, adopțiile internaționale să fie oprite prin lege.
Citiți cartea, meditați asupra ei și faceți așa încât să câștigați un simț al analizei oamenilor, sau al cercetării duhurilor, „căci în lume au ieșit mulți proroci mincinoși„.
După scrierea cărții, autoarea și soțul au fost contactați și convocați de oameni sus-puși, relații ale „generosului filantrop”.
Ca explicație, soțul a replicat calm: „cartea este un roman”.


Vă îndemn să citiți cartea, s-o recomandați și altora și să faceți în situații asemănătoare, la fel ca „autorii” cărții: să umblați după cugetul bun și după „cum este scris”, în orice situație.
Descărcați cartea de aici:
doc, https://vesteabuna.files.wordpress.com/2021/08/afaceri-cu-suflete-de-copii.doc
sau pdf: Afaceri cu suflete de copii
Link pdf: https://vesteabuna.files.wordpress.com/2021/08/afaceri-cu-suflete-de-copii.pdf
(Pentru utilizatorii de wordpress: am observat că sunt probleme la descărcarea cărții pe telefon în aplicația WordPress, deschideți în Chrome, sau altceva.)
Publicată cu permisiune.


Decăderea spirituală a poporului evreu. Hristos și evreii (4.) V. F. Marținkovschi

2 august 2021

Ei au pierdut chipul măreț al poporului lui Dumnezeu, căruia i-a fost încredinţat Cuvântul lui Dumnezeu, care are «înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele…» (Rom. 9,).

Ce fel de suferinţă este aceasta pe care o îndură poporul evreu?

Să mă ferească Domnul de orice condamnare din partea mea a acestui popor şi să-mi ajute să ating cu grijă şi compasiune rănile lui de veacuri!

Dar în acelaşi timp, în numele adevăratei iubiri faţă de om, trebuie să am curajul să vorbesc adevărul, să spun lucrurilor pe nume, încercând să stabilesc diagnoza bolii în mod just şi profund. Căci ce înseamnă iubirea fără adevăr? Şi care este preţul adevărului fără iubire? lar pe acestea două poate să le îmbine ca adevărat numai înţelepciunea Divină.

Pe de altă parte, îi voi ruga pe cititorii mei evrei să mă asculte cu răbdare și curaj.

Evreii şi-au pierdut măreţia lor şi demnitatea lor morală… Chiar şi ei recunosc asta. Theodor Herzl recunoaşte în carnetul său de note neajunsurile morale ale poporului său «Die Juden weisen moralische Defekte auf» (Theodor Herzl Tagebucher, Berlin, 1922). Ei trec printr-o reală decădere spirituală şi sărăcire morală. Şi tocmai asta e cel mai rău în soarta lor. Ei au pierdut chipul măreț al poporului lui Dumnezeu, căruia i-a fost încredinţat Cuvântul lui Dumnezeu, care are «înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele…» (Rom. 9,).

Vechiul eroism al evreilor s-a preschimbat în timiditate şi laşitate, credinţa în valori spirituale invizibile a degradat în prețuirea valorilor materiale vizibile, palpabile.

Marele nostru filozof rus Vladimir Soloviov a fost un prieten al poporului evreu, şi el şi-a exprimat simpatia sa față de acesta într-o serie de lucrări («Talmudul şi literatura modernă despre el, «Israelul Noului. Testament», «Necrolog pentru Iosif Davidovici Rabinovici» ş.a.).

În articolul «Creştinismul şi problema evreiască», una din lucrările sale cele mai semnificative în acest sens, sunt amintite trei trăsături de mare valoare proprii geniului poporului evreu, şi anume:

1) credinţa intensă în Dumnezeul Viu,

2) puterea sentimentului personal (conştiinţa profundă de sine ca personalitate liberă) şi

3) aşa-numitul materialism sacru, în virtutea căruia evreul tinde spre sacralizarea materiei, spre imprimarea principiului religios tuturor relaţiilor pământeşti reale (personale, econo-mice, familiale, sociale), aşa cum se vede asta din numeroasele prescripţii, reguli şi ritualuri expuse, de exemplu, în cartea «Leviticul».

Dar fără legătura vie cu Dumnezeul viu, aceste trei trăsături au degradat în contrariile lor spirituale: credinţa în Dumnezeul viu s-a transformat în autoadorare, puterea sentimentului personal s-a denaturat, devenind vanitate bolnăvicioasă — egocentrism (de aceea evreului îi place să vorbească așa de mult despre sine!), iar materialismul sacru s-a transformat în patima deloc sfântă pentru înavuțire.

«Fiii proorocilor şi legământului» au degradat în negustori şi afacerişti de bursă.

Apostolul Pavel a fost un evreu tipic: cu setea nestinsă de a-l proslăvi pe Dumnezeul său el mergea din ţară în ţară, purtând vestea cea bună despre Mesia iudeilor şi elinilor, până când sabia ostaşului roman n-a curmat această energie nobilă.

Evreul de azi merge şi el din ţară în ţară, dar el nu poartă nici o veste bună, nici o misiune — doar tragica întrebare despre sine însuşi tăinuiesc buzele arse şi privirea bolnavă a acestui peregrin.«jidovul rătăcitor» — Ahasverus.

El nu are ce spune oamenilor: el tace şi suferă în tăcere. Şi mai rău este că tace şi Dumnezeul lui Israel. De multe, multe veacuri durează această tăcere a lui Dumnezeu.

Slava lui Dumnezeu (Șehina), care se afla în templu, l-a părăsit. «I-cabod» «s-a îndepărtat slava de Israel» — în aceasta constă esenţa profundă a tragediei evreieşti.


Nu moartea este cel mai îngrozitor lucru, ci învierea fără Dumnezeu

31 iulie 2021

Atunci va fi uluiala lor.” Mica 7:4

Discutam azi „la foișor” cu o cunoștință, martor al lui Iehova.
Om educat, relativ bogat și nu foarte atașat de principiile „organizației”, destul de destupat cât să nu fie dogmatic și să poți purta cu el un dialog fără anateme.
Meditasem de câteva zile la Luca 16 și n-am spus la prea mulți.
Lui i s-a potrivit textul, căci martorii nu cred în pedeapsa lui Dumnezeu.
Dar s-o iau cu începutul.
Foișorul este un loc de recreere, la firmă, acoperit, înconjurat cu iederă și copaci, cu 6 scaune și o măsuță, destul de larg să stea de vorbă 6 oameni.
Acolo am povestit cu martorul meu.
Luca 16 ne descrie mijlocirea păcătoșilor.
Chiar așa, în Biblie nu scrie nimic despre mijlocirea sfinților, dar scrie totuși despre mijlocirea morților.
Adică, dogmele Bisericilor tradiționale susțin că sfinții mijlocesc pentru oamenii vii și că trebuie plătit la biserică pentru morți.
Parcă se susține și că tu ca viu te poți ruga pentru sufletul celui mort și că cel mort, mai ales dacă a fost sfânt, se roagă pentru tine.
Problema este nu avem argument biblic pentru această inovație teologică.
E posibil ca singurul picior al acestei mese să fie cel financiar, că totul se face taxat.
Dar să revin.
… în Biblie nu scrie nimic despre mijlocirea sfinților, dar scrie totuși despre mijlocirea morților.
A murit şi bogatul şi l-au îngropat. 23 Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui 24 şi a strigat: ‘Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta’. 25 ‘Fiule’, i-a răspuns Avraam, ‘adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum, aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit. 26 Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată.’ 27 Bogatul a zis: ‘Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu, 28 căci am cinci fraţi şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin’.
Vedem deci o mijlocire a celor morți pentru cei vii. Bogatul mort mijlocea la Avraam pentru frații săi vii, să trimită pe Lazăr „să le adeverească aceste lucruri„.
Toată problema cu această mijlocire este că nu a fost acceptată.

Avraam a răspuns: ‘Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei’. 30 ‘Nu, părinte Avraame’, a zis el, ‘ci, dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi’. 31 Şi Avraam i-a răspuns: ‘Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi’.”
Așa că răspunsul pe care ar trebui să i-l dăm unuia care crede în mijlocire este dat de Avraam, să creadă Scripturile cei ce trăiesc, atât timp cât trăiesc…”ca să nu vină în acest loc de chin„.
Nu să dea bani „pentru suflet” cuiva.
În satul în care am crescut erau mai bine de un sfert din sat martori ai lui Iehova, cunosc subtilitățile doctrinei lor, așa că am atins discret cu omul meu, coarda aceasta a pedepsei morale, a exemplului pedepsei evreilor, am povestit mult.
Am discutat despre teologia înlocuirii, prezentă și la martori, ca la toți, despre profeția celor 2300 de ani, despre Ezechiel 38, munții lui Israel, despre Ieremia 16, pescari și vânători, lucrurile se legau logic, așa că m-a ascultat cu interes.
M-am întors la coarda „pedepsei” de la Luca 16 și am ciupit să sune mai tare, am amintit de Felix și de Pavel care l-a îngrozit.
Omul asculta.
A răbufnit: „moartea este cel mai îngrozitor lucru!”
„Nu-i adevărat, învierea este, trezirea dincolo în chin, regretul tardiv va fi uluiala lor, va fi plânsul și scrâșnirea dinților.”…am replicat.
Totuși nu își putea imagina un Dumnezeu care este dragoste, să pedepsească.
Dacă scoatem din Biblie perspectiva pedepsei trebuie să scoatem potopul, Babelul, Sodoma și Gomora, paștele și urgiile Egiptului, nimicirea Canaaniților, robia asiriană și babiloniană, nimicirea Babilonului, zdrobirea perșilor, războaiele punice, nimicirea Ierusalimului și împrăștierea evreilor în lume de 2000 de ani.
Dacă scoatem pedeapsa și logica pedepsei din Biblie rămânem fără Biblie, rămânem cu o coajă de poveste lipsită de logică, de argument și de putere.
De fapt rămânem cu teologia care se vestește astăzi, o teologie fără frică de Dumnezeu, că de-ar fi cu frică nu ar vinde-o nimeni.
Am încheiat discuția cu prietenul meu ciupind și mai tare coarda cea mai subțire, cea a identității și i-am spus că nu putem să nu ne uităm la evrei, numiți „martorii lui Dumnezeu” în Isaia 43:10, la pedeapsa lor de-a lungul istoriei și la vindecarea lor de acum.
Am vorbit că s-a-ntrebat.
Dar pentru cine nu-ntreabă….înseamnă că nu i-a pictat nimeni vis(ualiz)area asta!


Vânătorii trimiși…

21 iulie 2021

…trebuie să aibă drumuri.
Am învățat la istorie că a fost o epocă a popoarelor migratoare, acum…vreo 1000 de ani.
Cam fals.
Migrații sunt și acum.
Dimineață stăteam la ghișeu să-mi schimb permisul, în fața mea, o familie. Doamna de la ghișeu întreabă: „Ce-i cu permisul ăsta așa de expirat?” Am fost mulți ani în Canada. A zâmbit doamna, au zâmbit ei, și-au făcut poze și în 3 minute au plecat. Repatriere. Migrații.
Migrează românii, au migrat nemții din România, evreii din România.
Aceste migrații sunt profețite.
Mai ales cele ale evreilor. (Migrațiile românilor sunt pustiiri.)
Azi, președintele Belarusului, (alături de cel al Rusiei și al Turciei, aflați cu toții în dezacord sever cu lumea vestică) a promis și el că va da drumul emigranților spre Europa prin țara lui.
Voi i-ați chemat. Descurcați-vă!” vezi sursa.
Șahul acesta numit geopolitic arată așa acum: americanii pleacă din Afganistan, talibanii recuceresc țara și întreaga infrastructură politică fost pro-americană va trebui să emigreze: milioane de polițiști, militari și familiile celor din aparatul de stat vor fugi. Unde?
Unde este scris, să facă un lucru profețit de Dumnezeu: „Iată, trimit o mulţime de pescari, zice Domnul, şi-i vor pescui, şi, după aceea, voi trimite o mulţime de vânători şi-i vor vâna pe toţi munţii şi pe toate dealurile şi în crăpăturile stâncilor.” Ieremia 16:16
Scriu demult pe acest blog că acești emigranți care au luat drumul spre vestul Europei fac un lucru demult scris despre ei.
Ce a scris Ieremia.
Rusia și Belarus nu vor împiedica aceste migrații, le vor favoriza.
Ei nu știu că împlinesc un plan. „Dar el nu judecă așa!” a zis profetul despre o altă situație identică, când un popor a fost pus să pedepsească pe un alt popor pentru păcat, dar cel ce pedepsea „nu judeca așa”.
Nici afganii, nici rușii și nici chiar americanii nu știu că mișcările lor de trupe sau migrațiile împlinesc un Plan demult scris. Aceste amănunte le știu doar cei ce se apleacă cu seriozitate și credință asupra textului profetic și-l înțeleg.
Valul de migranți sporește antisemitismul din vestul Europei.
Ca urmare evreii vor pleca în Israel, după cum este scris în tot Vechiul Testament și după cum vedem că se întâmplă.
Ieri am citit Ieremia 30.
Parcă descrie vremea de acum.
Este acolo un verset care demult m-a pus pe gânduri: „Totuşi toţi cei ce te mănâncă vor fi mâncaţi şi toţi vrăjmaşii tăi, toţi, vor merge în robie; cei ce te jefuiesc vor fi jefuiţi şi voi da pradă pe toţi cei ce te pradă.” V16 Cine? Nemții, românii, rușii?
Am cumpărat și am citit pe nerăsuflate aseară cartea „Groapa este în livada de vișini” de Arnold Dagani, jurnal de Transnistria al pictorului cernăuțean Arnold Korn (ebreizat Dagani). Sonia Palty, doamna Bercovici și alții au scris despre jaful, chinul și uciderile din Transnistria „românească”. Despre români și ruși pot spune că au plătit și au împlinit versetul. Vină mare!
Dar ce-am gândit și n-am spus tare a fost despre nemți.
Nu vedeam nici o urgie acolo, deși am fost de zeci de ori în Germania.
Am rude multe și prieteni.
Poate de aia n-am zis.
Și pentru că e o țară dezvoltată, perfectă, nici urmă de urgie acolo.
Când am văzut inundațiile de săptămâna trecută am zis la niște prieteni duminică seara la o înghețată în grădină, după o zi toridă.
Am îndrăznit.
Se făcea noapte povestind cu prietenii mei (tovarăși de blogherit, de wordpress) când am văzut spre Apahida fulgere mici pe cer. Se apropiau. Mi-am smuls niște vișine să plec și vântul s-a pornit într-un minut-două.
Când am pornit mașina, deja ploua.
La 3 minute bătea gheața și n-am mai văzut nimic. Cunoșteam bine drumul, m-am ascuns sub podul hingherilor, unde era deja plin de mașini, inclusiv o mașină de poliție.
În Cluj a fost prăpăd.
Am plecat spre serviciu, slavă Domnului, ochiul ciclonului nu trecuse pe-acolo, acasă, doar o creangă de piersic bătrân s-a rupt.
Ce mare ești Doamne!
Acoperișul liceului unde au absolvit fetele noastre a fost dat jos. La un kilometru de noi.
Duminică la amiază după adunare am ascultat predica luI Aurel Gheorghe, din Apocalipsa.
Mi-a plăcut o specificare cum că „iată eu vin curând” se poate traduce: iată eu vin în mod rapid.
Venirea Domnului va fi într-o succesiune rapidă de evenimente profețite.
Și a mai scris Ieremia: „Mânia aprinsă a Domnului nu se va potoli până ce va împlini şi va înfăptui gândurile inimii Lui. Veţi înţelege în totul lucrul acesta în cursul vremurilor.” 30:24
Înțelegem tot mai bine.
Urgiile profețite, catastrofe naturale, epidemii, migrații, inundații, incendii, toate sunt pe noi, „alocurea” unele!
Dar cu ce-am început? Cu drumurile vânătorilor. Tocmai nu pricepeam de ce-i Lukașenko supărat pe UE.
Ca să permită împlinirea profeției.
Vânătorii trimiși trebuie să aibă drumuri.
Înțelegem tot mai „în totul’.



13 ani de blog

18 iulie 2021

Mulțumesc lui Dumnezeu.
Chiar dacă ultimele luni au fost cu activitate mai restrânsă pe blog (promit să revin în forță), fiecare zi de 16 iulie îmi trezește amintiri: wordpress mă anunță că blogul Vestea Bună s-a născut acum …n ani.
În ultimele luni mi-am dat mai mult timp unei campanii de „citit” cărți, istorie, documentare, comentarii.
Multe nu s-au schimbat: numele blogului, stilul, frecvența postărilor, abordarea și atitudinea, s-a schimbat lumea, oamenii, m-am schimbat eu, împrejurările s-au schimbat.
Acum 13 ani eram părinți de adolescenți, îmi trăiau părinții, socrii, acum mi-au murit părinții, socrul, copii s-au căsătorit toți și suntem bunici de 3 nepoți.
Mulțumesc lui Dumnezeu pentru voi, cei ce mă urmăriți, mulțumesc că am putut să vă fiu de folos cu peregrinarea mea pe pășunile cuvintelor.
Vă mulțumesc și vouă de însoțire.
cu drag




Adunare 20 iunie 2021

18 iulie 2021

Calea împăraților care au să vină de la răsărit.

8 iulie 2021

Poziționarea Chinei împotriva Israelului (opinie)

Apocalipsa 16:12 „Al șaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Și apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraților care au să vină din răsărit.
Zilele trecute s-a petrecut un lucru care mai completează încă o mică piesă la tabloului final al evenimentelor profetice.
A avut loc poziționarea Chinei împotriva Israelului. (Pentru original aici: https://www.jpost.com/opinion/why-has-china-turned-on-israel-opinion-672959)
În scenariul evenimentelor finale schițat de Duhul sfânt prin apostolul Ioan în cartea „Descoperirea”(Apocalipsa), împărații din răsărit au un rol în pedepsirea pământului. Așa cum în vechime, Dumnezeu i-a folosit pe babilonieni și pe asirieni pentru a-și duce la îndeplinire judecățile, tot așa și în viitor vedem profețite împărății și împărați care vor intra pentru un „joc” dinainte stabilit de Dumnezeu.
Până acum China nu a exprimat nici un punct de vedere legat de „conflictul” din Israel.
Această tăcere a fost însoțită de o creștere economică constantă în ultimele decenii a împărăției de la răsărit, care acum este capabilă să recruteze 200 de milioane de soldați. Pentru că aceasta este cifra profetică, un număr uriaș de oameni, pe care numai o singură țară poate să îi recruteze. Lucrurile sunt legate și de Mesopotamia (râul Eufrat), unde prin legăturile cu Iranul, China are un cap de pod puternic.

Apocalipsa 9:16 „Oştirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul.” (adică 200.000.000, 200 de milioane)

Iar Iranul este cel mai mare dușman al statului Israel. De asemenea dezvoltarea autostrăzilor care probabil vor trece munții spre a ajunge din China la marea Mediterană, îndeplinește un scop profetic. Prima dată am auzit că această interpretare de la Cristian Moisescu și dacă ascultați tot ce a vorbit veți găsi și voi.
Merită ascultat tot. (Partea 1, Partea 2)
Câteodată mă gândesc cât de puțini oameni cred aceste lucruri și îmi vine în minte versetul din Isaia: „Învelește această mărturie, pecetluiește această descoperire între ucenicii mei„. Isaia 8:16 Una din cele mai mari bogății pe care le avem cu noi este cunoașterea și înțelegerea acestor taine.
Tainele rămân taine până când sunt explicate.
După aceea nu mai sunt taine.
Taina împietririi evreilor, o taină atât de mare încât milioane de oameni prin neînțelegerea ei au alunecat în calvinism, este pe cale să se reveleze. Sfârșitul oricărei taine înseamnă începutul clarificării. Cu cât vedem mai multe evenimente că se potrivesc unui tablou profetic, ne obligă cugetul să eliminăm alte explicații.
Participarea împăraților de la răsărit la războiul armaghedonului este sigură, detaliile sunt mai puțin clare. Eu nu fac aici nici speculație, nici nu sunt dogmatic pe tema. Dar atunci când un eveniment de azi se potrivește cu o profeție de ieri, pentru a explica un eveniment de mâine, sunt prea multe detalii ca să acordăm hazardului vreun rol în scenă.
Mai mult, teoria probabilităților obligă cugetul la concluzii.
Dacă ar fi o singură profeție împlinită în Biblie am putea acorda coincidenței o șansă și cugetului o pernă. Dar atât de multe profeții împlinite duc spre zero probabilitatea ca să fie hazard, și acordă 100% credit planului Dumnezeu, pentru oricine se apleacă cu credință și răbdare asupra vechiului text biblic, divin, inspirat de Dumnezeu.
Aceste avertismente ne salvează și pe noi, pentru că ne țin mintea trează și conectată la profeții și știri.
Ar trebui de asemenea, și rugăciunea mea pentru Dumnezeu este, atât pentru mine cât și pentru alții, ca vederea acestor evenimente care îndeplinesc profețiile divine să producă în noi o mai sigură dedicare și predare a timpului și trăirii noastre în angajament și iubire față de Comandantul suprem.
Noi zidim viitorul la care să visăm și ne zidim viitorul la care lucrăm, crezând în împlinirea lui, studiind Planul dintre coperțile cele vechi.
Noi „clădim deasupra” peste fundația apostolilor, dar ne ducem de câte ori trebuie la Proiect, la Plan, să nu zidim strâmb, să nu greșim.


Mă iubești tu mai mult decât aceste lucruri?

2 iulie 2021

Reîntors la pescuit, ocupația lui de bază, după învierea lui Isus din morți, Petru atrage după el și o parte din ucenici: „Mă duc să prind pește. Mergem și noi cu tine.”
Știm cum n-au prins nimic toată noaptea iar dimineața, la Cuvântul lui Isus, au prins captura vieții.
Ne putem imagina gândurile lui Petru (care credea că de acum Isus va fi cu ei și vor avea în continuu astfel de pescuiri), bucuria lui privind mreaja plină de pește, mândria că mreaja a rezistat, ce vor vorbi oamenii din Capernaum despre atâția pești, câștigul ce-l va avea după ce-i va vinde. Cam ce ne gândim și noi atunci când „ne rodește țarina”.
Traducerea este evident corectabilă.
Sunt 3 variante de înțelegere a textului:
1. Mă iubești tu mai mult decât mă iubesc aceștia?
2. Mă iubești tu mai mult decât pe aceștia?
3. Mă iubești tu mai mult decât aceste lucruri?
Din context, dar și din analiză, cea corectă este ultima variantă.

Această ultimă întrebare ne-o pune peste 2000 de ani Domnul Isus fiecăruia dintre noi
, atunci când avem pentru ce mulțumi și răspunsul nostru ar trebui să fie să ne întoarcem spre Dăruitor cu iubire și ascultare.

Pentru că după cele 3 întrebări spuse lui Petru, Domnul Isus nu i-a spus: „Du-te și vinde peștele, să-ți acoperi costurile drumurilor la Ierusalim, de când cu răstignirea mea, de exemplu”….cum a spus Elisei la înmulțirea untdelemnului, nici nu știm ce-a făcut Petru cu peștele, ci Domnul l-a supus examenului conștiinței în fața mrejei pline de pești:

Ce sau pe cine iubești mai mult?
Aceste lucruri (care tot Eu ți le-am dat, spune Dumnezeu) sau pe Mine?
Te ocupi toată ziua de ce ți-am dat eu sau te ocupi de Cuvântul Meu și de „oile Mele”?
Și în fața acestei întrebări i-a trasat a doua oară țelul vieții: „paște oile Mele!„. Adică „Eu te-am chemat de la pescuit să te fac pescar de oameni, și acum trebuie să te mai chem odată, pentru că tu Petru iubești pescuitul!”

Cât de mult semănăm noi cu Petru, cum iubim rutina zilnică prin care primim de fapt ce ne-a hărăzit Dumnezeu, ce Tatăl știe că avem nevoie. Dar întrebarea rămâne: iubim mai mult aceste lucruri sau pe Domnul?
Ne întreabă și pe noi Domnul lângă „mreaja” noastră câteodată plină: „Mă iubești tu mai mult decât mreaja cu pești”, decât meseria ta, decât școala ta, decât casa sau mașina ta, decât familia ta, decât pasiunea ta și chiar mai mult: decât viața ta?

Petru era un om cu inima împărțită până la Rusalii, a răspuns chemării lui Isus și a părăsit pescuitul, dar în inima lui era dragostea de meseria Lui. Așa suntem și noi.

Dovada că iubim pe Domnul este că-i iubim pe oameni, că-i iubim pe toți oamenii, nu doar pe cei din „barca noastră”.
Dar ocupația de zi cu zi, rutinarea vieții are nevoie de sirena avertizoare a întrebării cugetului: mă iubești tu mai mult decât iubești aceste lucruri?

Închei cu o analiză a textului, nu pentru frica de „inchiziție”, ci pentru corectitudine.
Dr J. Harold Greenlee, doctor în Greacă Biblică și patristică la Harvard University, a scris un articol pe temă:
https://www.sil.org/system/files/reapdata/17/00/45/170045653181104208428365630695750061511/siljot2005_2_02.pdf

Din grabă nu traduc, dau print screen doar:


Nu este singura explicație pe temă, dacă dați căutare pe Google cu textul „do you love me more than these” veți găsi multe articole cu același răspuns.

Să rămânem cu gândul că a sluji pe Dumnezeu înseamnă a paște turma altuia, a-i sluji pe oameni, chiar pe cei ce nu sunt (încă) ai lui Dumnezeu, a te face tuturor totul pentru a mântui pe unii din ei (rog pe calviniști să nu citească), a face ce nu-ți place.

„Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum.” înseamnă că Domnul vrea să se folosească și de ce ți-a dat El.
Iar vestirea morții lui Petru sună neplăcut pentru oricine se iubește pe sine: „altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi.”
Dar doar aceste lucruri se răsplătesc: pașterea oilor, proslăvirea lui Dumnezeu prin viață adică, dar și „a te lăsa dus” unde nu voiești, pe tine care ai mers totdeauna unde ai vrut, adică proslăvirea prin moarte.
Vă las cu o imagine de acum 4 ani a locului probabil, din apropiere de Capernaum, unde s-a petrecut pescuirea, imagine pe care am avut-o în minte când am recitit textul și când am scris postarea.


Varianta audio a acestui mesaj, dela minutul 15:10 înainte:





Regele pomanagiilor

20 iunie 2021

…sau „un nou cult în România”

Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire. 11 Căci, fraţilor, am aflat despre voi, de la ai Cloei, că între voi sunt certuri. 12 Vreau să spun că fiecare din voi zice: „Eu sunt al lui Pavel!” „Şi eu al lui Apolo!” „Şi eu al lui Chifa!” „Şi eu al lui Hristos!” 13 Hristos a fost împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel aţi fost voi botezaţi?” 1 Corinteni 1:10-13

Mi-a spus un coleg într-o dimineață.la lucru: „Ai auzit? Cutare, și cutare,…și cutare vor să fac un cult nou.”
Parcă era alianța de la Zohelet:…” la masa răzvrătirii,
Adonia, davidicul lăstar,
cu preotul bătrân Abiatar
și cu Ioab, mai-marele oștirii
se proclamase domn prin legea firii
și închina pahar după pahar.
Și-n timp ce minți bătrâne și dibace
urcau un rege-sânge în Sion,

…” asta e poezia.
Seamănă.
Despre acest clip probabil e vorba.
De multă vreme urmăresc mișcările plevei de mulțimi atrase și înghesuite de vânturile de învățături prin colțuri de „hambare” cu identități cu nume exotice.
Zic dânșii că au nevoie de 21000 de semnături ca să devină cult.
Evenimentul este propus cu aer triumfal, ca „salvator”…pentru „vremurile grele” care vor veni.
N-am prea priceput din clip și nu ni s-a spus, nici despre ce fel de „vremuri grele” vor veni, nici cum ne-ar putea salva mântuitorul cult (Domnul e scos discret pe făraș din problemă, semn că pe mercenarii noilor înjghebări îi înrolează în chestiune altcineva și altceva, decât Domnul de sus.)
Cultul nu ne pregătește de răpire, nici nu e înaintea lui Dumnezeu, sau a îngerilor, nu pentru „arătarea și împărăția Sa” cum scriau apostolii cei adevărați.

Este o febră care vine și trece…cu înființările,…..și iar vine,….a fost cu partidele, partidul pocăiților, alianța nuștiucare, dar asta cu cultul cel nou (scuzați cucufonia) e gravă.

Nu erau destule partide, culte și secte, mai trebuia unul.
Ziceau ei în clip un lucru aparent frumos, că ar fi câteva sute de biserici independente în România, adică biserici care nu aparțin unui cult din cele mari. Dar au asociații majoritatea, cred că sunt puține biserici fără nici o formă legală de asociere, nu ar avea dreptul la „loc public”, doar la loc privat, unde se intră cu invitație.

Citisem recent o carte de Israel Zangwill: „Regele pomanagiilor” și fără să vreau am făcut asocierea.

De când cu primirea banilor de la stat, conducătorul de cult, pe lângă că primește personal un salariu gras, are parte și de privilegiul de a împărți cota de „subvenții” sau cum le-o zice, alocate fiecărui cult de către guvern.
Pomana.
Pâinea și cuțitul.

Cultul ăsta nu va fi altceva, după cum îmi miroase mie, decât încă o pâine și încă un cuțit…și încă un cuțitar.
Nu, nu e Pâinea care s-a pogorât din cer, cea din cer e Una, astea-s multe.

Că foarte mulți „slujitori” și-au dezvoltat abilitatea de a atrage sponsori și a se asigura financiar știam, dar din câți cunosc, majoritatea și-au păstrat aparența de boi care treieră grâul.
Ei zic că au dreptul.
Dar cum s-or fi numind în pildă banii primiți de la stat?
Secară, porumb?
Au dreptul boii să mănânce secară când treieră grâul?
Iată întrebări la care apostolul n-a răspuns, pentru că de la creație toți boii pasc iarbă, și doar la treierat mănâncă grâu, grâu de-acolo de unde treieră, nu din altă parte.
Iar apostolului nu i-a trecut prin minte că vreodată statul te va îmbia cu bani.

Cu ce gând te îmbie statul cu bani, cu gând curat?
După mai bine de 100 de ani de când evanghelia a făcut breșă în monopolul „bisericilor naționale” în estul Europei, întreținerea unor cozi de topor pe ascuns între evanghelici a fost preocuparea constantă a fiecărui guvern, de orice culoare politică, în timp ce lozincăraia temei libertății religioase era zdrăngănită tot pe culori politice variabile, dar constant neschimbată și neîntreruptă.
Știm bine asta.
Și cum poți mai bine să ungi mecanismul, decât cu obedienți plătiți de tine?
Așa că și noul cult va fi o nouă gașcă de pomanagii cu rege.
Una în plus.
Ce să răspundem izvodirilor acestor „minți bătrâne și dibace” vorba poetului?
Să lăsăm ce-a scris apostolul la capăt de capitol:

Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, 31 pentru ca, după cum este scris: „Cine se laudă să se laude în Domnul”.” 1 Corinteni 1:30-31


Explicație: Dumnezeu nu a lăsat scris în Biblie că Fiul său sau apostolii Săi vor înființa o nouă religie, nici măcar cea corectă.
Noi creștinii nu suntem religia lui Dumnezeu, nici religia adevărată sau o religie printre altele.
Toți credincioșii în Hristos adevărați suntem copii ai lui Dumnezeu și popor al lui Dumnezeu, nu religie.
Și nici cult.
Așa este scris, nu este altă Biblie.
Care tată s-ar bucura când copiii lui ar face „bisericuțe” unii contra altora?
Mai ales atunci când ar renunța la numele lui de tată și și-ar da alte nume?
Degradarea de care se plâng mulți „slujitori” e și din cauza acestei „schele” (cultul) care te obligă să trăiești forțat într-un cadru care dă impresia de schelet, dă impresia de viață, de imaginea „religioasă” a adunării, o religie printre altele, un cult printre altele. (Să nu scriu despre ierarhii paralele că lungesc postarea.)
Dar nu așa se construiește identitatea creștină, pentru că creștinii nu sunt religie, creștinii nu sunt cult, creștinii sunt copiii lui Dumnezeu, sunt poporul lui Dumnezeu.
Trebuie reconstruită demnitatea de copii a lui Dumnezeu, de familie divină, de popor ales, nu construind culte noi, religii noi, aberații noi, jalnice, ci tocmai așa cum profesorul la tablă, șterge discret cu buretele tentativa greșită a elevului pentru a face loc rezolvării corecte, să ștergem aceste denumiri rușinoase și identități forțate și păcătoase ca să fim, schimbând pilda, „o plămădeală nouă, fără aluat”.
Acest lucru se poate face doar la nivel individual, asumându-ne fiecare conștient nu doar o etichetă goală, ci întreaga plinătate de conținut a identității de copil al lui Dumnezeu, de parte din unicul popor al lui Dumnezeu.
Împărțirea în culte și perpetuarea acestor stări este cea mai rușinoasă stare pentru cine vrea să placă Domnului.

Ca români, avem exemple demne de creștini care au refuzat etichetele și „codițele”, trei din ei sunt foarte cunoscuți, dar nu sunt singurii: Moldoveanu, Ioanid și Moisescu.
Așa că pilde bune avem.
De ce să le urmăm pe cele rele?


Suferințele poporului evreu. Hristos și evreii (3.) V. F Marținkovschi

20 iunie 2021

Să ne amintim lanţul nesfărşit de prigoniri, persecutii, înjosiri la care a fost sortit acest popor.

Ierusalimul a fost asediat de patruzeci de ori.

Poporul, izgonit din ţara sa, a fost risipit pe întreaga față a pământului.

Să urmărim peregrinările neîntrerupte ale evreilor în căutarea unui adăpost mai bun, aceste strămutări nesfârşite din Palestina în Spania, din Spania în Olanda şi Germania, din Germania în Rusia.

Astăzi (anul 1932 n.n.) aceşti exilați se găsesc şi în China, și în Abisinia; potrivit revistei evreieşti «Ha-Olam», evreii trăiesc în prezent în 48 de țări.

În Europa, evreii erau închişi în ghetouri, o parte îngrădită a orașului; dincolo de porţile de lanţuri ale ghetoului nici un evreu nu avea dreptul să iasă după ora opt seara.

A fost o vreme, în evul mediu, când fiecare evreu trebuia să poarte pe spate un cerc galben, ca semn al originii și ostracizării lor,

Asta însă n-a fost numai o izolare exterioară — de ea era legat un ghetou moral și mai greu — disprețul moral, al cărui jug evreii îl poartă şi până acum.

Dar convertirea cu forţa la creştinism cu ajutorul inchiziţiei?1

Dar pogromurile? Îţi îngheaţă sângele în vine numai când citeşti paginile sângeroase din istoria Chişinăului, Belostokului, Odesei. Vânătoarea unor bieţi săraci, goana după ei pe acoperişurile şi prin podurile caselor, schingiuirea sălbatică a femeilor şi copiilor… Aceste fapte reale nu sunt oare o ruşine de neşters pentru așa-zisa civilizaţie a noastră?

Ciudat este că evreii au fost supuşi celor mai mari prigoniri din partea reprezentanţilor creştinismului şi mahomedanismului, adică a celor două religii mondiale care își trag rădăcinile din iudaism. Mahomed nu numai că a preluat adeile sale religioase din Vechiul Testament, dar şi prin sânge el, ca și poporul său, era înrudit cu evreii, trăgându-se din Ismail, fiul lui Avraam şi Agar.

La început, împreună cu iudeii el recunoștea Ierusalimul drept loc ‘sfânt, către care trebuia să se întoarcă cu fața în tmpul rugăciunii (kibla). Mai târziu însă, el și-a ales Mecca drept loc sfânt, explicând asta prin aceea că Dumnezeu i-a îndepărtat de la sine pe iudei și cetatea lor.

Când a luat Medina, Mahomed a poruncit să fie masacraţi toți evreii de parte bărbătească (600 de oameni).

Da, evreii beau din cupa cea mare a suferinţei, beau până în ziua de azi. Care este cauza acestei sorți grele?

Se ştie că suferinţa este de două feluri: pentru dreptate şi pentru încălcarea dreptăţii.

1. Imnul «Kol-Nidrei» (toate făgăduințele»), cunoscut prin zguduitoarea sa tristeţe, executat de cantor în Ziua Ispășirii (lom-Kipur), a apărut în timpul acestei nevoite abateri de la credința părinţilor: în această rugăciune evreii îl imploră pe Dumnezeu să considere nevalabile «toate făgăduințele» ce li s-au smuls prin ameninţări când au fost convertiți cu forţa la creştinism.

urmează: Decăderea spirituală a poporului evreu.


Meritele culturale ale poporului evreu. Hristos și evreii (2.) V. Marținkovschi

15 iunie 2021



Citește prima parte: Problema evreiască. (1.)


Tot ce avem mai valoros în viaţa noastră, a oamenilor de cultură, am dobândit prin poporul evreu. Credinţa curată în Dumnezeul unic, aşa-numitul monoteism, i-a fost dată acestui popor şi, prin el, întregii omeniri. Și tocmai de această credinţă – are nevoie sufletul omului contemporan. Unitatea omenirii depinde de măsura în care popoare aparte cred în Unicul. Nu în zadar doctorul Kerjenţev, chinuit de căutările adevărului unic (în povestirea lui Andreiev „Gândul”), exclamă într-un moment de mare tristeţe arzătoare: «Eu aş sfâşia acest pământ blestemat care are atât de mulţi dumnezei, şi nu un veşnic Dumnezeu unic!»

Este cu adevărat acesta un strigăt al sufletului, ieşit din pieptul omului de azi suferind de moarte din cauza nesfârşitelor divizări în partide, religii şi secte ce se vrăjmăşesc între ele; căci sănătatea spirituală, tăria şi integritatea personalităţii sunt determinate de credinţa în Dumnezeul unic.

Personalitatea sănătoasă, puternică este creată de aşa-numitul monoteism, dominaţia unei singure idei măreţe în suflet. Cu decăderea sau pierderea acestei credinţe, mai devreme sau mai târziu survine inevitabil dedublarea, zbaterea spirituală şi degradarea personalităţii.

De aceea, de credinţa în Unul Dumnezeu, moştenită de la evrei, întotdeauna vom avea nevoie nu numai datorită valorii ei filozofice, ci şi din necesitatea unităţii interioare a fiecărui om viu care gândeşte.

Figura puternică a lui Moise ca prooroc, conducător şi legislator nu şi-a pierdut forţa de atracţie şi influenţa (fie şi numai în sfera legilor sociale) până în prezent.

Proorocii evrei îndeobşte sunt oameni cu inspiraţie şi o gândire de zbor vulturesc, ei ne deschid idealurile unei viitoare existenţe spirituale universale, când «în cerurile noi şi pe pământul nou» se vor înfăptui până la sfârşit dragostea şi adevărul, când «din săbii se vor făuri fiare de plug», şi se va sfârşi puterea întunericului, căci «pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr».

Fie ca oamenii zilelor noastre, obosiţi cu sufletul, deprimaţi de triumful vizibil al răului, să se atingă din nou de aceste izvoare necesare de apă vie care răzbesc din chemările proorocului Isaia: «Voi, cei însetaţi, mergeţi cu toţii către ape…» şi ei îşi vor ridica din nou aripile căzute. Şi în ochii lor din nou se va aprinde focul de la şuvoaiele de lumină ce se revarsă din aceste înălţimi cereşti fără fund, văzute cu ochi de prooroc.

A trăi înseamnă a crea, iar a crea înseamnă a crede.

Şi dacă credinţa care a pălălăit cândva în inima ta tinerească a început să se stingă, dacă ţi-a slăbit curajul de a o împărtăşi deschis şi cu îndrăzneală, priveşte chipurile viguroase ale atleţilor credinţei, cum a fost, de pildă, Daniel, care nu s-a temut să fie aruncat pentru credinţa sa în Dumnezeul cel Viu într-o groapă cu lei.

Tineri şi tinere din zilele noastre, de la care astăzi se cere mai mult ca oricând o credinţă îndrăzneață, fierbinte — priviţi mai atent chipurile celor trei adolescenţi evrei aruncaţi în cuptorul aprins din porunca împăratului Nebucadneţar pentru credincioşia lor faţă de Dumnezeul unic; aprindeţi-vă deci făclia, care poate de-acuma e gata să se stingă, de la credinţa lor ce s-a dovedit a fi mai fierbinte ca focul…

În mijlocul vechilor evrei vom găsi eroi ai credinţei, prooroci şi conducători…

Dar Biblia însăşi?… Nu este ea oare cel mai mare monument al literaturii şi al culturii noastre în genere?

Literatura clasică universală nu este oare doar un comentariu la această carte, care oglindeşte idealurile ei universale eterne în condiţiile diferitelor epoci şi ţări?

Cunoscutul istoric al literaturii universale Scherr n-a găsit o mai mare laudă pentru Shakeaspeare decât calificând opera lui genială drept o «Biblie laică».

După cum spunea marele savant fizician Boyle, «comparate» cu Biblia, toate cărțile scrise de oameni, chiar şi cele mai bune, nu sunt decât nişte planete care împrumută «toată lumina şi strălucirea lor de la soare».

Ne sunt deci înţelese versurile lui Byron:

Ferice de cel ce Biblia citind,
Profundu-i sens l-a înţeles.
Mai bine însă, o muritorule, să nu te fi născut
Decât divinele-i cuvinte, trufas să le respingi
.

Dar tot ce ni s-a arătat mai măreț şi mai sfânt pe pământ este Domnul Isus Hristos, «Lumina lumii, Mântuitorul omenirii.

Trupeşte, însă, el se trage tot din evrei.

Anume în acest popor Dumnezeu a binevoit să se întrupeze.

Tot din mijlocul acestui popor au ieşit primii creştini, apostolii, care au adus lumii vestea bună a mântuirii.

Să nu uităm că Evanghelia — care deschide calea spre . înfăptuirea tuturor speranţelor, idealurilor, viselor şi înaltelor noastre năzuinţe — este o carte evreiască.

Aşadar, încă de pe acum s-a împlinit în bună măsură marea făgăduință pe care a făcut-o Dumnezeu evreilor în persoana lui Avraam.

«Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine„. Geneza 12:2-3

Da, evreii din trecut sunt un mare popor.

A fost oare vreun alt popor pe pământ pe care Însuşi Dumnezeu să-l călăuzească nemijlocit prin pustiurile acestei lumi, arătându-i-se noaptea într-un stâlp de foc, iar ziua într-un stâlp de nor?

Asta însă a fost în trecut… Pe atunci soarta evreilor purta aureola unei măreţii şi puteri spirituale excepţionale.
Dar acum?

Urmează: 3. Suferințele poporului evreu


Hristos și evreii. Carte în serial. Vladimir F. Marținkovschi, 1932 (1.) Despre autor, Problema evreiască

14 iunie 2021

Vladimir Filimonowicz Marcynkowski , (rus Владимир Филимонович Марцинковский, născut în 1884 în satul Derman din guvernarea Volyn, decedat la 9 septembrie 1971 la Haifa) – activist creștin rus, scriitor de emigrație și jurnalist.

În 1902, a absolvit un gimnaziu din Grodno, iar în 1907, facultatea de istorie și filologie de la Universitatea din Sankt Petersburg. …. A activat în Asociația Religioasă și Filosofică din W. Sołowiow. Apoi a devenit profesor la o gimnaziu din Grodno. În 1913 a venit la Moscova, ….În calitate de reprezentant al organizației, din 1914 a vizitat universități din Rusia, inițierea înființării unor grupuri de studenți care se ocupă de studii biblice și științe bisericești. A vizitat închisorile, predicând Cuvântul lui Dumnezeu printre deținuți. A susținut prelegeri și prelegeri în fabrici și fabrici industriale. ….. În anii 1917-1918, ca invitat, a participat la deliberările Sfatului Bisericii Ortodoxe Ruse. Din toamna anului 1919, a fost profesor de etică la Universitatea din Samara. El și-a continuat activitățile religioase. Mai mult, a participat la discuții publice cu activiști anti-biserici. A fost arestat de mai multe ori de către Cheka. În aprilie 1923, după ce a fost reținut la Odessa, a fost trimis înapoi în Germania. A participat la numeroase prelegeri și prelegeri pe teme religioase la universități și biserici din diferite țări europene. De asemenea, s-a ocupat de traducerile Bibliei în ucraineană și rusă. Apoi a venit în Polonia, unde s-a stabilit la Vilnius. A scris articole pentru revistele locale cu emigranți ruși. După ceva timp, s-a mutat la Praga, unde a co-organizat primul congres RSChD. Din 1930, a locuit în Palestina. A organizat mai multe comunități religioase compuse din evrei și arabi. A fost autorul unor lucrări științifice despre relația dintre creștinism și iudaism. După formarea Israelului în 1948, și-a asumat cetățenia. ….
Am luat această mică prezentare a autorului de pe net și am găsit și o poză:

Problema evreiască

Acum vreo zece ani am ţinut o prelegere pe această temă la Moscova, la Muzeul Politehnic1. Înainte de a vorbi public despre problema evreiască îl vizitasem pe rabinul Moscovei Iacov Isaievici Maze, cunoscut prin învăţătura sa înaltă şi autoritatea spirituală de care se bucura în rândurile evreilor. Vroiam să-mi verific ideile mele principale privind destinele poporului evreu într-o discuție personală, intimă cu unul dintre conducătorii lui de frunte.

Ia. I. Maze m-a primit cu multă căldură şi a arătat mult interes pentru concluziile mele. Am citit împreună din Vechiul Testament câteva proorociri despre Mesia. Deşi el nu împărtăşea credinţa mea în Isus Hristos ca Mesia Israelului, totuşi aveam multe puncte comune: credinţa în Dumnezeu, în Mesia (pentru el unul care va să vină) şi compasiunea pentru soarta grea a naţiei evreieşti. Acest din urmă lucru, desigur, l-a făcut deosebit de binevoitor faţă de mine.
M-a rugat să vin oricând la el, ca să citim împreună Evanghelia, această «mare carte a vieţii», după spusele sale. La despărţire, petrecându-mă spre ieşire, a zis: «Binecuvântat să fiţi de Cel în numele Căruia…» «lucraţi”, a vrut probabil să spună, dar l-a întrerupt clopoţelul de la intrare: îi veniseră nişte vizitatori2.

În spiritul acelei memorabile discuții prietenești aș dori să propun gândurile expuse mai jos cititorului evreu și oricărui alt cititor.
În Talmud este o zicere: „Când stau doi și cuvintele Torei (adică Cele Cinci Cărți ale lui moise) se găsesc în mijlocul lor, atunci Șhekina (adică lumina lui Dumnezeu) se află între ei”.

Oare nu ne amintesc aceste cuvinte cunoscuta zicere a lui Hristos: «Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor». Sunt sigur că noi, creştinii şi iudeii, ne vom înţelege mai bine unii pe alţii dacă în convorbirea noastră ne vom conduce de aceste sentinţe.

Gândurile expuse mai jos le adresez şi evreilor, şi creştinilor3, urmărind să clarific acel element comun prin care Biblia îi îndrumă pe evrei şi Evanghelia pe creştini.

Materialul pe tema dată s-a adunat în mod firesc pe parcursul muncii mele de mai mulţi ani.

Am trăit şaptesprezece ani în fosta parte apuseană a Rusiei, la Grodno (1897-1913); am avut multe cunoştinţe printre evrei şi ca gimnazist, şi mai târziu, ca învăţător de literatură la gimnaziu (de stat şi particular).

Am văzut viaţa covârşită de muncă şi sărăcie a micilor comercianţi şi meşteşugari evrei, am venit în contact cu intelectualitatea evreiască, am cunoscut idealurile tineretului evreu, cu năzuinţele lui entuziaste şi mintea lui iscoditoare.

Mai târziu, lucrând în mijlocul tineretului: studios din școala superioară în calitate de lector pe problemele eticii şi religiei, am putut cunoaşte căutările spirituale ale studentului evreu.

În 1921, din cauza prelegerilor mele pe teme religioase, am nimerit în închisoarea Taganka din Moscova şi acolo am avut posibilitatea să iau cunoștință de limba ebraică datorită tovarășilor mei evrei de detenţie.

Ca fiziolog, am încercat cea mai mare desfătare învățând această limbă originală, sfântă şi pentru noi creștinii — limba proorocilor.

Probabil, chiar împrejurările de ordin exterior ale vieţii mele m-au îndreptat spre problema evreiască.

Nu în zadar V. S. Soloviov susţine că însăşi istoria a pus povara acestei probleme pe seama Rusiei şi Poloniei, stabilind cu traiul în aceste ţări masa cea mai mare, relativ vorbind, a poporului evreu. |

Dar oare numai o asemenea condiţie exterioară trebuie să constituie motivul interesului pentru tema dată?

Oare nu sunt legate toate popoarele prin interese indisolubile şi suferinţe comune? Nu împărtăşim noi oare tot amarul şi bucuria unul altuia?

Oare n-a avut dreptate Dostoievski spunând că «fiecare este vinovat pentru toți ceilalți»?

Dar mai există pentru acest interes încă un motiv ce va fi înţeles îndeosebi de cei pentru care învățăturile lui Hristos sunt poruncile absolute ale lui Dumnezeu: oare nu le spunea El apostolilor cu deosebită insistenţă ca ei să meargă «mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel»? După învierea Sa, El a poruncit ucenicilor Săi să-l fie «martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului» (E. Ap.1,).

Şi nu cade oare asta în sarcina noastră, a tuturor creștinilor, căci noi toţi se cuvine să fim martori ai lui Hristos în această lume? În sfârşit, chiar simplul sentiment al recunoştinţei îl determină pe orice om inteligent, care gândeşte, să-i privească pe evrei cu atenţie deosebită şi compasiune.

1. În URSS prelegerea a fost ţinută, de asemenea, la Samara (universitate), apoi în Cehoslovacia — la Praga (Casa studenţilor), în Germania (Berlin, Frankfurt-pe Main), în Franţa (Paris), Polonia (Varşovia, Belostok, Grodno, Luţk, Rovno, Ostrog, Brest-Litovsk ş.a.), în România (Bucureşti, Chişinău, Galaţi, Reni) şi, în sfârşit, în 1932 la Ierusalim. După prelegere, de obicei, avea loc un liber: schimb de opinii, sau răspundeam la întrebările ce mi se puneau.

2. Despre această vizită, precum şi despre participarea lui Maze împreună cu mine ca oponent în apărarea credinţei în Dumnezeu la cunoscuta «dispută antireligioasăy» a lui Lunacearski la Moscova — vezi cartea mea «Notiţele unui credincios» (din istoria mişcării religioase în Rusia sovietică). Praga, 1920, 320 p.

3. Împărțirea în «creştini» şi «evrei» o fac doar într-un sens general, adică iau evreii ca pe un popor întreg, căci numai ca un întreg național evreii pot fi opuși creştinilor, unii evrei aparte se pot găsi printre creştini, ştiut fiind că în toate timpurile, începând de la apostoli, au existat evrei-creștini convinşi.



Urmează: 2. Meritele culturale ale poporului evreu.

De acealși autor: Sensul suferinței.


Crima uitării…crimelor

10 iunie 2021
Despre necesitatea păstrării memoriei trecutului pentru asigurarea unei baze solide în educație.

Adu-ţi aminte de zilele din vechime, socoteşte anii, vârstă de oameni după vârstă de oameni, întreabă pe tatăl tău, şi te va învăţa, pe bătrânii tăi, şi îţi vor spune.” Deut 32:7

Adu-ţi aminte ce ţi-a făcut Amalec pe drum, la ieşirea voastră din Egipt...” Deut 25:7

În prefața unei cărți despre holocaustul românesc (deportarea în Transnistria) se menționa că a uita ororile care li s-au întâmplat celor ce au fost uciși ar însemna a-i mai ucide odată, a adăuga o crimă în plus alături de cea a criminalilor, căci ucigașii chiar pe asta au mizat, că nu va ști nimeni, că nu-și va aminti nimeni, că se va uita.

Dar să citez: „Acoperirea cu vălul uitării de către noi, a acelor ani negri, dar mai ales contestarea crimelor făptuite însemnează uciderea, încă odată, a atâtor milioane de evrei căsăpiți,...” M. Rudich, prefață la cartea Evrei, treceți Nistrul, de Sonia Palty.

Am meditat mult la adevărul acestei fraze și la cât de bine se potrivește cu îndemnurile Tatălui de sus: să nu uiți, să-ți aduci aminte, să exersezi „gimnastica” acestui exercițiu mental: păstrarea vie a memoriei trecutului.

Mai ales în ce privește urmările păcatului.

Să nu uiți:….”Ce a făcut Amalec”,… „că ai fost rob în Egipt…”, „că în vremea aceea erați fără Dumnezeu în lume..”.etc.

Criminalii și tatăl lor, diavolul, mizează pe uitare, pe ștergerea amintirilor și astfel pe anularea vinovăției și a pedepsei. Vor ajuta ei înșiși la uitare prin minciună, prin denaturare, prin negare și prin …tăcere.
Tăcerea e cea mai eficientă unealtă a uitării.
Datorită „tăcerii” am bătut timp de 20 de ani Cernăuțiul cu pasul, cu troleibuzul, cu mașina, cu taxiul fără să știu absolut nimic despre tragedia celor 60000 de evrei uciși de români, (de „neamurile” mele) în anii 40 prin masca „deportării” în Transnistria. De fapt această deportare a fost o operațiune paravan pentru uciderea deportaților prin felurite mijloace: frig, foame, boli, extenuare fizică prin marșuri lungi cu împușcarea celor rămași în urmă, (ca și Amalec), cazare în condiții ce provocau boli, lipsă de medicamente și condiții de igienă, etc, etc. .
Tăcerea cărților de istorie, tăcerea mass-mediei de atunci, tăcerea martorilor, sunt tot crime care ajută pe criminali să rămână nepedepsiți și pe alții ca ei să facă alte crime.
Am în minte executarea de către autoritățile române în iarna lui 1941 a peste 40000 de evrei doar în lagărul de la Bogdanovca și alte crime, nenumărate. La Bogdanovca execuția s-a făcut în loturi de câteva mii de evrei pe zi, evrei care erau duși la marginea unui râpe și împușcați de echipe de criminali care se tot schimbau, că oboseau. Apoi cadavrele au fost scoase din gropi și li s-a dat foc, timp de luni de zile.

Cum privim aceste atrocități?
Cu ce gânduri?
Avem mai multe variante:

1. Darwinistic, evoluționist, ne place să zicem că ororile țin de trecut, că lumea a evoluat de atunci, că de-acum am intrat într-o altă epocă, ce nu va mai permite repetarea unor astfel de tragedii. Gravă eroare.

2. Putem să vrem să uităm, și aceasta este cea mai seducătoare variantă, să nu ne implicăm, să stăm deoparte, să trecem înainte pe alături, ca levitul și preotul din pildă. Imoral.

3. Profetic, vedem cum toate războaiele și pustiirile sunt profețite, fiind urmări ale păcatului. Doar punctul de vedere profetic ne asigură claritate de înțelegere a istoriei, iar această înțelegere are nevoie de memorie, de aducere aminte în primul rând și de meditație, de analiză, în al doilea rând. Starea cea bună.

Dar alt tâlc vreau eu să scot din această durere a uitării: crima păcatului, uciderea și moartea aduse de înșelăciunea seducătoare a șarpelui cel v,echi sunt tot crime și pot fi tot la fel de eficient acoperite de uitare ca și crimele naziste sau staliniste. Totul e să nu vorbești despre ele, să nu le amintești, să le lași neamendate.
Păcatul va face alte crime și va înșela alți semeni, cu complicitatea ucigașă a noastră, a celor care știm.
E cântec de jale ce scriu eu, dar tăcerea înseamnă aprobare, rareori opoziție.

Crima uitării…păcatului înseamnă aprobare și acord. Consimți să fie, e ok că a fost.
Și păcatul domnește în lume nestingherit și fără opoziție.
Păcatul este tot crimă, este ucidere, minciuna este tot crimă, falsitatea, mascarea, promovarea falsului și ascunderea realității sunt tot crime.
Minciuna ucide suflete, sedează conștiințe care ar trebui să rămâne treze, adoarme străjeri și cucerește cetăți întregi care altădată erau apărate de străjeri vigilenți.
Ca să facă uitat adevărul, minciuna are nevoie să pară ea însăși adevăr, făcând astfel ca adevărul propriu-zis să fie uitat, să nu vorbească nimeni despre el, să vorbească despre altceva.
Și această uitare este tot o crimă, înfăptuită paradoxal în numele unul adevăr, bietul de el, denaturat.

A nu vorbi despre păcat, a nu arăta urmările lui, a trece nepăsător pe lângă păcat este tot crimă.
Păcatul duce la moarte, păcatul este cauza morții.
Minciuna manifestată în toate formele ei este un fel de holocaust al adevărului, nerostirea adevărului este ajutor dat minciunii, adică ajutor dat crimei, tăcerea este vinovată.
Când știm că păcatul duce la moarte, că toată lumea zace în cel rău, simpla rostire a voii Celui Bun, simpla afirmare a Adevărului este o declarație de război, deși adesea războiul e mai mult un atac de gherilă.
Sfiala noastră, a creștinilor, intimidarea noastră în fața pseudoadevărurilor, dă apă la moară perpetuării minciunii.
Recâștigarea victoriei după această tragică înfrângere se face prin păstrarea vie a memoriei, a trecutului, un fir care începe de la creaționism și duce prin împărați și profeți, tot firul biblic, până la noi. Pe acest drum vom întâlni fapte și istorii răstălmăcite pe care trebuie să le punem la loc, cronologii abuzate și lăudate pe care trebuie să le negăm și să „tragem” în loc ceasul biblic, al cronologiei biblice adevărate.
Să construim „trupul” memoriei care va hrăni creierul, pe scheletul adevărului istoric, biblic, tragic, așa cum e el, nu cum ar vrea filosofii să fie, sau cum ni-l promit politicienii, reclamele comerciale, bancherii sau…popii.
Trebuie să mizăm pe trecut, istoria e adevăr … uitarea este o crimă!



America s-a terminat, mă mut în Israel (articol preluat de pe Times of Israel)

6 iunie 2021

„Americanii nu mai privesc către guvernul lor ceea ce este adevărat și corect. Se uită la Facebook, la Instagram, la Bella Hadid și Jimmy Fallon. Suntem guvernați de opinia publică…” Rea Bochner

Nu știu dacă este posibil un alt Holocaust în SUA, dar după ce am văzut în ultima vreme, cred că la un moment dat evreii nu vor mai fi bineveniți aici.” Rea Bochner

Articol preluat de pe Times of Israel. (sursa)

Cuvântul lui Dumnezeu se împlinește la virgulă și punct. Acum 5 ani plecam în America să văd cum e o Americă din care evreii n-au plecat și n-au de gând să plece. Am spus tuturor prietenilor mei atunci că evreii vor pleca din America. Unii au zâmbit, alții, puțini mi-au cerut detalii. I-am dus la profeții. Profeții ăștia și profețiile lor, cam limbă străină pentru cei mai mulți „bisericiști” (mergători la biserici).
(Bisericismul exclude în mod organic, ca pe un puroi, învățăturile despre răpirea iminentă, judecata viitoare, mânia lui Dumnezeu și semnele apropierii acestor zile. Unul din semne e întoarcerea Israelului înapoi după 2500 de ani de împrăștiere. De ce bisericismul nu propagă aceste învățături? Pentru că clericul semidoct, (la acest nivel s-a transformat identitatea evaghelică, încât credința a trecut din fiecare inimă, în mâinile a câțiva, vai de ei) preocupat de venitul lui religios va evita în limbaj orice aluzie care ar putea canaliza energiile enoriașului spre altceva decât donațiile la clădire/pastor.)
Între timp ne-au expirat vizele, pașapoartele (în Israel am mers cu pașaport temporar). Am făcut pașapoarte noi dar a venit pandemia și a trebuit s-o luăm de la capăt.
Alaltăieri ne-au venit noile vize.
Și probabil vom în ajunge într-o altă Americă, o Americă în care e posibil un alt fel de Kristallnacht.
Cam cu aceste gânduri în cap mi-am privit vizele gândindu-mă că acum doi an a fost operată soția, anul trecut eu, după o lungă boală de o vară și o slăbiciune inexplicabilă. Acum suntem amândoi bine cu sănătatea, avem și energie, să mai vină încă odată primăvara oare?
Vom mai ajunge oare în State?
Ce vom găsi?
Se poate oare schimba atât de repede o țară ca America, încât antisemitismul să fie posibil acolo?
Autoarea articolului de mai jos spune că da și aduce argumente.

Eu caut conecții.
Conecții între amănuntele scrise de către profeți despre acest proces al emigrării evreilor și evenimentele de la știri.
Cel mai spectaculos eveniment este cel desigur văzut ca imposibil de cei mai mulți: plecarea evreilor din America.
Orice om normal zice că nu vor pleca.
Dar Dumnezeu are alte planuri.

Să citim articolul (traducere Google Translate)

„Săptămâna trecută, l-am urmărit pe John Oliver, una dintre cele mai cunoscute gazde de știri de comedie din America, preluând conflictul israeliano-palestinian. L-am urmărit de multe ori înainte (episodul Joe Exotic este favorit) și sunt fan. Dar calomnia lui împotriva Israelului ca autor al crimelor de război sau denaturarea conflictului israeliano-palestinian m-au îngrozit.

Pentru că atunci mi-am dat seama că tot ce învățasem despre istoria evreiască era adevărat. 

Nu sunt expert în acest subiect, dar după 15 ani de auto-studiu, am tras câteva concluzii:

Existența de peste 3.000 de ani a poporului evreu este în esență o mulțime de pogromuri, expulzări, violuri, mutilări, arderi pe rug în public, convertiri forțate, vandalizare de proprietăți, demonizare în presă, instanțe de cangur și cel mai mare genocid sistematizat din istorie a omenirii. Sigur, am avut perioade pașnice, dar au fost pauze comerciale, nu programul programat în mod regulat.

Secvența se repetă în mod constant: violența și discriminarea îi împing pe evrei dintr-o societate într-una mai „iluminată” în care ne integrăm, ne asimilăm și avansăm în toate aspectele. Le adoptăm limbajul, obiceiurile și credințele până la punctul în care mulți dintre noi ne identificăm mai întâi cu cultura respectivă și apoi cu identitățile noastre evreiești, în al doilea rând. Dar la primul semn de instabilitate, de obicei după o criză financiară sau civilă, țara gazdă se îndreaptă spre evreii lor. Uneori este un proces rapid, alteori este mai lent, mai subtil și mai insidios. Dar se întâmplă inevitabil. În cele din urmă, chiar și cei mai asimilați evrei devin dușmani – și procesul începe din nou.

Odată am crezut că America este diferită. Din nou, la fel și evreii din Germania înainte de 1933. Pe atunci, era imposibil să credem că o astfel de societate progresistă, care producea minți precum Goethe, Kant și Mendelssohn, ar putea îmbrățișa antisemitismul – cel mai primitiv și neoriginal din idei. Această neîncredere a ținut atât de mulți evrei în Europa până când a fost prea târziu pentru a pleca.

Nu știu dacă cred că este posibil un alt Holocaust în America în 2021. Dar după ce am văzut în ultimele săptămâni, cred că la un moment dat evreii din Statele Unite nu vor mai fi bineveniți aici . Chiar dacă democrația noastră (foarte) fragilă reușește să își respecte principiile de bază ale libertății pentru toți cetățenii, este aproape irelevantă; Americanii nu mai privesc către guvernul lor ceea ce este adevărat și corect. Se uită la Facebook, la Instagram, la Bella Hadid și Jimmy Fallon. Suntem guvernați de opinia publică, iar opinia americană a Israelului – și, la rândul său, evreii – se întunecă pe zi ce trece.  

Această concluzie a urmat câțiva ani. În 2017, când neo-naziștii cu torțe tiki au mărșăluit pe Charlottesville, am început să bănuiesc că ceva a început. Cu atât mai mult după împușcăturile din Pittsburgh și Poway. Diverse povești despre nedreptăți antisemite din campusurile universitare și de pe rețelele de socializare mi-au stârnit îngrijorarea. Apoi, în ultimele săptămâni, am urmărit violența antisemită, alimentată de tensiunea din Israel, perpetuată în spațiile publice din New York și Los Angeles – urmată de o tăcere răsunătoare. Toți acei luptători ai justiției gata să iasă pe stradă în numele justiției rasiale – așa cum ar fi trebuit – au fost liniștiți în mod îngrozitor când victimele erau evrei. 

Și apoi John Oliver, o sursă de știri satirice pentru milioane de americani, a spus Americii de masă că Israelul este ticălosul. Ceea ce înseamnă că America de masă – dintre care mulți, mulți dintre aceștia egalează Israelul cu evreii – îl vor crede. 

Am fost devastat să realizez acest lucru, doar că am fost devastat să văd cum militanții înarmați asaltau clădirea Capitolului și să realizez că America pe care o cunosc de 39 de ani s-a terminat. De data aceasta, mi-am dat seama că America se va termina în curând pentru evrei. 

Pe măsură ce valul s-a îndreptat către evreii din Ierusalim, Roma, Medina, Spania, Bavaria, Paris, Napoli, Portugalia, Nürnberg, Haiti, Tennessee, Mississippi, Kentucky, Polonia, Rusia, Germania și aproape toate țările arabe de pe planetă, așa că acum se întoarce pentru evreii din Statele Unite. 

Nu voi aștepta să văd ce va urma. În această vară, eu și familia mea ne vom muta în Israel.

Trebuie spus că această decizie a fost luată înainte de conflictul recent și chiar înainte de COVID. Dar dacă aș avea vreo idee persistentă că libertatea și comoditatea Americii și legăturile pe care le avem aici au fost suficiente pentru a rămâne, ele au fost puse la odihnă. Mă duc acum, în timp ce am de ales, în loc de atunci când nu va fi de ales. 

Presupun că asta mă deosebește de acei evrei care au fost atrași și alungați cu valurile istoriei: nu aveau unde să meargă. 

Dar eu am. 

Israelul cu siguranță nu este perfect. Are burtica intunecata, trecutul tulburat, viitorul neclar, la fel ca Statele Unite. Dar este singurul loc din lume unde mă simt în siguranță să trăiesc ca evreu. Este singurul loc în care protecția mea este primordială. Este răspunsul la această inevitabilă schimbare de inimă pe care fiecare cultură gazdă o are despre evreii săi. Herzl o știa, la fel și Ben-Gurion și Weizmann și Meir. Știau că pentru evreii de oriunde, dar în Israel, era doar o chestiune de timp.

Și acum, timpul meu a trecut. „

Până aici a fost articolul preluat din Times of Israel.

Comentariu:
Bine, bine, va zice cineva, neobișnuit cu această talangă continuă de profeții/evenimente împlinite/semne/Israel/aliyah, ce ne privește pe noi creștinii ce se întâmplă cu evreii?
Ne privește foarte mult, sau ar trebui. Dacă nu ne privește e bai mare.
Identitatea noastră creștină se formează ca un trup viguros în jurul acestui schelet de învățătură sau devine ca o un melc amorf fără acest schelet.
Singură această învățătură a sfârșitului istoriei, a condamnării umanității ca întreg și a fiecărui om ca individ, sau a salvării lui, pune în lumină vina morală și întoarce sufletul de la conformism spre neliniște, de la nepăsare spre vinovăție, de la apatie la frământare și produce acea emulație necesară analizei de sine, pocăinței și angajamentului credinței.
Tot ghemul logic se pornește de la întrebarea simplă pe care i-a pus-o Pavel lui Agripa: Crezi tu în proroci? împărate Agripa, știu că crezi!
Crezi tu în proroci, împărate „cititorule” sau ai vrea să trăiești fără sentințele lor?
Citești pe proroci?
Crezi că dacă eviți să te gândești la ceva ce sigur va fi, poți evita acel eveniment?
Evanghelia a fost vestită mai dinainte de proroci, această evanghelie cuprinde nu numai salvarea popoarelor, ci și răscumpărarea finală a poporului evreu, apropierea lor de Hristos.
Pentru noi ca persoane particulare care nu suntem evrei, dar și pentru evrei, ne rămâne calea cea nouă și vie a apropierii prin credință de scaunul de domnie din ceruri, de tronul îndurării, de Domnul Isus Hristos, Salvatorul fiecărui suflet care se apropie prin El de Dumnezeu.





Drept internațional și drept divin. Sau de ce Israelul este un „stat legal”?

15 mai 2021


El a şezut jos, pe Muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El, la o parte, şi I-au zis: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?…..De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi” Matei 24:3, 32-33

Să înțelegem situația tulburărilor din Israel, 15 mai 2021

Circulă pe net o opinie periculoasă legată de situația din Israel.
Se răspândește ideea că evreii care de 120 de ani emigrează în Israel din toată lumea ar fi un fel de coloniști ilegali care răpesc casele, teritoriile și țara băștinașilor „palestinieni” și se așează ei în loc.
Că evreii le iau țara acelor „băștinași” și că „palestinienii” suferă pe nedrept.
Sunt aici o înlănțuire de falsități pe care le voi demasca pe scurt, apoi voi arăta cum trebuie să înțelegem din punct de vedere profetic aceste evenimente și care trebuie să fie starea inimii noastre și răspunsul pe care trebuie să-l dăm celor ce întreabă.
Personal am fost întrebat de foarte mulți, chiar de ce nu scriu o postare pe temă, eu care sunt adesea atât de „vocal” pe subiect. S-o luăm pe puncte.

1. Israelul este un stat legal. Politic sau administrativ, până în 1917, acel teritoriu a fost în Imperiul Otoman timp de secole, apoi prin război a fost cucerit de Britanici (tot Imperiu atunci) care au denumit zona „Palestina” ca fiind parte din Imperiul lor.

Dominația britanică a zonei a fost între 1917-1948.”
Dar tot în 1917 Imperiul Britanic a dat prin lordul Balfour renumita Declarație Balfour, un acord de înființare al unui așa-numit Cămin Național pentru Poporul Evreu, termen care deși nu cuprindea cuvântul stat, cuprindea doi termeni mai puternici: național și popor, adică recunoașterea ideii de națiune pentru evrei.
Divaghez puțin, dilema: ce sunt evreii, națiune sau religie? a fost folosită după interes inclusiv de români, atât în perioada interbelică, cât și în comunism.
Șef Rabinul cultului Mozaic era socotit conducător al evreilor.
Zissu a scris un eseu pe temă: Nu există cult mozaic.
În sfârșit, gata divagarea.

Declarația Balfour a fost baza legală a sionismului timp de 30 de ani, cât timp britanicii au administrat (prost) Palestina.
Când în 14 mai 1948 a luat ființă statul Israel, la retragerea britanicilor, nimeni din comunitatea internațională nu a ripostat, în afară de arabi. Statul evreu a rezultat din dezmembrarea imperiului, ca urmaș al imperiului.
Deci, așa cum din cenușa Imperiului Austro-Ungar au răsărit o mulțime de națiuni europene, tot așa din cenușa Imperiilor Otoman și Britanic au răsărit mai multe națiuni și țări în mod legal recunoscute de celelalte popoare ale lumii.
Așa s-a petrecut cu Israelul.
După înființarea statului Israel, arabii, druzii, samaritenii, armenii și alte populații aflate pe acel teritoriu au devenit evident minorități și ar fi trebuit să se supună statului de drept, cum s-a petrecut în restul lumii.
Dar a urmat crearea identității palestiniene.

2. Identitatea palestiniană este una artificială, este falsă, ca cea Moldovenească, dacă vreți.
E o minciună care are nevoie de o poveste, de creduli care s-o creadă și când credulii devin votanți, se transformă în lege.
Așa cum Stalin a creat identitatea Moldovenească, cineva a avut și are interesul să susțină identitatea palestiniană, probabil Iranul (Persia), Ursul din profeție.
Identitatea „palestiniană” este una falsă, o pretenție istorică.
Toți „palestinienii” din Israel sunt arabi care vorbesc limba arabă, ca toți arabii din țările din jurul Israelului.
Nu a existat niciodată o țară Palestina a unui popor „palestinian”.
„Palestinienii” din Israel sunt la fel de arabi ca cei din Arabia, Liban sau Iordania.
Acolo a fost Imperiul Otoman până la 1917 când britanicii au dat declarația Balfour și mai târziu au obținut de la Liga Națiunilor un Mandat pentru administrarea „Palestinei”, o regiune în marele Imperiu Britanic, nu o țară propriu-zisă. În cadrul acestui Mandat și în conformitate cu declarația Balfour, în cursul secolului XX, evreii din toată lumea s-au reîntors în țara lor, în Israel, un lucru imposibil până atunci.
Cu aceste evenimente se potrivesc cuvintele Domnului Isus care a arătat că „Ierusalimul va fi călcat în picioare de popoare până se vor împlini vremurile neamurilor” și se potrivesc cuvintele profeților care au arătat că la sfârșitul vremurilor (adică acum) evreii din toată lumea se vor întoarce toți în Israel.
De la nimicirea Ierusalimului de către romani în anul 70, până la declarația Balfour din 1917 a fost imposibil pentru evrei să se întoarcă în Israel, țara era călcată de neamuri.
Istoria trebuie înțeleasă conform dreptului divin (profetic), nu după criterii evoluționiste, umaniste, socialiste, progresiste, sau mai știu eu după ce criterii.

3. În Israel nu există discriminare pe criterii etnice sau religioase. Cine recunoaște statul și vrea să trăiască acolo, are toate drepturile, este respectat și apărat. O mare parte din arabi, mai ales minoritatea creștină, recunosc statul Israel, unii chiar fac armata și se bucură de toate drepturile de cetățeni israelieni de naționalitate arabă.
Cam la fel cum este în orice altă țară, cum sunt finlandezii din Suedia, maghiarii din România sau germanii din Italia (Tirol).
Mai mult chiar, cea mai educată minoritate din Israel sunt arabii creștini, un procent mare dintre ei, sunt absolvenți de învățământ superior. Citez de la wikipedia:
„Arabii creștini se disting prin cel mai bun nivel de instrucție din Israel. 63% dintre ei au studii academice, cel mai mult dintre toate grupurile religioase și etnice-religioase. [10] Deși reprezintă numai 2% din populația Israelului, în rândurile arabilor creștini se numără 17% din studenții din universitățile și 14% din studenții din colegiile din Israel.[11] Rata de studenți arabi creștini la facultățile de medicină este mai mare decât ]n tuoate celelalte sectoare etnice si religioase. Procentul de femei cu educație academică este de asemenea cel mai mare față de celelalte sectoare ale populației. Liceele și colegiile creștine sunt printre cele mai performante din țară. Creștinii arabi au cea mai mare rată de trecere a examenelor de bacalaureat (69% în 2012 față de evrei – 61%, arabi musulmani 50%, druzi 64%) și de educație academică decât media populației israeliene. Creștinii au venitul mediu cel mai mare pe familie dintre arabii israelieni.”


4. Care trebuie să fie starea inimii noastre când vedem aceste conflicte?
În primul rând, să nu ne neliniștim.
Cine are garanția învierii, nu se teme de moarte, de boală, de război.
Nu avem garanția că nu vom muri, nici că vom trăi toți peste 80 de ani, ci că vom fi înviați.
Domnul Isus a profețit aceste războaie, profetul Daniel și toți profeții au scris despre aceste urgii.
Să le privim, să ne uităm în sus, că izbăvirea noastră se apropie.
Și încă ceva:
….atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţă, după cum El este curat.” 1 Ioan 3:2-3 Adică cine are această nădejde a intrat într-un proces de sfințire, de curățare a vieții, pentru a fi pregătit să fie admis la marea defilare a Evangheliei (Veștii Bune).

5. Ce înțelegem, ce răspundem celor ce întreabă?
De obicei cei care întreabă sunt setați cu minciuna identității palestiniene și a ilegalității acțiunilor „cotropitorilor evrei”.
Este util să li se amintească acestora ce am scris la punctele 1-3.
Dar profetic, conflictul Israel-Gaza este o nouă urgie dintre cele profețite, urgie care paradoxal, va contribui la creșterea Aliyah, la reîntoarcerea evreilor în Israel.

6. Ce scriu profeții, ce va urma?
Nu numai profeții scriu, analiștii situației de pe teren, experții în problemă sunt convinși că va avea loc un export masiv al conflictului.
Ce este exportul conflictului?
De exemplu, atunci când a avut loc războiul iugoslav, prin 1994, minoritățile sârbe și bosniace sau croate din Germania se băteau pe străzi în Germania, deși războiul cu arme era în Iugoslavia. La fel cu turcii și kurzii din Germania, sunt permanent încăierări între ei și mici războaie prin țările europene.
Conflictul actual din Israel, exportat în Europa sau USA înseamnă milioane de musulmani înfuriați, asmuțiți de imamii lor și radicalizați fulgerător prin rețelele sociale împotriva unei tot mai timorate minorități evreiești de numai 10 milioane de oameni, răspândiți peste tot, deci greu de apărat.
Apărarea acestei minorități este o sarcină grea pentru statele unde se află.
Ca urmare, evreii amenințați zilnic de aceste tot mai numeroase și agresive elemente, se vor vedea siliți să emigreze în singurul stat care le sigură cea mai bună protecție: în Israel.
Acest lucru a fost profețit de Ieremia și am scris detaliat la vreme despre asta.
https://vesteabuna.wordpress.com/2015/01/20/pescari-si-vanatori/

7. Dreptul divin asupra națiunilor și analiza noastră.
Dumnezeu este cel ce pune granițele popoarelor, El le întinde și El le retrage.
El face pe neamuri să crească şi El le nimiceşte; El le întinde până departe şi El le aduce înapoi în hotarele lor.” Iov 12:23 Așa că nu numai Israelul, ci toate popoarele au parte de granițe permise nu de norocul războaielor sau conjunctura istorică, ci de hotărârea divină.
Cu atât mai mult Israelul, al cărui viitor a fost profețit cu date exacte de acum 2500 de ani, are parte de un prezent profețit demult.
Argumentul pentru noi ca creștini nu este atât, nici că Israelul este stat legal, nici că „Palestina” este o identitate falsă, nici chiar că se împlinesc profețiile sub ochii noștri, ca cei care am văzut deja sfârșitul unui film și acum vedem cum se ajunge la deznodământul cunoscut.
Nu acesta trebuie să fie mobilul gândului nostru, ci mijlocirea.

8. Mijlocirea pentru cei din jur trebuie să fie starea inimii celui ce-L iubește pe Dumnezeu și pe oameni.
Să faci pace între doi prieteni certați, să arăți neînțelegerea, să explici.
Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii.” 1 Timotei 2:1
Mijlocire făcea Avraam pentru Sodoma, mijlocire n-a vrut să facă Iona, apoi a vrut, mijlocire făcea Ieremia, apoi n-a mai făcut, mijlocire făcea David pentru poporul lovit de ciumă, mijlocire făcea Domnul Isus pentru cei ce-l răstigneau.
Dumnezeu se miră când nimeni nu mijlocește.
Să facem mijlocire pentru cei ce întreabă, mai ales pentru cei revoltați.
E cel mai bun prilej de răspunsuri, atunci când fierbe mintea.





Ne vaccinăm? Un punct de vedere biblic.

10 mai 2021

Iată, îi voi da vindecare şi sănătate, îi voi vindeca şi le voi deschide un izvor bogat în pace şi credincioşie.”
Ieremia 33:6

Am de mult în cap aceste gânduri pentru că nu odată în ultimele luni mai ales am fost întrebat:
-v-ați vaccinat?
-e bine să ne vaccinăm?
-ne bagă cipul?
-ne omoară „ăștia”? Ne controlează?
Astă seară m-a sunat un frate din Republica Moldova pe același subiect.
I-am spus că nu m-am vaccinat pentru că nu mă tem, pentru că cred că am trecut prin boală (de un an n-am mai fost nici răcit, decât vag) și socotesc că nu ar trebui să mă înghesui ca fricosul să-mi caut primul salvarea.
I-am mai spus că sunt cu totul de acord cu vaccinarea, cu vaccinul, mai ales după dovedirea eficienței în Israel și Marea Britanie și acum se pare că și la noi.
Socotesc că vaccinul este un leac, un mijloc care aduce vindecare.
Iar vindecarea este o imagine biblică a mântuirii.
Doctorul este o imagine a Mântuitorului.
Medicamentul, leacul alinător (din Galaad), alături de doctor este tot o imagine a Mântuirii și a Mântuitorului.
Cei bolnavi au trebuință de doctor” spune Domnul Isus.
Doctorul nu este ceva rău în Biblie, Luca era doctor, iar Pavel îl numește „doctorul preaiubit„, erau colegi în lucrare.
Peste tot în Biblie, leacul, vindecarea și doctorul au conotații pozitive, într-un singur loc un împărat este acuzat că a căutat salvare „la doctori”, dar se pare că era vorba de vraci acolo.
Dumnezeu avea nevoie de această imagine a leacului pentru a înțelege mântuirea Lui.
Păcatul este asemănat cu o boală cumplită: lepra, cu atrofierea terminațiilor nervoase, cu pierderea simțirii.
O imagine fidelă a păcatului.
Ar trebui creștinii să se teamă de vaccin?
Vaccinul este un medicament, ca o injecție și ca orice alt vaccin.
Mecanismul de acțiune al vaccinului urmărește stimularea producerii de anticorpi, anticorpi care se vor lupta ulterior cu virusul real în caz de infectare.
Să detaliez: vaccinul este o componentă asemănătoare virusului, care la administrare provoacă răspuns imunitar în organism, adică organismul produce anticorpi capabili să anihileze ulterior virusul adevărat.
Ca să lămuresc pe cei ce nu prea înțeleg acești termeni, mi-a venit în minte imaginea câinilor de turmă.
Câinii sunt tot un fel de lupi, dar domesticiți.
Ciobanii iau puii de câine ciobănesc, îi cresc, îi hrănesc și îi țin lângă turmă.
Câinii nu sunt oi și nu sunt turmă.
Nu-i tunzi, nu-i mulgi și nu-ți fac miei, aparent mănâncă degeaba.
Cam așa e și vaccinarea, ca și când își cumpără ciobanul cățeluși.
Dacă-l întrebi: „ești de acord cu cățelușii?” va râde, știe el ce știe, într-o zi cățelușii ăștia vor fugări toți lupii din jur și turma se va coborî toamna de la munte în număr deplin.
Cine „nu este de acord cu cățelușii” e posibil să nu fie atacat de lupi tot anul și să-i scape oile, dar e puțin probabil.
Mai mult ca sigur va pierde mult mai multe oi ucise de lupi, decât l-ar costa hrănirea unui număr suficient de câini.
Cam aceste lucruri i le-am spus fratelui din Moldova și multora care m-au întrebat, iar acum le-am scris ca să pot da link la cine-ntreabă.
Cei ce-mi cunosc postările mele dinainte despre urgii și despre faptul că Dumnezeu a trimis pandemia probabil m-ar întreba dacă eu cred că omul se poate lupta cu ceva trimis de Dumnezeu, cu îngerii lui Dumnezeu.
Găsim în Biblie astfel de situații și dialoguri între oameni și îngeri, Iacov, Balaam, etc.
Problema pe care mi-o pun eu față de vaccin este nu că e rău, ci că s-ar putea să nu fie destul de bun, să trebuiască repetat periodic, nu se știe încă.
Noi să nu uităm că așteptăm din ceruri o împărăție veșnică, ai cărei ambasadori suntem.
Urgiile, războaiele și pustiirile sunt profețite, să nu avem în cap imaginea unui viitor roz al unei omeniri evoluate, care trăiește în pace, ci ceea ce a scris Daniel: „este hotărât că războiul va ține până la sfârșit și împreună cu el și pustiirile„.





Profeție neîmplinită: „….prinşii de război ai Ierusalimului, care sunt la Sefarad, vor stăpâni cetăţile de miazăzi”

9 mai 2021

Adică evreii care vor emigra din vestul Europei și America vor coloniza Neghevul, sudul Israelului, teritoriu care acum este pustiu.

„….prinşii de război ai Ierusalimului, care sunt la Sefarad, vor stăpâni cetăţile de miazăzi.” Obadia 20

Mai auzisem această explicare a versetului din Obadia, dar luni mi-am reamintit-o.
Luni a fost o zi grea.
Fiind a doua zi de paști eram acasă, când a sunat telefonul: băiatul cel mare al unei familii cu 12 copii a murit fulgerător în accident de motocicletă. Am fost complet răvășit.
Mă gândeam ce aș putea să spun unor oameni îndurerați, ca unul care n-am trăit o astfel de durere.
Apoi spre seară a venit prietenul nostru din Israel, avea avion a doua zi.
L-a prins pandemia în octombrie în România și n-a mai putut pleca până acum în mai.
A trecut și prin covid, între timp, cu complicații, internare, dar a scăpat.
Am petrecut cu el, ne-am plimbat, ne-am amintit călătoriile împreună de acum 4 ani și am amintit și profețiile.
Zice: „știi că în Israel se zice că evreii din Europa și America vor coloniza Neghevul.”
Mi-am amintit versetul.
Extrem de plauzibil.
Să detaliem.
Neghevul este pustiu pentru că până acum, datorită lipsei apei, era imposibilă întemeierea de colonii acolo.
Dar problema apei este rezolvată în Israel, așa că Neghevul urmează să fie colonizat și cultivat.
Doar tot în profeți scrie: „pustia (Neghevul, sudul) va înflori ca trandafirul.”

Că Sefarad înseamnă Spania sau evreii vest-europeni și americani, știam.
În 1985 când eram în armată la Giurgiu, luam tramvaiul de pe șoseaua Giurgiului. Chiar în stația de tramvai era un gard lung și o poartă impunătoare cu o firmă „ciudată”…le-am găsit pe net acum:


mai mare scrisul:

Mai târziu m-am lămurit cum e cu sefarzii și așkenazii, cele două ramuri ale diasporei evreiești.
Așkenazii (evreii ruși și este-europeni) au cam plecat în Israel și au colonizat centrul, nordul și acum munții.
Probabil sefarzii vor coloniza ce le-a rămas, adică Neghevul.
Oricum scrie că nu le va ajunge locul.
Prietenul nostru locuiește în Haifa, chiar pe strada Obadia.
Am stat seara cu el și am completat și listat o grămadă de hârtii de la ministerul sănătății din Israel, pentru intrare în țară, declarații de carantină, opreliști noi pentru urgii noi.
Ne-am descurcat.
L-am lăsat să doarmă și nu m-am mai culcat, mi-a fost frică să nu adormim amândoi și să piardă avionul de Tel-Aviv, s-a trezit la 3.00, la 4.00 am chemat un taxi, avionul era la 6.00.
A ajuns cu bine, acum e în carantină acasă.
Am dormitat marți, toată ziua n-am fost bun de lucru, mi-am amintit și discuția telefonică cu un coleg de facultate care acum e mare specialist în filtrare, angajat al unei firme germane, care a călătorit de zeci de ori în Israel la instalațiile lor de desalinizare prin osmoză inversă.
Și aceste tehnologii împlinesc profețiile.
Săptămâna asta m-am uitat la știri la conflictele din Israel dintre poliție și musulmanii furioși.
Am văzut undeva un reportaj luat pe străzi în Israel cu întrebarea: credeți că se va rezolva vreodată conflictul dintre israelieni și arabi? Au fost întrebați și arabi, și israelieni.
Răspunsul a fost Nu unanim , de ambele părți.
Profetic, acest conflict se va accentua până la marea bătălie de la Armaghedon, când Domnul Isus se va revela poporului său pământesc rămas necredincios.
Deocamdată trăim urgie, război, boală, accidente și moarte.