Căderea în misticism!

30 aprilie 2011

Am citit cartea lui Timotei Pop: ”Misticism sau creștinism autentic?
Auzisem de ea iar săptămâna trecută am mai găsit un exemplar la Stephanus.
Am fost și eu în parte o victimă a misticismului descris de Timotei. Otrava avea însă gust dulce, capcana avea laț aurit și nu puțini aclamau eroarea.
Primele îndoieli le-am avut când după insistențe serioase am purces să-l cunosc pe TD, vestit poet ”creștin”.
Eu aveam 18 ani, el 71. Auzisem că și dacă doar intri în camera lui te prinde așa,…ca un fior, o senzație sfântă. Eu îi citisem poeziile cu nesaț, știam cum gândește, voiam să-l cunosc pe acel om, voiam din toată inima. Cei mai copți ca mine mă împiedicau, eu fiu de baptiști, el ostaș ortodox, în mari lupte cu evanghelicii…eu nu știam de astea: ”duceți-mă” le-am spus, i-am rugat, am insistat, i-am implorat. Zâmbeau, mă amânau dar într-o zi mi-au spus: ei bine în data de….Fierbeam de nerăbdare.

Când am intrat în holul strâmt de bloc, erau mai mulți, camera unde era el ”fratele” era închisă, se auzeau rugăciuni. Când s-a deschis ușa am văzut mai mulți în genunchi în jurul patului pe care zăcea el bolnav. O soră din Sânicoara s-a ridicat de pe genunchi cu fața inundată de lacrimi de fericire. Era ostășiță.
Am intrat noi. A venit și vremea să ne rugăm. A plâns cu noi, dar…și-a făcut cruce. Asta am observat, chiar la început:”În Numele Tatălui, al fiului…” era o stare de smerenie nemaivăzută. S-a rugat cu lacrimi, sincer, profund, convingător. Cu patos, entuziasm, cu patimă. Altfel decât rugăciunile reci ale unor oameni tot reci, cum deja prin comparație îi vedeam pe ceilalți.

Am mai mers la el de 3 ori, odată singur.

După doi ani din nou rumoare în țară: ”vine fratele Traian la cort”. Cortul era un șopron semiîngropat, la Frățilă la marginea orașului. Încăpeau 2-300 de oameni. După un an sau doi l-a demolat securitatea.
A intrat și a cerut cântarea: ”Ce bine-i printre voi iubiții și dragii sufletului meu…”, apoi la rugăciune s-au întors toți spre răsărit. Pe peretele dinspre răsărit era o icoană. Și-au făcut cruce cu toții, după formulă și s-au rugat. Apoi a vorbit despre îngeri. Se băteau câmpii teologice în lung și-n lat, dar poporul asculta electrocutat de emoție. Eram cu actuala mea soție, (atunci doar prieteni) deloc impresionată de renumele ”fratelui”. M-a tras de mânecă și am ieșit de acolo înainte să se termine.

Am fost apoi la înmormântare. Păstrez ce am scris atunci. Poate postez altădată. Am făcut și poze. De fapt poze am de peste tot.

Între timp acel mormânt a devenit loc de pelerinaj păgân și idolatru.

Anul trecut parcă, subiectul a fost reaprins de o scrisoare către mai multe adunări din țară prin care fratele S. de la B. ar fi arătat că nu este bine să cântăm în continuare cântările celui ce a întors spatele Evangheliei Harului. S-a produs nu puțină rumoare și eu zic destulă manipulare interesată pe subiect din care fratele S. a ieșit șifonat la prestigiu. Nu și la coloană vertebrală zic eu, pentru că gestul lui de ”sinucidere mediatică” consider că nu a fost inconștient.

Cuvântul lui Dumnezeu s-a ascuțit în mine spre separarea celor lăuntrice, auzite, citite, bârfite. A venit căderea lui Țon, dezertarea  lui la carismatici și subiectul a devenit actual. De atunci mă tot gândesc la cât de amestecat este misticismul între ”credincioși” și totuși cât este de necredincios, de dușman credinței.
Frate cu pragmatismul, misticismul este spuma, aburul, furtuna trăirilor religioase lipsite atât de tăria ancorării în Cuvânt cât și de puterea învierii care vine din moartea față de învățăturile începătoare. Căci aici este putreziciunea acestei înșelări: nu leapădă păgânismul, peste tot misticul și păgânul coabitează în aceeași persoană, se contopesc în același creier nemaiștiind nimeni unde nu s-a terminat păgânul și unde începe misticul.
Misticismul, misticul este vrășmaș credinței și opus Cuvântului. Dar despre acestea am mai scris și poate voi mai scrie. Adaug doar că aluatul misticismului a cuprins îndeosebi prin muzică, minuni, carismatism cea mai mare parte a creștinilor evanghelici români și nu numai.
Zalăul este un exemplu, Pustan altul, Țon, Demeter, Peia. …..”Eu simt, eu simt pe cineva…:”

Să-l lăsăm pe Kierkegaard să ne ajute puțin:
”Neavând studii de teologie, nu mă văd în stare să descriu mai pe larg misticismul religios. L-am privit doar din punctul meu de vedere etic şi de aceea i-am dat cuvântului misticism, cu dreptate, cred, un sens mult mai larg decât are de obicei. Nu mă îndoiesc că în misticismul religios există multe lucruri frumoase, că firile profunde şi serioase care i s-au dedicat au aflat multe în viaţă, fiind astfel mai de folos cu sfaturi, indicaţii şi semne altora care ar îndrăzni să se aven­tureze pe această cale primejdioasă. Cu toate acestea, calea nu e doar primejdioasă, ci şi una amăgitoare. E aici întot­deauna o inconsecvenţă. Când misticul nu dă nici o atenţie realităţii nu vedem de ce nu priveşte cu aceeaşi neîncredere şi acel moment al realităţii când a fost atins de cele înalte.” din Echilibrul între estetic și etic în formarea personalității, Opere II Sau-Sau, Humanitas 2009, p 262


”Nu cei iuți aleargă” sau (anti)evanghelia după…Philip Kotler (despre pizmă)

27 aprilie 2011

Povestea.
Eram acum vre-o 15 ani într-o țară străină la o expoziție, organizator de stand expozițional, trimis de firmă.
Lângă standul nostru niște cehi, la fel.
Noi cu experiența noastră, ei cu a lor.
Noi am muncit o zi 6 oameni, ei două ore, doi oameni.
Standul lor a arătat mai bine ca al nostru.
Apoi în timpul târgului! Profesionalism, eficiență, contacte și contracte ei, noi mai puțin.
Mi-am permis să-l întreb pe unul din ei…care-i secretul!
Mi-a răspuns că ei au pregătire de marketing, noi suntem buni în tehnică, bla-bla să nu ne supere.
Marketing făcusem și eu la facultă. I-am spus. ”Ai auzit de Philip Kotler?” m-a întrebat.
Nu auzisem.
”Ei, uite” mi-a zis ”caută cartea asta(mi-a scris: Managementul Marketingului)” și când o vei ști vei fi la fel de eficient ca noi.
M-am întors în țară, n-am găsit-o. După un an a apărut la Teora.
Am înghițit-o, am crezut-o, am aplicat-o.

O cursă grozavă!

M-am trezit târziu. Cartea este manual de pizmă aplicată, ca o carte de instruire de război, dar cu alte arme.
Mi-a făcut un mare rău spiritual. Am crezut că există un teritoriu neutru, al lucrurilor profesionale în care…asta este…asta e meseria, aplicăm principii.
Nu neg că material, financiar cartea m-a ajutat probabil. Marketingul produsului, viața produsului, comportamentul cumpărătorului, sunt analize obiective.
Dar acolo unde intervine instruirea spre acțiune, efectul spiritual e devastator. ”Indemnul și mustrarea sunt calea vieții” spune în proverbe, iar indemnul spre rău e calea vieții răului, a păcatului(”păcatul a căpătat viață”).
Am căutat mai adânc în Cuvânt, să-mi tratez neliniștea dată de practicarea principiilor cărții. Am găsit ”nu cei iuți aleargă, nu cei viteji câștigă războiul….„, uite mi-am zis, Solomon îl contrazice pe Kotler. Totul atârnă de vremi și împrejurări. Cam pe atunci am scris și poezia cu granițele. De atunci înțeleg și criza, mulțumesc lui Dumnezeu pentru ea, face parte din ”toate lucrurile”.

Am fost furat cu filosofia. Bun tratament contra autoevaluării măgulitoare.
Că vă scriu vouă îmi face mie bine. Când i-am povestit unui ”prieten” care mai îmi căuta nod în papură, a devenit brusc interesat, a vrut detalii, în ce fel am fost infectat mental, ce urmări, ce fapte reprobabile am făcut? Destule. Dar toate au intrat pe ușa motivației false, au fost deschise de clanța filosofiei. Plastic e pe românește: ”tacă-ți clanța!”, multe deschide clanța asta.

Roada lui Kotler e mătrăguna pizmei, a invidiei, a concurenței. M-a mângâiat Domnul când mi-a arătat că El a împărțit pământul fiilor oamenilor. L-a repartizat. ”

”El însuși îngrijește de voi!”


Marșul pentru papa-Pius!

27 aprilie 2011

Ceea ce Domnul a avut să ne spună, ne-a lăsat scris. Cuvântul Său este întregit (Coloseni 1:25) și doar la acest Cuvânt complet se referă credința Lui.
Nu există o ”credință” în altceva decât în Cuvântul scris. Ce trece peste acest Cuvânt: inovații, presupuneri, practici, tradiții nu sunt obiectul credinței noastre, ci au fost obiectele lepădării din clipa pocăinței.

”Fără credință” în acest Cuvânt ”este cu neputință să fim plăcuți Lui!” Evrei 11:6

Neghina diavolului a fost și este de mai multe soiuri, iată câteva:
1.Diluarea credinței în Cuvânt adică a convingerii că acest Cuvânt este revelat
2.Încețoșarea convingerii că Geneza este 100% adevărată
3.Subminarea autorității canonului Scripturii de către ”biserică”, sugerarea ideii că ”biserica a dat canonul” deci biserica are autoritate peste Scriptură și eventual biserica a spus și mai spune și altceva.
4.Falsificarea termenului ”credință” de la o ”încredere neclintită” la orice fel de părere ”sinceră”.
5.Falsificarea vieții creștine de la una ancorată în nevăzut, în Cuvânt temeinic învățat la o religiozitate de templu, ancorată în cleric (pastor, popă meseriaș) și susținută de ritual (program)
6.Falsificarea mărturiei, de la una lăuntrică(viața este în Fiul Său) la una exterioară (mers la biserică, membru în cultul x-ist sau y-al).
7. Falsificarea îndreptățirii, de la îndreptățirea prin credință(în Cuvânt) la cea prin ritual, formă, practică sau mai nou: minuni, entuziasm, frenezie și multă, multă activitate religioasă complet străină de planul divin.

Semănătorii acestor neghinării sunt în special noii apostoli carismatici, aliați buni de la același tată cu catolicii ecumenici. Faptele lor vorbesc despre ei. Nu poate credința în Cuvânt să producă astfel de fapte.

Exemplu: marșul pentru Isus și marșul crucii. Introdus viclean ca o mișcare de evanghelizare, a degenerat rapid într-o procesiune păgână de cea mai idolatră factură. Cruci purtate, vopsite, teatru, păgânism, catolicism, o amestecătură de tip sud-american de care strămoșii spirituali ai celor ce-și zic azi(pe nedrept) protestanți s-au lepădat la vremea lor cu scârbă și oroare. Un nume mai bun ar fi de adaptați sau mai bine ”adoptați” după ce s-au lepădat de Stăpânul care i-a cumpărat, de Tatăl și se vând singuri unor alți tați care chiar așa se numesc: părinți.

Nu scriu pentru ei, ci pentru tine dragul meu care ai citit până la capăt. ”Cei sfinți să se sfințească, cei întinați să se întineze și mai departe”.
Babilonul trebuie să devină un loc  al urâciunii, dezgustător, pentru a provoca ieșirea din el a celor cu ”dragostea Sionului” în inimă. Acolo este locul nostru, înaintea Domnului, a Cuvântului Său, în Sfânta Sfintelor, înaintea tronului Său de Har, în cer, în locurile cerești în Cristos.


Singur

27 aprilie 2011

Editorialul numărului 4, anul X, 1937,  al revistei Creștinul

SINGUR!

Este ceva omenesc să stai cu gloata.
Este ceva dumnezeiesc să stai singur.
Este ceva omenesc, să te iei după mulţime, să te laşi târât de curent.
Este ceva plăcut lui Dumnezeu să te călău­zeşti după un principiu şi să te împotriveşti curentului.

Este ceva firesc ca, pentru un câştig sau o plăcere, să faci un compromis cu cugetul tău şi să te potriveşti obştei în cele sociale sau religioase.
Este ceva dumnezeiesc să jertfeşti câştig şi plăcere pe altarul adevărului şi al datoriei.

„Nimeni n’a fost cu mine, ci toţi m’au părăsit”, scria apostolul, luptătorul încercat, vorbind despre prima lui înfăţişare înaintea lui Nero ca să răspundă pentru viaţa, pentru credinţa şi învăţătura lui, care erau protivnice lumii Romane.

Adevărul n’a mai fost la modă de când omul şi-a schimbat haina de lumină nestricăcioasă pentru un vestmânt de frunze veştejite.

Noe a clădit şi a călătorit singur. Vecinii lui şi-au bătut joc de caraghioslâcurile lui, dar au pierit în stil mare.

Avraam a umblat şi s’a închinat singur. Locuitorii din Sodoma surâdeau la vederea acestui păstor năuc; ei trăiau ca lumea şi au ajuns să slujească de hrană flăcărilor.

Daniel mânca şi se rugă singur.

Ilie a adus jertfe şi a măr­turisit singur.

Ieremia a proorocit şi a plâns singur.

Isus a trăit şi a murit singur.

Despre cărarea singuratecă pe care ucenicii lui aveau să meargă, El a spus: „Strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt ceice o află”. Iar despre felul cum aveau să fie trataţi ucenicii de ceice umblă pe calea cea lată, El a zis: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei, dar pentrucă nu sunteţi din lume…, de aceea vă urăşte lumea”.

Israel în pustie se lăuda cu Avraam şi prigonea pe Moise. Regii vorbeau de bine pe Moise şi prigoneau pe prooroci. Caiafa cu preoţii din jurul lui, lăudau pe prooroci şi prigoneau pe Isus. Biserica papilor a preamărit pe Mântuitor şi a prigonit pe sfinţi (pe credincioşi). Iar astăzi, mulţimea, atât în biserici, cât şi în lume, proslăveşte curajul şi vitejia patriarhilor, a proorocilor, a apostolilor şi a mucenicilor; totdeodată însă, osândeşte ca pe nişte încăpăţânaţi sau proşti, pe ceice dau dovadă, acum, de aceeaşi credincioşie faţă de adevăr.

Atenţiune! Se caută, astăzi, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, gata să asculte de convingerile lor despre adevăr şi datorie, cu preţul averii lor, prietenilor şi însăşi vieţii lor!


Dumnezeu este drept în hotărârile Sale!

26 aprilie 2011

A plecat la Domnul sora C.C.
53 de ani, 14 copii, 28 de nepoți.
N-am fost de mult pe la ei, poate de mai bine de 5 ani.
Am vrut să mergem în această primăvară…și am mers, duminică seara la priveghi, apoi azi la înmormântare.
A murit în noaptea de Înviere.
Am  slăvit pe Domnul pentru mărturia bună pe care a lăsat-o, a iubit pe toți cu dragostea de sus  și a fost iubită. Deși bolnavă în ultimii 18 ani Dumnezeu a folosit-o  să mângâie pe alții prin Cuvânt. A lăsat o mărturie bună, o frumoasă mireasmă a lui Cristos și familia: mama, fratele, soțul, cei 14 copii credincioși, dintre care mulți căsătoriți și celelalte rude.
A fost o mărturie bună și înmormântarea. Fără nici una din relicvele păgânismului ortodox, Cuvântul a fost vestit în simplitate și Domnul a fost înălțat.  Mărturia așteptării iminente a revenirii Domnului a fost mult subliniată prin cuvânt și cântări: ”Nu va sta mult aici!”
Pe lemnul de mormânt era scris ”Pe curând!”
Slăvit să fie Domnul!


Cristos-Liberatorul, Gherla 1959

24 aprilie 2011

Am mai scris despre cântarea ”Isus viața noastră…Glorie, Glorie Aleluia”  în altă postare, că a fost scrisă la Închisoarea din Gherla de Ioan(Johny) Ginga.
Ce n-am știut este că atunci la Gherla a mai contribuit la cântare și fratele Aron cu încă două strofe.
Deci, în total cântarea are 6 strofe, cele două cunoscute de toată lumea, compuse de Ginga, alte două compuse de Ginga și ultimele două compuse de fratele Aron în 1959, primul lor an de închisoare.
Iată aici manuscrisul, strofele 1 și 2 compuse de Ginga , 3 și 4 de fratele Aron:


Protejat: Adunare, 24 aprilie 2011

24 aprilie 2011

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Dinozaurul ”de la Sighișoara”

23 aprilie 2011

M-a intrigat acum câțiva ani o imagine de pe peretele bisericii din deal din Sighișoara:

Asemănarea dintre balaurul din frescă și dinozaurii din cărți este izbitoare.
Rămâne o problemă pe care mi-am pus-o atunci și n-am decât  un răspuns.
Fresca are câteva sute de ani(mai sunt multe imagini cu sfântul Ghe. omorând balaurul, destul de vechi, toate seamănă) iar imaginile cu dinozauri au apărut tipărite în ultima sută și ceva de ani. Pictorul frescei nu cunoștea desigur darwinismul.
Atunci de unde asemănarea între balaurul din frescă și dinozaurii reproduși după proporțiile scheletelor descoperite?
Am un singur răspuns: dinozaurii au dispărut extrem de recent: poate acum câteva sute de ani.  Sfântul Gheorghe a omorât un dinozaur. Dragonii, balaurii și dinozaurii sunt cam același animal.
Citiți și aici.
Sau: ”Tot nu v-am convins? Poftim câteva legende:

Alexandru cel Mare a susținut că atunci când a cucerit zona cunoscută acum ca India, în 326 îHr, soldații lui erau speriați de dragonii care trăiau în peșteri.

Legenda lui Beowulf povestește că el l-a omorat pe dragonul Grendel smulgându-i unul dintre brațele inferioare, iar creatura a sângerat până la moarte. În acest poem epic anglo-saxon scris în engleza veche între secolul al VIII-lea și al X-lea sunt menționate unele pesonalități ce au referințe istorice, spre exmplu în surse scandinave timpurii (Hrothgar, Hrothulf, Ohthere).

Legenda Sfântului Gheorghe, un martir creștin care a murit pentru credința sa pe 23 aprilie 303, spune că a omorât un dragon în 275 dHr.

Legenda lui Ghilgameș îl descrie pe erou omorând un dragon. Legenda, de asemenea, ne spune că Ghilgameș s-a luptat cu monstrul babilonian Huwawa și cu monstrul asirian Humbaba care locuia în Padurea Cedrilor. Huwawa este descris prin “gura sa de foc, prin suflarea sa de moarte.” Sursa: aici.


Alfabetul din Sinai

23 aprilie 2011

În ce limbă au fost scrise tablele legii?
Neîndoielnic în ebraică, trebuiau citite, nu?
Dar cu ce caractere?
Cu hieroglife ca în Egipt?
Aveau fiii lui Iacov o altă scriere când au coborât în Egipt?
Dar oare aveau scriere? Știau scrie și citi?
În mod  sigur.
Aveau o scriere fonetică, adică fiecărui SUNET îi era atribuit un semn. Cunoșteau deci un alfabet. Primul alfabet din istoria lumii. Unul fără imagini.
Iată un exemplu din argumentarea de fier a lui Max S.:




Dumnezeu nu putea să dea o lege scrisă cu degetul Lui pe piatră, o lege care să spună ”să nu-ți faci chip cioplit nici vreo înfățișare…” și această lege să fie scrisă prin pictograme. În mod cert legea a fost scrisă cu litere.
Noi stim bine acest lucru din 2 Corinteni 3:7, acolo scrie clar: ”slujba…gravată în litere în piatră…”

ἐν en 1722 PREP in
γράμμασιν grammasin 1121 N-DPN letters
ἐντετυπωμένη entetupōmenē 1795 V-RPP-NSF engraved

Acest argument i-a scăpat pe bună dreptate(cu bună știință) lui Max Sternberg, evreul român care în 1985 a scos la Editura Litera cartea ”Alfabetul din Sinai”. Cartea a fost reeditată de editura Hasefer în 2004.

Acest subiect este tratat de carte dintr-un punct de vedere creaționist chiar dacă nu creștin, argumentul din Noul Testament fiind evitat de Max. Cartea e un studiu serios, ajută la consolidarea gândirii realității creaționiste a istorie scurte a omenirii, foarte scurte, mai puțin de 2300 de ani de la potop la Domnul Isus și mult mai puțin de la despărțirea continentelor la Domnul Isus.


”Lumea religioasă fuge de cruce”, Gusztav Pocsy

23 aprilie 2011

….Un lucru e cert: lumea religioasa fuge de cruce. Calea Crucii si astazi in lumea asa zis crestina este desconsiderata(Isaia 52.14, 53.3). Pentru ca marturia despre cruce este o nebunie pentru un om religios. Cum sa nu  exclud orice ravna omeneasca, orice straduinta? Cum sa ajung eu copilul lui Dumnezeu daca nu ma silesc, nu ma straduiesc? Cum sa ajung sa fiu placut in fata lui Dumnezeu? Iata intrebari, la care nu primeste nimeni raspuns prin minte, cu straduinta mintii, ci prin credinta: “Fara credinta dar, e cu neputinta sa fim placuti lui Dumnezeu.”(Evrei 11.6). Si iata, am ajuns la puntul de care asa de tare s-a poticnit fr. Rebleanu si toata familia lui. Dar Cuvantul vorbeste de o “credinta” care nu era inainte de Rusalii, ci a fost promisa ca va veni: “Mai inainte de venirea credintei, noi eram paziti sub lege si inchisi pana la credinta care are sa se descopere.”(Gal. 22.26). De aceea nici cei care au fost luminati odata pentru credinta lor(inainte de Rusalii), n-au primit fagaduintele.(Evrei 11.39,40). De pilda: “Cand veti primi Duhul Sfant, veti primi o putere.”(Fapte 1.8). Alta: “Prin credinta veti devenii fii lui Dumnezeu.”(Gal 3.26). “In Hristos Isus ati devenit si mostenitorii cerului.”(Ef. 1.11). Sa precizam dar: inainte de Rusalii nimeni nu a devenit fiul lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu a fost deja pe pamant, a venit samanta cea promisa(Gal. 3.19), dar daca nu moare ramane singura.(Ioan 12.24); sa nu ne-nchipuim ca ucenicii au fost “pocaiti”, inaintea Rusaliilor.

Domnul Isus spunea lui Petru: “…tu cu timpul(oricand) te-ntorci..”(Luca 22.32) De aceea sunt marturiile credinciosilor asa de cetoase, caci nu fac deosebire intre starea inaintea Crucii si dupa cruce. Din pacate sunt prea multi predicatori, care nici ei n-au trecut de la moarte la viata si apoi nu te mira, ca in anumite imprejurari se poarta ca niste dusmani ai crucii. In orasul nostru, o tanara baptista auzind marturia mea despre lucrarea Domnului prin pustiire, sa- suparat tare, caci avea multe bogatii. Dar fiindca era o fiinta fara viclenie, a inceput sa cerceteze si a gasit Adevarul, s-a pocait si a primit Duhul Sfant, si plina de bucurie, fericire a inceput sa marturiseasca ce mare lucru a facut Domnul in viata ei. S-a facut o zarva mare si un foc mare s-a incins asupra mea, cu toate ca eu nu i-am spus ei sa paraseasca Cultul ei. Si nici nu vrea. Dar ne vom intalni; iti voi povesti in amanunte. Unii au intrebat si cand au auzit cum s-a schimbat viata ei, au zis: “Asta e viata victoriosa a credintei.” Ea a raspuns: Da, e viata pe care am capatat-o de la Domnul, prin Isus Hristos. Pai si noi ravnim, ne straduim pentru asta, au zis ei. Cand va veti obosi ravnind si veti ajunge sa strigati: “In zadar,…in zadar…in zadar…”(Ps. 137. 1,2). Atunci: veniti la mine si va voi spune cum sa ajungeti in posesia vietii victorioase a credintei, caci nici ravnind, nici  straduind n-o veti avea niciodata. Iata ce spune o fiinta, care a trecut de la moarte la viata.

Va doresc harul in pacea lui Dumnezeu, in Isus Hristos.

Al vostru frate Pocsy.

 

Sursa: aici, scrisoarea din 17 iunie 1975

Protejat: Adunare 17 aprilie

18 aprilie 2011

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Ce a făcut femeia aceasta…

14 aprilie 2011

Matei 26:13 ”Adevărat vă spun că oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.” (marcu 14, Ioan 12)

În descrierea ungerii Domnului Isus cu Mir in casa lui Simon leprosul din Betania, Maria, sora lui Lazăr și a Martei, consăteana lui Simon a făcut un lucru care ne dă nouă cheia unei înțelegeri exacte a multor pasaje din Vechiul Testament, ca să-L cunoaștem mai bine pe Fiul lui Dumnezeu, cel profețit de la creație.
Știm că interiorul Cortului Mărturiei sau al Întâlnirii a fost în întregime mai întâi uns cu untdelemn special (Exod 30:22-….) și apoi stropit cu sângele jertfelor, după caz. Toate obiectele din cort (cort care reprezintă locurile cerești), cortul însuși și hainele Marelui Preot și a preoților erau atât unse cu untdelemn special cât și stropite cu sânge. Vă imaginați cât de ”estetic” arătau în timp! Dar scopul lor nu era estetica, ci noi, învățarea noastră, pentru noi s-au petrecut. Cortul n-avea geamuri, nu pentru ochi s-a făcut, ci pentru minte. Mirosul cortului era însă cu siguranță unul deosebit.
Ceea ce a făcut Maria atunci la masă este un lucru imposibil de ocolit, este chintesența evangheliei. Evanghelia ne învață identitatea dintre persoana Mântuitorului profețit, a lui Mesia din Vechiul Testament cu Isus din Nazaret, dulgherul. Imaginea Cortului Întâlnirii cu rânduielile și administrarea  precis organizate de Dumnezeu prin Moise sunt materialul nostru didactic prin care Preaiubitul Tată ne învață ca pe niște copii lecțiile greu altfel de priceput de către niște zăbavnici cu inima ca noi.
Marele Preot Îl reprezintă pe Domnul Isus.
Trupul Lui a fost uns tot așa ca și al Marelui Preot, a fost uns de Maria cu mir de nard și apoi stropit cu sânge din jertfa propriului său trup. Ce imagine grăitoare! Domnul Isus când s-a dat pe Sine însuși jertfă mirosea frumos, excepțional. Trupul lui, hainele lui erau îmbibate cu un parfum fin, nard curat(notă specială: pe vremea aceea parfumurile aveau o persistență mult mai îndelungată decât astăzi, baza lor fiind nu alcoolul (extrem de volatil) ca azi, ci untdelemnul, cu evaporare foarte lentă). La fel miroseau și hainele de in ale marelui preot și Cortul Mărturiei și tot ce era în cort. Apoi trupul lui a fost stropit de sânge, de la spini, de la bice, de la nuiele, de la pumni. Aceiași imagine ca și cortul. ”Atât de disprețuit că-ți întorceai fața de la El.”
Nu uitați însă că această imagine dizgrațioasă răspândea în continuare o mireasmă cuceritoare: ”cu așa drag stau la umbra Lui”.
Cuvintele Lui mângâiau mai departe, mirosul Lui te atrăgea, numai imaginea( aspectul), hrana ochilor era săracă și detestabilă. Dar nu pentru ochii de carne s-au petrecut acele lucruri, ci pentru ochii Duhului,  pentru cei care pot să vadă ÎMPREUNĂ  ceea ce  a fost profețit cu ceea ce s-a întâmplat, învățăturile și Învățătorul, pe Marele Preot și Jertfa contopiți în aceeași realitate. Ochii cărnii doar încurcă la înțelegerea acestor taine descoperite însă ochilor minții.
În cunoașterea Lui avem tot ce privește viața și evlavia. Iar pentru că nu există cunoaștere fără învățare, nu poate să existe nici cunoașterea lui Cristos fără învățarea lui Cristos. La această învățare a Lui să ne îndemnăm!
Să ajungem să-L cunoaștem până Îi vom cunoaște taina, adică Adunarea Lui și-o vom mărturisi fără rușine.


Rugați-vă pentru frații chinezi!

10 aprilie 2011

Ne adunăm liniștiți, fără persecuții vizibile. Încă! Despre cele invizibile nu comentez, e slujba lor. Slujba noastră e alta.

S-a întâmplat azi-dimineață în Beijing. O adunare neînregistrată, deci necontrolată de stat(adică bătrănii adunării nu sunt impuși de partid sau de guvern) a fost evacuată din locul unde se adunau de obicei. Frații au hotărât să se adune în aer liber. Poliția i-a împrăștiat. Și veghează să nu se mai adune.

Guvernul chinez vrea ca toți ”creștinii” să fie închiși în țarcurile bisericilor înregistrate și controlate ierarhic, cum au reușit comuniștii în Romania și cum se perpetuează moștenirea lor.

Rugați-vă pentru frații chinezi!

Ce se face acolo e o mare nelegiuire, pastori corupți îi conving pe credincioșii neînregistrați să treacă în cultul controlat. Zi de zi, prin șantaj sau ”manipulare pozitivă”. Sunt 20 de milioane de ”credincioși” înregistrați(controlați, manipulați, mințiți și ascultători de regimul ateu) și peste 150 de milioane din ceilalți. Se construiesc colibe din pietre furate, se umplu temple. Cei vii refuză acest tipic idolatru.

Aveți aici știrea. E în engleză, cei ce nu înțelegeți puteți folosi Google translate pentru o traducere relativ inteligibilă.

Rugați-vă pentru frații chinezi, să stea tari, să nu se lase înșelați.


Protejat: Adunare 10 aprilie 2011

10 aprilie 2011

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Manipularea prin emoții

9 aprilie 2011

Emoțiile sunt atitudini, reacții ale sufletului. Extrem de dominante, pe perioada cât se manifestă pot răpi întreaga personalitate a omului și îi pot copleși gândurile, hotărârile, faptele, angajamentele, îi pot schimba viziunea.
Emoțiile sunt cei mai buni agenți de manipulare atât a persoanelor ca indivizi, cât și a maselor.
Energiile degajate de stările emoționale produc  efervescențe sociale de multe ori imprevizibile și uneori periculoase, sociologii nu au întotdeauna rețete pentru tratarea lor, psihologii abordează cu reticență mai ales emoțiile de mase, conducătorii de mulțimi apreciați sunt cei ce știu să dezamorseze astfel de ”bombe sociale” sau cei geniali: să le întoarcă în favoarea lor.
Dar ca regulă generală, emoțiile sunt de evitat pentru un conducător prudent.
Nu tot așa este în religie.
În religie emoția este marfa principală.
Dozată scrupulos, administrată inteligent, emoția devine o energie numai bună pentru cel ce-o știe stăpâni și mânui. Ca energia nucleară, rea în bombă, dar ”bună” în reactor.

Am fost nevoit să fac această introducere pentru a contura ideea acestei postări: NICI UN CREȘTIN ADEVĂRAT NU MANIPULEAZĂ EMOȚII, nu manipulează prin emoții.
A fi creștin înseamnă a fi în Cristos, a-L  mărturisi și proclama pe Cristos, nu emoții.
Cristos este Cuvânt, înțelegere, Înțelepciune, nu  emoție de diverse origini.
Cristos se învață, se predică, se cunoaște…tot mai mult, nu se simte ca o influență prin atingere sau prin intrarea într-un mediu creat artificial.
Fabricarea emoțiilor a fost o slujbă străină de preocupările apostolilor Celui Adevărat.
Cunoașterea Cuvântului, proclamarea Cuvântului, aducerea de jertfe duhovnicești sunt slujbe ale omului lăuntric, care pot fi considerate într-un anume context și produc în mod secundar emoții(bucurii, pace, râvnă), dar nicidecum un set de emoții goale nu pot fi etichetate ca rezultate ale cuvântului sau lucrare a lui Cristos. Pentru că există emoții fabricate religios, în mod pios, de dragul emoției însăși și a câștigului de reacție în cei vizați,..le pot spune fără greșeală: victime. Religia fără proclamarea lui Cristos, în special în zilele noastre megachurchul în care domină regia unui teatru de tip nou, nemaiauzit și nemaiîntâlnit decât poate la catolici și ortodocși, acest tip de religie există și se menține prin emoții controlate.
În context spiritual, emoțiile devin infracțiune…în limbaj biblic: păcat.
Mass-media domină prin emoții: ei ”fac” știri, nu le transmit. Iau întâmplarea, o îmbracă într-o haină înzorzonată cu emoții și o servesc cu fast și suspans:”Gheorghe a băgat furca în Ion…” etc.
M-am cercetat pe mine.
Mult timp m-am considerat un om cu simțul umorului, găseam hazul sau chiar ironia în multe momente, improvizam acea stare care decupla pentru o vreme gândul omului de la temelia realității vieții, care, vorba lui Chambers, este tragică. Creeam emoții și dominam prin ele.
În domeniul religios omul s-a obișnuit, chiar îi place și caută emoțiile. Fastul, muzica, pompa, sau în carismatism, entuziasmul, transfigurarea mistică sunt elemente care au ca factor comun emoția de diverse origini și intensități.
Carismatismul nu vine de sus, este ceva ce se găsește natural în firea pământească, dorința după exacerbarea emoțională.
Muzica joacă rolul ei de mașinărie principală în acest tip de fabrici de emoții.
Oamenii sunt atât de obișnuiți cu emoția, încât dacă aduci un mesaj dezbracat de această atât de comună haină, sunt șocați și …emoționați chiar prin aceasta.
A folosi emoții, a fabrica emoții, în loc să-l înveți pe Cristos este o infracțiune spirituală.
Corurile, templele, liturghiile și programele, fanfarele, orchestrele, grupurile de laudă și închinare sunt toate ”uneltele păstorului nebun”, instrumente pentru fabricat emoții fără de care nu reziști într-o lume ”concurențială” în care acest tip de repere sunt semnele recunoscute. ”Ne pleacă tinerii, frate, peste drum, acolo e viață…” am auzit des aceste remarci de la conducători ”înfrânți” de diferite nuanțe.
Apoi oratoria, o altă sursă de emoție primitivă este o altă infracțiune, hoție de suflete și capcană de oameni.

Nu-mi iese din minte adunarea de la Troa. Toată noaptea. Au vorbit, au dialogat, până la ziuă, Pavel și-a lungit vorbirea(trebuia să plece a doua zi), l-a înviat pe Eutih, bietul băiat. Să adormi? Sunt convins că a fost o atmosferă calmă, de cercetare, de învățare, ca la școală. Nicidecum circul din megachurchurile carismatice sau paradele de la Fatima, Nicula sau Sfânta Parascheva. Nici marș pentru Isus n-au făcut.
Nu găsesc nici o urmă de rânduleț în Noul Testament care să justifice tipicul de la Zalău, de exemplu. Personal sunt 100% convins că nu așa a fost și nu așa este adunarea Domnului.
Emoțiile fabricate, fără origine în Cristos n-au ce căuta în preocupările noastre. Lipsa lor să ne bucure, prezența lor să ne tulbure.
Puterea învierii Lui n-are nimic comun cu ”puterea” de-a cânta cu mulți decibeli un cântec care-ți face să țopăie picioarele, dar la ale cărui cuvinte nu te gândești. Vorbesc și din experiență proprie, am condus, fabricat și folosit așa ceva ani mulți.
Bucurie falsă, pace …lipsă.
Scriu…că tot mai citește câte unul.
Har!

PS Despre ce facem când venim la adunare am scris aici.


Dai zeciuială din ce câştigi la negru?

9 aprilie 2011

Întrebarea i-am pus-o cuiva care ştiam că are standarde foarte lejere în relaţia cu statul (el fiind om de afaceri, nu zugrav cu ziua)  şi destul de stricte în raport cu organizaţia religioasă la care cotizează.
Întrebarea l-a lăsat fără grai.
De atunci o repet celor, destul de mulţi, aflaţi în aceeaşi situaţie.
Un dialog asemănător l-am descris în această postare: Tva-ul sau zeciuiala?
Merită recitită postarea şi meditat la felul cum ne raportăm la fiecare din autorităţi.


În crăpătura Stâncii…pilda stâncii

8 aprilie 2011

Laudă: Ca-n zilele toride la umbra unei Stânci(Isaia 32:2)
cu drag mă răcorește umbrirea Ta iubite(C.Cântărilor 2:3)

şi rodul gurii Tale e dulce să-l mănânci
și să te-adapi în pace la ape liniștite.(Psalmul 23:2)

În crăpătura Stâncii m-ascund când vreau să văd(Exod 33:22)
a Tatălui meu Slavă  în susurul ei blând,
nu-n uragan, cutremur, furtună sau prăpăd(I Imparati 19:11-13)
ci-ascuns şi El în Fiul, și eu în Fiul stând.

Din crăpătura Stâncii eu beau nesăturat(I Corinteni 10:4)
Cuvântul ce-a deschis-O e viu și lucrător(Numeri 20:8, Evrei 4:12)
pătrunsu-mi-a-năuntrul  arid, pustiu,  uscat
şi-am înverzit ca pomul sădit lângă izvor

Pe temelia Stâncii zidesc la-al Slavei zid(I Cor 3:12)
Ierusalimul veșnic din pietre noi și vii(I Petru 2:5)
armonizând visarea la mâinele splendid(Evrei 11:10)
cu Planul scris ‘nainte,  în Psalmi și profeții.(Luca 24:44)

În crăpătura Stâncii ca porumbița stau(C. Cânt 2:14)
în cuibul cald și sigur din piscul maiestuos,
în Stâncă-mi fac culcușul căci tot ce n-am, dar vreau
găsesc în El, în Stânca de veacuri, în  Cristos.(Isaia 26:4)

Când istovit de sete ca și Samson stăteam
și glasu-mi slab spre Tine a prins să te implore
mi-ai dat să beau din stânca crăpată, din Etam (Judecători 15)
și până astăzi curge izvorul En-Hacore (izvorul celui ce strigă)

Iar crăpătura Stâncii descrie lămurit
și-i înțelegem tâlcul ce Cartea ni-l arată:(I Corinteni 10:11)
ca între noi să fie Cristos cel răstignit(I Corinteni 2:2)
și noi în El să creștem, În Stânca despicată.


Protejat: Adunare 3 aprilie 2011

7 aprilie 2011

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


De ce Domnul Isus nu și-a cumpărat măgar?

5 aprilie 2011

…sau măcar un măgăruș?
Poate din același motiv pentru care n-a vrut să devină nici investitor imobiliar, chiar smerit, n-a vrut nici să facă, nici să i se facă 3 colibi.
Nici măcar una.
N-a avut nici barcă, nici fântână, nici sinagogă, nici mormânt. La urmă i-au luat hainele și cămașa. Iar mirul pregătit pentru îmbălsămare a rămas și acela nefolosit, oricum trupul îi fusese uns dinainte de Maria(și ea criticată pentru investiție greșită). Așa de uns, ca trupul Lui să fie ca Sfânta Sfintelor, mai întâi uns cu untdelemn mirositor și apoi stropit cu sânge. (Acolo scrie: ”în vederea îngropării mele” nu a îmbălsămării.)
De ce să nu gândim că Domnul ar fi trebuit să știe mai dinainte că va intra pe un măgăruș în Ierusalim?
N-ar fi trebuit oare să-și cumpere unul, să-l crească. Poate mergem cu gândul mai departe și ne imaginăm că ar trebuit să investească și într-un grajd pentru măgăruș, un grajd frumos și trainic care să arate că este al Fiului lui Dumnezeu!
Și de ce nu și-a cumpărat barcă? A predicat dintr-una. (Nu mai vorbesc că stătea în poziția așezat, pe scaun. Nu în picioare, nu cu amvon!!!!)  Trebuia să fi avut una în proprietate, chiar mai multe, cu atâția ucenici?!? La așa multe bărci mergea și un atelier de raparații, un șef de atelier….   De ce să nu gândim așa?
De sinagogă nu zic mai nimic, am zis destul, au zis și alții. Sau au cântat: https://vesteabuna.files.wordpress.com/2011/01/intemple.pdf Industria din jurul acestei idei (de a avea sinagogi) este o laborioasă falsificare a Celui ce ne face El nouă case în cer, nu noi Lui pe pământ.
Zic de mormânt: ”să nu ai unul al tău? Cine-o să te îngroape?” Fără popă, fără pastor…ca pe un câine. Ba nu, ca pe Domnul Isus. ”L-au pus” scrie, nu l-au prohodit. Fără fanfară. Eu întotdeauna răspund că e important Cine te învie, nu cine te îngroapă.

Mă gândeam la aceste lucruri de alaltăieri, de când am auzit că un frate a făcut un botez într-o piscină gonflabilă în curtea unei firme. Simplu și eficient. Nimeni nu s-a simțit înjosit, nici măcar cei invitați ”din afară”, dintre care mulți liceeni.
Atât e de scurtă istoria lumii.
6000 de ani de la creație.
4500 de ani de la potop.
Vre-o 3500 de ani de la împărțirea pământului(unii zic că atunci s-au împărțit oamenii la Babel, eu zic că s-au îndepărtat continentele, după Babel) pe vremea lui Peleg, Gen 10.25.
Adică Domnul Isus a venit în lume la cam 1500 de ani după împărțirea continentelor!…Straniu…dar iarăși: așa scrie.
Atât e de scurtă istoria lumii.
E o nebunie să cumperi un măgar când îl folosești atât de puțin.
Și din punct de vedere al timpului de folosire, multe alte eforturi sunt nebunii.
Majoritatea.
Iar vorbele care justifică, învață, întrețin și îndreptățesc aceste eforturi sunt jertfa nebunilor. Mai bine să taci, mai bine să nu le faci.
Întotdeauna vor fi măgari de împrumut, de ocazie.
Viața în credință este una de ocazii prinse.


Cercetați duhurile(2.)

3 aprilie 2011

Ascult și citesc.
Compar și mă mir.
Nu accept ușor să văd oameni pe care i-am admirat cândva căzuți în transă după o nouă erezie spusă mai apăsat.
Mi-e greu să văd cum morile minților foștilor mei ”frați” sunt alimentate cu grăunțe a căror făină am tăiat-o de mult din meniu.
Învățăturile fostului mercenar al celor de la secta ”părtășia”  le regăsesc în ideile de care nu se poate desprinde noua lor cometă care trage după ea o parte din stelele lumii predicatoricești. Poate chiar pe cei cărora căderea acestei stele le va aduce o smerire care le va face cu siguranță un mângâietor bine.
Au mai căzut comete și huruitul prăbușirii lor a acoperit micul zăngănit al căderii micuțelor steluțe trase de coada lor.
Învățăturile respective le-am mai găsit aici. Sunt învățăturile lui Smith de la ”părtășia” și nu numai ale lui, o altă formă de decizionism, arminianism sau legalism. Din fericire cunosc relativ bine câteva victime ale acestei învățături ca să pot trage niște concluzii.
Pentru cei care argumentează în favoarea unor profeți falși evidențiind fervoarea lor mistică le dau răspunsul că fervoare mistică au și catolicii, și ortodocșii și numai îndepărtarea de scripturi marcată de fapte, tradiții și îmbrăcăminte(odăjdii) le dovedește evident caracterul.
Când însă lupul ia blană de oaie, vine cu limbaj obișnuit este ușor de acceptat, subtilitățile lui teologice și haina de aparentă bună-învățătură cu care-și îmbracă ascunsa erezie le scapă celor cu vederea slabă.
Ideea ascunsă este: ”Domnul Isus a fost în trup păcătos dar s-a luptat ca să biruiască, deci și noi putem să ne luptăm ca să nu păcătuim până la ”zero-păcat””.
Mântuirea – instant prin atingere, prin izbirea ”puterii”, fără învățarea lui Cristos, carismatismul cu asemănări catolice al manifestărilor gen show exploziv, pline de suspans, emoție și multă muzică se potrivește cu ”mâncarea” stricată a efortului uman, al trudei de a nu mai păcătui prin propriile puteri predicată de apostolul din Bangalore. Ca să poată introduce pârghia lui telogică, trebuie să producă o fisură în gândirea lipsită de gogomănia ”Cristosului păcătos”. Pârghia este gândul că efortul se justifică dacă gândești că Cristos a fost păcătos exact ca noi și ”s-a luptat”, deci și noi să ne străduim să ajungem fără păcat.

Culpabilizând pe unul nu disculp restul. Și bolnavii de cancer pot avea reumatism. Tratând cancerul nu înseamnă că reumatismul nu există.
Eu am scris aici despre o erezie, nu despre toate.
Nu înseamnă că dacă se vor vindeca față de o erezie sănătatea va triumfa.
Nu înseamnă că arătând falsitatea unei erezii, falsitățile altora sunt scuzabile.
Nu, dar o lucrarea se face BINE și luptând nu ca unul care țintește în vânt, de data asta am țintit un singur lucru: să sensibilizez oamenii la cercetarea duhurilor, cu un exemplu concret.


Cercetați duhurile!

3 aprilie 2011

„Prea iubitilor, nu dati crezare oricarui duh; ci cercetati duhurile, daca sunt de la Dumnezeu.”(1 Ioan 4:1)

Cine s-o facă? De ce? Este vre-o miză?
Am mai scris despre învățători vestiți. Acum sunt mai vestiți.
Învățătorul cel indian adună lumea la Zalău ca șamanul cel bistrițean la Moșuni.
Nimeni nu-l întreabă de sănătate, ce mărturie are, ce scop!
Mărturia unui om e și istoria lui, nu numai cuvântul rostit la un moment dat.
Am mai scris despre Kerala Brethren: frații din Kerala(India), pe forumul lor se găsește o controversă vie cu privire la ZP.

Merită citită:

”Zac Pooneen, a naval officer then, was [and continues to be] a persuasive bible teacher. He was highly esteemed by the Brethren Assemblies. He has influenced thousands of young men for the Lord.

Then through some contacts he visited one or more scandinavian countries, and came in contact with a Cult often called „Smith’s Brothers(în românește: frații norvegieni)”. SB place great emphasis on practical life, but at the same time teach the heretical doctrine of the peccability of Christ.

Soon after his return to India, he began speaking as though he is their ambassador. Only later did many realize that he was indeed their man here in India. This has been confirmed by SB as well as by ZP in written documents.

Soon he came up with his book titled „Radiating His Glory”. Gospel Literature Service, which had so far published and promoted fast-selling books by him, refused to publish it due to the heresy this book then promoted. ZP went ahead and published this book anyway. [Documents released by SB have shown that subsequent to his contact with them, they started giving him substantial financial support].

With the publication of the book he de facto an outsider for the Brethren Assemblies, as the assemblies are quite averse to heresy.

Meqnwhile he started his own church, and considerable finacial support came for his work from Smith’s Brothers, as per the documents released by SB.

Pooneen began propagating a synthesis of Smithism, and his own interpretation of the Bible, and this is what eventually came to be known as Smithism-Poonnenism Heresy.

Smithism-Poonenism Cult eventually gained something like 40 [+/-] churches in India. The followers of SP were everywhere, telling everyone about the peccability of Christ, and also that everyone can live a sinlessly perfect life.

Since ZP had his roots in the Brethren Assemblies, the rise of Smithism-Poonnenism caused great anguish to Brethren belivers in the know of things.

Eventually there was a split in Smithism-Poonenism Cult, and Zac Poonen walked away with a segment of churches and formed his own group. There was a bitter battle between him and his own in-laws, who even dragged him to court over presumed violation of trust. The in-laws were faithful to the Smithist group. [A copy of the court verdict is available].

Eventually there was a big show off between the „original” cult and the „new” cult engineered by Zac Poonen. Both of them called each other names, and released documents. Fortunately these documents made everything clear to the observers.

I will mention ONLY the doctrinal part from these documents, though the documents released by SB contains allegations that ZP has been unfaithful to SB in handling of finances.

According to documents released by none less than the very Zac Poonnen himself, the doctrines of Smithists contain [among other things] the following heretical teachings:

1. Jesus Christ, during incarnation, was a mere man, no different from you and me.

2. He had a sin nature during incarnation.

And suprise of surprises, it is none other than the very Zac Poonnen who introduced the Smithism Heresy in India. And it is he who had been a cause in distributing their teaching materials in India.

Since all of this has come from the pen of Poonen himself, Cult-watchers are not wrong when they claim that Zac Poonen was instrumental in imprting, promoting, and establishing a False Cult in India, named by others – among other names – as Smithism-Poonnenism.

A person who has done extensive work on Smithism-Poonnenism is Dr. John A Justus. His tract „Hidden Poison” [to Rhyme with Poonnen’s Hidden Treasures] opened many eyes to the dangers of Smithism-Poonnenism. He has done a thesis and several articles on the dangers of S-P heresy/cult.

After Zac Poonnen walked away with a number of SP churches, the two groups continue as mortal enemies to each other. It is people in one group that sued him about copyright infringment. Though the court rejected their conention, the fact of this litigation tells a lot to others.

Over the years Poonnen has become smarter and media savy about his cultistic image. So anything and everything that can tell about his „real” doctrines has been removed from public media. However, the group as a whole continues to embrace the same heresies. At the same time, the new group has also embraced neo-charismatic doctrines, and erroneous concepts similar to sinless perfection.

The Cult has been able to influence a large number of people outside this Cult. And out of sympathy to him, some in the Brethren even had a mind to proclaim his churches as Brethren. But God in His providence used the writings of Dr. John A Justus to prevent this move.

This, then, is a summary of the Smithism-Poonnenism Heresy and Cult. There is much more info available, but what is posted above is enough to give an idea to you all.

Johnson C. Philip”

Adaug un citat dintr-o analiză făcută ”fraților norvegieni”:
Fraţii Norvegieni fac deosebire între „a avea păcat” şi „a comite păcat”. Ei susţin că Isus „a avut” păcat, dar nu a păcătuit. Deci „firea” lui Isus a fost păcătoasă, exact ca şi a noastră. Noul Testament însă ne spune clar că Isus n-a avut şi nici n-a comis vreun păcat (Ioan 14:30; Evrei 1:3, 4; Evrei 4:15; 7:26). Dar dacă Isus ar fi avut păcat în firea Lui, întrebăm noi, cine L-a izbăvit de acest păcat?

Aspectul acesta al naturii lui Isus nu este doar o reflecţie teologică. Ea are consecinţe practice. „Bătrânii”, adică conducerea Fraţilor Norvegieni, argumentează în felul următor: „Aşa cum a biruit Isus, poţi birui şi tu. Doar El a avut aceeaşi natură păcătoasă ca şi noi”. Practic: Isus nu este Mântuitor, ci degradat la o pildă desăvârşita. Fă ce şi cum a făcut El, şi tu eşti mântuit!”

Pentru cei ce reușesc să vadă erezia subliniez că acest tip de abordare transformă întreaga evanghelie într-o pârghie psihologică pentru manipularea maselor, într-o unealtă a păstorului nebun. Ceva de genul:”nu Cristos, ci tu”.
Cunosc ”frați norvegieni” chiar în Romania, am citit cartea lui Sigurd Bratlie:”Mireasa și curva” cred că acum 15 ani. E o erezie pioasă dar plină de pragmatism.


Bucuria și pacea pe care o dă credința

2 aprilie 2011

”Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria și pacea, pe care o dă credința, pentruca, prin puterea Duhului Sfînt, să fiți tari în nădejde!” Romani 15.13

Credința dă bucurie și pace.
La Filipi: temnicerul, în pustie: famenul și în multe alte locuri auzirea credinței a dus la o explozie de bucurie în cei ce au crezut.
Această bucurie și pace ale credinței nu sunt sentimente goale, subiective, ușor falsificabile sau imitabile, ci stări de reală satisfacție ale sfârșitului căutărilor, ale ivirii luminii peste bezna nesiguranței și necunoașterii. Bucuria și pacea autentice există în duhurile celor ce s-au cercetat pe ei înșiși, ce s-au judecat pe ei, ale celor ce s-au pocăit.
Există însă și falsul, o falsă bucurie și o falsă pace.
Falsele bucurii și păci nu vin din  credință, ci din înșelătorii religioase. Nu dinăuntru, ci din afară. Au de-a face nu cu omul ascuns ci cu cel văzut, nu prin cercetare de sine ci prin delectare de sine.
Artele, în special cea muzicală și cea oratorică sunt cele mai comune mijloace de producere a acestor mărfuri ieftine ce se grămădesc pe  tarabele precupeților de religie: falsa bucurie și înșelătoarea pace. Dar nu numai artele.
Exprimarea religioasă repetitivă, transa, extazul, manifestările religioase pline de intensitate mistică sunt căi de înjosire a Cuvântului, de subminare a autorității Lui până la disprețuire totală. Noile forme liturgice, pastor+cor sau mai nou +trupe de ”laudă și închinare” sunt falsuri grosolane, linii te(hnol)ogice care produc ca în fabrică bucurie la oră și pace la pachet. Fără credință, dacă bineînțeles nu avem nebunia să numim credință orice lălăit  și biserică orice loc unde oamenii stau cu orele în picioare cu mâinile pe sus.
Nu am găsit aceste falsuri în Noul Testament. Am găsit însă că apostolii Îl predicau pe Cristos din profeți(I Petru 1:12), că cei ce ascultau se bucurau de lucrurile minunate ale lui Dumnezeu, că după ascultare erau plini de bucurie și cercetau să vadă dace ce li s-a spus(din profeți) e așa.
Nu am găsit nici un  loc în Noul Testament bucurie fără credință, pace fără Cuvânt. Nu am găsit manifestări extatice, carismatice, religie de mase fără cercetare de sine, nu am găsit show religios și manipulare popească. Am găsit doar Cuvânt, Cuvânt, Cuvânt.
Acest Cuvânt vestit a adus credință și acestă credință a adus bucuria și pacea.
Nu se poate invers.
M-a îngrozit și m-a umilit descoperirea că unul din idolii tinereții mele a fost securist odios(n-a fost doar unul). Dar și mai tare m-a umilit când am descoperit că un alt idol al aceleiași tinereți a mele  numea proșternerea la ”picioarele” unei statui de ghips: ”prăbușire la picioarele Domnului meu”, bucuria mărturisită de el venind dintr-o închinare extatică lipsită de discernământ, din moment ce nu vedea nimic rău să adore de ex. statui cu fecioara. Despre pacea lui nu spun nimic, i-am citit memoriile în detaliu și pot spune că nu avea. Nici bucuria n-a fost copleșitoare. Mi-am reconsiderat traseul ”urma pașilor în vale” și m-am cercetat: cât din trăirile ce mi-au produs bucurie veneau din Cuvânt și cât din religia cu care mă turmentam. Rezultatele analizei m-au umilit și mai mult.
Asta v-am scris, știu că povestind experiențe proprii zidesc cu lemne, cu bârne din ochii mei, mă măgulesc că e un pic mai bine decât cu paie din ochii altora, e o zidire ce va arde. Cred totuși că am pus pe acest blog și aur, argint și pietre scumpe.


Tot așa să mărturisești

1 aprilie 2011

Îndrăzneşte, Pavele; căci, după cum ai mărturisit despre Mine în Ierusalim, tot aşa trebuie să mărturiseşti şi în Roma.” Fapte 23:11

Mărturisirea Domnului Isus e tot ce putem face mai mult în acest veac. Domnul a spus ”tot așa”, adică a fost bine cum ai mărturisit la Ierusalim, acest ”tot așa” sună ca și ”bine slugă bună” sunt mulțumit de tine. Într-un fel e mângâietor să știm pentru conștiența limitărilor noastre că este un prag la care Domnul e mulțumit. Acest prag e mărturisirea Lui.
Vestea Bună slujește de mărturie.
Cine crede are mărturia în sine însuși: ”că Viața este în Fiul Său”. Purtarea acestei mărturii  în felul cum iudeii purtau cortul și chivotul mărturiei e nivelul la care Tatăl e mulțumit de noi.
Poate noi nu suntem mulțumiți de noi. Dacă să zicem cineva are ca maxim al viziunii lui convertirea a cât mai mulți oameni, nu va fi nici odată mulțumit de sine, atâta timp cât evident, rămân mulți nemântuiți. Dar Slavă Domnului nu acesta este scopul, nu așa este lupta, nu după astfel de plan se duce bătălia. Mântuirea este doar un mijloc, nu un scop, așa cum deși ieșirea din Egipt s-a făcut cu gândul mântuirii (al scăpării de egipteni), intrarea în Canaan s-a făcut (nu sub nor și stâlp de foc, ci) prin fața chivotului, conduși de chivotul mărturiei, deci cu gândul mărturiei, popoarele din jur fiind paralizate de groaza lor.
Promisiunea dreptății credinței , bucuria și pacea ei nu se împacă cu un suflet neliniștit de teologia pragmatismului, a utilitarismului, a lui ”fă”. Preocuparea noastră primordială să fie: ”să-l cunosc pe El” pentru a nu știrbi puritatea mărturiei, o preocupare a lăuntrului nostru, a vieții omului ascuns, nu una a practicilor exterioare adesea izvorâte dintr-o argumentație și o motivație viciată și coruptă.
Mărturisirea, calitatea ei nu poate depăși cunoașterea. Există un prag al suficienței atunci când aduci o mărturie: cât cunoști. Nimeni nu-ți cere să mărturisești mai mult, nu e  nici măcar posibil. Nu a spus: la Ierusalim a fost binișor, la Roma mă aștept la mai mult de la tine, a spus: ”tot așa”. Cât Har!
Mai adaug un gând: ”ai mărturisit DESPRE MINE.”
Mărturisirea nu are cum să-I fie plăcută dacă nu este despre El.…pe El Îl vestim noi”.
Iată o mărturisire bună.
Doresc să te provoc dragul meu să te întrebi: pe cine mărturisești Tu? Numele lăuntrului tău cum îl exprimi? Ești creștin? Doar creștin, doar al Lui, cu ce Nume te lauzi? Sau ai împumutat și tu numele cartierului din Babilon unde au fost strămutați părinții sau învățătorii tăi?
Mărturia Lui este ”despre Mine”, despre El nu despre altceva: religie, mișcare sau cult!
Este o chestiune foarte serioasă dacă urmărim Gloria Domnului.
El nu-și dă cinstea Lui altora. Nici Harul Lui celor ce nu se mulțumesc cu eticheta Lui. A purta o etichetă falsă este o piedică pentru El și nu poate să toarne har original fiindcă este o greșeală pe vas. El ar turna, dar eticheta e greșită.
Am recent povestea unui frate căruia îi plac părtășiile frățești, dar când l-am întrebat cu deamănuntul ce este, mi-a spus că este un …ist. I-am spus câteva lucruri despre mersul pe două cărări. Nu înțelege, e prea strâmt drumul pentru ca să încapă și viața veche a cultului său pe el așa că mai bine dă brânci Domnului de pe calea lui. Nu renunță la codiță.
A te identifica cu Numele Domnului, doar cu Numele Lui e cea mai mare Glorie, cea mai mare bucurie și pace. A nu putea fără numele oamenilor sau cultelor e a robie grea. Dragii mei, nu așteptați har în vase etichetate greșit, Domnul nu-și dă slava celor ce nu-I cinstesc Numele.
E banal, e simplu, e clar ca orice Adevăr. Tot așa!


%d blogeri au apreciat: