Rânduiala în Adunarea Domnului (7) Ce învățăm? Despre învățătura apostolilor.

23 Iulie 2010

” …..ei stăruiau în învățătura apostolilor…”

Era primul subiect al activității lor: învățătura apostolilor. Ce conținea această învățătură? E important să știm pentru că de aici decurge o rânduială a lucrurilor minții, a gândurilor care e bine să cuprindă pe toți cei ce vin la adunare și a viziunii care ne va pasiona. Când vorbim de rânduială nu ne referim la o rânduială militară a unei ordini externe, ci de una lăuntrică a unei viziuni comune și aspirații unice a tuturor, așezarea noastră fiind ”după Cristos” în urmărirea acestei rânduieli, nu a unui program rigid și lipsit de unitatea spirituală a Cuvintelor ce vin din Cristos, spre lauda harului Său!

pe El îl proclamăm noi…”
”…dar voi n-ați învățat așa
pe Cristos…
”…n-am venit
să vă vestesc Taina lui Dumnezeu(”adică pe Cristos”) cu o înțelepciune strălucită”
”noi proclamăm
pe Cristos…

Cum îl proclamau pe Cristos fără să aibă Noul Testament?
Din Vechiul Testament. Atât era de infuzat mesajul apostolilor cu Vechiul Testament încât cei din Bereea au fost brusc cuprinși de o frenezie a cercetării Vechiului Testament. Spre Emaus, Domnul Isus „…..începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la El”. Aceste tâlcuiri au făcut ”să le ardă inima în ei” ca de bucuria descoperirii unei comori. Chiar creația în 6 zile vorbește despre creația cea nouă, jertfa lui Abel de jertfa lui Cristos, etc.
Căci:
”toate scripturile mărturisesc despre Mine
”aceste lucruri au fost scrise
pentru învățătura noastră
Apostolii vorbeau din profeți: I Petru 1:12     ..profeților….”le-a fost descoperit că….pentru noi spuneau ei lucrurile care acum v-au fost vestite prin cei care v-au predicat evanghelia…” Deci predicarea evangheliei, proclamarea apostolilor conținea lucrurile vestite de profeți.
despre Mine vorbesc legea și profeții
Subiectul primordial al Adunării este Domnul Isus Cristos, Taina lui Dumnezeu, dezvăluirea acestei taine, Harul destinat nouă. Dumnezeu care se poartă cu noi ca și cu niște fii a pregătit dinainte ”material didactic pentru înțelegerea realității, adevărului, a Fiului”. Acest material didactic este colecția de ”umbre” ale Vechiului Testament, istoriile pline de absurdități și de aparente contradicții dinainte de venirea Fiului și a credinței în El. E bine să nu extragem din Vechiul Testament principii, ci să căutăm să-l vedem pe Fiul. E ÎNȚELEPT SĂ CONSIDERĂM VECHIUL TESTAMENT CEEA CE ESTE: MANUALUL DE ÎNVĂȚARE A FIULUI.

Ce rânduială decurge de aici, ce subordonare? Una importantă: subjugarea gândurilor tuturor celor prezenți de farmecul persoanei Fiului, a realității harului, a revărsării de înțelepciune din descoperirea Tainei Lui. Preocuparea dezvelirii tuturor aspectelor moștenirii din Cristos, a imensității de bogăție de înțelepciune care se găsește în El face ridicolă orice altă preocupare, mai ales preocupările nebune ale celor ce nu și-au răstignit firea pământească cu pasiunile ei și numesc cu Numele lui Cristos manifestările ei.
Învățătura apostolilor a fost principala activitate a adunării dintâi, este amintită înaintea rugăciunii, frângerii pâinii sau legăturii frățești.
Să-i dăm și noi în strângerile noastre același loc dintâi acestei învățături, să-L învățăm pe El, să-L admirăm până ne îndrăgostim tot mai tare de El, să-l cunoaștem tot mai mult și-l vom iubi tot mai mult, sa-l ”privim” tot mai mult și vom fi transformați în chipul Lui. Vechiul Testament este ”descrierea Lui”, prezentarea Lui, reprezentarea Lui în umbre și asemănări. Dumnezeu a folosit umbre nu datorită dorinței de a complica lucrurile ci tocmai datorită faptului că ”lumea în înțelepciunea ei n-a cunoscut pe dumnezeu în Înțelepciunea Lui...” și atunci Dumnezeu a trimis pe Fiul să moară pe cruce pentru ca oamenii ”să fie mântuiți prin absurditatea proclamării crucii”. Așa a avut Dumnezeu plăcere.


Rânduiala în Adunarea Domnului(6)….Căpitanul și cârmacii

23 Iulie 2010

Comparând Adunarea cu o corabie pe care este un singur căpitan și mai mulți cârmaci, bătrânii adunării sunt comparați în Cuvânt cu cei care cârmuiesc, Căpitanul este Altul. Bătrânii din adunare nu sunt căpitani. Căpitan pe corabia Adunării este și rămâne Domnul Isus Cristos.           Oamenii nu pot schimba acestă realitate, când o schimbă, acel loc nu mai este numit Adunare a Domnului, ci sinagogă a Satanei.
Cârmuirea în Adunarea Domnului are de-a face cu Cuvântul, cu maturitatea, cu capacitatea de discernământ și de analiză, nu cu o ierarhie autoritară ca în lumea cea lipsită de dragoste.
”Tot ce faceți să fie făcut în dragoste.”
Cârmuirea este o slujbă duhovnicească, nu o regizare de program sau teatralizare de ritual.
Adunarea Domnului îl are pe Domnul Isus ca și căpitan, totul se petrece prin El, pentru slava Lui, prin Harul Lui.
Cei care prin maturizare au primit de la Căpitan viziune duhovnicească, au ochi deschiși și putere de veghere, se învrednicesc să facă slujbă de cârmuire prin Cuvânt și învățătură.
Cârma se află în spatele corăbiei și nu este o piesă mare. Nici cârmacii nu sunt supermani, multicalificați, nu prea fac altceva pe corabie, își cunosc bine meseria lor, Drumul și Voia Căpitanului. Cârmacii corăbiilor cunosc foarte bine porturile, traseele, stâncile ascunse și comportamentul pe timp de furtună. Slujba de cîrmaci presupune experiență căpătată în timp. De aceea Duhul dă această slujbă bătrânilor, nu celor tineri:”bătrânii care cârmuiesc bine”.
A fi bătrân e o vârstă, a fi cârmaci e o slujbă, sunt două condiții. Vârsta de bătrân presupune maturizare, depășirea vârstei de lapte, a înțărcării. Nici o școală nu te face bătrân, nici o funcție nu te califică pentru o slujbă duhovnicească. Pentru a fi cârmaci trebuie să fi îmbătrânit pe corabie, să cunoști șenalele, să ai răbdarea de a merge cu grijă și să primești acestă slujbă de la Căpitan. Doar El dă slujba cui vrea.
E o rânduială în Adunare, prima dată bătrân apoi cârmaci, dar înainte chiar și de cârmaci(mai mulți) stă Căpitanul, Cel în fața căruia ne dăm zilnic raportul, Cel din fața căruia plecăm instruiți.
Ce se întâmplă când într-o adunare altcineva venit de la cel rău ia slujba de cârmaci. E o catastrofă. ”Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Iezabela, femeia aceea, care se zice proorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.
Cui spune?
Adunărilor. Cum, nu pastorului?
Cine spune? Duhul.
Să nu ne amăgim, Lipsa judecății Adunării atrage cu sine judecata Domnului: pocăința, timpul pocăinței, pedeapsa și apoi lepădarea celor ce nu vor să se pocăiască. Domnul face și o separare:” Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta, şi n-aţi cunoscut „adâncimile Satanei”, cum le numesc ei, vă zic: „Nu pun peste voi altă greutate….” Judecata începe cu tine, în tine, nu cu pastorul, nu există ”pastor” în adunarea Domnului.
Scriu aceste gânduri ca o mărturie pentru fiecare care citește să se cerceteze pe sine înaintea Domnului, să se judece mai întâi pe sine și apoi ceea ce Domnul îi arată că trebuie judecat.
Har!


Aluatul cel vechi…despre ritualismul șamanic.

15 Iulie 2010
”Harul Lui Dumnezeu…ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești…”
La triburile păgâne, legătura omului cu spiritele o face șamanul. Șamanul este personajul religios principal din trib. Dacă nu poate făta renul este chemat șamanul, dacă se naște un copil, vine șamanul, dacă moare cineva, tot șamanul îi face slujba de trecere (prohod, slav.).
Autoritatea șamanului este dată în primul rând de tradiție, de frica de a nu călca tradiția, obiceiul, nici vorbă de o analiză conștientă a eficacității sau originii practicilor lui.
Șamanul face accesarea duhurilor prin ritualuri, însoțite de obiecte, jertfe sau chiar și temple.Acest ritual are spectatori, de cele mai mult ori persoanele care au solicitat ”intervenția”+alții.
E un ”aluat” foarte vechi, din vremurile când oamenii au încetat să-l mai păstreze pe Dumnezeu în conștiința lor, ”inima lor fără pricepere s-a întunecat”. Vorbim de fiii lui Noe, nepoții lui Noe, strănepoții lui Noe, etc. căci alți oameni nu au mai fost pe pământ. Născuți din cel trecut prin apă, contemporani cu el încă 600 de ani, generațiile până la Avram au ajuns adânc idolatre în practici, uitând de Cel care i-a trecut prin apa potopului. Cel ce crede că aceste obiceiuri țin de trecut   ar fi bine să vorbească cu un misionar din Siberia, să se uite la numărul de reclame la vrăjitori din ziare, să vadă câți preoți trăiesc dintr-o ghicire pe care chiar și Biserica ortodoxă o acuză adesea sau să analizeze ritualismul din propria biserică evanghelică. E de fapt păgânism ambalat în versete biblice.
Invocarea dumnezeirii prin ritualuri este adânc înrădăcinat în ADN-ul omului fără Cristos. Puterea păcatului (cea deranjantă, dătătoare de boli, moarte, handicapuri, etc), omul o vrea atenuată NU prin schimbarea minții prin curățirea păcatului prin Cristos, ci prin ritualul rapid, plătit și neapărat fastuos. Ca Naaman sirianul. Șamanul are rolul lui cheie în ritual, șamanul execută invocarea duhurilor, a dumnezeirii, acest obicei e larg acceptat și considerat ca normal, de fapt obligatoriu  în lume. acest teatru, această fățărnicie este un aluat repede crescător, e bine să fie măturat complet și cu grijă, dospește!
Domnul Isus și apostolii au prezis creșterea acestui aluat și între creștini, de la insignifiant la copleșitor, de la nebăgat în seamă la atotstăpânitor. Chiar de aceea ne-a spus să fim plămădeală fără aluat, adică fără acel rău care crește.
Câteva cuvinte despre aluat!
În traducerea Cornilescu are sensul de agent de fermentare, de dospire, nu se înțelege întregul material ca astăzi. Plămădeala este întreaga masă pusă la dospit. Azi sensurile s-au schimbat, prin aluat înțelegându-se tot ”materialul” pus la dospit.
Pentru dospire se folosește PUȚIN aluat. Atât de puțin!
Șamanul modern are diplomă, hirotonisire sau ordinare, amvon, templu și o puternică susținere de către adulatorii săi.
Este o singură problemă: Domnul Isus nu a lăsat șamani în adunarea Lui, nu a lăsat executanți de ritualuri pentru că nu a lăsat ritualuri. Și nu ne-a dat nici acel Duh de frică care să ne facă să ne plecăm capul în fața acestui ”puțin aluat”.
Ritulismul este păgânism. Invocarea, așa zisa binecuvântare, de copii, de miri, de temple, de case, etc . seamănă teribil cu șamanismul, cu păgânismul păgânilor despre care a zis că ”să nu ne asemănăm cu ei”.
Este o singură soluție pentru aceste păgânătăți: renegarea.

”Măturați aluatul cel vechi.” Chiar și în cantități mici e periculos, crește rapid.

Cântarea miresei

15 Iulie 2010


Audio aici.

Mi-e gândul și dorul
la Tine mereu,
Isuse, Isuse
Tu, Mirele Meu

De mult, în lumină ,             /:
Te-ai dus să-mi gătești       /:
un loc pentru nuntă            /:
pe plaiuri cerești!                /:

Din albul de-Acolo,
din firul preasfânt,
îmi țeși cu iubire
eternul veșmânt!

O, vino, Isuse,                /:
e timpul sosit,                 /:
Te cheamă iubirea        /:
și doru-mi sfințit!          /: (NM CH8 nr 120)


Toată judecata a dat-o Fiului

15 Iulie 2010

(Ioan 5,22-23) ”Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl”

Am mai scris despre judecată: ”Lumina judecatii poate sa distruga ceea ce tu nu ai fost in stare sa invingi ani de zile. Crucea trebuie sa fie in viata ta o judecata care te elibereaza incontinuu de lume…” citat de  aici.
Recitind acest verset (Ioan 5:22) mi-am amintit de David. Nu a condamnat, l-a lăsat pe Solomon s-o facă. Câtă răbdare față de Șimei,…sau față de fiii Țeruiei.
M-a mirat profund că l-a iertat pe Șimei, …m-a mirat și mai tare tupeul lui Șimei de a-și cere iertare, presimțea că va fi iertat, caracterul blând al lui David era cunoscut în Israel. În David lucrase crucea lui Cristos.
Toate acestea ca lecții pentru noi.
Căci tot vechiul testament este Învățarea lui Cristos, s-a întâmplat și a fost scris pentru învățătura noastră. Ce loc deosebit ocupăm noi în Planul lui Dumnezeu, chiar și îngerii doresc să privească!
Dar înaintea morții,  David i-a dat instrucțiuni lui Solomon pentru administrarea judecății.
Tatăl nu judecă pe nimeni, judecata a dat-o Fiului.
Să înțelegem că Tatăl este proslăvit arătându-Și răbdarea, ”uită-te la răbdarea lui Dumnezeu”.
Fiul este proslăvit administrându-și judecata, în toate aspectele ei, discernerea, analiza, condamnarea. De la ”și ceilalți să judece” până la ”judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu”.
Prima dată suntem învățați să ne judecăm pe noi înșine, apoi să nu fim cu nedreptate în treburi față de fratele nostru(”în lucrurile de foarte mică însemnătate ale vieții acesteia”), să punem la încercare pe unii sau pe alții.
Judecata în adunare este parte principală a lucrării Domnului prin Duhul Său. ”Tu lași ca femeia aceea care își spune proorociță…„ este o acuză pentru lipsa de judecată a adunării. Lipsa de judecată a vreunei adunări duce la ”vărsarea din gură” a acelei adunări.
Fiul este Cel care a început judecata în casa Lui. Dacă avem ochi duhovnicești deschiși nu ne lamentăm pentru lipsa de coerență a așa-zisei religii creștine ci vedem, înțelegem și lăudăm Gloria Domnului Isus în administrarea judecății Lui peste toți cei ce-I calcă Cuvântul.
”...să arate robilor Săi faptele care au să se întâmple în curând” e scopul Apocalipsei și începe cu judecățile Fiului în Casa Lui.
Verdictele:”știu faptele tale”,”ai lucrul acesta bun” sau ” ce am împotriva ta” și altele sunt judecăți ale Fiului.
Glorie lui pentru aceste lucrări.
Mă umple de mirare și de pace gelozia Lui și mă rog s-o simt ca o logodnică preaiubită.

gânduri, frânturi din cuvântul de duminică din adunare….


O altă temelie!

14 Iulie 2010

”De douăzeci de ani noi încercăm să zidim ceva pe o temelie care a fost pusă de Departamentul Cultelor și nu de Pavel.”
dintr-un comentariu pe blogul rascumparareamemoriei.wordpress.com
E o realitate crudă în dosare. Minciuna ambalată în versete biblice, de fapt e asta:


”știu bine că după plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori care nu vor cruța turma…”

Poate judecata cea mai rece a avut-o un comentator în textul de mai jos, cu referire la diaspora:
Iată ce spune el:
”Draga Lucian,

Din pacate “programul virusat” a ajuns in unele tari inca inainte de “transfugi”. Ei au ajuns acolo de multe ori in biserici conduse de “clanul” celor care deservise “sistemul” si autoritatile din tara. In fiecare oras mare erau deja acei asa zisi “oameni cu inima mare” care ajutandu-te sa te integrezi, sa-ti gasesti o slujba, etc. te dominau, si te spionau chiar fara sa-ti dai seama.

O alta chestie de care trebuie tinut seama este faptul ca cei ce veneau din tara in acele vremuri, nu erau constienti despre cat de bine era pusa la cale reteaua “deconstructionista” din tarile in care emigrau.

Autoritatile erau de cele mai multe ori cu cel putin un pas inaintea “logici” normalitati cotidiene. 1+1 nu facea niciodata 2. Acum este usor sa vezi “cine” si “ce”, atunci nici nu aveai curajul sa visezi cat de “pacatos” era sistemul si impactul pe care l-a avut in viata bisericilor.

Cand te uiti azi la TV si ii vezi pe cei ce inca sprijina excrocii politici (vezi cazul Voiculescu, B1TV 12 iulie, a.c.) care “sufera” de logoree si nu le poti opri “mitraliera”, iti dai seama de ce multe din Adunarile Generale ale bisericilor din diaspora se transformau in “show-uri” conduse de “responsabili” sau de “infiltratii” lor.
Erau puternici in “cuvant” (logoree), dar fara putere spirituala.
Si in viata spirituala “lumeasca” sunt valabile legile fizicii: “nimic nu se castiga, nimic nu se pierde… totul se transforma.”

Oamenii acestia erau adevaratii “cameleoni” cultici, o specie protejata de “lege” fara sa fie pe cale de disparitie. Prin acestia s-a realizat “inregimentarea” cultelor atunci… Oriunde, Oricand, Oricum. Oribil…”  Cornel Bucur

Un frate care a făcut în țară 5 ani de pușcărie fiind vândut și respins tocmai de cei ca în imaginea de sus, după ce a ajuns  în USA, repeta obsesiv, prin 2002:     ”am suferit mai mult de la securitate după ce am ajuns în USA decât înainte de plecare…” N-am înțeles mai nimic. Acum da, înțeleg și mi-am cerut iertare. N-am mai apucat să-mi cer iertare de la sora Nuți, o fostă ”moisistă”, vorbea fluent câteva limbi, coresponda cu un sfert din lume și era urmărită ca cel mai crunt dușman al poporului. Chiar după revoluție ea vedea peste tot securiști și informatori, noi credeam că e ”dusă”.  ”Cine are treabă cu dumneata sora Nuți?” Acum realizez că vedea bine. N-aș vrea acum să-mi cadă pe picior dosarul ei, nu mi-ar fi moale. Sunt convins că are mii de pagini, știu cum gândea, iar dacă a scris așa, știa și securitatea. Să-i țineți minte numele, s-o întrebați în cer.


Rânduiala în adunare(5). Obstacole. ”Să dăm la o parte orice piedică.”

4 Iulie 2010

Este normal ca omul să se exprime în mod sincer, să vorbească ceea ce gândește, să spună altora ce crede că le-ar face bine, să urmărească binele în relaționarea cu cei din jur. Când vorbim de ceea ce se întâmplă în timpul dedicat Adunării în Numele Domnului, atunci ne gândim la exprimarea lucrurilor care îi plac Lui, la Voia Lui.
Plăcerea Tatălui.
Toată plăcerea Tatălui este în Fiul. Slujba Duhului este tocmai aceasta de a ”lua din ce este al ”Fiului și ” a ne descoperi”. Adunarea nu va cultiva altfel de stări, de altă origine decât cele furnizate de Duhul. Bogățiile de Har ale Fiului sunt atât de mari încât pare o nebunie că oamenii cu grăbire au început să aducă ca și închinare din lucrurile proprii, din ”virtuțile” firii pământești. În Adunarea Domnului nu place Domnului a aduce din cele ale firii pământești, ale tradițiilor sau obiceiurilor oamenilor. Pentru cei chemați de Domnul e simplu să renunțe la ceea ce Domnului nu-i place.
Pur și simplu din clipa când ești luminat cu privire la un obstacol, nu mai faci acel lucru.
E jugul cel bun. Domnul nu cere să faci lucruri grele ci să renunți la a mai face tot felul de lucruri grele, poveri pe care oamenii religioși ți le-au pus pe umeri până ai devenit ”trudit și împovărat”.
Să enumerăm câteva astfel de obstacole care cel care dorește să fie în Voia Domnului nu le va mai păstra.
a) Templul.
Clădirea de piatră, lemn, fier și alte lucruri pământești. E o irosire de timp și o implicare de fire pământească uriașă în construcția și întreținerea de temple. De fapt e un mediu bun pentru cuibărirea mamonei, templele fiind o afacere imobiliară și un business pentru constructori. Dar pentru Adunările Domnului templele de orice formă și mărime sunt nu numai un obstacol serios ci și o cursă vicleană. Templele sunt lucruri de evitat, obstacole de ocolit, piedică de dat la o parte. Cel dintâi de înlăturat din minte necesitatea lor, apoi de sădit convingerea că sunt o capcană. Domnul nu locuiește în ele. Lumea și lumeștii te vor convinge că e nevoie de ele. E chiar posibil ca mai ales la începutul unei adunări, templul să pară ceva bun. Nu e așa, templul cere ritual, iar ritualul cere popă, șamanul, prin care vrăjitoriile BABILONULUI înșeală mai departe pe oameni. Mai bine să smulgem buruiana când e mică și să nu ni se cuibărească în gând acceptarea unui lucru atât de împovărător, inutil și înșelător. Mai bine în simplitatea unei ”slăbiciuni” dătătoare de Har decât sub povara unor lucruri dătătoare de trudă. ”Dumnezeu nu locuiește în temple făcute de mâini omenești.”
b) Manifestarea firii pământești prin artă. Arta este din lume, este o ”virtute” a cărnii și dă de lucru cărnii. Prin artă lucrurile lumii par nobile, iar lucrurile Duhului par ridicole prin. E un obstacol viclean care e bine să fie înlăturat din fașă. Cu cât îl vei înlătura mai repede se va clătina mai puțin din cap împotriva ta.
c) Școala duminicală. Un lucru neîntâlnit în Scriptură. A apărut ca o ”necesitate” a educației copiilor ”enoriașilor”. În Scriptură vedem rânduiala Domnului ca părinții să-și educe copiii acasă.
d) Studiul Bibliei pe cărți. ”nici o proorocie din scriptură nu se interpretează singură”.
e)Ritualul și programul. Două forme diferite ale aceleiași înșelătorii. Repetarea acelorași practici duminică de duminică. Poate că pentru unii ritualul este văzut ca rău, dar programul? Ce este rău într-un program? Lipsa călăuzirii Duhului. Unii vor spune că este bine ca Adunarea să aibă cârmuitori, scrie și în Scriptură. Așa este, orice corabie are cârmaci(mai mulți, nu numai unul) dar nici o corabie nu are doi căpitani. Cel care ”face programul” este Căpitanul, nu cârmaciul. Căpitanul Adunării este Domnul Isus, cârmaci sunt mai mulți, indeosebi bătrânii din adunare. Dar nici un bătrân ascultător și nici un tânăr nu va uzurpa în Adunare dreptul Duhului de a da fiecăruia în parte cum voiește.
f) Popa sau pastorul. Șamani contemporani. Lumea îi respectă nu pentru că în lume ar fi o dorință de a se apropia de Dumnezeu, nici vorbă. Lumea îi rspectă dintr-o frică veche, din obicei, șamanii fac legătura cu lumea duhurilor, leagă și dezleagă. Mai ales între preoți sunt mulți care profită ordinar de această biată neputință a firi omenești. Șarlatani de la tatăl lor. N-au ce căuta în adunarea Domnului. Nu cumva cei ai Domnului să se asemene cu ei.
g) Înscăunarea, sfințirea sau ordinarea, ritualuri specifice. Nimic nu scapă actului șamanic. Se sfințesc clădiri, oameni, mașini, copii mici, miri, morminte. Cu taxă desigur. Când vrei să arăți că în Scriptură aceste lucruri nu sunt, vorbești în vânt, nu dorul de a plăcea Domnului îi mână pe cei mai mulți, ci acela de a plăcea lumii, de a perpetua tradiția, așa se face. De a se supune obiceiurilor ei ca unor forțe de neînvins. Slab domn, anemică mărturie. În adunarea Domnului nu au ce căuta nici măcar asemănări ale acestor lucruri. Nașterea unui copil într-o familie păgână îi face să-l cheme pe șaman. De ce și pe cine să cheme familia creștină? Nu scrie, nu facem.
Ba da, scrie! „să nu vă asemănați deloc cu ei…”
Deci dacă am face ceva asemănător, să înșele aparențele, am strica mărturia. ”Nimicul” e mai bun. Ca și închinarea evreilor, la ”nimic”. Când toate popoarele din jur se închinau la idoli anevoios sculptați, jertfind pe altare minuțios cioplite, evreului îi cerea cartea să se închine la …”nimic”,  jertfind pe un altar necioplit. Nu-i de mirare că treceau așa de repede la închinarea la vițel, la calea lui Ieroboam.
Binecuvântat nimic. Odihnitor!
Acolo unde scriptura tace, noi n-avem ce face, în rânduiala Adunării nu avem ce inventa. Să nu vă grăbiți să spuneți ”amin, frate!”. Ce faceți dacă mîine aveți nuntă? Mergeți la ”șaman”? Aici se vede lucrarea crucii, puterea cuvântului ei.
Obstacole mai sunt, nu le-am scris pe toate, poate nu le văd pe toate. E de observat că lucrurile care sunt obstacole pentru Duh, plac firii pământești, fac parte din lume, iar între lume și carne(firea pământească) este o unitate de origine și acțiune. Luarea crucii, lepădarea de sine însemană și lepădarea acestor practici care sunt atât de proprii omului vechi.
Dar tocmai de aceea a murit Domnul Isus Cristos, ca să murim și noi împreună cu El față de Învățăturile începătoare ale lumii. Și tocmai de aceea a înviat, ca să trăim o viață nouă, viața Lui, lipsită de zorzoanele rușinoase ale traiului religios vechi.