Dragii mei, citiți cartea asta! (2. ”Niciodată înaintea Lui nu va străluci omul, ci harul.”…fratele Mia despre conflictele frățești)

30 decembrie 2011

”Pe fondul acestor principii am ajuns mereu în conflicte frăţeşti. N-am pretins niciodată că sunt fără greşeală, infailibil în ceea ce spun şi în ceea ce fac. Cei mai aleşi slujitori ai lui Dumnezeu sunt descoperiţi pe paginile Sfintelor Scripturi cu slăbiciunile lor şi unii chiar cu căderile lor. Autorul Scripturilor este Duhul Sfânt (2Timotei 3:16-17; 2Petru 1:21), este Dumnezeu, şi El nu poate ascunde realitatea. Niciodată înaintea Lui nu va străluci omul, ci harul. De  aceea şi eu am avut nu merite, ci har. Soţia îmi spunea adesea, când o supăram:„Tu ai o mare favoare! Te frângi şi te pocăieşti îndată!” Nu mi-a fost greu niciodată să-mi recunosc greşelile, să-mi cer iertare fie individual, fie înaintea adunării. Dar, niciodată n-am fost făţarnic, n-am pus interesele mele de slavă deşartă şi de familie înaintea Împărăţiei lui Dumnezeu. I-am iubit pe fraţi nu cu dragostea falsă şi dulceagă de astăzi, ci cu dragostea adevărului, cu care noi toţi am fost iubiţi, ca să fim mântuiţi”  (2Tesaloniceni 2:10b).
Nu sunt de acord cu aşa-zisa dragoste a lui Dumnezeu „fără condiţii”. Aceasta este o formulă modernă, care pare extraordinară, dar este falsă! Dumnezeu îi iubeşte, cu adevărat, pe toţi oamenii, şi nu vrea moartea păcătosului. Dar fără pocăinţă nu primeşte pe nimeni (Fapte 17:30-31). Dragostea Sa se manifestă şi prin mustrare şi pedeapsă (Apocalipsa 3:19). El nu-Şi lasă dragostea înşelată de cine trăieşte cum vrea, şi nu cum cere El.
În pilda fiului risipitor (Luca 15.11-32), Domnul Isus ne-a arătat pe Tatăl, ieşind în calea fiului răzvrătit şi risipitor şi îmbrăţişându-l până încă era în zdrenţe. Dar nu în zdrenţe l-a dus la ospăţul Lui!! Pentru tata, însuşi faptul că fiul se întorcea acasă a fost dovada că în el s-a petrecut pocăinţa. Iar părtăşia sa cu el, la ospăţ, în haine curate, încălţăminte în picioare, inel şi sacrificarea viţelului îngrăşat au fost „condiţii” esenţiale ale dragostei sale! 
Dacă am avut parte de conflicte frăţeşti, a fost drept şi normal, pentru că procesul Domnului Isus nu s-a încheiat, ci continuă până astăzi, între urmaşii Lui, sfinţi care vor să trăiască cu evlavie în El, şi cei fireşti, străini de realitatea hristică şi vrăjmaşi ai crucii Lui. 
Nu mă refer la evlavia exterioară, care constă din vorbe sfinte, ci la cea dinlăuntru. Am avut parte de loviturile cele mai usturătoare în sufletul meu de la persoane cucernice, dar care în sinea lor îşi permiteau vicleşuguri, minciuni care să deruteze…”

Istoria unui rob al lui Hristos, citat de la pagina 453


Proști în ce privește răul

29 decembrie 2011

Mă bucur dar de voi, şi doresc să fiţi înţelepţi în ce priveşte binele, şi proşti în ce priveşte răul. – Romani 16:19

Ieri a fost înmormântat fratele Băbuț.
I-am urmărit înmormântarea pe net iar astăzi aveam programată dinainte o vizită la un alt fost ”întemnițat al lui Cristos”.
Ne-a bucurat cu vorbe înțelepte.

Una: ”Stau mut, nu deschid gura, căci Tu lucrezi.” Ps. 39:9
Alta: ”Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine.”  Zaharia 3:17
Și ultima: cea de sus, cu roșu:să fim ”proști în ce privește răul”.

Le-am luat după logica Booleană(nu e din teologie).
Avem 4 posibilități:
-să fim înțelepți în ce privește binele, recomandat
-să fim înțelepți în ce privește răul, extrem de tentant dar nerecomandat, vedem mai jos de ce.
-să fim proști în ce privește binele (nerecomandat, se numește ignoranță, se tratează prin învățare, învățarea lui Cristos)
-să fim proști în ce privește răul, recomandat
Ispita de a fi înțelept în ce privește răul e mare.
Nu merită răul să aibă parte de vecinătatea și atenția înțelepciunii, e o atenție nedemnă. Înțelepciunea iese umilită și răul   rămâne tot rău. Răul nu se tratează cu înțelepciune, ci atât răul cât și binele  (intrate în mintea omului prin cădere) se tratează prin răstignirea firii vechi, a omului vechi ce-și face graficele pe aceste coordonate: bine-rău. Omul cel nou are alte coordonate: viu-mort.
Termenul tradus ”proști” în context are înțelesul de: simpli, ignoranți, netentați de motivații și ambiții păcătoase.
Mai pe scurt, lipsiți de dorința de a trata răul cu înțelepciune. Slava acestei vecinătăți să-i rămână binelui.
Răul, bășcălia se tratează cu ignorare, răul n-are slavă.
Legat de idolatriile și vrăjitoriile ce le vor găsi în Canaan, evreii au fost avertizați ca nici să nu-i intereseze cum se fac. Să fie ignoranți față de acestea.


Gherla, Salcia, Periprava…un alt întemnițat al lui Cristos a plecat din cort acasă: Relu Băbuț.

28 decembrie 2011

Mai avea câteva zile până la vârsta de 90 de ani. Nu l-am cunoscut.
Aflu de pe net că s-a dus și el. Un alt ”moisist”.

”….care poartă pentru alții vini de care nu-i de vină.

încrezându-se-n dreptate, înviere și lumină…”

Vina de care n-a fost de vină a fost același articol 209 din Codul penal, ”….crimă de uneltire împotriva ordinii sociale….”. Parcă e din procesul Domnului Isus: ”tulbură norodul”, ordinea socială.
Citiți:
N-ați prea auzit de acest frate, nu e de mirare.
După cum spunea William macDonald, lumea preferă ”profeţii falşi care se conformează sau cei adevăraţi care sunt morţi.”

Din cartea fratelui Mia, despre Relu Băbuț:
”Am aflat că în colonia Salcia, la brigăzile de lucru sunt doi dintre fraţii din lotul meu, Harap Dumitru şi Băbuţ Teodor. M-am informat unde sunt, în ce barăci, şi am aflat în ce baracă era Relu Băbuţ. Într-o seară, după întoarcerea lor de la lucru, m-am strecurat până la baraca lui, nu fără riscuri, cu o cană de lapte într-o mână şi în cealaltă cu o bucată bună de pâine. Ce ar fi putut fi mai bun pentru un deţinut flămând? Am ajuns la patul lui, în faţa lui, dar el nu m-a observat. Stătea şezând pe patul lui din rândul de jos, cu capul în mâini şi cu coatele pe genunchi, şi încet cânta un şlagăr pe care îl auzisem şi eu de mult, din muzica uşoară românească şi astfel l-am putut identifica mai bine: “Căsuţa noastră, cuibuşor de nebunii…” Mi-am dat seama că gândurile lui zburasera departe la soţia lui şi la cele trei fetiţe… şi l-a cuprins un dor de acasă. Şi eu aveam lăsaţi acasă cu trei ani în urmă soţia cu trei copilaşi şi al patrulea pe drum. Nu ştiam încă dacă soţia a supravieţuit în urma celei de a patra naşteri, după prezicerile sumbre ale medicilor, şi ce anume aveam, vreo fetiţă mult dorită de noi? Era o taină…

Când şi-a deschis ochii şi a văzut darurile aduse, ochii i s-au umezit de lacrimi de bucurie şi surpriză. A băut laptele, căci aveam nevoie de cană, care era în dotarea mea de la staţionar, şi pe furiş în noapte m-am strecurat înapoi fără să fi fost observat şi prins de vreun gardian, care nu m-ar fi iertat. Ca să faci binele se cere uneori sacrificiu şi risc. “Doamne, ajută-mă să trăiesc aşa toată viaţa şi păstrează-i pe cei dragi ai mei sub paza Ta binecuvântată.””


Dragii mei, citiți cartea asta! (1.”…am trecut prin atâtea laboratoare ale dezumanizării”)

28 decembrie 2011

https://vesteabuna.files.wordpress.com/2011/11/istoria-unui-rob-a-lui-hristos.pdf

citat, pag 443:
”Eu L-am invatat pe Hristos-Domnul, în sensul ca să pierd totul şi să mă cheltuiesc pe mine însumi pentru Evanghelie şi pentru fraţi. N-am căutat niciodată funcţii, loc înalt şi cu vază, am vestit Cuvântul Evangheliei fără plată, cu riscul vieţii şi al libertăţii, oriunde, în orice vreme. Am fost ca înviat din morţi din Şeolul comunist, am trecut prin atâtea laboratoare ale dezumanizării, încât nu mi-a rămas altceva decât „Isus Singur”, „Hristos-Domnul şi El Răstignit”! Am fost şi sunt fericit să port semnele răstignirii mele împreună cu El, cu atât mai mult cu cât acestea îi incomodeaza pe creştinii molateci, laşi şi superficiali, şi îi exasperează pe farisei şi făţarnici. Din fragedă tinereţe am primit conştienţa faptului că nu sunt produsul nici unui sistem religios, deoarece, acolo unde s-a ridicat omul şi sistemul, eu am fost respins. Am înţeles că Dumnezeu are pe pământ o singură Biserică, un singur popor, un singur tărâm al Lui pentru adunarea sfinţilor Săi răscumpăraţi, care începe de la doi sau trei, în Numele Domnului Hristos, iar cultul practic al sfinţilor în adunare este în totul după Sfânta Scriptură şi după cuvintele Domnului Isus (1Corinteni 14:26; Ioan 4:23-24).” Mia Iovin, Istoria unui rob a lui Hristos, pag 443


Blândețea nu are biserică…din memoriile lui Nicolae Bethlen(2),

28 decembrie 2011

Despre   Nicolae Bethlen am scris aici. Sunt gânduri scrise pe la anii 1700. Locul: închisoarea din Viena.
Așa gândea cancelarul Transilvaniei de atunci, nepot al Principelui Gabriel Bethlen.
Ce bine e când conducătorii de oameni au în inimă Cuvântul divin și zidesc pe el.
Nu pot să nu compar cu primarul orașului meu, ajuns într-un mod rușinos în închisoare. Când citesc de ce i-a fost plină mintea primarului, mulțumesc și mai vârtos lui Dumnezeu că azi-dimineață s-a ridicat gunoiul și că merge iluminatul public. Autoritatea de stat e dată de Dumnezeu și avem de ce să-I mulțumim.

citat de la pag 24:
” Toate religiile, confesiunile, superstitio, superstiţiile, sectele, raţiunile, schismele, haeresis, ereziile şi alte raţiuni deosebite numite oricum, care au fost, sunt şi vor fi din partea Domnului, toate şi-L fixează ca scop, ca obiect pe Dumnezeu, zicând că-L preamăresc şi, în cele din urmă, drept pricină, [zicând] că ele în acest fel se descurcă cu toate ale lor. Sunt bune atât scopul, cat şi finalitatea; apoi însă greşesc toate, chiar şi acelea ce posedă în mâna lor sfânta scriptură, înţelegând aci pe cei de confesiune romană, augustană, helvetă şi grecească, numiţi în ungureşte, în genere şi una câte una, incorect, papistaşi, luterani, calvini, de rit grecesc (în Transilvania îi putem adăuga şi pe unitarieni), zicându-şi fiecare din ei creştini, cum nici nu sunt mai multe religio, credinţe, ci numai Christiana religio, credinţa creştină, aşa cum Hristos instruise cândva biserica, la început, atât pe vremea când avea trup, cât şi după înălţare, prin Sufletul Său Sacru şi prin apostolii săi; fiecare din ele se laudă zicând că este aşa; dar, ceea ce, după cum a zis însuşi domnul nostru Hristos, Ioan 13:34, 35, ar fi semnul suprem al religiei creştine, iubirea reciprocă, nu; dimpotrivă, se urăsc, se prigonesc de moarte, ba chiar pretind că, cu cât se urăsc mai vârtos, cu atât e fiecare mai pe placul lui Dumnezeu, cum a zis-o însuşi domnul nostru Hristos, Ioan 16:2. Ei uită spusele Sfântului Ioan, Epist. 1, 3:10 şi 4:16, 20, 21, ale însuşi Domnului Nostru Hristos, Matei 22:37- 40.
In al doilea rând, greşesc prin aceea că toate întrecerile, toate disputele lor sunt următoarele: care religie îl cunoaşte mai bine pe Domnul, iar nu care îl iubeşte; care e mai temător de el, care înţelege şi explică mai bine sfânta scriptură, voinţa ei, ca şi: care se supune mai bine prin viaţa sa, aşa cum ne învaţă apostolul Pavel, Tit. 2:12.           Atitudinea blajină nu are preot separat, biserică aparte, dar care este religia ce se încinge la o întrecere cu alta, pentru o atitudine blajină? Ar fi bine ca, pe cât religia e mai curată, raţiunea de la Dumnezeu mai pură, pe atâta să fie mai curată şi viaţa; dar, zău, nu ştiu dacă chiar şi aceia ce se laudă cu numele de evanghelici şi reformaţi se pot lăuda cu viaţa lor evanghelică, reformată.
În rândul al treilea, ei păcătuiesc prin faptul că, uitând ce spune domnul nostru Hristos: Ioan 4:24, Isaia 66:1 si urm. Osea. 6:6, Isaia 1:11 şi urm., Mica. 6:6-8, care execută mai cuminte şi mai cu bune forme riturile exterioare ale cinstirii lui Dumnezeu, ei se ceartă pe tema aceasta, lăsând la o parte grosul legii, dreptatea, mila.şi credinţa, Matei 23:23, ca şi dreapta smerenie, Matei 18:4, Psalmi 131:2.
Iar în al patrulea rând, ei păcătuiesc prin aceea că dau importanţă multor praznice, ceremonii, rugi, posturi, recepţii şi alte lucruri născocite de oameni, ca să obţină fericirea, şi, zicând că acelea sunt obligatorii prin porunca lui Dumnezeu pentru suflete, se transformă pe sine şi alte animale create în camarazi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos; dar să vadă ce scrie în Matei 15:1-10, Colos. 2:21, 23, Tim. 1, 4:1-4. Vera religio est veri Dei vera cognitio cum vero dus cultu, timore, et eiusdem ac proximi vero amore conjuncta [Adevărata religie este adevărata cunoaştere, a adevăratului Dumnezeu şi cultul său cel adevărat, respectul său şi legarea de adevărata sa iubire, ca şi a aproapelui]; adică: religia sau credinţa cea adevărată este legată de cinstirea Cea adevărată, de respectul, cel adevărat al Domnului celui adevărat şi de dragostea cea adevărată faţă de acelaşi Dumnezeu, a omului şi a semenului său.

Am isprăvit.
Nici un om, fie el afundat în orice fel de rătăcire, chiar şi ateul, nu trebuie urât, ci compătimit, iubit, şi trebuie convertit nu prin forţă, ci prin cuvinte Inimoase, prin dragoste, şi chiar cel ce suduie, deşi trebuie lovit cu piatra, nici atunci  nu trebuie dojenit, ci trebuie să-ţi fie milă de el, să-l deplângi, să te rogi pentru el. Asta e legea lui Hristos, a creştinilor. Matei 23:34, Faptele apostolilor 6:60. Aş putea da multe note separate pentru vera religio, dar scurtez şi astfel închei cu religio.
Citeşte locurile mai sus citate și dedică-li-te, mai cu seama la Ioan 4:24, 7:17, 13:35; Matei 15:9, 28:2-4. Religio quo minus humani sapit, olet et viret, eo verior est; ergo quae minimum vel nihil humani habet, verissima est [Cu cât credinţa (religia) are mai puţin gustul, mirosul şi culoarea omului, cu atâta e mai adevărată. Așadar, cea mai adevărata este cea ce are cel mai puţin sau nimic omenesc]. Credinţa sau religia este cu atât mai adevărată, cu cât se află pe ea mai puţin gust, mai puţină aromă și culoare umană; cu cât îţi abstragi mai mult mintea sau pe tine însuţi de trup, de lume, cu atât te apropii mai vârtos de Sufletul ce sălăşluieşte într-o lumină de neapropiat.

Dumnezeu nu poate fi văzut, mai cu seamă în trup. Tim. 1, 6:16;Exod. 33:20. ( Cu cât îţi itribui mai puţin, cu atât mai adevărat zici, Tim. 1, 1.-17. Cu cât te iubeşti mai puţin pe tine însuţi, cu cât iubeşti mai puţin lumea, cu atâta îl iubeşti mai mult pe Dumneaseu și seamănu-ți Ioan 4:20,21.

Să se aşeze laolaltă cu dragoste lumea creştinilor, să dezbrace religia de veşmântul ei făcut cu scrânteli, sulemenit, plin de mosc, născocit de sine însăşi, adică să-i ia tot ce a adăugat ea de la sine, în schimb să-i dea îndărăt tot ce i-a luat, veşmântul alb, candid al adevaratei iubiri şi umilinţe, şi îndată va ieşi la iveală mireasa lui Hristos, religia celei dintâi biserici. Din lumea creştină trebuie îndepărtate numele de papistaş, luteran, calvin, grec, arian sau unitarian. Toţi să fim creştini şi astfel putem nădăjdui şi în convertirea păgânilor necreştini, a mahomedanilor, a evreilor; va fi precum zice Sfântul Pavel, Colos, 3:11 , Așa și atunci se va face un staul, o turmă, un păstor, Isus Hristos.

E un lucru cumplit mai ales în rândul confesiunilor romană, augustană, helvetă, ele se  înţeleg în tot ce e necesar pentru gloria lui Dumnezeu şi fericirea sufletului, și totuși ce comite una împotriva celeilalte, pentru găselniţele omeneşti, şi, ceea ce e şi mai cumplit, ce comit protestanţii unii cu alţii, de dragul a două sau trei subtilităţi de școală certărețe. Miserere Domine, miserere nostri! [Ai milă, Doamne, ai milă de noi!]”

 


Diferite fețe ale lumii (7.Distracția, 8.Religia)…William MacDonald ”A te înhăita cu lumea religioasă înseamnă a-L trăda pe Cristos”.

27 decembrie 2011

Distracţia.
O altă față a lumii este sistemul ei de distracţii. Acesta este format din lumea filmului, a televiziunii, a radioului – sau oricum s-ar numi ea. Bunyan a numit-o Bâlciul Deşertăciunilor. Este lumea aluziilor obscene, a limbajului corporal sugestiv şi a stilurilor senzuale. Nu numai că popularizează păcatul, dar ridiculizează puritatea şi castitatea. Glorifică sexul, violenta si tot ceea ce ieftineşte viata.
Trecând în revistă filmele recente, un critic celebru a folosit expresii cum ar fi: urâţenie de nedescris, oroare şi depravare, şi brutalitate vie. Planul lor ascuns este de a amuza oamenii pe drumul lor spre infern, de a-i opri să mediteze la problemele eterne. Distracţiile creează impresia că plăcerea este o realizare. Apoi, într-o noapte, acasă, ei se întreabă: „Asta-i tot?” şi îşi duc pistolul la tâmplă.

Religia. Exact aşa cum există numai două lumi, aşa există numai două religii. Religia lumii pune interesele personale în frunte şi învaţă mântuirea prin fapte bune sau caracter bun. Are o formă de sfinţenie, dar neagă puterea ei.

Manifestă o toleranţă mare faţă de fiecare credinţă, cu excepţia Evangheliei adevărate şi faţă de fiecare creştin, cu excepţia creştinului fundamentalist.

Abandonează Biblia ca fiind Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, lăsându-se pradă nisipurilor nestatornice ale opiniei umane. Nu există nimic absolut; totul este relativ.

ÎI înlocuiesc pe Dumnezeu cu umanismul, crezând că omul este stăpânul destinului său şi conducătorul sufletului său.

Caută să reducă la tăcere pe adevăraţii profeţi. Sunt preferaţi profeţii falşi care se conformează sau cei adevăraţi care sunt morţi.

Lumea religioasă a fost cea care L-a crucificat pe Domnul gloriei. A te înhăita cu ea înseamnă a-L trăda pe Cristos.

Domnul Isus este în afara acestui sistem monstruos, si El îsi cheamă urmaşii să umble despărţiţi de el. Ei trebuie să meargă înainte la El, în afara taberei, purtând ocara Sa (Evrei 13:11-14). Aceasta include despărţire de amestecul ecumenic nedumnezeiesc de creştini si necrestini atât de obişnuit în creştinătatea de azi.

Da, în toate aceste domenii, un ucenic trebuie să aibă locul său în afara ordinii existente a lucrurilor. Puterea sa constă în separarea sa de lume. Arhimede a spus că el ar putea mişca lumea dacă ar avea un punct de sprijin în afara ei. La fel ar putea creştinul, dar trebuie să fie în afara lumii.

Sfârșit


Egiptenii nu știu grecește (o mărturie)

26 decembrie 2011

O altă confirmare a călăuzirii Domnului.
O mărturie:
Era prin 1989. Lucram la o fabrică, la o stație de pompare. De prin 1987 reșisem să mă transfer dintr-o secție mizerabilă la minunata stație de pompare. Din frig la căldură, de la muncă de ocnaș la ”domnia” unei salopete curate, a lipsei de efort greu  și a timpului liber berechet. Mai era și o treaptă mai sus, o altă stație de pompe(pompe unu) unde lucra un singur om, cu mai puțin de lucru și fără șef permanent. Un vis, nu altceva. Eu eram mulțumitor Domnului și pentru stația mare, dar când lipsea colegul de la cea mică îl schimbam bucuros. Eram singur, citeam, mă rugam, cântam. Un Har.
La un moment dat, din senin colegul meu se transferă în altă parte și șeful, fără explicații mă trimite pe mine acolo.
M-am dus zburând, nu-mi venea să cred, era un har, nu făceam nimic toată ziua, trebuia să fiu doar prezent acolo, porneam arareori o pompă sau două pe zi și le opream.
(Nu i-am înțeles gestul timp de 22 de ani….până nu mi-am citit dosarul de la securitate.
Atunci nici nu știam câți mă urmăresc. Acum realizez că transferul fusese sarcină ca să pot fi ”încadrat” informativ mai ușor. Stăteau băieții cu ochi albaștri ”umăr lângă umăr”…Slavă Domnului!)
Vedeam altfel.
Când am ajuns acolo m-am rugat ceva de genul: ”Doamne ce să fac eu cu atâta amar de timp?”
Primisem Biblia cu triunghi, aveam cărți, citeam enorm. Dar nu știam nici o limbă străină.
Mi-am luat cursul lui Duțescu și m-am apucat de engleză (la școală făcusem franceză și rusă).
Am terminat cursul lui Duțescu cu exerciții cu tot în câteva luni.
A venit revoluția. Am rămas acolo până în 1993. În 1990 am fost nevoit să încep germana…am făcut 26 de lecții, dar complet cu exerciții și gramatică. În 1991 am început ucrainiana,…cu soția.  Rusa mi-a venit de le sine după 8 ani de rusă la școală.
Așa că acum am capul împărțit în cinci.
Nu prea ai ce face în Germania cu engleza, nici în Rusia fără rusă.
Să vorbești limbi străine e un Har, să ai timp să le înveți e Harul dinainte.
Învățasem de la Wurmbrand că dacă știi 5 cuvinte într-o limbă trebuie să le vorbești că nu e treaba ta să înțeleagă ci a ”clientului”. Așa că eu vorbeam cu toate ale mele 5 părți de creier cu cine apucam.
Să scrii despre acestea e un alt Har, dar  …să vă spun cum l-am primit. Prin necazuri!
În 1993 datorită uneia din limbi mi s-a oferit postul de la export…mi s-a băgat pe gât. Era nevoie de un om de rusă. Slavă Domnului! Tocmai terminasem facultatea la seral și a prins bine la bani. Pe birou trona o mașină de scris Robotron antică și imensă. Trebuia să dactilografiez documente de export, mai aveam una mai mică cu litere rusești. Cea mare era un chin. După câteva rânduri te dureau degetele. Trebuia ”bătut” (la propriu) fără greșeală, orice greșeală însemna anularea documentului în vamă. Verificam de 5 ori. Așa am învățat să BAT la mașină.
N-am știut atunci la ce mă pregătește Dumnezeu. Știam însă să tac și să aștept, am învățat că înseamnă credință.
Când a apărut internetul și în anii 2000-2001 m-am logat pe primul forum creștin am știut de ce știu să scriu ”la mașină” repede și fără greșeli.
Acum știu și mai bine de ce m-a învățat Domnul limbi străine.
Părtășie înseamnă transfer de gânduri.  Fără limbi de rezervă nu poți s-o faci decât în ghetoul propriei materne neputințe.
Am văzut asta în America. Se merge la biserică nu pentru zidire, ci pentru doza săptămânală  de nostalgism etnic. E o neputință, nu o eliberare, ține de lanț, de robie nu de lipsa lor.
La început i-am judecat pe tinerii ce ”se duc la americani”. Apoi, după ce am înțeles cât de infectat este ghetoul cu frați cu ochi albaștri, i-am înțeles și i-am îndemnat.  Ce bine că ei știu engleză, ce folos de română? O fată care avea 8 ani când i-am condus la gară în 1988 (am poze) mi-a spus în 2002: ”de ce să știu românește, să înțeleg ce se ceartă frații la biserică?”
Pavel i-a spus comandantului: ”Îmi este permis să-ți spun ceva?” Și el a spus: ”Știi grecește? Nu ești deci egipteanul acela care …s-a răsculat?” Fapte 22:37-38
Concluzia: dacă știi grecește înseamnă că nu ești ”egipteanul acela”.
Porunca Domnului este ca atunci când suntem prigoniți să părăsim cetatea.
Când fratele Mia a plecat din Romania a fost chemat la pașapoarte și un grad superior cu ochi albaștri i-a spus: ”nu vei scăpa de noi nici acolo”. Și n-a scăpat. Spunea des: ”am suferit mai mult din partea securității de când am venit în America decât în România….
Fiecare etnie are în creierele purtătorilor respectivei limbi un bagaj de gânduri cu anumite caracteristici. Numai trecerea acestor bariere face schimbări.  Sau eliberează. Iar prigoana face ca aceste bariere să se treacă.
Egiptenii nu vorbesc grecește, de fapt ”egipteana nativă”, dragostea de ea, patriotismul pământesc a fost primul cârlig al tuturor vânzătorilor, au vândut din dragoste de țară.
Care țară?


Diferite fețe ale lumii (5.Mass-media, 6.Educația)…William MacDonald

26 decembrie 2011

Mass-media.
Ce se poate spune despre mass-media? Este arma de propagandă a lumii. Treaba lor este să „vândă” lumea. Drept urmare, relatează ştiri despre personalităţile şi întâmplările sale. Nu te poţi aştepta la nici o menţiune despre Cristos pe prima pagină a ziarului. Nici nu trebuie să cauţi ceva care să te edifice spiritual în programul obişnuit de la televizor. Uneori creştinii sunt iritaţi de faptul că presa, radioul şi televiziunea prezintă violenţă, glorifică păcatul şi ruşinea şi tratează decenţa cu o neglijenţă studiată. Se oferă spaţiu pentru articole despre prostituate de la Hollywood şi abia se menţionează oamenii si femeile sfinte de care lumea nu este vrednică. Ei bine, așa este normal să fie. De ce să facă ei publicitate împărăţiei lor rivale?

Şi, oricum, este mai bine ca poporul lui Dumnezeu să călătorească prin lume incognito. „Lumea nu ne cunoaşte pentru că nu L-a cunoscut nici pe El” (1 Ioan 3:1b). Când va veni Cristos, noi vom apărea cu El în glorie (vezi Coloseni 3:4). Aceasta se va întâmpla destul de devreme pentru a fi pe toate paginile ziarelor. James Denney a spus-o bine: „Nici un creştin nu trebuie să-şi dorească altceva decât să-şi umple pe cât de discret posibil locul în viaţă pe care i l-a dat Dumnezeu. Cu cât mai puţin notorii suntem, cu atât mai bine pentru noi.”

O emisiune de ştiri este mai precisă decât îşi dă seama când anunţă: „Vă oferim lumea la fiecare 30 de minute.” La fel este postul de televiziune cu sloganul: „Aducem lumea în casa voastră.”

Educaţia.
Ce să mai spunem despre educaţie? O anumită parte este de dorit si necesară. Dorim ca tinerii noştri să fie bine educaţi. Dar cuvântul emblemă în această propoziţie este „bine”. Aşadar, creştinul trebuie să umble pe o cale strâmtă. El trebuie să despartă ceea ce este de valoare de ceea ce este josnic, trebuie să mănânce carnea de pui şi să scuipe oasele.

Educaţia seculară este astăzi un haos. Autorităţile experimentează fiecare sugestie aiurită care apare şi nu reuşesc să predea ceea ce este de bază. Când publicul devine conştient de eşecul sistemului, educatorii strigă cerând mai mulţi bani. Nu de mai mulţi bani au ei nevoie, ci de mai multă înţelepciune.

Lumea refuză să ofere educaţie care nu este stricată. Amestecă faptele cu ficţiunea. Prezintă teoriile drept adevăr. Refuzând recunoaşterea Creatorului, ea atribuie proiectarea şi ordinea „naturii”. Se laudă cu liberalismul ei, dar este în mod vicios intolerantă fată de Biblie sau fată de ceea ce învaţă Biblia. „Orice idee majoră şi filozofie care modelează lumea de acum este opusă creştinismului din Noul Testament şi are intenţia de a-l şterge de pe faţa pământului.”

 


Diferite fețe ale lumii (3.Afacerile, 4.Cultura)…William MacDonald

25 decembrie 2011

Afacerile.
Este uşor de crezut că lumea afacerilor este cinstită, etică şi umană, dar aceste afirmaţii nu corespund realităţii. Lovitura pentru a face un milion de dolari are loc în arena unei competiţii fio­roase. Este o junglă. Etica este sacrificată pentru profit şi oamenii sunt sacrificaţi. Guvernul aprobă legile pentru a ţine în frâu abuzurile, dar întotdeauna există căi de a te sustrage legilor. Speculaţiile din contabilitate ascund profituri provenite din impozite şi banii daţi pe sub mese deschid uşile pentru facerea unui dolar rapid.

Creştinul nu poate să trăiască separat de lumea afacerilor. Simplul fapt de a trăi îl implică în ea. Pentru a se elibera de ea ar trebui să iasă complet din lume. Totuşi, el o poate folosi, fără a abuza de ea (i Corinteni 7:31). El poate să lucreze, să cumpere şi să vândă fără a adopta metode dubioase. El poate fi sare şi lumină la birou, în prăvălie sau în fabrică (Matei 5:13-14). El poate refuza să-şi compromită mântuirea pretându-se la orice L-ar putea dezonora pe Domnul Său. Desigur, există anumite ocupaţii care nu se cuvin unui creştin; el nu se poate implica în nici o activitate care să fie ilegală sau care fizic ori moral ar putea dăuna altora.

Cultura.
Apoi există lumea culturii – lumea artei şi a muzicii. Desigur, nu există nimic de obiectat împotriva umanismului. Nimic greşit? Fundaţia Naţională pentru Arte, subvenţionată de către Guvernul Federal, a finanţat o pictură cu portretul lui Isus Cristos într-un cadru atât de josnic, atât de repulsiv, că nu se poate descrie în cuvinte decente. De asemenea, versurile din mare parte a muzicii sunt sugestive, provocatoare şi obscene.

Dar ce se poate spune despre arta şi muzica care înalţă? Un sfânt se poate bucura de talentele pe care Dumnezeu le-a dat altora, dar el se află aici pentru o afacere mai mare decât aceea de a fi un cunoscător de artă fină. Atâta timp cât sufletele mor de dorinţă pentru Evanghelia lui Isus, el trebuie să se concentreze asupra a ceea ce este de valoare eternă. Când Pavel a vizitat Atena, centrul culturii, el nu a fost impresionat de Panteon sau de Templu. El a fost îndemnat să relateze lucrurile măreţe ale Celui care 1-a chemat din întuneric la o lumină minunată.


Diferite fețe ale lumii (2.Politica)…William MacDonald

25 decembrie 2011


Să ne gândim la lumea politicii. Adesea auzim argu­mentul mult uzat: „Tot ceea ce este necesar ca să triumfe răul este ca oamenii buni să nu facă nimic.” Dar aceasta este părerea lumească, nu revelaţia divină. Ni se aminteşte că si Iosif, Moise si Daniel s-au ocupat de politică. De fapt, Iosif şi Daniel au fost funcţionari de stat, nu oameni care au candidat pentru funcţii importante. Şi Moise a fost un ghimpe pentru instituţia politică a Egiptului.

Care este mărturia biblică asupra acestui subiect?

Isus a spus: „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă ar fi împărăţia Mea din lumea aceasta, Slujitorii Mei s-ar lupta” (Ioan 18:36).

Pavel a spus: „Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii” (2 Timotei 2:4).

Ioan a spus: „Toată lumea zace în cel rău” (1 Ioan 5:19).

Exemplul Domnului Isus este împotriva participării politice. El a avut o relaţie de opoziţie cu această instituţie. Apostolii nu au recurs la politică. Ordinul primit de ei a fost de a merge prin lume şi de a predica Evanghelia.

Cetăţenia fundamentală a creştinului este cerească. (Filipeni 3:20). Obligaţia sa faţă de guvernarea pământească este de a se ruga, de a plăti şi de a fi supus.

Scopul lui Dumnezeu în acest veac nu este reforma politică, ci să scoată dintre naţiuni un popor pentru Numele Său (Fapte 15:14). Întrebarea este: „Vom urma noi ordinea Sa de zi?”

Problema de bază din lume este păcatul. Numai Evanghelia se poate ocupa cu succes de aceasta. Metoda lui Dumnezeu este spirituală – naşterea din nou.

Politica este coruptă prin propria sa natură. Dacă particip, îi acord votul meu de încredere. O astfel de încredere este complet nejustificată. Au trebuit sute de ani pentru a i se dovedi eficacitatea, şi care a fost rezultatul?

Înscrierea creştinilor în politică nu a fost bună. William Kelly a spus: „Creştinii nu s-au amestecat niciodată în guvernarea lumii decât spre dezonoarea lui Cristos şi spre propria lor ruşine. Ei au fost chemaţi acum să sufere cu Cristos; ei vor domni cu El. Chiar dacă El încă nu Şi-a asumat puterea Sa mare pentru a domni.”

Încă nu a venit timpul să domnească creştinii. Va veni, când Cristos se întoarce ca Rege al regilor şi Domn al domnilor. Când cei din Corint au acţionat ca şi când deja ar fi domnit, Pavel i-a îndreptat. El dorea ca ei să domnească în aşa fel, încât el şi ceilalţi apostoli să poată domni cu ei. Dar în timp ce corintenii, figurativ, îşi purtau coroanele în balcoanele din amfiteatru, apostolii arătau ca oamenii din arenă, condamnaţi la moarte, un spectacol pentru lume, şi erau trataţi ca drojdia pământului (1 Corinteni 4:8-13).

Este o falsă aşteptare să crezi că se vor îmbunătăţi condiţiile din lume (1 Timotei 4:1-3; 2 Timotei 3:1-5). Atât Biblia, cât şi ştirile zilnice resping o astfel de noţiune.

Creştinul găseşte puterea să se separe de lume (2 Corinteni 6:17). Nu putem niciodată să ne mişcăm atât timp cât facem parte din ea. Marea noastră resursă este rugăciunea. Noi putem face mai mult prin rugăciune decât pot face alţii prin politică. Noi putem vedea transformări miraculoase de vieţi umane. Putem duce bărbaţi şi femei în împărăţia lui Dumnezeu. Avem balanţa puterii în lume. De ce să schimbăm aceasta cu un sistem falimentar cum este cel al politicii?


”Momente de-ncercare”…o cântare compusă acum 53 de ani în temnița din Timișoara pe melodia ”O brad frumos”

24 decembrie 2011

Era în 1958.
17 decembrie.
Atunci i-au arestat pe ”moisiști”.
Argații cultului controlat de securitate i-au dat afară din cult cu mult înainte, ca să nu se spună că religia este persecutată în Republica Populară Română.
I-au acuzat sub articolul 209 din Codul penal: crimă de uneltire împotriva ordinii sociale. În anul 1958 se ajunsese să se dea și condamnări la moarte pentru ”uneltire”.
De fapt frații arestați, părăsiți și vânduți de ”frați” erau continuu amenințați cu condamnarea la moarte. Se menținea o tensiune sinistră. Dacă vă puteți aminti sau imagina acest fel de tensiune (Cuvântul ne-o cere) așa să citiți cuvintele cântătii de mai jos. A fost compusă la câteva zile după arestare (17 dec 1958) de fr Aron Mladin. A fost pusă pe hârtie imediat după eliberarea din închisoare. A fost cântarea 1. 


Diferite fețe ale lumii (1.Introducere)

24 decembrie 2011

    Vă stârnesc gustul spre ceva bun. Cartea lui MacDonald: ”Lumi diferite” ne prezintă într-un mod simplu și clar cele două lumi, cea de acum și cea viitoare, cea dinăuntru și cea de afară.

Cartea a fost publicată la editura Lampadarul de aur. Vă prezint aici capitolul 9: Diferite fețe ale lumii.

Lumea controlează orice aspect al comportamentului uman, cu excepţia bisericii creştine adevărate. Există lumea politicii, a afacerilor, a culturii, a mediilor de comunicaţie, a educaţiei, a distracţiei si chiar a religiei. Toate acestea pot părea foarte atractive pe dinafară, dar în spatele scenelor sunt corupte. Politica este coruptă prin însăşi natura sa; este un sistem de escrocherii, mită şi compromisuri. Afacerile sunt corupte, pline de practici lipsite de etică. Cultura este coruptă; glorifică sexul, nuditatea si nihilismul. Mediile de comunicaţii sunt corupte; ele prezintă în mod agresiv crima, violenţa, scandalul şi perversiunea, în timp ce tratează decenţa şi nobleţea cu un dispreţ studiat. Educaţia este coruptă; glorifică înţelepciunea umană, care după secole s-a dovedit a li ea însăşi falimentară. Distracţia lumii este coruptă; într-o lume a fanteziei idolatrizează prostituţia, perverşii, ciudaţii. În anumite sensuri, lumea religioasă este cea mai rea dintre toate; duce lumea pe calea presărată cu flori a infernului, cu iluzia că se pot mântui prin faptele lor bune şi prin caracterul lor bun.

În ea, dar nu din ea

Am spus că lumea controlează orice aspect al comportamentului uman, cu excepţia adevăratei biserici creştine. Din nefericire adesea afectează chiar şi biserica. Un observator ager al scenei curente a spus: „Am căutat biserica şi am găsit-o în lume. Am căutat lumea şi am găsit-o în biserică.”

Cu puţin timp înainte de moartea sa, Francis Schaeffer a avertizat:

„Acomodarea la spiritul lumii în era noastră este cea mai grosolană formă de lumesc, potrivit definiţiei corecte a cuvântului. Şi, din nefericire, astăzi trebuie să spunem că, în general, instituţia evanghelică s-a acomodat formei spiritului lumesc aşa cum îşi găseşte ea expresia în ziua de azi… în sensul cel mai de bază, insti­tuţia evanghelică a devenit profund lumească.”

Şi Wordsworth a scris:

Lumea este prea mult cu noi; târziu sau devreme, primind şi cheltuind, ne irosim puterile.


Acum se seceră orzul, dar după orz se va secera și grâul…din memoriile lui Nicolae Bethlen(1)

23 decembrie 2011

     Nicolae Bethlen a trăit în secolul 17, anii 1640-1710 și a fost cancelar al Transilvaniei în perioada cedării acesteia către austrieci (de sub suzeranitatea turcească). Credincios reformat, crescut în bună tradiție protestantă a înregistrat în cele peste 300 de pagini ale cărții lui amănunte grăitoare ale vremii trăite.

Redau mai jos pasajul în care descrie cu detalii ”convertirea” ortodocșilor români din Ardeal la catolicism.
Lucrurile se petrec în anul 1701. Austria a învins pe turci și s-a impus în Transilvania nu fără o puternică opoziție locală mai ales din partea nobilimii majoritar reformate.         Cu armata austriacă au intrat în Ardeal și iezuiții. Contrareforma era în floare, iezuiții ”converteau” la catolicism tot ce se putea. Cu maghiarii reformați era mai greu, universitățile reformate aveau influență puternică, aproape 200 de ani de la reformă au statornicit îndepărtarea de idolatrie. Dar viclenii iezuiți și-au îndreptat atenția spre românii ortodocși. Primul pas: un mare sinod de ”convertire” (desigur, nu benevolă) la Alba Iulia . Cine nu venea era amendat cu 60 de forinți, o sumă uriașă pe vrema aceea. Preoții ortodocși au venit și au defilat ”mulți plângând” ca un mare berbec negru. Unii preoți ortodocși din ”defilatori” spuneau cu tâlc: ”acum se seceră orzul, dar după orz se va secera şi grâul”, adică după catolicizarea ortodocșilor (orzul) va urma și a protestanților (grâul).
Acțiunea contrareformei continuă, rana de moarte pare vindecată, pustaniada de la Timișoara este din sâsâitura aceluiași vechi șarpe. Despre ecumenism, ultimul târâtor plan al Încolăciturii Sale  probabil, cu Voia Vrășmașului său, voi mai scrie!

Citat (N. Bethlen, Descrierea vieții sale de către el însuși, Casa cărții de știință, Cluj, 2004, pag 249):

„Mai trebuie să scriu despre necazurile ce le-am avut şi primejdiile pe care le-am înfruntat cu prilejul unirii preoţilor valahi cu confraţii lor de la Roma, asta fiind o mare încercare a mea din partea satanei şi un mare semn al bunăvoinţei dumnezeieşti faţă de mine.

[…..]

Episcopul valah muri şi cel de azi, care pe atunci era un tinerel ce învăţa gramatică in şcoala noastră din Alba, fiu al preotului valah din Bobâlna, a fost făcut episcop pe galbenii domnului Nalaczi Istvan, pe care i i-a împrumutat tatăl său şi majoritatea acelor bani au ajuns la domnul guvernator, ca şi de prestigiul celor doi domni, în numele nu ştiu cărui [Domn sau Dumnezeu]. Pe [omul acesta] l-a dus la Viena in anno … Racz Istvan, faimos prin furturile sale, devenit papistaș din valah (despre el vom vorbi mai jos), fiind făcut acolo în biserica şi claustrul Sfânta Ana episcop catolic în toată puterea cuvântului, iar cupă aceea, in anno…, Ştefan Apor l-a pus să-i adune pe sărmanii preoţi valahi sub titlul de sinod general şi, sub presiunea unei amenzi de 60 de forinţi, cam pe una mie două sute [i-a adunat] la Alba, unde, în casa proprie a lui Apor, îmbrăcându-l în haină preoţească aurită cu mitră, l-a dus la biserica valahă pe caleaşca lui, într-o procesiune solemnă, şi a fost instalat episcop; ba chiar, aşa cum se lăuda Apor, arhiepiscop (deşi asta-i o prostie), sub titlul de ilustrisim şi reverendisim. Avându-l ca efor sau instructor pe părintele iezuit Szunyog. A fost un fast deosebit. In faţă era marea oaste de preoţi valahi, ca un mare berbec negru, într-o parte şi în spate, mulţi plângând, din mijlocul cărora se auzeau vorbe către oamenii de pe stradă care se uitau: „acum se seceră orzul, dar după orz se va secera şi grâul„. In căleşti se duceau contele Seau, toată nobilimea catolică din Transilvania, părinţi, iezuiţi, Kemeny Janos, Bethlen Samuel şi câţiva, foarte puţini, nobili reformaţi, care apoi, când i-am mustrat, se scuzau zicând că Apor le-a spus cum că va fi acolo şi guvernatorul; nădăjduind asta, a şi aranjat şi îndrumat procesiunea către poarta de dinspre biserică a casei guvernatorului, dar se păcăli, căci guvernatorul, deşi servitorii mi-au spus că şi-a şi înhămat caii, nu s-a dus; i-a trimis vorbă lui Apor care aştepta jos: n-am văzut vreun asemenea ordin al majestătii sale. Aşa [Apor] se duse afară, scărpinându-şi gâtul, cu procesiune cu tot, pe poarta Sfântul Mihail – alias poarta temniţei.

Episcopul acesta deveni foarte insolent: dorea să i se spună ilustrisim de către oameni obişnuiţi, ba chiar şi de către nobili posesori de domenii; dacă nu era intitulat ilustrisim în documentele ce-i parveneau de la cancelarie, nu prelua decât la nevoie aceste cereri. Pentru cârciuma stăpânului, desfăcea fără încetare vin şi a ridicat şi o berărie. Numai Dumnezeu ştie câte necazuri am avut din pricina asta. „


Măgărițele lui Chis…despre îngrijorare, binecuvântare și ocrotire (1)

22 decembrie 2011

I Samuel 9:3-5 ”Măgăriţele lui Chis, tatăl lui Saul, s-au rătăcit; şi Chis a zis fiului său Saul: „Ia cu tine o slugă, scoală-te şi du-te de caută măgăriţele.” Saul a trecut prin muntele lui Efraim, şi a străbătut ţara Şalişa, fără să le găsească; au trecut prin ţara Şaalim, şi nu erau acolo; au străbătut ţara lui Beniamin, şi nu le-au găsit.  Ajunseseră în ţara Ţuf, când Saul a zis slugii care îl însoţea: „Haide să ne întoarcem, ca nu cumva tatăl meu, lăsând măgăriţele, să fie îngrijorat de noi.””

Atât de mângâietor ne sună: ”Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor..:
Noi trăim acum acele zile…până la sfârșitul veacurilor.
Cel ce ne-a chemat dinainte de a ne naște, Cel ce ne-a dat aceste promisiuni, El nu minte și nu-și ia vorba înapoi.
El ne lasă câteodată în cele ale pământului să ni se piardă măgărițele, să nu mai vedem mijloace de trai. Se strică mașina,  scad salariile, nu mai merg vânzările, etc.
La Saul vedem o pildă:
Căutând măgărițele a ajuns să fie uns împărat.
Îmi amintește de un frate care în adunare spune des despre un cizmar credincios care la întrebarea: ”Ce faci?” răspundea: ”aștept pe Domnul și între timp repar pantofi.”
Preocuparea noastră să fie așa:  invers ca la Saul, să ne vedem de ”ungere”(”voi aveți ungerea din partea Celui sfânt”) și măgărițele se vor găsi. Să ne preocupe cu prioritate lucrurile de sus. E un fel de bonus. Un alt fel de a spune: ”căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu…și aceste lucruri vi se vor adăuga”.
După trei zile de căutări ale lui Saul,  profetul Samuel amintește și de măgărițe: ” Nu te nelinişti de măgăriţele pe care le-ai pierdut acum trei zile, căci s-au găsit.” v.20 Ce mângâietor exemplu!
Când trecem prin vremi ce ne cer ”irosire” de timp, când trecem pe lângă cel căzut iar noi suntem în călătorie de interes, să facem pauză, să ne abatem pe la profet. Măgărițele se vor găsi, afacerea nu va suferi.
Când vine un frate pe la noi, să facem pauză, să stăm de vorbă, să ne oprim din căutat măgărițele, se vor găsi ele. La venirea de la câmp să-i dăm de mâncare Stăpânului și apoi vom mânca și vom bea și noi. Prima dată omul lăuntric.
El în toate lucrurile să aibă întâietatea.

Se vor găsi și măgărițele!
Mult Har!


Protejat: Mesaj din adunare, 18 dec. 2011, fr. A.G.

21 decembrie 2011

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Protejat: Înaintea lui Dumnezeu sau înaintea oamenilor, mesaj din adunare 18 dec. 2011, text: Matei 6

20 decembrie 2011

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Împreună lucrători cu Dumnezeu

19 decembrie 2011

Eu am sădit, Apolo a udat și Dumnezeu a făcut să crească.

Dumnezeu nu face lucrul nostru și nici noi lucrul Lui, e o succesiune ca datul din mână în mână.
Desigur, competența noastră vine de la El în totalitate, vorbim aici de așezarea în timp a acțiunilor, a ”lucrului”.
Când ”sădim” nu udăm, mai mult: nu udăm noi.
Pe urmă, mai încolo, ”udă” altul.
Apoi, cel ce udă nu poate face să crească, trebuie așteptare,  Dumnezeu dă creșterea.
Lucrurile se petrec unul după altul, lucrarea e pe faze, nu toată odată. Cere timp.

Am lucrat mai mult decât toți, totuși nu eu ci Harul lui Dumnezeu care este cu mine.”

Numai stând înaintea Domnului și lucrând conform cu Harul și călăuzirea date nouă, primim liniștea, pacea și încredințarea ce ne pot face să spunem în orice zi: ”m-am luptat lupta cea bună”.
Bucurie!

vezi și: Împreună lucrători!


De n-ar fi Har…cântare de Mia Iovin

16 decembrie 2011

Ascultă ”De n-ar fi Har”:  https://vesteabuna.files.wordpress.com/2011/12/de-n-ar-fi-harul-tau-cel-mare.pdf


Copacul verde, copacul uscat

16 decembrie 2011

Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri. Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?

Mult timp nu am înțeles acest text sau l-am înțeles diferit, de ex.
-așa:  Domnul Isus este copacul verde și după plecarea lui Israelul vinovat de răstignire va fi pedepsit(cum a și fost)
-sau așa: Israelul este copacul verde și va ajunge să se usuce
Etc….

Fiind născut și crescut într-un sat multiconfesional, ”discuțiile interminabile cu privire la religie” m-au însoțit din leagăn. Nu am pasiunea lor, nu le iau în serios atunci când miza nu este Domnul Isus Cristos și Învățătura Lui.
Cred însă că acest text poartă ascunsă în El revelarea Tainei (ținută ascunsă de veacuri) tocmai a Aceluia ce l-a rostit.
Știm că în profeți era Duhul Domnului Isus.
Despre profeți se arată că erau timizi, că șovăiau, dar nu vedem păcate în viețile lor ca în viețile împăraților.
Profeții sunt prototipul Domnului Isus.
Ce au făcut ei, ce au scris, pilda lor…toate ne sunt lăsate ca să-L învățăm pe Cristos.
Textul marcat cu roșu îl putem înțelege ca o repetare a ce a scris Ezechiel și o explicare:

Şi toţi copacii de pe câmp vor şti că Eu, Domnul, am coborât copacul care se înălţa şi am înălţat copacul care era plecat; că Eu am uscat copacul cel verde şi am înverzit copacul cel uscat. Eu, Domnul, am vorbit şi voi şi face.”

Ce se va face celui uscat?
Copacul uscat va înverzi.
Femeia stearpă va avea copii.
Promisiunile legământului al doilea, al celui mai bun, al credinței care vine după lege, al Harului care domnește după păcat sunt înverzirea.
Gândul ne duce și la imaginea toiagului lui Aaron.
Poate părea stranie apropierea unor texte care nu par similare, dar Domnul Isus când îi întreba ceva pe ucenici făcea aluzii directe la texte care ei ar fi trebuit să le știe pentru că vorbeau despre El și despre Harul păstrat pentru noi prin El.
Așa să citim Vechiul Testament, cu ochelarii Duhului de descoperire ca să-l vedem pe Cristos în profeți, pe noi (omul cel vechi) în faptele acuzate de ei și pe Domnul Isus în suferințele, cuvintele, faptele și răbdarea profeților.
În cele 10 seminții (calea lui Ieroboam) vedem lucrarea tainei fărădelegii în Biserica Apostată(scriși pe pămân) iar în Iuda(laudă) și Beniamin(fiul dreptei)(casa lui David(dragoste)) preînchipuirea rămășiței, a Adunării Slăvite, scrisă în ceruri.
Promisiunile sau urgiile lor ne stau înainte în viitor.
Noi, fiecare creștin, în aceste vremuri tulburi avem de făcut lucrarea lui Ilie și Mica, a lui Ezra și Neemia, a lui Elisei și Samuel, a lui Ieremia și Daniel,  sau a celorlalți profeți, lucrare de trezire, de mărturie, de lauda slavei  Harului Celui ce ne-a dat Har.


Femeia îmbătată…meditație la Apocalipsa 17:6 (N. Moldoveanu)

15 decembrie 2011

Cap. 17: 6. „Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare.

întrebare: „Doamne, cum vine asta? Partea religioasă a lumii este îmbătată de sângele sfinţilor?

Răspuns: „Da. aşa este! A vărsa sânge nu se face numai cu sabia, ci prin tot ce atinge viaţa urmaşilor lui Hristos, şi aceştia (reprezentanţii religiilor, adică femeia) au o plăcere deosebită să verse „sângele” (viaţa) sfinţilor, încât această plăcere merge până la beţie.”

Reflecţii personale: De cruzimile balaurului şi ale fiarei, ap. loan nu s-a mirat, dar de cele ale femeii desfrânate da, fiindcă se numeşte „religie creştină”. S-a mirat când a văzut starea, în care ajunsese cea care purta numele lui Hristos. El auzise osânda Domnului asupra închinării la idoli şi stricăciunii, care încolţeau şi începeau să se desfăşoare în creştinism (vezi cap. 2 şi 3) văzuse ce însemnă în Biserică stăpânirea unui Diotref, care nu vrea să ştie de el şi dădea afară din adunare pe credincioşi (3 loan 9 şi 10), dar nici prin gând nu-i trecuse că putea fi o astfel de stare ca aceea zugrăvită în Apocalipsa 17 şi 18.  Dar biserica mincinoasă (toate grupările religioase stăpânite de duhul de partidă) prigoneşte şi caută să nimicească pe toţi adevăraţii urmaşi ai iui Hristos, care au felul Lui de a fi. Această falsă biserică este „îmbătată de sângele sfinţilor”, adică are o deosebită plăcere în lupta ei pentru stăpânirea lor, aşa cum erau căpeteniile religioase ale iudeilor, când au răstignit pe Domnul slavei.

Pe scara neascultării de Dumnezeu, când ai început să cobori, nu te mai opreşti până la ultima treaptă. La început mai ai puţină lumină şi puţină teamă de Dumnezeu, dar cu cât cobori, întunericul devine tot mai mare şi inima mai nesimţitoare, încât săvârşeşti cele mai grozave păcate, mergând până la uciderea sfinţilor lui Dumnezeu, fără să simţi mustrare de cuget. Mare atenţie, fraţii mei! Când omul apucă pe o cale străină de Dumnezeu şi de Cuvântul Lui scris, starea lui devine tot mai rea cu fiecare clipă.

Iată, Dumnezeu ne-a vorbit şi astăzi.

Slăvit să fie Numele Lui în veci! Amin .

Meditații la cartea Apocalipsa, Nicolae Moldoveanu, pag 322, editura Comorile Harului, Deva


Ce a scris Domnul Isus cu degetul pe pământ?

15 decembrie 2011

Dar Isus S-a plecat în jos şi scria cu degetul pe pământ. Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus şi le-a zis: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” Apoi S-a plecat iarăşi şi scria cu degetul pe pământ. Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de cugetul lor şi au ieşit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei din urmă.” Ioan 8:6-8

Totdeauna m-am întrebat ce a scris Domnul Isus pe pământ?
N-am avut răspuns.
Târziu când am început să prețuiesc Vechiul Testament am găsit câte amănunte au fost profețite despre Domnul Isus, unele care le-au scăpat chiar autorilor de concordanțe. Și tot găsesc.
Unul l-am găsit zilele trecute.
Citeam din Ieremia și la 17:13 am găsit:

Doamne, nădejdea lui Israel! Toţi cei ce Te părăsesc vor fi acoperiţi de ruşine. – „Cei ce se abat de la Mine vor fi scrişi pe pământ, căci părăsesc pe Domnul, Izvorul de apă vie.” Ieremia 17:13

Domnul Isus a împlinit o profeție când a scris cu degetul pe pământ, i-a scris pe cei ce-L părăsesc, pe cei ce se abat de la El. Probabil Domnul Isus a scris pe pământ numele lor în ordinea vârstei: ”cine dintre voi” dă de înțeles că avea în vedere persoanele de față.

Scriși pe pământ, scriși în ceruri! E o mare diferență.

” Totuşi să nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” Luca 10:20


Hutteriții și crucea valahă

13 decembrie 2011

Din Istoria Huteriților îmi vine în minte un episod.

Era prin 1768. Comunitatea de hutteriți adusă la 1620 de cătrre Gabor Bethlen din Moravia în Transilvania a emigrat de la Vințu de jos în Țara Românească, datorită persecuțiilor noilor stăpâni ai Transilvaniei: austriecii catolici.
Stabiliți de puțin timp la Ciorogârla lângă București, li se întâmplă următorul necaz:

”După ce au făcut asta, fraţii au decis să părăsească Ciorogârla din nou şi să caute un loc mai sănătos, în special un loc cu apă potabilă mai bună. Dar au fost nevoiţi să petreacă şi iarna 1768/69 tot în colibe de lut.
În această iarnă au avut multe griji şi îngrijorări. S-a ajuns la un incident care pur şi simplu a aruncat comunitatea în cele mai mari greutăţi. Unul dintre fraţi, al cărui nume nu este amintit de Johannes Waldner(202), doborâse cu îndrăzneală una dintre numeroasele cruci pe care valahii le ridicau la răscruci de drumuri şi în faţa cărora îşi făceau semnul crucii înainte de a începe să muncească pământul şi fusese văzut de localnici. Pentru profanarea crucilor de pe drum era o pedeapsă severă, şi anume, tăierea mâinii sau plata unei sume foarte mari de bani de penitenţă203. Josef Kuhr, cel care stăpânea limba valahă la perfecţie, şi astfel reprezenta comunitatea în faţa autorităţilor, a fost citat la moşier, care i-a cerut să îl predea pe răufăcător jurisdicţiei ca să fie pedepsit după obiceiul ţării. Kuhr a scuzat fapta, spunând că fratele era nou în ţară şi de aceea nu îi erau cunoscute legile şi obiceiurile, şi a promis să aibă grijă ca aşa ceva să nu se mai întâmple, dar popii au ameninţat, în ciuda multelor scuze şi rugăminţi, că vor anunţa fapta la principe. De aceea comunitatea îşi făcea griji foarte mari şi a dispus ca făptaşul să dispară pentru un timp, până ce fapta sa va fi uitată204.
În primăvară fraţii au găsit un loc foarte frumos unde să se aşeze, în satul Prisiceni pe malul râului Argeş, la doar 9 km sud de Ciorogârla. Terenul se numea „piciorul raiului“ şi aparţinea unui boier pe numele Prisiceanu. Aici fusese mai devreme o moşie a boierului, dar între timp se dărăpănase; era o grădină foarte frumoasă cu meri, cireşi, nuci şi pruni, teren arabil foarte bun şi multă păşune. În plus, în apropiere era o pădure, aşa încât fraţii puteau tăia suficient lemn de construcţie de aici. Pentru că Prisiceni era aşa aproape de Ciorogârla, fraţii au vrut să dărâme casea lui Jakob Woelfl şi să o reconstruiască în Prisiceni, dar boierul din Ciorogârla le-a interzis. Era mânios că fraţii vroiau să părăsească pământul său, dar nu putea să îi împiedice205. În timp ce Johannes Stahl cu atelierul său de olărie şi femeile şi copiii au rămas la început încă în Ciorogârla, bărbaţii adulţi şi băieţii s-au mutat pe 3 aprilie 1769 la Prisiceni şi au construit în această primăvară şi vară trei case spaţioase şi un grajd; după felul ţării construiau din lut.  ….”
_________
202 Cartea mică de istorie, pag. 307.
203 Johannes Waldner menţionează că suma la care se ridica suma de penitenţă era de 50 de pungi a câte 500 de guldeni germani, deci 25.000 de guldeni, ceea ce cu siguranţă este exagerat.
204 Cartea mică de istorie, pag. 307.
205 Nemţii, respectiv austriecii şi saşii erau consideraţi drept străini în Valahia (Ţara Românească) şi de aceea nu erau legaţi de pământ ca ţăranii localnici, ci se bucurau de dreptul de liberă alegere a domiciliului.”

Istoria Hutteriților, pag 248


Protejat: Tu lași ca ..femeia aceea

13 decembrie 2011

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Au fost uciși în pustiu …despre două ”etape” ale mântuirii (salvării)

12 decembrie 2011

Totuş cei mai mulţi dintre ei, n’au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie. Şi aceste lucruri s’au întîmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, pentruca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei.  Să nu fiţi închinători la idoli, ca unii dintre ei, după cum este scris: ,,Poporul a şezut să mănînce şi să bea; şi s’au sculat să joace.„  Să nu curvim, cum au făcut unii din ei, aşa că într -o singură zi au căzut douăzeci şi trei de mii. Să nu ispitim pe Domnul, cum L-au ispitit unii din ei, cari au pierit prin şerpi.  Să nu cîrtiţi, cum au cîrtit unii din ei, cari au fost nimiciţi de Nimicitorul. Aceste lucruri li s’au întîmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste cari au venit sfîrşiturile veacurilor. ” I Corinteni 10:5-11

Pe drumul din Egipt spre Canaan evreii au trecut două ape: Marea Roșie și Iordanul.
Care din ele reprezintă nașterea din nou?
Dacă una din ape reprezintă nașterea din nou, cealaltă ce reprezintă?
Dar pustia dintre ele?
O înțelegere ”populară” a acestor simboluri arată Marea Roșie ca fiind izbăvirea din robie, mântuirea, iar Iordanul (numit Iordanul morții) ca fiind moartea, trecerea din viața aceasta.
Ca urmare pustia reprezintă însăși această viață, în înțelegerea populară.

Niciodată nu am fost mulțumit cu această înțelegere.
Dacă ar fi așa, tot restul Vechiului Testament de la Ierihon încolo ar avea o proiecție ”cerească”, o aplicabilitate nu de aici, deci nici n-ar trebui să citim.
Pe când îmi puneam aceste întrebări, acum mai bine de 20 de ani, mi-au căzut în mâini caietele fratelui Pocsy, corespondența lui. Fratele Pocsy  a fost primul om de la care am citit în mod clar despre pustie ca reprezentând perioada din viața creștinului între credința în Dumnezeu și ”intrarea în odihnă”, starea de Har. Pustia, așa cum o descrie fratele Pocsy(și nu numai el) este o stare de frământare, de neliniște, chiar dacă cei aflați în starea de ”pustie” sunt păziți, conduși și hrăniți, atitudinea lor este de răzvrătire, îl văd pe Dumnezeu dinafară, ei sunt salvați de ”egipteni”, dar nu sunt salvați de ei înșiși.
De aceea am întitulat această postare: două ”etape” ale mântuirii.

Perioada pustiei fiecăruia din noi este tot sub vegherea harului lui Dumnezeu dar starea inimii celui din pustie este anti-Dumnezeu. Mânca evreul mană dimineața și apoi cârtea. Imediat cum lipsea ceva, făcea reclamație! Nu recunoaștem în gândurile cărnii noastre aceeași atitudine de copil răsfățat? În starea de pustie lipsea conștientizarea domniei lui Dumnezeu de către popor iar pentru noi ca creștini, în starea de pustie lipsește conștientizarea domniei Domnului Isus.
Cât de bine seamănă acea perioadă cu aceea în care mintea noastră nu s-a curățit pe deplin de ”poftele Egiptului” de mediul robiei, al lucrurilor așezate și predictibile. Promisiunile (țara) stau înaintea noastră privite fără entuziasm de mințile încă amprentate de emoțiile Egiptului.
A trebuit ca cei ce au ieșit să moară în pustie.
Pustia este locul morții, al morții omului vechi. Cel puțin al abandonării oricăror pretenții. Între Marea Roșie și Iordan a murit și poporul …a murit și Moise.
E o imagine pentru noi: ”am fost făcuți una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui”. Moise Îl reprezintă pe Domnul Isus, făcut păcat pentru noi. Neascultarea poporului a trecut asupra lui și a murit în pustie, înaintea Iordanului.
Imaginea lui Moise se termină acolo, începe altă lecție.
Iordanul înseamnă intrarea în odihnă, în țara promisă, case zidite de alții, ogoare semănate de alții, vii și măslini plantate de alții. ”Prin credință am intrat în această stare de Har”.
Unde punem rusaliile? Corneliu, prozeliții, famenul?
E foarte simplu.
Toți aceștia la Rusalii sau atunci când auz crezut au trecut Iordanul, nu Marea Roșie.
Ei erau ”trudiți și împovărați” de lege, de sarcinile fariseice, cunoșteau scripturile și încercaseră să împlinească legea, erau sătui de pustie. Au primit cuvântul ”cu bucurie”. Cutremurătoare imagini sunt cele ale poporului care nu vrea să iasă, ale faraonului care nu vrea să-i lase, ale Lui Moise care greu se lasă înduplecat să conducă, ale semnelor și plăgilor și apoi ale șerpilor înfocați. Aceste stări erau în inimile prozeliților ce veniseră mii de kilometri la Ierusalim, ”apă peste pământul însetat a fost proclamarea lui Petru”. Aș putea spune că mântuirea lor a început atunci când s-au făcut prozeliți, nu mai erau departe de Împărăția lui Dumnezeu.
Chiar dacă prim mielul pascal și ușorii stropiți evreii văzuseră imaginea răstignirii(ca și noi în egiptul nostru) a trebuit ca să treacă prin pustie, ca ”după cum a înălțat Moise șarpele în pustie” să fie înălțat și Domnul Isus.
Tot așa și noi, numai în pustia dezamăgirilor de noi înșine vedem păcatul din cale afară de păcătos, șarpele(nu ca șerpii cei mici) este înălțat și vedem mântuirea ca ”așa de mare”. Este un  teritoriu al legii această pustie(legea s-a dat în pustie), al principiilor, al lui: ”cel ce va face aceste lucruri va trăi prin ele”. Domnul Isus a șters zapisul poruncilor(motivul condamnării) ce erau împotriva noastră și l-a luat din cale pironindu-l pe cruce. Pedeapsa a fost ispășită, alt zapis(legea poruncilor) nu se mai scrie.
Trecerea Iordanului înseamnă intrarea în odihnă, în Har. Și trecerea Mării Roșii fusese Har, mana era un Har, dar Canaanul era Har peste Har. O mântuire deplină.
Călătoria lor este o imagine a creșterii noastre spirituale în El, a apropierii de Capul, a sfințirii prin credința în al doilea legământ(Ierusalimul), drumul spre și rămânerea în Ierusalim fiind o măsură a aprobării sau lepădării împăraților mai apoi.
Câte lecții de Har!
Apoi vremea judecătorilor (dacă ne-am judeca singuri), vremea împăraților, ruperea împărăției(calea lui Ieroboam), dacă le înțelegem spiritual, vedem și ni se explică adevăruri imposibil de înțeles altfel, chiar din zilele noastre.
E o lumină într-un loc întunecos, dar până răsare Soarele ce bună e!
Vino Doamne Isuse!

PS  Nu sunt dogmatic pe subiect, aștept și accept contraziceri și negări, dar dacă cineva neagă, rog să aducă o înțelegere mai bună.


Eu vreau să fiu ca Domnul Isus, să nu aparțin la o grupare…fratele Niculiță (interviu)

9 decembrie 2011

Aleargă cu grămada în casa curvei

9 decembrie 2011

Actele pastorilor ”pocăiți” care se întorc la idolatrie,
însoțite de LIPSA DE REACȚIE A COLEGILOR LOR, pe lângă că sunt expresii ale grozavei beții în care le este scăldat bietul lor creier, ÎMPLINESC PROFEȚIILE LEGATE DE TAINA FĂRĂDELEGII. Sfârșitul tuturor lucrurilor este foarte aproape, arătarea Domnului este imediată, smochinul a înfrunzit(statul Israel) iată de aproape 63 de ani. S-ar putea să nu treacă 70, Domnul știe, dar ne-a spus și nouă să înțelegem semnele.

Ieremia 5:7b: ”Și, după ce le-am primit jurămintele, se dedau la preacurvie și aleargă cu grămada în casa curvei!

Ce este casa curvei?

Ce este casa?

Pentru cei familiarizați cu Cuvântul lui Dumnezeu este ușor de văzut că un termen cuprinde în sine mai mult decât înțelesul lui strict, literal. Casa, de exemplu în expresia ”vi se lasă casa pustie” sau cortul în expresia ”Iafet va locui în corturile lui Sem” semnifică așezarea, locuința în sens global, sistemul dezvoltat de o idee, sau mediul ei.

Ce este curva?

În limbajul scripturii curva reprezintă înșelătoria ”dragostei” false, iubirea a ceva ce nu este vrednic de iubit, trădarea fidelității față de Domnul. Mai concret în Apocalipsa curva reprezintă sistemul religios lumesc, împodobit și păstrat cu podoabe lumești dar vrășmaș Miresei, adunării.

Casa curvei este deci sistemul religios fals dezvoltat de Roma și copiat de fiicele ei, sistemele religioase cu structură și chip lumesc, de fapt TOATE PARTIDELE RELIGIOASE. Dar să lăsăm comentariile fratelui Niculiță M. să ne lămurească:

Comentariu la cartea Apocalipsa 17:5

Cap. 17: 4-5  „Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.„”

întrebare: „Doamne, ce să înţeleg de aici? Partea religioasă din lume (care nu este credinţa lui Isus) este cea mai spurcată?”

Răspuns: „Reprezentanţii acestei religii sunt partea cea mai spurcată din lume.”

Reflecţii personale: Aceşti reprezentanţi ai religiei sunt „mama”, pentru că ei nasc pe alţii în această religie, adică măresc mereu spurcăciunea. Unii, tălmăcind unilateral versetul acesta, au zis: „Roma este numită în Apocalipsa, „Babilon” (cardinalul Belonini). „Toţi sunt de acord că în Apocalipsa, Roma este numită „Babilon” (cardinalul Boronis). „Trăsăturile sunt atât de clare că în portretul Babilonului se recunoaşte uşor „Roma” (Bosuet). Pe vremea lui Calvin, în Geneva, unul din delictele pentru care cineva putea fi pedepsit, era faptul de a spune că Papa de la Roma e om bun.

Este adevărat că religia catolică, a cărei capitală este Roma, s-a amestecat şi se amestecă încă în treburile politice ale lumii. Dar alte religii, mai mici sau mai mari, nu fac lucrul acesta? Să judecăm fără părtinire, căci aceasta-i place lui Dumnezeu.

Când se vorbeşte despre „femeie”, sau despre „Babiion”, aşa cum s-a mai arătat, se are în vedere religia falsă (aici intră toate partidele religioase), care, prin amestecul cu lumea, ascund păcatul şi luptă împotriva adevăratei Biserici a lui Hristos.

Prostituatele romane, purtau pe frunte numele lor pe o placă de aur. Aici, femeia, poartă scris-tot pe frunte – un nume: „Babilonul cel mare…”

Babilon, în tălmăcire, înseamnă: „Poarta lui Dumnezeu.” Fiecare religie se dă drept poartă a lui Dumnezeu, adică deţinătoarea adevărului, şi cheamă pe oameni să intre pe ea. Sub masca aceasta înşeală sufletele, arătând cu vorba, cerul, dar cu trăirea, pământul.

Babilonul a început cu Nimrod (Facerea 10:8-9; 11:1 – 4) şi este scaunul de domnie al slavei şi al zgârceniei omului, al neatârnării lui de Dumnezeu. Avraam a fost chemat de Dumnezeu, ca să iasă din ţara aceasta, căci numai în afara ei putea el să cunoască şi să trăiască cu Dumnezeu. De atunci încoace, adevăraţii fii ai credinţei urmează pilda lui Avraam – părintele credinţei (Gal. 3:7), ieşind din orice „tabără, dincolo de poartă”, unde află pe Domnul lor (vezi Evrei 13: 12 -13), se bucură de El şi trăiesc pentru EL*

Slăvit să fie Domnul!”

Meditații la cartea Apocalipsa, Nicolae Moldoveanu, pag 321-322, editura Comorile Harului, Deva


Vă îndemn fraților….să lucrați cu mâinile voastre….

8 decembrie 2011

Această postare este de pe masarotundă, din 24 dec 2006. Masa rotundă a fost un grup yahoo de discuții moderat de Iosif  Țon. Acum, după 5 ani, retractez doar două litere din tot mesajul.

In contextul mesajului fr Tson „Unii pe altii” si a mesajelor sorei Mariana despre pastorii platiti, doresc sa aduc cateva ganduri legate de versetul „…va indemn fratilor….sa lucrati cu mainile voastre, cum v-am sfatuit.”. Intentia mea este sa produc acea neliniste care m-a tulburat si pe mine cand am intrat in adancimea acestui gand al lui Dumnezeu si m-a facut sa inteleg si prin aceasta cate putin din tainele Lui.

Cand am inteles acest cuvant eram sef de departament intr-o firma mare, conduceam oameni si nu eram obligat sa lucrez fizic. Cand Dumnezeu mi-a vorbit prin acest verset, m-am simtit mustrat pentru ca eu nu lucram cu mainile mele. Dar mesajul m-a atins si am incercat sa rezolv problema. .Sa incerc o argumentare.

Ce a urmarit Dumnezeu cand ne-a indemnat pe fiecare sa muncim cu mainile noastre si ce pierd cei care nu asculta de Dumnezeu in acest domeniu?

Munca a venit in lume ca blestem, o urmare a pacatului. Munca cu mainile produce oboseala si mai mult, produce frustrare, plictiseala, sila, boli, durere. Majoritatea oamenilor fug de munca, fiecare om daca poate, evita munca cat mai mult. Unora le este rusine sa munceasca, pentru unii este un semn ca esti sarac, daca esti nevoit sa muncesti. Aceasta fiind opinia generala si multi crestini au fost tarati in aceasta falsitate si se feresc de munca.

Ce mai produce munca? Munca cu propriile maini aduce experienta, cand lucrezi te ciocnesti la inceput de tot felul de probleme, de neputinte, de ignoranta, de neindemanare, iti dai cu ciocanul peste degete in primele zile, esti stangaci, te accidentezi. Mai apoi lucrand cu mainile proprii, castigi indemanare, cunostinte, abilitati care iti fac munca mai usoara si te fac sa-ti cunosti propriile aptitudini si limite.De ce spun acestea?

Pentru ca lumea fizica, carnala este o imagine a celei spirituale. Intai nu vine ce este duhovnicesc, ci ce este carnal, ce este duhovnicesc vine pe urma. Dumnezeu ne-a creat in Hristos si ne-a dat har inainte de intemeierea lumii, dar inainte de venirea in noi a credintei, noi eram sub paza legii, firesti, nu duhovnicesti. Intai a aparut vasul si apoi comoara a fost turnata in el, intai a aparut Ismael si apoi Isaac, intai Esau si apoi Iacov, intai carnea din Adamul cu inceput, creat, si apoi duhul din Hristosul nascut, fara inceput. A fost nevoie ca inainte de trairea prin duhul, sa traim in carne, tocmai pentru a intelege valoarea experientei, a invatarii, a antrenamentului si oboselii, a castigului si a pierderii, a somnului si a trezirii, a umblatului si a statului, pentru a intra prin nastere din nou in duhul, direct cu o oarecare evaluare a valorii acestor atribute. Lucrurile adamice, carnale sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui HristosTrairea in carne, condusi de lege este schita, ciorna, umbra, schela, provizoriul. Trairea in duhul (care este arvuna mostenirii dobandite, deci o parte buna din ceea ce va veni), trairea in duhul zic este scopul, trupul, cladirea insasi, trecutul pe curat, definitivul sau daca vreti desavarsitul(terminatul). Ma intelegeti? Toate sculele de masurat sunt lucrarea Domnului. Porunca apostolica de a muncii data fiecarui crestin este tocmai pentru ca niciunul din noi sa nu se ingamfe prin ganduri desarte, ci sa evalueze corect valoarea atributelor dobandite prin experimentare. A trai prin duhulinseamna a creste, a experimenta si a te intari in lucrarile practicate. Taina evlaviei are de-a face cu antrenamentul, tenacitatea si suferinta necesara pentru a ajunge la rezultate. In automatizari se folosesc denumirile de marimi analogice si marimi digitale. Digital inseamna prezent sau absent, exista sau nu, semnal sau zero. Analogic inseamna ca marimea este controlabila cantitativ sau calitativ in termeni de nimic, putin, mult sau plin, cu valori exacte pe o scala anume daca vreti de la zero la plin, la unu la suta la suta. Dumnezeu este Dumnezeul masuriiHarul ne-a fost turnat cu masura credintei. Totul este masurat: harul, credinta, greutatea noastra duhovniceasca, timpul pocainteivremea cercetarii, etc. Noi crestem pe aceasta scala, dupa harul care ne-a fost dat prin ceea ce da fiecare incheietura. Cresterea mea nu depinde de mine, ci de ceilalti din trup. Trupul creste(intelegem calitativ) prin lucrarea fiecarei parti si se zideste in dragoste. Reciproc, daca este raceala in trup, singurul vinovat sunt eu. „In noi lucreaza moartea iar in voi viata”. Deci daca vad ca fratii n-au viata, in mine trebuie sa lucreze moartea si ei vor avea viata. Noi suntem madulare unii altora, durerea ta sora Mariana, dragostea ta frate Dragomir, nemultumirea ta frate Neluttt si alte multe doruri, frustrari si neimpliniri sunt toate nevoi vitale pentru crestere, care cer ca cineva care le-a experimentat aceste stari sa se smereasca, sa se dea jos de pe dobitocul lui, sa se opreasca din drum, sa piarda vremea, sa mearga doua milesa-si dea camasa lui si sa-l puna pe cel (ca)mort pe dobitoc, iar el sa se omoare mergand pe jos, platind si cheltuindu-se bucuros,stand la han pana a doua zi, migalind la curatarea ranilor, ca un chinez batran, intr-o munca plina de insignifianta si meticulozitate, in acelasi timp trebuind sa se fereasca sa nu fie calcat in picioare de prea-grabitii preoti sau de prea-fericitii leviti.  Desigur ca cei care fac aceasta risipa de timp,  pe langa ca nu au simtul afacerilor si nu cunosc valoarea timpului, nu au nici religia corecta. Era samaritean, un eretic. „Sa aveti in voi gandul acesta care era si in Hristos isus. El macar ca avea chipul Lui Dumnezeu n-a considerat ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu ci s-a dezbracat pe Sine Insusi si a luat chip de rob.”. …..Gandul smereniei este cel care ne ajuta si ne impinge spre a asculta de acest atat de absurd mesaj: „cine nu vrea sa lucreze nici sa nu manance„. Despre „dreptul de a nu lucra” o sa scriu poate intr-un mesaj viitor.

Auzim insa ca unii dintre voi…nu lucreaza nimic…si se tin de nimicuri. Indemn pe oamenii acestia….sa-si manance painea lucrand in liniste.”

Nemunca cu propriile maini produce oameni netrebnici(nu ironizez), adica oameni care nu stiu sa faca nimic. Neexperimentarea muncii cu mainile proprii il vaduveste pe cel inselat de ingerul negru al lenei, tocmai de binefacerile experimentarii, de harul tenacitatii si de cunoasterea umbrei tainei evlavieiEvlavia adica trairea de zi cu zi in experimentarea harului lui Dumnezeu este o taina neinteleasa de cei carnali. Dumnezeu ne indeamna sa muncim cu mainile noastre si pentru a ne repara cantarul moral al autoevaluarii si a nu ne ingamfa prin imaginatii sterile despre noi. Cand nu faci nimic crezi ca totul este posibil, imaginatia merge inainte, dar cand incepi sa administrezi ceva in lumea reala, te cobori la realitate si incepi sa bagi in ecuatie mult mai multi factori.

Fiecare sa stie sa-si stapaneasca vasul in sfintenie si cinste„. Exersarea continua a folosirii propriilor maini este o buna cale de supunere a neascultatoarei carni. Duhul este plin de ravna dar carnea este neputincioasa. Experimentarea in domeniul carnal a exersarii unei activitati de multe ori sterile si neinteresante prefigureaza sau este umbra experimentarii harului lui Dumnezeu care se manifesta in noi invatandu-ne si intarindu-ne de la ignoranta la cunostinta, de la slabiciune la tarie, de la nepasare la dragoste.Nu contest ca e absurda concluzia mea: ca crestini ni se cere sa ne coboram poate de pe piedestalele sociale agreate si sa facem munci cu mainile noastre. Eu nu „am ajuns” la aceasta concluzie, am crezut ce este scris si n-am putut ocoli. Rationamentele mele se impotriveau in toate felurile. Acum dupa ani de experimentare a credintei si in acest domeniu, si gandurile acestea au devenit roabe ascultarii de Hristos. Acceptarea si intelegerea au venit pe urma. Doresc sa va mangai cu aceste cuvinte pentru a impartasi cu voi acest Har.

Spre Gloria Lui, cu toata dragostea.

Cel mai neinsemnat frate al vostru.

Daniel.

PS:  am trecut cu rosu citatele directe sau indirecte din Scriptura


Întoarcerea ”Bisericii”

8 decembrie 2011

Ezechiel 8:…”Şi iată că la uşa Templului Domnului, între pridvor şi altar, erau aproape douăzeci şi cinci de oameni, cu spatele întors spre Templul Domnului şi cu faţa spre răsărit; şi se închinau înaintea soarelui spre răsărit.

Se știe că TOATE bisericile ortodoxe au altarul spre răsărit.
Eu n-am știut, adică târziu am observat.
Catedrala din orașul meu îl are spre nord. E o excepție.
Ce te faci dacă greșește constructorul punctele cardinale, nu știe săracul?
Întorci biserica, răsăritul nu poți. Să reveniți aici după vizionare:

De unde vine acest obicei? De bună seamă din Cultul soarelui. Din închinarea la soare.
Am observat diferența: în Cântările Evangheliei la nr 621, cântarea ”De dorul tău” avea în loc de ”și inima spre răsărit și fața ni se-ntoarse” înlocuit cu ” și inima și sufletul și fața ni se-ntoarse”.
Când în 1987 am fost la adunare ”la cort” cu Traian Dorz, pe peretele dinspre răsărit al acelei înjghebări semiîngropate trona o icoană. La ”rugăciune” s-u întors toți cu fața spre răsărit, spre icoană.
Au început cu datina, cu semnul crucii, ”în numele tatălui….”
Eu m-am întors cu spatele și am plecat.
Mediul în care se ignoră Cuvântul lui Dumnezeu prin practicarea de obiceiuri ce-l încalcă flagrant nu este un mediu ziditor, e de ocolit, de evitat.
Mă gândesc că aventurile ridicole ale constructorilor din filmuleț: poate sunt plătite din impozitele mele.
În acest caz binecuvântată fie criza, vor fi limitate și cheltuielile pentru temple vizibile.

Unele temple au ”altarul” spre apus, de acolo vin sponsorii, sponsorizările. 🙂

Îmi spune ala telefon un frate din fosta URSS: ”de acum încolo râul din templu va curge spre răsărit, a curs destul spre apus, acum se întorc la Domnul chinezii, indienii și siberienii”.
Să fie?


Trebuie să ne intereseze?

6 decembrie 2011

Mă simt vizat de aprecierile făcute de Daniel în articolul său din care citez mai jos. Consider un răspuns echilibrat și ziditor.

citat de aici:

„….Pe de alta parte, trebuie cel credincios sa se ocupe cu ce se intampla in crestinism, sau in orice alt ism? Trebuie sa-l intereseze pe un credincios ca Vladimir Pustan, de exemplu, s-a inchinat supus in fata unei icoane? Sau trebuie sa-l preocupe pe copilul lui Dumnezeu ca ecumenicii strang randurile, in deplina concordanta cu mersul lumii acesteia, lume care este intr-un accelerat proces de globalizare? Trebuie sa ne alarmeze faptul ca cel rau opune unitatii organice a trupului Domnului Isus o unitate demonica?

Ei bine, asa cum ii spuneam si fratelui Aciduzzu aici, cel credincios trebuie sa priveasca doar la Domnul său si nicăieri altundeva (Evrei 12). Si mai e ceva: cel credincios trebuie sa-si insuseasca punctul de vedere al lui Dumnezeu. Asa cum vede Dumnezeu, asa trebuie sa vada si cel credincios.

Ce vede Dumnezeu in lume? Pai vede 2 lucruri: pe Fiul Sau in cei nascuti din nou, ultimii formand Mireasa Fiului Sau pe care o vede fara pata, fara zbarcitura sau ceva de felul acesta, pe care o ingrijeste cu drag. Pe de alta parte, mai vede lumea care zace in cel rau, aici intrand si lumea religioasa. 

Noi, marcati de slabiciunea noastra, am putea spune ca Mireasa Domnului Isus nu e asa de nepatata, comparand-o, in mod cu totul gresit, cu crestinismul evanghelic.. Ei bine, lucrurile nu stau deloc asa, Insusi Dumnezeu ingrijindu-se cu maxima atentie de ea, in timp ce crestinimul evanghelic este o imitatie demonica. Daca asa spune Scriptura, asa trebuie sa credem si noi. Trebuie sa intelegem ca toti cei alesi formeaza Adunarea, care este sub atenta grija parinteasca a Tatalui si a Domnului Isus. Bun si ce facem cu cei care, parca uitand ca sunt copii ai lui Dumnezeu, s-au apucat sa fuga dupa alti ibovnici? Cu ei lucruile sunt simple: n-au pierdut mantuirea, si asta dintr-un simplu motiv: n-au avut-o niciodata!

cititi tot aici

Aș schița un răspuns, poate fi luată ca justificare dacă doriți.
Într-adevăr, consider că privirea spirituală a fiecărui creștin trebuie focalizată pe Domnul, pe Cuvântul Lui, pe lucrurile lăuntrice. Cât despre ”creștinismul evanghelic” care are netăgăduită exprimare lumească (se și vede parte din lume) este într-adevăr lumificat.
Intensitatea reacției față de gradul diferit de bâjbâire a diverșilor ”actori” (hipocrites) este de discutat.
Ioan Botezătorul dacă tăcea rămânea cu capul pe umeri.
Apostolul Pavel dacă nu se exprima ”anti” în diverse situații nu ar fi fost împroșcat cu pietre.
Domnul Isus dacă nu făcea lucrarea Tatălui, lucrare care cuprindea și mărturisirea despre lume ”că lucrările ei sunt rele” nu ar fi stârnit împotrivire.
Mărturisirea lui Isus, învățarea Lui are în sine și acest aspect:  ”…cu privire la omul cel vechi care se strică…”.
La Efes Pavel spunea despre idolii făcuți de mâini că ”nu sunt dumnezei”.
Stefan spunea despre templu că Dumnezeu nu locuiește în El.

Mai sunt exemple.

Tăcerea poate însemna ignorare sau aprobare, nu negare.
Faptul că un gest vădit public, cu scopul de a fi un precedent, nu este sancționat promt arată într-adevăr gradul de turmentare religioasă: ”m-au lovit dar nu mă doare, m-au bătut dar nu simt nimic”. Nu trăirea în înaltele sfere ale unei spiritualități care nu se amestecă în lucrurile pământului  dă lipsa de reacție a ”colegilor” infractorului, ci turmentarea Babiloniană a desfrâului religios cu falsuri de Har și surogate de Evanghelie. Aceste realități țin de vestirea mărturiei lui Isus. Tăcerea este vinovată.
Desigur exprimarea neacceptării nu trebuie să devină o obsesie, dar trebuie să existe.
Nu voi fi preocupat obsesiv de Pustan și deturnările catolice, dar nu voi trata cu ignoranță ”furtul” și falsul.
Un aspect al evangheliei este mărturisirea ei, dar există și aspectul ”apărarea Evangheliei”, întărirea ei.
Voi fi preocupat obsesiv de original, de bancnota originală, dar voi aminti și voi ”însemna” falsul pentru a fi ocolit.
Câinele meu mai lasă câteodată urme ”biologice” în iarba grădinii.
Nu le pot curăța imediat, put mai rău; înfing un băț lângă ele(să nu calce copiii), se usucă repede.
Suntem datori să punem semne de avertizare, nu ca obsesie. Cred că m-am explicat, mulțumesc lui Daniel pentru mesaj.
2 Tesaloniceni 3:14 ”Şi, dacă n-ascultă cineva ce spunem noi în această epistolă, însemnaţi-vi-l şi să n-aveţi niciun fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine.


Cu cine ne asociem?

2 decembrie 2011

Nu vă înșelați : Tovărășiile rele strică obiceiurile bune” 1 Corinteni 15:33.

Ce înseamnă în scriptură tovarăș?

-Timotei, tovarăşul meu de lucru, vă trimete sănătate; Romani 16:21

-avînd în vedere pe Tit, care este părtaşul şi tovarăşul meu de lucru în mijlocul vostru;

-puneţi sănătate lui Urban, tovarăşul nostru de lucru în Hristos

-Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Hristos Isus

-tot aşa şi Marcu, Aristarh, Dima, Luca, tovarăşii mei de lucru.

-Am socotit de trebuinta sa va trimit pe Epafrodit, fratele si tovarasul meu de lucru si de lupta, 

-Epafra, tovarasul meu de temnita in Hristos Isus

-către sora Apfia şi către Arhip, tovarăşul nostru de luptă

Tovarăș…un cuvânt deturnat. Dexul zice că termenul vine din rusă. ”Tovar” în rusă înseamnă marfă, lucru făcut, comercializat, produs. E chestiune de lucru întovărășirea asta, de asociere pentru A FACE ceva.

Domnul ne avertizează în II Ioan 10-11: ”Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” Căci cine-i zice: „Bun venit!” se face părtaș faptelor lui rele.” Părtaș făcutului lui, tovarăș.

Ce treabă e asta?
Să faci anchetă musafirilor? Cu ce învățătură vine!
Primirea de oaspeți nu este o virtute?
Ce problemă e dacă primim fără discernământ pe toți?
Se pare că e….
A primi pe cineva în casă, mai ales în mod repetat înseamnă asociere.
Toți greșim în multe feluri. Dacă cineva se simte deranjat de aceste cuvinte să nu strige la mine, să meargă la Cuvânt, cu Domnul să se certe, El a scris, nu eu. Dar bine-ar face să nu se certe, ci să se pocăiască!
Confruntarea cu adevărul ne lasă deseori fără „prieteni”. Dar vai de dragostea aia care nu ține în ea adevărul, ci fățărnicia.

Mulți ”tovarăși” avea Pavel. Sunt sigur că era un gând cu toți cât privește învățătura.

Asocierea într-o lucrare înseamnă recunoașterea reciprocă, îndreptățirea reciprocă, ”eu sunt de acord cu tine, tu ești de acord cu mine”.
Mișelul se laudă cu prietenia celui  mai virtuos ca el.
Îl citează, se lamentează ”dacă eram noi în vremea părinților noștri nu-i omoram pe profeți”.
Mișelul îl vizitează pe virtuos, se laudă la alții că l-a primit, că ”sunt prieteni”.
Mișelul își face poze cu virtuosul, le arată prietenilor lui, să pară mai puțin mișel.
Nu-i pasă că prin asta virtuosul pare mai puțin virtuos.

Să nu-l primiți în casă!

Sentință scurtă și rece! Pare ”fără dragoste”, dar așa cum grădina celui ”cu minte” are garduri și casa în care stai acum citind (și mustind nefiind de acord cu) ce scriu…

privește în sus….

te-ai uitat?….
….camera ta are tavan. Nu?
Deasupra are acoperiș!
Vezi!
Și grădina Domnului e înconjurată cu garduri de ”nu-l primiți”.

Desigur Cuvântul Domnului nu are îndemnuri pentru cei care nu stau acasă, pentru cei care au temple, sinagogi.
Nu pentru cei ce umblă prin sinagogi a scris Ioan!
Cum să nu-l primești? Sinagoga e loc public.
Casa e loc privat.
Ce binecuvântare!
Poți deschide ușa și poți s-o închizi, se poate ”a da afară din mijlocul vostru”.
Ce bine-i când o ușa se deschide cu iubire.
Ce binecuvântare e să deschizi ușa fraților, să-ți deschidă frații ușa, casei tale, casei lor?

P.S.   Iar versiunea ca tu, ca creștin să te duci în sinagoga mișelului, să aibă cu ce se lăuda apoi cu tine, probabil apostolului nu i-a trecut prin minte ( a avut destinatari înțelepți). Și pentru că Domnul L-a inspirat pe apostol, nici Domnului!

 


Când suntem vorbiți de rău ne rugăm

2 decembrie 2011

Am scris două postări despre ”derapajul”, alunecarea, datul înapoi al unui cleric. S-a întors la ce vărsase, la mocirla idolatriei.
Mă tot gândeam cum va fi replica.
Iată cum a fost: au intrat la mine pe blog, probabil o armata de iezuiți din ceva mănăstiri și au dat notare minimă pe câte postări și comentarii au putut. Faptele întunericului.
Exemplu:
Avalanșa de comentarii pro-ecumenice ce însoțesc ”alunecările”  (desigur controlate de iezuiți ale) popilor pocăiți face parte din arsenalul de luptă al lor. La Cristian Ionescu (popaspentrusuflet.wordpress.com) s-a văzut cel mai bine această regie. N-a scris bine omul câteva bine și cântărite gânduri să-l mustre pe ”coleg” că au intrat ca o haită comentatori croiți parcă de același croitor de fapte rele. Unii comentau sub nume diferite, am destulă experiență pe dialoguri pe net ca să recunosc un comentator după stil. Le este comună însă atitudinea, se vede că sunt învățați de aceeași profesori: iezuiții.
Din acest motiv am fost nevoit să dezactivez ratingul atât la posturi cât și la comentarii.
Doamne iartă-i căci nu știu ce fac!


%d blogeri au apreciat: