Pricina de poticnire a crucii

30 decembrie 2010

Această postare este un fragment din cartea  ”Am fost răstignit împreună cu Hristos” (carte veche, autor necunoscut).

(fragment)
Pricina de poticnire a crucii

Pricina de poticnire a crucii nu trebuie să dispară. (Gal. 5, 11). Noi trebuie să luăm asupra noastră înjosirea, ruşinea, şi prigoana, care însoţesc crucea. (Gal. 6, 12). „Noi propovăduim pe Hristos cel răstig­nit care pentru Iudei (credincioşi) este o pricină de poticnire” (1 Cor. 1, 23).

Ceea ce este pricină de poticnire pentru credincioşi nu este faptul că Hristos a fost răstignit, ci tocmai cea mai mare şi mai puternică semnificaţie a crucii: faptul că ea înseamnă răstignirea noas­tră, că întregul nostru Eu este fără milă aruncat, şi că nimic din el, nici chiar cel mai bun lucru nu ar putea fi folosit sau scos în eviden­ţă, că totul trebuie cu desăvîşire aruncat, nimic nu trebuie să fie res­pectat, nici într-un fel şi nici într’altul.

Iată ce este supărător! Cu cît iţi placi mai mult ţie însuţi, cu cît eşti mai inteligent în proprii tăi ochi, cu atît lucrul acesta este mai supărător.

Dar este adevărat şi folositor, şi de aceea va rămîne în picioare în întregime pentru totdeauna. Ce va rămîne în picioare nezdruncinat şi în întregime? Că întreaga noastră fire proprie aparţine morţii. Că ea a fost pironită pe cruce prin Isus Hristos şi de aceea locul ei este acolo.

Puterea crucii

„… Ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică” (în altă traducere: „… să nu-şi piardă puterea”), 1 Cor. 1, 17. „Propovă-duirea crucii este puterea lui Dumnezeu”, 1 Cor. 1, 18.

Ce putere este în cruce sau în propovăduirea crucii? Tocmai aceea care-1 dă gata pe omul nostru cel vechi şi lucrările sale, puterea care ne eliberează de păcat, care exclude faptele firii pămînteşti, care ne izbăveşte şi de ceea ce ştim dinainte că este.păcat şi de ceea ce vom şti treptat că este păcat.

Bineînţeles, forţa şi puterea crucii şi valoarea acesteia este răstig­nirea. Piroanele crucii îl reţin pe cel răstignit pe cruce ca să nu meargă unde vrea, ca să nu poată să scape, ci să moară după un timp relativ scurt.

Lucrarea pe care o săvîrşeşte crucea este deci de a ne face să mu­rim în ce priveşte firea pămîntească. Mai întîi noi murim odată pen­tru totdeauna faţă de noi înşine, faţă de marele şi puternicul nostru „Eu” — atît de departe cît îl cunoaştem; şi apoi, noi murim puţin cîte puţin faţă de păcat, pe măsură ce primim cunoştinţă despre el şi prin credinţă îl răstignim.

A-şi purta crucea

„Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu”, (Luca 14, 27). „Atunci L-au dat în mîinile lor ca să fie răstignit. Au luat deci pe Isus şi L-au dus să-L răstignească. Isus, du-cînd-Şi crucea a ajuns la locul zis al Căpăţînii, care în evreeşte se cheamă Golgota”, (Ioan 19,16—17).

A-şi purta crucea înseamnă — şi nu poate să însemne altceva — un singur lucru: a da ajutor la propria sa răstignire! Acela care a înţeles necesitatea de a fi răstignit, o face bucuros.

Criminalii incorigibili sînt cei răstigniţi.

Cine oare vrea să ducă crucea pe care va fi pironit el însuşi?Acela care se consideră după firea pămîntească un criminal incorigibil şi care, din această cauză, este recunoscător că poate să fie salvat de el însuşi în ce priveşte firea pămîntească. Fiecare, care înţelege că tocmai ce este a lui propriu este o piedică în calea propriei sale feri­ciri şi a înaintării lui pe cale, îşi răstigneşte firea sa pămîntească.

La piciorul crucii? Sau pe cruce?

Se cîntă şi se vorbeşte mult de a veni la piciorul crucii, cu toate că cuvîntul nu vorbeşte de aceasta. Dimpotrivă, Biblia vorbeşte de a fi răstignit cu Hristos, sau cu alte cuvinte de a fi pe cruce sus. Dar des­pre aceasta nu se vorbeşte în general.

La piciorul crucii tot felul de oameni pot să stea; sus pe cruce atâr­nă spînzuraţi numai aceia care urăsc de moarte propria lor viaţă şi care II iubesc pe Dumnezeu din toată inima lor; acest fel de persoane care — prin credinţă — devin participante la moartea şi la viaţa lui Hristos; asemenea persoane care cu orice preţ vor să meargă pe ur­mele Sale.

La piciorul crucii se poate să obţii iertarea păcatelor, dar nu bi­ruinţa asupra păcatului. Aceasta se obţine sus pe cruce. Aceia care sînt la piciorul crucii pot să păcătuiască. Dar sus pe cruce nu pot păcătui. De-ar putea să aibă mulţi din zilele noastre ochii deschişi asupra acestei taine binecuvîntate a credinţei! —

A se purta ca vrăjmaşi ai crucii

„Uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi. Căci v-am spus de multe ori şi vă spun şi acum plîngînd: sînt mulţi, care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Sfîrşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pîntecele şi slava lor este în ruşi­nea lor şi se gîndesc la lucrurile de pe pămînt.” (Filip. 3, 17—19).

Se vorbeşte aci de pilde vrednice de a fi urmate de adunare; deci, evident despre credincioşi este vorba aci. Pavel le-a vorbit adesea de acest trist fapt, că mulţi dintre credincioşi se purtau ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Astăzi este la fel, sau chiar mai rău! Nu sînt vrăjmaşi ai adevărului că Hristos a fost răs­tignit dar sînt vrăjmaşi ai crucii lui Hristos pentru că lucrarea sa este de a răstigni firea cu patimile şi poftele ei. Aceasta are în ve­dere, între altele — arătate, citate mai dinainte ■— şi poftele pentru tot felul de băuturi şi de mîncăruri delicioase destinate pîntecelui, şi în chip mai general poftele pentru lucrurile pămînteşti.

Cînd îţi place să trăieşti pentru tine însuţi devii în mod evident vrăjmaş al acestei cruci, a cărei misiune este de a răstigni „Eul”. Scriptura îndeamnă la mulţumire („Mulţumiţi-vă cu ce aveţi”), şi ea spune că iubirea luxului şi lăudăroşia vieţii nu sînt de la Dumne­zeu şi că noi n-avem dragostea lui Dumnezeu în noi, dacă noi iubim lumea sau lucrurile care sînt în această lume. (1. Ioan, 2, 15—17).

Toată această poftă pentru lucrurile de pe pămînt trebuie să fie omorîtă pe cruce. Dacă nu vrei să părăseşti aceste lucruri, ci dimpo­trivă, vrei să-ţi îngrijeşti pîntecele după regulile artei, să te dedai la mîncăruri alese, gustoase, să tinzi la tot ce este mare, rafinat şi splendid în lumea aceasta, la tot ceea ce are înfăţişare frumoasă, atunci eşti evident un vrăjmaş al crucii lui Hristos; deoarece ea este o sentinţă de moarte asupra tuturor acestor lucruri.

Sau putem să luăm un exemplu deosebit. Dacă, de exemplu, stă-pîneşti peste o adunare şi doreşti să continui tot aşa, atunci eşti evi­dent un duşman al Cuvîntului care spune să nu stăpîneşti, şi care spune că acela care vrea să fie cel mai mare să fie servitorul şi robul tuturor; eşti un vrăjmaş al acestei cruci, care trebuie să facă să moa­ră dorinţa de a stăpîni.

Se consideră „mîncăruri delicioase”, „a reuşi în viaţă” şi a „do­mina” drept ceva mare. Iată greşeala. O, de li s-ar putea des­chide ochii la mulţi în aceste zile să vadă cît de neînsemnate sînt aceste lucruri şi de asemenea ce mare izvor de cîştig este evlavia în­soţită de mulţumire! (1 Tim. 6, 6—11).

Cei trei răstigniţi şi ucenicii lor

„Cînd au ajuns la locul numit ,Căpăţînac, L-au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta şi altul la stînga. Unul din tîlharii răstigniţi II batjocorea, şi zicea: „Nu eşti Tu Hristosul? Mîn-tuieşte-Te pe Tine însuţi, şi mîntuieşte-ne şi pe noi!” Dar celălalt 1-a înfruntat, şi i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu care eşti sub aceeaşi osîndă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut nici un rău.” Şi I-a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ti aminte de mine, cînd vei veni în împărăţia Ta!” Isus a răspuns: „Adevărat iţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23, 33 şi 39—43).

Pe crucea din mijloc atîrna Fiul lui Dumnezeu pentru că El deve­nise de bună voie fiul omului; pentru că El se făcuse părtaş ca şi noi cărnii şi sîngelui şi voinţii proprii omeneşti pentru că El nu făcuse niciodată această voie, ci o lepăda în toată vremea şi făcea voia Ta­tălui; pentru că El iubea pe toţi oamenii şi voia să-i mîntuiască, şi pentru că le spunea adevărul. Iată-L răstignit pe El, care în timpul întregei Sale vieţi în această lume, îşi purtase crucea, lepădase voia Sa proprie, El care trăise întotdeauna ca răstignit toată viaţa Sa, din ziua cînd a fost destul de în vîrstă ca să o înţeleagă.

Pe celelalte două cruci se aflau răufăcătorii, persoane care tot­deauna făcuseră voia lor proprie, şi niciodată voia lui Dumnezeu, oameni care trăiseră în păcat. Dar cu toate acestea era o mare şi esenţială deosebire între aceştia doi: Unul era aspru şi necredincios, în timp ce altul era simţitor recunoscător şi credincios. Unul se îm­pietri şi rămase din această cauză afară, în timp ce altul se duse cu Isus în Rai.

Nici unul din cei doi nu mersese pe urmele lui Isus şi nu mai avu­sese ocazia de a o face. La fel este cu toţi aceia care se întorc Ia Dumnezeu în ultimul moment.

Noi trebuie să începem toţi ca acela dintre tîlhari, prin rugăciune, cerînd harul şi iertarea păcatelor. Noi începem toţi ca „tîlhari”. Dar dacă acest tîlhar este acum un model pentru începutul pocăinţii noastre, nu înseamnă că el este o pildă şi pentru înaintarea noastră. Mulţi sînt chemaţi şi primesc ocazia de a-L urma pe Acela care fu răstignit în mijloc, de a merge pe urmele pe care le-a lăsat, El care n-a făcut niciodată voia Sa proprie, ci care trăia mereu răstignit.

Fapt este că toţi oamenii, fie că o ştiu sau nu, aparţin la una din aceste trei grupe şi urmează şi se aliniază după unul din aceşti trei răstigniţi. Aceia care prin harul lui Dumnezeu înving, aparţin coloa­nei din mijloc; aceia care nu înving, dar care îşi recunosc păcatele şi cer iertare, aparţin celeilalte coloane, şi aceia care se împietresc şi nu-şi cer iertare, aparţin celei de a treia coloane.

Este semnificativ că mulţi credincioşi consideră chiar pe acel tîl­har ca modelul şi exemplul lor şi că ei găsesc în aceasta mîngîierea lor, tocmai după cum se mîngîie pentru acelaşi motiv cu rugăciunea vameşului. Ceea ce este drept aci, este că trebuie neapărat să în­cepem în felul acesta. Dar ceea ce e rău, este de a gîndi că trebuie neapărat să continui astfel pînă la capăt.

Locul cu Hristos, pe crucea din mijloc este din nenorocire atît de necunoscut şi atît de puţin folosit! Pe care din cei trei vrei t u să-1 urmezi de acum, iubite prietene?

Această postare este un fragment din cartea  ”Am fost răstignit împreună cu Hristos” (carte veche, autor necunoscut).


”Acum mă spovedeam lui Dumnezeu însuși”, mărturia întoarcerii la Dumnezeu a Tatianei Topciu.

27 decembrie 2010

Cap XI din ”O carte de aducere aminte

Pe 9 aprilie(1959), într‑o după‑amiază, a intrat salvarea în curtea spitalului.
Aduseseră o studentă care leşinase pe stradă şi care mai fusese internată aici. O cunoşteam din vedere şi chiar stătusem recent de vorbă cu ea, fără să‑mi placă în mod deosebit. Se numea Lia. Avusese un pneumospontan pe stradă şi nu ştiu cum s‑a făcut că şoferul salvării a adus‑o aici. A fost internată într‑o rezervă mică, la etajul meu. Dar ea a cerut o cameră mai luminoasă. Două erau rezervele mai luminoase, cele din capetele opuse, dintre care una era a mea. Nina, colega mea de până atunci, a ieşit în întâmpinarea acestei dorinţe cedându‑i patul, două zile mai târziu. Aşa m‑am trezit că am o nouă colegă. Nu‑mi plăcea să schimb colegele de cameră. Abia mă obişnuisem cu Nina, aşa că, atunci când am venit de la micul dejun şi am văzut patul ocupat de ea ‑ şi încă patul meu! ‑ am strâmbat puţin din nas. Cine‑o mai fi şi fata asta? Stătea culcată, slăbită, buzele roşii, uscate, contrastând puternic cu faţa albă ca hârtia. Avea pomeţii proeminenţi şi nasul în vânt. Sprâncenele ei exprimau şi mirare şi suferinţă. Doctorul îi făcuse puncţie, scotându‑i sănge intrapleural într‑o tăviţă albă.

În seara acelei zile, când a sunat stingerea, m‑am întins în noul meu pat, cu o uşoară nemulţumire. În cameră nu era întuneric de tot, pentru că felinarul din curte arunca dâre de lumină până la noi. Din când în când, nea Mezei, portarul, striga să se stingă lumina în câte‑o cameră care se abătea de la regulament. Nu puteam adormi. Din patul vecin nu se auzea nici un zgomot care să mă deranjeze. Doar eu mă întorceam de pe o parte pe alta, făcând să scârţâie patul.

‑Nu poţi dormi?

‑Nu.

‑Fiindcă ţi‑am luat patul?

N‑am răspuns nimic şi atunci Lia a adăugat:

‑Îmi place să privesc cerul. Norii albi pe cerul albastru. Măcar atât să am în spital.

Cerul? Nu mă gândisem niciodata la el, ca la un peisaj. Mi‑am dat seama că am fost egoistă şi am iertat‑o din toată inima. Am continuat să vorbim despre bolile noastre. Nu ştiu ce spusesem, când Lia m‑a întrebat deodată:

‑Tu crezi în Dumnezeu?

‑O, cred. Nu mă îndoiesc, am răspuns eu cu toată convingerea.

‑Şi cum ţi‑L închipui pe Dumnezeu?

‑În orice caz, nu ca pe un bătrân cu barbă albă …

‑Dar cum?

‑Nu mi‑L închipui. El nu e material …Ştiu că El e Spiritul creator al spiritului meu. E Cel Care mă cunoaşte cel mai bine. El e Întregul din care m‑am desprins … Dar … nu ştiu ce aşteaptă El de la mine, care‑i relaţia mea cu El. Căci, dacă El există şi dacă ne‑a creat, trebuie să fi avut un scop. Trebuie că noi avem nişte obligaţii faţă de El. Asta nu pot eu să aflu: care‑i partea mea, ce aşteaptă El de la mine.

Încurajată de maturitatea răspunsurilor mele, Lia a rostit simplu răspunsul cel mare:

‑Dumnezeu aşteaptă de la tine să‑L cunoşti.

‑Să‑L cunosc…? Eu … să‑L cunosc pe EL ?

Era ameţitor. Eu aş fi vrut, măcar de departe, să vină o adiere dinspre El, prea mult ar fi fost să‑mi trimită chiar şi o vorbă prin altcineva. Dar să‑L cunosc eu pe EL …! E prea mult! Poţi să rezişti la aşa ceva fără să‑ţi pierzi minţile…?

Dar în inima mea eu dădusem raspunsul: Merită! Am încercat să sondez terenul:

‑Să‑L cunosc pe Dumnezeu şi să rămân normală …? Citește restul acestei intrări »


Vaca, dealul înalt și copacul verde

26 decembrie 2010

Vaca!
Greu de imaginat viața omului din primele …6 milenii fără vacă. Cu vaca ari pământul, îl grăpezi, îl sameni, duci clăile în arie, treieri grâul. Vaca e simbolul forței fără de care înțelepciunea omului nu ar folosi la nimic. Închinarea la vacă avea justificări direct raționale. E foarte simplu! Vacile mai și mor, mai sunt și epidemii. Zeul vacilor nu trebuie supărat, o mică statuie l-ar îmbuna, o jertfă, o sărbătoare sigur îl bucură. Să ne rămână vacile.

Dealul înalt!
De unde vine ploaia? De sus. Udă pământul, îl face să rodească. Deci trebuie urcat sus ca să te apropii de (D)dumnezeu. ”Pe muntele acesta!” Nu numai el să coboare spre tine, să urci și tu spre el. În Gruzia am văzut bine acest lucru, pe fiecare vârf de deal era câte o biserică.

Copacul verde!
Dacă azi nimeni nu se mai închină la vaci (excepție India) și nu mai face statui cu vaci , dacă puține biserici se fac pe vârf de munte,  a rămas copacul verde. Simbol al reînvierii vieții, biosului, al renașterii naturii, frunza nu și-o pierde…. E un idol părut nevinovat, aprobat și ocrotit, ”creștinat” să stea ALĂTURI de Domnul. Desigur pentru cei care nu mai au nimic de învățat din Vechiul Testament, avertismentele împotriva celor ce-și caută soarta ”sub orice copac verde”, de unde își așteaptă ”harul”, sunt vorbe goale.
M-am bucurat de un comentariu din care citez:
”….Biblia condamnă pomul de Crăciun. Observaţi: „Aşa zice Domnul: „Nu învăţaţi calea naţiunilor şi nu vă înspământaţi de semnele cerurilor, pentru că naţiunile se înspăimântă de ele. Pentru că obiceiurile popoarelor sunt deşertăciune. Pentru că unul taie un copac din pădure; este lucrat de mâinile meşterului, cu securea; îl împodobesc cu argint şi cu aur; îl întăresc cu cuie şi cu ciocane, ca să nu se mişte… Ci cu toţi sunt fără minte şi nebuni; învăţătura deşertăciunilor este lemn!” (Ieremia 10:2-4,8)**.
Aici avem o descriere perfectă a pomului de Crăciun, numit de Dumnezeu, „calea naţiunilor”. Nouă ne este poruncit să nu învăţăm această cale şi nici să nu mergem pe ea! Pomul de Crăciun este de asemenea prezentat în acest pasaj ca fiind un idol. Versetul 5, ne spune că aceşti pomi nu pot vorbi – nu pot umbla – ci trebuie să fie transportaţi. Unii oameni interpretează greşit aceasta, astfel încât, ei ajung la concluzia că nu este nimic rău în a avea un pom de Crăciun; dar în nici un caz Scriptura nu încearcă să ne spună aşa ceva. Mai degrabă, profetul Ieremia ne spune că aceasta este deşertăciune şi prostie, el spune: „Nu învăţaţi calea naţiunilor…””
Citiți tot comentariul. Mai ales sfârșitul, cu citatul din Spurgeon.


Luminătorii cei mici

21 decembrie 2010

Daniel 12:3 ”….şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci

Luminătorii sunt lăsați de Dumnezeu să împartă timpul. Cei mari și cei mici.
Domnul Isus Cristos care ”a strălucit în inimile noastre”, Lumina din noi ne face și pe noi luminători. Mici.
Stelele simbolizează pe cei ce au lumina în ei. Strălucirile noastre sunt diferite.

1 Corinteni 15:41 ”Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii, alta strălucirea stelelor, chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea.”

Harul este felurit, strălucirea este diferită, numărul de talanți nu este același la toți.

Ce este de mirare la stele este locul lor aproape fix. Pe bolta cerului are fiecare locul ei, constelația ei, strălucirea ei.
Ce lecție pentru noi. Cel ce le-a creat după ce ne-a creat pe noi în El, a vrut să ne dea o lecție prin ele. Pentru El. Toate sunt pentru El.
Lecția statorniciei.
Până se va sfârși Taina lui Dumnezeu. Taina lui Dumnezeu este Domnul Isus Cristos în noi, în omul ascuns. Sfârșitul Tainei lui Dumnezeu este sfârșitul vremii ascunderii, ziua descoperirii fiilor lui Dumnezeu, când vom fi ARĂTAȚI împreună cu El. Până atunci avem fiecare calea și slujba pe care am primit-o de la Domnul Cristos. O bucată, o postată,  peste care nu ne întindem. Nu cât de mult facem, ci cât de bine facem, multul sau puținul este determinat de măsura Harului care l-am primit.

Mai sunt un fel de luminători, tot ca lecție, stelele rătăcitoare, cometele.

Stelele rătăcitoare simbolizează pe cei ce și-au părăsit locul(slujba de Har primită), nu stau în constelații(adunări), ci umblă încoace și încolo trăgând după ei stele căzătoare atrase de viteza și strălucirea bolidului cosmic.

Apocalipsa 12:4 Cu coada tragea dupa el a treia parte din stelele cerului

Iuda 13 ”Ei sunt….nişte stele rătăcitoare, cărora le este păstrată negura īntunericului pentru vecie.

Este o cântare care mi-a fost întotdeauna un îndemn sănătos spre umilință, mai ales atunci când inima mă trăgea, ba spre o cometă, ba să-mi părăsesc locul, ba să tânjesc că nu am altfel de strălucire:

”…..nu aștepta până poți face lucrul mare,
nu sta ca departe să lucești,
fi mult credincios în datorințele tale,
lumină-n locul unde ești!”

E un Har să fi un luminător mic,  să fi la locul tău, cu strălucirea din tine, să arăți timpul potrivit.

 

 


Mărturia lor

20 decembrie 2010

Evrei 2:4 ”În timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa

Semnele, puterile, minunile lui Dumnezeu sunt confirmări ale unei mărturii.
Acolo unde această mărturie lipsește, Dumnezeu nu are ce confirma.
Pentru cei care-L cunoaștem pe Domnul, nu e nevoie să primim semne ca să analizăm mărturia cuiva.
Discernământul spiritual pe care Domnul ni-L dă ne face să deosebim duhurile.

Contrafacerile, falsurile, făcăturile, vrăjitoriile, pretinsele lucrări de putere nu au nevoie să fie analizate. E necesar să fie analizată mărturia. Dumnezeu nu va întări cu semnele Lui mărturia altuia.

A nu-L proclama pe Cristos, ca Mântuitor al fiecăruia care crede și ca Domn, Cap al Adunării e suficient ca să descalifice orice mărturie pretins creștină. Orice semn sau minune care cică însoțește acea mărturie nu este de la Cel ale cărui cuvinte sunt disprețuite de impostori.

Lourdes, Maglavit, Nicula, Moșuni, Santiago de Compostella sau Felix sunt, egal, locuri ale înșelării, nu este acolo, să nu vă duceți!


Tatiana

18 decembrie 2010

Un frate drag umbla cu cartea lui Tatiana lângă Biblia lui.
De multe ori la strângeri frățești spunea: ”să vă citesc o poezie de Tatiana”.
Una care nu o uit e Semănătorii.
Cartea fratelui era ferfeniță, fratele e un om serios.
Logica Boleană m-a condus la concluzia  că acele poezii trebuie să fie cu miez.
Că autoarea L-a cunoscut cu adevărat pe Domnul.
Cu puțin timp în urmă am dat de autobiografia ei, un fel de jurnal.
Tăios de realist. Dureros, tranșant. Abia după ce-l citești îi înțelegi poeziile.
Azi am descoperit același lucru pe resursecrestine.ro: File din povestea propriei mele vieți.

O aveți și aici în .pdf.

Aici poeziile de pe resurse crestine.

Una îmi place tare mult, condamnă templele de beton, de piatră, tiparele.

LOCAȘ

Cum de-am crezut că vom zidi din piatră
locaş pentru Iehova Dumnezeu?
Când cerurile cerurilor, iată,
nu-L pot cuprinde-n ele vreodată,
cum va-ncăpea-ntre ziduri… DUMNEZEU?!

El a zidit tot ceea ce-i mişcare
şi ceru-ntreg Îi e divinul tron,
pământul aşternut pentru picioare.
Cum să-L cuprindă catedrale, oare,
pe-Acela Care n-are etalon…?!

Cum ne-a orbit până-ntr-atât trufia,
să ne-apucăm zidiri a-I ridica,
să mărginim acolo veşnicia,
să coborâm acolo Măreţia
lui Durnnezeu, spre a-L glorifîca…?!

O, Cel Ce nu încape în tipare
încape-ntr-un locaş de necrezut,
dar nu e un locaş de închinare,
ci-i lacrima căinţei – cea mai mare
biserică în care e-ncăput…


Puterea ascunsă a sufletului (fragm.) Watchman Nee

17 decembrie 2010

3. Puterea Duhului împotriva puterii sufletului (capitolul 3 din cartea ”Puterea ascunsă a sufletului” de W Nee, editura Lampadarul de aur, Oradea, 2000.)

Vom continua cu acest subiect important referitor la puterea ascunsă a sufletului. Am văzut deja ce poate face puterea ascunsă a sufletului şi cum putem distinge între lucrurile care vin de la Dumnezeu şi cele care nu vin de la El. La sfârşitul acestor vremuri se fac multe minuni, miracole şi lucrări supranaturale. Sunt făcute acestea de Dumnezeu însuşi sau prin folosirea unui alt gen de putere? Noi trebuie să cunoaştem cum să separăm ceea ce este spiritual de ceea ce este sufletesc. Vom descrie în continuare cum lucrează puterea sufletului; adică, vom arăta care sunt metodele prin care lucrează ea. Cunoscând aceasta, vom fi ajutaţi să deosebim ce este de la Dumnezeu şi ce nu este de la El.


Profeţiile din Biblie

Dar mai întâi să privim în Scriptură pentru a afla care sunt semnele sfârşitului acestui veac, care preced revenirea Domnului.

„Căci se vor scula Cristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.”

(Matei 24:24)

„Fiara, pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira de fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei… Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni… Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor.”

(Apocalipsa 13:2-5, 12-13)

„Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-1 va prăpădi cu arătarea venirii sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi”.

(2 Tesaloniceni 2:8-10)

înainte de a explica aceste pasaje, vă rog să reţineţi că în 2 Tesaloniceni 2:9 se spune că vor fi făcute „minuni” — în prezent se fac minuni, dar cu scopul de a-i amăgi pe oameni. Aceste feno­mene nu sunt fantezii, ci sunt realităţi. Atâta doar că scopul lor este de a amăgi.

Toate cele trei pasaje pe care le-am parcurs indică acelaşi lucru: acestea sunt lucruri care vor fi evidente în timpul necazului celui mare. Totuşi, fără îndoială că unele dintre ele se pare că se vor întâmpla chiar înainte de vremea necazului celui mare. Acest lucru este în conformitate cu un principiu destul de evident în Biblie — acela că înainte de împlinirea unei profeţii, de obicei, are loc ceva similar care reprezintă un indiciu al împlinirii sale finale. Din această pricină mulţi cercetători ai prorociilor sunt de acord cu faptul că lucrurile care vor avea loc în timpul necazului cel mare se petrec acum unul după altul, deşi nu cu aceeaşi intensitate cu care se vor petrece în zilele de pe urmă.

Am putut deja să vedem, în pasajele citate din Biblie, care sunt caracteristicile perioadei necazului cel mare. în acel timp vor fi semne mari şi minuni. înainte de venirea Domnului, lucrul de care va fi preocupat în mod deosebit Anticrist va fi să facă semne şi minuni. E ceva obişnuit ca, înainte ca o persoană să sosească, să i se vadă mai întâi umbra şi să i se audă vocea. Tot aşa, înaintea necazului celui mare, umbra şi sunetul semnelor şi minunilor din necazul cel mare vor fi deja prezente. Şi pentru că atunci ele vor ajunge un lucru obişnuit, în zilele noastre se vor înmulţi tot mai mult.

O observaţie personală

înainte de a trece mai departe, aş vrea să fac o observaţie. Eu, personal, nu resping minunile. în Biblie sunt consemnate multe minuni; şi ele sunt preţioase şi foarte importante. în trecut am accentuat faptul că un creştin trebuie să progreseze pe mai multe planuri în ceea ce priveşte viaţa de credinţă. Daţi-mi voie să repet aceste lucruri. în primul rând, după ce cineva a fost salvat, trebuie să caute să dobândească o cunoaştere corespunzătoare a Cuvân­tului, în al doilea rând, trebuie să dorească să înainteze în viaţa spirituală — în biruinţă, sfinţenie, dragoste desăvârşită şi aşa mai departe. Acesta este un aspect foarte important. în al treilea rând, noi trebuie să avem o inimă plină de dorinţa de a câştiga pe cei nemântuiţi. Şi în al patrulea rând, trebuie să ne încredem în Dumnezeu cu o astfel de credinţă neîmpărţită, încât să-L putem vedea făcând minuni.

Astăzi sunt multe lipsuri în adunare. Mulţi dintre creştini nu se preocupă cu nimic altceva decât cu explicarea Scripturii. Deţin multe cunoştinţe, însă nici nu caută şi nici nu doresc un progres în viaţa spirituală. Sau poate că unii dintre ei fac un pas mai departe şi caută viaţa mai înaltă şi lucrurile mai adânci ale lui Dumnezeu, dar neglijează celelalte trei aspecte. Iar alţii au râvnă, dar nu au cunoş­tinţă. Toate aceste tendinţe într-o direcţie sau alta sunt nesănătoase. Nu este surprinzător faptul că, în adunarea de astăzi, este mare numărul acelora care caută să explice Biblia sau în mod literal, sau spiritual, ori urmăresc o viaţă mai adâncă şi mai bogată, ori sunt plini de râvnă în câştigarea sufletelor, dar numai câţiva sunt aceia care se încred în Domnul cu o credinţă vie ca să primească ceva de la El?

Fiecare creştin ar trebui să urmărească să dezvolte fiecare din cele patru aspecte ale creşterii, astfel încât să nu fie o stare de dezechilibru. Aşadar, eu nu resping minunile, ci, din contră, le apreciez foarte mult. Cu toate acestea, accentuez nevoia de discernă­mânt, şi aceasta din cauza falselor minuni şi miracole. Prin urmare, când vorbesc despre aceste contrafaceri nu am nici cel mai mic gând de a respinge minunile.

Vă rog să reţineţi că toate lucrările lui Dumnezeu sunt făcute prin Duhul Sfânt în cooperare cu duhul nostru. Ele nu sunt niciodată realizate prin intermediul sufletului omului. Satan este cel care foloseşte puterea sufletului omului — acea putere a sufletului care, din pricina căderii, este acum ascunsă în carnea omului. Este, aşadar, inevitabil că, în zilele de pe urmă, el va ridica un Anticrist căruia îi va da puterea şi autoritatea sa, pentru că acesta va trebui să se bizuie pe puterea ascunsă a sufletului omului.

Voi da câteva exemple care să ne ajute să înţelegem că anumite fenomene nu sunt demonstraţii de putere spirituală, ci manifestări ale puterii ascunse a sufletului. Citește restul acestei intrări »


Pentru ce să amesteci paiele cu grâul? Ieremia 23:28

10 decembrie 2010

Sau ”…ce este pleava pentru grâu?” (GBV, fidela)
Sau ”...ce au în comun paiele cu grâul?”(tr. rusă)
Nu sunt motive. Logica agriculturii spune să le separi, nu să le amesteci.
Rânduiala în timp este la fel, cresc împreună, dar vine o vreme când grâul este separat de paie.
Orice seceriș duhovnicesc este urmat de o învățare a lui Cristos, învățare care este obligatoriu să aibă lecții bine definite ale separării paielor de grâu.
Cristos cel înviat este grâul. Omul ascuns, omul cel nou, omul dinăuntru, firea dumnezeiască este grâul.
Adam, firea cea veche, omul dinafară, omul vechi sunt paiele.
Lupta dintre ele face fumusețea vieții de creștin. Nu e o harță, nici o istovire, nici o egalitate.
Este o luptă caracterizată de eleganța celui nou împotriva primitivismului celui vechi, de înțelepciunea celui ascuns contra vicleniei celui văzut,  de armamentul curat al celui înnoit împotriva faptelor pline de trudă și transpirație ale celui făcut de rușine.
A fi credincios e-o onoare.
A lupta lupta cea bună,  a purta jugul cel bun e o odihnă.
A fi înrolat la regele regilor este neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt: grâu.
A fi necredincios e degradant, distrugerea morală urmează inexistența unei mărturii.
Lupta cea rea e calea lui Cain, luptă, muncă, talente, singurele lucruri în care vremelnic, omul fără Cristos își găsește o oarecare înșelătoare mângâiere: paie.

Paie sunt toate manifestările omului vechi, talentele lui, capacitățile lui, eforturile lui, faptele lui, exprimările lui. În om locuiește o putere latentă a omului vechi, putere care se vrea exprimată. Oamenii numesc asta: personalitate. Domnul spune că astfel omul ”are cu ce se lăuda” sau ”face fapte”. Oamenii zic că:”nu suntem roboți”. Dumnezeu zice că suntem, fiindcă făceam ”faptele voite și gândite de carne.” Oamenii zic că au voință liberă, Dumnezeu zice că nu au, nu voință, nu liberă, dar nu au nimic bun în carne, ”nimic bun nu locuiește în mine, adică în carnea mea”. E paie, e pleavă. Pleava, paiele ascund grâul, nu sunt grâu. Au altă compoziție, nu au făină, nu au sămânță. Mor degeaba, nu răsare nimic, le macini degeaba, rămâi flămând.

De ce să le amesteci?
Păi, frate, ce să le dai la atâția tineri să facă? Lasă-i să cânte în cor, slăvesc pe Domnul.
Paie.
Nu vine din Duhul această lucrare, e tare aproape, ca pleava de grâu, dar e altceva. E talent gol, nu e har.
Să facem seminar să învețe tinerii cuvântul Domnului!
Paie, fabrică de popi, de funcționari ai unui cult. Paie pentru foc.
Grâul e firea de sus, sămânța dumnezeiască, omul lăuntric, cel de mare preț, omul ascuns al inimii. Grâul e ”Cristos în noi”, nădejdea gloriei.
Să nu amestecăm lucrările noastre cu lucrările Lui, talentele noastre cu Harul Lui, să facem orice gând rob ascultării de El în așa fel încât în pleava ființei noastre vechi să crească bobul de Har al omului nou.
În aria Lui, pe terenul sfânt al adunării Domnului Isus să nu amestecăm paiele(lucrările firii vechi) cu grâul(lucrările omului nou).

Dacă crezi că grâul din tine se va simți bine între paie te înșeli crunt. Nu se va transforma în paie, dar nici în pâine.
Binecuvântatele furtuni ale Domnului, de multe ori dirijate însă de cel rău, (dar cu permisiune), fac ca pleava să zboare spre locul ei, în mormane admirate de chiori, eliberând grâul spre bucuria oricărui morar sau brutar, dar mai ales a tuturor flămânzilor de pe pământ.

Nu vă-ntristați când vântul zboară pleava
mormane mari prin colțuri adunând,
căci bobul doar așa-și arată slava
spre bucuria oricărui flămând.


Tatiana Topciu – File din povestea propriei mele vieți (autobiografie-jurnal)

7 decembrie 2010

http://www.wattpad.com/110584-tatiana-topciu-file-din-povestea-propriei-mele


Pornirile firii vechi religioase fac necesare formele de cult ,…(V.V.Moisescu)

6 decembrie 2010

”Pe când încă nu se iviseră clerici (3 Ioan9; 1 Petru 5:3 orig.), fraţii dotaţi erau bine primiţi de adunări, nu ca azi izgoniţi de către cei cărora le este teamă că li se uzurpă catedrele (la început doar în sinagogi existau astfel de înălţimi”(I împăraţi 15:14; 2 împăraţi 12:3; 14:4; 15:4,35; 2 împăraţi 20:33; 2 împăraţi 18:4, 22). Se tem că le-ar uzurpa şi orânduirile ce permit intruziunea puterii necurate / a firii vechi religioase. Seminariile pot fabrica funcţionari ai sectei respective, dar înzestrarea cu Puterea de Sus e numai în mâna Celui ce ţine într-un singur buchet toate sfeşnicele eclesiilor (Apocalipsa 2:1). In şcoala Lui examenul e unul duhovnicesc (dokimasia, în orig.) (Evrei 3:9). In lipsa celor promovaţi (dokimasioi (2 Corinteni 13:6)) să ne mulţumim oare cu oricine se afişează ca talentat? Aşa s-a dat apă la moară clericalismului, uzurpator al preoţiei universale (1 Petru 2:9, Apocalipsa 1:6; 5:10), al „slăvitei libertăţi a copiilor lui Dumnezeu” (Romani 8:21). Porunca Domnului cum să decurgă întrunirile adunării e atât de clară, încât tocmai strălucirea ei îi orbeşte pe cei învățați să-și menţină salariul (loan 10:12). Toţi avem dreptul să luăm cuvântul dacă Duhul Sfânt, iar nu mâncăriciul la limbă, ne dă ghes. Dacă ascultătorii sunt dezamăgiţi de vreunul, bătrânii adunării să-1 roage să mai aştepte, să se roage până primeşte darul (1 Corinteni 14:1,12; 1 Corinteni 1:15) de a zidi pe alții Dacă nu-i nimeni cu dar special de a vorbi (Fapte 20:7, 11, în orig., ,s-a întreținut familiar”, în restul pasajului: „a dialogat… convorbirea”), ca prietenii și rudele între ei, natural, fără oratorie; tot Domnul porunceşte soluţia (Evrei10:25, Romani 14:19; 15:14; 1 Corinteni 12:25; 1 Tesaloniceni4:18;5:ll;Iacov 5:16, I loan 1:7, etc).”

” Pentru noi, care consultăm mersul trenurilor, al vapoarelor şi al aeronavelor, până şi-n ce priveşte minutele, e greu să ne transpunem în mentalitatea călătorilor antici. Lecţia spirituală ce ni se oferă aici e că arhaicul (lucrurile de la obârşie, originare, deci 111, rezolvarea universalei enigme …, Miracolul, prima Numire de la Isaia 9:6…) presupune neîncătuşarea faţă de spaţiu-timp. „Veşnicia nu se grăbeşte, căci are destul timp să aştepte.” „O mie de ani ca o zi…” (2 Petru 3:8).”

”Nu denigrez utilitatea orarului sau considerabilul aport al maşinilor moderne, ci ne mărginim să scoatem în evidenţă influenţa nearanjărilor previzibile asupra sufletului omenesc. Căsătoriile cele mai fericite s-au făcut pe necalculate. Să lăsăm mână liberă şi supranaturalului. În felul acesta, depindem mai mult de cer, ne aşteaptă surprize, deci asigurarea contra plictiselii; grea problemă, mai ales când e vorba de veşnicie. Cu toată comoditatea ce ne-o oferă planificarea, suntem nervoşi, nerăbdători şi grozav de nepunctuali în cele dinlăuntru, în Afacerile etern umane. Străbunii noştri, mai bine decât noi, cunoşteau arta de a li fericiţi şi de a face şi pe alţii fericiţi.

În ceea ce priveşte lipsa oricărui tipic la adunările creştinilor dintâi, acolo se poate vedea şi mai bine privilegiile lor, mai de dorit decât ale noastre.”

”  În cartea Venirea Domnului, am conexat aceste două epoci în straja întâi.

Corabia închipuie sistemul. în primele două veacuri, creştinii nu se organizează în chip de religie oficială, în sensul cum Solomon a pus capăt (2 Samuel 7:6-7; Fapte 7:48) simplităţii cortului sfânt, căruia aşa de bine îi şedea pelerinajul prin diferite localităţi. Chivotul preînchipuia prezenţa divină… (Matei 18:20). Dar nici nu era cu putinţă să decadă în statornicirea pe pământ (Filipeni 3:20; Galateni 4:26), căci primii creştini erau cel mult toleraţi, în scurtele răgazuri când statul, compus din oameni tributari firii vechi, nu li se opunea cu înverşunare, spre a fi stârpiţi ca cei mai de seamă inamici interni, inamici ai „felului deşert de vieţuire” (1 Petru 1:18). Vrăjmăşia netă cu lumea păgână, nu ca azi când e abia distinctă linia de demarcaţie, le-a păstrat caracterul de „străini şi călători” (Evrei 11:13) ca al Evreilor fideli mozaismului. Fiind necontenit în aşteptarea răpirii la cer, nici nu le trecea prin minte să-şi investească bogăţiile pământeşti decât în banca cerească. Aşa se explică comunitatea de bunuri (Fapte 4:32) a primilor creştini de la Ierusalim; pe când Solomon a lărgit prăpastia între cârmuitor şi cârmuiţi, prin birurile grele (2 Cronici 10:14,18) puse poporului, ca să aibă luxul exorbitant (2 Cronici 9:4) al curţii regale.”

” ….lumea şi-a luat o mască de fals creştinism şi astfel, în etapele următoare, creştinismul (inclusiv derivatele lui „sectare”) a fost nevoit să îmbrace haina oficialismului religios. Până atunci, familiaritatea era nu numai cuibul călduros al dragostei frăţeşti ci şi scut contra clericalismului ce o submina, încă pe vremea când trăia ultimul apostol (3 loan 9; Fapte 20:29). Cu sprijinul lumii şi mai ales cu al firii vechi din credincioşii pasivi (Exod 20:19; 2 Corinteni 11:20), această plagă, pe lângă cea a păcatului şi a sectarismului, a reuşit să se înscăuneze de-a binelea, sub formă prea puţin mascată chiar în grupările ce se pretind apostolice! „De când biserica oficială a ajuns partenera statutului, ea s-a contaminat de necurăţia şi degradarea lui” (Broadbent: Drumul Adunării).

Sistemul acesta divin, ce exclude orice sistem omenesc, era pus la îndemână de Dumnezeu, după cum corabia adramitină era cea dirijată de cer să se afle înainte de altele în portul Cezareea, dedicat stăpânitorului suprem. Organizaţia organică (vie, neartificială) din epistolele paulinice, singura poruncită de Domnul, era cea mai potrivită cu duhul de consacrare al primilor creştini. Fără astfel de aplecare a inimii, ca să asculte numai de Cuvântul divin, nici nu poate fi vorba de reîntronarea formelor de El orânduite. Pornirile firii vechi religioase fac necesare formele de cult mai mult omenesc decât „serviciu divin”.”

Capitolul 8. Corabia ”puterii curatedin cartea  ”Călătoria lui Pavel spre Roma” de V.V.Moisescu


Eclesia veritabilă nu-i o instituţie oficială, ci o familie, o relație de mediu (V.V.Moisescu)

5 decembrie 2010

” …Doar religiozitatea firii vechi face prea mare caz de monopolizarea modului de locomoţie spirituală, căci s-a anchilozat în metode care nu admit să fie depăşite.

Contribuie la această înţepenire şi traducerile greşite, de exemplu, în loc de:  ”să nu părăsim adunarea noastră…” (Evrei 10:25), originalul are aşa:”strângerea laolaltă între noi înşine”, nu mereu cu necredincioşii de faţă, ci să ne îndemnăm ” unii pe alţii‘, nu: ”unul pe alţii…”, uzurpând zidirea familială; chiar dacă produsul piedicii teatrale e excelent, nu e al Duhului, care poate că ar fi ales pe alţii să rostească scurt ceva mai potrivit cu nevoile ascultătorilor… Nici 1 Corinteni 7:17 nu-i înţeles cum trebuie. Acolo e vorba numai de starea civilă, nu şi religioasă!

Eclesia veritabilă nu-i o instituţie oficială, ci o familie, o relaţie de mediu, după cum viaţa se caracterizează prin metabolism, adică prin relaţia cu mediul înconjurător.

Pavel, împreună cu ceilalţi deţinuţi, cu ostaşii şi marinarii, au călătorit pe vase de comerţ, mai adânci decât cele de război, având mai degrabă pânze multe decât trireme (vâsle pe 3 nivele). Sistemele propriu-zis creştine nu erau şi nu sunt agresive, ca de exemplu Mahomedanismul, care, din principiu, admite propagarea prin constrângere brutală. Aşa au procedat şi sistemele fals creştine, pe cât le permitea situaţia politică. Fraţii care trăiesc Evanghelia au uzat exclusiv de metoda convingerii (Fapte 27:21), a propagandei, a reclamei, a concurenţei (2 Timotei 2:5) a tratativelor, etc, exact ca în comerţ (Proverbe 8:1-11, Isaia 5 5:1 -3, Apocalipsa 3:18, etc.).

Omul modem, inclusiv intelectualul pur creştin, e astăzi obtuz faţă de înţelegerea simbolurilor. O mare greutate în desluşirea aluziilor profetice nu-i atât necunoaşterea istoriei, mai ales a veritabilei eclesii, cât greşita cunoaştere, întrucât documentele adevăratei eclesii au fost distruse de pretinşii creştini, ei neputând suferi scrierile influenţate, în mare parte, de Acelaşi Duh Care a insuflat Noul Testament. De aceea, am face mare greşeală dacă am socoti ca veridic tot ce găsim în istoriile compuse de lumea religioasă, de cei ce confundă hiserica lor cu statul. Diviziunile în epoci adoptate de ele se potrivesc doar lor, nu şi eclesiei veşnic călătoare, nestatornicită pe pământ, cu totul pe altă Cale decât ale lor. Cronologia e cronometrată de Duhul după alte criterii decât cele lumeşti.

Oriunde bisericile au avut sprijinul guvernelor, ele au întrebuinţat forţa civilă, ca să-i supună pe toţi la poruncile ei. Infima minoritate care nu le recunoştea amestecul în afacerile interne ale împărăţiei lui Dumnezeu a fost încontinuu prigonită. În cele ce aparţin pământului, clădiri, contribuţii cetăţeneşti, etc, trebuie să ascultăm de autorităţile îngăduite de Dumnezeu să ne conducă, în marea familie umană, unde suntem solidari cu toţi semenii noştri (Ieremia 29:7).

Clerul a născocit împotriva ,sectanţilor’ tot felul de minciuni şi le atribuia doctrine pe care fraţii niciodată nu le-au avut. Prigonitorii le dădeau tot felul de numiri, de care se lepădau cei ce se numeau doar: credincioşi Domnului Isus sau, simplu, creştini (Fapte 11:26). Cu toate acestea, aşa au rămas cunoscuţi în istoria bisericii: doar cum au vrut duşmanii lor. Rapoartele cu pretinsele lor Mărturisiri (smulse prin torturi de nedescris) conţin invenţii grosolane de-ale preoţilor.”

Citat din capitolul 5 al cărții ”Călătoria lui Pavel la Roma” de V.V. Moisescu


Roditori…prin altoiul Duhului (V.V.Moisescu)

4 decembrie 2010

Citate din capitolul 3 „Procesul Paulinic” al cărții ”Călătoria lui Pavel spre Roma” de V.V.Moisescu(întemnițat al lui Cristos), editura Lampadarul de aur

Citate:

1.„Pavel încă nu pricepea că toată teologia lui n-avea nici-o trecere la îngâmfaţii conducători religioşi, care îi puteau răspunde cu şmecheriile dialecticii, ce face din negru alb, şi invers,….”

2.” O plagă dintre cele mai de temut pentru adunări e căderea lor în legalism, cu atât mai periculoasă, cu cât îşi fac un merit din reîntoarcerea la vechi. Legalismul mozaic, ceremonial, a fost mai puţin vinovat în epoca de tranziţie decât robia cu meritele proprii în epoca harului pui; când avem (în epistolele lui Pavel) completa lui desolidarizare de fraţii repetenţi (Galateni 4:9; Evrei 10:38), adică zăbovitori în epoca depăşită. De aceea îndeamnă el la cercetarea de sine, să vedem dacă stăm pe temeiul încrederii neamestecate ori suntem, căzuţi la examen’ (2 Corinteni 13:5, orig).
Când zic legalism, nu mă refer aproape deloc la încredinţările cu privire la ţinerea de zile (Galateni 4:10; Coloseni 1:16) (sâmbăta sau duminica, ori alte sărbători religioase) şi nici la abţinerea de la anumite mâncări şi băuturi, spălări, etc, scuzabile pentru ,cei slabi în credinţă’ (Romani 14), ce se amăgesc că ei sunt cei tari, ci mă refer la duhul în care nu ,pentru Domnul’ le săvârşesc, căci fac din ele condiţie de mântuire sau de mai mare trecere în ochii Domnului şi se despart de cei ce nu le practică; cu toate că văd bine cum cei mai mulţi călcători ai legii mozaice sau cei ce niciodată n-au stăruit după vorbirea în limbi (alt adaos la mântuirea şi prin fapte…), tocmai aceştia duc o şi mai bună viaţă spirituală, fericiţi cu siguranţa mântuirii. Baza mântuirii lor o reprezintă faptul că Mântuitorul a săvârşit (loan 19:30, Matei 5:17) tot ce este necesar răscumpărării noastre din păcat. Tocmai de aceea, că ei nu amestecă efortul (Ezechiel 44:18, Exod 34:21), străduinţele de orice fel la primirea ca dar (hatâr) a mântuirii, ei devin roditori, prin altoiul Duhului; pe când cei nesiguri de mântuire se trudesc cu tot felul de ,nimicuri religioase’ şi tradiţii omeneşti (Marcu 7:7). În cartea mea, Fratele fiului risipitor, am demascat mai pe larg duhul fariseic al ,principiului faptelor’ bune (Efeseni 2:9 orig.) amestecat şi acolo unde nu trebuie. Acest duh duce, şi la fraţii de azi, la alte forme de evlavie deşartă (Marcu 7:7), care înlocuiesc dulcile forme harice, naturale, familiare, neritualice!”

3.”Doar versetul 1 Corinteni 14:37 ar fi suficient să-i încredinţeze pe cei ce se află sincer doar de partea Domnului, nu şi a duhului de partidă (Filipeni 1:17), că frăţietatea s-a depărtat azi groaznic de felul de a se aduna aşa cum e voia expresă a întemeietorului eclesiei. Dacă aş intra de pe acum în amănunte, aş stârni talazuri de împotrivire. Nu pot să rezum când nici cărţi întregi nu-s suficiente pentru fiecare chestiune în parte. Le-am compus deja, dar nu le dau în vileag decât când pregătirile de acceptare vor fi perfectate, în aşa fel ca nimeni din cei ataşaţi de Mântuitorul să nu mai aibă nici un pic de şovăire.”

4.” Pavel însă a preferat lanţurile şi separarea de fraţi decât să-şi petreacă în obscuritate o semi-libertate, mereu în gardă contra comploturilor iudaice şi-n necurmate mustrări din partea fraţilor iudaizanţi. Şi-ar fi măcinat în zadar nervii în echilibristica de-a împăca la nesfârşit două curente menite să fie de-a pururi contradictorii. Din fericire, poziţia lui categoric harică l-a cruţat de aşa necazuri inutile. La fel e în ţara noastră situaţia aşa-zisei,Oastea Domnului’, de fapt a bisericii ortodoxe. Cei ce cu adevărat sunt fraţi în ea trebuie să înţeleagă că provizoratul ţine totdeauna doar până la separarea inevitabilă (Fapte 18:7).”

Citește tot Capitolul 3: Procesul paulinic din cartea  ”Călătoria lui Pavel spre Roma” (va urma)


Temelie și zid

4 decembrie 2010

La întoarcerea din robie, Neemia nu a pus din nou temelia Ierusalimului.
Temelia erau acolo, nevăzută sub dărâmături. Ei au zidit doar zidul, au pus porțile și nu a durat mult

”…temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită…”

Mare Har, să nu poată nimeni distruge temelia, să nu fie nevoie de altă temelie.

”..nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Isus Cristos…”

Temelia apostolilor este Domnul Isus. Pe această temelie au zidit, pe învățarea Lui, (pe El îl vestim noi), ”să nu zidim pe temelia pusă de altul”.
Încă nu apăruse anticristul, falsul, a venit imediat după aceea, Ioan scrie:
”să știți că acum s-au arătat mulți anticriști”.
Se pun temelii, noi, temelii false, se neagă toată temelia, ce să alegi între atâtea dărâmături?

Se zidește asiduu fără temelie, zidurile crapă și ”constructorii” se ceartă pe metode de zidire.

Dragi ”meșteri de ziduri”, problema e locul zidirii, orice se zidește lângă temelie va crăpa. Zidul cere temelie. Harul pietrelor scumpe se dă pentru împodobirea zidului de pe temelie, nu de lângă ea. Desigur, altarul din Betel e mai profitabil și mai atractiv decât Sionul (chiar nu întâmplător multe biserici de azi se numesc Betel). Mărturisesc despre calea lui Ieroboam din ele.
Zidirea zidului pe temelie contează, nu cum, ci unde, nu cum, ci ce! S-a zidit în grabă, cu o mână, dar pe temelie, nimănui nu i-a trecut prin gând să schimbe traseul. Și porțile! A oilor, a gunoiului, a peștilor, a fântânii, etc. avem pe unde intra și ieși. Toate sunt înțelegeri pline de Har. Când socotim lucruri ca gunoaie să le aruncăm, când ni-e sete, să bem, să stăm la masă în fața potrivnicilor, să ne desfătăm în Cel ce ne dă hrană. În timp ce ne înconjoară Saul, să scriem psalmi!
Pe nisipul hotărârilor omenești, tot ce se zidește crapă la primul șuvoi. Pe temelia nezguduită a credinței,  a veștii bune a Harului, nimic nu va mai fi clătinat.


Trăim astăzi niște vremuri cumplite….(repostare)

2 decembrie 2010

”……Trăim astăzi niște zile cumplite, în creștinism bântuie un vânt de învățătură care neagă necesitatea învățării. Cuvântul Domnului, mai ales Vechiul Testament este disprețuit. Nu este văzut chipul Domnului Isus în Vechiul Testament. Liderii de temple, mulțimi și amăgiți își umplu sinagogile, burțile și conturile din programe, ritualuri și distracție,  taxate cu zeciuieli, colecte și donații. 24/24, 7/7, 12/12, fără an sabatic și fără an de veselie. Tubul digestiv nu face pauză, mândria nu doarme, îngâmfarea nu-și ia concediu.
Se seamănă pleavă de la ora 11.00 la ora 11.30 și imediat se face o parodie de secerat la 11.35. Se seceră vânt.
Marșul pentru Isus, dansuri sfinte, vânzări de dvd-uri cu trupe, ghicitorii, construcții de temple, industrii muzicale, etc, ”ard tămâie pe înălțimi” într-o frenezie care i-ar face să pălească de invidie atât pe Dimitrie din Efes cât și pe stăpânii roabei din Filipi. Lor nu le-a trecut prin minte să-și ”creștineze” afacerile. Nu imediat.
Generația crescută cu astfel de meniu nu va mai secera nimic…”

Integral aici: Învățare și revelație


Hrană felurită!

2 decembrie 2010

pentru că te hrănești cu cuvintele credinței și ale bunei învățături pe care ai urmat-o până acum”.

În domeniul duhovnicesc un anume fel de hrană produce un anume fel de om.

nu deosebește urechea cuvintele cum gustă cerul gurii mâncărurile?

În Egipt s-au mâncat castraveți, ceapă și alte legume.
Tot în Egipt s-a mâncat Mielul de paște,…cu ierburi amare.
La ieșirea din Egipt s-au mâncat azimi, au ieșit în fugă, n-au așteptat să crească.
În pustie s-a mâncat mană. Apoi prepelițe și iar mană. Au băut apă din stâncă, Stânca de după ei, Cristosul.
Au gustat din roadele țării.
La intrarea în țară(promisiuni) s-a schimbat iarăși meniul, mana a încetat.
Au mâncat azimi și boabe prăjite. Din grâul țării, nu din grâul canaaniților, din roadele țării, au secerat de unde n-au semănat.
Cât Har!
Aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”.
Să prețuim acest Har.
Tot așa este și în Duhul. La început lapte, apoi hrană tare.
Cuvintele începătoare ale lui Cristos și apoi Cuvântul despre neprihănire.

Să ne schimbăm meniul! Vom fi schimbați înspre Chipul Lui.


%d blogeri au apreciat: