Pricina de poticnire a crucii

30 Decembrie 2010

Această postare este un fragment din cartea  ”Am fost răstignit împreună cu Hristos” (carte veche, autor necunoscut).

(fragment)
Pricina de poticnire a crucii

Pricina de poticnire a crucii nu trebuie să dispară. (Gal. 5, 11). Noi trebuie să luăm asupra noastră înjosirea, ruşinea, şi prigoana, care însoţesc crucea. (Gal. 6, 12). „Noi propovăduim pe Hristos cel răstig­nit care pentru Iudei (credincioşi) este o pricină de poticnire” (1 Cor. 1, 23).

Ceea ce este pricină de poticnire pentru credincioşi nu este faptul că Hristos a fost răstignit, ci tocmai cea mai mare şi mai puternică semnificaţie a crucii: faptul că ea înseamnă răstignirea noas­tră, că întregul nostru Eu este fără milă aruncat, şi că nimic din el, nici chiar cel mai bun lucru nu ar putea fi folosit sau scos în eviden­ţă, că totul trebuie cu desăvîşire aruncat, nimic nu trebuie să fie res­pectat, nici într-un fel şi nici într’altul.

Iată ce este supărător! Cu cît iţi placi mai mult ţie însuţi, cu cît eşti mai inteligent în proprii tăi ochi, cu atît lucrul acesta este mai supărător.

Dar este adevărat şi folositor, şi de aceea va rămîne în picioare în întregime pentru totdeauna. Ce va rămîne în picioare nezdruncinat şi în întregime? Că întreaga noastră fire proprie aparţine morţii. Că ea a fost pironită pe cruce prin Isus Hristos şi de aceea locul ei este acolo.

Puterea crucii

„… Ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică” (în altă traducere: „… să nu-şi piardă puterea”), 1 Cor. 1, 17. „Propovă-duirea crucii este puterea lui Dumnezeu”, 1 Cor. 1, 18.

Ce putere este în cruce sau în propovăduirea crucii? Tocmai aceea care-1 dă gata pe omul nostru cel vechi şi lucrările sale, puterea care ne eliberează de păcat, care exclude faptele firii pămînteşti, care ne izbăveşte şi de ceea ce ştim dinainte că este.păcat şi de ceea ce vom şti treptat că este păcat.

Bineînţeles, forţa şi puterea crucii şi valoarea acesteia este răstig­nirea. Piroanele crucii îl reţin pe cel răstignit pe cruce ca să nu meargă unde vrea, ca să nu poată să scape, ci să moară după un timp relativ scurt.

Lucrarea pe care o săvîrşeşte crucea este deci de a ne face să mu­rim în ce priveşte firea pămîntească. Mai întîi noi murim odată pen­tru totdeauna faţă de noi înşine, faţă de marele şi puternicul nostru „Eu” — atît de departe cît îl cunoaştem; şi apoi, noi murim puţin cîte puţin faţă de păcat, pe măsură ce primim cunoştinţă despre el şi prin credinţă îl răstignim.

A-şi purta crucea

„Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu”, (Luca 14, 27). „Atunci L-au dat în mîinile lor ca să fie răstignit. Au luat deci pe Isus şi L-au dus să-L răstignească. Isus, du-cînd-Şi crucea a ajuns la locul zis al Căpăţînii, care în evreeşte se cheamă Golgota”, (Ioan 19,16—17).

A-şi purta crucea înseamnă — şi nu poate să însemne altceva — un singur lucru: a da ajutor la propria sa răstignire! Acela care a înţeles necesitatea de a fi răstignit, o face bucuros.

Criminalii incorigibili sînt cei răstigniţi.

Cine oare vrea să ducă crucea pe care va fi pironit el însuşi?Acela care se consideră după firea pămîntească un criminal incorigibil şi care, din această cauză, este recunoscător că poate să fie salvat de el însuşi în ce priveşte firea pămîntească. Fiecare, care înţelege că tocmai ce este a lui propriu este o piedică în calea propriei sale feri­ciri şi a înaintării lui pe cale, îşi răstigneşte firea sa pămîntească.

La piciorul crucii? Sau pe cruce?

Se cîntă şi se vorbeşte mult de a veni la piciorul crucii, cu toate că cuvîntul nu vorbeşte de aceasta. Dimpotrivă, Biblia vorbeşte de a fi răstignit cu Hristos, sau cu alte cuvinte de a fi pe cruce sus. Dar des­pre aceasta nu se vorbeşte în general.

La piciorul crucii tot felul de oameni pot să stea; sus pe cruce atâr­nă spînzuraţi numai aceia care urăsc de moarte propria lor viaţă şi care II iubesc pe Dumnezeu din toată inima lor; acest fel de persoane care — prin credinţă — devin participante la moartea şi la viaţa lui Hristos; asemenea persoane care cu orice preţ vor să meargă pe ur­mele Sale.

La piciorul crucii se poate să obţii iertarea păcatelor, dar nu bi­ruinţa asupra păcatului. Aceasta se obţine sus pe cruce. Aceia care sînt la piciorul crucii pot să păcătuiască. Dar sus pe cruce nu pot păcătui. De-ar putea să aibă mulţi din zilele noastre ochii deschişi asupra acestei taine binecuvîntate a credinţei! —

A se purta ca vrăjmaşi ai crucii

„Uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi. Căci v-am spus de multe ori şi vă spun şi acum plîngînd: sînt mulţi, care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Sfîrşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pîntecele şi slava lor este în ruşi­nea lor şi se gîndesc la lucrurile de pe pămînt.” (Filip. 3, 17—19).

Se vorbeşte aci de pilde vrednice de a fi urmate de adunare; deci, evident despre credincioşi este vorba aci. Pavel le-a vorbit adesea de acest trist fapt, că mulţi dintre credincioşi se purtau ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Astăzi este la fel, sau chiar mai rău! Nu sînt vrăjmaşi ai adevărului că Hristos a fost răs­tignit dar sînt vrăjmaşi ai crucii lui Hristos pentru că lucrarea sa este de a răstigni firea cu patimile şi poftele ei. Aceasta are în ve­dere, între altele — arătate, citate mai dinainte ■— şi poftele pentru tot felul de băuturi şi de mîncăruri delicioase destinate pîntecelui, şi în chip mai general poftele pentru lucrurile pămînteşti.

Cînd îţi place să trăieşti pentru tine însuţi devii în mod evident vrăjmaş al acestei cruci, a cărei misiune este de a răstigni „Eul”. Scriptura îndeamnă la mulţumire („Mulţumiţi-vă cu ce aveţi”), şi ea spune că iubirea luxului şi lăudăroşia vieţii nu sînt de la Dumne­zeu şi că noi n-avem dragostea lui Dumnezeu în noi, dacă noi iubim lumea sau lucrurile care sînt în această lume. (1. Ioan, 2, 15—17).

Toată această poftă pentru lucrurile de pe pămînt trebuie să fie omorîtă pe cruce. Dacă nu vrei să părăseşti aceste lucruri, ci dimpo­trivă, vrei să-ţi îngrijeşti pîntecele după regulile artei, să te dedai la mîncăruri alese, gustoase, să tinzi la tot ce este mare, rafinat şi splendid în lumea aceasta, la tot ceea ce are înfăţişare frumoasă, atunci eşti evident un vrăjmaş al crucii lui Hristos; deoarece ea este o sentinţă de moarte asupra tuturor acestor lucruri.

Sau putem să luăm un exemplu deosebit. Dacă, de exemplu, stă-pîneşti peste o adunare şi doreşti să continui tot aşa, atunci eşti evi­dent un duşman al Cuvîntului care spune să nu stăpîneşti, şi care spune că acela care vrea să fie cel mai mare să fie servitorul şi robul tuturor; eşti un vrăjmaş al acestei cruci, care trebuie să facă să moa­ră dorinţa de a stăpîni.

Se consideră „mîncăruri delicioase”, „a reuşi în viaţă” şi a „do­mina” drept ceva mare. Iată greşeala. O, de li s-ar putea des­chide ochii la mulţi în aceste zile să vadă cît de neînsemnate sînt aceste lucruri şi de asemenea ce mare izvor de cîştig este evlavia în­soţită de mulţumire! (1 Tim. 6, 6—11).

Cei trei răstigniţi şi ucenicii lor

„Cînd au ajuns la locul numit ,Căpăţînac, L-au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta şi altul la stînga. Unul din tîlharii răstigniţi II batjocorea, şi zicea: „Nu eşti Tu Hristosul? Mîn-tuieşte-Te pe Tine însuţi, şi mîntuieşte-ne şi pe noi!” Dar celălalt 1-a înfruntat, şi i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu care eşti sub aceeaşi osîndă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut nici un rău.” Şi I-a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ti aminte de mine, cînd vei veni în împărăţia Ta!” Isus a răspuns: „Adevărat iţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23, 33 şi 39—43).

Pe crucea din mijloc atîrna Fiul lui Dumnezeu pentru că El deve­nise de bună voie fiul omului; pentru că El se făcuse părtaş ca şi noi cărnii şi sîngelui şi voinţii proprii omeneşti pentru că El nu făcuse niciodată această voie, ci o lepăda în toată vremea şi făcea voia Ta­tălui; pentru că El iubea pe toţi oamenii şi voia să-i mîntuiască, şi pentru că le spunea adevărul. Iată-L răstignit pe El, care în timpul întregei Sale vieţi în această lume, îşi purtase crucea, lepădase voia Sa proprie, El care trăise întotdeauna ca răstignit toată viaţa Sa, din ziua cînd a fost destul de în vîrstă ca să o înţeleagă.

Pe celelalte două cruci se aflau răufăcătorii, persoane care tot­deauna făcuseră voia lor proprie, şi niciodată voia lui Dumnezeu, oameni care trăiseră în păcat. Dar cu toate acestea era o mare şi esenţială deosebire între aceştia doi: Unul era aspru şi necredincios, în timp ce altul era simţitor recunoscător şi credincios. Unul se îm­pietri şi rămase din această cauză afară, în timp ce altul se duse cu Isus în Rai.

Nici unul din cei doi nu mersese pe urmele lui Isus şi nu mai avu­sese ocazia de a o face. La fel este cu toţi aceia care se întorc Ia Dumnezeu în ultimul moment.

Noi trebuie să începem toţi ca acela dintre tîlhari, prin rugăciune, cerînd harul şi iertarea păcatelor. Noi începem toţi ca „tîlhari”. Dar dacă acest tîlhar este acum un model pentru începutul pocăinţii noastre, nu înseamnă că el este o pildă şi pentru înaintarea noastră. Mulţi sînt chemaţi şi primesc ocazia de a-L urma pe Acela care fu răstignit în mijloc, de a merge pe urmele pe care le-a lăsat, El care n-a făcut niciodată voia Sa proprie, ci care trăia mereu răstignit.

Fapt este că toţi oamenii, fie că o ştiu sau nu, aparţin la una din aceste trei grupe şi urmează şi se aliniază după unul din aceşti trei răstigniţi. Aceia care prin harul lui Dumnezeu înving, aparţin coloa­nei din mijloc; aceia care nu înving, dar care îşi recunosc păcatele şi cer iertare, aparţin celeilalte coloane, şi aceia care se împietresc şi nu-şi cer iertare, aparţin celei de a treia coloane.

Este semnificativ că mulţi credincioşi consideră chiar pe acel tîl­har ca modelul şi exemplul lor şi că ei găsesc în aceasta mîngîierea lor, tocmai după cum se mîngîie pentru acelaşi motiv cu rugăciunea vameşului. Ceea ce este drept aci, este că trebuie neapărat să în­cepem în felul acesta. Dar ceea ce e rău, este de a gîndi că trebuie neapărat să continui astfel pînă la capăt.

Locul cu Hristos, pe crucea din mijloc este din nenorocire atît de necunoscut şi atît de puţin folosit! Pe care din cei trei vrei t u să-1 urmezi de acum, iubite prietene?

Această postare este un fragment din cartea  ”Am fost răstignit împreună cu Hristos” (carte veche, autor necunoscut).


”Acum mă spovedeam lui Dumnezeu însuși”, mărturia întoarcerii la Dumnezeu a Tatianei Topciu.

27 Decembrie 2010

Cap XI din ”O carte de aducere aminte

Pe 9 aprilie(1959), într‑o după‑amiază, a intrat salvarea în curtea spitalului.
Aduseseră o studentă care leşinase pe stradă şi care mai fusese internată aici. O cunoşteam din vedere şi chiar stătusem recent de vorbă cu ea, fără să‑mi placă în mod deosebit. Se numea Lia. Avusese un pneumospontan pe stradă şi nu ştiu cum s‑a făcut că şoferul salvării a adus‑o aici. A fost internată într‑o rezervă mică, la etajul meu. Dar ea a cerut o cameră mai luminoasă. Două erau rezervele mai luminoase, cele din capetele opuse, dintre care una era a mea. Nina, colega mea de până atunci, a ieşit în întâmpinarea acestei dorinţe cedându‑i patul, două zile mai târziu. Aşa m‑am trezit că am o nouă colegă. Nu‑mi plăcea să schimb colegele de cameră. Abia mă obişnuisem cu Nina, aşa că, atunci când am venit de la micul dejun şi am văzut patul ocupat de ea ‑ şi încă patul meu! ‑ am strâmbat puţin din nas. Cine‑o mai fi şi fata asta? Stătea culcată, slăbită, buzele roşii, uscate, contrastând puternic cu faţa albă ca hârtia. Avea pomeţii proeminenţi şi nasul în vânt. Sprâncenele ei exprimau şi mirare şi suferinţă. Doctorul îi făcuse puncţie, scotându‑i sănge intrapleural într‑o tăviţă albă.

În seara acelei zile, când a sunat stingerea, m‑am întins în noul meu pat, cu o uşoară nemulţumire. În cameră nu era întuneric de tot, pentru că felinarul din curte arunca dâre de lumină până la noi. Din când în când, nea Mezei, portarul, striga să se stingă lumina în câte‑o cameră care se abătea de la regulament. Nu puteam adormi. Din patul vecin nu se auzea nici un zgomot care să mă deranjeze. Doar eu mă întorceam de pe o parte pe alta, făcând să scârţâie patul.

‑Nu poţi dormi?

‑Nu.

‑Fiindcă ţi‑am luat patul?

N‑am răspuns nimic şi atunci Lia a adăugat:

‑Îmi place să privesc cerul. Norii albi pe cerul albastru. Măcar atât să am în spital.

Cerul? Nu mă gândisem niciodata la el, ca la un peisaj. Mi‑am dat seama că am fost egoistă şi am iertat‑o din toată inima. Am continuat să vorbim despre bolile noastre. Nu ştiu ce spusesem, când Lia m‑a întrebat deodată:

‑Tu crezi în Dumnezeu?

‑O, cred. Nu mă îndoiesc, am răspuns eu cu toată convingerea.

‑Şi cum ţi‑L închipui pe Dumnezeu?

‑În orice caz, nu ca pe un bătrân cu barbă albă …

‑Dar cum?

‑Nu mi‑L închipui. El nu e material …Ştiu că El e Spiritul creator al spiritului meu. E Cel Care mă cunoaşte cel mai bine. El e Întregul din care m‑am desprins … Dar … nu ştiu ce aşteaptă El de la mine, care‑i relaţia mea cu El. Căci, dacă El există şi dacă ne‑a creat, trebuie să fi avut un scop. Trebuie că noi avem nişte obligaţii faţă de El. Asta nu pot eu să aflu: care‑i partea mea, ce aşteaptă El de la mine.

Încurajată de maturitatea răspunsurilor mele, Lia a rostit simplu răspunsul cel mare:

‑Dumnezeu aşteaptă de la tine să‑L cunoşti.

‑Să‑L cunosc…? Eu … să‑L cunosc pe EL ?

Era ameţitor. Eu aş fi vrut, măcar de departe, să vină o adiere dinspre El, prea mult ar fi fost să‑mi trimită chiar şi o vorbă prin altcineva. Dar să‑L cunosc eu pe EL …! E prea mult! Poţi să rezişti la aşa ceva fără să‑ţi pierzi minţile…?

Dar în inima mea eu dădusem raspunsul: Merită! Am încercat să sondez terenul:

‑Să‑L cunosc pe Dumnezeu şi să rămân normală …? Citește restul acestei intrări »


Vaca, dealul înalt și copacul verde

26 Decembrie 2010

Vaca!
Greu de imaginat viața omului din primele …6 milenii fără vacă. Cu vaca ari pământul, îl grăpezi, îl sameni, duci clăile în arie, treieri grâul. Vaca e simbolul forței fără de care înțelepciunea omului nu ar folosi la nimic. Închinarea la vacă avea justificări direct raționale. E foarte simplu! Vacile mai și mor, mai sunt și epidemii. Zeul vacilor nu trebuie supărat, o mică statuie l-ar îmbuna, o jertfă, o sărbătoare sigur îl bucură. Să ne rămână vacile.

Dealul înalt!
De unde vine ploaia? De sus. Udă pământul, îl face să rodească. Deci trebuie urcat sus ca să te apropii de (D)dumnezeu. ”Pe muntele acesta!” Nu numai el să coboare spre tine, să urci și tu spre el. În Gruzia am văzut bine acest lucru, pe fiecare vârf de deal era câte o biserică.

Copacul verde!
Dacă azi nimeni nu se mai închină la vaci (excepție India) și nu mai face statui cu vaci , dacă puține biserici se fac pe vârf de munte,  a rămas copacul verde. Simbol al reînvierii vieții, biosului, al renașterii naturii, frunza nu și-o pierde…. E un idol părut nevinovat, aprobat și ocrotit, ”creștinat” să stea ALĂTURI de Domnul. Desigur pentru cei care nu mai au nimic de învățat din Vechiul Testament, avertismentele împotriva celor ce-și caută soarta ”sub orice copac verde”, de unde își așteaptă ”harul”, sunt vorbe goale.
M-am bucurat de un comentariu din care citez:
”….Biblia condamnă pomul de Crăciun. Observaţi: „Aşa zice Domnul: „Nu învăţaţi calea naţiunilor şi nu vă înspământaţi de semnele cerurilor, pentru că naţiunile se înspăimântă de ele. Pentru că obiceiurile popoarelor sunt deşertăciune. Pentru că unul taie un copac din pădure; este lucrat de mâinile meşterului, cu securea; îl împodobesc cu argint şi cu aur; îl întăresc cu cuie şi cu ciocane, ca să nu se mişte… Ci cu toţi sunt fără minte şi nebuni; învăţătura deşertăciunilor este lemn!” (Ieremia 10:2-4,8)**.
Aici avem o descriere perfectă a pomului de Crăciun, numit de Dumnezeu, „calea naţiunilor”. Nouă ne este poruncit să nu învăţăm această cale şi nici să nu mergem pe ea! Pomul de Crăciun este de asemenea prezentat în acest pasaj ca fiind un idol. Versetul 5, ne spune că aceşti pomi nu pot vorbi – nu pot umbla – ci trebuie să fie transportaţi. Unii oameni interpretează greşit aceasta, astfel încât, ei ajung la concluzia că nu este nimic rău în a avea un pom de Crăciun; dar în nici un caz Scriptura nu încearcă să ne spună aşa ceva. Mai degrabă, profetul Ieremia ne spune că aceasta este deşertăciune şi prostie, el spune: „Nu învăţaţi calea naţiunilor…””
Citiți tot comentariul. Mai ales sfârșitul, cu citatul din Spurgeon.


Luminătorii cei mici

21 Decembrie 2010

Daniel 12:3 ”….şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci

Luminătorii sunt lăsați de Dumnezeu să împartă timpul. Cei mari și cei mici.
Domnul Isus Cristos care ”a strălucit în inimile noastre”, Lumina din noi ne face și pe noi luminători. Mici.
Stelele simbolizează pe cei ce au lumina în ei. Strălucirile noastre sunt diferite.

1 Corinteni 15:41 ”Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii, alta strălucirea stelelor, chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea.”

Harul este felurit, strălucirea este diferită, numărul de talanți nu este același la toți.

Ce este de mirare la stele este locul lor aproape fix. Pe bolta cerului are fiecare locul ei, constelația ei, strălucirea ei.
Ce lecție pentru noi. Cel ce le-a creat după ce ne-a creat pe noi în El, a vrut să ne dea o lecție prin ele. Pentru El. Toate sunt pentru El.
Lecția statorniciei.
Până se va sfârși Taina lui Dumnezeu. Taina lui Dumnezeu este Domnul Isus Cristos în noi, în omul ascuns. Sfârșitul Tainei lui Dumnezeu este sfârșitul vremii ascunderii, ziua descoperirii fiilor lui Dumnezeu, când vom fi ARĂTAȚI împreună cu El. Până atunci avem fiecare calea și slujba pe care am primit-o de la Domnul Cristos. O bucată, o postată,  peste care nu ne întindem. Nu cât de mult facem, ci cât de bine facem, multul sau puținul este determinat de măsura Harului care l-am primit.

Mai sunt un fel de luminători, tot ca lecție, stelele rătăcitoare, cometele.

Stelele rătăcitoare simbolizează pe cei ce și-au părăsit locul(slujba de Har primită), nu stau în constelații(adunări), ci umblă încoace și încolo trăgând după ei stele căzătoare atrase de viteza și strălucirea bolidului cosmic.

Apocalipsa 12:4 Cu coada tragea dupa el a treia parte din stelele cerului

Iuda 13 ”Ei sunt….nişte stele rătăcitoare, cărora le este păstrată negura īntunericului pentru vecie.

Este o cântare care mi-a fost întotdeauna un îndemn sănătos spre umilință, mai ales atunci când inima mă trăgea, ba spre o cometă, ba să-mi părăsesc locul, ba să tânjesc că nu am altfel de strălucire:

”…..nu aștepta până poți face lucrul mare,
nu sta ca departe să lucești,
fi mult credincios în datorințele tale,
lumină-n locul unde ești!”

E un Har să fi un luminător mic,  să fi la locul tău, cu strălucirea din tine, să arăți timpul potrivit.

 

 


Mărturia lor

20 Decembrie 2010

Evrei 2:4 ”În timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa

Semnele, puterile, minunile lui Dumnezeu sunt confirmări ale unei mărturii.
Acolo unde această mărturie lipsește, Dumnezeu nu are ce confirma.
Pentru cei care-L cunoaștem pe Domnul, nu e nevoie să primim semne ca să analizăm mărturia cuiva.
Discernământul spiritual pe care Domnul ni-L dă ne face să deosebim duhurile.

Contrafacerile, falsurile, făcăturile, vrăjitoriile, pretinsele lucrări de putere nu au nevoie să fie analizate. E necesar să fie analizată mărturia. Dumnezeu nu va întări cu semnele Lui mărturia altuia.

A nu-L proclama pe Cristos, ca Mântuitor al fiecăruia care crede și ca Domn, Cap al Adunării e suficient ca să descalifice orice mărturie pretins creștină. Orice semn sau minune care cică însoțește acea mărturie nu este de la Cel ale cărui cuvinte sunt disprețuite de impostori.

Lourdes, Maglavit, Nicula, Moșuni, Santiago de Compostella sau Felix sunt, egal, locuri ale înșelării, nu este acolo, să nu vă duceți!


Tatiana

18 Decembrie 2010

Un frate drag umbla cu cartea lui Tatiana lângă Biblia lui.
De multe ori la strângeri frățești spunea: ”să vă citesc o poezie de Tatiana”.
Una care nu o uit e Semănătorii.
Cartea fratelui era ferfeniță, fratele e un om serios.
Logica Boleană m-a condus la concluzia  că acele poezii trebuie să fie cu miez.
Că autoarea L-a cunoscut cu adevărat pe Domnul.
Cu puțin timp în urmă am dat de autobiografia ei, un fel de jurnal.
Tăios de realist. Dureros, tranșant. Abia după ce-l citești îi înțelegi poeziile.
Azi am descoperit același lucru pe resursecrestine.ro: File din povestea propriei mele vieți.

O aveți și aici în .pdf.

Aici poeziile de pe resurse crestine.

Una îmi place tare mult, condamnă templele de beton, de piatră, tiparele.

LOCAȘ

Cum de-am crezut că vom zidi din piatră
locaş pentru Iehova Dumnezeu?
Când cerurile cerurilor, iată,
nu-L pot cuprinde-n ele vreodată,
cum va-ncăpea-ntre ziduri… DUMNEZEU?!

El a zidit tot ceea ce-i mişcare
şi ceru-ntreg Îi e divinul tron,
pământul aşternut pentru picioare.
Cum să-L cuprindă catedrale, oare,
pe-Acela Care n-are etalon…?!

Cum ne-a orbit până-ntr-atât trufia,
să ne-apucăm zidiri a-I ridica,
să mărginim acolo veşnicia,
să coborâm acolo Măreţia
lui Durnnezeu, spre a-L glorifîca…?!

O, Cel Ce nu încape în tipare
încape-ntr-un locaş de necrezut,
dar nu e un locaş de închinare,
ci-i lacrima căinţei – cea mai mare
biserică în care e-ncăput…


Puterea ascunsă a sufletului (fragm.) Watchman Nee

17 Decembrie 2010

3. Puterea Duhului împotriva puterii sufletului (capitolul 3 din cartea ”Puterea ascunsă a sufletului” de W Nee, editura Lampadarul de aur, Oradea, 2000.)

Vom continua cu acest subiect important referitor la puterea ascunsă a sufletului. Am văzut deja ce poate face puterea ascunsă a sufletului şi cum putem distinge între lucrurile care vin de la Dumnezeu şi cele care nu vin de la El. La sfârşitul acestor vremuri se fac multe minuni, miracole şi lucrări supranaturale. Sunt făcute acestea de Dumnezeu însuşi sau prin folosirea unui alt gen de putere? Noi trebuie să cunoaştem cum să separăm ceea ce este spiritual de ceea ce este sufletesc. Vom descrie în continuare cum lucrează puterea sufletului; adică, vom arăta care sunt metodele prin care lucrează ea. Cunoscând aceasta, vom fi ajutaţi să deosebim ce este de la Dumnezeu şi ce nu este de la El.


Profeţiile din Biblie

Dar mai întâi să privim în Scriptură pentru a afla care sunt semnele sfârşitului acestui veac, care preced revenirea Domnului.

„Căci se vor scula Cristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.”

(Matei 24:24)

„Fiara, pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira de fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei… Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni… Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor.”

(Apocalipsa 13:2-5, 12-13)

„Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-1 va prăpădi cu arătarea venirii sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi”.

(2 Tesaloniceni 2:8-10)

înainte de a explica aceste pasaje, vă rog să reţineţi că în 2 Tesaloniceni 2:9 se spune că vor fi făcute „minuni” — în prezent se fac minuni, dar cu scopul de a-i amăgi pe oameni. Aceste feno­mene nu sunt fantezii, ci sunt realităţi. Atâta doar că scopul lor este de a amăgi.

Toate cele trei pasaje pe care le-am parcurs indică acelaşi lucru: acestea sunt lucruri care vor fi evidente în timpul necazului celui mare. Totuşi, fără îndoială că unele dintre ele se pare că se vor întâmpla chiar înainte de vremea necazului celui mare. Acest lucru este în conformitate cu un principiu destul de evident în Biblie — acela că înainte de împlinirea unei profeţii, de obicei, are loc ceva similar care reprezintă un indiciu al împlinirii sale finale. Din această pricină mulţi cercetători ai prorociilor sunt de acord cu faptul că lucrurile care vor avea loc în timpul necazului cel mare se petrec acum unul după altul, deşi nu cu aceeaşi intensitate cu care se vor petrece în zilele de pe urmă.

Am putut deja să vedem, în pasajele citate din Biblie, care sunt caracteristicile perioadei necazului cel mare. în acel timp vor fi semne mari şi minuni. înainte de venirea Domnului, lucrul de care va fi preocupat în mod deosebit Anticrist va fi să facă semne şi minuni. E ceva obişnuit ca, înainte ca o persoană să sosească, să i se vadă mai întâi umbra şi să i se audă vocea. Tot aşa, înaintea necazului celui mare, umbra şi sunetul semnelor şi minunilor din necazul cel mare vor fi deja prezente. Şi pentru că atunci ele vor ajunge un lucru obişnuit, în zilele noastre se vor înmulţi tot mai mult.

O observaţie personală

înainte de a trece mai departe, aş vrea să fac o observaţie. Eu, personal, nu resping minunile. în Biblie sunt consemnate multe minuni; şi ele sunt preţioase şi foarte importante. în trecut am accentuat faptul că un creştin trebuie să progreseze pe mai multe planuri în ceea ce priveşte viaţa de credinţă. Daţi-mi voie să repet aceste lucruri. în primul rând, după ce cineva a fost salvat, trebuie să caute să dobândească o cunoaştere corespunzătoare a Cuvân­tului, în al doilea rând, trebuie să dorească să înainteze în viaţa spirituală — în biruinţă, sfinţenie, dragoste desăvârşită şi aşa mai departe. Acesta este un aspect foarte important. în al treilea rând, noi trebuie să avem o inimă plină de dorinţa de a câştiga pe cei nemântuiţi. Şi în al patrulea rând, trebuie să ne încredem în Dumnezeu cu o astfel de credinţă neîmpărţită, încât să-L putem vedea făcând minuni.

Astăzi sunt multe lipsuri în adunare. Mulţi dintre creştini nu se preocupă cu nimic altceva decât cu explicarea Scripturii. Deţin multe cunoştinţe, însă nici nu caută şi nici nu doresc un progres în viaţa spirituală. Sau poate că unii dintre ei fac un pas mai departe şi caută viaţa mai înaltă şi lucrurile mai adânci ale lui Dumnezeu, dar neglijează celelalte trei aspecte. Iar alţii au râvnă, dar nu au cunoş­tinţă. Toate aceste tendinţe într-o direcţie sau alta sunt nesănătoase. Nu este surprinzător faptul că, în adunarea de astăzi, este mare numărul acelora care caută să explice Biblia sau în mod literal, sau spiritual, ori urmăresc o viaţă mai adâncă şi mai bogată, ori sunt plini de râvnă în câştigarea sufletelor, dar numai câţiva sunt aceia care se încred în Domnul cu o credinţă vie ca să primească ceva de la El?

Fiecare creştin ar trebui să urmărească să dezvolte fiecare din cele patru aspecte ale creşterii, astfel încât să nu fie o stare de dezechilibru. Aşadar, eu nu resping minunile, ci, din contră, le apreciez foarte mult. Cu toate acestea, accentuez nevoia de discernă­mânt, şi aceasta din cauza falselor minuni şi miracole. Prin urmare, când vorbesc despre aceste contrafaceri nu am nici cel mai mic gând de a respinge minunile.

Vă rog să reţineţi că toate lucrările lui Dumnezeu sunt făcute prin Duhul Sfânt în cooperare cu duhul nostru. Ele nu sunt niciodată realizate prin intermediul sufletului omului. Satan este cel care foloseşte puterea sufletului omului — acea putere a sufletului care, din pricina căderii, este acum ascunsă în carnea omului. Este, aşadar, inevitabil că, în zilele de pe urmă, el va ridica un Anticrist căruia îi va da puterea şi autoritatea sa, pentru că acesta va trebui să se bizuie pe puterea ascunsă a sufletului omului.

Voi da câteva exemple care să ne ajute să înţelegem că anumite fenomene nu sunt demonstraţii de putere spirituală, ci manifestări ale puterii ascunse a sufletului. Citește restul acestei intrări »