Lucrurile adânci ale lui Dumnezeu: tâlc sau extaz?

26 Mai 2013

Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” 1 Corinteni 2:10

Care este natura acestor lucruri adânci?
Sunt ele de natură verbală, exprimabile în idei ce se pot scrie sau sunt ceva de natură extatică?

”Ochiul nu le-a văzut”, deci nu sunt ”de privit” ca Pomul Cunoștinței.
”Urechea nu le-a auzit”, deci nu se adresează nici acestui simț.
”La inima omului nu s-au suit”.
Dar cum?
”Prin Duhul Său?”
Ce sunt aceste lucruri adânci? Sunt ele extaze inexprimabile în cuvinte sau sunt gânduri ce se pot verbaliza?

Răspunsul este în versetul 16 din 1 Corinteni 2 și nu numai acolo. ”…pentru că cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-i poată da învățătură? Noi însă avem gândul lui Cristos…” deci e vorba de gând, de gânduri.

Chiar dacă descoperirea Cuvintelor lui Dumnezeu dă o lumină și o bucurie care inundă (mai ales la începutul vieții credinței) sufletul cu o stare asemănătoare unui extaz, starea aceasta va trece. Slujba Duhului nu este să ne păstreze starea de bine, ci să ne aducă aminte de Cuvintele Domnului.

Unde mai scrie despre lucruri adânci?
Petru la 2 Petru 3:16 ”….în toate epistolele lui, cînd vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sînt unele lucruri grele de înţeles, pe cari cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.” Vedem și aici că e vorba de înțelegere, nu de alt fel de adâncime.

Mai scrie Iacov la 1:25 ”cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea,”

Cât de adânc trebuie adâncite privirile în lucrurile grele de înțeles?
Până este pătruns tâlcul, înțelesul duhovnicesc.

Despre înțeles duhovnicesc scrie la Apocalipsa.
”…și trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma“ şi „Egipt“, unde a fost răstignit şi Domnul lor.” Apocalipsa 11:8

Peste tot în epistolele lui, Pavel folosește un limbaj figurat, cu tâlc, un înțeles duhovnicesc. Acest limbaj plin de exemple din Vechiul Testament este limbajul duhovnicesc pe care spune că nu îl poate înțelege omul firesc. Nu e vorba de nici un extaz, de nici o transă.

Cum altfel să înțelegi expresia ”sângele lui Cristos”, dacă nu în contextul  jertfelor detaliat descrise în Levitic?
Cum să înțelegi faptul că suntem o ”seminție aleasă, o preoție împărătească” dacă nu ca fiind cei ce am fost întruchipați de preoția levitică, destinați să aducem ”jertfe duhovnicești!”?
Și așa mai departe.

Această postare se dorește a fi o invitație pentru toți cei care ați citit până aici, la adâncirea  cunoașterii Cuvântului lui Dumnezeu. Numai aplecarea în mod serios asupra Cuvântului va da posibilitate Duhului să ”ne aducă aminte”, să lumineze ochii inimii noastre.
E o greșeală fatală considerarea ca ”adâncimi” ale lui Dumnezeu, a intensității unui extaz religios, extaz care nu-l găsim nicăieri în Noul Testament, nici practicat, nici așteptat.

Lui Ștefan, plin de duh era greu să i se țină piept, dar..atenție…mărturiei lui.
Râvna are de-a face peste tot cu mărturisirea Cuvântului, cu adâncirea privirii duhovnicești, a înțelegerii Cuvântului, nu cu exhibițiile unui teatru religios, nici cu ochii dați pe spate și mâinile în aer.

Lucrurile adânci ale lui Dumnezeu sunt tâlcuiri ale Cuvântului, nu extaz.
E o veste proastă pentru comercianții de nimic, pentru producătorii de spectacole religioase. Tâlcul nu se vinde, nu gâdilă urechile, extazul însă da.
De aceea e supraofertă.

 

 

 


”Când sunt slab…

25 Mai 2013

atunci sunt tare.” 2 Corinteni 12:10
Așa ne spune Apostolul despre el și așa ar trebui să ne vedem și noi pe noi.

E foarte simplu de înțeles: când sunt slab în omul dinafară, atunci sunt tare în omul dinăuntru. Carnea poftește împotriva Duhului. Senzațiile cărnii, receptorii cărnii, simțurile nerăstignite, senzațiile netăiate împrejur, neînfrânate devin tăria cărnii ce ne vrășmășește.

Când sunt slab?
Când toate aceste porniri sunt înfrânate de la sursă, de la gândire, când nu mă mai gândesc la ele, când nu-mi plac, când nu mă hrănesc cu ele, când ele nu îmi sunt satisfacția.

”cine este slab să nu fiu și eu slab?”2 Cor.11:29, spune mai înainte apostolul. Când trebuie să mergi la cineva la spital împlinești porunca Domnului. Dar acolo e așa de deprimant, îți strică ziua atmosfera de acolo, te face slab, preferi să nu te duci, să rămâi ”tare”. Când trebuie să vizitezi un bătrân la fel. Când trebuie să dai din timpul tău unuia trecut prin dureri sau despărțiri sau sărăcie, sau boli, compasiunea și ascultarea te fac să-ți împletești gândurile cu ale lui și toate imaginațiile minții îți par nimicuri față de durere.

Ești slab atunci când privești realitatea în față, dureroasă, tragică, așa cum e. Atunci când vezi pământul blestemat, când simți că în trupul acesta gemi apăsat, plin de dorința de a pleca, când nu te simți ”acasă” în carne.

Cum devin slab?

” a dezbrăcat (de putere) domniile și stăpânirile după ce ieșit biruitor asupra lor prin cruce” sau în alt loc: ”a luat robia roabă!” este slujba de Mare Preot a Domnului Isus. Iar unul din aspectele slujbei noastre de preoți, de leviți este să ”dăm morții mădularele de pe pământ”, ”prin duhul să facem să moară faptele trupului”.
Cum?
Prin cruce, adică prin:”dacă ați murit împreună cu Cristos față de învățăturile începătoare ale lumii”. Învățăturile începătoare ale lumii sunt de obicei grile legaliste de diferite origini: fă aia, nu fă aia. Învățăturile începătoare nu au de-a face cu moartea eului, ci cu dresarea lui. Nu tratează cauza, ci cosmetizează efectele.
Duhul tratează sursa, cauza. Viața senzațiilor, a trăirii prin simțuri stă în activarea lor prin lege (puterea păcatului este legea), cât timp spui: am voie/n-am voie, simțurile tale rămân în alertă și tu trăiești față de lume. Devii slab când hrănești prin Cuvânt omul lăuntric care se întărește prin cunoașterea lui Cristos, nu prin simțuri.
În loc să hrănești gândirea carnală prin porunci, hrănești gândirea Duhului prin credința în promisiunile lui Dumnezeu (toată Biblia) împlinite în Cristos. Citești Biblia, cunoști Voia lui Dumnezeu, când te vezi la distanță de Voia lui Dumnezeu te pocăiești, te rogi, ceri har, mărturisești, faci slujba de jertfă după chipul preoției levitice, chip descris detaliat ca să ne învețe CUM. Te ”hrănești” cu această slujbă, te bucuri și te satisface acestă  preocupare, așa devii slab.

Slăvit să fie Domnul!

 


Protejat: Pt. DR

25 Mai 2013

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:


Spune-i fratelui tău bârfele pe care le auzi despre el

24 Mai 2013

Bârfa este materialul de construcție al închisorilor nevăzute, una din cărămizile diavolului.
Prin bârfă se construiește în jurul celui vizat un zid de neîncredere, de suspiciune, …cel puțin de…”oare?”.

Am auzit pe mulți spunând și un timp am judecat și eu așa: ”eu nu port bârfe”…și nu spuneam fratelui bârfit defăimarea auzită despre el. O țineam în mine, de fapt o purtam cu mine.
Singurul loc în care putem descărca bărfa auzită despre un frate este în urechea lui, dacă nu, o tot purtăm cu noi.

Am frați buni și treji. Unul din cei mai bătrâni (peste 70 de ani am voie să-i spun bătrân) mi-a spus într-o zi:
”uite frate ce vorbe circulă despre tine:…” și mi-a înșirat niște minciuni atent croite și ornate cu amănunte, culmea, reale(amănuntele, ornamentele).

El n-a crezut legenda, i-a și spus ”ciorii” călătoare(nu pot spune porumbel) că nu e adevărat.

În timp ce el îmi povestea, mi-am amintit cum prin 1995-96 cineva care știa că începusem să umblu pe la fratele Niculiță a avut grijă să-mi dea trei cărți de TD în care fratele Niculiță era ”vopsit” urât. Am mirosit repede mâna vrășmașului. (citește *nota).

La prima vizită la fratele Niculiță l-am întrebat, i-am spus ce am citit, i-am spus că nu cred, m-a ascultat atent și mi-a răspuns cu tâlc: ”rama e asta, tabloul e altul”.

De o vreme, după ce aud bârfe, am început să spun celui bârfit croncănelile auzite despre el. Să fie doi martori, unul cel bârfitor, al doilea cel bârfit.

”..ne ponegrește cu cuvinte rele”,”este cu totul împotriva cuvintelor noastre”, ”ferește-te și tu de el” sunt sfaturile apostolului. A tăcea și a ține în tine gunoi fabricat nu înseamnă dragoste. Te-ai atins de un mort(cuvinte moarte), nu mai poți aduce jertfe duhovnicești, nu mai poți face slujba de preot, trebuie să te curățești. Gândul tău care este izvorul cuvintelor gurii tale este murdar. Mărturisește-le fratelui vorbele auzite, astfel te curățești, te poți ruga cu el, pentru el. Poți continua slujba de preot.

Aud pe mulți și azi:”frate, eu nu port bârfe”.
Dacă nu le spui celor bârfiți, porți!
Le tot porți!
Cu tine.
Golește-le în urechea fratelui.

Slăvit să fie Domnul!

*notă.
Trebuie să spun câteva amănunte despre cazul din 1995-1996. Eu începusem să mă adun cu frați de câțiva ani.
Probabil cei care îi ”păzeau” pe ei(informatorii care spuneau ”cine vine”) au aflat numele noastre și am început să fim alimentați de către alții cu informații negative despre frați. Ulterior, târziu, acum doi-trei ani am aflat că aceasta este o metodă clasică de lucru, de destrămare. Femeia care mi-a dat cele trei cărți făcea parte dintr-un ”stol” de croncănitori, rudele ei apar în cele trei cărți, era mama unei colege de-a cumnatei mele. A venit la noi plină de zâmbet, ne-a spus că  și ea,… etc. apoi ne-a făcut cadou cele trei cărți, ”câtă dragoste!” După aceea  n-a mai venit, nu ne-a mai căutat, ”dragostea” s-a evaporat, n-am mai auzit de ea. Primise o misiune, o îndeplinise. Otrava a fost livrată.
Orwell a stat prost cu imaginația.

(”Iuda@yahoo.com”, să nu uiți să pui la buletinul de analiză ultimele rânduri, să știe toți că-s ”dus cu capul”…Domnul să se îndure de tine!)


Rostul bătrâneții…gânduri din Psalmul 71

22 Mai 2013

Despre dușmani.

1.Cu aceștia începe Psalmul 71.
Și mulți alți Psalmi.
Când ești copil sau tânăr n-ai dușmani, pe măsură ce îmbătrânești, se-adună.
Cineva spunea că pentru ca să-ți faci dușmani ”nu trebuie să te lupți cu nimeni, trebuie doar să spui ce gândești.

2.Noi ca creștini n-avem dușmani proprii. Peste tot Domnul Isus ne-a spus: ”din pricina mea”.
Vai de noi dacă suntem vorbiți de rău din pricina noastră, a eului nerăstignit, a gurii sparte.
Ferice de noi dacă suntem vorbiți de rău din pricina Lui, a Cuvântului Său care-L vestim, a mărturiei Lui, a părtășiei suferințelor Lui.

3.Când ești bătrân și slăbit, dușmanii te pot copleși.
Se potrivesc versetele 9-11:
”Nu mă respinge la bătrâneţe; nu mă părăsi când îmi slăbeşte puterea.

Pentru că vrăjmaşii mei vorbesc împotriva mea şi cei care-mi pândesc viaţa se sfătuiesc împreună,

 spunând: „L-a părăsit Dumnezeu; urmăriţi-l şi prindeţi-l, pentru că nu este nimeni care să-l scape!“

4.Încununarea vieții unui om este bătrânețea.

Este o promisiune în Psalmul 37: ”Ia seama la cel integru şi priveşte pe cel drept, pentru că sfârşitul unui astfel de om este pacea”.
Se repetă în Evrei ”uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire”.
Dacă cineva este fariseu, la bătrânețe nu mai are putere să-și țină masca.
Dacă cineva este credincios sincer, la bătrânețe va fi tot mai eliberat de grijile și gândurile pământești iar cuvântul lui va fi mai sănătos.


Despre rostul bătrâneții: învățarea altora

5.versetul 18:

”Şi chiar până la bătrâneţe şi păr cărunt, Dumnezeule, nu mă părăsi, până voi face cunoscut braţul Tău generaţiei acesteia, puterea Ta tuturor celor care vor veni.” (GBV)

”Nu mă părăsi, Dumnezeule, chiar la bătrâneţe cărunteca să vestesc tăria Ta neamului de acum, şi puterea Ta neamului de oameni care va veni!”(Cornilescu)

Acesta este rostul anilor când porți păr cărunt: ”ca să vestesc”, ”ca să faci cunoscut”. Nu ca să ”ieși la pensie” petrecându-ți poate viața într-un hobby steril.

6. Anii bătrâneții înseamnă înțelepciune adunată, înseamnă experiență.
Și mai trebuie să însemne ceva: apostolul spune că semnul maturității spirituale este ca oricine să ajungă să fie în stare să învețe pe alții.
Într-o adunare după voia lui Dumnezeu, într-un mediu sănătos nimeni nu ”iese la pensie” de la slujba învățării.
Iar slujba învățării nu este numai în adunare (unde toți ne învățăm ”unii pe alții”) ci mai mult în afara ei, între cei rătăciți și confuzi, între cei derutați și robiți de gânduri din minți îmbătate de deșertăciune.
A știi ceva, a fi experimentat ceva e una și a știi să înveți pe alții ceea ce știi și ai experimentat e mai mult.
Capacitatea de a învăța presupune chemare, conștiență, motivație, dragoste, blândețe.
Blândețea nu are biserică spunea Nicolae Bethlen(anul 1700) iar atitudinea și starea potrivită de a învăța pe alții nu se găsește în nici o instituție, nu este dată de nici o diplomă, nu este garantată de nici un titlu, ci de creșterea în omul lăuntric până la statura plinătății Lui, ca să nu mai fim copii, ci să fim în stare să învățăm pe copii.
A crește până la statura plinătății Domnului, a sta ”lipit” de Domnul, adică a avea gândul Lui, te face vrednic să înveți.

7. Iată, acesta este rostul perilor cărunți.
Nu toți au harul bătrâneții.
Ieri am fost la înmormântarea unui prieten de 54 de ani.
El nu și-a mai trăit bătrânețea Lui.
A avea ani bătrâni e un Har.
Vârsta bătrâneții este un timp dăruit pentru învățarea ”generației de acum” adică a celor mai tineri.

 

 

Mărit să fie Domnul!


Aduceți-vă aminte …de cei chinuiți!

12 Mai 2013

…ca unii care și voi sunteți în trup.
Nu scrie că doar de creștinii chinuiți să ne amintim.

De toți cei chinuiți: de cei bolnavi, de întemnițați, de asupriți, etc.

Azi am citit o carte cutremurătoare ”Evadare din lagărul 14”. Eroul cărții: Shin s-a născut în lagăr. Dacă n-ai citit cartea e greu să-ți imaginezi. Pe Orwel nu l-a dus imaginația atât de departe. Auscwitz-ul e comparabil ca cruzime, dar a ținut doar 3-4 ani, lagărul 14 e de 60 de ani.
evadare Citat:
”Park(un alt deținut)…încerca cu răbdare să-i explice cum era viața în afara lagărului 14-și în afara Coreei de Nord.  (….) i-a spus lui Shin că țara uriașă aflată la doi pași distanță se numea China. Poporul ei se îmbogățea rapid. I-a spus că la sud există o altă Coree. În Coreea de sud toată lumea era deja bogată. Park i-a explicat noțiunea de bani. I-a vorbit despre existența televiziunii, a calculatoarelor, a telefoanelor mobile. I-a explicat că pământul este rotund.
Pentru Shin, spusele lui Park, mai ales la început, erau de multe ori greu de înțeles sau de crezut. Alteori erau irelevante. Pe Shin nu-l interesa în mod deosebit modul în care funcționa lumea. Ceea ce îl încânta – și îi tot cerea lui Park să-i spună – erau poveștile despre mâncare, mai ales despre fripturi, care îl țineau pe Shin treaz noaptea, visând cu ochii deschiși la o viață mai bună. (….) Libertatea, în mintea lui Shin, era doar un alt cuvânt pentru friptură.”

Clipul promoțional: http://youtu.be/84IRRgC2OME

Coreea de nord este o țară segregată ideologic pe trepte ”sociale” structurate în funcție de ”adeziune”, cam cum a fost la noi. Filmele cu ”iubitul conducător” care vizitează oamenii muncii sunt propagandă făcută de actori și figuranți din aceeași tabără (treaptă) ideologică, jucând rolul poporului simplu.

Ceea ce este tragic e că din sutele de mii de deținuți aflați în zecile de lagăre (un lagăr în Coreea de Nord e un stat în stat, lagărul 14 are 50 de km/10 km) un mare procent sunt creștini.

Să ne aducem aminte de ei. Gândul la suferință ne aduce la realism, ne amintește că suntem în trup, nu vom fi atât de șocați când va veni cancerul sau moartea, le vom privi ca apostolul: ”clipa eliberării mele este aproape…:!”


Stânci ascunse…pilda lor

10 Mai 2013

Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste.”

Stâncile ascunse sunt groaza marinarilor, un mic colț de stâncă scufundă un vapor mare.
Cârmacii buni erau cei ce cunoșteau bine mările, porturile și trecătorile, ocolind cu grijă stâncile ascunse.
Prin pilda cu stâncile ascunse Dumnezeu ne învață pericolul ”fraților mincinoși”, a oamenilor capcană, sugativă, pâlnie.
Poate cineva va zice: ce rău poate să facă cineva care doar vine la adunare să vadă cine este acolo? Ce dacă raportează?
Ce dacă cineva știe cine mai este la adunare?
E un mare rău aici!
În condițiile secolului XX și nu numai, probabil în toate secolele, chiar și cu Iuda, vedem cum cei ce făceau răul aveau nevoie de cineva să le transmită informația.
Nu Iuda l-a răstignit pe Domnul Isus, nici măcar nu l-a arestat, Iuda doar a arătat codificat: acesta este.
Să vă prezint un scenariu.
Prigonitorii hotărăsc că o adunare trebuie desființată, pentru ei nu este Adunare, Stâlpul și Temelia Adevărului, pentru ei este un ”anturaj nepotrivit” care trebuie ”destrămat”.
Cum se procedează?
Se iau doi-trei informatori de soi, bine prefăcuți că sunt și ei ca cei din adunare, (de obicei cunoscători buni ai particularităților teologice ale adunării) care se autoinvită și ajung să meargă regulat la acea adunare.
Acești informatori nu fac altceva decât spun mai departe detaliat cine a fost la adunare de fiecare dată.
Cei ce prigonesc alcătuiesc un plan de destrămare. Cum? Odată identificați cei care trebuie îndepărtați unii de alții, îi înconjoară pe aceștia cu alți informatori(prieteni prefăcuți) ce prin defăimare, disiminare de bârfă, accentuare de aspecte negative, vor crea fisuri în relațiile din adunare. De obicei cad victimă cei mai nou veniți în adunare, cei singuratici, cei de curând întorși la Dumnezeu, tinerii, copiii.
Arsenalul de manevre de înșelare pentru distrugerea unei singure adunări depășește închipuirile oamenilor normali, chiar a celor prigoniți, iar când cineva descoperă adâncimea acestor grozăvii este considerat paranoic și nu este crezut. Eu personal n-am crezut-o ani întregi pe sora Nuți, care nu vedea în jur decât securiști. Exemplul ei îmi este viu în minte. Am iubit-o tare mult, noi eram în anii noștri 20-30, ea în ai ei 70-80. N-am iubit ceea ce consideram obsesia ei cu securiștii care-i vedea peste tot. O credeam paranoică. Acum îmi dau seama cât am greșit. Îmi spăl un pic din vină procedând ca ea, lăsând să-mi cadă degetele peste tastatură cu aceste idei în vârful lor, știind bine că se va clătina din cap după mine, dar e mai bine așa. Mai bine să spun și să nu fiu crezut, decât să tac și să nu se ferească nimeni. E o realitate continuă.
Ce e de făcut?
”Bătrânii care cârmuiesc bine…” A cârmui! Nu înseamnă a fi căpitan, ci acel dibaci marinar care cunoaște bine marea, CARE CUNOAȘTE BINE STÂNCILE ASCUNSE. Căpitanul corăbiei Adunării este Domnul Isus, bătrânii care au capacitatea de cârmuire  sunt acei cârmaci care feresc întreaga corabie de scufundare.
Trebuie să remarc cu realism că în anii comunismului pastorii, conducătorii bisericilor oficiale n-au fost cârmaci deloc, nici bătrâni n-au fost, au fost oameni puși acolo de prigonitori, ei au fost stâncile de fapt. Stâncile ascunse.
Dacă înțelegem aceste lucruri, dacă știm locurile stâncilor, să nu ne lăsăm atrași de feeria inconștienței celor care văd în jur o mare calmă. Marea este o imagine pentru mulțimea de oameni, mai ales în apocalipsa. Suntem datori să ”cârmuim” printre stânci, să le ocolim. Practic, prin aceasta demascăm stâncile.
De obicei stâncile ascunse sunt balizate. Cum se face? Dacă o stâncă nu se vede, dar e destul de aproape de suprafață, se pune deasupra ei o plută vizibilă, vopsită strident, legată cu un lanț de o greutate care stă chiar pe stâncă. Așa marinarii vor vedea baliza și vor ști s-o ocolească. ”Dar vă îndemn, fraţilor, să luaţi seama[−] Sau „să aveţi ochiul“ la cei care fac dezbinări şi prilejuri de poticnire împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o; şi depărtaţi-vă de ei.” Romani 16:17 sau ”…dacă n-ascultă cineva ce spunem noi în această epistolă, însemnați-vi-l și  nu aveți nici un fel de legături cu el, ca -i fie rușine.”  Balizați-l și ocoliți-l!
Depărtați-vă de ei…așa cum o corabie ocolește stânca ascunsă. Suntem datori să punem la probă, să verificăm pe cei cu care ”ne învoim” să umblăm.
Să nu glumim cu acest lucru, un singur prefăcut într-o adunare, un singur ciripitor care alimentează pe prigonitori cu informații pricinuiește mult rău. E o lecție de ieri, pentru acum și pentru totdeauna. Dacă nu te îndepărtezi se va întâmpla că vei rămâne poticnit doar tu cu stânca ce te-a pironit de ea, ca și nava Concordia și nu vei ști de ce.

costa
Am fost ”binecuvântat” cu un număr mare de ”stânci”, am predicat la  aceleași amvoane cu ei, i-am găzduit, mi-au pus microfoane, mi-au furat casete vechi, cărți vechi, mi-au radiografiat ideile, visele. Le-au raportat cu siguranță, am simțit din plin reculul ”prieteniei” lor. Probabil că fiind victima acestor mașinații, astăzi să le pot scrie detaliat, ca un doctor ce-și face operație lui însuși.
”… şi totuşi Domnul m-a izbăvit din toate.” II Timotei 3:11
Mărit să fie Domnul!