„Ferice de cei flămânzi însetați după dreptate căci ei vor fi săturați….” Matei 5:6
„Așteaptă să mănânci mâncare”, îmi spunea mama când eram mic și mă prindea cum sustrăgeam vreo felie de cozonac sau o bucățică de prăjitură, duminica după ce veneam de la adunare, înainte să mănânc supa și felul doi, ca toată familia, la masă. După înghețată, nici lubenița nu-i dulce. E un principiu care derivă din felul în care am fost creați: un om sătul nu mai vrea să mai mănânce. Iar un om care a mâncat dulciuri nu mai simte foame de nimic.
Dar să facem o paranteză. (Sensul cuvântului dreptate îl descoperim cel mai bine în în cărțile profeților biblici. Prin acești smeriți mesageri, Dumnezeu ne a lăsat gândurile Lui descrise sub forma unor pilde petrecute și rostite în mijlocul unor împrejurări ca și niște filme de acțiune. Din fiecare mesaj profetic emană dorința de dreptate a lui Dumnezeu, dorința de justiție, dorința de echitate, caracterul lui desăvârșit manifestat prin împărțirea fără discriminare a darurilor sale asupra tuturor oamenilor. În contrast cu această ofertă delicată și plină de dragoste, omul, în loc să fie însetat după dreptate, oferă semenului său minciună, falsitate și injustiție, iar lui Dumnezeu daruri și ritualuri ca Îl îmbuneze. Toate cărțile profetice așază față în față aceste două oferte complet diferite: -marfa umană a ritualului, (însoțită de caracterul inimii omului lipsite de dreptate), oferit de om lui Dumnezeu și -dragostea de tată a lui Dumnezeu arătată prin descoperirea Cuvântului său și a împăcării realizată prin Fiul său, pe calea pocăinței și a îndreptării vieții oferite de Dumnezeu omului. Pentru a primi aceste daruri, inima omului trebuie să le ceară, așa cum pentru a dori mâncare omul trebuie să fie flămând. )
Pentru a împiedica om să se apropie de Dumnezeu prin pocăință, diavolul are grijă să îi ofere acestuia în fiecare zi, dulciuri, drăgălășenii, minciuni, ca să îl țină sătul și a nu fi flămând după dreptate. Reclamele comerciale, promisiunile electorale, filmele de distracție, glumele, toate oferă dulciurile diavolului: plăcerea goală, distracția, senzația. Iar în domeniul religios lucrurile stau la fel: religiile nu oferă Cuvântul după care nimeni nu-i flămând, ci ritualul plin de dulcegării, cel mai adesea muzicale, pentru că plac. Ca o gură care mestecă toată ziua o gumă de mestecat fără calorii așa este ochiul care privește, urechea care ascultă și creierul care mestecă toată ziua guma dulcegăriilor diabolice. Cum să îți mai placă cuvântul, Biblia, părtășia, adunarea, când mintea ta a sărit de pe fixul seriozității și tragicului existenței umane pe domeniul volatil al plăcerii și distracției goale.
Mai este ceva în natura umană: nevoia limitată de iubire. Un om „iubit”, nu mai caută iubire. E sătul. Sau afecțiune, sau atașament. Uitați-vă numai la persoanele fără copii cum „se satură” de atașamentul oferit de un biet patruped, cățel sau pisică. Golul acesta al atașamentului e cârpit cu datul din coadă al câinelui sau cu torsul pisicuței, foame de dragoste e hrănită cu ceva și nu mai are foame de dragostea de Dumnezeu cu siguranță, dar adesea nici de dragostea firească a semenilor. Nici nu dă, nici nu cere dragoste, rămâne în cercul închis al dării și primirii de „atașament” față de necuvântător. Chiar alaltăieri am privit cu o scârbă oribilă cum un om a adunat cu mâna în pungă gunoiul făcut pe trotuar de câinele pe care și-l plimba. Înțelegi aceste sacrificii doar în cadrul acestui troc de atașament.
Totuși: „Ferice de ce ai flămânzi….” Dar cum să rămâi flămând și cum să-ți placă dreptatea? Cum să îți fie foame de această „mană” de care celor mai mulți li se „scârbește sufletul„? Este o singură metodă: refuzând dulcegăriile diavolului. Pe primul loc să fie pâinea cuvântului. Pentru a te putea măsura pe acest cântar ai nevoie de un standard și niște limite. Standardul este pura și simpla plăcere pe care o simți ….dar față de ce? Dacă simți că nu ai plăcere de Cuvânt, deja e foarte mare problemă. Nu e ferice de tine, e problema de tine. Înseamnă că ai mestecat guma diavolului și te-a săturat dulceața lui. (Urmăresc aplicarea teoriei atașamentului la distrugerea de relații. Se fierbe broasca încet în dragoste falsă și să ține la temperatura maximă care îi place, nu se omoară. Nu va vrea altceva „broasca”, nu va sări din apă, va sta în închisoarea propriei plăceri. Groaznică stare. E unul din principiile teoriei atașamentului: hrănești victima cu dulcele tău pentru ca să se desprindă de orice alt fel de hrană.)
Ce făcea Pavel? „Îmi lovesc trupul și îl țin captiv….„ refuza conștient cererile trupului său de a fi „îndulcit” cu orice l-ar fi sustras de la misiunea lui. Rămânea permanent cu o foame vie, cu „o vie dorință de a vesti evanghelia„. Să urmăm și noi pilda lui Pavel, pilda Domnului Isus. Să ne ferim mai ales de dulcegăriile religioase, de plăcerea lor, de muzica de dragul muzicii, de spectacole, de toată această ofertă care este o „gumă de mestecat”, nu o hrană adevărată. Acestea vor anestezia foamea după dreptate. Când te trezești că fredonezi o melodie doar că-ți place, fără să te gândești la mesajul (poate bun) e problemă pentru hrănirea sufletului tău. Iar dacă fredonezi prostii, dacă mesajul nu e bun sau sunt doar „mantre” repetate, atunci te otrăvești tu pe tine. Ferice de cei flămânzi după dreptate!
„Cetatea lui Dumnezeu, …nu se clatină; neamurile (etniile) se frământă, împărăţiile (imperiile) se clatină, ….şi pământul se topeşte de groază.” Psalmul 46 Prorocia despre nimicirea imperiilor este conținută în cea despre „înfrunzirea” etniilor, a națiunilor. „Vedeți smochinul și toți copacii„…. (Smochinul este statul Israel reînviat, toți copacii sunt toate celelalte națiuni care-și câștigă independența.) Nu scrie că doar unii copaci vor înfrunzi, ci că „toți copacii”. Înțelegem că toate națiunile trebuie să-și câștige independența, deci practic imperiile dispar. Și în Psalmul 46 vedem aceeași prefigurare a acelui moment când „piatra nedezlipită de mână” va distruge chipul din visul lui Nebucadnețar, adică imperiile. Că imperiile se vor „clătina” prin „frământarea” etniilor care le alcătuiesc este o realitate istorică ușor de observat în ultimele secole și chiar în zilele noastre. Povesteam joi dimineață cu Galina și fiul ei, refugiați din Mariupol, poposiți în casa noastră, în drum spre Germania. Ei tocmai citiseră la știri despre năvala de refugiați din Rusia la granița Gruziei (Georgiei) în urma ordinului de mobilizare dat de guvernul rus. Eu nu avusesem timp să citești știrile și nu știam, oricum ei erau conectați la canale de telegram și la surse de știri independente credibile pe care le accesează vorbitorii de rusă, pentru că nimeni nu are încredere în canalele de știri oficialei rusești. În sudul Rusiei, la granița Georgiei sunt etnii musulmane, ceceni, daghestani, etc. Etniile din Rusia se frământă, imperiul rusesc se clatină. Nemulțumirile etniilor față de imperii sunt în stare latentă în general, dar atunci când izbucnește un război, se arată, se frământă. Niciun om de etnie nu vrea să-și dea viața pentru imperiu. (Nici românii din Imperiul Austro-ungar n-au vrut, vezi „Pădurea spânzuraților”. ) Rușii fug în Georgia de frica mobilizării. Evreii din Rusia fug în Israel.
A fost înghesuială mare la granițele Rusiei zilele acestea. Oamenii fug de mobilizare pe unde pot. Se frământă, se îngrijorează. Imperiul se clatină. Pentru mine aceste evenimente sunt mici detalii ale planului general lăsat de Dumnezeu în biblie prin profeți. Așa ar trebui să fie pentru fiecare om. O știre, o veste de război, de frământare nu ar trebui să fie o sursă de îngrijorare. Domnul Isus însuși a spus „veți auzi de războaie și vești de războaie vedeți să nu vă înspăimântați căci aceste lucruri trebuie să se întâmple„. Mai mult: a dat detalii semnificative. Atunci când a fost întrebat când va fi sfârșitul veacului și care va fi semnul, a răspuns prin pilda smochinului și a tuturor copacilor. Înțelegem bine cunoscând profeții, că smochinul reprezintă pe poporul Israel și ceilalți copaci reprezintă celelalte popoare. Când înfrunzesc și li se frăgezește mlădița vara este aproape. Tot așa acum când vedem că a înfrunzit smochinul, adică s-a creat statul Israel și înfrunzesc celelalte popoare și li se frăgezește mlădița, adică se formează popoare pe teritoriile fostelor imperii, înțelegem că la acest timp s-a referit Domnul Isus. Deci noi trăim acum exact vremea despre care au întrebat ucenicii, vremea sfârșitului. Că imperiul se numește rus și că are 400 de ani și că este condus cu mână de fier, are prea puțină importanță pentru cel ce a programat istoria. Și imperiul rus se clatină. Și etniile din el se frământă. E interesant de văzut la Wikipedia cât de multe etnii sunt pe teritoriul federației Ruse. Oficial 10% din populație, neoficial între 20 și 30% nu sunt ruși. Iar dacă vorbim de suprafețe de teren, acolo procentele sunt cu mult mai mari.
Am discutat mult cu Galina și fiul ei. Joi am fost la Salina Turda. Casa lor din Mariupol e incendiată de la începutul războiului. Doar ziduri căscate spre cer, acoperiș deloc. Au lucrat mulți ani la casă, cu multe sacrificii. Pe vremea perăstroicăi, prin anii ’90, când era foarte greu în Ucraina. Acum totul e distrus. Familia Galinei au stat șase luni în vestul Ucrainei, timp în care ceilalți copii au fugit în Europa. „Dumnezeu ne-a rupt de la toate deșertăciunile.” spunea printre întrebări, „de ce astea?, de ce astea?„. ……după 2 zile….
De când am început această postare Galina și fiul ei cel mic de 17 ani au ajuns în Germania la ceilalți copii. „Copiii sunt valuta noastră.” La 51 de ani are 15 nepoți.
Ce ar trebui să facem noi cei care citim sau auzim aceste știri și cunoaștem și profețiile pe care aceste știrile împlinesc.
Câteva lucruri:
1. Să ne uităm în sus, adică să ne gândim la lucrurile de sus și să așteptăm din ceruri pe Domnul Isus.
2. Să nu ne punem încrederea în lucrurile de pe pământ, pentru că le putem pierde odată cu prima rachetă sau primul avion care trece granița fără drept.
3. Să avertizăm și pe alții cu privire la volatilitatea timpului pe care îl trăim.
4. Să ne punem încrederea în Cel ce ne va scoate din deșertăciune acestei vieți, să ne bucurăm de apropierea zilei Lui, dar în același timp să ne întristăm pentru cei din jurul nostru care nu au această încredere și să îi avertizăm în fiecare zi de apropierea judecății Lui și a zilei Lui de răzbunare. Să-i îndemnăm să se apropie de iertarea Lui prin pocăință și credință.
„Eu voi aduce înapoi neamul tău de la răsărit şi te voi strânge de la apus. Voi zice miazănoaptei: ‘Dă încoace!’ şi miazăzilei: ‘Nu opri, ci adu-Mi fiii din ţările depărtate şi fiicele de la marginea pământului:” Isaia 43:5-6
Valul de refugiați din Ucraina s-a oprit aproape de tot peste vară, am fost doar odată solicitat prin august să „salvez” o familie cu 7 copii care rămăseseră cu mașina defectă lângă Nyregyhaza. Aveau numărul meu de la cineva din SUA…!!?? Am creat conecțiile necesare (fără să ies din biroul meu din Cluj) și în 4 ore niște credincioși din Nyregyhaza le-au pus mașina pe platformă, service, cazare copii, reparație….era o siguranță arsă. Am petrecut aseară cu mama și fratele celor 4-5 frați care au trecut în primăvară pe la noi. Toți din Mariupol. Multe nu pot scrie, nici arăta, deși aș vrea. Ceea ce e nou și probabil se știe deja: fratele conducător de adunare de la singura adunare evanghelică rămasă în Mariupol (unde peste 75% din cei care se adună sunt necredincioși care ascultă Cuvântul) a fost arestat ieri. Autoritățile de ocupație au cerut ca să li se dea sala pentru organizarea referendumului de alipire la Rusia și ei au refuzat. Nu prea sunt săli rămase întregi în Mariupol. Au sosit târziu musafirii noștri, era trecut de 11, după un drum epuizant de la Galați până la Cluj. Azi le facem o zi de vacanță, să plece mâine mai departe, odihniți. „Am fost rupți de toate deșertăciunile” a spus aseară la masă sora Galina, după fuga de acum 6 luni din Mariupol și după 6 luni de refugiu la Ismail. Acum a trecut cu fiul de 17 ani în România cu destinația Germania, unde sunt toți ceilalți copii ai lor, singurul rămas în Ucraina fiind soțul, care nu poate ieși legal. Casa lor le este distrusă, am văzut filmul, de asemenea casele a doi din copiii lor sunt jefuite parțial și devastate (au locuit militari în ele). „De ce toate astea?” se întrebau. Le-am spus încercând să-i încurajez, că eu mă aștept ca așa cum în primăvară au trecut pe rând toți copiii lor prin casa noastră în drum spre Germania, să vină vremea să îi găzduim pe drumul de întoarcere. Au zâmbit triști. Am vrut să le spun despre profeții, dar nu era potrivită nici ora, nici starea lor. De când primim oaspeți, am învățat lecția de a pune omul la masă, a-i da patul să se culce, (pardon…prima dată parola de la wifi), harta casei: dormitoare, bucătărie, baie. Profețiile și discuțiile din Scripturi a doua zi sau pe Whatsapp. Dar mintea mea rumega știrile de azi, le știau și ei: Putin a decretat mobilizarea generală. Coada de mașini (cu ruși care fug) la granița Finlandei era de 35 de km. În exodul acesta masiv, a masca exodul celor „dați încoace” de Dumnezeu, a evreilor din Rusia, nu este greu pentru Cel ce lucrează în ascuns. Iar pentru că acest exod al evreilor este „unul câte unul” și pentru că în Rusia sunt încă mulți evrei, și această urgie care se tot aprinde ca o vâlvătaie în loc să se potolească, se pare că va fi lungă. Nu fac nici speculații, nici predicții, aplic doar profețiile la situația reală. Scoaterea evreilor din Rusia se face tot prin urgii, iar pentru ei abia acum începe urgia: recrutarea forțată, evreu-neevreu, mergi la război. Așa că singura opțiune este fuga, mai devreme sau mai târziu. Iată încă o știre care împlinește încă o profeție.
„Ce copil drăguț!” a exclamat o „soră” la ieșirea din biserică spre soția mea care îl ținea pe fiul nostru de 3-4 luni în brațe. Era în toamna lui 1989, prin octombrie, înainte de revoluție cam cu două-trei luni. Începuse școala, eram studenți, căsătoriți de un an și cu bebe mic. Sora (Neli, am aflat mai târziu) era clujeancă autentică, nu „de la țară” ca mulți din biserică, îmbrăcată elegant și cu pălărie la adunare, nu cu batic. Ne-a lăudat copilul și apoi am povestit un pic cu ea „în curtea bisericii”. S-a oferit să-i împletească o căciuliță copilului, că ea e „pasionată de croșetat”. N-am zis nu. Ne-a întrebat unde stăm, i-am dat adresa. Dacă avem telefon, aveam, nu de mult. Și a venit pe la noi… Dar o să revin la sora Neli mai jos un pic. Am scris cu durere postările despre familia Bodnariu, atunci când copiii le erau luați de la ei și dați să-i crească alții. După una din rarele întâlniri pe care aveau voie să le aibă cu propriii copii, Rut a scris: Naomi vrea perucă, Eliane vrea cercei. Am scris atunci câteva rânduri despre uniformizarea socială, dar poate că mai bine s-ar potrivi textul scris aici de un medic autentic. E vorba de aplicarea socială a teoriei atașamentului. Dar revin mai jos cu comentarii pe tema teoriei atașamentului. Revin la „sora Neli”. Căciulița a apărut repede, după cam o săptămână, direct acasă la noi, adusă de „sora Neli”. Parcă ne-a mai întrebat de una-alta, ce nevoi avem, nu prea aveam, dar ne-a cadorisit, nu mai țin minte cu ce, nu doar cu căciulița, pentru prunc. Dar ce țin bine minte era prietenia caldă care s-a legat între noi. O „soră scumpă”, avea spre 60 de ani, noi 23. O prietenie dulce, tenace, blândă. Apoi a tot venit. Am întrebat-o la un moment dat ce lucrează. Ne-a spus ca un lucru banal că e „dactilografă la Institutul de Istorie”. Dactilografă? În comunism, când mașinile de scris erau înregistrate la Miliție cu probă se scris anuală (pentru a descoperi eventuale „scripta hostilia„). Am tresărit brusc, m-au prins toți fiorii. Cu câteva luni înainte discutasem cu soția acasă că ce fain ar fi să avem o mașină de scris, aveam de dat formă unor texte pentru revista ilegală pe care o pregăteam cu niște prieteni. Ne-am și rugat, măcar să cunoaștem pe cineva cu mașină de scris. Dactilografă? Iată cum Dumnezeu ascultă rugăciunile, minune. „Astăzi nu mai sunt minuni, lumea va striga”, era o cântare, tremuram de bucurie că Dumnezeu ne-a ascultat rugile. (De fapt nu numai Dumnezeu ni le-a ascultat, le-au ascultat și oamenii Securității, între timp avuseseră timp să ne pună microfoane, plus telefonul aprobat de urgență. Și ni le-au și împlinit.) –„Îmi puteți bate la mașină ceva?” am întrebat-o imediat, convins că răspunsul va fi da, în urma dulcii noastre prietenii. -„Sigur”. Și am stabilit detalii. Că e urmărită, că doar seara, la Institut, pe strada Napoca, tot. Am mers după câteva zile la institut, pe Napoca, era doar dânsa, i-am dat textul și am stat acolo să-l bată, era o pagină A5. Când a băgat hârtia în mașină am văzut că pune indigo. –„De ce puneți indigo?” am întrebat fără bănuieli. -„Se vede mai bine textul pe prima foaie”, mi-a răspuns și apoi a adăugat că vrea și ea un exemplar, să aibă ce citi,… „pentru zidire”. N-am comentat. Era deja prin noiembrie 1989, poate chiar decembrie, nu mai știu. (Știu că mulți ani după aceea, când am avut mașina mea de scris, scriam la indigo și dacă nu era nevoie, „să se vadă bine prima foaie”. „Eu, fiul lor„, a zis Dorin Tudoran. Facem ceea ce suntem setați să facem.) După revoluție (22 decembrie 1989) n-am mai văzut-o pe sora Neli și pentru că am plecat din acea biserică. La mulți ani după revoluție, mai mergea la soția la cabinet, era încă înainte de a ști noi sistemul, înainte de a-mi scoate dosarul, înainte de 2011. Sevrajul după întreruperea prieteniei ei a fost scurt. Pentru că și despre acest lucru vreau să scriu azi. Despre sevraj. Ca la orice drogare sau altfel de adicție, problema este sevrajul dat de întreruperea dozei. E sever, dă reacții violente, am testat chiar recent fenomenul la nivel relațional. Pentru că…. Sora Neli, Ema, omul care m-a lăudat, omul care îmi scrie1, omul care a citit scrisoarea furtunoasă sau omul cu butoiul și încă mulți alții, au avut toți câteva lucruri în comun: -o intrare artificială în viața noastră (neprovocată de noi) -o prietenie strânsă, libidinoasă, caldă, fără tumulturi și conflicte (cum sunt uneori între oameni normali) -o neputință a noastră de a întrerupe voluntar „narcoza” servită regulat prin vizite, telefoane, cadouri, cereri de servicii, etc. -un sevraj relațional dat de eventuala întrerupere. Cu sora Neli și cu omul cu butoiul și cu încă câțiva din 1989, întreruperea „dozei” a venit la revoluție și sevrajul l-am testat involuntar, dar pentru că perioada de „narcoză” a fost scurtă, sevrajul a fost ușor. Mai greu a fost cu omul care m-a lăudat și cu cel cu scrisoarea. Și cu încă câțiva despre care urmează să scriu. Prietenia cu ei a mers foarte departe, a fost „sinceră” (din partea noastră), implicativă, lungă. Sevrajul după întreruperea fiecăreia a fost corespunzător și greu. Cel mai greu a fost primul, apoi ne-am obișnuit. Am oroare de dezindividualizarea dată de apartenența la un grup mare, de pierderea identității de sine în favoarea identității de grup. Nu am cerut-o nimănui, nici celor apropiați. Acest lucru ne-a ajutat. N-am avut de dat socoteală multora. (Singura dezindividualizare pe care o proclam, dar n-o cer, este cea pe care ne-o cere Însuși Domnul: să ne lepădăm de sinele nostru, pentru a lua individualitatea, personalitatea Lui.) Să revin la narcoza dragostei false și la sevrajul ei…și la apărarea de ele. Parțial am scris acum 7 ani, dintr-o pensiune din Munții Slovaciei, mergând spre Danemarca, o postare despre cum scoți otrava din ceai.) Orice împrietenire cere implicare, dai din tine, primești afecțiune, atașament, te îndulcești și îndulcești la rândul tău. Și pentru că nu fără motiv am asemănat dragostea falsă cu un drog și starea de „iubit fals” cu narcoza, adaug faptul că pe lângă starea de narcoză la servirea dozei și de sevraj la lipsa ei, drogul mai dă ceva: insensibilizarea celorlalte simțuri. Drogatului nu-i mai este foame, nici somn, narcoza falsă îl satură, îl satisface. Dragostea adevărată nu-l mai interesează. „Din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci.„ (I-am citit azi cuiva porunca: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău.” și i-am spus că trebuie să-L iubești pe Dumnezeu și dacă „nu-ți vine”, e bai că „nu-ți vine”. Iar cel mai bun semn că-L iubești este că iubești ce ne-a lăsat scris, că citești Biblia cu drag și cauți s-o înțelegi. A ascultat omul, că oricum ploua afară și nu putea lucra.) Dar și dragostea este tot un simț, o „foame”, îți vine. Iar dacă nu-ți vine, trebuie să-ți pui întrebări, dragostea e o poruncă și dacă nu-ți vine. Poate ești sub narcoza unei dragoste false, a unui atașament care te satisface, ca pe drogat doza. Dacă nu-ți vine dragostea de Dumnezeu pentru că sigur ești sub o narcoză de vreun fel, ia întrerupe doza și-o să-ți vină. Sora Neli făcea parte din „Planul de măsuri„, iar introducerea ei în casa noastră a fost o mică parte din acel plan.
Până la urmă au fost mai mulți acasă la noi, sora Neli a venit ca urmare a rugăciunilor noastre….”ascultate”. Cred că e inutil să vă spun că habar n-am avut că „sora” e agent al securității și absolut cu siguranță dacă cineva ne-ar fi spus atunci că e, l-am fi declarat pe acela nebun definitiv și iremediabil. În venele noastre curgea drogul dragostei ei false, capul nostru era sub narcoza acestui drog, simțurile noastre celelalte, precum și dragostea veritabilă pe care ar fi trebuit s-o arătăm altora erau parțial anesteziate de drogul fals, dar sevrajul despărțirii a fost real. Ne-a fost dor de sora Neli, cum dor ne-a fost și de mulți alții pe care i-am descris aici și de care a trebuit să ne despărțim ca drogatul de doză. Să mai amintesc ceva despre teoria atașamentului. E cea mai bună cale de influențare a cuiva. Prețul plătit e timpul lung de instalare a „narcozei”, dar apoi beneficiile sunt uriașe: faci ce vrei tu cu drogatul, dacă-i spui ceva, crede că-i părerea lui și chiar este pentru că nu-i așa: „Cum răspunde în apă faţa la faţă, aşa răspunde inima omului inimii omului.” Proverbe 27:19 Ajungând să înțeleg parțial laboriosul sistem folosit de statele europene pentru anihilarea credincioșilor angajați, am crezut că înțeleg degeaba. Totul până la răpirea copiilor Bodnariu, în 2015, când am recunoscut imediat în acțiunile Barnevernet principiile de lucru ale securității pe care le trăisem personal, de fapt ghearele de aramă ale fiarei a 4-a. Una din metode este remodelarea identitară, alta demonizarea și mitizarea. Atunci, la răpirea copiilor, mi-am dat seama că nu degeaba știu acele „taine” și mi-am pus imediat tastatura în slujba eliberării acelor copii. Am scris 70 de postări, știind întotdeauna mai mult decât puneam pe ecran, analizând și condensând, cântărind fiecare frază, fiecare sens al Cuvântului pentru impact maxim. (Am aflat mai târziu (mi-a scris cineva din Norvegia), că Barnevernet traduce tot ce se scrie despre ei. Foarte bine. ) Am dat dreptul de a reposta oricui mi-a cerut și zeci de bloguri au repostat imediat ce am scris despre Bodnariu și Barnevernet. Unele postări au fost citite de zeci de mii, poate sute de mii de oameni atunci. Și uite că n-am scris degeaba, copiii au fost eliberați. Înainte de 2015 însă am avut o experiență pe care n-am descris-o aici, cu un credincios danez căruia îi fuseseră răpiți copii și încredințați mamei. Era fiert omul. (Va urma.) Dar mai este o dragoste falsă, dragoste care vine direct de la diavolul, nu prin oameni: dragostea de lume, dragostea de obiecte (lucrurile din lume) și chiar dragostea de oameni când este mai presus de dragostea de Dumnezeu: „s-au închinat făpturii în locul Făcătorului„. Putem purta în noi drogul iubirii de obiecte, al idolatrizării oamenilor, sau instituțiilor sau a o orice altceva în afara Cuvântului lui Dumnezeu care nu ne mai place. „Iată Cuvântul Domnului este o ocară pentru ei și nu le place de El.” Ieremia 6:10 Dar din textul de la Ieremia am vorbit duminică la adunare și voi pune înregistrarea aici.
1. Omul care îmi scrie a trecut printre primii la ordinea de rugăciune. Felul în care a fost cercetat de Dumnezeu m-a pus pe gânduri la modul serios și m-a îndemnat spre o mai mare seriozitate a legăturii cu Domnul și Cuvântul Său. Mă bucur că n-am dat numele niciunuia. Pocăința informatorilor și agenților e una din cele mai dure lovituri pe care o poate primi diavolul și cred că se poate.
„Dar, în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii şi ea însăşi va dăinui veşnic.” Daniel 2:44 „Ridicarea” împărăției lui Dumnezeu are loc acum, această ridicare a început „în noaptea în care a fost vândut” Domnul nostru și continuă prin milenii, deși „încă nu vedem că toate îi sunt supuse„. Dar Hristos „este cel dintâi rod” și „la venirea lui cei ce sunt ai lui Hristos„. Caracterul supranațional al Adunării derivă din această „programare” divină. Ca creștini, nu suntem o religie dintre mai multe, ci un popor, un popor unic, mai mult, suntem o împărăție. O împărăție care nu va fi nimicită. O împărăție care nu este sub stăpânirea vreunui popor din cele multe de pe pământ și nu va fi niciodată. Creștinii biblici, de-a lungul vremurilor au refuzat supunerea credinței lor la regulile religioase ale statelor. Când au devenit nebiblici, s-au supus. (Nu e vorba de supunerea la plata impozitelor și la respectarea legilor, la care fiecare creștin este obligat din îndemnul cugetului.) „Încă nu toate îi sunt supuse„, dar noi cei ce credem îi suntem supuși, iar dacă îi suntem supuși Lui, nu vom trece credința noastră sub stăpânirea unui alt popor, sub stăpânirea niciunui popor. „Noi nu ne-am supus lor” spune Pavel galatenilor, pentru ca „adevărul evangheliei să rămână cu noi„. Gal 2:5 Din evanghelia (Vestea Bună) pe care „o făgăduise mai înainte prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi” (Roamni 1:2 face parte și această poziționare deasupra tuturor popoarelor prescrisă de Daniel, chiar deasupra poporului Israel, deși iudeilor le-a fost dat Cuvântul lui Dumnezeu, (prin ei s-a dat), cu atât mai mult nu vom fi supuși (subordonați) altor popoare (etnii). Guvernele statelor au ca obligație logică reglementare religiilor și le și conduc prin oamenii aprobați de guvern. Dar creștinii, credincioșii adevărați nu sunt religie, adunarea nu este o religie care să fie supusă vreunui guvern, adunarea este un popor deosebit, așa scrie: „un popor care nu este un popor„. Câteva citate convingătoare: 1. FA 15:14 „ca să aleagă din mijlocul lor (neamurilor) un popor care să-i poarte Numele„, nu o religie a ales Dumnezeu 2. FA 9:25 „Voi numi popor al meu„, nu religie a Mea 3. 2 Cor 6:16 „ei vor fi poporul Meu„, nu religia Mea 4. 1 Petru 2:9 „Voi însă sunteți un popor pe care Dumnezeu Și L-a câștigat ca să fie al Lui„, nu o religie din cadrul unui popor 5. Și cel mai clar text: 1 Petru 2:10 „pe voi care odinioară nu erați un popor, DAR ACUM SUNTEȚI POPORUL LUI DUMNEZEU„, nu suntem religia lui Dumnezeu, nici măcar religia corectă, ci UN NOU POPOR. Acum suntem, nu doar că vom fi odată. De aceea un creștin biblic trebuie să iasă afară din orice religie, nu să intre în vreuna. Pentru ca adevărul evangheliei să rămână cu el. Creștinul biblic face parte din națiunea creștină, națiunea lui Hristos, are cetățenie cerească și Rege pe Unsul Isus. Ca străin și călător aici pe pământ, creștinul va fi supus guvernului țării prin care pribegește, dar inima Lui va fi a Domnului, conștiința, cugetul și speranța Lui vor fi dincolo. Statele organizează culte, locașuri de cult, acte de cult și slujitori de cult. Sunt multe culte. Dar au aceste multe culte vreo legătură cu acel popor UNUL, al Unicului Dumnezeu? Tu faci parte din poporul lui Dumnezeu sau din vreo religie? Răspunde singur. Ca să te ajut să-ți răspunzi, redau mai jos primele 3 pagini din Îndrumătorul creștin baptist (buletinul cultului creștin baptist din RPR), numărul din luna Martie 1953, anul morții lui Stalin. Nu îmi fac iluzii că revistele altor culte au fost mai puțin zeloase în a aduce elogii acestui odios criminal. Dacă știe cineva, undeva, vreun rânduleț prin care vreunul din aceste culte s-a pocăit de astfel de texte și astfel de atitudini, să mă informeze vă rog! Creștinătatea nu este acest popor, nici cei ce cu inconștiență înființează culte, partide creștine sau asociații. Azi am vorbit la adunare despre învățarea „căilor poporului meu” din Ieremia 12:16 și pun mai jos ce am vorbit:
„Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept, dar cui îi place să se însoţească cu nebunii o duce rău.” Proverbele 13:20
De fiecare dată când încep să citesc o carte care știu că e bună am emoții ca acum aproape 50 de ani când am citit primele cărți. Prima carte întreagă pe care am citit-o la sfârșitul clasei întâi a fost „Singur pe lume” de Hector Malot. Era istoria unui băiețel, Remi, care a trebuit să se descurce pe cont propriu în viață de la vârstă fragedă. Am tot recitit cartea retrăind împreună cu el fricile și bucuriile și necazurile lui. M-am contopit cu personajul. Cu vârsta multe emoții se atrofiază. Nu însă cea a cititului. Iată că acum, la 55 de ani, pot să spun că emoția citirii unei cărți îmi este la fel de vie ca și la șapte ani. Ca unul care de două ori până acum mi-am vândut aproape toată biblioteca la anticariat mai pot să vă spun că am învățat să deosebesc cărțile de cărți. Când citești cărțile scrise de înțelepți parcă aceștia te iau de mână și te poartă cu ei și cu blândețea lor, te hrănesc și te ajută să ajungi ca ei. „Cine umblă cu înțelepții se face înțelept iar cui îi place să se însoțească cu nebunii o duce rău.” Asta este una din căile de a deveni înțelept: a umbla cu înțelepții, iar unul din cele mai la îndemână moduri de a umbla cu înțelepții este să le citești cărțile. Pentru mulți înțelepți scrisul a fost ca o confesiune, ca o spovedanie. Într-o lume în care înțelepciunea strigă pe străzi și nu are auditoriu, desigur că nici înțelepții nu au adesea alt ascultător decât hârtia (sau ecranul) din fața lor, dacă au ocazia. Iar privilegiul de a fi singurul ascultător al unui înțelept îl ai de fiecare dată când îi iei cartea și i-o citești cu aceeași răbdare cu care el ți-a scris-o ție. Am oroare de ficțiune, sunt ars cu filmele, dar nimeni nu mi-a putut tăia dragostea de cărți adevărate, de biografii, de istorie, de mărturii ale oamenilor care au suferit pentru credință, pentru cuget, pentru adevăr sau pur și simplu au suferit pe nedrept. Desigur că cei mai înțelepți oameni de pe pământ sunt cei pe care ni i-a trimis Dumnezeu: adică profeții Lui, apostolii Lui, fiul Lui. Cărțile lor și cuvintele lor să ne fie tovarăși de călătorie ai gândului nostru în fiecare zi.
Pentru că fiecare om are o cărare în cap: ”Ferice de omul a cărui putere este în Tine: în inima lor sunt croite drumuri“ (Psalmul 84:5 GBV)” sunt drumurile gândului, drumurile pe care umblă gândirea noastră toată ziua de când se trezește până când se culcă. Și pe drumul acesta al gândului nu e bine să umbli singur, e bine să îți iei tovarăși de drum oamenii înțelepți, să umbli cu ei. Să citești cărți bune în primul rând. Pentru mine lectura este ca o mâncare bună, ca un medicament, ca o baie. Mă simt sătul, vindecat, împrospătat după ce-mi împrospătez mintea cu gânduri care mă satură, mă vindecă sau mă curăță. Când prind o înțelepciune, scap de o prostie, scap de o neghiobie și mă bucur ca și cel care găsește o comoară. Iar una din căile de a găsi această comoară este să umbli cu înțelepții. Cititul cărților este unul din felurile de a umbla cu înțelepții. Pledoaria mea pentru citit vine în primul rând din exemplul profetului Daniel caruia i s-a însămânțat în cuget de mic copil această preocupare, încât până la bătrânețe a citit și a putut să spună la un moment dat: „eu Daniel am văzut din cărți” (9:2) Dragii mei, luați ca pildă de suferință și de răbdare pe profeți, luați-l pe Daniel caz particular, luați ca exemplu răbdarea lui de a citi cărți chiar și la bătrânețe, de a primi învățătură. La bătrânețe a priceput din cărți o profeție scrisă de un contemporan de-al lui pe care este posibil să îl fi cunoscut în copilărie, dar apoi aproape sigur că nu s-au mai întâlnit, de Ieremia zic. Televizorul prostește, știrile confuzează pentru că majoritatea sunt doar un prilej pentru reclame comerciale. Dacă Dumnezeu din ceruri a găsit cu cale să ne vorbească nouă printr-o carte, înseamnă că facultatea aceasta de a citi nu este o șugubeață îndeletnicire a unor maimuțe care nu au vrut să mai stea pe creangă, ci planul ingeniosului Creator de a-și împărtăși înțelepciunea și însușirile cu propria Sa creație și de a ne aduce la viața Lui, din moartea specific materială în care ne găseam în lipsa cunoștinței Lui. Ferice de cine citește cuvintele înțeleptilor și în primul rând Biblia, cartea înțeleptului nostru Tată.
„Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe când evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare. ” 1 Timotei 4:8
Am fost întrebat prin mail acum 9 ani, în 2013: „Am ajuns iarasi in situatia in care incerc sa adun sfaturi cat mai multe ca sa cresc sansele de a gasi si unul bun. De la inceputul lunii aprilie nu mai sunt angajat; ma intrebam daca ar fi bine ca sa ma apuc sa imi fac PFA. Tata imi spune ca nu e bine ca in perioada asta sa ma apuc sa fac asta. Mai multi pana acuma mi-au spus sa incerc in alta tara pentru ca aicea lucrurile nu vor merge in perioada urmatoare. Dumneavoastra ce credeti ca ar fi bine de facut?„
O să dau răspunsul mai jos. Să explic: zilele acestea parcurg arhiva Google Photo și arhivele de mail. Găsesc lucruri interesante. Pe acest prieten îl cunosc de când era prunc, sunt prieten cu părinții lui și așa i-am devenit „consilier”. Iată răspunsul (5 aprilie 2013):
„Sfaturi
Tata zicea că cine-ți dă sfat nu-ți dă și colac(cozonac).
Deci: sfaturi.
Să nu treacă nici o zi fără să muncești.
2. Muncă înseamnă să faci ceva util cu mâinile tale.
3. Dacă nu găsești de lucru la calificarea maximă pe care o ai, să cauți o treaptă mai jos, și încă una, și încă una, până găsești.
4. Dacă nu găsești de lucru la salariul care îl visezi, să cauți cu 10 lei/zi mai jos (pe zi, notă de acum), apoi cu încă 10 și cu încă 10.
5. Aplicând regula 3 și regula 4 e imposibil să nu găsești de lucru.
6. În orice perioadă vor fi oameni care vor zice că ”e greu acum”, dar Cuvântul zice ”cine se uită după nori nu va semăna și cine se uită după vânt nu va secera”. Adică împrejurările se schimbă.
7. Romania sau afară? ”Tot pământul este al Domnului cu tot ce e pe el” Oriunde ești poți fi acasă cu El sau străin de El și acasă, acolo unde ești, dar nu e bine să fi sufletește ”acasă” undeva pe pământ. Așa că și în S. ești tot străin, sau așa ar trebui să te simți.
8. PFA sau angajat? Sunt 4 forme de a câștiga bani: angajat, liber profesionist(PFA), patron și investitor. PFA poate fi mai bine decât angajat: libertatea, câștigurile și riscurile sunt mai neuniforme, deci pot fi mai mari,…sau mai mici, sau pe minus(pierderi), ceea ce ca angajat nu se poate. Dacă drămuiești bine socotelile și ca PFA te poți opri mult înainte să ajungi la minus, vaca ce nu mai dă lapte se poate da la abator, cel puțin cât nu slăbește.
9. Ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!
10. Nu intra în nici o datorie, fugi de ideea de datorie, de cei ce te sfătuiesc să faci datorii, sunt dușmanii tăi zâmbitori.
11. Trăiește modest, mai modest decât îți permiți, să-ți rămână să dai și altora care trăiesc obligat mai modest(bolnavi, bătrâni, orfani, văduve).
12. Hrănește-ți mintea cu Cuvântul lui Dumnezeu, acolo sunt cele mai bune sfaturi. ”făgăduința vieții DE ACUM și a celei viitoare”.
Cred că 12 sfaturi sunt destule pentru azi. Eu nu strecor țânțari, dacă nu ai de lucru, lucrează ce ai, du-te undeva „cu ziua”, ajută pe unul pe altul la zugrăvit, la construcții, să te plătească seara, iar seara stai și caută (pentru mâine, notă de acum) ceva mai bun ca azi. Uite că l-am scris pe al 13-lea. Și în vest e la fel, lucrezi ce poți din ce găsești.” 5 aprilie 2013
Am primit și răspuns, îl redau parțial: „Multumesc! ….. Inca am in mana lucrul care l-am facut si cat timp eram angajat: …… Incerc sa il fac in continuare cat de bine pot. Doar ca uneori ma simt obosit si unele mici probleme de sanatate (pentru care la doctori nu prea am gasit solutii) ma fac sa lucrez mai greu si ma intreb daca e bine sa continui sa fac ceea ce fac desi nu am altceva care sa imi vina in minte sa fac. Dintre sfaturi eu am luat unul singur: incurajarea sa continui sa fac ce pot increzandu-ma in Tatal care le stie pe toate si le are pe toate in control. Partea cu sanatatea nu e ceva grav, doar o senzatie de ameteala care cateodata ma impiedica sa lucrez. Lucrul la calculator cere creier odihnit si in stare sa se concentreze la munca. De aicea apar intarzieri la predarea materialelor la clienti… deci o impresie gresita facuta celor care imi aduc alti clienti. Oricum inca pot lucra……„
Problemele „mici de sănătate” și „senzația de amețeală” au fost de fapt o tumoră pe creier, a urmat o operație complexă și o reabilitare lentă, lucru pe care „sfaturile” mele nu l-au cuprins. Dar ce au cuprins socotesc valabil și azi.
Vestea Bună 