Regele pomanagiilor

…sau „un nou cult în România”

„Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire. ¹¹ Căci, fraţilor, am aflat despre voi, de la ai Cloei, că între voi sunt certuri. ¹² Vreau să spun că fiecare din voi zice: „Eu sunt al lui Pavel!” „Şi eu al lui Apolo!” „Şi eu al lui Chifa!” „Şi eu al lui Hristos!” ¹³ Hristos a fost împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel aţi fost voi botezaţi?” 1 Corinteni 1:10-13

Mi-a spus un coleg într-o dimineață.la lucru: „Ai auzit? Cutare, și cutare,…și cutare vor să fac un cult nou.”
Parcă era alianța de la Zohelet:…” la masa răzvrătirii,
Adonia, davidicul lăstar,
cu preotul bătrân Abiatar
și cu Ioab, mai-marele oștirii
se proclamase domn prin legea firii
și închina pahar după pahar.
Și-n timp ce minți bătrâne și dibace
urcau un rege-sânge în Sion,
…” asta e poezia.
Seamănă.
Despre acest clip probabil e vorba.
De multă vreme urmăresc mișcările plevei de mulțimi atrase și înghesuite de vânturile de învățături prin colțuri de „hambare” cu identități cu nume exotice.
Zic dânșii că au nevoie de 21000 de semnături ca să devină cult.
Evenimentul este propus cu aer triumfal, ca „salvator”…pentru „vremurile grele” care vor veni.
N-am prea priceput din clip și nu ni s-a spus, nici despre ce fel de „vremuri grele” vor veni, nici cum ne-ar putea salva mântuitorul cult (Domnul e scos discret pe făraș din problemă, semn că pe mercenarii noilor înjghebări îi înrolează în chestiune altcineva și altceva, decât Domnul de sus.)
Cultul nu ne pregătește de răpire, nici nu e înaintea lui Dumnezeu, sau a îngerilor, nu pentru „arătarea și împărăția Sa” cum scriau apostolii cei adevărați.

Este o febră care vine și trece…cu înființările,…..și iar vine,….a fost cu partidele, partidul pocăiților, alianța nuștiucare, dar asta cu cultul cel nou (scuzați cucufonia) e gravă.

Nu erau destule partide, culte și secte, mai trebuia unul.
Ziceau ei în clip un lucru aparent frumos, că ar fi câteva sute de biserici independente în România, adică biserici care nu aparțin unui cult din cele mari. Dar au asociații majoritatea, cred că sunt puține biserici fără nici o formă legală de asociere, nu ar avea dreptul la „loc public”, doar la loc privat, unde se intră cu invitație.

Citisem recent o carte de Israel Zangwill: „Regele pomanagiilor” și fără să vreau am făcut asocierea.

De când cu primirea banilor de la stat, conducătorul de cult, pe lângă că primește personal un salariu gras, are parte și de privilegiul de a împărți cota de „subvenții” sau cum le-o zice, alocate fiecărui cult de către guvern.
Pomana.
Pâinea și cuțitul.

Cultul ăsta nu va fi altceva, după cum îmi miroase mie, decât încă o pâine și încă un cuțit…și încă un cuțitar.
Nu, nu e Pâinea care s-a pogorât din cer, cea din cer e Una, astea-s multe.

Că foarte mulți „slujitori” și-au dezvoltat abilitatea de a atrage sponsori și a se asigura financiar știam, dar din câți cunosc, majoritatea și-au păstrat aparența de boi care treieră grâul.
Ei zic că au dreptul.
Dar cum s-or fi numind în pildă banii primiți de la stat?
Secară, porumb?
Au dreptul boii să mănânce secară când treieră grâul?
Iată întrebări la care apostolul n-a răspuns, pentru că de la creație toți boii pasc iarbă, și doar la treierat mănâncă grâu, grâu de-acolo de unde treieră, nu din altă parte.
Iar apostolului nu i-a trecut prin minte că vreodată statul te va îmbia cu bani.

Cu ce gând te îmbie statul cu bani, cu gând curat?
După mai bine de 100 de ani de când evanghelia a făcut breșă în monopolul „bisericilor naționale” în estul Europei, întreținerea unor cozi de topor pe ascuns între evanghelici a fost preocuparea constantă a fiecărui guvern, de orice culoare politică, în timp ce lozincăraia temei libertății religioase era zdrăngănită tot pe culori politice variabile, dar constant neschimbată și neîntreruptă.
Știm bine asta.
Și cum poți mai bine să ungi mecanismul, decât cu obedienți plătiți de tine?
Așa că și noul cult va fi o nouă gașcă de pomanagii cu rege.
Una în plus.
Ce să răspundem izvodirilor acestor „minți bătrâne și dibace” vorba poetului?
Să lăsăm ce-a scris apostolul la capăt de capitol:

„Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, ³¹ pentru ca, după cum este scris: „Cine se laudă să se laude în Domnul”.” 1 Corinteni 1:30-31


Explicație: Dumnezeu nu a lăsat scris în Biblie că Fiul său sau apostolii Săi vor înființa o nouă religie, nici măcar cea corectă.
Noi creștinii nu suntem religia lui Dumnezeu, nici religia adevărată sau o religie printre altele.
Toți credincioșii în Hristos adevărați suntem copii ai lui Dumnezeu și popor al lui Dumnezeu, nu religie.
Și nici cult.
Așa este scris, nu este altă Biblie.
Care tată s-ar bucura când copiii lui ar face „bisericuțe” unii contra altora?
Mai ales atunci când ar renunța la numele lui de tată și și-ar da alte nume?
Degradarea de care se plâng mulți „slujitori” e și din cauza acestei „schele” (cultul) care te obligă să trăiești forțat într-un cadru care dă impresia de schelet, dă impresia de viață, de imaginea „religioasă” a adunării, o religie printre altele, un cult printre altele. (Să nu scriu despre ierarhii paralele că lungesc postarea.)
Dar nu așa se construiește identitatea creștină, pentru că creștinii nu sunt religie, creștinii nu sunt cult, creștinii sunt copiii lui Dumnezeu, sunt poporul lui Dumnezeu.
Trebuie reconstruită demnitatea de copii a lui Dumnezeu, de familie divină, de popor ales, nu construind culte noi, religii noi, aberații noi, jalnice, ci tocmai așa cum profesorul la tablă, șterge discret cu buretele tentativa greșită a elevului pentru a face loc rezolvării corecte, să ștergem aceste denumiri rușinoase și identități forțate și păcătoase ca să fim, schimbând pilda, „o plămădeală nouă, fără aluat”.
Acest lucru se poate face doar la nivel individual, asumându-ne fiecare conștient nu doar o etichetă goală, ci întreaga plinătate de conținut a identității de copil al lui Dumnezeu, de parte din unicul popor al lui Dumnezeu.
Împărțirea în culte și perpetuarea acestor stări este cea mai rușinoasă stare pentru cine vrea să placă Domnului.

Ca români, avem exemple demne de creștini care au refuzat etichetele și „codițele”, trei din ei sunt foarte cunoscuți, dar nu sunt singurii: Moldoveanu, Ioanid și Moisescu.
Așa că pilde bune avem.
De ce să le urmăm pe cele rele?

Suferințele poporului evreu. Hristos și evreii (3.) V. F Marținkovschi

Să ne amintim lanţul nesfărşit de prigoniri, persecutii, înjosiri la care a fost sortit acest popor.

Ierusalimul a fost asediat de patruzeci de ori.

Poporul, izgonit din ţara sa, a fost risipit pe întreaga față a pământului.

Să urmărim peregrinările neîntrerupte ale evreilor în căutarea unui adăpost mai bun, aceste strămutări nesfârşite din Palestina în Spania, din Spania în Olanda şi Germania, din Germania în Rusia.

Astăzi (anul 1932 n.n.) aceşti exilați se găsesc şi în China, și în Abisinia; potrivit revistei evreieşti «Ha-Olam», evreii trăiesc în prezent în 48 de țări.

În Europa, evreii erau închişi în ghetouri, o parte îngrădită a orașului; dincolo de porţile de lanţuri ale ghetoului nici un evreu nu avea dreptul să iasă după ora opt seara.

A fost o vreme, în evul mediu, când fiecare evreu trebuia să poarte pe spate un cerc galben, ca semn al originii și ostracizării lor,

Asta însă n-a fost numai o izolare exterioară — de ea era legat un ghetou moral și mai greu — disprețul moral, al cărui jug evreii îl poartă şi până acum.

Dar convertirea cu forţa la creştinism cu ajutorul inchiziţiei?¹

Dar pogromurile? Îţi îngheaţă sângele în vine numai când citeşti paginile sângeroase din istoria Chişinăului, Belostokului, Odesei. Vânătoarea unor bieţi săraci, goana după ei pe acoperişurile şi prin podurile caselor, schingiuirea sălbatică a femeilor şi copiilor… Aceste fapte reale nu sunt oare o ruşine de neşters pentru așa-zisa civilizaţie a noastră?

Ciudat este că evreii au fost supuşi celor mai mari prigoniri din partea reprezentanţilor creştinismului şi mahomedanismului, adică a celor două religii mondiale care își trag rădăcinile din iudaism. Mahomed nu numai că a preluat adeile sale religioase din Vechiul Testament, dar şi prin sânge el, ca și poporul său, era înrudit cu evreii, trăgându-se din Ismail, fiul lui Avraam şi Agar.

La început, împreună cu iudeii el recunoștea Ierusalimul drept loc ‘sfânt, către care trebuia să se întoarcă cu fața în tmpul rugăciunii (kibla). Mai târziu însă, el și-a ales Mecca drept loc sfânt, explicând asta prin aceea că Dumnezeu i-a îndepărtat de la sine pe iudei și cetatea lor.

Când a luat Medina, Mahomed a poruncit să fie masacraţi toți evreii de parte bărbătească (600 de oameni).

Da, evreii beau din cupa cea mare a suferinţei, beau până în ziua de azi. Care este cauza acestei sorți grele?

Se ştie că suferinţa este de două feluri: pentru dreptate şi pentru încălcarea dreptăţii.

1. Imnul «Kol-Nidrei» (toate făgăduințele»), cunoscut prin zguduitoarea sa tristeţe, executat de cantor în Ziua Ispășirii (lom-Kipur), a apărut în timpul acestei nevoite abateri de la credința părinţilor: în această rugăciune evreii îl imploră pe Dumnezeu să considere nevalabile «toate făgăduințele» ce li s-au smuls prin ameninţări când au fost convertiți cu forţa la creştinism.

urmează: Decăderea spirituală a poporului evreu.

Meritele culturale ale poporului evreu. Hristos și evreii (2.) V. Marținkovschi

Citește prima parte: Problema evreiască. (1.)


Tot ce avem mai valoros în viaţa noastră, a oamenilor de cultură, am dobândit prin poporul evreu. Credinţa curată în Dumnezeul unic, aşa-numitul monoteism, i-a fost dată acestui popor şi, prin el, întregii omeniri. Și tocmai de această credinţă – are nevoie sufletul omului contemporan. Unitatea omenirii depinde de măsura în care popoare aparte cred în Unicul. Nu în zadar doctorul Kerjenţev, chinuit de căutările adevărului unic (în povestirea lui Andreiev „Gândul”), exclamă într-un moment de mare tristeţe arzătoare: «Eu aş sfâşia acest pământ blestemat care are atât de mulţi dumnezei, şi nu un veşnic Dumnezeu unic!»

Este cu adevărat acesta un strigăt al sufletului, ieşit din pieptul omului de azi suferind de moarte din cauza nesfârşitelor divizări în partide, religii şi secte ce se vrăjmăşesc între ele; căci sănătatea spirituală, tăria şi integritatea personalităţii sunt determinate de credinţa în Dumnezeul unic.

Personalitatea sănătoasă, puternică este creată de aşa-numitul monoteism, dominaţia unei singure idei măreţe în suflet. Cu decăderea sau pierderea acestei credinţe, mai devreme sau mai târziu survine inevitabil dedublarea, zbaterea spirituală şi degradarea personalităţii.

De aceea, de credinţa în Unul Dumnezeu, moştenită de la evrei, întotdeauna vom avea nevoie nu numai datorită valorii ei filozofice, ci şi din necesitatea unităţii interioare a fiecărui om viu care gândeşte.

Figura puternică a lui Moise ca prooroc, conducător şi legislator nu şi-a pierdut forţa de atracţie şi influenţa (fie şi numai în sfera legilor sociale) până în prezent.

Proorocii evrei îndeobşte sunt oameni cu inspiraţie şi o gândire de zbor vulturesc, ei ne deschid idealurile unei viitoare existenţe spirituale universale, când «în cerurile noi şi pe pământul nou» se vor înfăptui până la sfârşit dragostea şi adevărul, când «din săbii se vor făuri fiare de plug», şi se va sfârşi puterea întunericului, căci «pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr».

Fie ca oamenii zilelor noastre, obosiţi cu sufletul, deprimaţi de triumful vizibil al răului, să se atingă din nou de aceste izvoare necesare de apă vie care răzbesc din chemările proorocului Isaia: «Voi, cei însetaţi, mergeţi cu toţii către ape…» şi ei îşi vor ridica din nou aripile căzute. Şi în ochii lor din nou se va aprinde focul de la şuvoaiele de lumină ce se revarsă din aceste înălţimi cereşti fără fund, văzute cu ochi de prooroc.

A trăi înseamnă a crea, iar a crea înseamnă a crede.

Şi dacă credinţa care a pălălăit cândva în inima ta tinerească a început să se stingă, dacă ţi-a slăbit curajul de a o împărtăşi deschis şi cu îndrăzneală, priveşte chipurile viguroase ale atleţilor credinţei, cum a fost, de pildă, Daniel, care nu s-a temut să fie aruncat pentru credinţa sa în Dumnezeul cel Viu într-o groapă cu lei.

Tineri şi tinere din zilele noastre, de la care astăzi se cere mai mult ca oricând o credinţă îndrăzneață, fierbinte — priviţi mai atent chipurile celor trei adolescenţi evrei aruncaţi în cuptorul aprins din porunca împăratului Nebucadneţar pentru credincioşia lor faţă de Dumnezeul unic; aprindeţi-vă deci făclia, care poate de-acuma e gata să se stingă, de la credinţa lor ce s-a dovedit a fi mai fierbinte ca focul…

În mijlocul vechilor evrei vom găsi eroi ai credinţei, prooroci şi conducători…

Dar Biblia însăşi?… Nu este ea oare cel mai mare monument al literaturii şi al culturii noastre în genere?

Literatura clasică universală nu este oare doar un comentariu la această carte, care oglindeşte idealurile ei universale eterne în condiţiile diferitelor epoci şi ţări?

Cunoscutul istoric al literaturii universale Scherr n-a găsit o mai mare laudă pentru Shakeaspeare decât calificând opera lui genială drept o «Biblie laică».

După cum spunea marele savant fizician Boyle, «comparate» cu Biblia, toate cărțile scrise de oameni, chiar şi cele mai bune, nu sunt decât nişte planete care împrumută «toată lumina şi strălucirea lor de la soare».

Ne sunt deci înţelese versurile lui Byron:

Ferice de cel ce Biblia citind,
Profundu-i sens l-a înţeles.
Mai bine însă, o muritorule, să nu te fi născut
Decât divinele-i cuvinte, trufas să le respingi.

Dar tot ce ni s-a arătat mai măreț şi mai sfânt pe pământ este Domnul Isus Hristos, «Lumina lumii, Mântuitorul omenirii.

Trupeşte, însă, el se trage tot din evrei.

Anume în acest popor Dumnezeu a binevoit să se întrupeze.

Tot din mijlocul acestui popor au ieşit primii creştini, apostolii, care au adus lumii vestea bună a mântuirii.

Să nu uităm că Evanghelia — care deschide calea spre . înfăptuirea tuturor speranţelor, idealurilor, viselor şi înaltelor noastre năzuinţe — este o carte evreiască.

Aşadar, încă de pe acum s-a împlinit în bună măsură marea făgăduință pe care a făcut-o Dumnezeu evreilor în persoana lui Avraam.

«Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine„. Geneza 12:2-3

Da, evreii din trecut sunt un mare popor.

A fost oare vreun alt popor pe pământ pe care Însuşi Dumnezeu să-l călăuzească nemijlocit prin pustiurile acestei lumi, arătându-i-se noaptea într-un stâlp de foc, iar ziua într-un stâlp de nor?

Asta însă a fost în trecut… Pe atunci soarta evreilor purta aureola unei măreţii şi puteri spirituale excepţionale.
Dar acum?

Urmează: 3. Suferințele poporului evreu

Hristos și evreii. Carte în serial. Vladimir F. Marținkovschi, 1932 (1.) Despre autor, Problema evreiască

Vladimir Filimonowicz Marcynkowski , (rus Владимир Филимонович Марцинковский, născut în 1884 în satul Derman din guvernarea Volyn, decedat la 9 septembrie 1971 la Haifa) – activist creștin rus, scriitor de emigrație și jurnalist.

În 1902, a absolvit un gimnaziu din Grodno, iar în 1907, facultatea de istorie și filologie de la Universitatea din Sankt Petersburg. …. A activat în Asociația Religioasă și Filosofică din W. Sołowiow. Apoi a devenit profesor la o gimnaziu din Grodno. În 1913 a venit la Moscova, ….În calitate de reprezentant al organizației, din 1914 a vizitat universități din Rusia, inițierea înființării unor grupuri de studenți care se ocupă de studii biblice și științe bisericești. A vizitat închisorile, predicând Cuvântul lui Dumnezeu printre deținuți. A susținut prelegeri și prelegeri în fabrici și fabrici industriale. ….. În anii 1917-1918, ca invitat, a participat la deliberările Sfatului Bisericii Ortodoxe Ruse. Din toamna anului 1919, a fost profesor de etică la Universitatea din Samara. El și-a continuat activitățile religioase. Mai mult, a participat la discuții publice cu activiști anti-biserici. A fost arestat de mai multe ori de către Cheka. În aprilie 1923, după ce a fost reținut la Odessa, a fost trimis înapoi în Germania. A participat la numeroase prelegeri și prelegeri pe teme religioase la universități și biserici din diferite țări europene. De asemenea, s-a ocupat de traducerile Bibliei în ucraineană și rusă. Apoi a venit în Polonia, unde s-a stabilit la Vilnius. A scris articole pentru revistele locale cu emigranți ruși. După ceva timp, s-a mutat la Praga, unde a co-organizat primul congres RSChD. Din 1930, a locuit în Palestina. A organizat mai multe comunități religioase compuse din evrei și arabi. A fost autorul unor lucrări științifice despre relația dintre creștinism și iudaism. După formarea Israelului în 1948, și-a asumat cetățenia. ….
Am luat această mică prezentare a autorului de pe net și am găsit și o poză:

Problema evreiască

Acum vreo zece ani am ţinut o prelegere pe această temă la Moscova, la Muzeul Politehnic¹. Înainte de a vorbi public despre problema evreiască îl vizitasem pe rabinul Moscovei Iacov Isaievici Maze, cunoscut prin învăţătura sa înaltă şi autoritatea spirituală de care se bucura în rândurile evreilor. Vroiam să-mi verific ideile mele principale privind destinele poporului evreu într-o discuție personală, intimă cu unul dintre conducătorii lui de frunte.

Ia. I. Maze m-a primit cu multă căldură şi a arătat mult interes pentru concluziile mele. Am citit împreună din Vechiul Testament câteva proorociri despre Mesia. Deşi el nu împărtăşea credinţa mea în Isus Hristos ca Mesia Israelului, totuşi aveam multe puncte comune: credinţa în Dumnezeu, în Mesia (pentru el unul care va să vină) şi compasiunea pentru soarta grea a naţiei evreieşti. Acest din urmă lucru, desigur, l-a făcut deosebit de binevoitor faţă de mine.
M-a rugat să vin oricând la el, ca să citim împreună Evanghelia, această «mare carte a vieţii», după spusele sale. La despărţire, petrecându-mă spre ieşire, a zis: «Binecuvântat să fiţi de Cel în numele Căruia…» «lucraţi”, a vrut probabil să spună, dar l-a întrerupt clopoţelul de la intrare: îi veniseră nişte vizitatori².

În spiritul acelei memorabile discuții prietenești aș dori să propun gândurile expuse mai jos cititorului evreu și oricărui alt cititor.
În Talmud este o zicere: „Când stau doi și cuvintele Torei (adică Cele Cinci Cărți ale lui moise) se găsesc în mijlocul lor, atunci Șhekina (adică lumina lui Dumnezeu) se află între ei”.

Oare nu ne amintesc aceste cuvinte cunoscuta zicere a lui Hristos: «Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor». Sunt sigur că noi, creştinii şi iudeii, ne vom înţelege mai bine unii pe alţii dacă în convorbirea noastră ne vom conduce de aceste sentinţe.

Gândurile expuse mai jos le adresez şi evreilor, şi creştinilor³, urmărind să clarific acel element comun prin care Biblia îi îndrumă pe evrei şi Evanghelia pe creştini.

Materialul pe tema dată s-a adunat în mod firesc pe parcursul muncii mele de mai mulţi ani.

Am trăit şaptesprezece ani în fosta parte apuseană a Rusiei, la Grodno (1897-1913); am avut multe cunoştinţe printre evrei şi ca gimnazist, şi mai târziu, ca învăţător de literatură la gimnaziu (de stat şi particular).

Am văzut viaţa covârşită de muncă şi sărăcie a micilor comercianţi şi meşteşugari evrei, am venit în contact cu intelectualitatea evreiască, am cunoscut idealurile tineretului evreu, cu năzuinţele lui entuziaste şi mintea lui iscoditoare.

Mai târziu, lucrând în mijlocul tineretului: studios din școala superioară în calitate de lector pe problemele eticii şi religiei, am putut cunoaşte căutările spirituale ale studentului evreu.

În 1921, din cauza prelegerilor mele pe teme religioase, am nimerit în închisoarea Taganka din Moscova şi acolo am avut posibilitatea să iau cunoștință de limba ebraică datorită tovarășilor mei evrei de detenţie.

Ca fiziolog, am încercat cea mai mare desfătare învățând această limbă originală, sfântă şi pentru noi creștinii — limba proorocilor.

Probabil, chiar împrejurările de ordin exterior ale vieţii mele m-au îndreptat spre problema evreiască.

Nu în zadar V. S. Soloviov susţine că însăşi istoria a pus povara acestei probleme pe seama Rusiei şi Poloniei, stabilind cu traiul în aceste ţări masa cea mai mare, relativ vorbind, a poporului evreu. |

Dar oare numai o asemenea condiţie exterioară trebuie să constituie motivul interesului pentru tema dată?

Oare nu sunt legate toate popoarele prin interese indisolubile şi suferinţe comune? Nu împărtăşim noi oare tot amarul şi bucuria unul altuia?

Oare n-a avut dreptate Dostoievski spunând că «fiecare este vinovat pentru toți ceilalți»?

Dar mai există pentru acest interes încă un motiv ce va fi înţeles îndeosebi de cei pentru care învățăturile lui Hristos sunt poruncile absolute ale lui Dumnezeu: oare nu le spunea El apostolilor cu deosebită insistenţă ca ei să meargă «mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel»? După învierea Sa, El a poruncit ucenicilor Săi să-l fie «martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului» (E. Ap.1,).

Şi nu cade oare asta în sarcina noastră, a tuturor creștinilor, căci noi toţi se cuvine să fim martori ai lui Hristos în această lume? În sfârşit, chiar simplul sentiment al recunoştinţei îl determină pe orice om inteligent, care gândeşte, să-i privească pe evrei cu atenţie deosebită şi compasiune.

1. În URSS prelegerea a fost ţinută, de asemenea, la Samara (universitate), apoi în Cehoslovacia — la Praga (Casa studenţilor), în Germania (Berlin, Frankfurt-pe Main), în Franţa (Paris), Polonia (Varşovia, Belostok, Grodno, Luţk, Rovno, Ostrog, Brest-Litovsk ş.a.), în România (Bucureşti, Chişinău, Galaţi, Reni) şi, în sfârşit, în 1932 la Ierusalim. După prelegere, de obicei, avea loc un liber: schimb de opinii, sau răspundeam la întrebările ce mi se puneau.

2. Despre această vizită, precum şi despre participarea lui Maze împreună cu mine ca oponent în apărarea credinţei în Dumnezeu la cunoscuta «dispută antireligioasăy» a lui Lunacearski la Moscova — vezi cartea mea «Notiţele unui credincios» (din istoria mişcării religioase în Rusia sovietică). Praga, 1920, 320 p.

3. Împărțirea în «creştini» şi «evrei» o fac doar într-un sens general, adică iau evreii ca pe un popor întreg, căci numai ca un întreg național evreii pot fi opuși creştinilor, unii evrei aparte se pot găsi printre creştini, ştiut fiind că în toate timpurile, începând de la apostoli, au existat evrei-creștini convinşi.

Urmează: 2. Meritele culturale ale poporului evreu.

De acealși autor: Sensul suferinței.

Crima uitării…crimelor

Despre necesitatea păstrării memoriei trecutului pentru asigurarea unei baze solide în educație.

„Adu-ţi aminte de zilele din vechime, socoteşte anii, vârstă de oameni după vârstă de oameni, întreabă pe tatăl tău, şi te va învăţa, pe bătrânii tăi, şi îţi vor spune.” Deut 32:7

„Adu-ţi aminte ce ţi-a făcut Amalec pe drum, la ieşirea voastră din Egipt...” Deut 25:7

În prefața unei cărți despre holocaustul românesc (deportarea în Transnistria) se menționa că a uita ororile care li s-au întâmplat celor ce au fost uciși ar însemna a-i mai ucide odată, a adăuga o crimă în plus alături de cea a criminalilor, căci ucigașii chiar pe asta au mizat, că nu va ști nimeni, că nu-și va aminti nimeni, că se va uita.

Dar să citez: „Acoperirea cu vălul uitării de către noi, a acelor ani negri, dar mai ales contestarea crimelor făptuite însemnează uciderea, încă odată, a atâtor milioane de evrei căsăpiți,...” M. Rudich, prefață la cartea Evrei, treceți Nistrul, de Sonia Palty.

Am meditat mult la adevărul acestei fraze și la cât de bine se potrivește cu îndemnurile Tatălui de sus: să nu uiți, să-ți aduci aminte, să exersezi „gimnastica” acestui exercițiu mental: păstrarea vie a memoriei trecutului.

Mai ales în ce privește urmările păcatului.

Să nu uiți:….”Ce a făcut Amalec”,… „că ai fost rob în Egipt…”, „că în vremea aceea erați fără Dumnezeu în lume..”.etc.

Criminalii și tatăl lor, diavolul, mizează pe uitare, pe ștergerea amintirilor și astfel pe anularea vinovăției și a pedepsei. Vor ajuta ei înșiși la uitare prin minciună, prin denaturare, prin negare și prin …tăcere.
Tăcerea e cea mai eficientă unealtă a uitării.
Datorită „tăcerii” am bătut timp de 20 de ani Cernăuțiul cu pasul, cu troleibuzul, cu mașina, cu taxiul fără să știu absolut nimic despre tragedia celor 60000 de evrei uciși de români, (de „neamurile” mele) în anii 40 prin masca „deportării” în Transnistria. De fapt această deportare a fost o operațiune paravan pentru uciderea deportaților prin felurite mijloace: frig, foame, boli, extenuare fizică prin marșuri lungi cu împușcarea celor rămași în urmă, (ca și Amalec), cazare în condiții ce provocau boli, lipsă de medicamente și condiții de igienă, etc, etc. .
Tăcerea cărților de istorie, tăcerea mass-mediei de atunci, tăcerea martorilor, sunt tot crime care ajută pe criminali să rămână nepedepsiți și pe alții ca ei să facă alte crime.
Am în minte executarea de către autoritățile române în iarna lui 1941 a peste 40000 de evrei doar în lagărul de la Bogdanovca și alte crime, nenumărate. La Bogdanovca execuția s-a făcut în loturi de câteva mii de evrei pe zi, evrei care erau duși la marginea unui râpe și împușcați de echipe de criminali care se tot schimbau, că oboseau. Apoi cadavrele au fost scoase din gropi și li s-a dat foc, timp de luni de zile.

Cum privim aceste atrocități?
Cu ce gânduri?
Avem mai multe variante:

1. Darwinistic, evoluționist, ne place să zicem că ororile țin de trecut, că lumea a evoluat de atunci, că de-acum am intrat într-o altă epocă, ce nu va mai permite repetarea unor astfel de tragedii. Gravă eroare.

2. Putem să vrem să uităm, și aceasta este cea mai seducătoare variantă, să nu ne implicăm, să stăm deoparte, să trecem înainte pe alături, ca levitul și preotul din pildă. Imoral.

3. Profetic, vedem cum toate războaiele și pustiirile sunt profețite, fiind urmări ale păcatului. Doar punctul de vedere profetic ne asigură claritate de înțelegere a istoriei, iar această înțelegere are nevoie de memorie, de aducere aminte în primul rând și de meditație, de analiză, în al doilea rând. Starea cea bună.

Dar alt tâlc vreau eu să scot din această durere a uitării: crima păcatului, uciderea și moartea aduse de înșelăciunea seducătoare a șarpelui cel v,echi sunt tot crime și pot fi tot la fel de eficient acoperite de uitare ca și crimele naziste sau staliniste. Totul e să nu vorbești despre ele, să nu le amintești, să le lași neamendate.
Păcatul va face alte crime și va înșela alți semeni, cu complicitatea ucigașă a noastră, a celor care știm.
E cântec de jale ce scriu eu, dar tăcerea înseamnă aprobare, rareori opoziție.

Crima uitării…păcatului înseamnă aprobare și acord. Consimți să fie, e ok că a fost.
Și păcatul domnește în lume nestingherit și fără opoziție.
Păcatul este tot crimă, este ucidere, minciuna este tot crimă, falsitatea, mascarea, promovarea falsului și ascunderea realității sunt tot crime.
Minciuna ucide suflete, sedează conștiințe care ar trebui să rămâne treze, adoarme străjeri și cucerește cetăți întregi care altădată erau apărate de străjeri vigilenți.
Ca să facă uitat adevărul, minciuna are nevoie să pară ea însăși adevăr, făcând astfel ca adevărul propriu-zis să fie uitat, să nu vorbească nimeni despre el, să vorbească despre altceva.
Și această uitare este tot o crimă, înfăptuită paradoxal în numele unul adevăr, bietul de el, denaturat.

A nu vorbi despre păcat, a nu arăta urmările lui, a trece nepăsător pe lângă păcat este tot crimă.
Păcatul duce la moarte, păcatul este cauza morții.
Minciuna manifestată în toate formele ei este un fel de holocaust al adevărului, nerostirea adevărului este ajutor dat minciunii, adică ajutor dat crimei, tăcerea este vinovată.
Când știm că păcatul duce la moarte, că toată lumea zace în cel rău, simpla rostire a voii Celui Bun, simpla afirmare a Adevărului este o declarație de război, deși adesea războiul e mai mult un atac de gherilă.
Sfiala noastră, a creștinilor, intimidarea noastră în fața pseudoadevărurilor, dă apă la moară perpetuării minciunii.
Recâștigarea victoriei după această tragică înfrângere se face prin păstrarea vie a memoriei, a trecutului, un fir care începe de la creaționism și duce prin împărați și profeți, tot firul biblic, până la noi. Pe acest drum vom întâlni fapte și istorii răstălmăcite pe care trebuie să le punem la loc, cronologii abuzate și lăudate pe care trebuie să le negăm și să „tragem” în loc ceasul biblic, al cronologiei biblice adevărate.
Să construim „trupul” memoriei care va hrăni creierul, pe scheletul adevărului istoric, biblic, tragic, așa cum e el, nu cum ar vrea filosofii să fie, sau cum ni-l promit politicienii, reclamele comerciale, bancherii sau…popii.
Trebuie să mizăm pe trecut, istoria e adevăr … uitarea este o crimă!

America s-a terminat, mă mut în Israel (articol preluat de pe Times of Israel)

„Americanii nu mai privesc către guvernul lor ceea ce este adevărat și corect. Se uită la Facebook, la Instagram, la Bella Hadid și Jimmy Fallon. Suntem guvernați de opinia publică…” Rea Bochner

„Nu știu dacă este posibil un alt Holocaust în SUA, dar după ce am văzut în ultima vreme, cred că la un moment dat evreii nu vor mai fi bineveniți aici.” Rea Bochner

Articol preluat de pe Times of Israel. (sursa)

Cuvântul lui Dumnezeu se împlinește la virgulă și punct. Acum 5 ani plecam în America să văd cum e o Americă din care evreii n-au plecat și n-au de gând să plece. Am spus tuturor prietenilor mei atunci că evreii vor pleca din America. Unii au zâmbit, alții, puțini mi-au cerut detalii. I-am dus la profeții. Profeții ăștia și profețiile lor, cam limbă străină pentru cei mai mulți „bisericiști” (mergători la biserici).
(Bisericismul exclude în mod organic, ca pe un puroi, învățăturile despre răpirea iminentă, judecata viitoare, mânia lui Dumnezeu și semnele apropierii acestor zile. Unul din semne e întoarcerea Israelului înapoi după 2500 de ani de împrăștiere. De ce bisericismul nu propagă aceste învățături? Pentru că clericul semidoct, (la acest nivel s-a transformat identitatea evaghelică, încât credința a trecut din fiecare inimă, în mâinile a câțiva, vai de ei) preocupat de venitul lui religios va evita în limbaj orice aluzie care ar putea canaliza energiile enoriașului spre altceva decât donațiile la clădire/pastor.)
Între timp ne-au expirat vizele, pașapoartele (în Israel am mers cu pașaport temporar). Am făcut pașapoarte noi dar a venit pandemia și a trebuit s-o luăm de la capăt.
Alaltăieri ne-au venit noile vize.
Și probabil vom în ajunge într-o altă Americă, o Americă în care e posibil un alt fel de Kristallnacht.
Cam cu aceste gânduri în cap mi-am privit vizele gândindu-mă că acum doi an a fost operată soția, anul trecut eu, după o lungă boală de o vară și o slăbiciune inexplicabilă. Acum suntem amândoi bine cu sănătatea, avem și energie, să mai vină încă odată primăvara oare?
Vom mai ajunge oare în State?
Ce vom găsi?
Se poate oare schimba atât de repede o țară ca America, încât antisemitismul să fie posibil acolo?
Autoarea articolului de mai jos spune că da și aduce argumente.

Eu caut conecții.
Conecții între amănuntele scrise de către profeți despre acest proces al emigrării evreilor și evenimentele de la știri.
Cel mai spectaculos eveniment este cel desigur văzut ca imposibil de cei mai mulți: plecarea evreilor din America.
Orice om normal zice că nu vor pleca.
Dar Dumnezeu are alte planuri.

Să citim articolul (traducere Google Translate)

„Săptămâna trecută, l-am urmărit pe John Oliver, una dintre cele mai cunoscute gazde de știri de comedie din America, preluând conflictul israeliano-palestinian. L-am urmărit de multe ori înainte (episodul Joe Exotic este favorit) și sunt fan. Dar calomnia lui împotriva Israelului ca autor al crimelor de război sau denaturarea conflictului israeliano-palestinian m-au îngrozit.

Pentru că atunci mi-am dat seama că tot ce învățasem despre istoria evreiască era adevărat. 

Nu sunt expert în acest subiect, dar după 15 ani de auto-studiu, am tras câteva concluzii:

Existența de peste 3.000 de ani a poporului evreu este în esență o mulțime de pogromuri, expulzări, violuri, mutilări, arderi pe rug în public, convertiri forțate, vandalizare de proprietăți, demonizare în presă, instanțe de cangur și cel mai mare genocid sistematizat din istorie a omenirii. Sigur, am avut perioade pașnice, dar au fost pauze comerciale, nu programul programat în mod regulat.

Secvența se repetă în mod constant: violența și discriminarea îi împing pe evrei dintr-o societate într-una mai „iluminată” în care ne integrăm, ne asimilăm și avansăm în toate aspectele. Le adoptăm limbajul, obiceiurile și credințele până la punctul în care mulți dintre noi ne identificăm mai întâi cu cultura respectivă și apoi cu identitățile noastre evreiești, în al doilea rând. Dar la primul semn de instabilitate, de obicei după o criză financiară sau civilă, țara gazdă se îndreaptă spre evreii lor. Uneori este un proces rapid, alteori este mai lent, mai subtil și mai insidios. Dar se întâmplă inevitabil. În cele din urmă, chiar și cei mai asimilați evrei devin dușmani – și procesul începe din nou.

Odată am crezut că America este diferită. Din nou, la fel și evreii din Germania înainte de 1933. Pe atunci, era imposibil să credem că o astfel de societate progresistă, care producea minți precum Goethe, Kant și Mendelssohn, ar putea îmbrățișa antisemitismul – cel mai primitiv și neoriginal din idei. Această neîncredere a ținut atât de mulți evrei în Europa până când a fost prea târziu pentru a pleca.

Nu știu dacă cred că este posibil un alt Holocaust în America în 2021. Dar după ce am văzut în ultimele săptămâni, cred că la un moment dat evreii din Statele Unite nu vor mai fi bineveniți aici . Chiar dacă democrația noastră (foarte) fragilă reușește să își respecte principiile de bază ale libertății pentru toți cetățenii, este aproape irelevantă; Americanii nu mai privesc către guvernul lor ceea ce este adevărat și corect. Se uită la Facebook, la Instagram, la Bella Hadid și Jimmy Fallon. Suntem guvernați de opinia publică, iar opinia americană a Israelului – și, la rândul său, evreii – se întunecă pe zi ce trece.  

Această concluzie a urmat câțiva ani. În 2017, când neo-naziștii cu torțe tiki au mărșăluit pe Charlottesville, am început să bănuiesc că ceva a început. Cu atât mai mult după împușcăturile din Pittsburgh și Poway. Diverse povești despre nedreptăți antisemite din campusurile universitare și de pe rețelele de socializare mi-au stârnit îngrijorarea. Apoi, în ultimele săptămâni, am urmărit violența antisemită, alimentată de tensiunea din Israel, perpetuată în spațiile publice din New York și Los Angeles – urmată de o tăcere răsunătoare. Toți acei luptători ai justiției gata să iasă pe stradă în numele justiției rasiale – așa cum ar fi trebuit – au fost liniștiți în mod îngrozitor când victimele erau evrei. 

Și apoi John Oliver, o sursă de știri satirice pentru milioane de americani, a spus Americii de masă că Israelul este ticălosul. Ceea ce înseamnă că America de masă – dintre care mulți, mulți dintre aceștia egalează Israelul cu evreii – îl vor crede. 

Am fost devastat să realizez acest lucru, doar că am fost devastat să văd cum militanții înarmați asaltau clădirea Capitolului și să realizez că America pe care o cunosc de 39 de ani s-a terminat. De data aceasta, mi-am dat seama că America se va termina în curând pentru evrei. 

Pe măsură ce valul s-a îndreptat către evreii din Ierusalim, Roma, Medina, Spania, Bavaria, Paris, Napoli, Portugalia, Nürnberg, Haiti, Tennessee, Mississippi, Kentucky, Polonia, Rusia, Germania și aproape toate țările arabe de pe planetă, așa că acum se întoarce pentru evreii din Statele Unite. 

Nu voi aștepta să văd ce va urma. În această vară, eu și familia mea ne vom muta în Israel.

Trebuie spus că această decizie a fost luată înainte de conflictul recent și chiar înainte de COVID. Dar dacă aș avea vreo idee persistentă că libertatea și comoditatea Americii și legăturile pe care le avem aici au fost suficiente pentru a rămâne, ele au fost puse la odihnă. Mă duc acum, în timp ce am de ales, în loc de atunci când nu va fi de ales. 

Presupun că asta mă deosebește de acei evrei care au fost atrași și alungați cu valurile istoriei: nu aveau unde să meargă. 

Dar eu am. 

Israelul cu siguranță nu este perfect. Are burtica intunecata, trecutul tulburat, viitorul neclar, la fel ca Statele Unite. Dar este singurul loc din lume unde mă simt în siguranță să trăiesc ca evreu. Este singurul loc în care protecția mea este primordială. Este răspunsul la această inevitabilă schimbare de inimă pe care fiecare cultură gazdă o are despre evreii săi. Herzl o știa, la fel și Ben-Gurion și Weizmann și Meir. Știau că pentru evreii de oriunde, dar în Israel, era doar o chestiune de timp.

Și acum, timpul meu a trecut. „

Până aici a fost articolul preluat din Times of Israel.

Comentariu:
Bine, bine, va zice cineva, neobișnuit cu această talangă continuă de profeții/evenimente împlinite/semne/Israel/aliyah, ce ne privește pe noi creștinii ce se întâmplă cu evreii?
Ne privește foarte mult, sau ar trebui. Dacă nu ne privește e bai mare.
Identitatea noastră creștină se formează ca un trup viguros în jurul acestui schelet de învățătură sau devine ca o un melc amorf fără acest schelet.
Singură această învățătură a sfârșitului istoriei, a condamnării umanității ca întreg și a fiecărui om ca individ, sau a salvării lui, pune în lumină vina morală și întoarce sufletul de la conformism spre neliniște, de la nepăsare spre vinovăție, de la apatie la frământare și produce acea emulație necesară analizei de sine, pocăinței și angajamentului credinței.
Tot ghemul logic se pornește de la întrebarea simplă pe care i-a pus-o Pavel lui Agripa: Crezi tu în proroci? împărate Agripa, știu că crezi!
Crezi tu în proroci, împărate „cititorule” sau ai vrea să trăiești fără sentințele lor?
Citești pe proroci?
Crezi că dacă eviți să te gândești la ceva ce sigur va fi, poți evita acel eveniment?
Evanghelia a fost vestită mai dinainte de proroci, această evanghelie cuprinde nu numai salvarea popoarelor, ci și răscumpărarea finală a poporului evreu, apropierea lor de Hristos.
Pentru noi ca persoane particulare care nu suntem evrei, dar și pentru evrei, ne rămâne calea cea nouă și vie a apropierii prin credință de scaunul de domnie din ceruri, de tronul îndurării, de Domnul Isus Hristos, Salvatorul fiecărui suflet care se apropie prin El de Dumnezeu.