Am citit cartea lui Timotei Pop: ”Misticism sau creștinism autentic?”
Auzisem de ea iar săptămâna trecută am mai găsit un exemplar la Stephanus.
Am fost și eu în parte o victimă a misticismului descris de Timotei. Otrava avea însă gust dulce, capcana avea laț aurit și nu puțini aclamau eroarea.
Primele îndoieli le-am avut când după insistențe serioase am purces să-l cunosc pe TD, vestit poet ”creștin”.
Eu aveam 18 ani, el 71. Auzisem că și dacă doar intri în camera lui te prinde așa,…ca un fior, o senzație sfântă. Eu îi citisem poeziile cu nesaț, știam cum gândește, voiam să-l cunosc pe acel om, voiam din toată inima. Cei mai copți ca mine mă împiedicau, eu fiu de baptiști, el ostaș ortodox, în mari lupte cu evanghelicii…eu nu știam de astea: ”duceți-mă” le-am spus, i-am rugat, am insistat, i-am implorat. Zâmbeau, mă amânau dar într-o zi mi-au spus: ei bine în data de….Fierbeam de nerăbdare.
Când am intrat în holul strâmt de bloc, erau mai mulți, camera unde era el ”fratele” era închisă, se auzeau rugăciuni. Când s-a deschis ușa am văzut mai mulți în genunchi în jurul patului pe care zăcea el bolnav. O soră din Sânicoara s-a ridicat de pe genunchi cu fața inundată de lacrimi de fericire. Era ostășiță.
Am intrat noi. A venit și vremea să ne rugăm. A plâns cu noi, dar…și-a făcut cruce. Asta am observat, chiar la început:”În Numele Tatălui, al fiului…” era o stare de smerenie nemaivăzută. S-a rugat cu lacrimi, sincer, profund, convingător. Cu patos, entuziasm, cu patimă. Altfel decât rugăciunile reci ale unor oameni tot reci, cum deja prin comparație îi vedeam pe ceilalți.
Am mai mers la el de 3 ori, odată singur.
După doi ani din nou rumoare în țară: ”vine fratele Traian la cort”. Cortul era un șopron semiîngropat, la Frățilă la marginea orașului. Încăpeau 2-300 de oameni. După un an sau doi l-a demolat securitatea.
A intrat și a cerut cântarea: ”Ce bine-i printre voi iubiții și dragii sufletului meu…”, apoi la rugăciune s-au întors toți spre răsărit. Pe peretele dinspre răsărit era o icoană. Și-au făcut cruce cu toții, după formulă și s-au rugat. Apoi a vorbit despre îngeri. Se băteau câmpii teologice în lung și-n lat, dar poporul asculta electrocutat de emoție. Eram cu actuala mea soție, (atunci doar prieteni) deloc impresionată de renumele ”fratelui”. M-a tras de mânecă și am ieșit de acolo înainte să se termine.
Am fost apoi la înmormântare. Păstrez ce am scris atunci. Poate postez altădată. Am făcut și poze. De fapt poze am de peste tot.
Între timp acel mormânt a devenit loc de pelerinaj păgân și idolatru.
Anul trecut parcă, subiectul a fost reaprins de o scrisoare către mai multe adunări din țară prin care fratele S. de la B. ar fi arătat că nu este bine să cântăm în continuare cântările celui ce a întors spatele Evangheliei Harului. S-a produs nu puțină rumoare și eu zic destulă manipulare interesată pe subiect din care fratele S. a ieșit șifonat la prestigiu. Nu și la coloană vertebrală zic eu, pentru că gestul lui de ”sinucidere mediatică” consider că nu a fost inconștient.
Cuvântul lui Dumnezeu s-a ascuțit în mine spre separarea celor lăuntrice, auzite, citite, bârfite. A venit căderea lui Țon, dezertarea lui la carismatici și subiectul a devenit actual. De atunci mă tot gândesc la cât de amestecat este misticismul între ”credincioși” și totuși cât este de necredincios, de dușman credinței.
Frate cu pragmatismul, misticismul este spuma, aburul, furtuna trăirilor religioase lipsite atât de tăria ancorării în Cuvânt cât și de puterea învierii care vine din moartea față de învățăturile începătoare. Căci aici este putreziciunea acestei înșelări: nu leapădă păgânismul, peste tot misticul și păgânul coabitează în aceeași persoană, se contopesc în același creier nemaiștiind nimeni unde nu s-a terminat păgânul și unde începe misticul.
Misticismul, misticul este vrășmaș credinței și opus Cuvântului. Dar despre acestea am mai scris și poate voi mai scrie. Adaug doar că aluatul misticismului a cuprins îndeosebi prin muzică, minuni, carismatism cea mai mare parte a creștinilor evanghelici români și nu numai.
Zalăul este un exemplu, Pustan altul, Țon, Demeter, Peia. …..”Eu simt, eu simt pe cineva…:”
Să-l lăsăm pe Kierkegaard să ne ajute puțin:
”Neavând studii de teologie, nu mă văd în stare să descriu mai pe larg misticismul religios. L-am privit doar din punctul meu de vedere etic şi de aceea i-am dat cuvântului misticism, cu dreptate, cred, un sens mult mai larg decât are de obicei. Nu mă îndoiesc că în misticismul religios există multe lucruri frumoase, că firile profunde şi serioase care i s-au dedicat au aflat multe în viaţă, fiind astfel mai de folos cu sfaturi, indicaţii şi semne altora care ar îndrăzni să se aventureze pe această cale primejdioasă. Cu toate acestea, calea nu e doar primejdioasă, ci şi una amăgitoare. E aici întotdeauna o inconsecvenţă. Când misticul nu dă nici o atenţie realităţii nu vedem de ce nu priveşte cu aceeaşi neîncredere şi acel moment al realităţii când a fost atins de cele înalte.” din Echilibrul între estetic și etic în formarea personalității, Opere II Sau-Sau, Humanitas 2009, p 262