„Țeapa” homeschooling sau țeapa „fabricilor de diplome”, iarăși despre educația creștină

Replică la articolul de aici: Un fenomen ia amploare în România sub umbrela unor şcoli internaţionale: ţeapa  homeschooling

Am prieteni muți în Statele Unite care au făcut Homeschooling cu copiii.
Am studiat un pic procedurile.
Am fost provocat să scriu de articolul lui Marius Dumitru, un articol evident tendențios și agresiv împotriva ideii de educație acasă.
În America există cadru legislativ, programă, examene paralele, posibilitate de recunoaștere și integrare a celor școlarizați astfel. În Europa mult mai puțin, în România și Europa e dezaprobată inclusiv ideea.
Din auzite, se pare că sunt peste două milioane de copii care fac homeschooling în America.
Să analizăm puțin chestiunea: biblic, istoric, juridic, profesional, practic.

Biblic
Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului.” Efeseni 6:4 Creșterea copiilor în frica de Dumnezeu este o poruncă a Domnului, nu o alternativă. Văd în părinții celor 80 de elevi din județul Suceava, (numiți de MD așa: „Părinţii din Suceava care au ales sistemul de tip homeschooling sub umbrela şcolilor din America sunt din cultele penticostal, creştin după evanghelie, menonit şi ortodox (Oastea Domnului). Unii dintre ei au făcut pasul acesta la recomandarea unor lideri religioşi,…„) dorința de a împlini această poruncă a Domnului. Socotesc că dacă cineva suferă întristarea din pricina cugetului său față de Dumnezeu, îndurând pe nedrept, acest lucru este plăcut lui Dumnezeu. Deci și ceea ce fac părinții celor 80 de elevi, și suferința lor este plăcută lui Dumnezeu. Acești părinți văd în școala de stat un pericol pentru copiii lor și într-o foarte mare măsură este un pericol.
Încă ceva. Fiind poruncă a Domnului, educația copiilor în cunoașterea Cuvântului Domnului nu este o opțiune a celor care cred, care „au lumină” sau care sunt așa, mai „habotnici”. Porunca este pentru toți, chiar pentru atei și disprețuitori. Cine nu respectă poruncile Domnului, va suporta consecințele, indiferent de cât de „indiferent” a ales el să fie față de problemă. Alegând „să nu știi” nu te scutește de obligațiile poruncii: atât de a ști, cât și de a face. Așa că și cei care nu-și educă copiii după învățătura Domnului ar trebui s-o facă, iar ceilalți care fac asta, nu ar trebui să fie intimidați de mândria nătângă a disprețuitorilor.


Istoric
Școala generală, așa cum a rămas după comunism este împotriva ideii cu care s-a înființat de către Comenius: ca loc al cultivării virtuții mai întâi, pentru slujirea lui Dumnezeu și apoi al dobândirii de cunoștințe pentru slujirea oamenilor. Școala generală a devenit mai mult decât atee, a devenit o pepinieră a ateismului.
Să facem o mică incursiune istorică a ideii de Școală Generală.
Ideea a promovat-o (cu greu) Comenius prin cartea lui de căpătâi Didactica Magna, pe la sfârșitul anilor 1600. Până atunci nu exista idee de învățământ general plătit de stat nicăieri în lume. Doar comunitățile hutterite, de la înființare, se ocupau de copii de la vârsta de 3 ani în sus și chiar și maturii analfabeți convertiți între ei erau alfabetizați imediat, ca primă măsură. Este aproape sigur că de la hutteriți avea Comenius ideea Școlii generale. În satul din Boemia (Cehia) în care a copilărit Comenius exista comunitate hutterită și școală, în timp ce restul copiilor oamenilor erau crescuți analfabeți, folosiți la lucru, etc. Comenius a observat diferența uriașă de cultură dintre comunitățile progresiste ale hutteriților și cele cu mult înapoiate ale celorlalți (reformați, catolici) și a dedus logic că diferența o făcea educația generală. (Detalii pe subiect aici.) Mai târziu, pe la 1700, elvețianul Pestalozzi a dus ideile pedagogice ale lui Comenius mai departe (deși „fără Dumnezeu”, pentru că în timp ce Didactica lui Comenius e plină de citate și argumente Biblice, în scrierile lui Pestalozzi apare Mama Natură, nu Dumnezeu). Oricum, ideile și chiar cărțile lui Comenius (de fapt ideile hutteriților, ca dovadă că creștinii sunt sarea pământului) au dominat lumea educației și au schimbat lumea în general în ultimele 3 secole. În secolul XX însă, școlile erau deja „golite” de Dumnezeu și au devenit chiar atee, de aceea am scris acum 10 ani postarea „Învinși cu armele noastre.” În școlile create pentru cultivarea virtuții cunoașterii lui Dumnezeu, se cultivă păcatul ateismului și competiției (invidiei) sau al falsității titlurilor.

Juridic
Paradoxal, ideea școlii generale a întâmpinat în secolele trecute multă opoziție mai ales din partea clerului, care vedea cum oamenii din păturile educate citeau Biblia și nu le mai credeau bazaconiile lor. A trebuit ca statele luminate prin conducătorii lor, să emită legi severe pentru a obliga poporul să-și dea copiii la școală. Era ca acum cu vaccinul. Rezultatele s-au văzut doar după câteva decenii de la alfabetizarea completă, prin saltul tehnologic care a urmat saltului educativ. Acest succes a dus mai departe la aplicarea cu fermitate de către state a legislației obligativității frecventării școlii. Așa că legea care cere obligativitatea frecvenței școlare este bună. Dar acest lucru este valabil doar pentru stat și pentru cei ce văd doar necesitatea unei pregătiri profesionale pentru copii, dar pentru acei părinți care urmăresc educația biblică a copiilor lor, integrarea acestora la vârste fragede în sistemul școlii de stat este o frânare a direcției creștine de educație pe care vor s-o imprime copiilor lor. Ar trebui ca legal să existe posibilitatea școlarizării private și un sistem de examene de echivalare. Ar trebui să existe și o programă pentru școala de casă. Ar trebui ca creștini să ne rugăm concret pentru acest lucru. Aceste programe și examene ar costa mai puțin decât școlarizarea unui copil de către stat. Dacă cineva ar spune că rezultatele nu ar fi satisfăcătoare, să se gândească la elevii slabi care trec formal prin școală cu rezultate dezastruoase. De obicei cei ce își asumă educația acasă, fac parte din oameni cu un nivel ridicat de angajament, capabili să își asume responsabilități superioare părinților neglijenți sau indiferenți sau ale unor dascăli plătiți din păcat prost de către stat.

Profesional
Chestiunea competenței este invocată adesea de către inamicii educației acasă.
„Competența” îndoielnică a părinților de a educa și competența scăzută a „absolvenților”.
Socotesc că cel puțin la clasele mici, 1-4, dar și la 5-8 nivelul de competență pedagogică cerut poate fi atins de părinți. La liceu mă îndoiesc că doi părinți normali pot preda chimia, engleza, fizica și matematica la nivel de absolvire Bac. De aceea eu sunt partizanul educației acasă la clasele mici (deși sunt părinte și nu am făcut acest lucru, Goliat era prea mare), dar nu mai sus. Pentru că am absolvit o facultate și multe alte cursuri după, sunt partizanul educației tehnice de orice fel, iar pentru că am fost crescut de părinți credincioși sunt partizanul educației creștine acasă în primul rând, al școlii cu copiii.
Sunt dușmanul școlii duminicale în „biserică”.
Educația creștină trebuie să fie făcută de părinți, în fiecare zi, acasă (și în călătorie) nu de altcineva, undeva, cândva.


Practic
Cred că se poate îmbina educația oferită de stat cu educația de acasă, cu Școala Maternă, școala de pe genunchii mamei, cum îi zicea Comenius.
Câteva aspecte practice.
Socotesc că e bine să se înceapă cât mai repede educarea copiilor în legea (principiile) Domnului și în rânduielile lui, ca să aibă la ce cugeta copilul. Să se facă acest lucru de la 3 ani, ba chiar mai repede.
La 5 ani să fie bine implementate principiile lui Dumnezeu și exemplele creației și Scripturii. Am arătat și în alte locuri că este bine dacă se poate ca copilul să crească la fermă, la ogor, chiar și grădinița de lângă casă ajută, să vadă pildele lui Dumnezeu din plante și animale. Sau să fie dus des să le viziteze. Dacă nu fac părinții această educație, cineva o va face.
Cât privește calea „martirajului” aleasă de către cei ce fac deja Homeschooling în România, îi sprijin din toată inima și îi încurajez.
Sunt părinte și bunic, iar acum 30 de ani am fost chiar profesor pentru o scurtă vreme la liceul „creștin” din orașul meu. O poveste întreagă. Voi trece direct la concluzii, le credeți sau nu, ține de credibilitatea câștigată de mine în fața cititorilor acestui blog.
Ideea homeschooling este dezaprobată la nivel european, nu doar național, iar „armele” de descurajare țin de tehnicile serviciilor secrete. Bazați pe slabul nivel de angajament al părinților și „cultelor”, școlile „creștine” din România sunt date pe mâna unor oameni cu „agendă” secretă de deturnare identitară, așa cum de fapt sunt date și cultele. În primul rând, în aceste școli sunt descurajați „markerii” identitari, elementele de ținută modestă de exemplu și este dată altă direcție „comunității” de mâine. Vorba lui Stalin, nu contează cine votează, ci cine numără voturile. E valabil la nivel european, vezi Barnevernet.
Chiar acel articol din ziar, nu îl socotesc o știre neutră, ci parte din această descurajare.
Unul din oamenii despre care n-am scris în Viața ca un puzzle, este un înfiltrat între creștini, chiar mare promotor al homeschooling și e băgat în problemă să știe sigur dinăuntru ce și cum, ca să știe ce să poată anihila colegii lui și să se asigure că ideea rămâne la nivel de embrion perpetuu.
În primul rând trebuie să informez pe cei ce se ocupă cu o astfel de persecuție ascunsă a creștinilor că îi va bate Dumnezeu. Știu bine din Biblie, din istorie și din experiența mea de om aproape de 60 de ani.
Dar bătaia lui Dumnezeu nu va ajuta propășirea ideii și nici nu va mângâia pe cei cărora li se bagă bețe-n roate. Socotesc că urgia covidului a trimis toți copiii în homeschooling și că sunt lecții de învățat de aici, poate chiar un model.

O concluzie dintre multe posibile: într-o țară în care și prim-ministrul a mers la bibliotecă la terminarea facultății, a luat o lucrare de licență, a copiat-o și și-apus numele pe ea ar trebui mai multă modestie în abordarea subiectului educației. Chiar și kazahstanezii s-au trezit, curcile ridică capul și râd deoameni. Trăim în țara lucrului bine mascat. Am terminat și eu o facultate și știu: toți colegii au mers la bibliotecă de unde au luat o lucrare de licență, au modificat pe ici pe colo și-au pus numele pe copertă și „au scăpat”.
Mi-am zis că nu voi face asta.
Mi-am ales o temă cu ajutorul unui profesor, m-am scufundat în bibliotecă unde am adunat bibliografie, am proiectat o instalație, i-am făcut calcule, temperaturi, catalizatori și apoi am făcut și teste de laborator. Am notat tot și mi-a fost gata lucrarea. Un jumătate de an de muncă proprie, lucrare de licență cu un număr moderat de „citate” specificate.
Știu că am fost singurul care am făcut acest lucru din anul meu. Era acum 30 de ani, fix pe vremea asta. Școlile au fost și au rămas în mare parte „fabrici de diplome”, nu de caractere, așa cum au fost proiectate de Comenius.
Avem chiar un adjectiv de aici: „diplomat”, cu conotații negative.
Este o distanță astrală între nivelul moral și de angajament creștin al celor care urmăresc ce a mai bine pentru copiii lor și bezna ignoranței din capul unuia ca autorul acestui articol odios.
Domeniul educației e vast ca vestul sălbatic. Sămânță e destulă, pământ destul, diferența o face „munca” locuitorilor. Siberia și America au fost ocupate de două popoare diferite cam în același timp.
Educația biblică a creat un stat prosper și liber, habotnicia ne-a lăsat ca la muzeu un stat înțepenit în feudalism industrial, stat în care „iobagii” abia acum ridică capul.
La fel e și cu educația, mințile copiilor ne stau înainte ca un pământ nearat primăvara.
Depinde de munca părinților în primul rând, ca să crească oameni care în toamna vieții lor (când cultivatorii nu vor mai fi) să fie plini de suc și verzi.
Completare:
Am primit câteva reacții imediat după publicarea acestui articol.
Una este cu o luare de poziție a reprezentantului Cultului Penticostal pe educație.
O amenințare cu …

…ORGANELE DE POLIȚIE!

Un comentariu de la acest clip merită menționat aici (toate ar merita de fapt):
„Dle Badelita, va rog sa ma iertati dar sunteti intr-o mare eroare. Va dau cateva date reale, care sa corecteze afirmatiile dvoastra:
1. Parintii au dreptul legal de a-si alege orice forma de invatamant pe care o considera folositoare copiilor lor
2. Calitatea probata a invatamantului public romanesc este mult sub nivelul scolilor la care sunt inscrisi copiii care fac homeschooling in Romania
3. Unitatile de invatamant la care acestia sunt inscrisi sunt acreditate, unele avand mai multe acreditari internationale
4. Daca in alte tari ca America homeschooling-ul este o optiune legala pentru parinti, asta poate demonstra ca exista ratiuni solide pentru acest lucru, chiar daca in Romania aceasta varianta nu a fost abordata. Poate ca altii au analizat mai bine decat noi toate optiunile.
5. Nu aveti dreptate cand spuneti ca acei copii care au fost inclusi in alte forme de invatamant nu se mai pot intoarce in sistemul public romanesc. Din contra, cunosc personal si exista multe astfel de cazuri in care acest lucru s-a intamplat.
6. Directia profesionala a acestor copii nu este deloc una infundata, din punct de vedere al integrarii in invatamantul superior, universitar. Din contra, cunosc multi copii care au facut homeschooling si acum sunt studenti in Romania. Personal am doi copii absolventi de homeschooling si studenti, unul in anul 2 la arhitectura, iar fata anul 1, a intrat cu 10 la Automatica si Calculatoare in Politehinca!!
7. Permiteti-mi sa va pun cateva intrebari:
– as fi tare curios sa stiu… aveti copii?
– sunteti de acord cu educatia sexuala din scoli?
– ce parere aveti, ca si om credincios, asa cum va pretindeti, despre evolutia drogurilor, a pornografiei, a abuzurilor si stricaciunii morale care exista in scoli? Credeti ca un parinte care isi doreste protejarea copiilor de aceste pericole si din acest motiv a ales sa faca homeschooling este de condamnat?
– aveti teama de Dumnezeu si dorinta ca generatiile care vin dupa dvoastra, poate copiii dvoastra sa poata fi educati in spiritul temerii de Dumnezeu, decat in spiritul secular care devine tot mai agresiv, nu numai in tara noastra, ci in toata Europa?
– daca ati raspuns afirmativ la intrebarile de mai sus dati-mi voie sa va spun ca faceti de rusine credinta crestina si pe Dumnezeu, aducand un defavor Imparatiei lui Dumnezeu si parintilor care, poate, intre alte ratiuni, au ales sa-si educe copiii in scoli crestine, cu curicule crestine si cu literatura crestina in locul celei seculare. Ce este pe primul loc pentru dvoastra, educatia academica, seculara, sau teama de Dumnezeu? Nu ati fi curios sa va documentati putin despre argumentele celor care au ales aceasta forma de invatamant, inainte sa dati pe mana politiei si a autoritatilor pe proprii frati de credinta (chiar daca poate nu fac parte din biserica pe care o pastoriti… ) si deschizand anchete si reclamatii impotriva lor? Chiar daca acestia gresesc, va simtiti bine in aceasta postura de „Iudă”? Chiar si din acest punct de vedere este rusinos ce faceti…
Comentez și eu comentariul: „vă simțiți bine în postura de Iudă?” Cred că se simte bine. Nu e primul, e plin de Iude care într-o veche tradiție, la momentul potrivit dau”… pe mana politiei si a autoritatilor pe proprii frati de credinta „




Comenius, educația și anabaptiștii (rebotezații) Hutteriți: 1. Educația Hutterită

Geoffrey Wild, Lecturer, Division of Technical education, Western Australia, Journal of Christian Education, Papers 63, November 178

Comenius, educator din secolul al XVII-lea și ultimul episcop al Fraților Cehi, este bine cunoscut pentru scrierile sale pedagogice prolifice, inclusiv Școala Maternă și Didactica Magna. Propunerile sale umane referitoare la educația copiilor mici cuprinse în aceste lucrări au contrastat puternic cu practica pedagogică predominantă în Europa acelor ani. Multe dintre ele fuseseră însă anticipate în scrierile și practica din secolul XVI ale altora din Moravia natală a lui Comenius: aceștia alții au fost anabaptiștii hutteriți, care au menținut timp de aproape un secol în toate aşezările lor comunale un sistem de şcoli rezidenţiale pentru toţi copiii hutteriți de la vârsta de doi sau trei ani în sus. O comparație a principalelor scrieri educaționale hutterite (care au precedat nașterea lui Comenius) cu cele două lucrări comeniene menționate, dezvăluie asemănări într-atât de izbitoare încât posibilitatea unor legături între autorii celor două seturi de documente nu poate fi ignorată.

    Stima scăzută pe care anabaptiștii o au, până de curând, în mod obișnuit a fost considerată că ar putea explica scepticismul unor istorici educaționali când s-a sugerat că „părintele educației moderne” a fost influențat într-un mod semnificativ de hutteriți. Într-un articol care va urma cazul de față, totuși, vor fi prezentate dovezi în sprijinul părerii că la prima vedere există dovezi că Comenius a fost influențat de hutteriți cel puțin în ceea ce privește educația copiilor mici. Prezentul articol va fii preocupat de „Fraţii pe care bărbaţii îi numesc hutterieni”. Deoarece Anabaptiștii hutteriți sunt puțin cunoscuți în Australia (acest articol a apărut într-o revistă australiană, n.n.), ar putea fi util să descriem mediul în care educația lor s-a dezvoltat rapid în secolul al XVI-lea, pentru a rămâne fundamental neschimbată până în prezent.
      Numeroasele grupuri anabaptiste din secolul al XVI-lea au format cea mai mare parte a celor descriși uneori drept Radicali ai Reformei. Deși primii anabaptiști care au apărut (la Zurich în 1525) fuseseră adepți ai lui Zwingli, ei nu se considerau pe ei protestanți pentru că nu se vedeau pe ei înșiși ca reformatori ai bisericii existente. Profesorul Williams de la Harvard scrie că, în general, radicalii:

. . . s-au diferenţiat clar de protestanții secolului XVI . . asupra a ceea ce ei considerau Adevărata biserică și Comportamentul creștin cuviincios. Ei au văzut în doctrina lui Luther despre mântuirea numai prin credință ca un nou sistem de indulgențe mai grav decât cel pe care el l-a atacat.. (Toți) erau la fel în nemulțumirea lor față de formularea juridică luterană zwinglian-calvină a justificării și față de orice doctrină a păcatului originar și a predestinației care părea să submineze semnificația experienței religioase personale și exercitarea continuă a… disciplinelor… prin care s-au străduit să imite… viața de comunitatea apostolică originară.

Pentru anabaptiști, aceasta însemna o ignorare a botezului copiilor și a legăturilor dintre biserică și stat pentru că, în opinia lor, intrarea în biserică era un act voluntar al individului bazat pe credința sa personală și supunerea la botez-sau rebotez (anabaptism) cum îl numeau dușmanii lor. Însemna și ucenicie personală.

 Doi menoniți moderni care descriu convingerile anabaptiștilor din secolul al XVI-lea au scris:

Relația creștinului cu Isus Hristos trebuie să meargă dincolo de experiența personală și acceptarea doctrinelor. . .. După cum a spus un anabaptist, „Nimeni nu-L poate cunoaște cu adevărat pe Hristos, dacă nu Îl urmează în viață”.

Astfel de credințe erau considerate atât eretice cât și subversive și anabaptiștii au fost arși în țările catolice și înecați sau dați sabiei în teritoriile luterane și calviniste.

       În timp ce primii anabaptişti au fost pacifişti, nu toţi cei ce au provenit din grupările de la Zurich au fost la fel ca cei care au devenit cunoscuți, în timp, ca hutteriți. O minoritate a recurs la sabie incluzând pe condamnabilii anabaptiști din Munster.

După distrugerea lor (a munsteriților) în 1535, în mod ironic, doar Anabaptiștii non-rezistenți au fost cei care au supraviețuit.

     Un alt militant a fost dinamicul Balthasar Hubmaier care a botezat câteva mii în ceea ce fusese, înainte de sosirea lui în Moravia ca fugar, biserica luterană din Nikolsburg. În 1528 Hubmaier a fost ars pe rug iar o săptămână mai târziu un grup de 200 de Stabler non-rezistenți (oameni ai toiagului) au plecat cu copiii lor din așa-numitul Schwertler din Nikolsburg (oameni ai sabiei) deoarece comisarului trimis de regele Ferdinand împotriva anabaptiștilor  i se arătase rezistenţă forţată și pentru că confortabila Biserică din Nikolsburg nu a reușit să asigure frații refugiați când au sosit Moravia. Stablerii erau proto-hutteriții. Cronicarul hutterit a înregistrat:

… ei … s-au așezat … într-un sat pustiu și au locuit acolo o zi și o noapte, luând sfat împreună în Domnul cu privire la nevoile lor și au numit slujitori pentru nevoile lor temporale. …. Acești oameni au întins o manta pe jos… și fiecare și-a depus bunurile pe ea cu o inimă binevoitoare… pentru cei aflați în nevoie, conform doctrinei … apostolilor.

Astfel a luat naștere practica comunității de bunuri în rândul celor care au devenit cunoscuți sub numele de hutteriţi după ce un conducător, Jacob Hutter, a fost ars pe rug în 1536. Din cauza hărniciei lor paşnice şi a meşteşugurilor utile pe care le aduseseră fraţii din țările germane, diverși domni morav i-au primit bine pe moșiile lor pe frați care au stabilit acolo comune foarte eficiente sau Bruderhofe. Pe timpul lui Comenius (născut în 1592), optzeci la sută din locațiile cunoscute ale anabaptiștilor din Moravia erau Bruderhofe  hutterite. Deși câteva din estimările secolului al XVI-lea și moderne dau cifre mai mari, Comenius a consemnat că pe vremea expulzării lor din Moravia în 1622,

… anabaptiștii din Moravia … aveau aproximativ patruzeci și cinci de Bruderhofe. În fiecare comunitate trăiau până la 200, 300 sau 400 de oameni și erau comunități care aveau de la 2.000 la 3.000 de oameni.

     Succesul hutteriților în meșteșuguri și agricultură a provocat invidia moravilor mai puțin eficienți în comparație cu care frații mâncau bine chiar și în timpul foametelor. Doamnele din nobilime, atunci când călătoreau, preferau Curțile frățești (Bruderhofe) curate în locul hanurilor morave în timp ce îngrijirea sănătății, îndeosebi a copiilor era foarte apreciată și medicii lor au fost chemați la curtea imperială și o dată, cu un permis de călătorie special (salve-conduct) să se prezinte la un stareț. O asemenea stimă l-a provocat pe Christoph Andreas Fischer, un iezuit și contemporan cu Comenius, să se lamenteze:

Doamne iartă-mă, s-a ajuns până acolo că aproape toate doamnele nobile să aibă numai ….moașe anabaptiste …, doice si asistente pentru copii, pentru că ele erau cele mai experimentate în astfel de lucruri.

Și din nou:

În fiecare sâmbătă, băile lor sunt pline de creștini (catolici) și … nobilii aleargă la ei dacă au nevoie de vreun medicament ca și cum anabaptiștii ar fi singurii care au înțeles această știință(medicina).

     Poate că accentul hutterit asupra îngrijirii sănătății a rezultat din necesitatea unei astfel de îngrijiri într-o curte frățească (Bruderhof) cu bucătărie comună, sală de mese, creșă și mai ales școlile ei rezidențiale „mici” și „mari”, în grija cărora copiii erau lăsați după înțărcare. Legătura familială rămânea importantă, cu toate acestea, și când timpul și obligațiile de muncă ale părinților și copiilor au permis copiilor, exista posibilitatea de contact cu familia, în timp ce comunitatea însăși semăna cu o familie extinsă mare.

       Orice ar putea crede alții despre modul de viață hutterit, Claus-Peter Clasen, un istoric social care mărturisește indiferență față de ideologii în general, dă părerea sa că fraţii erau  mulţumiți şi comentează: „Cu rugăciuni şi mulțumiri credincioșii se culcau și cu rugăciuni și mulțumiri se trezeau din nou.” Clasen menționează de asemenea, după cum urmează, mărturia unui nou venit la Curtea Frățească (Bruderhof):

Un medic… din Wurttenburg… a scris unui prieten în 1597 că a privit cu atenție în jurul lui, observându-i în special pe lideri. Dar el a adăugat. „ . . Trebuie să spun cu adevărat… că n-am petrecut niciodată zile mai fericite”.

     Scopul educației hutterite poate fi mai bine înțeles luând în considerare, probabil, cea mai distinctivă trăsătură a vieții hutterite, exprimată în titlul unei scrieri a episcopului Peter Walpot: Adevărata Predare și Comunitatea Creștină de Bunuri. Poți avea impresia că convertirile bruște nu erau caracteristice hutteriților. Fie că a fost vorba de botezul celui care crescuse printre frați sau permanenta acceptare a unui oaspete refugiat anabaptist, o astfel de recunoaștere formală a fost aparent precedată de o perioadă nedeterminată de învățare, „adevarată predare” la voia lui Dumnezeu, căci, după cum a subliniat Rideman în Rechenschajt, Hristos lucrează numai în oameni predați. Pentru hutteriți, dovada „predarii adevărate” care era esențială, era împărțirea tuturor bunurilor cu semenii credincioşi. Privind la nevoile unuia altuia și la scripturi, hutteriți au găsit că posesia lucrurilor este un obstacol și o amenințare pentru predarea lor personală lui Hristos. Nu era dragostea de bani un rău artificial, dobândit, a argumentat Walpot, și a zis Hristos: „Cel ce nu renunță la tot ce are, nu poate fi ucenicul meu?”

Cu patruzeci de ani înainte de a scrie Walpot, episcopul Ulrich Stadler făcuse (c 1537) această declarație fundamentală:

Există o singură comuniune a tuturor credincioșilor în Hristos. … Au un Părinte… o singură minte… şi suflet pentru că toţi au băut din aceeaşi fântână. . . și deopotrivă îi așteaptă aceeași luptă. . .. Astfel în această comunitate toate lucrurile trebuie să fie una și în comun. … Unde … fiecare membru își extinde grija în egală măsură asupra întregului corp, se zidește și crește și există pace și unitate, da, fiecare membru are grijă de celălalt…Pe scurt, un frate ar trebui să slujească, să trăiască și să lucreze pentru celălalt, niciunul pentru sine însuși… Aceasta vedem în toate scrierile sfinților apostoli… Așa este viața aleșilor, sfinți copii ai lui Dumnezeu în pelerinajul lor. Amin.

     Comunitatea de bunuri era, prin urmare, mai mult decât sistemul economic în care opera Bruderhofe (Curtea frățească). Era mai degrabă „un semn exterior și vizibil al  Harului lăuntric şi spiritual”. Scopul conştient al educaţiei hutterite trebuia să dezvolte în toate privințele obiceiul de „predare adevărată” în fața voinței lui Dumnezeu așa cum hutteriții înțelegeau asta.

Educația Hutterită

      În Europa, unde învăţământul elementar era într-o stare jalnică şi analfabetismul era larg răspândit, hutteriții aveau o alfabetizare completă – toți copiii hutteriți au fost în școli și de asemenea adulții analfabeți care s-au alăturat huteriților erau învățați să citească și să scrie.

 Vizitatorii care veneau să frecventeze școlile includ și nobilimea ai căror copiii nehutteriți erau trimiși din alte țări la Școlile hutterite din Moravia. Frații, însă, par a fi limitați ei înșiși la învățământul elementar, religios și profesional, probabil socotind ca nespirituală educaţia superioară a persecutorilor lor.

      O descriere la fel de concisă a educației hutterite ca oricare este cea oferită de Rideman în Rechenschajt-ul său din 1540-41:

„Voi părinți”, spune Pavel, „nu provocați copiii voștri la mânie, ci creșteți-i în frica și învățătura Domnului.” Din acest motiv este educația noastră a copiilor astfel încât să nu le permitem să-și îndeplinească voință încăpățânată și practica carnală. Prin urmare, în locuri precum Moravia, unde avem multe gospodării, avem școli în care ne creștem copiii în disciplina divină și îi învățăm de la început să-L cunoască pe Dumnezeu. Dar nu le permitem să meargă la alte școli, întrucât acolo se predau doar înțelepciunea, arta și practicile lumii și tac în privința lucrurilor divine.

Practica noastră este următoarea: de îndată ce mama a înțărcat copilul ea îl dă la școală. Aici sunt surori, numite de către Biserică să aibă grijă de ei, (surori) care au fost recunoscute a fi competente și sârguincioase în aceasta; şi de îndată ce pot vorbi, ele pun cuvântul  Mărturiei lui Dumnezeu în gurile lor și-i învață să vorbească cu sau de la fel, spunându-le despre rugăciune și despre lucruri pe care copiii le pot înțelege.

Cu ele rămân copiii până în al cincilea sau al șaselea an, adică până sunt capabili să învețe să citească și să scrie.

Apoi sunt încredințați profesorului, care îi învață la fel și prin aceasta îi învață din ce în ce mai mult în cunoaşterea lui Dumnezeu că ei învaţă să-L cunoască pe Dumnezeu şi voia Lui şi se străduiesc să păstreze același lucru. El respectă următoarea ordine cu ei: când se adună toți dimineața la școală, el îi învață să mulțumească Domnului împreună și să se roage. Apoi le predică ca unor copii pentru o jumătate de oră, spunându-le cum au ar trebui să se supună, să fie supuși și să-și onoreze părinții, profesorii și aceia puși peste ei și ilustrează atât din Vechiul cât și din Noul Testament promisiunea celor evlavioşi şi pedeapsa copiilor celor neascultători şi încăpăţânaţi.

De la o asemenea ascultare de părinți îi învață ascultarea de Dumnezeu și păstrarea voii sale; ca să-L venereze ca pe atotputernicul lor Tată, să-L iubească, cinstească și să se închine Lui mai presus de toate; și că slujirea Lui este bună. Astfel, ne învățăm copiii din copilărie să nu caute ce este temporal, ci ceea ce este etern.

Ei rămân cu profesorul până ajung la stadiul în care ei poate fi învățat să lucreze. Apoi fiecare este pus la munca pentru care este recunoscut a fi talentat și capabil. Când au fost astfel educaţi și au învățat să cunoască și să creadă în Dumnezeu, ei sunt botezați după mărturisirea credinței lor.

Ordinul paulin de la început a fost dat cu scopul educației.

Au fost apoi conturate mijloacele prin care urma să fie îndeplinit acest scop. Teza finală a descris ce s-a întâmplat la realizarea acestui scop. Atât pentru hutteriți, cât și pentru Comenius, dezvoltarea și menținerea credinței personale a fost scopul primordial al educației. Din moment ce alte școli nu au arătat acest scop, hutteriții au considerat necesar să aibă propriile școli. Pentru a dezvolta „adevărata predare” și ucenicia creștină, voința naturală trebuia controlată și tendințele de „practică carnală” verificate. Aceasta s-a realizat prin metode blânde și de dezvoltare(treptate). Surorile au instruit și au predat la copiii mici ce puteau să facă și să înțeleagă. În școala mare profesorul a continuat progresiv această pregătire prin rugăciuni zilnice şi predicare. Învățătura lui a fost legată mai întâi de experiența copilului de șase ani: obligaţia de a onora şi asculta părinţii şi profesorii. Acest lucru a dus în timp la învățarea copiilor să-L iubească și să-L cinstească pe Tatăl lor ceresc „mai presus de toate lucrurile”. „Astfel”, scria Rideman, „ne învăţăm copiii din copilărie până să caute nu ceea ce este vremelnic, ci ceea ce este veșnic”.

Accentul pus pe ascultare a fost semnificativ. Pentru hutteriți, supunerea față de voinţa lui Dumnezeu s-a exprimat în mare măsură prin conformitatea cu voinţa comunităţii. Hostetler și Huntington au descoperit că educația hutterită în  Bruderhof-urile nord-american moderne este eficientă în producerea unei societăți stabile astfel că, la vârstă adultă, cu puține excepții, hutteriții au interiorizat „regulile date de Dumnezeu”. Acei cercetători au descoperit referitor la copiii hutteriți:

Ei nu sunt învățați să se autodisciplineze, hotărând ce este corect și urmând propriul concept de adevăr; mai degrabă sunt învățați să facă celi se spune și că cei cu autoritate îi vor veghea, îi vor pedepsi și îi vor proteja.

Și mai departe:

Copiii nu dezvoltă un sentiment puternic de vinovăție. Pentru că este firesc ca un copil să păcătuiască… nu este „vina lui”… Acțiunile lui trebuie direcționate prin laudă si pedeapsă.

Neliniștiți, așa cum s-ar putea simți mulți evanghelici în legătură cu o astfel de condiționare, un hutterit modern ar putea privi din Bruderhof-ul său lipsit fără violența, rivalitatea, dezintegrarea căsătoriei și a familiei, cu probleme de identitate și alienare, și să nu fie la fel de dispus să schimbe practicile hutterite de socializare a copiilor pentru cele ale „lumii” precum au fost strămoșii săi din secolul al XVI-lea.

       Dintre scrierile educaționale hutterite, cele două care, combinate, oferă cel mai complet set de instrucțiuni este Adresa lui Peter Scherer (Walpot) 1568 către profesorii de școală și Walpot-Kriil Schulordnung (Ordinea Școlii) din 1578,

Atât Ordnung (Ordinea), cât și Adresa au făcut clar că cei cărora le erau încredințați  copilul avea nevoie de un puternic simț al vocației:

În primul rând, ei trebuie să țină cont constant de faptul că sunt numiți peste copii de către Domnul și de către poporul Său… Nimeni nu ar trebui ca fără să vrea… să slujească pe cei nevoiaşi ai Domnului în şcoli, pentru că nu ar exista nicio binecuvântare într-o astfel de lucrare… Asemenea expresii ca acestea atunci ar putea fi auzite: „Voi copii răi; trebuie ca tot timpul cineva să se ocupe de voi, nu poate face omul nimic pentru sine’, sau lucruri similare…. Prin urmare, fiecare ar trebui să-și facă de bunăvoie și bucuros partea sa de slujire a Domnului…. (Ordnung)

Poate că aceste standarde înalte nu au fost atinse decât de cei care au învățat primii „disciplina divină”. De aici a fost pus un accent puternic pe un bun exemplu. Ordnung scrie:

. . . profesorii si mamele de scoala . . . trebuie să fie pașnici și de încredere în relațiile lor unul cu altul. . . Ei vor avea grijă ca nu cumva dezbinarea, cearta sau vorbirea zbuciumată să fie auzite de copii.

Adresa oferă un test și mai cautator al predării de sine al unei surori care, trebuie amintit, trăia constant cu copiii:

… Nu se dă un exemplu bun copiilor care aud și văd așa ceva lucruri. Căci copiii observă repede acest lucru și spun: „ceea ce ne interzic nouă, ei înșiși o fac” …. Dacă una (sora) este voită împotriva alteia… (fetele) vor repeta între ele și, în consecință, nu au  respectul cuvenit pentru cele care au eșuat în acest fel.

    Accentul pus pe valoarea copilului și pe importanța influenței personale a avut un efect asupra folosirii pedepselor corporale. După cum subliniază doctorul John E. Sadler, savantul comenian, în legătură cu opiniile lui Comenius asupra pedepselor corporale.

În alegoria sa, Labirintul lumii, el (Comenius) se referă la „intrarea la studiu” ca dureroasă și dificilă și vorbește despre „pumnii, bastoanele, bâtele, nuielele de mesteacăn” care „loveau pe copii în obraji, cap, spate și posterioare până când sângele curgea afară și erau aproape în întregime acoperiți cu dungi, cicatrici, pete și răni”.

Acest lucru nu a fost, totuși, adevărat pentru hutteriți care, pentru vremurile lor, au fost moderați în aplicarea pedepselor corporale, după cum indică următoarele instrucțiuni:

Când… copiii sunt vinovați… de conversație nepotrivită sau altă nebunie, se ordonă ca nu orice soră să intervină deodată și să pedepsească, ci ar trebui să aibă grijă în frica de Dumnezeu pentru ca tinerii să aibă grijă să nu fie disciplinați în grabă… surorile ar trebui să raporteze chestiunea către frațil… sau la mama școlii și nu ar trebui să fie prea sever, văzând că Domnul se purta cu noi, bătrânii, nu după deşertăciunile noastre, ci după har. (Ordnung)

Hostetler și Huntington au observat într-o Curte Frățească modernă că deși disciplina fermă este favorizată, „copiii nu sunt niciodată pedepsiți răzbunător sau în furie”. Ordnung-ul prevedea că fetele mai mari trebuiau disciplinate de o mamă de școală și băieți mai mari de către un profesor și că, în caz de „păcat mare”, o soră trebuia să se consulte mai întâi cu un frate înainte de a se ocupa de asta. Aparte de evitarea pedepsei administrate în grabă, prevederea înțeleaptă ca pedeapsa corporală să fie dată doar de un bătrân de același sex sugerează o perspectivă sănătoasă asupra unor astfel de chestiuni cu mult înainte de descrierea de către psihologi de pericole în acest sens. Hutteriții au văzut pedeapsa ca având un efect pozitiv, nu negativă, atât pentru infractor, cât și pentru cei care au fost martori ai administrării ei. The Ordnung direcționa:

Dacă pedeapsa cu bățul este necesară în cazul unui băiat sau al unei fete mai mari, se va face cu frica de Dumnezeu și cu discernământ… severitatea va fi în funcție de gravitate. Acest lucru nu se va face în secret… astfel încât (copiii) pot învăța prin aceasta să se teamă de fapte greșite. Copiii vor fi antrenați să nu se opună bățului, ci să accepte de bunăvoie pedeapsa.

Huntington a observat acest ultim principiu funcționând într-un Bruderhof modern unde imediat după ce a fost pedepsit de tată, copilul a fost mângâiat de mamă, dar, în lipsa ei, tatăl a făcut mângâierea încât tristețea a fost repede uitată. Hutteriții din secolul al XVI-lea aveau o înțelegere similară. Noii sosiți, fie că sunt „oameni mici” sau „mai mari”, trebuiau tratați cu „simpatie” și „grijă sârguincioasă” iar cineva „nu ar trebui angajat dintr-o dată să rupă voința proprie, ca nu cumva să vină vătămarea din aceasta”. (Ordnung)

      Mai mult decât atât, diferențele individuale de temperament trebuiau recunoscute la corectarea copiilor chiar și într-o instituție atât de mare ca o școală Bruderhof. În Ordnung a fost subliniat cu înțelepciune că:

Este necesar să exerciți o mare discreție și discernământ în disciplinare copii, căci adesea un copil poate fi mai bine instruit, corectat și învățat prin cuvinte amabile când asprimea ar fi cu totul în zadar, în timp ce altul poate fi cucerit cu cadouri. Un al treilea, însă, nu poate fi disciplinat fără severitate și nu acceptă corectarea. Prin urmare exercitarea disciplinei copiilor necesită frica de Dumnezeu.

Deși „manifestarea mâniei” era interzisă hutteriților, utilizarea pedepselor corporale de către aceștia este probabil inacceptabilă pentru cei mai mulți  educatori moderni. Trebuie stabilit, însă, dacă punctele de vedere și practica hutteriţilor în această privinţă au fost mai progresiste decât cele ale contemporanii lor. Scriind despre vremurile lui Comenius, Keatinge a consemnat opiniile că utilizarea excesivă a pedepselor corporale până la „brutalizare copii” era obișnuită în școlile europene. O astfel de utilizare a pedepselor corporale pare incompatibilă cu opiniile hutteriților, încât aceștia cu atâta sârguință au încercat să se dezvolte. Hutteriții par să fi fost cu mult înaintea contemporanilor lor în această privință și dacă Comenius ar fi fost familiarizat cu şcolile hutterite ar fi fost uimit de umanitatea remarcabilă a acestora.

Ordnung-ul și Adresa conțin atât de multe instrucțiuni referitoare la grija sănătăţii copiilor încât numai câteva pot fi menționate. 

În Adresă li s-a spus profesorilor:

Într-adevăr, au fost adesea cazuri ale părinților copiilor care vin și vă spun: „Frații mei, m-am dat pe mine și pe copiii mei Domnului și școlii”, și apoi se plâng că unul dintre copii a avut o erupție cutanată în școală sau o altă afecțiune, fie că este vorba despre ochi, sau mâini sau picioare. … Vă spunem vouă, fraţilor de şcoală, că voi înșivă sunteți responsabil să vă ocupați de astfel de chestiuni….

Astfel, bolnavii urmau să fie izolați de fântână, atât persoanele cât și ustensile de mâncare ale acestora, lenjeria de pat, hainele, periile, pieptenii, și separate în materie de spălat şi de aşezare pe scaune. (Adresa) Noi sosiți urmau să fie examinați temeinic pentru boli, în timp ce, s-a ordonat, rănile „nu vor fi ascunse, dar se vor cere ajutor și sfat cât mai curând posibil înainte de o vătămare mai mare vine din asta.” (Ordnung) Când au fost inspectate „gurile rele”, a fost cerut că degetele mamei școlii trebuiau să fie imediat spălate și nu puse nespălate în altă gură. (Ordnung)

O instrucțiune minoră a fost că pantofii trebuiau păstrați reparați, înmuiați cu grăsime și să nu fie prea mici, pentru a preveni durerile de picioare. (Ordnung, de asemenea Adresa)

A fost necesară îngrijirea temeinică: Asistentele să rămână cu sârguință cu copiii bolnavisă fie grijulii aşteptându-i la ridicare şi culcare, la curăţenie şi spălare. Și pentru copiii bolnavi mai ales ar trebui să fie libere să-i ceară bucătarului pentru ce pot avea nevoie. (Ordnung)

Dacă profesorul descopere că apa din baie e prea fierbinte, ar putea „să nu dea atenție la astfel de remarci” ale unei surori precum: „Ce, asta nu este prea fierbinte”. (Adresă)

Într-o legătură similară, profesorii au fost instruiți:

În plus, dacă un copil a avut eczeme, nu ar trebui să-l lași să fie scăldat atât de des. Aceasta s-a întâmplat adesea ca, deși un copil a raportat această boală, totuși să fie obligat să facă baie. (Abordare)

      În îngrijirea generală a copiilor, surorile însele trebuiau să ridice copiii mici în pat și să se ridice din pat și să nu lase asta pe seama fetelor, deși, s-a admis, acestea ar putea să-i ducă pe cei mici în pat, să-i spele și  să-i îmbrace. (Ordnung) Două sau trei fete și o soră urmau să fie pe casa scării dimineața ca să aibă grijă ca cei mici să nu cadă. (Ordnung)

Asemenea instrucțiuni ar putea fi atribuite minuțiozității caracteristice a hutteriţilor. Următoarele instrucțiuni din Ordnung, totuși, dezvăluie o simpatie pentru copiii mici și un standard de îngrijire a copiilor care nu erau obținute în mod obișnuit în instituțiile engleze și chiar în case, până în vremuri relativ recente. Copiii ar putea să nu fie forțați să mănânce alimente care nu le-au plăcut sau să fie puși la culcare imediat după ce au mâncat mai ales vara când este „cald și umed în pat”. Din nou, asistenta de noapte, care era asistată de o soră până când toți copiii adormeau, era obligată să se asigure că copiii rămân bine acoperiți, să-i țină pe cei care plângeau pe oală (înfășurându-i să le fie cald) dar să nu-i trezească să facă acest lucru. O altă prevedere generoasă era:

Când copiii mici nevinovați vor murdări patul, ei vor vor fi uscați cu grijă și să nu se facă economie la haine de pat și scutece.  Nu vor fi lăsați să mintă pentru că nu pot… înțelege. (Ordnung)

Există și alte astfel de instrucțiuni, dar aceste extrase sunt suficiente să ilustreze marele accent pus de hutteriți pe îngrijirea și hrănirea corespunzătoare atât a trupului, cât și a sufletului.

* * *

Sadler comentează: „Din păcate, în secolul al XVII-lea profesorii avea o imagine foarte proastă. În general, profesorii copiilor mici au fost în special ignoranți și ineficienți.” În niciun caz nu se putea spune acest lucru despre hutteriții care slujeau în școli. La fel ca hutteriții, Comenius era preocupat de dezvoltarea simțului vocației divine pentru predare; era îngrijorat de antrenamentul caracterului, formarea obiceiurilor, moderarea și folosirea corectă a pedeapsei corporale și despre îngrijirea corpului. Se propune în al doilea articol să se arate că paralel cu majoritatea reglementărilor școlare Walpot-Kral pot fi găsite în scrierile lui Comenius, frecvent în detaliu, altfel în principiu.

Deși se atrage atenția asupra asemănărilor, trebuie să fie recunoscute și diferențe semnificative. Diferențele față de educația hutterită nu erau la fel de mari, totuși, in cazul lui Comenius ca și în al nostru. Școlile hutterite erau unice. Acele școli erau la fel de diferite de alte școli precum este un Bruderhof de un oraș sau de un sat. George și Louise Spindler subliniază că “Societatea hutterită este o scoala și scoala este o societate”.  Bruderhofe (Curțile frățești) nu erau numai colonii de hutteriți; erau menite să fie colonii ale Raiului. Acea patrie era adevărata lor casă. De lucrurile materiale pe care le-a dat Tatăl lor trebuiau să se bucure, dar exista pericolul în a le poseda, ca nu cumva „lucrurile” să tocească dorința pentru patria pe care o vor dobândi fie printr-o moarte pașnică printre frații lor sau prin martiriu ca misionari sau fugari printre frații mincinoși. Această viață era un pelerinaj în care se învăța și se practica ucenicia. Educația, deci, a fost toată viața, iar Bruderhof o şcoală. Școlile mici și mari din Bruderhof-ul său erau locuri în care un Hutterit a fost antrenat doar în timpul celor zece ani de copilărie.

Ordinea învățării copiilor: mai întâi evlavia, apoi morala, apoi cultura, profesia, etc.

Teama de Dumnezeu și de autoritatea Cuvântului Său trebuie sădite în copii din frageda pruncie prin blânda învățare.
Citez din Pampeadia lui Comenius:
„Să predăm toate lucrurile în ordine și gradat.
Aceasta se întâmplă atunci când sunt predate mai întâi lucrurile care vin în primul rând și apoi acelea care le urmează. Este bine cunoscut versul lui Horațiu: Acela care îmbină utilul cu plăcutul obține toată încuviințarea. Just este, însă, ca agreabilului şi utilului să-l treacă inainte ceea ce este cinstit, evlavios şi sfânt. Căci, de fapt, după primele două, vulgul aleargă de la sine, pe întrecute, fără să-l învăţăm noi; fiecare se agită într-acolo, destul, din propriu-i impuls. Însă cel de-al treilea lucru trebuie mai ales să pătrundă în suflet, pentru ca oricine s-a născut om să se gândească la înalta lui menire şi să se preocupe nu numai de ceea ce este dulce sau util, ci — înainte de toate —să acționeze cu onestitate. Acesta trebuie să fie mereu temeiul şi scopul, o parte esenţială a intenţiilor şi faptelor noastre. Evident, dacă se îmbină onestitatea cu utilul este şi mai bine, iar dacă se mai adaugă (dacă este posibil) şi plăcutul, cu atât totul va fi mai frumos şi mai agreabil. De aceea trebuie să-l îndreptăm pe Horaţiu aşa:

Pe primul loc stă onestitatea, apoi utilitatea, şi în al treilea rînd plăcutul.

Dar lumea a răsturnat această ordine, punând prosteşte ultimul pe primul loc.

Aşadar, pe primul loc stă evlavia, hrana sufletelor, pe al doilea, moravurile bune, ca normă a relaţiilor între oameni, și la sfârşit, cultura, drept hrană spirituală.

Înainte de toate trebuie inoculată evlavia, deoarece ea conţine făgăduinţele acestei vieţi şi ale celei viitoare. Înţelept este acela care se îngrijeşte de cea din urmă, ca şi de căile care duc într-acolo.

De fapt, scopul acestei vieţi constă în a te pregăti pentru eternitate, şi dacă nu o faci în timpul vieţii, atunci viaţa este pierdută. Dar la eternitate ajungem prin moarte, de aceea oamenii trebuie să se pregătească să înfrunte cum trebuie moartea.

Ajungem la o moarte bună numai printr-o viaţă bună. De aceea, trebuie să ne pregătim pentru o viaţă bună chiar de la începutul vieţii. La o viaţă bună ajungem numai prin deprinderi bune, Aşadar, tineretul trebuie deprins din primii săi ani să facă bine tot ceea ce face.

Dar deprinderea de a acționa bine se formează prin neântrerupte exemple bune şi prin alegerea din proprie inițiativă a binelui și reprobarea răului. Alegerea se poate face corect numai pe baza înţelegerii. Iar la înţelege (doctrina), se ajunge numai prin învăţare, prin intermediul căreia se pregătește capacitatea de a distinge binele și răul. De aceea trebuie să înțelegem în mod temeinic această distincție a lucrurilor începând din primii ani ai adolescenței şi de aici pe parcursul întregii vieți.
Acesta este unicul lucru necesar și partea bună care nu va fi smulsă de la aceia care şi-o aleg (Luca 10, 42) .
După evlavie, al doilea loc trebuie să-l ocupe bunele moravuri. Ele sunt utile de-a lungul întregii vieţi pentru relaţiile dintre oameni. Despre ele se poate spune: „Cine progresează în ştiinţe, dar este deficitar în moravuri, acela mai mult pierde decât câştigă.” De aceea trebuie să avem grijă deosebită ca toţi, de tineri, să se deprindă cu munca şi sârguința, şi nu cu lenevia. Abia atunci şcolile vor merita să fie numite adevărate ateliere ale umanităţii, cînd vor deprinde tineretul nu cu trândăvia, ci cu munca, nu-l vor pregăti ca simpli spectatori fără rost ai lucrurilor şi sporovăitori, care numai vorbesc despre câte un lucru (pe care nici nu l-au înţeles bine) sau subtili judecători ai ambelor părţi ale unui argument, ci, dimpotrivă, făuritori vii, care ştiu cum să procedeze și să administreze circumspect lucrurile, exersându-i pentru activitate permanentă și înzestrându-i cu iscusință pentru justa conducere a lucrurilor care le-au fost încredințate. Toate școlile publice trebuie să fie ateliere publice, palestre, pentru exerciţiile cele mai . utile vieţii, ca un remediu eficace împotriva dezordinii generale, pe care majoritatea muritorilor o dobândesc în școli și o manifestă toată viaţa, adecvat tânguirii lui Seneca: ” O mare parte a vieții se trece cu acțiuni rele, cea mai mare parte cu inactivitate, iar viața întreagă făcând altceva decât ceea ce trebuie făcut.
În sfârșit literatura, plăcută și veselă, destinată să hrănească și să bucure spiritul omului:

De ce ocupă ultimul loc? Răspund: Este frumos să ştii mult, poate chiar totul. De aceea, Dumnezeu însuşi a plantat în paradis arborele cunoaşterii binelui şi a răului, atît de frumos ochilor şi desfătător ca înfăţişare, încît Eva, nechibzuită, s-a apropiat și a putut fi amăgită de farmecul său. Ar fi fost mai salutar pentru ea să privească arborele vieții, să se hrănească și să trăiască din el, nu să-l disprețuiască, să culeagă fructul de pe celălalt şi să moară.

Lucrurile frumoase sunt vătămătoare, dacă le dorim numai pentru ele. De aceea, noi muritorii este mai bine să privim mai cu iubire la arborele vieţii, decât la acela al binelui şi al răului dacă preferăm să nu alunecăm şi să nu ne rătăcim pentru totdeauna. Mai întâi ca Solomon trebuie să cerem de la Dumnezeu o inimă smerită, decît, tot ca el, să începem să cercetăm diferenţele firilor. Însuşi Hristos, acest Solomon ceresc, ne-a dat un exemplu în timpul vieţii sale ca om. El s-a străduit să izbândească mai mult prin înţelepciune și bunătate faţă de Dumnezeu decât față de oameni; în primul rînd el considera necesar să izbândească prin cunoaşterea legii lui Dumnezeu şi supunere față de Dumnezeu (abia la vârsta de 12 ani), înainte de a se supune naturii (la 30 de ani). Așa precum un orb stă în întuneric, indiferent de este sau nu lumină, tot astfel nelegiuitul, fie că are sau nu lumina minţii, este cuprins de întunecime. El nu poate vedea, căuta şi găsi în Dumnezeu cel mai înalt bun, cea mai înaltă fericire, ci, departe de el și de lumina sa divină, se prăbuşeşte în întunecimea veşnică. În vase murdare se alterează cea mai bună licoare. Tot așa se întîmplă cu cea mai bună ştiinţă dacă pătrunde într-un spirit pervertit, de neândreptat. De aceea trebuie să depunem toată străduința ca înţelepciunea noastră să înceapă prin aceea ca noi să ne temem de Dumnezeu, dar şi de oameni, şi de noi înşine. De Dumnezeu, în faţa căruia ne sfiim să păcătuim, când ne gândim că el poate să-i distrugă trupul păcătosului și să-i trimită sufletul în iad; de oameni — ca să ne obişnuim să ne temem de supărarea părinţilor, preceptorilor și a altor oameni buni; de noi înșine — prin aceea că, devenind conştienți de propriile noastre slăbiciuni, să nu ne încredem întotdeauna în noi, ci mai bine să ne temem de noi înşine, lăsându-ne conduşi, cu bucurie, de spiritul Domnului şi să ascultăm de îndrumarea lui Dumnezeu. Dacă ajungem la aceasta, înţelegem nu numai ce este, dar şi cît de adevărat este ceea ce de atâtea ori Sfânta Scriptură caută să ne strecoare: „temerea de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.” Adevărata teamă poate sălăşlui numai într-un suflet bine dominat, eliberat de aroganță, de minciună, de mânie şi de încăpăţânare.”
Pampaedia, JA Comenius, pag 95-96

Educația este un război al povestirilor

Puneţi-vă dar în inimă şi în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun. Să le legaţi ca un semn de aducere-aminte pe mâinile voastre şi să fie ca nişte fruntare între ochii voştri. Să învăţaţi pe copiii voştri în ele şi să le vorbeşti despre ele când vei fi acasă, când vei merge în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.” Deuteronom 11:18-19
Moartea lui Ștefan a avut loc în timp ce le spunea povestea (istoria, narațiunea) lor celor ce imediat apoi l-au ucis. Dacă tăcea, scăpa.
Biblia e plină de povești, Moise le repetă, Iosua, Judecătorii, David în Psalmi, Domnul Isus, apostolii.
Istoriile creației, ale pedepsei, ale potopului, povestite pe îndelete, cu detalii și pasiuni sunt rădăcinile gândului, din ele crește prezentul și viitorul celui care se identifică cu povestea. Când spui unui copil de 2-3 ani povestea creației, a potopului, chiar a necesității justiției divine, i-ai pus temelia pe care se va zidi zidul credinței. Dacă n-o pui tu, o va pune altul, alta.
Am citit această expresie (războiul narațiunilor) într-un articol despre conflictul israeliano-arab. (Am văzut chiar pe izzystream (vă scriu mai târziu ce-i aia1) un filmuleț cu un pastor protestant din Gaza, un creștin într-o mare arabă, având povestea lui și el.) Dar să revin la războiul israeliano-arab. Înainte de a fi un război real este un război al poveștilor, al istoriilor, al narațiunii diferite pe care o învață, una evreii, cu totul alta arabii.
Dar cam la fel e și în Europa, evenimentul istoric sărbătorit de o națiune este motiv de jale pentru cealaltă, de aici tensiuni, pasiuni și reacțiuni. Fiecare manual de istorie e diferit în altă limbă.
Ca să-i iei unui popor demnitatea, îi furi istoria, îi furi școala, spui copiilor lui altă poveste, una fără glorie. L-ai ucis.
Școala ardeleană la români a fost tocmai o rescriere (unii zic că exagerată, nu comentez, dau ca exemplu) a istoriei, o istorie care să redea demnitate. A reușit.
Copiilor de arabi din Israel li se predă altă istorie. Cea a „ocupației”, a „catastrofei”, nici despre istoria adevărată a tratatelor politice corecte care la dezmembrarea unui imperiu au dat bucăți din imperiu diferitelor etnii, nici despre istoria profetică nu li se spune nimic acestor copii, ci li se dă doar intoxicare „educativă” cu „catastrofa” și cu „ocupația”. E normal că cresc teroriști.
Dar m-am gândit la educația creștină, obsesia mea. La cât de mult m-a prins povestea milioanelor de ani și cât de puțin cea adevărată a Bibliei, a mileniilor, a celor câteva milenii. N-a dus nimeni acest război pentru mine, e normal c-au câștigat milioanele.
A trebuit ca Dumnezeu să-l izbăvească pe un Emil Silvestru, care să lupte pentru sufletul meu și slava lui Dumnezeu prin emisiunile și conferințele lui creaționiste.
E dureros că mii de copii de creștini sunt trimiși neînarmați la acest război inegal, pe de o parte povestea bine garnisită cu imagini, National Geographic, teorii și invazie de texte despre vârstele de milioane și miliarde ale relicvelor, încât în fața acestui Goliat educațional, nu mai băgăm mâna în traista noastră cu pietrele celor 5-6 milenii și nici cu praștia nu știm trage.
Este un moment în cartea Judecători, când unul din judecători este atacat chiar cu o poveste falsă: e vorba de Iefta în război cu amoniții. Războiul este mai întâi unul al istoriilor, al povestirilor: „Împăratul fiilor lui Amon a răspuns solilor lui Iefta: „Pentru că Israel, când s-a suit din Egipt, a pus mâna pe ţara mea, de la Arnon până la Iaboc şi Iordan. Dă-mi-o înapoi acum de bunăvoie.
Evident o narațiune falsă. Iată povestea adevărată: Dumnezeu poruncise lui Moise „….să te apropii de copiii lui Amon. Să nu faci război cu ei şi să nu te iei la luptă cu ei, căci nu-ţi voi da nimic de stăpânit în ţara copiilor lui Amon: am dat-o în stăpânire copiilor lui Lot.” Deuteronom 2:19
Iefta știa istoria, știa ce a poruncit Dumnezeu și chiar după ce a câștigat și războiul poveștilor și războiul real tot nu a ocupat țara lui Amon, știa și promisiunile. De aceea la Evrei 11 este amintit și Iefta: „de Iefta„.
Dacă ne întrebăm de ce mulți copii de creștini abandonează credința la maturitate și devin prinși de lațurile păcatului este tocmai datorită faptului că războiul poveștilor a fost pierdut atunci când la vârsta poveștilor nu s-au spus poveștile cele adevărate.
Mulți creștini se roagă zilnic pentru copiii lor, dar nu fac nimic în sensul învățării lor, după porunca apostolului: „ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului” Efeseni 6:4
Singurul verset pe care îl am în fața ochilor, pe peretele din fața mesei, când scriu acum este agonizează agonia cea bună a credinței” 1 Timotei 6:12 termenul grec original și-a păstrat în română și forma și sensul, a agoniza. Educația este treaba unuia care învață pe altul. Am fost în viață și profesor, dar mai mult în meseria mea a fost nevoie să învăț pe mulți oameni diferite specializări, mai ales în automatizări industriale. Cu rare excepții eșecul procesului de învățare este al profesorului. E nevoie ca cineva să agonizeze pentru altul, să ude uscăciunea locului cu lacrimi, ca să se prindă rădăcinile cuvintelor sădite.
Educația copiilor creștini e important să fie neformală. De aceea am păstrat în titlu termenul povestire. Tuturor ne plac poveștile, dar mai ales copiilor. „când vei fi acasă, când vei merge în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula
Domnul Isus a spus povești, pilde. Apostolii, profeții au vorbit în pilde. Povestirea este tabloul în care micuțul care-o ascultă își va sădi identitatea, se va vedea în ea. Pribeagul Avraam va deveni model, întristatul Iacov va deveni mângâiere, curajosul și credinciosul Daniel, dârzul David, îndrăznețul Samson, sunt cadre numai bune de „colorat” cu ființa micuțului ascultător care se va oglindi în aceste caractere.
Dragi părinți, spuneți povești biblice, citiți-le istoriile biblice copiilor voștri. Vreți să fie urmași ai lui Avraam, să aibă credință, citiți-le viețile lui Avraam, a lui Isaac, Iacov și Iosif, a Sarei, a lui Moise, a lui David și a profeților. Fiți fascinați de eroii biblici, transmiteți fascinația aceasta micuților elevi. Să fie saturați cu aceste istorii, să le știe detaliile și să le poată cita. Nu vă mulțumiți cu o educație superficială, sau Doamne ferește nu vă amăgiți cu falsa idee că indiferent de cum îi veți crește, odată în viitor „Dumnezeu se va atinge de inima copiilor” și vor deveni creștini. Înspăimântător de amăgitor. Se va atinge cu siguranță dracul prin povești colorate și ademenitoare dacă va găsi spațiu liber. Ocupați voi primii acest spațiu cu povestirile adevărate ale universului, cu istoriile biblice.
Cântați cu copiii. Cântați mai ales cântări biblice, despre personaje biblice, Samson, David, despre creație, cântări despre animale. Copii vor găsi sensul creației în pildele lui Dumnezeu. Dacă nu, vor găsi sens în buruienile pe care le va sădi primul infractor sau școala atee.
Trebuie ca înainte de anii mersului la școală aceste fundamente să fie sădite și povestirile fac asta. (Nu cântați cu copiii cântări experienționaliste, copiii vor crede și vor face fapte la maturitate. Știu, este pandemie de cântări experienționaliste (eu simt, eu simt pe cineva) și penurie de cântări biblice.)
Povestirile sunt cetăți redutabile ale gândului, cetăți care se ridică ușor la vârste fragede și cresc odată cu copilul, astfel încât la maturitate omul va căpăta înțelepciunea care duce la mântuire.
Dar dacă tot povestesc despre povestiri, hai să citez una: Psalmul 78. Tocmai cu acest argument al forței educative a pildei și povestirii începe: „Ascultă, poporul meu, învăţăturile mele!
Luaţi aminte la cuvintele gurii mele!
Îmi deschid gura şi vorbesc în pilde,
vestesc înţelepciunea vremurilor străvechi.
Ce am auzit, ce ştim,
ce ne-au povestit părinţii noştri,
nu vom ascunde de copiii lor,
ci vom vesti neamului de oameni care va veni laudele Domnului,

puterea Lui şi minunile pe care le-a făcut.
” Psalmul 78:1-4
Apoi urmează o descriere a istoriei cu accent pe justețea pedepselor.
Cam acesta a fost scopul postării mele, o invitație la câștigarea primei lupte din agonia educației: lupta povestirilor.

1. Izzystream este un canal de filme israelian numai cu filme israeliene, cu abonament, cam ca și Netflix. Abonamentul este de 5 dolari pe lună. M-am abonat pentru că are și documentare foarte bune despre înființarea statului și evenimentele profețite de Dumnezeu care se împlinesc în aceste zile.

Educația copiilor, o poruncă dată părinților, Filipi, Grecia, august 2018 (audio)

Am tratat multe subiecte atunci, pe malul râului unde a predicat Pavel „femeilor adunate acolo”, inclusiv cum „femeia va fi mântuită prin naștere de fii”, despre botez și despre educația creștină în general.
De ce Pavel i-a căutat prima dată pe evrei pe unde a umblat? Min 2:40
Separările dintre creștini după criterii etnice nu sunt biblice. Min 10:20
Trebuie făcut botezul doar în apă curgătoare? Min 17:40
Dacă cineva a făcut botezul fără să fie convertit? Min 18:35
Apostolii nu au construit clădiri de biserici. Min 21:40
Despre etichetele (denumirile) religioase Min 22:10
Mormintele nu sunt locuri de veci . Min 26:38
Nu există locuri sfinte . Min 28:18
De ce aici pe malul apei erau adunate doar femei? Min 29:30
Blestemul femeii. Min 31.00
Femeia va fi mântuită prin naștere de fii. Min 33:25
Disprețuirea educației biblice de către părinți creștini. Min 35:20
Educația biblică, o poruncă dată părinților Min 37:30
Educația copilului mic este secretul credinței omului mare. Min 39:10
Orice educație e însoțită de mijloace de constrângere Min 40.00
Toți cei ce au crezut în Noul Testament au fost oameni temători de Dumnezeu înainte Min 41:30
Avantajul femeii Min 42:40
Desigur pentru cine are timp, merită ascultat tot, iar cine are mai puțin timp, să asculte doar de aici:

Vorbire de pe malul râului de la Filipi, Grecia, august 2018

În acel an am făcut un întreg circuit pe urmele apostolui Pavel, de la Kavala (Neapolis) la Varia (Berea).

În fiecare loc am vorbit din pasajul din Faptele Apostolilor sau din epistola
respectivă.
Întregul șir de postări de atunci este aici.
Să dau câteva exemple:
Filipeni capitolul 3:

Filipeni 3


Pilda câinelui Min 1:47
Când a început apostazia (lepădarea de credință)? Min 3:10
Atenție la cine îți oferă atașament, atașamentul nu e dragoste. Min 4:25
Creștinismul organizat este urmașul apostaziei. Min 6:20
Pocăința este o frământarte a minții. Min 7:10
Slănina e bună. Min 8:10
Dumnezeul din bucătărie. Min 9:10
Cârnațul, barba și sâmbăta. Min 11:30
Ce înseamnă „să-L cunosc pe EL”? Min 16:18
Cine a întregit Cuvântul lui Dumnezeu? Min 20:30
Cum va fi răpirea? Min 21:25
Nu ar trebui construite temple. Min 22:00
1 Tesaloniceni:

Detaliere pe subiecte:
Capitolul 1
Cuvântul a fost vestit mai departe de cei ce l-au primit. Min 1:10
Pilda spălării. Min 3:35
Capitolul 2
Pavel a muncit în Tesalonic cu mâinile lui. Min. 5:45
Predicatorii și preoții de azi cer și bani și slavă. Min. 6:50
Biserica e afacerea conducătorilor ei. Min. 7:15
Oamenii fac alianțe împotriva lui Dumnezeu. Min. 8:40
Teoria evoluției este alianță împotriva lui Dumnezeu Min. 9:15
Capitolul 3
Gândul că o să avem să suferim. Min. 15:20
A fi creștin înseamnă a-L mărturisi pe Cel pe care lumea Îl urăște. Min 16:35
Persecuția din România comunistă. Min. 17:00
A face parte dintr-un sistem religios integrat în lume înseamnă a pactiza cu vrăjmașul Domnului Isus. Min 17:35
Diferența dintre „lume” și administrația de stat. Min 18:20
Capitolul 4
Dragostea de frați. Min 21:15
Răpirea adunării. Min 23:53
Profețiile sunt ca privirea printr-un fel de ceață. Min. 24:55
Atitudinea pe care trebuie să o avem față de profeții. Min. 25:12
Să muncească cu mâinile ca să nu aibă trebuință de nimeni. Min. 25:50
Pietrele vorbesc. Min. 26:40
Este zadarnic să construim temple. Min. 27:20
Capitolul 5
Nu știm ziua și ceasul, dar știm perioada. Min. 29:15
O prăpădenie neașteptată. Min. 30:25
Ce înseamnă să nu fi în întuneric? Min. 32:20
Apostolii nu i-au încredințat vreunei ierarhii, ci Cuvântului lui Dumnezeu. Min. 33:38
Domnul Isus vine să „fure”, lumea va intra în haos.. Min. 35:15
Din pricina adunării, Dumnezeu ține statul. Min. 35:45
Educația îngerilor. Min 36:00
Singurătatea. Min. 37:00

2 Tesaloniceni

Detalii din subiectele tratate:

Introducere
Păsările nu seamănă nici nu seceră. Min 0:00
Florile nici nu torc, nici nu țes. Min 1:10

Capitolul 1 Despre pedeapsă și răsplătire. Min 6:00
Domnul Isus se va arăta din cer ca să pedepsească. Min 8:00
Gloria Evangheliei. Min 8:50

Capitolul 2
Despre apostazie-lepădarea de credință. Min 12:12
Apostazia a apărut imediat după plecarea apostolilor. Min 12:30 (s-au lepădat de credință cei ce au avut-o)
Despre apostazie ne vorbește și Vechiul Testament. Min 14:10
Calea lui Balaam. Min 14:20
Calea lui ieroboam. Min 15:00
Ascultarea a fost înlocuită cu donația. Min. 15:27
Despre Antihrist. Min 17:20
Un alt Isus. Ce fel de Hristos cunoști? Min 17:48
Rezultatele apostaziei. Min 19:50
Duhul popiei e duhul lui Antihrist. Min. 21:25
Pastorul e văzut ca un personaj cu puteri speciale. Min 21:43
Tăiați-vă de pe listă personajul clerical! Min 22:15
Pretenția semnului vorbirii în limbi. Min 24:25
Cum să pui „Duhu Domnului pă Gugăl”? Min. 24:50

Capitolul 3
AVERTISMENTE: despărțirea de cei ce nu lucrează nimic. Min. 26:45
Pilda boului. Min 28:35
„Mie mi-a descoperit Domnu’ să nu mai lucrez…să mă ocup de vestirea evangheliei.” Serios? Min. 30:10
Cuvântul lui Dumnezeu se vestește fără bani. Min. 30:27
Trăirea în neorânduială. Min. 31:25
Munca cu mâinile tale – o pildă vrednică de urmat. Min. 32:20
Să te desparți de pastorul care ia bani. Min. 35:45
Să nu dai bani la șarlatani. Min. 36:05
„Tu ai ceva cu pastorii!?” Min 37:03
Despietrirea inimii. Min. 38:40

Și ultima etapă a călătoriei, la Berea:

Berea, Grecia, august 2018



De ce era comunitate de evrei în Bereea? Min. 1:50
Ce înseamnă inimă mai aleasă (caracter ales)? Min. 5:00
O parte din Israel a căzut într-o împietrire. Min 7:40
Nu mai sunt evrei în Bereea. Min. 8:00
Această sinagogă goală vorbește mai bine. Min. 8:35
Prin ce se arăta inima lor mai aleasă? Min. 11:20
Cercetarea Bibliei nu este o chestiune de opțiune. Min 12:50
Cercetarea argumentelor face ca Biblia să fie logică. Min. 14:57
Nu cred că există o învățare miraculoasă. Min. 17:50
„Duhul vă va călăuzi în tot Adevărul”…la ce se referă?” Min. 18:15
Educație înseamnă cercetare a Scripturii. MIn 19:10
Să urmăriți ca crearea de convingeri să fie scopul educației. Min. 20:00
De ce statul Israel nu poate fi înfrânt? Min. 21:00
Cugetul se spală citind Cuvântul lui Dumnezeu. Min. 22:28
Ca noi să fim folositori, trebuie să ne încadrăm bine conștiința noastră în „cosmos”, în viața de zi cu zi. Min 23:04

La Bereea a fost sfârșitul călătoriei noastre pe urmele apostolului Pavel prin Macedonia (Grecia).
Toată călătoria: https://vesteabuna.wordpress.com/category/pe-urmele-apostolului-pavel-prin-macedonia-grecia-8-10-august-2018/


Rostul animalelor

Despre înțelepciunea lui Dumnezeu pusă în creație, cu scopul perpetuării unui limbaj fără cuvinte, un limbaj al eticii și dragostei Lui. O analiză Biblică.

Întreabă dobitoacele, şi te vor învăţa, păsările cerului, şi îţi vor spune; vorbeşte pământului, şi te va învăţa şi peştii mării îţi vor povesti.Iov 12:7-8

M-am întrebat citind Isaia 56, la felul cum în limbaj profetic, Dumnezeu compară pe „bătrânii” lui Israel cu niște câini muți „care nu pot să latre„, adică nu semnalizează atunci când vine primejdia asupra turmei și din cauza asta turma piere.
Totuşi sunt nişte câini lacomi, care nu se mai satură…toţi îşi văd de calea lor, fiecare umblă după folosul lui, fără abatere.” Isaia 56:11
Ce verdict dur!
Imaginea este preluată de apostol atunci când același Duh Sfânt L-a inspirat să scrie:
Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos.
și tot acolo face legătură cu alt avertisment: „…feriți-vă de câinii aceia!„.
Voi reveni la acest subiect la sfârșitul postării!

Pentru a denumi viclenia, Dumnezeu a creat vulpea iar pentru a descrie blândețea, a creat oaia și mielul.
Pentru invidie și lingușitorie a creat câinele sau lupul îmblânzit.
Pentru a ilustra puterea, Dumnezeu a creat boul, pentru viteză calul, pentru încăpățânare măgarul, pentru nesimțire struțul, pentru maternitate barza.
Pentru șiretenie avem șarpele, pentru puritate avem hermina, pentru hărnicie și colaborare avem furnicile, pentru grație avem cocorul și lebăda.
Pentru necurăție avem porcul, pentru ucidere scorpionul, pentru moarte vulturii și corbii, pentru pustiire lăcustele și bufnița, pentru imitație, papagalul și pentru iscodire cârtița.
Iată câte exemple doar din lumea animală, sunt mult mai multe, exemple care ne arată dragostea de Tată a lui Dumnezeu pentru noi. Prin toate aceste felurite animale (și plante) Dumnezeu își arată înțelepciunea Sa.

Revin aici cu explicație mai detaliată la pilda câinilor din Isaia 56 pentru că are mare legătură cu antisemitismul nostru contemporan și cu înțelegerea marii taine a lepădării temporare a evreilor în favoarea celorlalte popoare și cu restaurarea lor apropiată..
Citez din Isaia 56 și explic verset cu verset:
v. 9: „Veniţi, toate fiarele de pe câmp, veniţi de mâncaţi, toate fiarele din pădure! …” după v.8 unde profetul vede peste veacuri timpurile de acum, v.9 descrie timpurile de atunci1, când fiarele de pe câmp, adică popoarele cuceritoare, asirienii și babilonienii sunt invitate „să mănânce„, adică să cucerească țara lui Israel. Lucru care de altfel s-a întâmplat și este bine documentat, biblic, istoric, arheologic.
v. 10: „Toţi păzitorii lui sunt orbi, fără pricepere; toţi sunt nişte câini muţi, care nu pot să latre; aiurează, stau tolăniţi şi le place să doarmă.” Aici imaginea este cea unei turme cu paznici orbi, care nu văd pericolul. (Citind cartea Ieremia, cu detaliile dialogurilor din anturajul regelui iudeu din timpul asediului Ierusalimului, vedem că exact așa a fost). Iar cei care fi trebuit să fie paznici sunt prefigurați în câini de turmă care nu-și fac slujba. Acești paznici, bătrânii lui Israel au fost înfierați și de Domnul Isus ca fiind cauza rătăcirii întregului popor și a necredinței lor în Isus ca Unsul (Mesia, Hristosul, tradus corect).
Tot acești bătrâni sunt acuzați și la Filipi ca deviatori.
(În Isaia 56 avem și răspunsul din titlul postării: rostul animalelor este să ne fie pilde din care să învățăm.)
v. 11: „Totuşi sunt nişte câini lacomi, care nu se mai satură. Sunt nişte păstori care nu pot pricepe nimic; toţi îşi văd de calea lor, fiecare umblă după folosul lui, fără abatere.
Un verset trist. Să ne gândim că Pavel aplică aceste pilde scriind cu lacrimi, având durere pentru „frații lui, rudele lui după trup„, pentru iudei. Scria plângând. Iar această orbire este veche, de pe vremea lui Isaia, avea 500 de ani, acum are 2500. Așa trebuie să înțelegem versetele din Filipeni: după ce în Filipeni 2:21, citează pe Isaia: „Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos.„, în Filipeni 3:2 accentuează despărțirea între cei ce înțelegeau taina Adunării, de cei care voiau să întoarcă pe ucenici spre lege și datina bătrânilor: „Păziţi-vă de câinii aceia; păziţi-vă de lucrătorii aceia răi.
Avea dragoste însoțită de durere pentru rudele lui iudei, avea dragoste însoțită de grijă pentru ce ce au crezut dintre neamuri. Era în el dragostea lui Dumnezeu, dragoste din Dumnezeu.
Ce atitudine plină de tandrețe și câte deosebire, față de atitudinea flegmatică și disprețuitoare a calviniștilor de azi față de sufletele oamenilor, chiar față de cei pierduți și împietriți de Dumnezeu cum erau și sunt evreii.
Aș aminti nu doar pe calviniști, ci și pe antisemiții politici și religioși de azi și de ieri. Unul a fost „Seducătorul domn Nae”…Ionescu, ideologul legionarilor, (cum a vrut să-i coafeze biografia o autoare în cartea cu titlul din ghilimele). Neînțelegerea dragostei lui Dumnezeu l-a făcut pe acest Nae să scrie în prefața cărții evreului Mihail Sebastian că „Iehuda patet”, adică Iuda suferă, că….așa îi e dat, suferă pentru că „Dumnezeu l-a făcut să sufere”. Acest argument le-a fost destul sălbaticilor legionari, (și chiar statului român de atunci acaparat de Antonescu, cu toții inoculați cu virusul superiorătății de rasă), să dezlănțuie acele cumplite pogromuri în numele unui Hristos păgân, pogromuri care au lăsat o pată rușinoasă pe istoria neamului în limba căruia vă scriu. Iată un motiv pentru care este important să înțelegem bine Cuvântul lui Dumnezeu, ne vom umple cu dragostea Lui.
Pentru că nu s-a auzit de învierea vreunui animal, este rândul plantelor să prefigureze învierea unui popor. Măslinul din Romani 11 este legământul avraamic, iar ramurile tăiate și realtoite, înverzite, ne vorbesc de ceea ce se petrece sub ochii noștri și a scris și profetul Isaia: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care strânge pe cei risipiţi ai lui Israel: „Voi mai strânge şi alte popoare la cei strânşi acum din el.” 56:8 (Așa că am arătat pe scurt și rostul plantelor.)
Tu ce ești?
Oaie sau lup?
Miel sau câine?
Ce caracter ai, nu față de oameni, ci față de Tatăl ce stă cu mâna întinsă să te binecuvinteze?
Să nu fi dintre cei despre care scrie Isaia: „Mi-am întins mâinile toată ziua spre un popor răzvrătit, care umblă pe o cale rea, în voia gândurilor lui!” 65:2
Absolut toți oamenii sunt obiectul dragostei lui Dumnezeu, dacă despre idolatrii din Listra scrie că „
…nu s-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug şi v-a umplut inimile de bucurie.” FA 14:17 atunci cu siguranță absolut toți oamenii beneficiează de aceste „mâini întinse” ale bunătății și dragostei Lui.
Încă ceva, Dumnezeu ne-a creat înțelepți și așteaptă să fim înțelepți și să-i înțelegem înțelepciunea pusă în creație. În postarea anterioară am arătat un lucru foarte important, observat bine de matematicianul și savantul Isaac Newton: „…În timp ce alți exponenți creștini au avut tendința să accentueze respingerea evreiască a persoanei lui Mesia și a implicării lor în crucificarea Sa ca fiind cauza directă a respingerii lor, Newton s-a axat pe incapacitatea lor de a înțelege prorocia. Această noțiune a necesității priceperii este foarte tipică pentru un om…”.
Incapacitatea de a înțelege profeția sau mai bine zis dorința de a nu înțelege logica și cronologia creației este o respingere a mâinilor întinse ale Dumnezeului iubitor, Dumnezeu care ne-a dat animalele nu doar pentru tubul digestiv, ci și pentru atenționare juridică și exemplu moral. Dumnezeu se așteaptă să înțelegem aceste pilde „zoologice” pentru că ne-a creat suficienți de inteligenți să le putem înțelege.

Note:
1. Nu e singurul loc în profeții, în care sunt prezentate mai întâi evenimentele îndepărtate în timp și abia apoi cele apropiate, imediat următoare. E ca și cum se prezintă un plan: mai întâi cadrul, apoi detaliul, mai întâi scopul, apoi mijlocul.










Afaceri cu suflete de copii – carte online

Ceea ce „hotărăște” naționalitatea unui popor este limba, spunea doctorul Max Nordau, acum mai bine de 100 de ani, atunci când încă imperiile Austriac, Otoman și Rus căutau să se salveze de răbufnirea internă a dorinței de afirmare a spiritului național al popoarelor oprimate.

De atunci au trecut ani și războaie iar spusele lui Max Nordau s-au adeverit.
Forța unei națiuni este dată de câștigătorul războiului limbii, de câți ajung să vorbească acea limbă. Și cum.
Iar muniția acestui război este literatura, textul scris, ideile purtate pe pagini, care fac să înflorească mințile, să le pasioneze și să le scoată din starea de consumator de materie în cea de formator de idei, astfel încât materia să rămână ceea ce-i este dat: farfurie, nu mâncare, haină, nu trup.
Literatura hrănește o limbă și-i face viguroși intelectual pe vorbitorii ei.
Lipsa literaturii, a preocupării pentru citit, folosirea hârtiei mai mult pentru ștergerea celor două capete ale tubului digestiv decât pentru aducerea de cuvinte sub ochi și trimiterea de cuvinte din minte, e semnul degradării unei limbi și a slăbirii vitalității națiunii ce-o vorbește.
După planul profetic, noi trăim epoca înfrunzirii copacilor și a smochinului, adică epoca înfrunzirii națiunilor (toți copacii), printre care și evreii (smochinul).
Iar această înfrunzire a națiunii cum se face? Limba hrănește națiunea și literatura hrănește limba.
După urgia comunistă, anii imediat de după revoluție au fost mai puțini productivi în literatură.
Chiar dacă a fost o abundență de informație, acea informație a fost haotică și puțin s-a scris exact despre acel timp.
Oamenii erau puși pe căpătuială, nu pe scris în anii 90.
Ceea ce vă propun astăzi spre citire este o carte care descrie tocmai acele vremuri.
Anii 90 au fost ani în care românii nu știau nimic despre capitalism și funcționarea lui, nici despre valorile care se schimbă în „lumea liberă”.
Cartea „Afaceri cu suflete de copii” a medicului Maria G. umple puțin acest gol, lipsa de literatură din anii 90.
Și pentru cei ce au trăit acele vremuri, cartea va trezi amintiri duioase, înaintea înțelegerii durerii provocate de întreaga mașinărie de făcut bani inventată de un vânzător de oameni.
Pentru că acest lucru îl dezvăluie cartea: ițele unei afaceri cu copii, bine mascate sub activitatea filantropică a câtorva fundații, fundații conduse cu mână de fier atât în România, cât și în Statele Unite de către un singur om.
Ceea ce nu scrie cartea este că acest lucru nu s-ar fi putut petrece dacă omul n-ar fi avut legături bine unse cu structurile dinainte, dar scrierea cărții a fost un strigăt care a ajuns sus de tot și a făcut ca în scurt timp, adopțiile internaționale să fie oprite prin lege.
Citiți cartea, meditați asupra ei și faceți așa încât să câștigați un simț al analizei oamenilor, sau al cercetării duhurilor, „căci în lume au ieșit mulți proroci mincinoși„.
După scrierea cărții, autoarea și soțul au fost contactați și convocați de oameni sus-puși, relații ale „generosului filantrop”.
Ca explicație, soțul a replicat calm: „cartea este un roman”.


Vă îndemn să citiți cartea, s-o recomandați și altora și să faceți în situații asemănătoare, la fel ca „autorii” cărții: să umblați după cugetul bun și după „cum este scris”, în orice situație.
Descărcați cartea de aici:
doc, https://vesteabuna.files.wordpress.com/2021/08/afaceri-cu-suflete-de-copii.doc
sau pdf: Afaceri cu suflete de copii
Link pdf: https://vesteabuna.files.wordpress.com/2021/08/afaceri-cu-suflete-de-copii.pdf
(Pentru utilizatorii de wordpress: am observat că sunt probleme la descărcarea cărții pe telefon în aplicația WordPress, deschideți în Chrome, sau altceva.)
Publicată cu permisiune.

Ce se întâmplă dacă lași pe Duhul Sfânt să facă educația copiilor tăi?

Nimic.

Dar dacă-l lași să facă „lucrul Domnului”?

Tot nimic.

Nu aceste lucruri le face Duhul Sfânt.
Duhul Sfânt a inspirat pe profeți și pe apostoli, prin ei a „completat” Noul Testament după rusalii, a dat daruri, a dat puteri și semne.
Ce n-a făcut și nu face Duhul SFânt?

Sigur n-a predicat direct oamenilor, pentru aceasta porunca a fost dată apostolilor și nouă tuturor, oamenilor vreau să zic.

Un exemplu:
La Ioppe(Jaffa) și Cezareea, o vedenie s-a arătat lui Petru, un înger s-a arătat lui Corneliu.
Și iată ce i-a zis îngerul: „ Trimite la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru,  care-ţi va spune cuvinte prin care vei fi mântuit, tu şi toată casa ta’. ” Fapte 11:13-14
Nu putea „Duhul” să-i vorbească direct lui Corneliu cuvintele mântuirii?
Chiar dacă Duhul i-a vorbit lui Petru iar lui Corneliu i s-a arătat îngerul, slujba predicării Cuvântului nu a fost luată de la oameni, Petru a vorbit.
De aceea o rugăciune de genul: „Doamne vorbește-le”, sau „Doamne lucrează la inima oamenilor ca să fie mântuiți”, NU VA FI ASCULTATĂ DE DUMNEZEU.
Pur și simplu o astfel de rugăciune nu va fi ascultată de Dumnezeu, oricât ar părea de pioasă.
Și nici rugăciunea „Doamne atinge-te de inima copiilor mei, sau rudelor” nu va fi ascultată.
Trebuie ca tu sau cineva să le vorbească acestora „cuvinte prin care” vor fi mântuiți.

Dar să mă întorc la întrebarea din titlu cu încă un exemplu.
Cunosc destul de bine un creștin care are angajați.
Povestea aceasta o spune des.
El zice că are două feluri de angajați: angajați și angajați-angajați.
Și credincioși și necredincioși.
Odată, unul din cei „dublu” angajați l-a întrebat după ce a terminat ce i s-a dat să facă: „Șefu, am terminat, ce să mai fac?”
Și „șeful” rușinat i-a răspuns că el niciodată nu l-a întrebat pe Dumnezeu: „Șefu, am terminat, ce să mai fac?”
Un alt angajat, (dar mai mult în acte) îl întreabă des când primește câte-o sarcină mai dificilă: „auzi șefu, da nu faci tu? că știi mai bine”. Și răspunsul pe care i-l dă șeful este că rugăciunea „Doamne, lucră Tu!” este atât de răspândită printre creștini încât i se dă toată ziua de lucru „Șefului”, că desigur e mai priceput. Așa că nu se miră că respectivul pune așa problema și în fabrică.

Chiar apostolul Pavel s-a rugat ca oridecâteori deschide gura să i se dea Cuvânt, dar nu găsim mântuire prin infuzie, prin trăznet mistic, fără cuvinte, fără explicații, fără cineva care să plângă lângă cel pierdut. Desigur că vorbirea către cineva trebuie precedată de rugăciune pentru acela, dar numai rugăciunea singură, în ideea că „Domnul îi va vorbi” cuiva, nu este procedura corectă în ierarhia de autoritate divină.

Mare erezie, să crezi că așa se face.
Mai ales cu privire la educația copiilor.
Să crezi că într-un fel mistic, tacit sau poate în prezența unei slujbe religioase producătoare de emoții, cineva ar putea deveni brusc educat.
Emoționat, da.
Poate sub imperiul emoției, chiar să ia ceva decizie.
Dar acela nu va deveni niciodată angajat-angajat, căci pentru e deveni „angajat”, cuiva trebuie să i se predea „învățătura care duce la evlavie(angajament)„, adică planul lui Dumnezeu. Această predare a acestei învățături cere timp, dedicare și efort din partea celui care predă.
Efortul numit „durerile nașterii” pentru cei cărora li se predă învățătura.
Dureri suportate de cel care predă.

Să analizăm un pic ideea din titlu: ce se întâmplă dacă te rogi Domnului „să se atingă de inima copiilor tăi” sau de „inima cuiva”.
Am călătorit zilele trecute și am discutat cu mai mulți frați, surori, tineri și bătrâni, nepoți, copii, părinți, bunici, între 7 și 80 de ani.
Am observat această buruiană de gândire îngrijită ca o floare în grădina gândurilor unora din cei cu care, cu răbdare am dialogat zilele acestea. (Am plecat la drum ca să nu fiu „doar în trecere” pe la frați, ca de multe alte ori, ci pur și simplu, ca să stau până „se satură de mine”. N-a fost cazul, 2-3 ore au fost suficiente ca să ne epuizăm necunoscutele.) Mi-am amintit cum și eu am avut această buruiană în cap și cu câtă oroare am smuls-o.
S-au ridicat multe subiecte, am ascultat puncte de vedere interesante și m-am întors la rândul meu cu multe întrebări.
Am încercat să arăt caracterul otrăvitor al buruienii crezută floare, al părerii pioase că e suficient să te rogi Domnului pentru copilul tău și restul să facă Domnul.
N-o va face!
La Efes, apostolul a avut nevoie de 3 ani de plâns și învățătură „lângă fiecare din ei”.
Cu lacrimi.
Și la Galateni le scria plângând.

Am mai amintit în discuții chestiunea creaționismului, a școlii în pandemie, (da, am întâlnit și negaționiști-covid, culmea, unul era fiul unui frate care a murit de covid acum câteva luni, am fost s-o vizitez pe sora-văduvă, Doamne, Doamne! Fiul mortului nu credea în covid.) și am observat că nu se pune problema selectării în educație, a unei contraofensive împotriva darwinismului de exemplu, din multe sondaje ad-hoc știu că majoritatea tinerilor creștini sunt evoluționiști în gândirea efectivă.
Iar lipsa această de punere a problemei, alimentată de pansarea ușuratică cu „pansamentul” din titlu, lasă o rană cu puroi, infectată și chiar contagioasă, netratată.

Două probleme, nu una: rana nevindecată și tratamentul greșit.
Eu am zis să încep cu descrierea „legării în chip ușuratic” a problemei, de aceea am pus titlul așa.

La aceste lucruri mă gândeam aseară gonind spre casă, pe autostrada tot mai completă, încât am făcut 3 ore și zece minute din Banat până în Cluj, fără să depășesc viteza legală.
Am vorbit cu mai multe Lois și mai multe Eunice și cu mai mulți Timotei zilele trecute.
Aveam demult în lista de așteptare a această postare, cred că i-a venit vremea.
Este nevoie de oameni care să dea timp pentru educație, nu se poate instant, deși e seducătoare ideea.
Această învățare trebuie să fie continuă, organizată și neformală.
Puneţi-vă dar în inimă şi în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun. Să le legaţi ca un semn de aducere-aminte pe mâinile voastre şi să fie ca nişte fruntare între ochii voştri.  Să învăţaţi pe copiii voştri în ele şi să le vorbeşti despre ele când vei fi acasă, când vei merge în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale.” Deuteronom 11:18-20

Le găsim pe Lois și pe Eunice care l-au educat pe Timotei, găsim pe Domnul Isus care i-a învățat pe ucenici, pe apostoli care învățau cu lacrimi, nu găsim nicăieri mântuire hocus-pocus.
Repet, nașterea din nou este un proces, un efort, o trudă a celui care învață pe altul.
Pentru ca cineva să fie născut, altcineva trebuie să sufere durerile nașterii pentru acela.
Slujba educației copiilor a fost dată de Dumnezeu părinților, nu există în Noul Testament „învățător de copii” în adunări.
Nu schimbați Biblia, că râde dracul de voi!

Căutând pe site, am descoperit că am mai scris postarea asta aproape la fel acum 5 ani.
Citiți și acolo, unele chestiuni sunt mai clar scrise acolo.
Iar în alt loc am arătat că transmiterea învățăturii nu este facultativă, este o poruncă.
Ideea că „i-am încredințat în mâna Domnului” pe copii, ascunde de cele mai multe ori abandonul și nepăsarea față de sufletul copiilor, lăsați de fapt în mâinile anturajului lumesc, a jocurilor și filmelor atât de seducătoare, a educației atee și evoluționiste, fără nici măcar ideea nevoii contracarării acestor ucigași sufletești.
„Doamne iartă-ne și dă-ne putere să explicăm și să învățăm și pe alții cum dorești Tu să fim în aceste zile din urmă!”

Cea mai bună educație este înțelepciunea lui Dumnezeu

Un documentar despre huteriții de acum din Canada:

„A-ți păsa sau a nu-ți păsa”.

Pentru cei care iată, de aproape 13 ani ați urmărit acest blog, cu siguranță ați dat de postările mele despre huteriți. Am tradus marea lor cronică timp de 2-3 ani, și am publicat-o aici.
În drumurile noastre prin Europa, ne-am abătut prin Slovacia de mai multe ori, la Velke Levare și Sobotiste, am vorbit cu urmași ai huteriților, am urmărit pe internet ceea ce au scris alții despre ei și lucru de căpetenie, am găsit pe net un articol care dovedea că ei au fost se pare modelul luat de Comenius atunci când a scris Didactica Magna și a extins învățământul general la lumea întreagă. (va urma)
Așa că dacă azi sunt în lume milioane de grădinițe, școli generale și licee cu învățământ obligatoriu, acest lucru se datorează preluării de către Comenius a modelului huterit. Școli și mai ales universități existau și înainte de Comenius, (chiar cuvintele Lyceum și Academia provin din greacă, erau numele unor grădini în care anumiți profesori au înființat școli) dar grădinițe și școli generale nu s-au pomenit până la Comenius. Ideea ca toți copiii să facă școală a fost atât de bizară până la 1670, doar copiii de nobili beneficiau de oareșicare educație dată de profesori particulari, dar această idee a educației generale învins (vorba cronicarului: birut-au gândul) la argumentele bine structurate ale lui Comenius din Didactica Magna, astfel încât astăzi toată lumea citește și scrie. Aceste idei Comenius le avea de la huteriți, huteriții fiind prima comunitate din lume unde de la începuturi, din anii 1500 învățământul a fost obligatoriu de la vârsta de 3 ani.
Da, huteriții au „inventat” grădinița de copii, acum 500 de ani.
Ei nu dețin proprietate privată, o consideră păcat, trăiesc în colonii de 100-150 de persoane, lucrează în comun, educă copiii pentru a sluji lui Dumnezeu. Afirmația: „cea mai bună educație este înțelepciunea lui Dumnezeu” am luat-o din acest documentar.
Evită în mod insistent egoismul, ca fiind păcat și cultivă ingăduința, predarea voinței, condiții necesare pentru viața în comun.
Au reușit să trăiască așa timp de 500 de ani.
Originea lor geografică este prin văile care se scurg din Alpi spre Italia, unde de sute de ani existau valdenzii, un fel de prereformați, creștini care refuzau autoritatea bisericii Romei și credeau Biblia. De acolo datorită persecuțiilor au emigrat spre nord.
Adunați prin anii 1500 în ceea ce azi este Cehia (Moravia de atunci) din toată Europa, au fugit pe la 1620 în timpul războiului de 30 de ani în Slovacia, apoi în Transilvania până pe la 1770, de unde au emigrat în Țara Românească unde au stat 3 ani, de acolo în Rusia până pe la 1870, din Rusia în Statele Unite până la 1918 și de 100 de ani sunt în Canada.
Asta a fost pe scurt istoria lor.
Activați traducerea automată pe Youtube.


Ce părere am despre Bitcoin?

Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi cu mâinile voastre, cum v-am sfătuit.
1 Tesaloniceni 4:11
Am fost întrebat deja de mai multe ori, de mai mulți, apropiați și nu numai: „ce părere aveți despre Bitcoin?”.
Proastă părere, am răspuns de fiecare dată, uneori am detaliat.
De ce „proastă”?
Din cauza la asta,…. și am citat versetul de mai sus.
Vedeți, pentru mulți versetele biblice nu sunt porunci date de Comandant, ci referințe facultative dintr-o carte după care oricum nu se iau, că ei au un guru care le „interpretează” cartea, iar dacă nu le place cum o face, schimbă gurul.
Și gurul știe că poate fi schimbat, că poate rămâne singur, așa că va căuta să învețe după poftele celor de care îi e frică să nu-l schimbe.
Cum eu nu-s nici guru, nici nu am stresul de a rămâne singur (oricum sunt singur în fața tastaturii, iar când mă simt deprimat de singurătate, citesc pe vreun profet biblic și-mi revin) vă pot spune și pe gratis și fără teamă următoarele păreri despre Bitcoin:
Bitcoin este o criptomonedă, (nu detaliez), o monedă neemisă de vreun stat, a cărei valoare a crescut nemaipomenit de mult în raport cu alte monede. Este cea mai răspândită criptomonedă deocamdată.
Cei ce m-au întrebat au avut în vederea părerea mea despre investițiile în Bitcoin și desigur în spatele gândului (de investiții) stă de obicei ideea de a nu pierde bani prin inflație (idee bună), de a-ți proteja ce ai câștigat sau de a câștiga bani prin specularea diferenței. Așa că întrebarea scurtă e bună, are rădăcini mai adânci și ca orice întrebare bună are nevoie de un răspuns bun. Sau mai bine zis, nu poate fi răspuns bun la întrebări proaste. Mai departe, pe mulți i-ar putea duce gândul la a-și face un mod de trai din specularea creșterii Bitcoinului.
Mă simt dator să răspund la această întrebare. Am mulți cunoscuți, apropiați care mi-au pus-o, un ginere într-o dimineață, primul lucru pe care mi l-a spus când ne-am întâlnit a fost dacă „știu cât a crescut Bitcoinul azi-noapte”.
Iată cum cred eu: Dumnezeu lucrează, Domnul Isus lucrează, profeții au lucrat, apostolii au lucrat și nouă ne-au poruncit să lucrăm.
Munca nu este doar un blestem producător de transpirație, dat în Eden ca pedeapsă pentru păcat.
Munca poate fi și este o sursă de binecuvântare și de participare la „munca” lui Dumnezeu, la munca cu Dumnezeu.
Dumnezeu dă soare și ploaie, îngheț și desprimăvărare, brumă și vânt, iar noi îl însoțim cu semănat și plivit, cu secerat și vânturat, împletindu-ne munca noastră cu binecuvântările lui. Da, câteodată ne și ostenim, dar întrebați-l pe cel bolnav și neputincios, sau olog, dacă n-ar vrea să se ostenească mai bine, decât să stea blegit pe pat. Mai trebuie să privim munca și ca o sursă de înțelepciune, de învățare, nu munca aceea repetitivă, la bandă, când te pune altul și o faci pentru pâinea ta, ci munca cu unelte, cu mâinile, (și munca cu „capul” e tot muncă cu mâinile) „ca să ai ce să dai celui lipsit”, munca pentru mai mult decât ai tu nevoie, nu pentru tine.
Dar de ce nu sunt de acord să cumperi Bitcoin și să aștepți să crească? Nu sunt de acord cu un astfel de mod de a gândi. Nu am fost de acord nici cu Caritasul, nici cu alte șmecherii piramidale. (Apropo, am treabă și cu uleiurile esențiale, homeopatele, apa Kangen și alte substanțe care scot miraculos banii din buzunar și trasează o graniță vizibilă între cei mai înțelepți și cei mai puțin, altfel nu s-ar ști.)
Dumnezeu a poruncit prin apostol un mod de viață: „liniștit”, „cu treburi” și cu „muncă cu mâinile”.
1. Bitcoinul și investițiile astea pe care nu le poți controla nu sunt un mod de viață liniștit. Te uiți de 15 ori pe zi să vezi cât e cursul, crește, scade, nu, nu, nu e liniștit.
2. „Să vă vedeți de treburi”, de treburile voastre, nu ale altora. Bitcoinul nu e treaba ta, nu-l poți modifica. Munca ta o poți controla, mâine ești mai bun, o faci mai bine, poimâine ai o unealtă mai bună, experiență, clienți mulțumiți, prosperitatea vine. Mai mult, Bitcoinul nu e nici măcar Cezarul, toate celelalte monede sunt emise de State, de Cezari. Sunt apărate de State, „dați Cezarului ce este al Cezarului„, Bitcoinul nu este nici al Cezarului, nici al lui Dumnezeu, e ca și Caritasul, al lui vreun Stoica probabil (pe Stoica am auzit că l-au scos din casă luna trecută). Nimeni nu te va apăra dacă vei pierde tot.
3. Să lucrați cu mâinile voastre. Aici am multe de spus. Acum când scriu am mâinile crăpate de muncă, Nivea nu mă ajută. În mod neașteptat mă simt foarte bine, cu chef de lucru și cu energie. Nu am fost totdeauna așa. După două internări anul trecut, una cu operație, după o lungă boală în primăvară (probabil Covid, cu aproape 3 săptămâni de bolit și apoi luni de zile de lipsă de energie) mi-am revenit bine și acum am și energie și putere de lucru. Nu mă doare aproape nimic. Acest fapt este un har în sine. Numai cine a stat neputincios și fără vlagă la pat se poate bucura de vlagă și da, de lucru. Am vorbit din acest text chiar în Tesalonic acum 3 ani, în 2018, în vechea Agora:

Gânduri din 1 Tesaloniceni…din Tesalonic. August 2018

Am mai vorbit în 2017 la o grupă de studenți creștini despre același subiect, mai detaliat:

21 de principii biblice de aplicat în afaceri. (4. 4. Principiu moral: a lucra cu mâinile tale, a nu trăi în neorânduială.)

Să revenim. Mai sunt două texte biblice, mult mai dure împotriva celor ce caută să trăiască fără muncă. (Aici îi bag și pe pastori liniștit, nu numai pentru că trebuie să vă spun, dar dacă nu scriu ceva împotriva pastorilor, risc să îmi republice articolul ăștia de la crestintotal, armoniamagazine și alte bloguri strânse cu grebla și nu-mi place anturajul, mă trezesc cu postarea între Sfântul Anton de la Londra și Sfântul Anton de la București. Nu, nu, prefer să fiu ignorat de cei lipsiți de discernământ.)
Dar să citim textele:
În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate care trăieşte în neorânduială, şi nu după învăţăturile pe care le-aţi primit de la noi. Voi înşivă ştiţi ce trebuie să faceţi ca să ne urmaţi, căci noi n-am trăit în neorânduială, între voi. N-am mâncat de pomană pâinea nimănui; ci, lucrând şi ostenindu-ne, am muncit zi şi noapte, ca să nu fim povară nimănui dintre voi. Nu că n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut să vă dăm în noi înşine o pildă vrednică de urmat. 10 Căci, când eram la voi, vă spuneam lămurit: „Cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce”. 11 Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri. 12 Îndemnăm pe oamenii aceştia şi-i sfătuim, în Domnul nostru Isus Hristos, să-şi mănânce pâinea lucrând în linişte.” 1 Tesaloniceni 3
„„N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuivaSinguri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine. În toate privinţele v-am dat o pildă şi v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuşi a zis: ‘Este mai ferice să dai decât să primeşti’.” Faptele Apostolilor 20:33-35
Evanghelia este un mod de viață. Am scris anul trecut: „ E 3 mai 2020, suntem în plină criză a coronavirisului, bisericile sunt închise, vizitele interzise, pastorii nu mai pot „lucra” nimic. Nu știu de ce mai cer donații, în afară de salariile lor, acum nu mai au justificarea clădirii pentru că e goală, clădirile nu consumă apă, curent, căldură.  Dacă acești pastori și preoți ar fi urmașii apostolului Pavel, s-ar fi întors fiecare demult la meseria lor, la mistrie sau laptop, la proiectare sau inginerie, la croitorie sau pe tractor, la ceva de făcut cu mâinile și n-ar mai lăsa rușinoasele și jenantele anunțuri care sunt tot mai vizibile pe paginile de internet ale bisericilor goale: Donați!, donează, donații.
Mergeți la lucru oameni buni, economia nu este închisă, munca nu este interzisă.
Nu știți lucra? Voi ce Biblie citiți? Pe cine urmați, pe croitorul Pavel?
În Numele dulgherului Isus cereți voi bani ca să nu dulgheriți ca EL?
Din epistolele croitorului Pavel citați, dar de ce nu vă osteniți ca el?
Dragii mei, am generalizat, știu. Dacă știți undeva, în vreun colț de Românie, sau în diaspora mai degrabă vreun pastor care a trăit până acum din ce i-a dat biserica și acum, în pandemie s-a întors la lucrul său, dați-mi de știre. Atitudinea care ar trebui să mobilizeze pe orice creștin ar trebui să fie aceasta: „Şi eu voi cheltui prea bucuros din ale mele şi mă voi cheltui în totul şi pe mine însumi pentru sufletele voastre.”
     Cât de departe este această atitudine de jenanta cerșetorie, acum online, de sevrajul monetar în care se trezește toată lumea religioasă, tot acest Babilon construit pe un schelet financiar. Această închidere a bisericilor este probabil o repetiție a marii căderi a Babilonului religios, cădere descrisă la Apocalipsa 17.

Poate sunt influențat în ceea ce cred și de exemplul bun al părinților mei. Timp de 14 ani cât am stat cu ei, nu-mi amintesc vreo duminică să nu fi mers la adunare, nici vreo zi de lucru în care să nu fi lucrat de dimineața până seara. (În afară de zilele de sărbători ortodoxe mari, „ca să nu fim pricină de poticnire în sat”).
Dar trebuie să mai adaug ceva: banii sunt necesari, sunt o unitate de măsură a încrederii în emitent, în Cezar… și în Dumnezeul de deasupra Cezarului, Dumnezeu care a lăsat Cezarul, a lăsat rânduiala, și sabia, și frica, și impozitele din care trăiește „Cezarul”, și ordinea din lume, ordine fără de care haosul s-ar instala rapid. Doar atât că un creștin face parte din altă împărăție, din altă „țară”, acolo unde trăiește pentru moment este ambasador al acelei împărății și se poartă pe pământ ca un străin într-o țară străină, respectând autoritatea și legile, plătindu-și dările și acordând cinste, dar cu gândul permanent al așteptării convocării…acasă.
Discutăm subiecte nu de dragul nici cu scopul controversei, ci de dragul iluminării subiectului, al clarificării, al câștigului unei înțelegeri mai bune. Controversele mici și mari care se nasc sunt consecințe câteodată.
De frica controverselor, nu ar trebui evitată dezbaterea, mai ales acolo unde lumina Cuvântului lui Dumnezue este destul de puternică pe subiect, ca în cazul de față.
cu mult drag

Home Church, Homeschool, Homework

…şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” Geneza 12:3

Ciuma asta ne ține pe mulți acasă.
Mai ales pe elevi, ciuma a închis școlile, dar a închis și (mega)biserici și afaceri (restaurante, meciuri, concerte).
Oare chiar este chiar o tragedie?
Voi face aici o mică analiză profetică și istorică a ideii de familie (binecuvântată, în viziunea lui Dumnezeu, în Planul Lui), a ideii de muncă, educație pentru muncă și educație biblică și a legăturilor dintre ele.
Cum trebuie să vedem această constrângere dată de epidemie?
Ca o catastrofă care a căzut peste oameni sau ca o binecuvântare pentru familia amenințate de globalizare?
Am arătat în istoria distanțărilor sociale că Dumnezeu în dragostea Lui a intervenit în istorie cu limitări pentru a ne apropia de El: Babelul de exemplu.
Și în postarea despre frânarea globalizării, am arătat de ce nu este de acord Dumnezeu cu globalizarea și cum prin globalizare este atacată familia, prin corporatizare (a muncii), prin „generalizare”(a școlii) și mai ales cum în educația biblică au pătruns toate cele 3 aspecte ale lumii și este globalizată și biserica (adunarea).
De la început n-a fost așa.
Unitatea binecuvântată de Dumnezeu este familia, celula tuturor „organelor” lui Dumnezeu este familia. Familia a fost de la început în Planul lui Dumnezeu, ca ceva bun, familia a fost dinainte de căderea în păcat. Celelalte feluri de asociații au apărut ca pedepse ale păcatului, după aceea.
Popoarele au apărut ca și consecințe ale unei limitări, ale unui blestem (limbile), la Babel.
Corporațiile au apărut ca și consecință a asupririi, a nedreptății, a muncii (o pedeapsă). Mulți oameni sunt stăpâniți de puțini.
Megabisericile, uniunile bisericești, cultele și supraorganizările bisericii au apărut mai puțin ca o nevoie de organizare a unor „oi”, cât ca și consecințe ale apostaziei, ale lepădării credinței (și) simplității care este în Hristos Isus.
Școlile generale au apărut mai târziu, după Comenius, după ce el a scris Didactica Magna și statele protestante pentru prima dată au generalizat învățământul, respectând cuvânt cu cuvânt ideile lui Comenius din Didactica Magna.

Fiecare din aceste suprastructuri, poartă în ele și multiplică înspre rău semințele păcatului, roadele păcatului: nedreptatea, asuprirea semenilor și disprețuirea lui Dumnezeu. Să le luăm pe rând.

Corporațiile. De la munca apărută după izgonirea omului din Eden până la Tylor, cel care l-a învățat pe Ford cum e treaba cu lucrul la bandă, înrobirea oamenilor de către semenii lor a avut multe forme și etape. În timp, nu numai munca s-a mecanicizat, ci și gândirea omului, totul a luat treptat cadența de bielă-manivelă a motoarelor, iar omul a uitat încet de unduirile naturale ale crengilor, de creșterea spiralată a lujerului de fasole și de fâlfâitul aripilor la porumbei și a început să gândească țăcănit, numărat, a învățat să adune, să calculeze, să înmulțească, să strângă, să stivuiască, dar a uitat să cânte, să plângă, să se bucure, să împartă cu alții și să iubească. Viața corporației a creat omul-robot, mecanicizat, omul-funcție, omul-tip: inginerul, mecanicul, strungarul, cel care este AȘA. Omul ca din eprubetă, format de tehnologie, cu 2-3 calități necesare mașinăriei la care lucrează, răsplătit cu fericirea proporțională cu banii câștigați de linia de producție din care face parte. Un vizionar, Aldous Huxley, l-a tratat cum se cuvine pe Taylor, la vreme, în 1932, în cartea „Minunata lume nouă”, o ironizare fină a taylorismului.

Minunata lume nouă, Aldous Huxley, Polirom 2016



Tot o parodiere a taylorismului a fost și clipul lui Charlie Chaplin „Modern Times”.

Parodierea filozifiei tayloriste de căter Charlie Chaplin.

Amazon aplică acum de exemplu taylorismul digital. Probabil de aceea e supărat Dumnezeu pe corporații și pe „împărații” lor. În salopeta cu siglă și sub costumul cu ecuson, inima omului s-a împietrit mânată ca de bici, înlănțuită de lanțul creditului nevoilor și apăsată de jugul poftelor. Tot corporațiile sunt locurile unde se fac așa-numitele team-buldinguri, „construcția de echipe” în care nu legăturile de familie primează, ci legăturile din echipă, de multe ori se merge(a) cu toată echipa pentru mai multe zile la hotele, ca să petreacă împreună, să se lege relații. Se legau de multe ori relații, dar soți și soții rămâneau acasă înșelați. Deci nu ar trebui să ne mirăm că Dumnezeu are un ghimpe pe corporații.

Școlile.
Așa cum sunt acum, „generale”, au fost „inventate” de Comenius, părintele educației moderne și proiectul lui l-a scris într-o carte: Didactica Magna, care a devenit „Biblia educației”. Cartea explică cum să crești cetățeni creștini pentru o societate creștină. Nu e utopie, de 300 de ani așa funcționează școlile până înspre vremea noastră. E tragedie însă, că sistemul descoperit de Comenius (și se pare că copiat de la frații huteriți) și preluat apoi de întreaga lume, a fost deturnat de la scopurile inițiale și în loc de creștinism și virtute, școlile predau acum ateism, darwinism, sexualitate și alte aberații. De multe ori, produsul școlii de astăzi nu este omul educat, ci diploma, care-l face pe posesor mândru. Și un alt rău este ierarhia, scalarea, podiumul, „eu sunt șef de promoție”, cel mai bun, școala este umbra darwinismului, anticamera evoluției, a saltului genetic spre o nouă specie…așteptată de evoluționiști. Așa că nu e de mirare că Dumnezeu e supărat pe școli.

Bisericile
Dumnezeu nu a lăsat biserici în Biblie, ci Biserica, eclesia, Adunarea Lui, una singură.
Nu sunt două, nici douăzeci și n-au cum fi.
Biserici sunt multe, toate făcute de oameni, copii degradate și falsificări a originalului.
Mulțimi mari care plătesc un singur pastor care le predică săptămână de săptămână tot el, iar ceilalți îl plătesc. Autoritatea bărbatului, ideea că Hristos este Capul oricărui bărbat este diluată. Femeia se uită la pastor mai ceva ca la soțul ei. Adăugați înlocuirea învățării cu slujbele și pretenția de „putere” a „unșilor”, adăugați lipsa patentată de angajament prin delegare monetizată (noi cei mulți plătim pe 1-2 să facă toată treaba) și deși ar mai fi multe de adăugat sunt suficiente motive să fie Dumnezeu supărat și pe biserici.

Așa că trecerea de la munca în corporație la munca de (a)casă întărește familia, face ca soțul să stea cu soția mai mult, cu copiii.
Trecerea de la școala „generală” folosită adesea ca unealtă de integrare la școala de casă+online, întărește familia, căci acasă trebuie să fie o Lois sau o Eunice care să-și poate îndeplini slujba de sădire a credinței în Timoteii ținuți acasă de covid.
Trecerea de la megabiserică la biserică de casă înseamnă reîntoarcerea la tiparul biblic al bisericii, la o formă de familie, de relație, lipsită de formalism. În Planul lui Dumnezeu, casa nu este doar dormitor, bucătărie și baie, pentru cele două capete ale tubului digestiv, ci un loc care trebuie recâștigat pentru rolul adevărat, casa ca și gazdă a adunării, familia ca un loc al educației, al învățării, al edificării. Și dacă e și al muncii, cu atât mai bine.

Mai adaug un amănunt: decorporatizarea și deglobalizarea lumii n-ar fi fost posibile fără internet, fără comunicare, fără telefoane inteligente și fără aplicații pentru orice. Tehnologia comunicării a schimbat lumea, a ușurat izolarea, a ușurat schimbul de idei, rostogolirea cuvintelor.
Și izolarea a schimbat lumea, dar mai mult decât orice, izolarea a întărit familiile, a întărit legăturile părinți-copii, soți-soții.

Cu covidul, se pare că Dumnezeu a dat un puternic impuls acestui proces de educație biblică, proces asemuit în Scriptură cu un război. Căci dacă felul de gândire al lui Cristos este asemănat cu o armură („înarmați-vă și voi cu același fel de gândire„), preluarea acestui fel de gândire, educația adică este de fapt o înarmare. Iar înarmare înseamnă declarație de război.

Dușmanul este ignoranța, ateismul, minciuna, corupția, falsul și mai ales lenea de cap, lenea de minte.

Cum trebuie părinţii şi tutorii să pregătească copiii pentru şcoala primară? Școala maternă (12) Comenius

Toată cartea aici.

Tot lucrul pe lume, că să fie de folos, are nevoie de sfat şi pregătire bună. Despre aceasta spune Sirah (cap. 18, 203), că înainte de rugăciune, precum şi înaintea tribunalului şi înainte de oricare discurs (oricât de clară ar fi chestiunea, cap. 34, 4), să ne pregătim vorbirea. Este potrivit ca omul, fiind o fiinţă raţională, să nu facă nimic la întâmplare, ci totul să facă cu judecată şi cu prudenţă şi să ştie cauza din care face ceva, cât şi care ar fi efectul, dacă ar face altfel. Deci părinţii să nu-şi trimită copiii la şcoală, ca şi când ar arunca ţărâna de pe lopată, ci sunt obligaţi şi ei singuri să se răzgândească, dar şi să explice copiilor lor, ce e şcoala şi ce aa a face acolo.
Citește în continuare →

Cât timp să petreacă tineretul în școala maternă? Școala maternă (11). Comenius

Toată cartea aici.

Precum planta sau pomul, care răsare din sămânţa lor, pentru ca să se dezvolte şi să producă fructe mai bune, se transplantează într-un pământ mai bun, mai ales în grădini sau pepiniere, tot aşa şi copiii, crescuţi în poala mamei lor, întăriţi trupeşte şi sufleteşte, să fie daţi apoi pe mâna grădinarilor (preceptorilor), ca să crească şi mai bine. Căci pomul altoit creşte mai frumos şi rodeşte mai mult, iar fructele din pomii altoiţi sunt totdeauna mai gustoase, decît cele din pomii sălbatici. Deci când să se înceapă cu şcoala şi cum?

Nu sfătuiesc, ca să se ia copiii din poala mamei lor şi să se dea preceptorilor spre instruire, înainte de vârsta de 6 ani, şi iată de ce:

!) Vârsta prea fragedă are nevoie de o îngrijire specială, pe care învăţătorul, îngreuiat de mulţimea elevilor, nu o poate da. Deci pentru ei va fi mai bine, dacă vor ti menţinuţi încă în poala mamei lor.
Citește în continuare →

Cum trebuie tineretul îndrumat în evlavie. Școala maternă (10.) Comenius

Toată cartea aici.

„Nu te bucura de copii, dacă frica de Dumnezeu nu este întrânşii. E mai bine a muri fără copii, decât a avea copii necredincioşi”, spune Sirah 16, 1. Deci mai mult decât orice, părinţii să cultive în copiii lor o evlavie sinceră, adevărată, din suflet, fără de care artele şi virtuţile ar fi mai mult spre pagubă, decât spre folos. Precum tot aşa cuţitul, sabia şi securea în mâna nebunului, cu cât sunt; mai ascuţite, cu atît mai păgubitoare.
Citește în continuare →

Cum trebuie copiii îndrumați spre moralitate și virtute? Școala maternă (9) Comenius

Toată cartea aici.

Despre virtuţile, care înainte de toate trebuie altoite copiilor, am vorbit în cap. IV; aici vine la rând să arăt modul, cum să se facă aceasta, cu multă precauţiune, spre a asigura un succes bun. La întrebarea: cum poate copilul, la o vîrstă atît de fragedă şi fără minte, să înveţe virtuţile, răspund:
precum un pom tânăr se poate mult mai uşor îndoi şi îndreapta ca să crească cum vrei, decât unul bătrân, aşa şi tineretul se poate cu mult mai uşor îndruma în_ virtuţi, în prima epocă a vârstei sale, decât mai tîrziu. Dar mijloacele de cari ne vom folosi, trebuie să fie cele potrivite, şi anume:
l) un exemplu continuu de virtuţi şi moravuri bune,
2) învăţături prudente şi la timpul potrivit,
3) disciplină blândă.
Exemple bune şi continue sunt necesare tineretului, pentrucă (cum am arătat pe larg în Didactică), Dumnezeu a dat copiilor o însuşire de maimuţe, adică dorinţa irezistibilă de a face totul ce văd la alţii. Astfel, chiar dacă nu li s-ar porunci sau arăta nimic, ei, văzând şi auzind ce fac alţii, se vor obișnui dela sine, să facă acelaşi lucru în acelaşi fel; aceasta este probat prin exemple convingătoare. De aceea, în casa în care se află copii, este necesară o precauţiune de tot mare, ca nimic să nu se facă împotriva virtuţilor stabilite mai sus, ci cu toţii să păstreze strict: cumpătatea si buna înţelegere, respectul întreolaltă, ascultarea, dragostea de adevăr etc. Dacă se va face aşa, atunci cu siguranţă nu vor fi de trebuinţă multe cuvinte pentru instruire şi multă pedeapsă pentru constrângere. Cum însă oamenii maturi adeseori ies mult din echilibru, nu e de mirare, dacă cei tineri imită ceea ce au văzut la cei în vârstă, căci propriu începătorilor este de a greşi, iar firea noastră e de la sine mai mult aplicată spre cele rele.
Citește în continuare →

Cum trebuie exercitat graiul copiilor? Școala maternă (8) Comenius

Toată cartea aici.

Ceea ce deosebeşte pe om de animale este mintea şi graiul (prima este pentru trebuinţa proprie, a doua pentru aproapele). De aceea trebuie depusă pentru ambele o grijă egală, pentru ca omul să aibă nu numai o minte ageră, prin care mişcă toate membrele sale, dar şi un grai bine dezvoltat. După ce am arătat, cum trebuie educat şi “întărit intelectul copiilor, pentru cunoaşterea şi înţelegerea lucrurilor înconjurătoare trebuie să vorbesc acum ceva şi despre dregerea limbii, despre începuturile ei şi despre modul când şi cum se pot aplica regulile gramaticale, retorice şi poetice.
Citește în continuare →

Cum trebuie deprinși copiii la lucru? Școala maternă (7) Comenius

Toată cartea aici.

Copiii lucrează cu drag ceva; pentru că sângele lor tânăr nu poate sta liniştit. Aceasta e chiar bine; de aceea nu numai să nu fie opriţi de la lucru, ci, din contră, să ne tot gândim, ca mereu să lucreze ceva, căci sunt ca furnicile, mereu grijind de ceva, ducând, trăgând sau rânduind. Să fie însă îndrumaţi de a lucra bine ceea ce lucrează; în acest scop să le dăm modele potrivite, pe cari apoi să le poată imita copilăreşte (căci altceva la început nici nu-i putem învăţa); să nu evităm a ne juca cu ei. Despre Temistocle, domnitorul Atenei, se spune, că, venind la el un tânăr, l-a găsit călărind pe un băţ cu fiul său. Mirîndu-se acesta, că un bărbat atît de celebru se joacă de-a copiii, a primit ca răspuns, să tacă pînă atunci, cînd el însuşi va avea copii, căci atunci va înţelege dragostea părintelui faţă de copii şi va judeca mai bine ceea ce acum i se pare ridicol.

Citește în continuare →

Cum trebuie cultivată inteligenţa copiilor? Școala maternă (6) Comenius

Toată cartea aici.
Cînd am fost fiu tînăr la părintele meu (zice Solomon) şi unul născut al maicii mele, el mă povăţuia şi-mi spunea: „Întăreşte-te în înţelepciune, fiul meu, şi mai presus de toată averea strânge-ţi prudenţă” (Prov. 4, 4 s). Spre aceasta deci să se străduiască părinţii cuminţi, îngrijind nu numai de trai şi de prisosinţă în averi, ci să caute din răsputeri să sădească înţelepciune în inimile copiilor lor. „Căci înţelepciunea este mai scumpă decît pietrele nestimate, iar cele mai dorite lucruri nu se pot asemăna cu ea, căci lungimea zilelor este în dreapta ei, iar avuţia şi mărirea în stînga ei. Căile ei sunt plăcute şi toate cărările pacinice. Pomul vieţii este ea pentru acei cari năzuiesc la dînsa, iar cei ce o posedă, fericiţi sunt”, aşa mărturiseşte Spiritul Sfânt” (Prov. 3, 15).

Părinţilor, însemnaţi-vă cînd trebuie să începeţi cu instrucţiunea intelectuală a copiilor voştri. Solomon zice, că chiar de mic a fost instruit de părintele său şi, deşi era unicul fiu al maicei sale, ea nu-l împiedica în învățătură. Deci şi copiii voştri să fie exercitaţi, chiar de mici în cunoaşterea tuturor lucrurilor, naturale şi altele.
Dar cum să facem aceasta? Desigur numai aşa, cum e posibil a face cu copiii mici, adică în conformitate cu aptitudinile lor; de ex.:

1) Fizica la cei noi născuţi se reduce la mîncare, băutură, dormire, mistuire şi creştere. Ei însă nu le înţeleg acestea. Abia în anul al doilea sau al treilea al vieţii, ei încep să înţeleagă, ce este mâncarea, băutura; ce e pînea, carnea etc.; ce se numeşte apă, foc, pămînt, vînt, frig, căldură; ce e omul, văcuţa, cîinele şi cari sunt deosebirile între lucrurile din natură ce îi înconjoară. De aceea doicele, preumblîndu-se cu copiii, să-i înveţe: iată văcuţa, iată păsărica, iată pisicuța, iată copilul, etc. La vârsta de 4, 5 şi 6 ani se poate progresa tot mai mult în cunoaşterea lucrurilor externe, învăţîndu-i ce este piatra, nisipul, ţărîna, pomul, ramura, mugurul, floarea etc.; apoi să deosebească unele fructe ca para, mărul, vişina, strugurul, etc.; să ştie să numească organele sale interne şi să poată defini aproximativ funcţiunea lor etc. Doica, mama sau tatăl să-i înveţe toate acestea, arătîndu-le si obiectul respectiv, cerînd apoi de la copii exprimarea numelui, examinîndu-i, ce este aceasta? cum se numeşte aceasta? la ce serveşte aceasta? etc. Citește în continuare →

„Părinții…ei înşişi trebuie să se ocupe cu creşterea odoarelor.” Despre ce trebuie tineretul instruit în mod progresiv de la naştere şi până la vârsta de 6 ani? Școala maternă (4) Comenius

Toată cartea aici.
Cine nu ştie ce grijă poartă pomul pentru ramurile sale, oricât de răsfirate ar fi ele, care îndată din tinereţe, au trebuit din el să răsară şi apoi să crească? Altfel nici nu se poate. Şi cine nu ştie, că animalul care, îndată la a sa zămislire, nu a primit toate membrele sale, ulterior nu le mai primeşte? Cine poate îndrepta făptura, care a venit în lume oarbă, oloagă, ruptă sau strâmbă? Deci şi omul, pentru ca să fie, în tot timpul vieţii, aşa după cum trebuie să fie, trebuie format chiar din clipa când se împreunează în el trupul cu sufletul, pentru ca el să fie apoi nobil, ca vas al milei lui Dumnezeu, şi mai mult, ca icoana Dumnezeului celui viu.

De aceea părinţii să nu amâne instrucţia copiilor lor, încredinţându-o abia preceptorilor sau preoţilor, căci e greu a îndrepta pomul crescut strâmb sau a curăţi mlădiţele tufişurilor; ci ei înşişi trebuie să se ocupe cu creşterea odoarelor, date lor de către Dumnezeu, ca astfel acestea. sub supravegherea lor şi cu ajutorul lui Dumnezeu, să prospereze mult, atât la trup, cît şi în înţelepciune şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Am arătat nu odată, că cine vrea să placă lui Dumnezeu şi oamenilor, trebuie instruit în cele trei direcţii: în evlavie, moralitate şi în diferite cunoştinţe literare. Este deci de datoria părinţilor, să pună aceste trei fundamente în inimile copiilor lor, chiar in aceasta primă şcoală de creştere. De aceea, e necesar să demonstrez aici, ce cale trebuie să apuce părinţii şi cât de mult să aprofundeze explicarea noţiunilor fundamentale, ca să le poată pricepe copiii pînă la vârsta de 6 ani. ‘

1) Evlavia (cea adevărată şi mântuitoare) zace în aceste trei lucruri: întâiu, inima noastră să tindă totdeauna şi pretutindeni spre Dumnezeu şi să-l caute pe El în toate lucrurile sale; al doilea, aflând şi cunoscând urmele lui Dumnezeu, întotdeauna şi pretutindeni inima noastră să cinstească pe Dumnezeu cu frică, dragoste şi ascultare; al treilea, amintindu-şi astfel mereu de Dumnezeu, inima noastră să petreacă întotdeauna în gânduri la Dumnezeu, aflându-şi în el pace, plăcere şi bucurie. Aceasta este evlavia cea adevărată, raiul desfătării divine pe care o poartă cu sine omul; bazele ei să se explice deci copiilor pînă la 6 ani astfel, ca ei să ştie: că este Dumnezeu, că este atotprezent, că este atotvăzător, că cine îl ascultă, aceluia îi dăruieşte mîncare, băutură, haine şi toate cele trebuincioase; că cine nu-l ascultă pe acela îl ucide (sic! nota trad.). De aceea se cuvine sa avem frică de el şi la el să ne rugăm mereu şi să-l iubim ca pe Părintele cel mai înalt, şi să facem ceea ce el prin proroci ne ordonă etc. Atât de departe putem cu mult succes să introducem în religie pe copiii de vîrsta pînă la 6 ani.

2) In chestiuni de morală şi virtuţi copiii să se deprindă cu:

a) cumpătare, adică să mănânce şi să bea numai după trebuința naturii şi să nu se îndoape sau să se adape peste măsură;
b) bunăcuviinţă, adică să se folosească de obiceiuri bune la mâncare, băutură, haine şi împodobirea trupului;
c) respect faţă de bătrîni, atenţie în fapte, vorbe şi priviri;
d) ascultare faţă de preposiţii lor, ca la orice chemare să fie la îndemâna lor;
e) foarte necesar este a-i învăţa să spună adevărul, ca toate cuvintele lor să fie, precum porunceste Hristos: „da-da, nu-nu“. Să nu se deprindă cu înşelăciune şi vorbe neadevărate, ca nici măcar în glumă să nu le rostească;
f) dreptate, adică să înveţe a nu se atinge de lucrurile străine, a nu le lua, a nu le fura, nici a le îndosi sau a face pagubă din ciudă;
g) bine este a-i deprinde la muncă, ca să nu fie trândavi;
h) să înveţe a vorbi, dar şi a tăcea atunci, cînd este de trebuință, aşa în timpul rugăciunii, sau cînd vorbeşte unul mai bătrîn;
Citește în continuare →

Fara conducere şi exerciţiu tineretul „nu poate de loc prospera”. Școala maternă (3) Comenius

Toată cartea aici.
Să nu creadă cineva, că această creştere s-ar putea face fără o îngrijire străduitoare şi fără o băgare de seamă. Dacă pomul trebue altoit, udat, proptit, îngrădit, curăţit sau altfel îngrijit şi cultivat, ca să crească; dacă icoana din lemn trebue sculptată, săpată, cioplită, tăiată, lustruită, colorată sau pictată în mod diferit; dacă şi calul, boul, asinul, catârul trebuie deprins cum să folosească omului; dacă însuşi omul trebuie să înveţe munca fizică, adică a mânca, a bea, a umbla, a vorbi, a lucra cu mîinile, cum poate el atunci să ia cunoştinţă de lucrurile mult mai îndepărtate de simţurile fizice, precum este credinţa, virtuţile, arta înţelepciunii? Oare vin acestea dela sine? E cu neputinţă, de tot cu neputinţă! (precum am arătat mai pe larg în Didactica mea şi precum voi mai arăta încă).

De aceea, Dumnezeu a poruncit părinţilor, să-i instruiască conştiincios pe copîii lor despre deplina cunoaştere şi frica de Dumnezeu, învăţându-i în tot locul, fie că petrec cu ei în casă, fie că sunt pe drum, fie la culcare sau la sculare precum zice Dumnezeu la Moisi (Dent. 6, 7 etc.). Solomon şi Isus Sirah îndeamnă în cărţile lor ca tinerii să fie crescuţi în înţelepciune, iar disciplina să nu lipsească faţă de ei. David, înţelegând necesitatea aceasta, deşi era rege, totuşi adeseori îl făcea pe învăţătorul copiilor, zicîndu-le: „Veniţi copiilor, ascultaţi-mă; frica Domnului vă voi învăţa” (Psalm 34, 12); Şi apostolul admoniază pe părinţi, ca „să crească şi să povăţuiască copiii lor în învăţătura şi îndreptarea Domnului” (Efes. 6, 4). Citește în continuare →

Din ce cauză Dumnezeu a încredinţat pe copii părinţilor? Spre ce ţel să-i îndrumeze? Școala maternă. (2) Comenius

Toată cartea aici.
De ce Dumnezeu nu le-a creat aceste mărgăritare cereşti pe toate de o dată, cât de multe ; dorit să le aibă, precum i-a creat pe îngeri, ci i-a împărţit în mod diferit între oameni?
El cinsteste astfel pe oameni, ca să fie colaboratorii creatorului lor întru procrearea făpturilor lui. Dară ei să aibă nu numai plăcere şi dezmierdare cu dânşii, ci şi grijă. Grijă zic, în conducerea lor, ca să fie ceea ce trebue să fie.

Oamenii învaţă boul să are, calul să poarte călăreţii, câinii să vâneze, pentru că aceste făpturi sunt date pentru aceasta şi la alt lucru nu pot fi folosite. Omul însă, fiind creat pentru ţeluri mult mai înalte, la cele înalte trebue să tindă, adică să fie cât mai asemănător în virtuţi lui Dumnezeu, al cărui chip poartă. Trupul, fiind din pămînt, rămîne pămînt şi desigur, în pămînt se va întoarce; sufletul însă, de la Dumnezeu fiind insuflat, din Dumnezeu este, în Dumnezeu îşi are lăcaşul şi spre Dumnezeu trebuie să meargă.

Obligaţiunile lor faţă de copii, părinţii nu şi le îndeplinesc numai prin aceea, că-i învaţă a mânca, a bea, a umbla, a vorbi, a se îmbrăca; pentru că aceste lucruri privesc numai trupul, care încă nu este omul, ci numai locaşul omului; gospodarul (adică sufletul rațional) locuieşte înlăuntru, iar de acesta trebuie să avem o grijă mult mai mare decît de bordeiul, locaşul lui.

Citește în continuare →

Copiii sunt darul cel mai scump al lui Dumnezeu şi giuvaer vrednic de îngrijirea cea mai sârguitoare. Școala maternă (1) Comenius

Toată cartea aici.

1) Că copiii sunt un giuvaer deosebit, scump şi slăvit, ne învaţă Spiritul sf., vorbind prin gura lui David: „Fiii sunt moştenire dela Dumnezeu şi plodul vieţii este o răsplată. Precum săgeata în mîna viteazului, aşa sunt copiii de treabă. Fericit acela, care are teaca plină de astfel de săgeţi“ (Psalmul 127). lată deci, fericit acela, cine are copii!

2) Se poate constata şi din faptul, că Dumnezeu, dorind să vorbească mai cu blândețe cu noi, oamenii, ne numeşte copii, ca şi cînd nu ar cunoaşte o altă denumire mai dulce, mai distinsă pentru noi.

3) Din contra, cînd Dumnezeu mustră pe oameni pentru păcatele lor, şi el îi mustră foarte aspru, căci jertfesc copiii lor lui Moloch şi nu Lui, (Levitic 20, 2; leremia 32, 35), e extraordinar, ca el chiar pe copiii idolatrilor îi numește copiii săi, sie-şi născuţi (Ezechiel 23: 37), dând de înțeles, ca să-i considerăm nu ca pe copiii noştri, ci ca pe cei ai lui Dumnezeu, pentru Dumnezeu născuţi.

4) De aceea la Malachia 2.15, copiii se numesc sămânţa lui Dumnezeu; din care aşadar purcede familia lui Dumnezeu (Fapt. Apostol. 17, 29).

5) De aceea eternul şi preamăritul fiu al lui Dumnezeu, arătîndu-se în trupul omenesc, avea multă bunăvoinţă pentru copii şi cu mare drag a binevoit adeseori a-i dezmierda foarte, considerîndu-i fraţi şi surori mai mici, luîndu-i în braţe şi sărutîndu-î (Marcu 10, 16).

6) Adesea admonia, să ne ferim de a-i ofensa sau supăra pe copiii mici, ci să-i cruţăm ca pe dânsul însuş; rostind blăstăm asupra acelora, ce mîhnesc pe unii dintre aceştia mici (Mat. 18, 5-6).

7) Dacă s’ar opri cineva,spre a judeca, de ce Dumnezeu cinsteşte aşa de mult pe copii şi de ce noi să-i considerăm ca ceva atît de important, acela va găsi destule pricini. Inainte de toate, dacă ţi s’ar părea, că copiii sunt răi, nu privi, ce sunt ei acum, ci ce trebuie ei să fie în viitor; astfel vei înţelege importanţa lor. Ei s’au născut mai ales spre aceasta, ca să fie nu numai locuitorii lumii după noi, domnii şi stăpînitorii globului pămîntului, funcţionarii şi regenţii lui Dumnezeu peste alte făpturi, ci împreună cu noi să fie părtaşi ai lui Hristos, preoţie regească, popor Sfînt şi cîştigat, tovarăşii îngerilor, judecătorii dracilor, bucuria cerului, frica iadului, moştenitorii înălţimilor şi ai tuturor veacurilor în etern.
Ce poate fi numit mai măreţ? Citește în continuare →

„O educaţie morală, fondată numai pe principiile creştine, aflate în Scriptură.” Școala maternă, introducere(0) Ioan Amos Comenius

Toată cartea aici.
Viaţa şi activitatea lui loan Amos Comenius.

Numele Comenius care în limba cehă se zice: Komensky, nu este numele adevărat de familie al lui Ioan Amos, ci este numai o toponimie ‘care înseamnă, că Ioan Amos a fost de origine din Komna (deci Komn(a)-eanul). Tatăl său şi poate şi înaintaşii acestuia vor fi purtat această poreclă, pe care şi Ioan Amos a păstrat-o (în scrierile sale în limba cehă, cât şi în societatea Cehilor), pe când în scrierile sale latine o latinizează în Comenius. Aşa se explică, că în afară de Cehi care îl numesc constant Komensky, toate celelalte popoare îl cunosc sub numele de Camenius.

Jan Amos Komensky s’a născut la 28 Martie 1592 la Nivnice (un sat situat ca şi Komna lângă Uhersky Brod în Moravia), ca fiu al unui morar care era membru credincios al <<Comunităţii fraţilor Cehi» (Jednota ceskych bratri). Rămânând de timpuriu orfan, Ioan Amos, fiind neglijat de tutorii săi, o duce greu, dar prin puteri proprii ajunge totuşi, la vârsta de 16 ani, să intre în Şcoala latină (gimnaziu) a „Fraţilor Cehi” din Prerov. Intre anii 1610-12 studiază filosofia şi teologia Ia universităţile din Herborn şi Heidelberg. Apoi face călătorii de studii prin Occidentul Europei (mai ales Olanda) şi se reîntoarce în 1614, cu gândul de a se face preot al «Comunităţii fraţilor Cehi». Neavând însă etatea necesară este numit conducător al gimnaziului din Prerov (1614-1618). Aici, pătruns de dorinţa fierbinte ce-l obsedase încă din timpul studiilor universitare cât şi al călătoriilor sale, de a contribui cu ceva la educaţia şi instrucţia mai corectă în toate privinţele (din punct de vedere pedagogic, religios-moral şi filologie) a tineretului, el scrie prima sa carte didactică: Gramaticae facilioris praecepta, o scurtă gramatică pentru înlesnirea studiului limbii latine. Ajungând etatea necesară este numit preot la Olomouc, apoi la Pulnek în Moravia. După lupta nenorocită pe Dealul Alb (1620), începe în Boemia şi Moravia calvarul bisericii  evanghelice de toate nuanţele, deci şi pentru Ioan Amos Komensky. Fulnek este ars de Spanioli; toată averea sa, mai ales cărţile şi manuscrisele sale cad pradă focului, iar întreaga sa familie moare de ciumă. El nu fuge însă în străinătate, ca mulţi alţii, ci rătăceşte prin patrie, ascuns prin casele diferiţilor boieri evanghelici. In timpul acesta de restrişte pentru “Fraţii Cehi», Komensky scrie un şir întreg de cărţi religioase, între cari este de remarcat mai ales alegoria: „Labyrint sveta a răi srdce“ (Labirintul lumii şi raiul inimii) (autorul înfăţişându-se ca un peregrin prin labirintul lumii, purtând raiul în inimă).
Citește în continuare →

Orbis Sensualium Pictus, Lumea în imagini, J.A.Comenius

Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, cari v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu.” Evrei 13:7

Ca să ne știm bine drumul, trebuie să ne cunoaștem temeinic povestea, istoria.
Niciunul dintre noi nu este nici începutul, nici sfârșitul.
Suntem continuatori și transmițători, ca la ștafetă: preluăm și dăm mai departe.
Suntem în mijlocul unei istorii, a unui Plan, pe care le continuăm.
Trebuie să ne cunoaștem istoria, să-i înțelegem Planul, să le ducem mai departe, să nu ni le fure nimeni.
Dați click pe imagine.
orbis

Citește în continuare →

Rugăciune zadarnică: ”…să se atingă Domnul de inima lor!”

Este fraza în care mulți părinți condensează ceea ce cred ei despre educația copiilor lor.
Mulți părinți cred că, cumva, cândva de-a lungul timpului, la un  moment dat, asupra copilului lipsit de educație creștină se va abate un fel de influență divină, ”va fi cercetat” de ”duhu Domnului” și va începe să creadă. Din această pricină și cu această scuză mulți părinți socotesc că este zadarnic să opereze în copilărie o schițare a unui model familiar de educație biblică asupra copiilor lor și în mod comod și inconștient lasă totul ”pe seama Domnului”, ”să lucreze Domnu”. Unora li se pare chiar mai evlavios așa.
Nu contest că Domnul poate face și astfel de minuni, dar dacă le face trebuie luate ca minuni, nu ca normă.
Normalul e lăsat în Scriptură prin comparația cu plantele:
”….eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească!”
Cam așa:
rasaduri

Cineva a pus pământ în acele ghivece, cineva a semănat cu grijă semințe sau a plantat plăntuțe și cineva udă zilnic. Abia după această muncă miracolul creșterii vieții se produce. Citește în continuare →

Văzându-L pe Dumnezeu în tata și mama (”nu trebuie să fiți perfecți!”)

”Când copilul este mic, părinţii sunt singurul „dumnezeu” pe care el îl cunoaște. Pe măsură ce începe să devină conştient de realităţile divine, el Îl înţelege pe Tatăl lui ceresc prin intermediul tatălui lui pământesc. Taţilor (mamelor, de asemenea), voi sunteţi fereastra prin care micuţul vostru îl Inţelege pe Dumnezeu! Copilul învaţă despre caracterul lui Dumnezeu observându-i pe părinţii lui.

Nu este nevoie ca părintele să fie perfect, ci doar o mini-caricatură care să reprezinte o cântărire a personalităţii lui Dumnezeu. Tot ceea ce Dumnezeu este în infinitatea Lui, părintele trebuie să arate în finit.

Părintele nu trebuie să fie atotputernic, ci doar sursa de putere a copilului.

Părintele nu trebuie să fie atotinţelept, ci doar suficient de înţelept pentru a-I călăuzi pe copil şi a justifica admiraţia acestuia.

Nu este nevoie ca părintele să fie fără păcat, ci doar să demonstreze o consacrare înspre ceea ce este bine şi sfânt.

Când copilul vede la părinţii lui o dependenţă smerită de Dumnezeu şi dragoste pentru Dumnezeu, deoarece el îi iubeşte pe părinţii lui şi îi respectă, va iubi şi va cinsti pe Cel pe care ei iubesc. În modul în care copilul se raportează la deţinătorii autorităţii (părinţii lui), în acelaşi mod el se va raporta la Dumnezeu. Dacă, atunci când părinţii spun: „Nu”, ei nu iau în serios acese„Nu”, nici „Să nu” al lui Dumnezeu nu va fi luat In serios. Copiii cu taţi cruzi ajung la maturitate având, în general, o concepţie greşită despre Tatăl lor ceresc. Aceia însă care au fost educaţi să asculte, din dragoste, de taţii lor pământeşti, sunt mult mai pregătiţi să asculte de Tatăl lor ceresc. ”

din ”Despre educația copiilor” M și D Pearl, Editura Lampadarul de aur, Oradea 1997, pag 34-35

Tom și Jerry sau Saul și David? Să nu ne mai ducem la ascuțit secerile și plugul la filisteni!

Parcă seamănă, unul fuge de altul, unul fugărește pe altul.

Dar care ne vin în minte cu mai multe amănunte?

…..

Vreau să scriu despre:    Avem voie să hrănim mintea copiilor noștri cu povești ”nevinovate” pline de personaje inventate mai degrabă decât cu istoriile adevărate și pline de tâlc ale Bibliei?

De ce ar trebui un copil de creștini să știe mai bine pleiada de personaje din filme și să rămână indiferent și neștiutor față de bogăția de înțelesuri a istoriilor biblice?

Cu ce-i hrănim pe copiii noștri? Cu Făt Frumos și Ileana Cosânzeana, cu Tom și Jerry, cu sutele de filme că nu ți-ar ajunge viața să le vezi? Sau cu laptele duhovnicesc al Cuvântului pilduitor prin istoriile Biblice?

Să judecăm bine? Mai târziu în viață ce le va folosi la formarea cugetului bun, râsul de ghidușiile lui Jerry sau întristarea pățaniilor lui Iosif?

De ce să nu știe bine viața lui Avraam, cu detalii, cu referințe, cu trimiteri în profeți și Noul Testament?
De ce să nu știe copiii tăi nimic despre Isaac și Ismael, despre Iacov și Esau, despre Iosif și frații lui, despre Moise, Iosua, Ghedeon și Iefta, despre David și Solomon, despre Daniel, Ieremia și ceilalți profeți?
De ce să ascuți mintea copiilor tăi la filisteni?

Să-l lăsăm pe fratele Comenius (când scrie despre renunțarea la studiul scriitorilor păgâni) să ne umilească gândurile spre întristarea unei rațiuni curate și în această privință:

”Cel mai perfect maestru al vorbirii e acel care a plantat-o: Sfântul Spirit, ale cărui vorbe sunt mai dulci ca mierea, mai pătrunzătoare ca o sabie ascuțită,…oare numai păgânii povestesc istorii admirabile? Cartea noastră sfântă e plină de istorii mult mai adevărate și admirabile. …Bolnavă trebuie să fie mintea aceluia care preferă apele de la Damasc, Amana si Parpar, Iordanului și apelor lui Israel. Bolnav trebuie să fie ochiul aceluia căruia Olimpul, Heliconul şi Parnasul îi oferă o privelişte mai plăcută decît Sinai, Sionul, Ermonul, Taborul şi Muntele Măslinilor. Surdă trebuie să fie urechea
aceluia căruia îi sună mai plăcut lira lui Orfeu, Omer şi Virgil, decât harfa lui David. Corupt trebuie să fie gustul aceluia căruia îi place mai mult nectarul, ambrozia poetică şi izvorul Castuiei, decît adevărata mană cerească şi izvoarele Israelului. Perversă e inima aceluia căruia numele zeilor şi ale zeiţelor, ale muzelor şi graţiilor îi procură mai multă plăcere decît numele adorat al lui’Jehova cu armata sa, al mîntuitondui Hristos şi al diferitelor binefaceri ale Sf. Spirit. Oarbă trebuie să fie speranţa care se plimba mai degrabă prin cîmpiile elizee decît prin grădinile paradisului. Căci acolo toate sînt mituri, umbre ale adevărului, iar aici totul este realitate, adevărul însuşi.”

”Să acţionăm aşadar, ca tot ceea ce ne poate face mai înţelepţi, să avem în casă, chiar şi acea înţelepciune externă, aşa
zisă laică, pe care o numim filozofie. Sa admitem că au fost vremi nefericite cînd fiii israeliţi trebuiau să se ducă la filisteni, ca să-şi ascute fierul de plug, ori sapa, ori toporul, ori securea, ori mistria, pentru că nu era nici un fierar  pe pămîntul Israelului (1, Sam. 13, 19, 20). Este oare necesar să fim mereu constrînsi şi apăsaţi ca israeliţii? Faptul ne supară doar în sensul că: aşa cum filistenii livrau israeliţilor sape şi securi, dar în nici un caz săbii ce puteau’ fi folosite împotriva lor, tot aşa putem prelua de la filozofii păgîni diferite reguli silogistice, spre a scoate concluzii, ‘ precum şi
figuri de stil, însă in nici un caz săbii şi lăncii pentru combaterea ateismului şi a superstiţiilor. De aceea, dorim mai mult acele timpuri ale lui Solomon şi David, cînd filistenii erau învinşi, iar Israelul domnea si se bucura de ale sale bunuri.”

”Căci unde —mă rog — pot conduce tineretul Terentius, Plaut, Catul şi Ovid şi alţii, decît în asemenea localuri murdare? Ce oferă ei altceva decît farse, glume, ghiftuială, orgii, bacanale, dragoste trivială, necuviinţă, diferite, vicleşuguri si multe altele, de la care trebuie  să i se întoarcă ochii şi urechile creştinului, oriunde dă de ele. Credem oare că omul în sine nu este suficient de corupt şi de aceea trebuie să i se ofere din afară fel de fel de necuviinţe, ca să se aţîţe focul cu foaie şi explozor şi intenţionat să-l împingem mai mult în corupţie? Se va reproşa că nu tot ce găsim la autorii
respectivi este rău. Răspund: Răul se prinde mai uşor si este riscant: să oferim tineretului binele amestecat cu răul. Căci
cine vrea să distrugă viaţa cuiva, nu-i dă otrava pură şi nici nu o poate da, ci o amestecă în mâncarea şi băutura cea mai
bună. Iar otrava îşi face efectul, si-l omoară pe cel cea luat-o.
Tot astfel, duşmanul crud şi înrăit trebuie să îndulcească otrăvurile sale infernale, cu zahărul linguşirilor ingenioase ale
cuvântării şi poeziei. Şi noi care ştim aceasta să-i nu-i distrugem maşinaţia nefastă?”

”. Căci ce haos de superstiţii, de păreri contradictorii şi de pofte lumeşti care se luptă între ele nu găsim Ia ei ? Un altfel de spirit infiltrează ei elevilor decum este spiritul lui Hristos, Deoarece Hristos ne cheamă din lume, iar ei ne cufundă în
ea. Hristos ne învaţă abnegaţia de sine, ei iubirea de sine. Hristos îndeamnă la umilinţă, ei din contra la îngâmfare. Hristos caută pe cei buni la suflet, ei îi sălbăticesc. Hristos recomandă simplitatea porumbeilor, ei oferă arta vicleniei în mii de chipuri. Hristos ne îndeamnă la modestie, ei la persiflări, Hristos iubeşte pe credincioşi, ei se arată ca
neîncrezători, limbuţi şi încăpăţînaţi.”

Citate din Didactica Magna. Jan Amos Comenius

 

Concluzie: laptele duhovnicesc și curat este învățătura Scripturii, învățătură cu tâlc, cu răsunet întotdeauna în două feluri de urechi, ”înțelegeți voi?”

 

 

Interesul pentru istorie

Adu-ţi aminte de zilele din vechime, socoteşte anii, vârstă de oameni după vârstă de oameni, întreabă pe tatăl tău, şi te va învăţa, pe bătrânii tăi, şi îţi vor spune.” Deuteronom 32:7

Interesul pentru trecut e o poruncă.
Cine nu cunoaște istoria îi va repeta greșelile.

Istoria e o sursa de înțelepciune.
Biblia este cartea de istorie perfectă, redă imparțial și exact evenimentele trecutului cu toate amănuntele necesare pentru deslușirea viitorului. Dumnezeu a ascuns în istoria scrisă în cartea Lui un tâlc al evenimentelor, tâlc dat pentru învățătura noastră.

Să tratăm istoria cu toată seriozitatea, să stăruim în educația copiilor asupra istoriei. În general o atitudine flecară poate apărea: ”ce mă interesează PE MINE  de ce-a fost acum mii de ani?” Chiar așa, pe mine, pe eul meu ce-l interesează, când tubul digestiv digeră la fel și dacă știi și dacă nu știi istorie? (De fapt tubul digeră și dacă nu te gândești la el.)

Dragostea de istorie trebuie sădită în copii  de mici, de la început prin povești scurte, întâmplări, tâlcuri, atât cât pot pricepe și atunci, mai ales atunci când ei întreabă.

Dezinteresul pentru istorie denotă o dragoste de sine, de prezent, de acum, boală sigură.

 

 

Când a fost ”născut din nou” Timotei? …despre teologia lui ”O scumpă zi…„

În Biblie nu scrie când.

Scrie că l-au crescut o mamă și o bunică credincioase.

Scrie că din pruncie cunoștea Sfintele Scripturi.

Scrie că Pavel l-a tăiat împrejur, toți știau că avea tată grec, deci a fost circumcis la maturitate, nu copil.

Scrie că a făcut o frumoasă mărturisire.

Scrie că a primit un dar duhovnicesc prin proorocie, prin punerea mâinilor de către ceata presbiterilor.

Nu scrie că Timotei  a avut ”o scumpă zi”!

Ei, va zice cineva, nu scrie, nu scrie, dar noi credem că a avut! Eu îi răspund lui cineva că n-ar fi bine să credem ce nu scrie din două motive:
1. Este scris să nu trecem peste ce scrie.
2. Va veni cel ce va crede că Timotei și-a făcut cruce, că a mers în pelerinaj la Capernaum și că a sărutat oasele lui Ștefan și tu n-o să-l poți contrazice.

Nu scrie ce vârstă avea Timotei când s-au întors la Domnul mama și bunica lui. Oricum, indiferent de vârstă scrie că Timotei cunoștea Cuvântul din pruncie. Mama și bunica n-au așteptat ca ”Domnul să se atingă de inima lui” când ”îl va primi pe Domnul Isus” ci l-au învățat în mod disciplinat Cuvântul lui Dumnezeu. Că erau credincioase creștine sau doar evreice atunci când Timotei era prunc puțin importă, Cuvântul și-a împlinit rolul la Timotei.

Doresc ca prin această postare să pun la îndoială teologia care te întreabă: ”ai avut un moment în viața ta când ai simțit că Domnul a intrat în inima ta?” Această teologie nu există în Noul Testament, este o teologie aparent pioasă, dar are păcatul că deturnează atenția părinților de la o educare anevoioasă dar roditoare în final a copiilor lor, la o așteptare zadarnică ca ”Domnul să se atingă de inima copilului!”

Dragi părinți să nu fim nătângi! Nici un plugar nu se roagă să plouă peste câmpul pe care n-a semănat nimic. Domnul ”se va atinge” doar de inimile copiilor  în care există semănat Cuvântul Său.

E dezamăgitor pentru cei ce cred teologia atingerii să constate că în general,  în tot Noul testament s-au ”întors la Domnul” oameni care cunoșteau dinainte Cuvântul, în general prozeliți. De acești oameni s-a atins Domnul. Acolo unde s-au întors la Domnul oameni  idolatri, cum a fost la Efes, a fost nevoie de luni de zile de educație în Cuvânt, ”au auzit Cuvântul Domnului” trei ani ceea ce înseamnă Cuvântul Vechiului Testament în principal, acesta exista, desigur explicat și învățat din cuvânt pe Domnul Isus.

Așa că dacă auziți pe cineva că întreabă: ”ai avut o zi în care…?” să știți că n-are temei întrebarea lui.

Cuvântul și credința cresc așa cum rodește o sămânță.

Expresia ”naștere din nou” se aplică, se referă  la viața cea nouă, care este o cunoaștere de fapt, nu o experiență mistică emoțională instantă. Că de multe ori, de fapt de cele mai multe ori această renaștere înseamnă bucurie și poate extaz este incontestabil, dar ce te faci dacă cineva nu poate pune degetul în calendar să arate când a început? Nimeni dintre noi nu are amintiri de la nașterea lui fizică, să nu cerem nimănui ceea ce Dumnezeu nu cere.

Dar mai ales ca părinți și ca prieteni ai prietenilor noștri, să învățăm stăruitor Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul se va atinge doar de acel Cuvânt, nu de o inimă goală. Teologia care pune accentul pe atingerea Domnului, automat neglijează educația dintr-un motiv aparent pios: ”nu lucra tu, lasă-l pe Domnul să lucreze!” În mod real se întâmplă că Domnul a poruncit părinților să-și crească copiii în frica și învățătura Lui, a poruncit surorilor mai în vârstă să le învețe pe cele tinere, ne poruncește tuturor să trăim învățându-ne și îndemnându-ne unii pe alții. Vedem că învățătura apostolilor era prima stăruință a primei Adunări și așa ar trebui să fie și acum.

Ceea ce este mai grav e că s-a teatralizat (oamenii fac mascaradă din tot ce pot) și această teologie, s-au teatralizarea a cerut apariția acestei teologii, de fapt o tehnologie filozofică de înșelat oameni: ia ieși tu în față, mimează convertirea instantă, îngenunchează și apoi toată acea mascaradă popească. Trist este că multor părinți le bate inima de emoție când își văd copiii făcând acel teatru în mediu religios, fără să se îngrozească de absența Cuvântului din gândurile acelorași copii, fără să se îngrozească că nu și-au învățat copiii. Vorbesc și din experiență, sunt unul care m-am trezit mai târziu.

Prin dogmatism se comite o anumită violentare și înfricoșare a minții (Comenius)

Citat din Comenius, Pampaedia, 1977, pag 87

”S-a arătat de fapt în altă parte că scena divină (lumea, mintea și Sfânta Scriptură) este plină de lumină. Întrucât lumina operelor Domnului luminează toate, iar lumina Cuvântului divin luminează pe toți, oare atunci de ce totul nu s-ar putea prezenta clar fiecărei înțelegeri omenești și pe înțeles, chiar și fără rigiditatea filozofică.
Dar ce este rigiditatea filozofică? Să comunici lucrurile prin sentințe rigide. Ce înseamnă pe înțeles? Înseamnă să comunici lucrurile prin sugestii, persuasiune și încurajări; pe scurt, mai degrabă prin colocviu decât prin monolog, nu dogmatic, ci protreptic. Căci prin dogmatism se comite o anumită violentare și înfricoșare  a minții. Modul protreptic trezește lumina înăscută, ca să devină flacără. ….”

Tu și casa ta…carte de C.H.Mackintosh

Această carte scrisă în secolul 19 este parcă și mai actuală acum, în secolul 21. Este poate cea mai bună carte despre creșterea copiilor scrisă în ultimele veacuri. Merită citită și aplicată. Mărturia fratelui C.H.M. este credibilă, viața lui și cuvintele scrise de el fiind în deplină armonie.

Aveți aici textul ca pdf: ”Tu și casa ta” de CHM

și pentru cine dorește postez textul integral:

TU ȘI CASA TA
de C.H.M

Două  case au un loc de mare însemnătate în paginile inspirate: Casa lui Dumnezeu și
casa slujitorului lui Dumnezeu. Dumnezeu dă o mare însemnătate Casei Sale și cu drept
cuvânt fiindcă este a Lui. Adevărul Său, caracterul Său, cinstea Sa, slava Sa sunt
cuprinse în felul de a fi al Casei Sale. De aceea dorința Sa este ca tot ce este al Său să
poarte pecetea naturii Sale.
Dacă Dumnezeu are o Casă, trebuie neapărat ca ea să fie o casă în care domnește
evlavia, o casă sfântă, o casă duhovnicească, o casă curată și cerească. Ea trebuie să aibă
toate aceste trăsături, nu numai de formă și în teorie, ci și în practică. Poziția ei este așa
cum a făcut-o Dumnezeu; dar caracterul ei practic este rezultatul traiului celor ce fac
parte din ea aici pe pământ. Citește în continuare →

Ce învață copiii noștri la școală? …articol din revista Sămânța Adevărului

Școlile publice din zilele noastre încearcă să-i îndoctrineze pe copii cu perspectiva naturalistă, lumească, asupra vieţii și universului . Acest articol abordează câteva dintre conţinuturile predate copiilor prin curriculum-urile obligatorii . Oferă, de asemenea, indicii cu privire la felul în care pot fi echipaţi copiii pentru a face faţă provocărilor .

Mulţi părinţi care își aduc copiii la biserică duminica, îi trimit la o școală seculară în restul săptămânii . Așa stau lucrurile în cazul a peste 88% dintre familiile din Statele Unite, cu copii de vârstă școlară . Dacă profesorul predă din manuale seculare, educaţia creștină a copilului e pusă sub semnul întrebării . (Nota editorului: Ne bucură enorm faptul că-i putem trimite pe copiii noştri la o şcoală creştină .)

La biserică sunt învăţaţi că sunt speciali în ochii lui Dumnezeu; de fapt, sunt creaţi după chipul și asemănarea Lui . În cele mai multe școli seculare, ei aud filosofia naturalistă, idei precum aceea că masa și energia sunt tot ceea ce există, iar universul și viaţa au luat fiinţă prin procesele naturale . Nu există un Dumnezeu-Creator supranatural . Citește în continuare →

”Mi-ai uns capul cu untdelemn”. Pilda parfumului.

Să comparăm cele câteva locuri din Scriptură în care apare pilda parfumului.
În vechime parfumul se numea untdelemn mirositor sau scump pentru că baza(suportul, solventul chimic ce reținea esența mirositoare) era atunci uleiul de măsline, astăzi sunt diferiți alcooli.  Alcoolii sunt mult mai volatili. Untdelemnul păstra mult timp esența, mirosul pentru că nu se evapora așa repede ca alcoolul.
Părul capului este locul ce reține și redă cel mai bine persistența parfumului.
Imaginea parfumului turnat pe cap folosită de Domnul…pardon, să încep cu începutul, (să pun caii înaintea căruței, nu invers:) Dumnezeu a creat parfumurile pentru a fi pilde ale realităților Lui. Umbrele lucrurilor tangibile au rost și înțeles numai dacă pricepem obiectele ce le formează și Lumina din spatele lor ce le dă contur. Cu cât ne îndepărtăm de umbră îi vedem conturul mai bine. Cât stăm în ea n-o ”vedem” deloc.

Dar să enumerăm mai întâi pildele și apoi să comparăm tâlcul lor.

În Moise:
”Să iei untdelemnul pentru ungere, să i-l torni pe cap, şi să-l ungi.” Exod 29:7

În David:
”Iata, ce placut si ce dulce este sa locuiasca fratii impreuna! Este ca untdelemnul de pret, care, turnat pe capul lui,se pogoara pe barba, pe barba lui Aaron, se pogoara pe marginea vesmintelor lui.” Psalmul 133.1-2

În Evanghelii
”a venit o femeie care avea un vas de alabastru cu mir de nard curat, foarte scump; şi, după ce a spart vasul, a turnat mirul pe capul lui Isus….” Marcu 14:3

În Epistole
”care răspândeşte prin noi, în orice loc, mireasma cunoştinţei Lui2 Corinteni 2:14

Imaginea parfumului turnat pe cap este o imagine a cunoștinței. Întotdeauna înțelesul pildelor trebuie căutat în învățătura apostolilor. Învățătura Apostolilor este Întregirea Cuvântului, Oglinda cea Clară, tot adevărul. Dacă în vechime, în Cortul Întâlnirii (imagine a Locurilor Cerești) după ce că totul era uns cu untdelemn mirositor(parfum), untdelemnul simplu se mai folosea și ca sursă de lumină în Lampadar. Acolo, la lampadar  era vorba de ”lumina cunoștinței Slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Cristos” (Acolo este descrisă tot o pildă, din templu, cu Marele Preot îmbrăcat cu pieptarul pe care erau cele 12 diamante, stând înaintea Lampadarului, iar lumina reflectată de acesta făcea să-i strălucească fața!)

Parfumul este o imagine a cunoștinței. Cuvintele Învățăturii Domnului sunt hrana spirituală. Cunoștința este parfumul acestei hrane.
Dar când cineva nu dorește hrana învățăturii, când îi este silă de învățătură, (probabil pentru că a fost ”îndopat” cu ”mâncăruri” învățături fără gust) va fi degeaba intenția de a-i da de mâncare. Nu de mâncare are nevoie, ci de poftă de mâncare, pofta se poate activa. Cel mai bun stimulent al poftei de mâncare este mirosul.

Citez aici Paragraful XXX din ”Arta didactică” a lui Comenius:

”Însă dacă stomacului  îi e silă de mîncare, să ştii că el are nevoie  mai degrabă  de doctorii  decît de alimente;  aşadar, lasă-le  la o parte  pe  acestea din urmă şi adu-i-le  pe cele  necesare.  Cum?  Dacă-i e  silă cuiva  de învăţătură,  aceasta  se întîmplă  pentru că  nu-i înţelege utilitatea, sau este atras mai mult de  alte lucruri sau  se sperie  de greutate. Fă-l, aşadar,  să înţeleagă cît de mult este în interesul  lui să cunoască aceasta sau aceea;  şi atunci îndată va dori să ştie, deoarece dragostea de mai bine este înnăscută în mintea omenească. Formează-i gustul  de a primi un lucru bun, şi îndată vei simţi  că l-ai  atras; fiindcă este natural să adulmece parfumul oricărui lucru bun.”

Înainte de mâncare trebuie să fie în om poftă de mâncare iar înainte de învățătură trebuie să se nască în om dorința de învățătură. Mirosurile mâncărurilor le-a lăsat Domnul ca să exemplifice prin ele ”parfumul cunoștinței Lui”.
După cum pofta de mâncare se naște ușor prin mirosul apetisant al unei mese aburinde tot așa dorința de a învăța a unui suflet se naște prin ”mireasma cunoștinței Lui”. Unele mâncăruri au gust mai bun dacă sunt fierbinți, altele dacă sunt reci, aproape niciunele nu sunt bune căldicele. Tot așa și cu mirosul, numai o mâncare fierbinte emană miros. După cum e mâncarea așa e și gustul cuvintelor și mirosul lor. Pentru a da poftă și gust trebuie să fie în clocot.
Ne ajută pilda Psalmului 145 ”cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă…”. Aceasta înseamnă să fii în clocot: ”în Duh fiți fierbinți slujind Domnului!” înseamnă ”Cuvântul lui Cristos să locuiască din belșug în voi!”. O minte în ale cărei gânduri clocotesc Cuvintele lui Cristos va emana ”mireasma cunoștinței Lui” prin orice rostire, răspuns, replică sau dialog. Acest ”miros”, mireasmă a lui Cristos va deschide ”pofta de mâncare” duhovnicească, va deschide ușa Cuvântului.

Cunoștința este abilitatea de a-L mărturisi pe Isus, abilitate căpătată prin Duhul”și voi veți primi o putere ”(original: abilitate, cunoștință), turnarea parfumului simbolizând turnarea duhului de Înțelepciune. Nici o legătură cu manifestările extazului carismatic.

Însă și mirosul de untdelemn stricat este tot o pildă:Muştele moarte strică şi acresc untdelemnul negustorului de parfumuri” Eclesiastul 10:1

Poate că lipsa poftei de mâncare a stârnit-o în cineva gustarea sau mirosul unei mâncăruri stricate. Poate prea mult aluat, sau prea multă miere.  Sau mirosul de untdelemn (parfum) stricat de muște moarte. Muștele moarte sunt faptele îndreptățitoare, faptele moarte.

Slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru toată Învățătura Lui

Comparația, metodă de învățare duhovnicească

Citesc în continuare din fratele Comenius.

Am primit o ediție foarte îngrijită și bine tradusă din Didactica magna, Editura Casa Școalelor 1904 și Arta didactică 1975. Mai am Pampaedia.

La un moment dat citând din 1 Corinteni 2:13 Comenius nu spune ca în Cornilescu: ”întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti”, nici ca în GBV ”explicând cele spirituale prin mijloace spirituale.” El folosește verbul a compara: ”comparând lucrurile spirituale în mod spiritual”. Prin lucruri spirituale înțelegând sensul figurat al simbolurilor, tâlcurile pildelor. Ca în textul ”în înţeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma“ şi „Egipt“, unde a fost răstignit şi Domnul lor.” Apocalipsa 11:8 Înțelesul duhovnicesc este tâlcul pildei. 

M-am dus la textul grec și acesta-i dă dreptate lui Comenius.  Termenul συνκρίνοντες (synkrinontes) apare de 3 ori în Noul Testament, aici și în 2 Corinteni 10:12 unde Cornilescu a folosit ”să ne punem alături” și în GBV ”să ne comparăm”. Deci o altă traducere a lui 1 Corinteni 2:13 ar fi  ”despre care şi vorbim, nu în cuvinte învăţate prin înţelepciune omenească, ci în cele învăţate prin Duhul, comparând cele spirituale prin mijloace spirituale”.

Ce vreau să spun?

Având Cuvântul și creația pline de pilde, de tâlcuri spirituale ale celor văzute și scrise, mintea noastră se învață pe sine și învață pe alții comparând și pătrunzând aceste tâlcuri. Punând una lângă alta spre a fi comparate syn-krinontes(syn=împreună,spre un punct+krinontes=a discerne, a compara) împreună, înțelegerea pildei ne dezvăluie acele lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit.

Expresia ”cele spirituale prin mijloace spirituale” (GBV) sau ”duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti” nu ar trebui înțeleasă altfel decum (și iată că facem o comparație cu alte locuri unde scrie) este termenul folosit în Scriptură.
Avem pilda Ușii, a Viticultorilor, a Neghinei din țarină și multe sute de alte pilde în Scriptură. O ușă este o ușă, neghina, țarina, viticultorul sunt lucruri de pe pământ, umbra nu realitatea. Dar înțelesul duhovnicesc: ușa=Cristos, neghina=fii celui rău, țarina=lumea, viticultorii=copii lui Israel sunt date spre învățătura noastră, să le comparăm, să le punem alături, să nu le tâlcuim singure.
Dumnezeu a spus pilde prin prooroci, Domnul Isus nu le vorbea deloc fără pildă, iar Învățătura apostolilor, cea în care ni se cere să stăruim abundă în comparații de tâlcuiri de genul: ”cu aceasta se potrivesc cuvintele proorocilor care”, ”și în alt loc a vorbit Dumnezeu despre”,”și iarăși …”, etc

Aș aminti și îndemnul din Petru că nici o proorocie din Scriptură nu se tâlcuiește singură, proorociile sunt scrise separat, împrăstiate prin Biblie, pentru ca să nu fie înțelese de necredincioși și zăbavnici, dar tâlcurile pildelor trebuiesc aduse și așezate alături în odaia de judecată a minții.

Să citim Biblia cu degetele așezate la mai multe pagini, să folosim trimiterile, concordanțele, Google. Când citind Biblia ajungem să înțelegem tâlcul unei pilde să căutăm toate locurile unde  apare acest tâlc, chiar dacă poate pilda e diferită. Să le comparăm(judecăm, discernem, analizăm) împreună.

Slavă și mulțumire  lui Dumnezeu pentru mângâierile Cuvântului Său.

 

”Dacă nu noi ne programăm educația copiilor noștri, alții o vor face”, fratele Iura, duminică 2 sept, înregistrare din adunare, traducere din rusă.

El a spus un pic altfel: ”de la ură la dragoste: un singur pas!”


Pentru că nu sunt un traducător foarte bun din rusă, (am învățat rusa după vârsta 20 de ani) traducerea are câteva deficiențe. Una e mare: cuvântul окружение (ocrujenie) tradus de mine cu ”împrejurări„ are de fapt în context sensul de ANTURAJ.

Iura, născut în Kazahstan din mamă tătară și tată cu origini menonite din Rusia, a emigrat în anii 90 în Germania unde s-a întâlnit cu Dumnezeul strămoșilor săi.
Prin împletiri de împrejurări numai de Domnul știute, duminică 2 sept 2012 au fost cu noi la adunare.
Gândurile lui despre educația copiilor le împărtășesc cu voi aici. Mie mi-au prins tare bine.

S-a întors la Dumnezeu doar câțiva ani în urmă.

 

 

”Şedinţa cu…copiii”, gânduri de după şedinţa cu părinţii

(Postare din septembrie 2012, de acum 10 ani)

Acuma seara am fost la şedinţă cu părinţii. Trei ore.
Prima oră, toţi de la toate clasele, în aulă, ne-a vorbit directorul.
Despre modelele copiilor noştri. Foarte la concret.

Noi pocăiţii n-avem icoane (e liceu creştin), dar ce postere sunt în camerele copiilor noştri?

Aceia sunt idolii lor.”

Apoi a fost pe clase.

Diriginta ne-a vorbit mai bine de-o oră.

Nu au interes pentru învățare, nu-și fac temele! Cum să-i motivăm să învețe? Nu respectă autoritatea. Se joacă în ore, vorbesc, se zbenguie, lipsesc, aduc motivări false, etc.
După cât citisem din Comenius în ultimul tip, o ascultam cu interes. Parcă descria o bicicletă stricată, cu lanțul rupt. Are roți, pedalăm, dar nu merge! ”Ce-i de făcut?
Mi-am dat seama că problema era la părinți, mai mare decât la copii.
Părinții și-au ”aruncat” copiii în Liceul Creștin, la niște profesori de la care așteaptă minunea: să iasă oameni din acei copii.
Dar copiii vin cu texte acasă:”să vezi tata pe profa de mate, nu știe să predea!”, ”mama, asta de geogra zici că nu-i normală, să vezi ce-a zis azi”, etc.
Și noul domn Goe pocăit cântă pe voci, cu mamița, mamițica și tanti Mița contra unor profesori plătiți să facă minuni cu ei.
Undeva e rupt lanțul pârghiilor motivaționale.
Profesorii nu pot lucra cu oameni răsvrătiți față de autoritate.
Elevii au destule exemple de argumente pentru a-și justifica răzvrătirea, în general ”incompetența” profesorilor.
Mulți părinți acuză doar, aruncând hoituri de pisici ale vinovăției  în ograda școlii de la care totuși așteaptă minunea.

În timp ce vorbea diriginta din fața stivelor cu manuale (nu erau destule), mă gândeam că mai lipsește un manual, unul pentru părinți.
Mă gândeam cum ar arăta dacă l-aș face eu! Ce lecții aș pune în el! Ce scop aș urmări!
Greu!
Singurul subiect dezbătut de părinți și la ședință era realizarea profesională, să ajungă oameni, să facă bani pentru stomac adică.
Ce să bage în burtă, nu în cap.
Ce bun liceu, câți au urmat facultatea! Mai bun ca multe alte licee din oraș! Bravo!

Dar ACOLO scrie:” și voi părinților creșteți-i în frica și învățătura Domnului
Azi m-am gândit toată ziua la ” să facă în totul cinste(”să împodobească”) învăţăturii lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru” Tit 2:10 Și la brâul din Ieremia 13 m-am mai gândit, citisem dimineața: ”podoaba Mea”.
În această învățătură trebuie crescuți copiii.
Dar oare știu părinții să-i crească în ea?
Dar ei sunt crescuți în ea? O ”împodobesc”?

Gânduri, gânduri…!

Cel puțin aș pune în ”Manualul pentru părinți” câte-un capitol despre creație, despre cronologie, despre folosirea pildelor(și din creație, și din Cuvânt), despre autoritate, despre răsvrătire, corupție și administrare, despre păcat, blestem și ”leacurile” lui sociale: poliția, sistemul de sănătate, justiția și cinstea ce trebuie acordată acestor slujitori ai Tatălui nostru. Despre nevoia de învățare continuă, despre valoarea înțelepciunii și minunatele drumuri ce le deschide când umbli pe ele. Și spiritual, și pământesc.

Măcinam gândul iar ping-pongul cu mingea vinovăției continua între o mămică mai gureșă și diriginta care sincer își arăta neputința justificată.

Spuneți-le!„, era mesajul,”învățați-i!” Simplu de zis dar greu de pus în practică.
Deprinderea învățării a fost polarizată de școli și de popi. Nu de părinți.
Mă gândeam la îndemnul biblic de a avea o învățătură continuă, neformală, în orice moment și loc.
Scopurile spirituale să fie bine structurate în minte, aplicarea lor, nu.
Adică ordine mai întâi în capuri, nu în bănci.
Dacă e ordine și viziune structurată în cap, atunci e bine și ”să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.” adică un mediu lipsit de formalitate, dar nu de viziune.

”Nu era în sarcina de partid și de stat a pastorilor securiști să educe poporul în așa celeste viziuni!”, mi-am zis spre terminare.
Educația marterialist-dialectică trebuia s-o dea școala doar și așa a rămas.

Dar gândul se cristaliza pe fundul creierului în cristale așezate în rețele crescând.(chimiștii știu ce spun)

E nevoie de ședințe ale părinților cu copiii lor.
La ședință Tatăl din ceruri cu noi, copiii Lui!
La ședință noi cu copiii noștri, înainte să-i dăm tot Lui spre înfiere, ca Iosif!

Ședința cu Tata? Desigur: Adunarea.
Iar ședințele cu tații pământești? Învățarea lui Cristos dinainte de venirea credinței, căci cel ce se apropie de Dumnezeu ”trebuie să creadă că El este”.  Să-i învățăm pe copii creaționism, cronologie biblică, respect față de autoritate, etc și credința în Cristos va răsări pe un sol arat bine.

Ca

Este cuvântul de legătură între pildă și înțelesul ei, între două lucruri comparate: unul CA altul.
Osea ne spune la 12 cu 10: ”Eu am vorbit prorocilor, am dat o mulţime de vedenii şi am spus pilde prin proroci

Așa trebuie să luăm Cuvântul citit: cu rezerva de a ne aștepta la tâlcuire din alt loc, nici o profeție nu se tâlcuiește singură.
(Din acest motiv eu sunt total împotriva ”studiului” pe cărți.)
Nici un profet nu a vorbit de la el, Cuvântul trebuie privit în ansamblu și căutat mai ales înțelesul pildelor date.
Dumnezeu se poartă cu noi ca și cu niște fii. Unui fiu îi arăți mai întâi modelul, jucăria, materialul didactic, umbra și apoi lucrul real. Așa și noi prima dată trăim, pipăim și cunoaștem creația: ”umbra lucrurilor viitoare” apoi ni se descoperă trupul.

1.Ne-a dat creația plină de rânduirile Lui care sunt și pilde pentru lumea nevăzută. ”Odată a vorbit Dumnezeu și de două ori am auzit!”Ps 62:11 Prima dată este înțelepciunea în sine a obiectului văzut care ne vorbește și a doua oară ne vorbește reprezentarea ei: tâlcul, pilda, înțelesul!
Să exemplific:
Sămânța fizică de grâu sau de muștar este o minune în sine (oamenii n-o pot face), dar are și ”a doua auzire” a înțelegerii: pilda ei, împărăția se aseamănă cu o sămânță.
2.Ne-a dat Cuvântul Său plin de mărturiile Lui legate între ele prin cuvinte: ”ca” și ”precum” sau ”cum”, cuvinte mici ce leagă lucruri mari, leagă văzutul de mister, pipăibilul de intangibil. Oriunde se găsesc aceste cuvinte avem de-a face cu o pildă a lui Dumnezeu, cu o lecție, cu o învățare. Și ce altceva ne-ar putea învăța Cuvântul lui Dumnezeu decât pe Cristos.
Pentru El există și creația, pe El Îl descrie și Cuvântul.
În profeți era Duhul lui Cristos.

Psalmul 119 scrie și despre orânduiri și despre mărturii.
Orânduirile sunt pentru toți cei ce privesc, mărturiile pentru cei ce citesc.

Dumnezeu leagă în mintea noastră imaginea cu tâlcul ei prin aceste cuvinte simple: ca, precum, cum, tot așa, etc.
Citind Biblia, când dăm de ele, mai ales în Vechiul testament, dar la fel de des și în Evanghelii să ne plecăm mintea spre pătrunderea tâlcului, spre așteptarea înțelegerii.

Administrarea disciplinei în educație

”4. Disciplina severă se va aplica la moravuri, dar nu la studii şi cunoaştere.
Căci dacă studiile sînt bine predate  (după cum am arătat), constituie prin  sine stimulente ale spiritelor şi atrag, chiar cuceresc pe toţi prin plăcerea lor (exceptînd pe cei anormali). Dacă nu se întîmplă aşa, vina nu este a celor ce învaţă, ci a celor ce predau.
     Şi dacă nu ne pricepem să atragem cu artă spiritele la învăţătură, în zadar vom întrebuinţa forţa. Bătăile şi pălmuielile n-au nici o putere de a insufla spiritelor dragostea de carte, ci mai degrabă le insufla silă şi ură. De aceea, oriunde se observă un spirit dezgustat de studii să fie tratat mai degrabă printr~un mod regulat de viată (cliaeta) şi din cînd în cînd cu mijloace  blânde, căci cu cele amare îl amărăsti şi mai mult.

Pentru o asemenea procedare înţeleaptă ne dă exemple soarele ceresc însuşi. El nu-şi revarsă o dată cu primăvara văpaia sa arzătoare asupra tinerelor şi delicatelor plante şi nici nu le strîmtorează şi pîrjoleşte, chiar de la început, ci după ce le-a încălzit încet şi pe nesimţite le-a făcut să crească şi să se întărească şi abia cînd se coc fructele şi seminţele, atunci face să se simtă asupra lor toată puterea sa. Cu aceeaşi dibăcie procedează grădinarul, care tratează lăstarii plăpînzi cu multă atenţie şi nu foloseşte răzuitoarea şi custura la pomii care încă nu pot suporta tăieturi.
Şi nici muzicantul nu izbeşte cu pumnul sau cu măciuca în coardele lirei, chitarei sau viorii cînd sînt dezacordate şi nici nu trînteşte de perete’ instrumentul, ci se străduieşte cu priceperea sa pînă reuşeşte să-l acordeze. Tot aşa trebuie să procedăm şi noi cu spiritele pînă le restabilim armonia şi dragostea pentru studiu, dacă nu vrem ca din neglijenţi să facem încăpăţînaţi, iar din şovăitori, îndobitociţi.”

 

Extras din Didactica Magna. Cap XXVI Paragraful 4. pag 130

”Când vă vor întreba copiii voștri…”, despre timpul învățării: vremea întrebărilor

Deut 6:20 ”Când te va întreba fiul tău în viitor zicând: ”Ce sunt mărturiile și judecățile pe care vi le-a poruncit Domnul Dumnezeul nostru?atunci să zici fiului tău…”

Și învățarea își are timpul ei.
Când este acest timp?

În cadrul poruncii ”voi părinților creșteți-i în frica și învățătura Domnului” ne întrebăm: când?

Nu cumva să gândim când copiii sunt mici că ”acum să-i lăsăm să se joace că este vreme să-i învățăm Învățătura Domnului când vor fi mari”?

Iar când sunt mari constatăm că  nu sunt interesați să asculte.

Este o vreme potrivită pentru acest lucru: aceasta este perioada întrebărilor, adică perioada scurtă din anii copilăriei când copiii pun mii de ”DE CE?”
Această perioadă nu trebuie ratată de nici un părinte conștient.
Perioada dinainte de vremea întrebărilor, dinainte de vremea ”de ce-urilor” este la fel de importantă, este vremea sudării încrederii, să aibă încredere să te întrebe pe tine ca părinte(sau bunic), nu pe colegul de joacă.
Fiecare copil are la începutul copilăriei această perioadă în creșterea lui când pune mii de întrebări.
Îmi amintesc și acum că-l întrebam pe tata:
-De ce vine luna cu noi pe drum? (așa vedeam printre crengile pomilor când mergeam cu el de mână noaptea pe uliță)

Din păcate mulți părinți creștini (și bunici) lasă să treacă acestă scurtă perioadă din viața copiilor lor fără s-o folosească la destinația prevăzută de Dumnezeu. Mințile copiilor mici pline de DE CE-uri sunt ca un burete gol, vor absorbi mediul în care vor fi scufundate. Dacă în acest aparent haotic înșiruite DE CE-uri părinții sau bunicii văd prilejul potrivit pentru a umple buretele minții copiiilor cu ordinea Învățăturii Înțeleptului Dumnezeu atunci au folosit bine timpul lor.

Perioada când trebuie început să fie învățați copii este perioada întrebărilor. Cineva, cumva va răspunde la aceste întrebări. Alveola întrebării minții nu va rămâne goală, va fi umplută de ceva. Iar tatăl minciunii nu produce altceva decât răspunsuri false,  ușoare și la modă. Să nu lăsăm ca buretele minții să fie umplut cu gunoaie.

Așa cum am arătat în alte postări pe aceeași temă (Școala părintească) trebuie avute în vedere de către părinți și bunici  învățarea de către copii a creației(a lucrurilor făcute) cu intenția îndreptării privirii spre lucrurile scrise (Cuvântul lui Dumnezeu), folosind cele alegorice(Vechiul Testament) spre deschiderea minții spre cele cerești, spre Cel ceresc, spre cei cerești.

Bucurie!

Porunca transmiterii educației din generație în generație

”El a pus o mărturie în Iacov, a dat o lege în Israel și a poruncit părinților noștri să-și învețe în ea copiii,
ca să fie cunoscută de generația care va veni după ei, de copiii care se vor naște și care, când se vor face mari,  să vorbească despre ea copiilor lor, pentru ca aceștia să-și pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu și să păzească poruncile Lui. Să nu fie ca părinții lor…o generație care nu și-a pregătit inima…” Ps 78:5-8

Sunt trei generații enumerate.
Fiecare o învață pe cea care urmează.
Este o poruncă, nu o recomandare.

Discutam azi cu soția și cu o familie de frați veniți din altă țară. Era cald, soare, eram în grădină și vorbind despre copii am auzit expresia deja cunoscută:”când se va atinge Domnul de inima lor”.
Asta după ce ne-au povestit despre câteva triste exemple de părinți ce aveau mari probleme cu copiii lor crescuți fără frâu că doar ”Domnul va lucra”.
Am arătat jardinierele cu flori.
Am spus: ”uite! Domnul face să crească”, dar aici ”Pavel” a semănat și ”Apolo” a udat.
Sămânța e a Lui și creșterea e a Lui, dar slujba de a semăna și de a uda este a noastră.
Am subliniat că nu toate rădăcinile și semințele au încolțit, dar cu siguranță acolo unde ceva a ieșit, cineva a pus acolo înainte. Cu siguranță acolo unde nu pui nimic, nu va ieși nimic.

Așa a repartizat Dumnezeu sarcinile în ogorul Lui unde suntem împreună lucrători cu El: El dă sămânță semănătorului(”să mi se dea Cuvânt”), noi(unii) semănăm, noi(unii) udăm iar creșterea(soarele, căldura, împrejurările) o dă El.
Cât privește creșterea copiilor porunca învățării este dată părinților nu din ”context socio-cultural”, ci din poruncă divină.

Fiecare plantă și animal au sistem propriu de reproducere, sămânță de viață.
Tot așa omul cel nou se naște din sămânța Cuvântului. Cuvântul trebuie semănat în minte pentru ca omul vechi să fie dat morții și cel nou să vină la viață.
Față de copii avem această obligație, această poruncă: ”creșteți-i în frica și învățătura Domnului.”
Nu dusul la biserică la școala duminicală, ci dusul ”acasă” cu Scriptura în mână este porunca dată părinților. Școala duminicală nu există în Biblie. Nici duminica, nici sâmbăta, ci ”în fiecare zi”.

Într-atât de bine trebuiesc instruiți copiii în Cuvântul lui Dumnezeu încât atunci când ei vor avea copii să considere subînțeleasă obligația  de a-i învăța la rândul lor.
Dacă perpetuăm în copiii noștri doar carnea noastră, în care știm bine că nu locuiește nimic bun și prin carne nimic nu ne face deosebiți, nu ne diferențiem mult de animale.
Dar dacă începând cu generația ce devine conștientă de aceasta, se instaurează în familii o educație în Învățătura Domnului care să cuprindă în sine ca viziune atingerea conștienței necesității arzătoare a perpetuării prin generații a educației copiilor, atunci avem dreptul să ne numim cu adevărat părinți și pe copiii noștri să-i numim cu adevărat copii.
De nu, suntem doar triste exemplare de specie, cum animalic ne-au numit ”învățătorii atei”.
Al cui e oare copilul care poartă în minte gândurile și viziunile altuia și nu ale părinților săi? Mai e al lor? Nu e. E al celor ce l-au altoit cu viziunea. Dacă lăsăm ca ogorul minții copiilor noștri să fie semănat de neghina altor gânduri, să nu ne așteptăm să crească un smochin acolo, vor crește spini. Să nu ne așteptăm să culegem roadă, nu va rodi nimic.
Așteptarea momentului când ”Domnul va lucra la inima” unor copii pe care părinții nu i-au învățat nimic este puțin spus abandon al părții de muncă dată nouă, este o sfidare a Domnului: ”Fă Tu Doamne și partea mea”. Sau:”Tu ești mare și tare Doamne, eu sunt mic și slab, lucrează Tu la inima copiilor mei”. Pare înțelepciune, dar e nebunie. Nimeni nu procedează așa cu stratul de ceapă sau cu lanul de grâu, prima dată fiecare seamănă și apoi așteaptă roadă.
Prin ce artificiu de înșelăciune ajunge cineva să creadă că ogorul spiritual va rodi nesemănat?

Cei ce vor învăța pe alții! (Pilda stelelor)

Am observat un lucru urmărind sfârșitul vieții multor copii ai lui Dumnezeu.
(Domnul ne poruncește în Cuvântul său să urmărim sfârșitul felului lor de viețuire pentru a le  urma pilda.)
Am observat că cei ce și-au făcut ca țintă a vieții învățarea altora din ceea ce ei au fost învățați de Dumnezeu și-au sfârșit alergarea într-o pace și o armonie de cer.
Am în minte oameni ca Paul Madsen, W. Nee, Sparsk, Chapman, Taylor, Muller, Baedecker, Kargel, sau de la noi  Ioanovici, Pocsy, Moisescu, Todor, Moldoveanu ale căror biografii le-am citit sau pe unii i-am cunoscut direct sau indirect.

Nu numai vârsta la care au ajuns cât mai mult pacea din anii bătrâneții și bucuria lor tinerească le face pilda vrednică de urmat.
Când vin anii bătrâneții puterile fizice slăbesc.
Pentru copiii lui Dumnezeu puterile omului lăuntric dimpotrivă, cresc.
Dacă cineva s-a prefăcut toată viața, s-a ”străduit” să fie creștin, la bătrânețe nu mai are putere să-și țină masca și ea va cădea.

De aceea ne spune Domnul să ne uităm la sfârșitul felului lor de viețuire.
Oamenii falși fac marile prostii la bătrânețe când puterile prefăcătoriei s-au dus.

Dar să ne întoarcem la ”cei ce vor învăța pe alții”.

”cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci„  Daniel 12:3

Știm că stelele se deosebesc în strălucire una de alta.
Când privesc stelele mă gândesc la frați. La cei disprețuiți ai lumii, la întemnițații și batjocoriții pentru Numele lui Cristos.
Mă gândesc la Avraam care le-a privit și el acum 4000 de ani fără să le poată număra.
Mă gândesc la cât de multe sunt, la cât e de numeroasă ”sămânța lui Avraam” care ”sunt cei ce au credință”.
Mă gândesc la cât de puțini cunosc eu, la cât de necunoscuți sunt de lume, la cât de disprețuiți sunt și ocărâți.

Și totuși stelele date ca să măsoare timpurile îi simbolizează spiritual pe ei.
Galaxiile fără număr și fără sfârșit sunt date ca să ne arate numărul mare al celor ce au învățat, învață și vor învăța pe alții neprihănirea Lui.
Are fiecare steaua lui.
Ca să nu poată fi numărat.
”Este un popor care locuiește deoparte și nu va fi numărat printre neamuri. Cine poate să numere pulberea lui Iacov…?”
Nu vreau să-i număr, știu că nu sunt scriși pe pământ.

Vreau să mă număr însă printre ei, să luminez sfera de beznă hărăzită mie, s-o biruiesc prin lumină.
De aceea învăț, mărturisesc și spun. De aceea scriu blog, de aceea vorbesc.
Nu sunt nici cometă, nici luceafăr, sunt o stea printre alte milioane de stele, steaua fără nume, ca tine care ai avut răbdarea să citești până aici.
Nimeni n-aprinde o lumină ca s-o pună sub obroc.
Ca pe mine și pe tine Te-a pus Domnul în sfeșnic pentru a lumina în întuneric și întunericul să nu te biruie.

Vai de somnolența noastră!…Comenius despre pericolul amânării sau neglijării educației copiilor la vârste fragede.

În ceea ce priveşte formarea tinere­tului, ea trebuie să înceapă din fragedă vîrstâ, şi asupra acestei chestiuni este necesară o explicaţie mai largă, din cauza nepăsării şi a stupidităţii unor părinţi care consideră că este util să lase copiilor, în primii ani, toată libertatea de a face orice, crezînd că astfel ei vor fl mai nime­riţi pentru toate, de îndată ce vor creşte. Că o asemenea părere constituie o eroare periculoasă ne-o arată cele ce urmează.

S-a demonstrat că omul este trimis în această lume ca într-o şcoală, spre a se forma după chipul Iui Dumnezeu şi pentru acea viaţă care urmează imediat după existenţa pămîntească. Omului îi sînt atribuite trei locuinţe: pîntecele mamei, pămîntul şi cerul — sau abisul veş­nicului întuneric, pentru cel care, în mod nefericit, se abate de la cer. Din prima locuinţă, prin naştere, se ajunge în a doua, din a doua, prin moarte, în a treia, acolo, însă, rămîne pentru veş­nicie.

Dacă vreunuia, în pîntecele mamei, în acel prim atelier, nu i-au fost formate toate membrele sau i-au fost formate imperfect şi monstruos, în această lume nu mai găseşte nici o posibilitate ca să le poată reface: în întreaga sa viaţă el le va simţi lipsa, fiindu-i necesare, şi le va purta incomplete şi monstruoase. Tot aşa, după această viaţă, nu mai există nici o posibilitate de îndreptare a su­fletului care, atîta timp cît a sălăşluit în corp, nu s-a format după chipul lui Dumnezeu — el va pierde pentru toate zilele veşniciei comunitatea cu Dumne­zeu. Este vorba, aşadar, de un lucru deosebit de important: moartea care pîndeşte pe copiii noştri, ca şi pe noi înşine, şi care îşi răpeşte prada pe neaş­teptate. Iată cît de periculos este de a neglija sau de a amîna formarea interioară a omului! Noi credem că mila Domnului veghează asupra mîntuirii oamenilor, chiar atunci cînd este adormită grija omului, totuşi nu poate fi iertată somnolenţa care, face ca oamenii să nu îndeplinească ceea ce ar trebui.

Dar, chiar dacă moartea cruţă cea dintîi vîrstă şi există speranţa pentru o viaţă lungă, totuşi formarea copilului nu trebuie amînată, din pricina mulţimii lucrurilor pe care trebuie să le învăţăm şi să le facem în viaţă, mulţime atît de mare încît, chiar dacă viaţa ar ii de două ori mai lungă, nimic din ea n-ar trebui să pierdem în zadar.             Mai ales că noi avem de învăţat acum mai mult decît cei din vechime, de vrem să-i egalăm în erudiţie. Ei filozofau numai într-o limbă, în limba lor de acasă, pe cînd noi tre­buie să învăţăm atîtea limbi! Ei se mul­ţumeau numai cu filozofia sau cu teo­logia, însă în faţa noastră Dumnezeu deschide toate comorile sale. Ei aveau numai puţine secole în urma lor, ale căror evenimente trebuiau să le cunoască, noi, dimpotrivă, trebuie să cunoaştem desfăşurarea cursului aproape al tuturor secolelor, care în curînd se înclină spre sfîrşitul lor. Ei s-au bucurat de timpuri aproape liniştite, în vreme ce epoca noas­tră este plină de tumultul evenimentelor. Cine trebuie să cunoască, să cerceteze şi să facă atît de mult în viaţa sa, acela trebuie din vreme să-şi deschidă temeinic simţurile. Dar la grabă nu ne determină numai mulţimea, ci şi varietatea lucru­rilor. Căci, aşa cum este foarte important pentru cineva care se găseşte pe un drum necunoscut şi trebuie să se descurce prin multe încrucişări, ca să i se arate chiar de la primii paşi adevărata direcţie, alt­fel orice greşeală i-ar putea fi foarte periculoasă şi l-ar putea duce tocmai în direcţia opusă, tot aşa omul nu tre­buie părăsit la începutul vieţii sale. Dealt­fel animalele, lipsite de inteligenţă (chiar şi cele mari—cai, boi, elefanţi etc), care au de învăţat numai ceea ce le este necesar pentru a trăi, ajung într-un an sau doi să atingă înălţimea potrivită şi pot fi folosite ca atare. Iar omul, nici măcar la 20 de ani! Pentru aceasta nu avem nici un alt motiv decît că abia atunci putem acţiona cînd sîntem capabili să deliberăm cu înţelepciune.

De aceea, părinţii care neglijează să-i înveţe din primii ani pe copiii lor lucruri utile, să ştie că lasă să treacă un prilej care nu mai revine.

     Dacă şi pe mai departe ei se liniş­tesc cu ideea că binele se poate învăţa oricînd — le răspund: dar nu cu acelaşi succes, dacă scapă primele ocazii. Căci din exemplul tuturor lucrurilor reiese evi­dent că se reţine sigur şi stabil ceea ce a fost imprimat în prima vîrstă. Copacul chiar- de cînd este mai fraged îşi desfă­şoară ramurile şi tot astfel şi le păstrează — nu le mai schimbă poziţia. Lâna îşi menţine culoarea cu care a fost îmbibată şi nu se mai lasă revopsită în altă culoare. Şi vasul, chiar dacă se sparge, păstrează mirosul pe care 1-a căpătat cînd era nou. Obada întărită a roţii mai degrabă se sparge în mii de bucăţi decît să se îndrepte. Asemenea se întîmplă şi cu omul: primele impresii persistă şi nu se lasă înlocuite de acelea care vin ulte­rior. Aşa se explică cum în mintea ome­nească există atîtea prejudecăţi puternice şi tenace, unele adevărate, altele false: pentru că cine a ocupat cel dintîi pala­tul creierului vrea să domnească, mai ales că ceea ce nu aparţine nimănui se consideră drept proprietatea aceluia care-l ocupă primul. Astfel, viciile copilăriei ne însoţesc pînă la adînci bătrîneţe, cu o singură diferenţă: în copilărie ne pier­dem cu nimicuri, iar la bătrîneţe ne pier­dem zilele. Ceea ce în copilărie se poate încă îndrepta, la bătrîneţe rămîne ne­schimbat.

Dacă obiectează cineva că din cauza firavelor puteri copilaşii încă nu sînt capabili de o educaţie fizică şi spirituală şi că este zadarnic să cheltuieşti munca şi vremea, îi răspund: a spus cineva că copiii ştiu toate limbile, dar vorbesc numai pe aceea pe care o învaţă prin îndrumare, în general putem spune aşa: copiii dis­pun de potenţa (potentia) de a şti totul, dar ei ştiu în fapt numai ceea. ce au învă­ţat. Ei dispun de o potentă şi abilitate (potentia et habitas) nelimitate, pentru toate. în funcţie de aceasta, lui Platon i-a venit ideea circuitului etern al lumii şi a spus că a învăţa însemnează a-ţi reamintiu.

Întrucît contează atît de mult deprin­derile din copilărie, de aceea primele impresii despre lucruri trebuie să fie obţinute conform normelor adevăratei înţelepciuni, iar primele deprinderi, co­respunzător ideilor virtuţii. Dacă nu procedăm în acest fel, se adaugă la pierderea bunelor impresii şi deprinderi o altă pagubă, şi anume haosul de no­ţiuni şi imagini, ca şi de acţiuni inutile şi primejdioase. Este la fel ca şi un ogor care n-a fost însămînţat cu sămînţă bună şi drept recoltă ce va aduce? Spini, mără­cini, pir, ferigă bună de ars, zizanie etc. (tribulos, urendam filicem, zizania etc.)13. La fel, nici spiritul uman nu poate sta pasiv cînd simţurile exterioare sînt în activitate şi se îndreaptă spre lucruri, deoarece, de nu este ocupat cu lucruri utile, se ocupă cu cele inutile (în cazul în care nu se întreprinde nimic împotriva exemplelor rele ale acestei lumi corupte), iar ca să te dezobişnuieşti mai tîrziu de aceste lucruri va fi imposibil sau foarte greu.

La aceasta se referă cuvîntul lui Dumnezeu, la profetul Ieremia (Iere­mi a, 13, 23): nu stă în puterea omului să se transforme atît de des pe cît ar vrea; obişnuinţa devine a doua natură. Pe de altă parte, lumea este plină de enormităţi pe care nu sînt în stare să le stăvilească nici autorităţile laice, nici slujitorii bisericii, atîta vreme cît noi înşine nu ne dăm serios osteneala să stăvilim de la început izvoarele răului. De fapt Dumnezeu lasă să crească, pînă la coacere, buruiana pe care duşma­nul a semănat-o pe cîmpul Domnului, în timp ce noi dormeam. Dar, apoi, vai de somnolenţa noastră!

sursa: Jan Amos Comenius, Pampaedia, Ed. did și ped, București, 1977, pag. 107-109

Scopul învățării

Scopul învățării este Cunoașterea lui Cristos.
Suntem limitați în timp, suntem limitați în spațiu, suntem limitați în cunoaștere.
Nu ne putem lungi viața, nici măcar o zi, o oră, ”omul n-are nici o putere peste ziua morții”.
Nu ne putem modifica corpul, nici să adăugăm un cot la înălțime, greu de dat jos și din greutate.
Putem în schimb să creștem în omul lăuntric, să ajungem la statura plinătății Lui.

Limita spre care țintim atunci când învățăm pe cineva este cunoașterea lui Cristos.
Omul trebuie învățat ca un copil doar până ajunge să-L cunoască pe Domnul, apoi se judecă singur, se învață singur.
În adunare urmează un alt fel de învățare.
Învățarea nu este un proces confuz, fără țintă, ci are repere precise, etape și țintă, ceea ce încerc să definesc eu prin aceste postări grupate la categoria: Școala părintească.
”Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească…” ne vorbește despre etapele învățării, scopul învățării find  creșterea la statura plinătății Domnului Isus.
După ce cineva ajunge la statura plinătății lui Cristos este și el capabil să învețe pe alții.
Structurile clericale care împietresc învățarea într-o ierarhie de funcții și salarii ”strică și acresc” untdelemnul acestei ungeri care trebuie cât mai repede să se răsfrângă ca un torent peste cât mai mulți.

Cine învață?

Сea mai de seamă slujbă pe care am primit-o de la Domnul este aceea de a mărturisi, de a învăța pe alții.
”El îi învăța ca unul care avea autoritate, nu cum îi învățau cărturarii lor!”
Toți apostolii  învățau, bunicile și mamele învățau, bătrânii învățau,  toți cei ce ajuns să-L  cunoască au mărturisit și altora imediat.
Domnul Isus a spus  să învățăm pe alții.

Cine are acest ”drept”, această obligație?
Răspunsul:  oricine are autoritatea.

Părinții au această autoritate asupra copiilor lor în primul rând. Din această autoritate derivă dreptul de a învăța.
Bătrânii din adunare au autoritate asupra celor mai tineri în credință, nu se pot inversa lucrurile.
Cel ce a primit cunoștință are obligația să învețe, să dea ce a primit.
Autoritatea înseamnă prorietate.
Ai primit evanghelia(vestea bună) o poți da altora.
N-o ai, n-ai ce da!
”Ca niste buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi sa slujeasca altora dupa darul pe care l-a primit.” I Petru 4:10
Ai primit un dar, ai cu ce sluji.
Unii vor zice că nu au darul invațării, că nu-și pot deci învăța copiii.
Dar Cuvântul spune părinților să-și învețe copii, sunt ai lor nu ai altora.
Iar dacă Cuvântul spune așa noi nu-L putem schimba. Ai copii, trebuie să-i înveți, să te rogi să poți s-o faci.
Cu ce scriu aici încerc să te ajut!

Etapele învățarii lui Cristos

Cine învață pe altul (și aici am în vedere în primul rând pe părintele pe copilul său) va merge cu gândul înapoi de la scop spre cauză.
Ca și un grădinar bun  care știe ce vrea să culeagă, cel ce învață, știind scopul, va conduce spre scop cauzele asupra cărora are aproape deplin control.

Scopul oricărui părinte creștin este ca la vremea potrivită copiii lui să ajungă să-L cunoască pe Cristos, să-L iubească și la rândul lor să-și învețe spre El copiii și pe alții. Acest drum care are ca țintă cunoașterea lui Cristos nu este lăsat în mod anarhic, darwinist, de către Domnul în seama oricui, ci ne este poruncit să-l învățăm. Drumul cunoașterii lui Cristos, calea apropierii fiecărui om de Dumnezeu se poate învăța și deși are praguri și opreliști supranaturale, are deasemenea porniri liniștite, perioade controlabile și ușor de stăpânit, momente care nu trebuie pierdute de părinții înțelepți.

”…v-am vorbit ca unor oameni firești” spune Pavel, căci chiar dacă ei nu înțelegeau lucrurile duhovnicești, au avut parte de o învățătură premergătoare celei a Duhului.

Despre a vorbi unor oameni firești scriu eu aici.

Sunt câteva etape care trebuiesc parcurse pentru ca și cel mai împotrivitor ateu și ignorant să îi fie insuflat mai întâi frică, apoi respect, dorință și convingere (credință).

Marketingul numește 5 pași de la ignorare la cumpărare: AIDCA: Atenție, Interes, Dorință, Convingere și Acțiune.S-ar putea să fiu acuzat că folosesc metode înduplecătoare ale înțelepciunii iar în vestirea Evangheliei se folosește o dovadă dată de duhul și de putere. Nu este așa, aici vorbim de educația copiilor, a celor complet ignoranți.

Sunt trei etape principale ale învățării, etape ce corespund celor trei ”manuale” date de Dumnezeu pentru a ne instrui pe Calea Cunoașterii Lui.

1. Învățarea din Creația Lui Dumnezeu, despre aceasta am scris ceva. Creația este ”cartea” înțeleasă de oricine și în ea se descoperă Dumnezeu în virtuțile Lui.

2. Învățarea din Cuvântul Lui Dumnezeu. Cuvântul ni-L descoperă pe Cristos(Unsul), ”toate Scripturile mărturisesc despre El”.  Această etapă poate fi considerată din doi ”pași”. Cunoașterea Lui Cristos după starea firească (după carne) și Cunoașterea Duhovnicească a lui Cristos.

3. Învățarea din Duhul lui Dumnezeu. Pentru cei ce-L cunosc pe Domnul în omul lăuntric începe un alt nivel al învățării: învățarea de către Duhul. Este cea mai prețioasă moștenire a Testamentului. Așa că Omul învață din creație, învață din Cuvânt, este învățat de Duhul și învață de la frați, în adunare unde ne învățăm unii pe alții, fiecare slujind după Harul primit.

Aceste feluri de învățare ajung să se împletească pentru ca cel neprihănit să crească în cunoașterea lui Cristos.
Este necesar să se țină cont de această ordine.

Prima lecție: Creația lui Dumnezeu

(Un ajutor pentru școala părintească)

Creația.
Este prima lecție pe care ne-o dă Dumnezeu tuturor. De această lecție nu scapă nimeni, nimeni nu e absent, niciunul nu poate lua motivare.

Primele materiale didactice de care ”se lovește” omul intrând în viață sunt obiectele, materia fizică, lucrurile create.
Omul percepe creația prin cele cinci simțuri. *

Prin lucrurile create, mai ales prin cele vii, plante, animale și om, prin însuși propriul corp, omul mic percepe fără dubiu ”bâjbâind” răspunsurile la întrebările care mintea lui și le pune.
Este rolul celui ce învață pe micuțul bâjbâitor ca să transforme întrebările în pârghii și neștiințele în lumini pentru ca lucrurile create, singura obsesie a celui de curând născut să-și îndeplinească rolul de a-L arăta pe Creator în ele. E zadarnică la această vârstă încercarea de explicare a lucrurilor abstracte, terminologia religioasă vagă,  termeni teologici sau  șabloane. Simplitatea trebuie să fie regula  mamei și tatălui care-i arată copilului pe Dumnezeu în înțelepciunea, varietatea și frumusețea creației Lui.
Știind că lucrurile din această creație sunt o umbră a celor care vor veni, vom folosi orice prilej al nedumeririlor celui mic pentru a-i întări legătura creaturii(lucrului creat) care o simte cu Creatorul, știind că deși aceste convingeri nu sunt pomul cel bun, ele sunt pământul cel bun  în care pomul cunoașterii și gândirii la Dumnezeul nevăzut își va adânci mai târziu rădăcinile. Temeinicia, stăruința și seriozitatea acestei educații(învățări) înseamnă adâncimea pământului bun pentru pomul bun.
Spinii cresc și pe sol sărac, pe căi bătute, pomii roditori au nevoie de sol adânc.

”Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că el este….”

Stâncile din munții, cheile, defileele ne vorbesc despre potop și felul cum forma pământului a fost dată ”din apă și cu ajutorul apei”.
Plantele, semințele și creșterea lor, florile și roadele lor ne vorbesc despre viață și moarte, răscumpărare și Răscumpărător. Grăuntele de grâu trebuie mai întâi pipăit, ronțăit, gustat, mirosit, zdrobit, numit ca apoi, după o vreme să fie făcut în minte paralelismul cu Fiul lui Dumnezeu.
Plantele au în ele fiecare pilda lor, mai ales via, măslinul, smochinul, mărul, spinul, cedrul, iarba, grâul, florile și roadele sau podoabele lor. Nu pentru stomacurile și tuburile noastre digestive a dat Dumnezeu asemena frumuseți, el putea face să scoatem mâncarea din fântână, ca apa, ci pentru săturarea minților noastre flămânde și goale, a ochilor minților noastre, orbiți de întunericul filosofiei atee, toate aceste minunății lăuntrului îi strigă, lăuntrul îl cheamă.

”De la smochin învățați pilda Lui!”, a spus Cel care n-a avut nicidecum de gând să lege mântuirea Lui de bucătărie: asta gătești, asta pui deoparte.
Și ca smochinul ne învață și învață pe toți toată creația.
Abundența acestui material didactic ne face învățarea foarte ușoară, o plăcere. Pădurile sunt peste tot, iarba, cerul, luna și stelele noaptea, cerul, soarele și norii ziua, ploaia și zăpada, fulgerul și tunetul, fructele și legumele, păsările și peștii. Să-l folosim acest material, nu numai în învățarea copiilor și nepoților, ci și a tuturor celor ce întreabă și ne socotesc vrednici de încrederea de-a le răspunde. Toate au o corespondență spirituală pe care mai târziu o vor găsi ușor și le vor face învățarea ușoară. Când vezi crescând umbra obiectului, nu numai că vei întoarce capul după obiect, ci cu siguranță nu te vei îndoi nicidecum de lumina din spatele Lui.
Perceperea creației ca fiind opera lui Dumnezeu este primul pas al apropierii oamenilor de nevăzutul Dumnezeu.

Cartea Genezei este Alfa învățării, iar creația este dovada îmbelșugată a acestui alfabet.

E bine ca aceste lecții să fie ”predate” omului mic înainte de a fi abandonat în jungla învățământului public.

Socotind că ținta învățăturii este Cunoașterea lui Cristos și că toate au venit la ființă ”din El și pentru El” înțelegem cât este de important ca să legăm ceea ce se vede de ceea ce este scris pentru a ajunge să credem și la deschiderea ochilor minții ” să vedem” ceea ce nu se vede.

Acest text și următoarele le consider un ajutor pentru cei ce ar vrea să învețe, dar nu știu cum și ce pe copiii lor sau pe alții. Mă grăbesc să aștern pe ecran mulțimea de gânduri din duhul meu. Poate mor mâine, dar dacă nu mor, dacă să zicem mai trăiesc până la 70 de ani, mai am de trăit cu puțin peste 9200 de zile. De ce să las nezis ceea ce mi s-a spus la ureche, Cel ce mi-a spus mi-a spus și să strig de pe acoperișul casei.
Am mai scris: Evanghelia începe cu geneza.

(va urma: Etapele învățării!)

*(Privind prin prisma dezvinovățirii și a dreptății pedepsei necredinței, observarea lucrurilor create de Dumnezeu este suficientă, în justiția lui Dumnezeu ca El să-și descoperă mânia împotriva oricărei neascultări.  Însușirile lui Dumnezeu, puterea lui veșnică și divinitatea lui se văd clar ”de la creație” în lucrurile de El făcute.)

”Eu am sădit!”…despre un alt fel de educație: educația care precede Credința

Sunt puternic influențat în acest moment de scrierile lui Comenius, ideile lui au umplut un gol de neînțelegere din mintea mea, au legat laolaltă convingeri răslețe și au întregit un tablou ca un puzzle din care-mi lipseau câteva piese.

Eram confuz în convingerile mele despre educație, chiar timid în a exprima anumite clare mărturii ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Dacă m-aș vedea doar pe mine în această confuzie mi-aș zice că am o boală rară și nici n-are rost să vorbesc despre un medicament nimănui de folos.

Dar.
Acum vreo 23 de ani, pe vremea când căutam cu aviditate părtășia copiilor lui Dumnezeu ieșiți din orice tabără religioasă am ajuns în casa unui frate. Frate scump, familie frumoasă. În casa lor era adunare, ca-n cer! Doar că nu toți copiii familiei respective aveau un comportament care să aducă cinste și lor și Domnului. Pe copii îi cunoșteam din sinagoga  cartierului Babilonului din care eu tocmai ieșisem și pe care ei o frecventau.
Am deschis subiectul cu fratele și răspunsul care mi-a închis gura a fost ceva de genul: ”n-are nici un rost să facem ceva, că până nu se atinge Domnul de inima lor e degeaba”.
”bunica ta Lois, mama ta Eunice..:” îmi răsunau în urechi, dar cofrajul, schela convingerilor mele de atunci nu mă lăsau să mi se clarifice lucrurile.
Ne-au venit copiii, au crescut.
NU i-am dat la școala duminicală a sinagogii din cartier, i-am scos de la religia școlii generale, n-am găsit așa ceva în Biblie. Nu i-am pus să maimuțărească versete sau cântecele în adunare, n-avem în adunare ”ora copiilor”, n-am găsit-o în Biblie și nu cred c-ar trebui să fie. Despre programe artistice nu scrie să facă nici copiii, nici cei mari.
I-am dus la adunări prin casele fraților pe unde ne strângeam, au stat cu noi în adunare la noi acasă.
La un moment dat am auzit: ”ne-ați ținut ”în cușcă” la fratele….” aluzie la casa unui frate unde ne strângeam mai des.
Mai multe nu vă scriu despre ei că citesc și ei blogul…probabil.          Test!
La mijlocul adolescenței lor am înțeles cum stă treaba cu Școala Părintească.

Mi s-a părut greu, am scris atunci: ”Greu am înțeles și eu. E greu ca părinte să ceri de la Tatăl de sus să te trateze cu Har și tu să-ți tratezi copilul cu lege. E ca un paradox.”

După ce l-am citit pe Comenius am înțeles mai clar.

Școala Părintească este o poruncă a Domnului.
”Creșteți-i în frica și Învățătura Domnului” este un imperativ.
Nu scrie aici: Domnul va lucra la inima lor, așteptați fără să faceți nimic.
Până să lucreze Domnul trebuie să lucrăm noi. Până Dumnezeu să facă să crească, Pavel sădește și Apolo udă.
Creșterea copiilor este un proces lent. Dumnezeu putea face ca să ajungem la maturitate în 2-3 ani ca vițeii sau iezii. Dar nu, la om creșterea a fost rânduită să fie lungă și lentă tocmai pentru a fi timp suficient pentru educație, creștere în cunoaștere.
De fapt, omul petrece crescând fizic o treime din toată viața lui, dar dacă socotim duhovnicește petrece toată viața.
Educația copiilor de mici se poate compara cu formarea pământului pentru sădit, căci săditul nu înseamnă numai luarea plantei sau seminței și punerea în pământ, ci săparea solului, mărunțirea și îngrășarea, aruncarea rădăcinilor vechi și….împrejmuirea grădinii. Aceste lucrări sunt în sarcina părinților. Așa pământul va fi bun pentru primirea seminței.
Pentru toate aceste rânduieli, Tatăl ne-a lăsat în Cuvântul său suficiente și bogate exemple și porunci încât avem nevoie doar să fim ridicați la  starea de veghere asupra unor sarcini date de Domnul și ignorate de majoritate.
Această postare este doar o introducere pentru năvala de gânduri ce m-au copleșit și pe care o aranjez în cele 8 ore cât lucrez cu mâinile.
Ceea ce cu Voia lui Dumnezeu voi scrie  nu se aplică numai copiilor fizici. Din păcate și de la păcat încoace starea generală a omenirii s-a degradat într-un hal în care au ajuns oamenii mari să fie socotiți și să se comporte ca niște copii. Deci rânduiala învățării, care vom vedea că e dată de Dumnezeu nu este numai pentru cei ce-o primesc la vreme (învățătura) ci și pentru cei ce-o primesc mai târziu, desigur mult mai greu.

PS Trebuie să adaug că astăzi toți copiii familiei amintite la început sunt credincioși.

(va urma: prima lecție: Creația lui Dumnezeu)
dacă doriți să citiți până atunci: Clasa perceperii senzoriale, Cap IX/IV din Pampaedia JA Comenius, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977

Citește în continuare →

Pampaedia

E titlul unei cărți scrise de Comenius.
”Pampaedia” s-ar putea traduce: Educația Universală.

Asta citesc acum.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

E o carte captivantă. Istoria ei deasemenea. ”Mult timp nu s-a știut nimic de acest manuscris, fiind considerat pierdut.
Abia în 1935, prof. Dmitrij Tschizewskij îl descoperă în arhiva Bibliotecii principale a casei de orfani Francke din Halle. Astfel că aproape trei secole această valoroasă operă a rămas necunoscută cititorilor. Abia în 1966….” citat din prefața ediției românești Ed didactică și Pedagogică, 1977.
Cum a fost primită cartea de credincioșii români în anul 1977?
Citez din scrisoarea interceptată de securitate a unui student din Cluj către unul din Iași, 1977:

” XXXXX din Cluj-Napoca a afirmat către YYYYY din Iaşi str. D…..:
…..Nu de mult a fost pe la mine cineva din Ploieşti, care a fost pe la Iaşi; acolo a dat peste o carte „Pampaedia” de Comenius; a venit, mi-a spus de ea şi imediat am mers la cea mai mare librărie din Cluj şi prin intervenţii am pus mâna pe ultimele două bucăţi, e o carte care mă mir cum a apărut şi culmea ce editură o editează? Răspunsul e în Rom 8:28. ….”
Și eu mă mir! Cartea e plină de citate biblice, parcă-l citesc pe Wachman Nee.

A fost bună și securitatea la ceva, a înregistrat impresii și mărturii autentice.
Rom 8:28 (”…toate lucrurile lucrează împreună”) a notat securistul din scrisoarea lui Dorel și așa este. Ascunsă timp de 300 de ani, găsită în 1935 a fost netipărită din cauza hitlerismului apoi a comunismului căzut peste estul Germaniei. A venit 1989, internetul și …vremea Pampaediei.
Căutați cartea, este pe la anticariate online și pe okazii.ro.

Citat din Pampaedia:

”De fapt, Sfînta Scriptură ne arată că însăşi evlavia se poate învăţa (ea nu se transmite omului imediat şi în mod mira­culos de către Dumnezeu, ci pe calea obişnuită a instruirii). Altfel, Dumnezeu nu l-ar fi lăudat pe Avram că în casa sa a cultivat evlavia (Geneza, 18, 19), şi n-ar fi prescris de atîtea ori părinţilor să-şi crească copiii în disciplină şi întru învăţătura lui Dumnezeu (5. Moise, 6.20; Efeseni, 6, 4 şi în alte locuri) Şi atunci, de ce nu ar putea fi învăţată evlavia? Pentru aceasta există:
1. Exemple: mai întîi să ne gîndim la exemplul însuşi al lui Dumnezeu care zice: „Să fiţi sfinţi, că eu..,” etc. — şi al Fiului său Isus Hristos, care a devenit om ca să-i poată învăţa pe oa­meni prin exemple neîntrerupte (cum trebuie să se comporte, în fiecare caz), în al doilea rînd, exemple de adevărată evlavie sînt îngerii, de la care există pentru aceasta atîtea pilde (în ce fel ei îl slujesc pe Dumnezeu, încît să învăţăm să-i imităm) şi, în sfîrşit, toţi oamenii sfinţi ai Vechiului şi Noului Testament, ca şi steluţele de pe cerul spiritual al Bisericii, care (după însuşi soarele drep­tăţii) radiază o lumină plăcută.”

 

 

Cine învață pe alții? Cel ce are autoritatea.

Aseară discutam cu un frate mai multe subiecte.
Am ajuns și la cel care mă frământă cel mai tare (ca pe un adolescent entuziast, vorba lui Comenius) la Învățare.
Cine trebuie să învețe pe cine?
Ce calificare trebuie să aibă cel care învață pe alții?
El îi învăța ca unul care avea autoritate nu cum îi învățau cărturarii lor…”
Domnul Isus are toată autoritatea în cer și pe pământ:
El ne trimite.

Am scris aici: ” Mântuitorul Trupului este mai mult decât unul personal, este salvatorul Adunării, al Miresei, şi noi vorbim de pe această onorabilă poziţie, nu ca nişte agenţi de vânzări amărâţi ai unei mărfi demodate.”

Când ne rugăm stăm în fața Lui!
El învață pentru că El e Șef(Domn). El are autoritatea și să învețe și să trimită pe alții să învețe. Doar cine pleacă din fața Lui are această autoritate.
Într-o echipă, într-o fabrică, șeful sau patronul dă cele mai bune instrucțiuni, el știe cum merg lucrurile, el știe scopurile și căile de atingere a lor.
Chiar dacă ”încă nu vedem că toate îi sunt supuse”, noi știm că toate Îi sunt sub autoritate Domnului Isus.
Chiar noi suntem chemați să supunem domnii și stăpâniri, să le biruim. Apropiem și grăbim  astfel venirea zilei Lui.
Domnul Isus, Cel prin care sunt toate și pentru care sunt toate și cele văzute și cele nevăzute este mai întîi de toate  Capul trupului, al Adunării. Autoritatea Lui și-o manifestă pe deplin în adunare.
Noi avem o autoritate delegată, ”vă trimit”.
Dar cum ne trimite?
vă voi da o gură și o înțelepciune căreia nu-i vor putea răspunde nici sta împotrivă toți potrivnicii voștri” Luca 21:15
Porunca era să aștepte în cetate până vor fi îmbrăcați cu ”abilitate de sus”. Termenul ”dynamis” obișnuit tradus ”putere” se referă  la abilitate, la înțelepciune, la capacitate de a realiza prin cunoaștere, la acel duh de sfat și de tărie profețit (nu la o forță intensă).
Când vorbim de tărie sau putere trebuie să avem în vedere o trăinicie a cunoașterii însoțită de o capacitate divină de a învăța pe alții, de a birui negurile conștiințelor confuze și a îmbucura duhurile credincioșilor slăbiți. Abilitatea de a învăța (”să fie în stare să învețe”) presupune desigur pe lângă blândețe și alte virtuți ce țin de personalitatea (nouă) a celui ce învață și o cunoaștere a întregii Căi de apropiere de Dumnezeu (”Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu ”FA 20:27). Aceste virtuți divine sunt dobândite prin cunoașterea Domnului, în gândiri îmbibate de Cuvântul lui Dumnezeu și de pildele lui Dumnezeu.
Oamenii se închină la natură, la creație, divinizând-o și negându-l pe Creator.
Noi arătăm creația ca o pildă a înțelepciunii lui Dumnezeu, o subjugăm, o folosim, o coborâm la nivelul ei, nu o slăvim (nu este vrednică de slavă această creație) și Îl slăvim pe Creatorul ei și al nostru.
Autoritatea asupra creației, asupra noastră aparține Domnului Isus.
Autoritatea pe care am primit-o spre a învăța pe alții este pentru a-I atrage pe oameni spre El, spre a-i apropia.
Învățarea Lui are ca scop revărsarea autorității Lui asupra conștiințelor celor răsvrătiți de la ascultarea credinței.
Procesul învățării este invers procesului îndepărtării, al alungării lui Dumnezeu din conștiințe.
De la creație, de 6000 de ani și apoi de la potop de 4300 de ani oamneii se îndepărtează de Dumnezeu în gândurile lor cu viteze pietrei plecate din praștie. Cât sunt de sus cerurile față de pământ sunt gândurile noastre de gândurile Lui.
Cu fiecare generație, cu cât mai multe obiecte a creat tehnica și meșteșugul, omului îi este tot mai absorbit interesul de aceste ”lucrări ale mâinilor lui” și este orb sau vede tot mai slab că el, omul este o lucrare a altor Măini. În orice supermarket intri vezi ochi absorbiți de admirație spre obiecte făcute de mâini de om.

De ce scriu aceste lucruri?

Pentru a deveni conștienți că învățarea derivă din autoritate. Învățarea conduce la subordonare, la ascultare. La ascultarea credinței, la înrobirea tuturor gândurilor ascultării de Cristos.

Ne învățăm copiii
pentru a le aduce gândurile înapoi la conștiența de Dumnezeu, la acea stare când și gândurile care și le fac singuri să plece tot de la gândul-temelie al autorității lui Dumnezeu asupra a tot și a imposibilității de scăpa de sub ochii Lui. Datorită faptului că la școală și în mass-media copilul este învățat ”de la firea pământească”, munca de învățare a copilului ne este de două ori mai grea. Pe de o parte trebuie să smulgem plantele otrăvite ale teoriilor mincinoase(darwinism, evoluție, umanism, ateism, etc) și pe de altă parte să sădim plantele roditoare ale gândului lui Cristos(creaționism, autoritatea cuvântului, pocăința de păcat și apropierea de Dumnezeu cu încredere).

Ne învățăm unii pe alții
pentru că harul pe care l-am primit fiecare este pentru a sluji cu el celorlalți, o astfel de autoritate există în adunarea ce Adevărată.

Învățăm pe oameni
drumul cel lung al apropierii de Dumnezeu de multe ori începând de la îndepărtarea lor. Nu toți stau în car și citesc pe profetul Isaia și aproape nimeni nu te întreabă despre cine vorbește profetul astfel. Oamenii sunt căzuți între tâlhari și lasați ca morți, a trecut preotul și levitul fără să-i ajute, e necesar ca cineva să se dea jos de pe dobitocul lui și să-i spele rănile. Gândurile sunt complet îndepărtate și astăzi trebuie început cu Geneza.
La Corint a fost mai simplu: erau mulți iudei și prozeliți, cunoșteau Cuvântul, la ei a mers cu ”v-am învățat mai înainte de toate că Cristos a murit pentru păcatele noastre”. La famen, la Corneliu, la Lidia era cunoaștere de Cuvânt.
Drumul dinainte, al semănării Cuvântului este unul mai lung și cu lacrimi. Dar avem autoritatea și asupra șerpilor și scorpionilor ce-l acoperă.
Autoritatea și abilitatea ce le-am primit de la Domnul Isus ne dau dreptul să învățăm pe alții, ne obligă chiar.
Să începem chiar azi să ne aliniem gândurile în urma Lui, să ne supunem mințile rebele Gândului său, să ne înarmăm cu același fel de gândire(al pătimirii și lacrimilor) pentru ca să rezistăm uneltirilor celui rău și să fim  buni slujitori ai lui Cristos Isus punând în mintea celorlalți aceste vrednice și slăvite învățări ale Lui.

Învinși cu armele noastre

Am terminat de citit Didactica Magna. Fiica mea a scos-o de la bibliotecă și de câteva zile tot citesc.
Prima carte citită cu ochelari.
De mai bine de un an îmi lăcrimau ochii la citit, mi se formase chiar un reflex, deschideam cartea și lăcrimam.
Îmi iubesc ochelarii, paginile sunt mai mari, mai clare, mai luminoase, cei ce-i aveți știți, ce-i ce nu-i aveți e bine să știți.

Mi-a lăsat un gust dulce-amărui.

Dulce pentru că am mai văzut odată că ”toți se trag din Sion”, chiar Babilonul și Egiptul.
Fratele Comenius este incontestabil părintele educației moderne.
Până la el nu exista educație metodică generală, doar încercări locale și amatoricești de școală.
Fratele Comenius a fost primul care a văzut necesitatea unui învățământ general organizat de stat.
Înainte de moartea lui(1670) a apucat să organizeze învățământul general în Suedia, Olanda și Anglia. După metoda lui s-a organizat învățământul în toată lumea, chiar și în țările catolice, ortodoxe, islamice sau păgâne.
Școlile așa cum le vedem astăzi sunt așa doar după Comenius, (anii 1592-1670).
Împărțirea pe ore, pe clase, metoda unică pe țară, predarea în limba maternă, orele, vacanțele, manualele unice pe țară, predarea concomitentă a aceluiași material didactic, tec. toate acestea n-au fost până la Comenius. Ni se par atât de naturale.
Fratele Comenius a fost un fiu al reformei, partea mai prigonită: Frații Boemi.

Urmași ai lui Hus, frații Boemi au rămas până astăzi continuatorii(cel puțin nominali) ai  liniei de părtășie a vechilor frați valdenzi, catari, albingenzi și paulicieni din evul-mediu. Nu are rost să căutăm o identitate sau puritate doctrinară. Poate punctul comun al înțelegerii și purtării suferinței dă rost mărturiei lor și închide gura dușmanilor lor.
Hus, Comenius, Zinzendorf și Wesley ar fi suficient să fie amintiți ca o încurajare pentru cei intimidați de numărul mic și pentru o alungare a oricărui gând de teamă față de lipsa mulțimii.
Nu o dată a fost alungat Comenius din casa lui, cărțile i-au fost arse cu fast de armata catolică biruitoare, dar acest lucru nu l-a descurajat deloc, deloc.

Iată un citat din Didactica Magna, despre nevoia de a pune Sfânta Scriptură pe primul loc în educația tinerilor:
”Din Capitolul XXIV Metode de inoculare a pietății,
20. De aceea, Sf. Scriptură să fie alfa  şi omega tuturor şcolilor creştine. Ceea ce spune Hyperius  că un teolog se  naşte în Sf. Scriptură, vedem că o dezvoltă şi mai mult apostolul Petru cînd zice: „copiii lui  Dumnezeu au fost născuţi a doua oară nu din  sămînţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă,  prin cuvîntul lui Dumnezeu cel viu şi care rămîne  in veac” (I Petru 1, 23). De aceea, în şcolile creştine această carte divină trebuie să fie preferată înaintea tuturor celorlalte cărţi, pentru ca astfel, după. exemplul lui Timotei, „de  mic copil să cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciune spre mîntuire”(2 Timotei  3, 15), „fiind hrănit cu cuvintele credinţei” (1 Timotei 4, 6). Frumos s-a exprimat la timpul său, asupra acestui lucru, Erasm în Paruclesis sau Îndemnarea la studiul filozofiei, cînd a spus: „Sf. Scriptură se potriveşte tuturor; ea se apleacă asupra celor mai mici şi se potriveşte modului lor de înţelegere, nutrindui ca laptele, îngrijindu-i, sprijinindu şi făcînd  totul pînă ce cresc în Jîristos. Dar aşa cum nu se dezice la cei mici, ea se confirmă într-un chip minunat la cei mari: pentru cei mici e mică, pentru cei mari, peste măsură de mare. Nici o etate, nici un sex, nici o situaţie şi nici o stare nu este înlăturată de ea. Nici soarele însuşi nu e în aceeaşi măsură comun şi tuturor deschis, ca învăţătura lui Hrislos. Ea nu îndepărtează pe nimeni, afară numai dacă cineva se înstrăinează de ea” etc. Şi continuă: „De ar fi tradusă în limbile tuturor popoarelor, ca să poată fi citită şi cunoscută tiu numai de scoţieni şi irlandezi, ci şi de turci şi saracen! S-ar putea ca mulţi să rîdă de aceasta, dar unii vor fi cîşligaţi. Ce bine ar fi  dacă plugarul ar cînta din ea în urma plugului,  ţesătorul la războiul său, iar călătorul şi-ar  uşura greul drumului cu istorioarele ei. Toate  convorbirile creştinilor să nu  izvorască decât din ea. Căci aşa sîntem, cum sînt discuțiile noastre zilnice! Fiecare să înţeleagă din ea ceea ce poate şi să exprime ceea ce poate.

Cine, a rămas în urmă să nu invidieze pe cel din faţa lui, iar cel din faţă să nu dispreţuiască pe cel ce-i urmează, ci sa-l încurajeze. De ce să limităm ocupaţia comună numai la cîţiva? Și către sfîrşit, conchide „.„Noi toţi care la botez am depus un jurămînt pe cuvintele lui Hristos” (dacă într-adevăr am jurat din inimă), „trebuie, de îndată ce e posibil, încă din braţele părinţilor noştri şi din mîngîierile dădacelor, să fim  introduşi in învăţătura lui Hristos. Căci prinde
rădăcini mai adinci şi mai solide ceea ce recipientul gol al spiritului a primit mai intii.
Numele lui Hristos să fie primul gungurit al  copilului, iar prin evangheliile sale să fie  cultivată prima copilărie şi aş dori ca despre el  astfel să se povestească, încît copiii să prindă drag de el din frageda vîrstă. Şi să rămînâ la  aceste studii pînă ce printr-o creştere liniştită ajung să se maturizeze ca bărbaţi desăvîrşiţi în Hristos, Fericiţi acei pe care-i apucă moartea în miilocul acestor studii! Aşadar, să căutăm aceste studii din tot sufletul nostru, să ne îndeletnicim cu ele, să le iubim şi, în sfîrşit, să murim cu ele şi chiar să ne transformăm in ele, pentru că studiile trec în
moravuri” etc. ” Acelaşi Erasm arată în Compendiul său de teologie: „După părerea mea n-ar fi nici o greşeală dacă scrierile sfinte s-ar învăţa pe dinafară, chiar fără să le fi priceput, după cum zice Sf. Augustin.
Aşadar, şcolile creştine să nu răsune de Plaut, Terentius, Ovidiu sau Aristotel, ci de Moise, David şi Hristos. Să se caute însă mijloace şi căi cum s-ar putea prezenta tinerimii creştine Biblia întocmai ca un abecedar al tinerimii consacrat lui
Dumnezeu (căci toți copiii creştini sînt sfinţiţi, 1. Corint. 7, 14). Căci după cum orice vorbire constă din sunete şi silabe, tot aşa întreaga construcţie a religiei şi pietăţii este clădită pe elementele Sf, ‘Scripturi,

Didactica Magna, Ioan Amos Comenius, editura Didactică și Pedagogică, București 1970, pag 115-116

Citirea cărții mi-a lăsat și un gust amărui.

Mă gândeam tot mai dureros în timp ce citeam că după această metodă am fost eu și voi învățați evoluționismul și minciunile geologice. 
Și biologia darwinistă s-a învățat tot cu metodele lui Comenius.
Iar din școlile unde tronează uneltele(METODELE)  fratelui Comenius a fost scoasă afară tocmai Sfânta Scriptură: ”alfa  şi omega tuturor şcolilor creştine”.
Am mai scris aici despre Scoala părintească: https://vesteabuna.wordpress.com/2010/10/22/scoala-parinteasca/
A scris și Comenius despre datoria părinților. Are cartea: Școala maternă. Aici în engleză: http://core.roehampton.ac.uk/digital/froarc/comsch/

Mai multe cărți online de Comenius: http://onlinebooks.library.upenn.edu/webbin/book/lookupname?key=Comenius%2C%20Johann%20Amos%2C%201592-1670

Gustul amărui vine de la senzația de înșelare, de furt, cartea Didactica Magna a fost scrisă ca proiect pentru a zidi școli creștine și s-au zidit cu acest proiect milioane de școli păgâne, anticreștine, ateiste.
În același timp se întinde ca o molimă lipsa totală de ducație în familiile ”creștine”, transformarea Adunărilor în Biserici, a Bisericilor în Cluburi Muzicale și hrănirea oamenilor cu o iluzie  a unui misticism de genul: ”lucră-Domnu’ !” asemănător credinței că prin rugăciune mărăcinii vor începe să producă struguri.

Fratele Comenius despre nevoia educației

Ceea ce postez mai jos este un citat din Didactica Magna, cartea după care s-a croit educația din școlile zilelor noastre. Aparținând de ”Frații Moravi” una din ramurile reformei, fratele Comenius a avut o viziune înaltă, o vedere de sus a lucrurilor, ceea ce se vede și din rezultatul ”muncii sufletului lui”: cartea lui: ”Didactica Magna” a devenit Biblia educației.
Ce păcat însă că roadele ei au devenit unelte pentru propășirea răului, căci inclusiv educația atee și evoluționistă din școli s-a predat tot după principii trasate de Comenius.
Vederea cea bună a creat unelte care s-au furat ușor, iar țelurile pentru care aceste unelte au fost create au fost deturnate de la scopul creatorului lor.
O observație: atât Biserica Moravă cât și cea reformată a fost una a urbei, a comunității, nu a ”rămășiței” a celor scoși, a eklesiei. De aceea învățăturile lui Comenius au o țintă cuprinzând toată comunitatea. Țintă vastă, rezultate slabe. Deși rezultatele din punct de vedere al națiunilor reformate ce au aplicat primele Didactica Magna sunt ușor de observat în sistemele lor de educație, pe plan familial, pe plan personal tocmai cunoașterea Cuvântului a avut de suferit cel mai mult.
Națiunile reformate sub presiunea umanismului au abandonat educația religioasă din școli, aceasta s-a refugiat în biserică, s-a atrofiat în mâinile unui cler liberal și a produs aceste ciudate societăți nord-europene: beneficiare din plin ale unui sistem de educație și ale unei morale pe care nu le mai ”seamănă”.
E de mirare și ciudat, ca unul care am străbătut Scandinavia în lung și lat de aproape 15 ani, să vezi cum își îngrijesc cu precizie câmpurile, cum au cele mai roditoare ferme, cele mai înfloritoare economii și totuși sufletele copiilor lor sunt lăsate pradă unui umanism născut în mințile mai sudicilor lor vecini, la care ei disprețuiesc totul. De ce atunci le iau de bun umanismul și liberalismul?
Devin pe zi ce trece tot mai convins că o roadă statornică de virtuți crește dintr-o educație spre virtute. Cuvântul lui Dumnezeu ne poruncește ca această  educație să se facă în familie: ”Voi părințilornu în adunare sau în școală. Pentru aceasta este necesar să ne învățăm unii pe alții cum să ne creștem copiii, nu să-i abandonăm companiei găștii de la biserică, învățătorului de școală duminicală sau școlii creștine sau laice.

Citat din Didactica Magna:
”26.Acum însă trăim în promiscuitate — cei buni cu cei răi. Dar numărul celor răi este infinit mai mare decît al celor buni. Prin exemple rele, tineretul este atît de mult ademenit încît îndrumările spre cultivarea virtuţii, drept leac împotriva răului, nu au nici o putere sau una extrem de mică.

27. Şi cum ar fi altfel, cînd şi acele îndrumări spre virtute se fac din ce în ce mai rar. Sînt puţini părinţi în stare să înveţe ceva bun pe copiii lor, fie că nici  ei  înşişi n-au învăţat nimic de acest fel, fie că neglijează,  mintea lor fiind ocupată cu altceva.

28. Şi între învăţători se găsesc puţini care ar fi în stare să insufle tineretului ceea ce este bun, într-un mod potrivit. Iar dacă există vreodată unul, atunci e acaparat de vreun satrap ca să-l folosească în particular pentru ai săi (copii).  Şi astfel, comoara lui nu-i revine poporului.

29. Aşa se face că restul tineretului creşte fără îngrijirea cuvenită, ca  şi copacii sălbatici, pe care nimeni nu-i plantează, nu-i udă, nu-i altoieşte şi nu-i face să crească drept. Iată cum moravurile  şi obiceiurile sălbatice  şi nestăpînite cuceresc lumea, oraşele mari  şi mici, toate casele  şi pe toţi oamenii ale căror trupuri  şi suflete, se irosesc într-o totală zăpăceală. Dacă ar apărea astăzi din nou între noi Diogene, Socrate, Seneca sau Solomon, n-ar afla  nimic nou faţă de ceea ce era pe timpul lor. Iar clacă Dumnezeu din cer ni s-ar adresa nouă, el nu ne-ar spune decît ceea ce  spunea pe atunci:  „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut…”  (Psalm  14,2).

30. De aceea, de orice neam ar fi oricine care poate să dea vreun sfat sau să născocească ceva, ori ar putea prin gemete, suspine, plîns sau lacrimi să implore pe Dumnezeu în orice chip pentru ca tînăra generaţie în creştere să fie cit mai bine îndrumată, acela să nu tacă, ci să dea sfat, să gîndească şi să se roage,’„Blestemat fie cel ce va face ca orbul să  rătăcească din drum!” a zis Dumnezeu (5. Moise 27,18).”Blestemat să fie şi acela care, dacă poate să întoarcă pe un orb din rătăcire, nu-l întoarce. „Vai aceluia care va sminti pe unii dintre aceştia mici”, spune Hristos (Matei 18, 6, 7). Vai deci şi celui care poate să înlăture pierzania şi nu o face! „Dumnezeu nu vrea ca asinul sau boul rătăcitor prin cîmpie şi pădure, sau zdrobit sub povară, să fie părăsii, ci să fie ajutat chiar dacă nu vei  şti cui aparţine, şi chiar dacă vei şti că este al duşmanului tău”  (2. Moise 23, 4, 5. Moise 22, 1). Oare să-i placă lui Dumnezeu cînd noi vedem în rătăcire nu animale lipsite de raţiune, ci creaturi inteligente, şi nu numai una sau două, ci lumea întreagă, să trecem nepăsători fără să le întindem mina? Nicidecum!

31. „Blestemat fie tot cel ce, cu înşelăciune, face opera Domnului cu nebăgare de seamă, şi blestemat fie tot cel ce-şi fereşte sabia lui de sîngele Babilonului!” (Ieremia 48, 10). Putem spera oare că vom scăpa de pedeapsă dacă tolerăm cu nepăsare îngrozitorul Babilon al coruperii noastre? Scoate sabia, tu cel ce eşti încins cu ea sau cel ce  ştii în ce teacă zace ascunsă şi, ca Jehova să te binecuvînteze, ajută la distrugerea Babilonului!

[….]Voi aţi înţeles că  răni din om nu poate fi mai bine preîntîmpinat decît dacă se preîntîmpină în fragedă tinereţe, că  nu  se  pot  planta  mai  cu  succes  copăcei care vor dura o veşnicie, decît dacă plantăm şi creştem tinere lăstare; că nimeni, nu poate să zidească mai cu succes Sionul în locul Babilonlui, decît atunci cînd pietrele cele vii ale Domnului — copiii — vor fi de timpuriu tăiate, cioplite, netezite şi încorporate construcţiei cereşti. Aşadar, daca dorim să avem biserici, state  şi gospodării bine aşezate  şi înfloritoare, atunci trebuie — înainte de orice — să punem în ordine şcolile noastre si să le facem să înflorească, ca ele să devină adevărate ateliere vii ale umanităţii, răsadniţe ale bisericii, statelor  şi ale gospodăriilor. Numai aşa şi nu altfel putem să ne atingem ţelul nostru. ”

Cântați psalmi pentru învățătură

Am avut o vie discuție cu un frate despre rolul și limitele ”muzicii” în adunare.
Subiectul este și rămâne unul fierbinte pentru cine dorește să nu treacă peste ce este scris.
Pentru cine nu dorește nu e fierbinte, e căldicel ca el.
Întrebarea care se formula voia să sune cam așa: unde pui limitele unei interpretări, pănă  unde  putem vorbi de cântare pentru zidire și de unde vorbim de muzică pentru gâdilire? Unde se gată cântarea și unde începe arta?

Ca orice chestiune care cade ca un răspuns greu și de auzit și de suportat cu consecințe cu tot, nu m-am grăbit să-i răspund. M-am rugat și am păstrat întrebarea în inima mea. Fiind în călătorie cu o parte din familie conducem alternativ eu cu soția. În timp ce ea conducea acum câteva zile, eu îi citeam psalmi. M-am bucurat….dar să fac o introducere:

De ce muzică?
Muzica e poezie pe melodie. (Nu discutăm aici despre fanfare, sunt chimvale prea zăngănitoare, arame prea sunătoare ca să le acceptăm biblic.) Iar pe cei ce voiesc să discute nebiblic îi invit să caute un x mic în colțul din dreapta sus al acestei pagini, să dea click pe el…la revedere. 
N-ai dat click…deci discutăm biblic: OK.
Muzica e poezie pe melodie.
De ce poezie și nu proză? 
Diferența o dă rima.
Rima ușurează învățarea.
De ce să adăugăm melodie?
Melodia ușurează și mai mult învățarea, reținerea, memorarea, redarea.

Scopul muzicii este unul didactic. Să transmită ușor învățăturile.

Asta am găsit în Psalmul 47:7 (trad GBV 1989) ”Cântați psalmi pentru învățătură”. Drept e că nicăieri n-am găsit să cânte pentru gâdilirea urechilor.
Am mai găsit în Psalmul 49:4”Îmi voi pune învățăturile pe harfă…

Compar învățătura sub formă de cântare (chiar și lauda sau rugăciunea este un mijloc de zidire) cu o farfurie cu mâncare. Cuvintele sunt mâncarea, melodia este farfuria. Decorarea farfuriei nu face mâncarea mai gustoasă iar decoratorul de farfurii nu este bucătar. O învățătură bună este ușor de transmis sub formă de poezie, este și mai ușor sub formă de cântare.
Personal am învățat ”Sola Gratia” din cântarea ”Numai Harul”, despre venirea Domnului din cântarea ”Vine Domnul” sau despre atotsufieciența Cuvântului din cântarea ”Eu am un scump Mântuitor”. Le cântau ”treziții” prin anii 70 iar eu le stiu de atunci.

Ce e prea mult strică.
A transforma o cântare simplă cântată spre zidire într-un motiv de etalare a omului vechi cu sofisticatele lui cunoștințe muzicale face ca scopul cuvintelor să fie deturnat.
Cine pune interpretarea pe primul loc întoarce farfuria cu fundul în sus.
Melodia deasupra, învățătura dedesupt. Adică fără.
Așa rămâne numai farfuria (melodia) și deșarta slavă a deșertului interpret.
Aici intră și interpretările pe voci, corurile și în genere toată industria muzicală îndelung trudită.

Ce rămâne de făcut în adunare?
Puțin din punct de vedere muzical, oricum nu muzica e capul adunării ci Domnul Isus:
”dacă unul dintre voi are o cântare”,
învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești”.
Mai sunt câteva versete.
Suficiente ca să ne facă să compunem unii pentru alții poezii, să ne învățăm unii pe alții prin cântări, să cântăm cu mulțumire în inimile noastre(la aceasta am fost rânduiți).
Insuficiente ca să îndreptățească uriașa industrie muzicală pocăită, dezvoltată ca o tumoare pe locul unde ar fi trebuit să fie mădulare vii.

Dragii mei, meditați puțin: nici măcar cântarea în comun nu apare expres menționată în Nooul Testament. Este scris: ”dacă unul dintre voi are o cântare”, eu înțeleg de aici că trebuie s-o cânte. Iar când zice să ne învățăm și sfătuim între noi cu cântări cred că tot la ”câte unul” se referă, nu la cântat în cor sau comun.

Nu eu am scris Biblia. Dacă găsiți altceva, deschideți-mi mintea, arătați-mi, eu n-am găsit.

Unde mai puneți că unii au un motiv în plus să dea drumul la rug, ”ereticul are ceva cu cântarea în comun”.
E un loc de discuții aici, am rostit, n-am dat cu bâta. Comentați aici nu pe la colțuri.

A scris aici unul care a cântat în viața lui la:

-chitară, blockflote, trompetă, basfligorn, corn englezesc

și în:

-cor mixt, cor bărbătesc, cor de tineri, fanfară și orchestră,

Concluzie: consider că hotarul între cântare și muzică este simplitatea. Numai crucea lui Cristos poate omorî în noi orice tendință de ridicare a capului omului vechi prin lucruri care să-i aducă slavă. Festivalurile de muzică, ”concursurile”(derivate strict din darwinism), corurile, orchestrele sunt toate dincolo de această graniță.
Frați de mai demult au scris despre aceste subiecte cu multă înțelepciune.
Au însă cei de astăzi măcar doza necesară de înțelepciune a prețuirii înțelepciunii altora?
Nu cumva arunca mâncarea cea bună din vasul de lut pentru vasul pictat dar gol?
Vezi și:
https://vesteabuna.wordpress.com/2010/02/14/muzica-in-adunari/
sau: https://vesteabuna.wordpress.com/2010/02/12/artistii-crestini-blestemata-muzica-pe-bani/

Har!
d, SE

PS Sunt sigur că subiectul nu este închis, mai are nuanțe, ce este fără nuanțe este aspectul crucii, să nu ne scape din vedere.