Praxiologia „creștină” sau cum se pune căruța înaintea cailor. Nașterea din nou: educație, nu „experiență”. (3.)

(Praxiologia „creștină„, tot subiectul)

„Copilaşii mei, pentru cari iarăş simt durerile naşterii, pînă ce va lua Hristos chip în voi!” Galateni 4:19
„… totuş n-aveţi mai mulţi părinţi; pentrucă eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie.” 1 Corinteni 4:15
„Te rog pentru copilul meu, pe care l-am născut în lanţurile mele: pentru Onisim.” Filimon 1:10

Mesajul Biblic al Evangheliei e legat de un Plan istoric al lui lui Dumnezeu, Plan care trebuie detaliat, vestit, făcut cunoscut, cunoscut, asimilat, trebuie de schimbat gândirea după acest Plan și apoi trebuie ca Planul să fie vestit de către cei care-l și la alții care încă n-au auzit de el.
Această slujbă de vestire a fost dată apostolilor, urmașilor lor și nouă până astăzi.
Toți cei ce cred acest mesaj primesc prin credința în Cuvintele mesajului (rețineți această expresie), deci prin cuvintele Scripturii, (Scriptură care conține mesajul Evangheliei), Duhul Celui care a scris Scriptura. Acest Duh îi conduce mai departe pe cei ce cred, dar „posesia” acestui duh, sau ca să nu deviem, „dovada că cineva are” acest Duh este dată de preocuparea aceluia cu Cuvântul care a fost inspirat de acest Duh, Cuvânt prin credința în care și altcineva căruia i se vestește poate să creadă.
Subliniez, nu există alt mijloc prin care cineva va ajunge la credință, decât NUMAI auzirea Cuvântului care trebuie crezut.
Acest Cuvânt care trebuie crezut pentru salvarea celui care crede nu este doar o culegere de afirmații fără legătură între ele, ci Cuvântul este un Plan logic, o desfășurare de evenimente strâns legate între ele, evenimente strâns legate și de conștiința noastră, și de creație, și de istorie și mai ales de starea noastră de păcat, de apăsare, de dorință de eliberare și de speranță și siguranță în viitor. Tot acest Plan trebuie auzit, asimilat, înțeles, crezut. Această credință în Cuvânt aduce bucurie, înțelegerea Cuvântului duce la pace, la liniște în necazuri, la speranță în bătrânețe, boală și persecuții.
Înșelăciunea veacului nostru s-ar putea defini pe scurt în încredințarea falsă că o „lucrare tainică” a „duhului”, o „lucrare” lipsită de înțelegerea minții și de frământarea conștiinței, o lucrare difuză și confuză fără angajament intelectual, fără stres, ar produce anumite efecte, anumite „roade” practice….și că aceste roade trebuie verbalizate, trebuie mărturisite ca dovadă a lucrării lăuntrice a „duhului”.
Pentru cei ce discută experiențe, necesitatea de a crede un Plan în vederea scopului de a vesti acel Plan de către fiecare creștin nu mai este o prioritate, și se și explică de ce: lumea evanghelică a devenit tot mai clericizată, iar enoriașilor nu le poți spune să vestească, lasă-i pe oamenii străini de Dumnezeu să „vină la biserică” unde vor asculta pe domnul Pastor vestind, că de aia capătă bani pastorul.
Iar în acest context complet deviat, nu se poate cere enoriașilor să creadă un Plan, nici să fie o înțelegere exactă în capul lor, ci doar să aibă o oareșicare trăire sau o experiență. Iar aportul lor la slujba bisericii este eventual descrierea acestor experiențe.
Experiențele, producerea lor și descrierea lor devin astfel scop al trăirii religioase și astfel în această ramă de gândire greșit pusă, experiențele iau ca prioritate locul Cuvântului sau cum am scris în titlu, s-a pus căruța înintea cailor.
Ordinea divină este aceasta: „la început Cuvântul”, credința vine în urma auzirii Cuvântului și faptele vin după credință.
Oamenii au schimbat prioritățile, au pus ca scop experiențele, pe primul loc, le produc și în vorbirile lor discută apoi aceste experințe, le cântă, le vestesc după aceea.
Căruța înaintea cailor.
O altă aberație: nașterea din nou, expresia aceasta s-a încetățenit să se considere o experiență, și nu orice fel de experiență, ci una mistică.
Realitatea biblică este că nașterea din nou este un proces, nu un moment, nașterea din nou este procesul de a convinge pe cineva de Adevărul Evangheliei, Pavel pretinde că i-a născut pe Corinteni în Hristos Isus, prin Evanghelie.

Cazuri, consecințe, situații:

Mărturisirea credinței. Este aproape normă în adunările evanghelice mărturisirea înainte de botez, să descrie „candidatul” ce „a trăit”, cum „s-a manifestat” „nașterea lui din nou”. Cu cât „transformarea” a fost mai miraculoasă, cu atât omul e mai acceptat. Rareori această „experiență” vine în urma unui proces de conștiință derivat din credința în textul biblic.

Vise și vedenii, profeții și lucrări. Le asculți, desigur fără ca cineva să le poată verifica, sunt experiențe care se discută mai apoi cu evlavie, experiențe de care oamenii se tem mai ceva ca de Necazul cel Mare și de Judecata de Apoi.

«Ce aţi cântat? Ia să-mi mai cântaţi încă o dată ce aţi cântat!» A avut conștiință „torționarul” Ficior?

„….ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gîndurile lor, cari sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele, și faptul acesta se va vedea în ziua cînd, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” Romani 2

„Deodată ne-am întors privirile şi am încremenit. Gardianul care era spaima deţinuţilor era în spatele nostru. Nu l-am observat când a venit, când s-a apropiat de noi şi nici câte strofe din cântare a ascultat, dar un singur lucru ştim că ne-a întrebat: «Ce aţi cântat? Ia să-mi mai cântaţi încă o dată ce aţi cântat!”

Comandant de pușcărie crescut în familie de pocăiți, cine-a mai văzut?
Dar nu vă grăbiți să judecați, pocăiții sunt de mai multe feluri, e foarte posibil să fi crescut în familie de informatori și postul acela de comandant să fi fost răsplata fiului pentru abnegația tatălui, sau mamei. Cine știe?!
Câte vom afla la judecată.
Rușinos sfârșit, pildă pentru orice Iudă, dar Iudele nu citesc bloguri.
A murit astăzi, am aflat la știri.
Eram la cantină, după o oră de stomatolog și mergea un televizor pe perete.
În timp ce mâncam supa de legume, m-au năpădit amintirile.
Ne-a povestit despre el fratele Mladin într-o toamnă, prin 1997, când m-a rugat să-l duc de la Cluj la Aiud, ne zicea cum Ficior era spaima deținuților din Periprava (Delta Dunării).
A vorbit și într-o adunare, la Oradea despre subiect, vezi min 30.00.
A scris despre el fratele Mia Iovin în cartea lui.
Nu știu dacă a avut remușcări, dar conștiință a avut cu siguranță.
Este pe net înregistrarea cu fratele Aaron Mladin când povestește cum maiorul Ficior a tresărit când i-a auzit (pe Mladin și pe încă un frate) cântând (min 30.00) cântarea Întregul soare joacă-n stropi de rouă.

Citez pe larg:
”Într-o zi, pe la apusul soarelui, după ce am terminat lucrul, împreună cu un alt deţinut, creştin de la Oastea Domnului, ne-am dus după nişte barăci care se aflau la marginea curţii închisorii, ca să ne ascundem de ochii gardienilor.

Şi cum stăteam acolo retraşi de mulţimea celorlalţi deţinuţi, am început să discutăm despre soarta şi încercarea prin care treceam, privind spre minunatul apus de soare. Şi eram atât de vrăjiţi de frumuseţea acelui apus de soare încât am început să cântăm cântarea lui Vasile Moisescu «Poet şi poemă».

În timp ce cântam am privit pentru câteva momente spre soare şi gândul ne-a dus dincolo de el, fiind fericiţi şi însufleţiţi de versurile deosebit de frumoase care ne-au apropiat de Soarele nostru Ceresc. Simţindu-ne liberi şi fericiţi am fost duşi departe, peste zidurile închisorii, mai presus de nori şi de stele, uitând unde ne aflam.

Deodată ne-am întors privirile şi am încremenit. Gardianul care era spaima deţinuţilor era în spatele nostru. Nu l-am observat când a venit, când s-a apropiat de noi şi nici câte strofe din cântare a ascultat, dar un singur lucru ştim că ne-a întrebat: «Ce aţi cântat? Ia să-mi mai cântaţi încă o dată ce aţi cântat!» N-am putut răspunde. A început să ne ceară mai apăsat să cântăm cântarea pe care am cântat-o. Eram atât de şocaţi încât nu ne puteam deschide gurile.

Pilda viticultorilor. Înregistrare din adunare 23 septembrie 2018

Înregistrare din adunare 24 iunie 2018

Înregistrare din adunare, 17 iunie 2018

Praxiologia „creștină” sau cum se pune căruța înaintea cailor (scurte istorii, 2)

(Praxiologia „creștină„, tot subiectul)
Un mic istoric al praxiologiei creștine, al preocupării cu experiența, al discuțiilor despre ce-ai trăit, ce-ai simțit, etc…

Voi lua 2 exemple din foarte multe: contele Zinzendorf și Rick Waren

1. Prin secolul 16, pietiștii germani au fost printre primii care au afirmat că nu e suficient să faci afirmații creștine, trebuie „să le și trăiești”.
Nu că anabaptiștii nu spuneau același lucru încă de la 1500 și de mai înainte, dar a fi anabaptist în Europa secolului 16 era echivalent cu a fi ciumat, mai rău chiar.
Și atunci educații pietiști au promovat cu mai mulți sorți de izbândă o variantă „soft” a praxiologiei: pietismul. Mesajul pietist scotea din ecuație botezul la maturitate, prin aceasta pietiștii rămâneau acceptați social, nu mai erau văzuți ca ciumații de rebotezați, dar (evident pentru noi cei de azi) continuarea botezului copiilor muta temelia casei lor (planurilor lor) de pe stânca credinței pe pământul tradițiilor. Casa lor s-a dărâmat.
Pietiștii al cărui principal reprezentant a fost contele Zinzendorf și principala locație, satul Herrnhut, au pus mare accent pe trăire, pe experiență. Despre ei am mai scris când am fost la Herrnhut, acum 5 ani. Nu au ascultat de Cuvânt în privința botezului, au rămas activi în cadrul bisericilor reformate după principiul „ecclesiola in ecclesia” și au compensat această neascultare cu activitate. Și au tot discutat despre activitate.

2. Ideile lui Rick Waren nu prea au nimic de-a face cu aplicarea Bibliei, cu credința.
Rick Waren are ca scop adunarea oamenilor și evident taxarea lor, iar orice mijloc folosit ca să reușească e socotit de el bun. El numește asta: scop.  Voi cita din cartea lui Rudolf Ebertshäuser (un frate german) o analiză critică a principiilor lui Waren.

„Orientarea după scopuri: influența determinatoare a unor teorii ale organizațiilor seculare.
Influența dăunătoare și distrugătoare din punct de vedere spiritual a teoriilor moderne de management asupra lui Warren se arată în întregul concept al lucrării din biserica condusă de scopuri. Teoriile lui Peter Drucker și ale altor experți în management au ca scop să facă cât mai eficientă posibil o organizație seculară care și-a fixat ca scop câștigul economic. Este limpede că scopurile mereu optimizate (vision sau purposes) și controlul permanent asupra atingerii acestor scopuri („Total Quality management”) conduc la faptul că o organizație omenească lucrează foarte eficient. În esență, Warren a aplicat aceste teorii ale înțelepciunii lumești la lucrarea din biserică și astfel a făcut din biserică o întreprindere omenească care poate fi bine ținută sub control și folosită foarte eficient de către o conducere cu experiență în management.

Praxiologia „creștină” sau cum se pune căruța înaintea cailor (introducere, definire, 1)

(Praxiologia „creștină„, tot subiectul)
„…credința fără fapte este zadarnică…” Iacov 2:20
„…să uniți cu credința voastră fapta…” 2 Petru 1:5

Azi am vorbit în adunare din Matei 7: „Casa zidită pe stâncă” și am arătat cum stânca este Cuvântul lui Dumnezeu (realitatea, Adevărul), zidirea casei pe stâncă înseamnă ascultare de Cuvânt, iar ploile, vijeliile și vântul sunt teste trimise de Dumnezeu peste casa văzută, ca să arate trăinicia Stâncii nevăzute.

Am demult în minte această postare, e ca un buletin de analiză pentru o boală, să-l arăt, să nu-l arăt?! Să încerc totuși:

Praxiologia este știința despre acțiuni, studierea faptelor, a experiențelor.
Praxiologia creștină ar fi deci studierea, discutarea faptelor, experiențelor creștine.
Totul e frumos până aici, nici o boală, nici un bolnav, de ce să nu studiezi experiențe?
Uite de ce: în cazul casei zidite pe stâncă, a da rol primordial experienței și a o teoretiza după aia, e ca și cum ai vrea să faci mai întâi casa oriunde și apoi să vrei să bagi stânca sub casă.
Ce vreau să arăt cu acest șir de postări este că ordinea gândului trebuie să fie de la Cuvânt spre acțiune, de la teorie spre practică, de la sămânță spre rod, de la primăvară spre toamnă, de la credință spre fapte și niciodată invers.
În creștinismul de astăzi bântuie o boală numită pragmatism, adică „important e să faci ceva” orice, să fii implicat, să „aduci rod”, să dovedești cu fapta, nu doar să vorbești,…că „de teorie suntem sătui frate,…faptele vorbesc”.
Despre credință, ca precursoare a faptelor nu se vorbește.
Se pune astfel căruța înaintea cailor.
Iar despre ce, cum, când „vorbesc faptele” voi scrie eu acum, fiindcă am observat că de vremuri bune încoace s-a schimbat cântarul, degeaba arăți cuiva sau multora că un lucru e nebiblic, că o practică nu e după Scriptură… și ce dacă, după normele lor e, iar una dintre norme este pragmatismul, filosofarea asupra pragmatismului se numește praxiologie, adică discutarea experiențelor.
Unul din argumentele celor care pretind experiențe este textul din Iacov care spune: „arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta credința mea din faptele mele.” Dar observați ordinea: întâi credință, apoi fapte. Orice act de credință dovedit prin faptă va glorifica credința, adică Cuvântul eficace și cu siguranță nu orice faptă își are originea în credință.
Praxiologia este tocmai invers: mai întâi experiențe, fapte, lucrări și apoi teorii, discuții pe baza lor.
Credința a dispărut.
(Praxiologia „creștină”, tot subiectul)

 

Este Dumnezeu „tradițional”?

Pe 7 octombrie se va ține referendumul pentru definirea familiei.
E ciudat, să se facă referendum pentru o definiție, pentru un cuvânt!
Dar e bine, e grozav.
E bine mai ales că se pune problema.
E bine că există astfel de preocupare, pentru precizia de semnificație a unui termen, o raritate în acest veac al confuziei și degringoladei.
E bine că se merge la detaliu, la conținut de sens.
Răul a venit atunci când dracul a inventat falsul, în acest caz un alt fel de „familie”.
De fapt, rău a fost când s-a acceptat ideea că eticheta de „familie” se poate lipi și peste altceva, peste o altfel de pereche de oameni.
Dumnezeu a creat familia, L-a creat pe om și pe femeie aproape deodată, fără posibilitate de alegere.
Dumnezeu nu a creat un Adam, apoi o Evă, apoi pe Adam II, ca să aibă Adam I opțiuni.
Adam și Eva au fost o familie de la început, iar urmașii lor tot așa au trăit și tot așa s-au înmulțit.
Omenirea evoluează doar tehnologic, moral involuează, se degradează secol după secol, de la creație încoace tot mai mult.
Acest proces de involuție morală este descris astfel chiar de Domnul: înainte de potop încă se însurau și se măritau, „…în zilele lui Noe, …. mîncau, beau, se însurau şi se măritau,…” mai apoi la câteva sute de ani nu mai scrie nimic de însurat și de măritat: „…în zilele lui Lot, ….oamenii mîncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau,” (Luca 17), oamenii erau deja de pe atunci LGBT.
Dacă e bine că se urmărește definirea familiei, consider nefericită alegerea termenului „tradițional”, asocierea termenului „tradițional” cu termenul familie (dar acum e prea târziu să se mai facă ceva).
Să luăm realitatea și eticheta ei.
Realitatea e că familia este divină, a ieșit din Planul, din proiectul, din „fabrica” de idei a lui Dumnezeu. Voi arăta mai jos detalii.
Eticheta de „tradițional” e perimată, termenul e „bolnav”.
Avem biserici tradiționale, cele vechi, moștenite de milenii și neschimbate mai deloc, cu preoți îmbrăcați ciudat, cu niște rochii din altă lume, biserici preluate și păstrate ca relicve ale trecutului. Iar percepția asupra vechiului este că trece, că este schimbat, că este înlocuit, că se va pune altceva în locul „tradiționalului”.
Termenul tradițional se mai aplică la folclor, la portul popular, la lumea satului din care am plecat toți, la ceva vechi.
Termenul tradițional așezat lângă familie a fost din păcate o alegere nefericită.
Familia nu e tradițională, familia e divină.
Dumnezeu nu e tradițional, Dumnezeu e viitorul nostru, e prezentul nostru, e Creatorul nostru, e Păstrătorul nostru, al tuturor, și al celor care nu-L cred, Dumnezeu e proiectantul nostru, Dumnezeu e IT-istul care ne-a scris softul, nu doar fabricantul carcasei trupului nostru, minunată și aceasta, Dumnezeu nu e tradițional ca popii sau ca muzica lui Dumitru Fărcaș care a murit.
Dumnezeu nu moare și nu se învechește, Dumnezeu nu e folclor, nici „tradiție”, familia e Planul Lui, e proiectul lui mereu nou.
Nefericită etichetă, tristă asociere, efect dezangajant.
Cine va merge la vot pentru a promova ceva care se învechește? Cam greu de scos lumea la vot pentru ceva ce pare „fără viitor”.
E ca și cum ai face reclamă la Trabant!
Realitatea e alta: promovarea definirii familiei ar trebui să fie ca și reclama la Coca-Cola. E aceeași Coca-Cola de mai bine de o sută de ani, dar setea e tot nouă. Ordinea din familie e ceva ce derivă din Creație, din Proiectul unui Dumnezeu Înțelept și ordonat, Proiect care nu se schimbă și nu se învechește.
Deci nu la termenul „tradițional” trebuie făcută promovarea, ci la termenii ce descriu ordinea divină din Creație. Acest fel de promovare se poate repara pe ultima sută de metri.
Bărbatul, femeia și copiii, ascultarea femeii de bărbat și a copiilor de părinți sunt ierarhii de autoritate care reflectă ierarhia din Univers, autoritatea lui Dumnezeu ca Tată peste noi ca copii.
Autoritate de orice fel înseamnă conducere de sus și ascultare de jos, a primi și a transmite ordine, iar ascultarea de Dumnezeu se învață în familie, o învață copiii de mici prin exemplul părinților, supuși și ei la rândul lor Tatălui nevăzut.
De aceea spunem „Tatăl nostru”, nu Creatorul nostru.
Viață este educație și ascultare, dobândire de cunoaștere, nu doar funcționare biologică.
Familia este locul ales de Dumnezeu în care să crească oamenii mici, pentru a deprinde treptat prin educație ascultarea, cunoașterea și apoi credința când vor fi mari.
Pe lângă această asociere nefericită dintre familie și termenul „tradițional”, demersul e grozav: să se facă referendum pentru o definiție, se pare că limba română își trăiește anii ei de glorie.
Nu am soluție la problema acestei asocieri: familie+tradițională.
Semantic, îmi face impresia că această încercare de definire a „familiei tradiționale” lasă loc de înțeles că ar fi mai multe feluri de familii, deci perpetuează eroarea.
Cred că alături de definirea familiei ar trebui definit și un alt termen diferit de „familie” pentru perechile de bărbați, de femei, dar un alt termen: cuplu, pereche, echipă, nicidecum familie.
Acel termen va avea o soartă tristă, dar cuvinte sunt destule.
Mai bine pierdem un cuvânt din limba română, decât mii de români să se piardă prin confuzie și inexactitate de termeni.
E scurt timpul și cred că dușmanii proiectului au avut în vedere această tactică, de a arunca în pripeală aplicarea ideii, dar există un potențial de promovare online, încât tocmai acest timp scurt să fie marele atu.
O idee e ca o piesă, ruginește mai tare dacă stă mult nefolosită, dacă se folosește imediat, lucrează ca unsă.

Să înțelegem gelozia lui Dumnezeu, cazul Acan

Înregistrare din adunare 3 iunie 2018, Iosua 7

Citatul

„…a scris şi prea iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui, cînd vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sînt unele lucruri grele de înţeles, pe cari cei neştiutori şi nestatornici le răstîlmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.” 2 Petru 3:15-16

„Arma antisemită cea mai gravă n-a fost nici revolverul, nici piatra, ci cu totul alta: citatul.” Mihail Sebastian (pe numele adevărat Iosif Hechter, scriitor evreu din România interbelică.)
Dar să redau mai pe larg despre citat și citare ca mijloc de răstălmăcire, așa cum au fost dureros experimentate și apoi plastic descrise mijlocele de către Iosif Hechter.
La sfârșit voi adăuga câteva gânduri, de ce nu este Mihail Sebastian o Anne Frank a României, amândoi au fost evrei, amândoi au scris un jurnal, amândoi au trăit în aceeași perioadă, amândoi au murit la sfârșitul războiului.
Dar să mă întorc la citatele despre citat:
„A cita un text este o operaţie de răspundere intimă.
Alte sancţiuni decât propria ta conştiinţă – când dă Dumnezeu să fie – nu există.
Iar când nu dă Dumnezeu, libertatea ţi-e întreagă şi abuzul inocent.
Ştergi un cuvânt, suprimi o paranteză, greşeşti o virgulă – şi iată că nefericita pagină care ţi-a picat în mâini spune exact ce ai vrut tu să spună.
Jocul acesta n-are limite.
Oricine poate dovedi orice, plecând de la nu importă ce text.
Dacă vreţi şi dacă vă amuză, vă pot găsi în Eneida lui Virgiliu hexametri despre revizuirea tratatului de la Versailles, iar în Infernul lui Dante terţine despre stabilizarea monetară.
E o chestiune de punct de vedere, iar punctele de vedere sânt nişte animale docile, care merg unde le duci.
O carte este un lucru organic, în care fiecare detaliu este luminat de contextul său, fiecare pagină condiţionată de întregul cuprins, fiecare afirmaţie precizată de nuanţele ei.
Nimic mai lesne decât să o ciunteşti măcelăreşte, cu toporul.
Evreii sânt deprinşi cu asemenea procedee, căci toate cărţile lor au fost în toate vremurile măcelărite, spre a spune diverse lucruri monstruoase.
Arma antisemită cea mai gravă n-a fost nici revolverul, nici piatra, ci cu totul alta: citatul. Nu cu citate s-a dovedit omorul ritual?
Nu cu citate au dovedit d-nii Cuza şi Codreanu că neamul lui Israel se hrăneşte cu sânge de creştin?”
sursa, aici, pag 244

Părinți paraleli

„Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuş n-aveţi mai mulţi părinţi; pentrucă eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie.” 1 Corinteni 4:15
Vă amintiți de Barnevernet  și de cazul Bodnariu?
Cum organizația nazistă denumită Protecția Copilului din Norvegia, lua (și ia încă) copii de la părinții „naturali”, (aș vrea să scriu „biologici” dar sună prea artificial, prea darwinist) și îi dădea spre înfiere altor părinți.
Justificarea acțiunii lor stă în teoria evoluției, care spune că „atașamentul” copiilor de părinți se datorează obișnuinței lor cu aceștia, nu a unei legături de sânge și că acești copii se pot atașa de oricine la urma urmei.
Adăugați la această teorie încă una, denumită pompos: „interesul superior al copilului” și obțineți chipul mostruos, al acestei teorii bazată strict pe evoluționism.
Să mă explic.
„Interes superior al copilului” față de ce?
Față de interesul părintelui. Altfel spus, datorită fatului că evoluăm, zic ei, nu se poate  schimba mentalitatea generației vechi, dar se poate a celei noi, deci evoluția explică această superioritate de interes.
De aici derivă caracterul de tip nazist al organizației Barnevernet: odată ce această logică strâmbă a superiorității a fost aprobată, puțini observă că așa cum Hitler și-a bazat teroarea pe teoria segregării și superiorității de rasă, Barnevernet își bazează teroarea pe teoria segregării și superiorității de generație.
Aceeași teroare, dar altă teorie, altă segregare, altă „superioritate”, alt motiv de a impune frică și teroare socială.
Căci odată ce această teorie intră în practică, groaza se instalează, nu mai contează durerea părinților.
Durerea părinților e un „interes inferior”, nu intră la socoteală.
Urletele mamelor lăsate fără copiii pe care i-au purtat în burtă, durerea bunicilor lipsiți de nepoți, dureri și urlete amintind de deportările în lagăre, nu contează pentru acești ultimi hitleri ai un veac trecut.
Dar oare este Barnevernet rămășița unui trecut de care nu am scăpat sau mugurii unui viitor ce va urma?
Să ne întrebăm mai întâi cine câștigă și cine pierde din aplicarea acestei teorii?