Noi propovăduim un Cristos chitarist

Când în 2007 am scris ”Noi propovăduim un Cristos nerăstignit” aveam în minte imaginea amvoanelor din bisericile baptiste în care am crescut. Pe multe din fețele amvoanelor era scris ”Noi propovăduim pe Cristos cel răstignit”, dar în spatele lor stăteau oamenii securității, puși acolo tocmai pentru a impiedica propovăduirea crucii.
Dumnezeu care a răbdat lumea veche, dinainte de potop, timp de 1650 de ani, care a răbdat Sodoma și era gata s-o ierte  dacă!…, care a răbdat sute de ani cele 10 seminții  ce apucaseră pe Calea lui Ieroboam, a răbdat și îngăduit și aceste stări și le mai rabdă încă.
Câteodată mă trece gândul că nici nu le cunoaște.
Așa scrie:”nu vă cunosc!”, ”nu v-am cunoscut!”.
Mai scrie să aducem la ”cunoștința lui Dumnezeu.::!”
Mai scrie că ”după ce am fost cunoscuți de Dumnezeu…!”
Se petrec oare lucruri cărora Dumnezeu în mod voluntar  le este străin?
Greu răspuns și nu-l am deplin, nu de data asta, nu acum.
Dar cât privește lucrurile clare, scriem despre ele:

Prima chitară (de Reghin) am primit-o la 14 ani. Părinții mi-au plătit ore. Mai târziu am cântat în orchestră,…apoi fanfară, cor, etc. Deci nu scriu ca afon ignorant, nu din această poziție.

Datorii

Din cuvintele lui Ion Plugarul

A fost o carte care mi-a delectat copilăria prin umorul sănătos și ușurința de a fi citită chiar de un copil.

Capitolul despre datorii îl găsiți aici: Datorii.

Toată cartea aici.

Un pasaj:

”Scriptura spune: Să nu datoraţi nimănui nimic, ceea ce nu înseamnă: plătiţi-vă datoriile, ci: să n-aveţi niciodată datorii. Şi părerea mea este că aceia care, cu bună ştiinţă, calcă această lege, ar trebui daţi numaidecât afară din adunare. Legile noastre sunt ruşinos de îngăduitoare cu datornicii! În zilele noastre, n-ai nevoie să fii hoţ. Deschide numai prăvălie şi după aceea dă faliment, căci din aceasta, vei avea un mai bun câştig, cum spune zicala: Cine n-a dat niciodată faliment nu se îmbogăţeşte niciodată. Cunosc negustori care au dat de câte cinci sau şase ori faliment şi totuşi se cred pe calea spre cer! Ce ticăloşi! Ce ar face ei, dacă ar ajunge acolo? Dar mult mai curând se vor duce în locul de unde nu vor putea să iasă până nu vor plăti şi cel din urmă bănuţ, însă oamenii spun: Ce darnici sunt! Da, cu banii altora. Mi-e silă să văd un om care fură o gâscă şi dă religiei bobocii ei. Evlavie? Negreşit! A-şi plăti însă datoriile este o parte de căpetenie a evlaviei, întâi cinste şi apoi dărnicie. De câte ori însă evlavia slujeşte drept învelitoare pentru înşelătorie! Ia uitaţi-vă la Madam Secătură, ţanţoşă ca un păun. Fetele ei sunt toate la pension, unde învaţă limba franceză şi pianul. Feciorii ei se rotesc cu mănuşi de căprioară pe mâini şi chiar domnul George Barbu Secătură merge în trăsură luxoasă, este ales preşedinte la întruniri publice, în timp ce sărmanii lui creditori primesc atâta de puţin de la el, că abia trăiesc de azi pe mâine. Este o ruşine să vezi cât de mult se închid ochii asupra acestui şarlatanism „nobil” şi se tace în ţara noastră. Dacă lucrurile ar merge cum gândesc eu, într-o clipă le-aş trage vesta albă de pe ei, mănuşile din mâini şi ghetele de lac din picioare şi le-aş da în loc tichia şi haina de puşcăriaşi măcar pe şase luni.

Şi chiar dacă ar fi nişte „domni subţiri”, le-aş arăta eu că hoţii mari pot şi ei să joace în sunetele cântecului care se cântă şi la cei mici. Dacă aş fi deputat sau prim-ministru, unei astfel de „nobile” înşelătorii i-aş face nesuferită rămânerea în ţara noastră, dar pentru că n-am această putere, mă mulţumesc să scriu împotriva acestor pungaşi şi să-mi potolesc astfel focul necazului meu.

Regula mea este: plăteşte ce iei şi păzeşte-te de datoriile mărunte. Notele de plată mici se achită repede. Achită-ţi mai întâi datoriile şi după aceea vei şti cât faci. Este bine să se însemne pe răboj, dar eu nu vreau să am răboj. Scoate apă din pompă, dar nu pompa bani din pungile oamenilor împrumutându-te. Mai bine să te culci flămând decât să te scoli dator. Păcatele şi datoriile sunt totdeauna un rău, mai rău decât ni-l închipuim noi. Ici puţin, colo puţin, îţi zici tu, şi eşti îngropat în datorii până în gât. Cheltuielile mici golesc punga mare. Banul este rotund şi alunecă repede. Ion Fără-Cap cumpără lucruri de care nu este nevoie, pentru că sunt mare chilipir şi curând după aceea, trebuie să vândă lucrurile de care are nevoie şi vede că a făcut o afacere proastă. El nu poate să zică „nu” prietenului care-l roagă să-l gireze şi dă mese mari, ţine multe sărbători, mănâncă bine, lasă pe nevastă-sa să facă lux, pe slugi nu le supraveghează şi apoi se miră că vremea trece aşa de repede, iar creditorii latră aşa de tare. Şi-a semănat banii pe câmpul nechibzuinţei şi acum se miră că trebuie să secere o recoltă de sărăcie. Totuşi, el mereu trage nădejde că, prin vreo întâmplare fericită, va ieşi din greutăţi şi se bagă în alte necazuri, fără a se gândi că nădejdea şi aşteptarea sunt venitul celui nebun. Aflându-se în nevoie, merge în târg cu buzunarele goale, dă cât i se cere, pentru că negustorilor le place să-l încarce şi astfel plăteşte mai mult decât de două ori şi se afundă tot mai mult în noroi. Neavând încotro, începe să se dedea la mici înşelătorii şi lucruri necurate, pentru că sacul gol nu poate să stea în sus. Din aceasta, nu iese însă nimic bun, pentru că înşelătoriile sunt ca pânzele de păianjen, care nu prind decât muşte şi în curând sunt măturate. Cum nu-ţi poţi drege gheata cu hârtie de împachetat şi cum nu poţi astupa fereastra spartă cu un sloi de gheaţă, aşa nu poţi să ţii cu înşelăciuni o afacere care a început să cadă. Înşelătorul descoperit este ca un câine într-o biserică: toţi dau în el cu piciorul, sau ca un butoi plin cu praf de puşcă: nimeni nu vrea să-l aibă lângă el. Se zice că sărăcia ar da omului un al şaselea simţ, care ar fi foarte de trebuinţă, căci mulţi datornici par a-şi fi pierdut celelalte simţuri sau s-au născut fără bun simţ, pentru că ei îşi închipuie că făcând datorii, le şi plătesc în acelaşi timp. Aceşti oameni plătesc lui Petru cu ce-au împrumutat de la Pavel şi socot astfel că ies din greutăţi, călcând cu un picior în noroi, ca să-l scoată pe celălalt. A tunde un ou şi a smulge păr dintr-o chelie nu este lucru uşor, dar acest lucru este o nimica toată faţă de încercarea de a plăti datoriile cu buzunare goale. Samson a fost un om tare, dar nici el n-a putut să plătească datoriile fără bani şi numai un prost poate să-şi închipuie că va plăti datoriile cu înşelătorii. Afară de aceasta, cine ia banii cu împrumut de la bancă este ca omul care, înecându-se, se apucă de brici. ”

CH Spurgeon

 

Protejat: Înregistrări 29 mai

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

”Preoți pentru Dumnezeu”…meditație de Simion Moț la cartea Apocalipsa

„A făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu Tatăl Său„.

Aici cred că au greşit „preoţii” din zilele noastre: Au uitat că ei sînt preoţi pentru Dumnezeu şi nu pentru altcineva sau altceva. Ei sînt chemaţi să slujească Domnului şi numai slujind Domnului ei pot fi de folos şi altora. Ei însă au inversat lucrurile.

Un alt lucru pe care-l accentuează versetele de mai sus este că noi toţi, adică toţi credincioşii născuţi din nou, sîntem preoţi pentru Dumnezeu, o preoţie sfîntă, nu numai unii hirotonisiţi sau ordinaţi. Cum au putut oare să se abată toate religiile aşa zise creştine de la acest adevăr şi să despartă pe credincioşi în două tabere: cler, adică preoţi, şi laici? Dacă un adevăr aşa de minunat şi de simplu a fost răsturnat şi înţeles greşit, ce să mai spunem de altele?

Voi pastorii şi ordinaţii bisericilor neoprotestante, sau noutestamentale veţi zice la observaţia mea: „Dar la noi nu e aşa. Noi nu sîntem preoţi, ci pastori. Dar nu vă erijaţi voi în poziţia de cler cînd spuneţi că numai voi puteţi să slujiţi în biserică, numai voi puteţi conduce slujba de închinăciune pentru că sînteţi ordinaţi şi aveţi un seminar teologic, sau cînd vă daţi titlul de „reverend” sau „pastor” ? Că alţii vă spun aşa e altceva, dar voi ar trebui să-i lămuriţi că ceea ce sînteţi voi sînt şi ei, adică fraţi şi toţi împreună preoţi pentru Dumnezeu.

Tot din cauza nerespectării cuvîntului lui Dumnezeu care spune că Domnul Isus a făcut din noi preoţi pentru Dumnezeu, s-a schimbat şi felul nostru de petrecere în adunare. În loc să ne adunăm pentru Dumnezeu ca preoţi ai Lui, noi ne adunăm pentru alte lucruri, întrebaţi pe unii dintre cei mai de vază de ce merg la biserică şi veţi constata că nu pentru Dumnezeu, ci pentru alte lucruri. Nu interesea­ză cît de sfinte, bune sau practice sînt acele motive, dar dacă nu pentru Dumnezeu, la ce folos?

„Unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu (sau pentru Numele Meu), sînt şi Eu în mijlocul lor” spune Domnul Isus (Mat. 18:20). Aceasta este Biserica şi acesta este scopul ei: Preoţi pentru Dumnezeu. Aşa se adunau primii creştini şi pentru că aşa se adunau, Dumnezeu era în mijlocul lor, El lucra în ei şi prin ei, putînd să-i folosească şi să dispună de ei aşa cum voia El între ei şi în lume. în felul acesta El putea să le spună pe cînd slujeau Domnului şi posteau: „Puneţi-mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat” (Fapte 13:2)”

sursa: Apocalipsa meditații-comentariu, 1993, The Suffering Church Ministries, Simion Moț, pag 24

În mijlocul încercărilor pe care mi le ridicau uneltirile iudeilor

Fapte 20:19 ”Am slujit Domnului cu toată smerenia, cu multe lacrimi şi în mijlocul încercărilor pe care mi le ridicau uneltirile iudeilor.”

De ce Domnul Isus nu și-a deschis seminar teologic? Nu le-a spus nici apostolilor s-o facă!

Ar fi putut să deschidă o școală de cărturari, să facă schimb de experiență cu Gamaliel de exemplu, om bun și înțelept. Avea mulți ucenici Gamaliel, i-a format ca mici talibani. Saul din Tars a fost unul din ei. Eficientă școală, dacă un ucenic format de Gamaliel arăta astfel de entuziasm chiar ”tinerel” fiind. De ce Domnul Isus nu a folosit acest potențial de învățare la îndemâna lui?

De ce  nu s-a aliat cu Nicodim? Un fruntaș al iudeilor. Îl recunoscuse pe Isus ca ”învățător venit de la Dumnezeu”. De ce nu și-a trimis ucenicii la sinedriu pentru recunoaștere cultică? Sau pentru vreo comisie de doctorat? Iuda n-ar fi refuzat cu siguranță.

De ce Domnul Isus nu și-a ales ca ucenici teologi, cărturari, farisei, saduchei? Erau de multe feluri.

De ce după cinzecime nici apostolii nu au arătat oareșicare interes pentru școlile teologice ale vremii?

Domnul Isus a fost răstignit în urma uneltirii cărturarilor iudei împreună cu Irod și Pilat din Pont și cu asentimentul lui Iuda. Patru feluri de oameni.

Ce este o uneltire? Să-i mai zicem conspirație, intrigă, mașinație.

Uneltirea este o  construire în ascuns de împrejurări prin care să-l faci pe un nevinovat vinovat.

Biblia e plină de exemple de uneltiri, de capcane pentru prins suflete de oameni.

Daniel a suferit o uneltire când s-a dat legea care-l incrimina.
Iosif a suferit o uneltire din partea nevestei lui Potifar.
Nabot a suferit o uneltire când n-a vrut să-și vândă moștenirea.
Împotriva împăratului Ahașveroș, famenii Bigtan și Tereș au uneltit și au fost descoperiți de Mardoheu.

Mai sunt……

Incontestabil, uneltirile și cele vechi și cele noi au fost rânduite și permise de Domnul.

De ce oare a lăsat Domnul ca apostolii săi să fie ”incomodați” de astfel de frâne mârșave? De exemplu, după arestarea din Ierusalim, nepotul lui Pavel a aflat de o uneltire împotriva lui și astfel Pavel a fost scăpat. De ce n-au mers lucrurile lin, să se închirieze teatrul public, gărzile romane să asigure protecția și Evanghelia Fericitului Dumnezeu să fie proclamată cu toată pacea? Fără stres din stânga și din dreapta.

Efeseni 3:13: ”Vă rog iarăşi să nu vă pierdeţi cumpătul din pricina necazurilor mele pentru voi: aceasta este slava voastră.”

Dacă un alt uriaș l-ar fi biruit pe Goliat ar fi fost lăudat. Dar faptul că un copil cu păr bălai și cu fața frumoasă l-a învins a fost slavă. Slava vine din suferință, din strâmtorare, din necaz.

1 Petru 4:12 ”Dacă Sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi.”

Slava vine din suferință, din batjocoră, din necaz. Așa defilează Vestea Bună. Suntem chemați să fim spre lauda Slavei Harului Său. Dar Slava vine din părtășia suferințelor Lui. Este un Har al răbdării, al constrângerii, al neputinței de a fi ce vrei, de a mai fi tu însuți, Harul de a dori să placi Stăpânului și de a-ți plăcea voia Lui.

Iacov 1:2 ”Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări”

Cristos a fost răstignit între doi tâlhari. 99% dintre privitori credeau că văd răstignirea a trei tâlhari. Să nu ne așteptăm ca să fie altfel cu noi. Uneltirile ne vor vopsi caracterul, ne vor ucide ”renumele”, (Slavă Domnului!) iar în acest mediu Domnul ne cere să vestim Evanghelia Lui.
”Am găsit pe omul acesta, care este o ciumă: pune la cale răzvrătiri printre toți Iudeii de pe tot pământul, ” FA 24:5

Cel mai bun mediu pentru vestit Evanghelia este ”în mijlocul încercărilor!”
1 Corinteni 16:9 ” mi s-a deschis aici o ușă mare și largă…”
Cum era această ”ușă”? ”…și sunt mulți potrivnici.”
Uneltirile ”iudeilor”sunt cele mai grele încercări.
Cei ce te prigonesc o fac pe ascuns, nu știi ce vor, pe față îți zâmbesc: ”taina fărădelegii”

Mărit să fie Domnul!

Aduceți-vă aminte!

Trăim prin Duhul atunci când mintea noastră cugetă la cele ale Duhului.
Orice astfel de cugetare începe cu o aducere aminte.

Capătul aței de unde se desșiră gândurile de sus, gândurile Duhului este aducerea aminte.

Aducerea aminte a ce?

Har Domnului, avem cu ce ne începe gândirile, gândurile.

Evrei 13:2-3 ”Aduceţi-vă aminte de cei ce sunt în lanţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi cu ei; de cei chinuiţi, ca unii care şi voi sunteţi în trup.”
Mersul la un bolnav, dacă nu poți, chiar numai să te gândești la el, să te pui în starea lui, să-i dai un telefon. Suntem de carne cu toții, mâine va fi nevoie să vină alții la noi cu siguranță. Și ce bine e să fi mângâiat!

Evrei 10:32 ” Aduceţi-vă aminte de zilele de la început, când, după ce aţi fost luminaţi, aţi dus o mare luptă de suferinţe: pe de o parte, eraţi puşi ca privelişte în mijlocul ocărilor şi necazurilor, şi pe de alta, v-aţi făcut părtaşi cu aceia care aveau aceeaşi soartă ca voi. În adevăr, aţi avut milă de cei din temniţă şi aţi primit cu bucurie răpirea averilor voastre, ca unii care ştiţi că aveţi în ceruri o avuţie mai bună, care dăinuieşte.”
Așa rânduiește Dumnezeu ca pe calea îngustă să se intre pe o poartă strâmtă, prin strâmtorări și suferințe chiar la începutul căii, apoi acestea slăbesc dar e nevoie să ne amintim continuu de acele vremuri.

Evrei 13:7 ”Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire, şi urmaţi-le credinţa!”
Desigur nu la clerul securist se referă aici Cuvântul, nici la cler de nici un fel. Mai marii noștrii sunt ce ce ne-au condus pe cărările Cuvântului, cei ce ne-au condus gândurile spre cunoașterea lui Cristos. Nu cei ce conduc programe artistice în biserici. Eu îi socotesc mai mari ai mei pe cei ce au compus cântările prin care am fost zidit sufletește, pe cei ce au stat în lanțuri și apoi au scris, pe cei ce nu s-au supus celor ce de ochii lumii, ca să nu sufere prigonire pentru crucea lui Cristos au făcut șiraguri lungi de compromisuri.

2 Timotei 2:8 ” Adu-ţi aminte de Domnul Isus Hristos, din sămânţa lui David, înviat din morţi, după Evanghelia mea, pentru care sufăr până acolo că sunt legat ca un făcător de rele. [….] De aceea rabd totul pentru cei aleşi,”
Păstrarea gândului la fel ca al Domnului Isus, rămânerea și cugetarea la acestea este un îndemn dat nouă. Să nu ne lăsăm mintea să viseze, să nu visăm la viitor,  ci să ne amintim de trecut. Viitorul nu este al nostru, Dumnezeu așa a făcut toate ca omul să nu poată ști nimic din ce va fi după el. ”….ei sunt niște visători!” nu este o laudă, ci o osândă. Gândirea dreaptă începe cu aducerea aminte a lecțiilor Cuvântului, nu cu planuri și vise deșarte.

2 Timotei 2:14 ”Adu-le aminte de aceste lucruri, şi roagă-i fierbinte înaintea lui Dumnezeu, să se ferească de certurile de cuvinte,…”
Mustrare da, o dată și de două ori, ceartă niciodată. Rău de tot fără mustrare, rău de tot cu ceartă. Cumpătare înseamnă o mustrare-două și apoi așteptare. Dumnezeu dă pocăința.

1 Petru 3:1 ” Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte,”
Îndemnul de a privi la prooroci este nu numai aici, este și în versetul de mai jos și în Iacov 5:10. Avem multe locuri de unde putem începe cugetarea, profeți au fost mulți și în toți a fost Duhul lui Cristos, din purtarea, suferința și răbdarea lor noi învățăm și luăm pildă.

2 Petru 1:19 ”… caut să vă trezesc mintea sănătoasă, prin înştiinţări, ca să vă fac să vă aduceţi aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii proroci, şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voştri.”
Despre beție am mai scris. Spiritual toată lumea e beată, toate neamurile au băut din vinul curviei Babilonului în așa fel încât a fi beat e norma și a fi treaz e ciudat. O minte trezită este o minte revenită (și-a venit în fire) din beția înșelării. Cine ”ia mintea”? ”Vinul, curvia și mustul iau mințile omului!” Fizic sau spiritual e la fel, ceea ce se petrece în mod fizic (beția și cauzele ei) este o imagine a ceea ce se petrece spiritual. Aducerea aminte, înștiințările trezesc și țin trează mintea.

Coloseni 4:18 ”Aduceţi-vă aminte de lanţurile mele.”
Nu zice ”de minunile mele” care n-au fost puține, numai în Malta au fost vindecați o grămadă de oameni. Locul începerii gândirii, meditării, cugetării este ”părtășia suferințelor lui”. Spre a te face asemenea cu moartea Lui.

Iacov 5:10 ”Fraţii mei, luaţi ca pildă de suferinţă şi de răbdare pe prorocii, care au vorbit în Numele Domnului. ”
Ieremia în butuci, în fântâna plină de noroi, apoi în arest, Ilie hrănit de corbi, fugind de Ahab, Mica în fața unui consiliu de război virusat de împotrivitori, David urmărit, Osea săracul de el în ce stări a trebuit să treacă, Iona, Moise și absolut toți proorocii. Istoriile lor li s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde. Au fost lăsate scrise pentru învățătura noastră. Să ne începem gândurile de acolo.

Iată câte prilejuri, câte începuturi de stări de cugetare la Cuvântul Domnului. Gândirea la starea de a fi în Cristos, în starea de răstignit împreună cu El edifică în noi acea mentalitate a lui Cristos, care nu și-a plăcut Lui însuși, ci ca apostolul a  ajuns (și ajungem și noi gândind așa) să simțim ”plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” 2 Corinteni 12:9-10

Mai ales în strâmtorare, când totuși calea nu ne este cu totul închisă este o stare despre care s-a promis: ”voi fi cu el în strâmtorare”.

”Înarmați-vă și voi cu același fel de gândire!” Să începem ”instructajul” de dimineață al minții noastre leneșe și ușor de îmbătat cu aducerea aminte atunci când ne învățăm noi pe noi. Și când ne învățăm unii pe alții (unul pe toți nu scrie nicăieri) să folosim aducerea aminte.

La urma urmei aceasta este slujba Duhului. ”El vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu:” Pentru că în prooroci a fost duhul lui Cristos, tot El(Cristos) ne-a ”spus” și prin ei. Duhul ia din ce este al Domnului și ne revelează aducându-ne aminte!

De n-ai fi-adus ca jertfă, o cântare

https://vesteabuna.files.wordpress.com/2012/04/denaifiadus.pdf

Cântările Harului 10/15

Cu Duhul în credință te-adorăm, cântare, înregistrare din adunare

https://vesteabuna.files.wordpress.com/2012/04/cuduhul.pdf

Zidul spart

”Caut printre ei un om care sa inalte un zid si sa stea in mijlocul sparturii inaintea Mea pentru tara, ca sa n-o nimicesc. Dar nu gasesc niciunul.” ( Ezechiel 22, 30 )

Am auzit în multe predici  invocarea, provocarea de a fi omul care stă în spărtură.

Când am început să citesc Biblia cu ochii mei și fără ochelari mi-am pus o întrebare simplă:
”Dar  dacă tot se înalță un zid, de ce e nevoie de spărtură?” ”Să-l facă întreg și gata, stai liniștit.”

Să nu mai zic că mulți au repulsie față de zid, de ce mai trebuie zid?
Iar un zid cu spărtură e chiar lipsit de logică. 

Azi dimineață am primit răspunsul. Înainte de a veni frații la adunare am ieșit în grădină, pomii erau înfloriți, păsările cântau (eu ies aproape în fiecare dimineață în grădină, adamul din mine își amintește de strămoșul lui dar nici noului adam nu-I strică).

Mi-au ajuns ochii pe Psalmul 91:15 ”voi fi cu el în strâmtorare”.

Dar Doamne, noi nu vrem strâmtorare!

…și Duhul mi-a tot adus aminte (că asta-i treaba Duhului, să ne amintească.)

”prin valea umbrei morții…Tu ești cu mine”. Dar noi nu vrem prin valea umbrei morții.

Și versetul cu zidul cu spărtură. Noi vrem zid întreg…sau unii nici nu vor zid.

Am înțeles că zidul este cuvântul crucii. Am înțeles mai demult, aici unde am scris de zidul prăbușit. Citez:

”Viile și grădinile Domnului sunt închise. Separarea este dată de zidul, de fortificația, de forța Cuvântului crucii.”…..”Cuvântul crucii (”prin care lumea este răstignită față de mine și eu față de lume”), Cuvântul lui Cristos să locuiască din belșug în noi. Cuvântul crucii, acest mesaj înjositor pentru fire este gardul viei, zidul grădinii.”

Spărtura zidului este făcută de cei ce-l urăsc, de cei ce se poartă ca vrășmași ai crucii lui Cristos. Numai ca să nu sufere prigonire se adaptează lumii și sparg zidul. ”Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor vă silesc să primiţi tăierea împrejur, numai ca să nu sufere ei prigonire pentru crucea lui Hristos.” Galateni 6:12
Silirea de a primi tăierea în prejur atunci a fost spărtura zidului.

Astăzi sunt alte plăceri ale oamenilor și alte influențe și siliri de adaptare spre plăcerea grupului după aprobarea căruia tânjește unul sau altul. O, câtă pleavă admiră oamenii pentru câștig, o cred grâu.

Spărtura zidului este cel mai sigur loc din univers, acolo ”Tu ești cu mine!”

Zidul spart, stânca despicată, perdeaua sfâșiată, vasul spart, făcliile din ulcioarele lui Ghedeon, toate aceste imagini ne învață ca pe niște copii lecțiile clare ale simplității lui Cristos, ale identității cu moartea Lui, cu crucea Lui.

Antiteologia unei atitudini

S-a scris despre cântarea  ”Simțim încet cum Harul de la neamuri se tot ia” că nu e bună teologic. Drept este.

S-a mai scris că dacă pe resursecreștine scrie că e de Moldoveanu, atunci, literă de Evanghelie, de Moldoveanu e scrisă cântarea.

Am spus că nu e.

(Aici: http://barthimeu.wordpress.com/2012/04/17/despre-a-sau-antiteologia-unui-cant/)

Un comentator care are dreptul la toată stima noastră, pentru că a stat închis pentru conștiința lui față de Dumnezeu (a căzut în capcana unui dizident fabricat) a lăsat următorul comentariu cu referire la fratele Niculiță:

”Despre teologia compozitorului menționat poți să îți faci idee citind comentariile lui la Evanghelii și la alte cărți ale Noului Testament. Ce bine ar fi dacă fiecare și-ar cunoaște darul. Fratele nostru cred că putea fi mult mai folositor lucrării evanghelice dacă ar fi cerut din când în când unui literat creștin să îi ofere un text pentru muzică. A apelat la ceva poezii ale lui Ioanid, dar majoritatea textelor le-a compus singur. În afară de câteva pe care poți să le numeri pe degete, textele sale sunt foarte plate și încărcate de platitudini. Una din cântările reușite (atât textul cât și muzica) este „E plin de miraje pământul.””
(Aici: http://barthimeu.wordpress.com/2012/04/17/despre-a-sau-antiteologia-unui-cant/#comment-349)

Subiectul era antiteologia cântării cu ”simțit încet”.
Comentariul a alunecat spre inculparea, consider profund nemeritată a unui frate ce și-a cunoscut bine de tot și chemarea și pe Cel ce L-a chemat.

Această atitudine este mai antiteologică decât biata cântare impricinată.
Comentariile la toate cărțile Noului Testament nu sunt platitudini. Fratele Niculiță nu a scris din lipsă de altă treabă sau pentru vreun câștig. Munca lui de o viață se poate vedea sub cele două forme mari: meditațiile la tot Noul Testament și alte cărți biblice pe de o parte și cele peste 8000 de cântări, pe de altă parte. A mai scris și alte cărți, multe.

A învățat pe alții prin aceste cărți, meditații și cântări și cel mai bine se vede roada în cei învățați.
Dacă cineva nu înțelege Cuvântul, nu simte gustul acestei mane nu e de vină altceva decât lipsa de simțire, de înțelegere spirituală.

Am urmărit cu toată atenția eforturile fratelui NR de a da de urma adevărului, de a lămuri și pe alții că omul lăudat de ei este un lup în piele de oaie. Privesc cu simpatie și cu înțelegere eforturile lui. Dar, așa cum am scris și pe comentariul la postul citat: ”pe nimeni, niciodată nu-l doare continuu tot.”
Adică nu poți să-ți dai cu părerea despre tot dacă nu ”te doare”, dacă nu ești implicat.
Poți mângâia cu mângâierea cu care ai fost tu mângâiat, dacă nu te-a durut niciodată nimic poate n-ai slujba mângâierii, ai altceva poate.

Datul cu părerea în dreapta și-n stânga este o atitudine de ”a te băga în treburile altora” mai ales când nu cunoști bine de tot chestiunea.
Citez din răspuns: ”Când afirmăm despre cineva că scrie platitudini ar trebui să emitem judecata în cunoștință de cauză. Meditațiile lui Moldoveanu sunt rodul unei vieți lungi de muncă. Fiind pensionat de boală din tinerețe(avea o mână ruptă și nesudată), fratele Niculiță și-a petrecut o mare parte a vieții citind și selectând citate. Mare parte din meditațiile lui sunt citate, așa că dacă-l acuzăm de platitudini, acuzăm și pe mai-distinșii lui inspiratori.
Ce bine ar fi dacă fiecare și-ar cunoaște darul și și l-ar folosi așa cum a făcut-o Moldoveanu.
Multe din cântările lui Moldoveanu sunt pe textele altora: Dorz, Ioanid, Topciu, Grossu, Marini, chiar Wurmbrand.
Multe sunt pe textele lui.”

Deci meditațiile incriminate ca platitudini nu sunt ”teologia compozitorului menționat”, de ce să nu zicem că cele peste 8000 de cântări sunt cântările teologului menționat?
Mulți l-ar vrea pe Moldoveanu doar compozitor, dar meditațiile lui, rodul unei vieți de muncă, după părerea mea inegalată de altcineva chiar în lume în felul abordării lui, meditațiile lui Moldoveanu zic sunt cu adevărat hrană tare și sănătoasă, folositoare oricui crede.
Toți greșim în multe feluri, meditațiile nu sunt literă de Evanghelie, fratele Niculiță n-a fost Ellen White a nimănui, nici măcar Whitness Lee, dar ca frate, ca orice frate care mai ales a purtat pe trupul lui semnele Domnului Isus are dreptul să nu fie necăjit cu catalogări injuste.

Cât despre teologia textelor cântărilor, ora e târzie, subiectul vast și eu sunt obosit.
Dar sigur nu la Moldoveanu trebuie căutate erezii pe melodii.

Simion Moț, întemnițat pentru credință 1958-1962, fișa matricolă penală

Corespondența între Simion Moț și Gusztav Pocsy o găsiți aici începând cu pag 50.

Ce, ei n-au putut fi ca ceilalți, să meargă la biserică, să se încadreze în regulile ei ȘI SĂ TACĂ?

Simion Moț, un alt ”moisist”, închis pentru credință împreună cu grupul din Arad a scris mai multe cărți. A fost prieten și cu Gusztav Pocsy, ale cărui scrisori sunt postate pe acest blog. În scrisorile lui Pocsy, cele către Moț încep cu Dragă Simi.

Cartea ”Apocalipsa, meditații-comentariu” este cea din care citez azi.

”Ai în Sardes câteva nume…” este textul comentat.

”Într-o creștinătate unde ce e sfânt a fost pervertit și unde ceea ce e o scârbă înaintea lui Dumnezeu a ajuns să ia locul la ce e al lui Dumnezeu, aceste nume din Sardes s-au păstrat curate. Apoi nu numai lumea înconjurătoare e o ispită și primejdie, ci și păcatul din firea noastră veche. Pe lângă aceasta, primejdia mare vine din partea celor ce se numesc credin­cioşi, din adunarea noastră, din comunitatea noastră. De multe ori aceasta e primejdia cea mai mare. „Ţine ce ai primit”, cred că se referă la a ţine tare ceea ce Domnul ţi-a dat sau vorbit, fără să te laşi orbit de falsitatea, făţărnicia sau trecerea uşor peste cuvîntul şi voia lui Dumnezeu a unora, chiar învăţători şi predicatori din comunitatea sau biserica ta. Nimic pe pămînt nu are putere să distrugă viaţa credinciosului ca şi oamenii care poartă Numele lui Christos, fără să arate în viaţa lor puterea şi viaţa Domnului Isus. O biserică moartă e un mai mare pericol pentru viaţa şi mărturia creştină, atît înăuntru cît şi în afară, decît lumea cu batjocurile şi persecuţiile ei.

Gîndiţi-vă apoi că nu e uşor să fii luat în derîdere de „fraţii tăi” şi să fii mereu lăsat la o parte, nesocotit sau chiar stigmatizat. „Ce, el nu poate fi ca ceilalţi”? vei auzi mereu în jurul tău. Sau, „Şi noi vedem că nu e bine, dar trebuie să tăcem, să ne supunem, să păstrăm unitatea”. Cînd am fost băgaţi la închisoare, unii „fraţi” au zis despre noi: „Aşa le trebuie, ce, ei n-au putut fi ca ceilalţi, să meargă la biserică, să se încadreze în „regulile” ei şi să tacă”? Nu e de mirare că Domnul Isus spune unora ca aceştia, din Sardes: „Vor umbla împreună cu Mine în alb, căci sînt vrednici”, şi „Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe”. Nu înseamnă că aceştia au fost supraoameni, adică fără păcat, ci că au trăit în neprihănirea Domnu­lui Isus urînd păcatul şi întinăciunea de orice fel. Iar cînd într-un fel sau altul au căzut şi s-au întinat, au venit imediat la Domnul Isus cu pocăinţă şi credinţă, mărturisindu-şi păcatul şi primind iertarea şi curăţirea, aşa cum spune apostolul Ioan (I Ioan 1:9; 2:1-2), ori aşa cum se spune aci în Apocalipsa despre unii: „Ei şi-au spălat hainele în sîngele Mielului”. Ceea ce a fost considerat aici pe pămînt ca o viaţă curată prin credinţa în Domnul Isus în nădejde şi în părtăşie cu El, în cer va fi adevărata lor haină albă, ca a Domnului Isus, drept răsplată.

[….]

Ce preţioase îţi vor părea persecuţiile şi suferinţele pentru Domnul Isus care acum te dor. Cît de adevărate sînt şi cît de mult vei aprecia fericirile Domnului Isus care sună aşa: „Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este împărăţia cerurilor! Ferice va fi de voi cînd din pricina Mea oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri” (Mat.5:10-12). Aţi observat cum credincioşii fug de aceste fericiri? Fac orice pot, se adaptează la orice, chiar păcătos, numai să nu fie ocăriţi din pricina lui Christos. Slavă Domnului că sînt şi în Sardesurile de azi din aceia care nu şi-au mînjit hainele, ci suferă împreună cu Evanghelia şi cu Domnul Isus Christos ocara Lui, avînd în vedere Numele Lui şi slava Lui; avînd ochii aţintiţi spre răsplătire. Ce bucurie va fi pentru Domnul Isus să mărturisească numele lor înaintea Tatălui Său şi a sfinţilor îngeri! „Uite, acesta sau aceasta…Ion, Mane, Gheorghe, Floare..a stat cu Mine şi a mărturisit Numele Meu chiar atunci cînd toţi i-au stat împotrivă, chiar cei din familia sa, chiar prietenii. Nu s-a ruşinat de Mine chiar atunci cînd filozofia şi documentarea religioasă a majorităţii îl socoteau greşit, dezident sau chiar scrîntit la minte. A fost batjocorit, a fost lovit, a fost înjosit. A plîns de atîtea ori, nu pentru că nu a fost înţeles, ci pentru că „fraţii” n-au ţinut cont de Mine, de cuvîntul Meu. S-a rugat pentru ei mereu, preferind să rămînă el în umbră şi neînţeles, numai ca ei să fie luminaţi şi îndreptaţi. Ce bucurie va fi pentru Tatăl să răsplătească pe un astfel de credincios! Vrei tu să fii acela? Domnul vrea şi-ţi pune totul la îndemînă. Nu uita că acum e vremea potrivită, „astăzi” e ziua mîntuirii.”

Cuvântul acesta este prea de tot

Atunci când înveți pe alții un adevăr de multe ori e nevoie să definești tema sau esența gândurilor de la început și să detaliezi pe urmă.
Orice învățare mai ales a unor creiere comode și neînvățate cu adăugarea regulată este ca un act de agresiune.
”Ce mă-nveți tu pe mine? Eu sunt mulțumit cu cât știu, nu simt că aș avea nevoie să știu mai mult.”
Echilibrul, liniștea celor comozi sau ”zăbavnici la inimă”, leneși la gândire este de fapt o automulțumire sinucigașă spiritual.
Cuvântul lui Dumnezeu este ascuțit.
El desparte, separă, disecă.
În esență este cuvântul crucii.
Cine aude Cuvântul crucii, evanghelia, rămâne STRĂPUNS  la inimă.
Nu depinde atât de cine ascultă, cât de cine mărturisește.
Când se vestește evanghelia se produce ”scandal”, unii se umplu cu bucurie în timp ce alții se umplu de ură.
Ispita de a ”îndulci” mesajul e mare, dar nu e bine.

Cuvântul trebuie spus așa cum este, tăios, ascuțit, numai așa își face lucrarea de despărțire a sufletului de duh, de judecare a gândurilor și simțirilor inimii.

Cuvântul aceste prea de tot este viu și lucrător.

Să folosim puterea Cuvântului ce constă în ascuțimea Lui. Chiar dacă e ”prea de tot” și avem de suferit pentru el.

Biserica fără biserici

Gândul îl am demult. E din Biblie, e Cuvânt ce se cere amestecat cu credință.
L-a prins și securistul ce-mi copia scrisorile (n-aveau xerox, scriau de mână) atunci când mi-au deschis dosar.
Acum 23 de ani.

N-am găsit în Noul Testament că ar trebui să avem temple(biserici, capele, case de rugăciune) dedicate, am crezut atunci și am început să practic tot atunci(să unesc cu credința fapta).

Și acum cred tot așa.  Ba încă peste credință și faptă a venit și o cunoștință(cu fapta, cunoștința) mult mai bogată a acestei binecuvâtări. În cei peste 20 de ani de când practicăm împreună cu întreaga familie și cu frații aceste adevăruri am adunat și niște învățăminte pe care vreau să le împărtășesc cu voi. Mai ales celor ce vor să ia în serios Cuvântul lui Dumnezeu în acest domeniu, ceea ce voi scrie le va fi sigur de folos.
A nu avea templu, a nu căuta templu, a nu dori templu, a te feri de templu e un Har, o binecuvântare împlinitoare nu o condiție care să-ți dea dreptul la merite.

Gândul de a avea și de a merge la un templu fizic este o corupție spirituală, gândul de a te simți legat de un loc pământesc, de a asocia persoana lui Dumnezeu cu ceva finit și trecător.
Când am înțeles aceste lucruri eram plin de dorința de a nu fi un creștin de duzină, ci de a lua Cuvântul așa cum e scris și de a-L pune la încercare. Am văzut în viețile înaintașilor mei (pastori) cu câtă frică vorbeau de ”împuternicitul” care le poate ”închide biserica”. Unui unchi chiar i-a închis-o.(O fi crezut (unchiul) că e a lui?) În sinea mea mă gândeam: ”și ce dacă”? dar nu rosteam tare, fiind doar copil.

Gândul de a avea și de a merge la un templu fizic este o înșelătorie. Templul lui Dumnezeu este de carne, din trupurile noastre, noi suntem templul, nu zidurile clădirilor.  Dacă scrie clar în Cuvânt că trupurile noastre sunt temple ale Duhului, și noi toți împreună suntem Un Templu, atunci a merge la un templu este o minciună. Ori acela e templu, ori noi suntem templu? Amândouă nu pot fi. Se observă în limbajul celor care zic că zidurile nu sunt templu cum în timp afirmațiile degenerează până la a mulțumi în rugăciune că au ajuns la ”casa Domnului”. Pentru aceștia zidurile sunt ”casa Domnului” indiferent ce spune o teorie pe care n-o crede nimeni. Slujba de dedicare, ”înaugurare” arată la fel această înșelătorie. După dedicare nu mai este o simplă clădire ci un templu, ”casa Domnului”.

Gândul de a avea și de a merge la un templu fizic este o antimărturie. Dacă templul este format din trupurile noastre, templul nu merge la templu!

Să judecăm puțin dacă faptul de a avea un templu ajută sau strică.
Noi prin acțiunile noastre putem să dăm prilej (să provocăm)  diavolului, acțiunile însele pot provoca urmări, pot fi cauze ale altor efecte. ”E imposibil să nu vină prilejuri de păcătuire dar vai de acela prin care vin. Ar fi mai de folos să   …etc.”….Deci trebuie să analizăm nu numai justețea(cauzele) unei fapte ci și urmările ei. Dacă fapta mea are cauze aparent juste, dar urmări rele nu o voi face.
A construi temple și a le frecventa este un prilej dat diavolului.
Construcția și întreținerea templelor(caselor de rugăciune, bisericilor) este o activitate fizică, o muncă, o trudă. Templele trebuie să aibă proprietar, de obicei un idol: Cultul și un administrator: un alt idol: Popa(funcția de popă). Aceste activități în sine sunt un vast domeniu de manifestare al firii pământești, un prilej dat diavolului.
După părăsirea căii celei drepte a Harului gratuit, alunecarea și îndepărtarea urmează în general un drum de genul:

1)-harul este înlocuit cu ritual, se sugerează că harul se dă prin ritual, credința prin ridicarea mâinii, venit în față, decizie, etc. sau la catolici, ortodocși: toate amăgirile industriei construite în jurul obiectelor ”sfinte”. Să băgăm bine de seamă căci această îndepărtare a început cu primul pas: ”după ce au părăsit calea cea dreaptă”. Gândirea majorității este atât de infectată și confuză încât nici nu mai pot crede că există o cale dreaptă, o caută prin culte și grupări, prin mulțimi de oameni sau organizații.
2)-ritualul are nevoie de un executant, de un popa, pastor, etc. Odată ce mintea confuză (Babilon=confuzie) încețoșată de neclaritatea voită cu care sunt hrăniți) nu mai privește spre Domnul Isus ca izvor al harului, ci spre ritualuri și oamenii care le fac, înșelătoria merge cu pași accelerați. Ritualurile se înmulțesc, executanții lor devin o mare turmă, apar diviziuni ce fiecare vrea lider și fiecare lider consideră că asta este slujba lui. Strică templul lui Dumnezeu, ucid viața Trupului și ei cred că fac slujba lui Dumnezeu. Mă refer la conducători de coruri(altă amăgire), de tineret, de asociații ale… (de la businessmeni creștini la medici, psihologi, polițiști, pensionari, etc creștini) ce prin diviziunile lor rup ceea ce ar trebui să fie unitatea duhovnicească. Să nu mai vorbesc de conducătorii de PARTIde religioase!
3)-popa ce execută ritualuri are nevoie de templu și cercul se închide. Această înșelătorie este o capcană moale, o închisoare aurită ce ține neamurile îmbătate cu potirul mâniei. Chiar dacă potirul Babilonului este luat poate din templul din Ierusalim, pe peretele conștiinței fiecăruia apare la un moment dat un ”Mene, Mene, Techel, Upfarsin”, numărat, cântărit și împărțit, lucru ce se va petrece real și deplin la arătarea Domnului Isus.

Dar până atunci se cuvine ca cine este treaz, cine veghează să ”dea la o parte orice piedică”. Mersul la templu este o astfel de piedică.

Pământul bun

Pământul bun este o conștiință bună.
Dar nu scrie? : ”Nimic bun nu locuiește în mine”!

Scrie…dar… ”în carnea mea”.

În omul lăuntric  fiecare avem conștiință(cuget) care poate fi bună sau rea, curată sau murdară(cu fapte moarte).
”Asta nu-i calvinism” va zice un grăbit, eu cunosc câțiva….” și tu ai zis că ești calvinist”.
Legat de conștiință și gânduri, de lupta dintre ele, Biblia spune mai mult decât Calvin și Arminius la un loc.
Cât privește depravarea totală, atunci când înțelegem felul cum o vede Dumnezeu, (oamenii numesc această înțelegere calvinism), cred că nici chiar calvinismul nu este destul de radical în a o defini complet.
Mintea omului fără Dumnezeu nu numai că este coruptă, ea este într-un proces de corupție continuu, într-o îndepărtare,  nu doar în stagnare la distanță.
Dar în afară de minte(gânduri), tot omul are cuget, conștiință, separat de minte. Conștiința este efectul lucrării legii, mărturisește despre legea scrisă în inimile lor. În funcție de cât de puternic este acest efect al legii în om, de cât de tăios și de persistent, așa va fi și conștiința acestuia. Cu cât un om a crescut și a fost educat mai departe de legea lui Dumnezeu, conștiința lui va fi mai tocită.

Și cu cât un om învață de mic Cuvântul lui Dumnezeu ca lege, ca principiu, conștiința lui va fi mai sensibilă, mai primitoare pentru Cuvântul-Har.

O conștiință bună este un pământ bun.
Pavel se laudă că slujește ”cu un cuget bun(conștiință bună” din strămoși, iar în alt loc leapădă ca un gunoi titlurile și moștenirea lui firească. Deci conștiința e altceva decât educația ce învață și justifică faptele ce o liniștesc.

Cuvântul credinței încolțește cel mai bine într-un cuget bun, cuget lucrat de legea care este bună, deși neputincioasă.
Sămânța Cuvântului este grăuntele din care  încolțind va  crește ”pomul bun” al gândurilor(mintea cu rod) ce vor rodi Roada Duhului. Această Roadă are în sine iarăși Cuvântul, sămânța, așa precum fiecare măr, caisă, pară, portocală, fiecare fruct are sub dulceața miezului tăria seminței.

”Am fost daţi la moarte cu mîna pastorilor din oraşul nostru…” Simion Moț, 1993

„Dar iudeii au întărîtat pe femeile cucernice cu vază şi pe fruntaşii cetăţii, au stîrnit o prigonire împotriva lui Pavel şi Barnaba şi i-au izgonit din hotarele lor” (Fapte 13:50; vezi şi 13:45; 14:2, 5,19, etc).

”….Veţi zice, „Ce oameni răi au putut să fie aceşti iudei! Cum au putut să facă aceste nelegiuiri, cînd spuneau că sînt poporul lui Dumnezeu, cînd aveau legea şi Vechiul Testament”?

Staţi un pic şi nu vă miraţi aşa de tare, căci în zilele noastre e la fel, dacă nu mai rău, căci lumina e mai mare şi avem mai multe exemple, canonul Bibliei fiind complet. Acum cei ce fac aceste lucruri nu sînt iudei, adică evrei, ci religioşii acestor zile, adică cei ce pretind că au autoritatea divină ca urmaşi ai lui Petru, ori capi ai bisericii pe pămînt, sau pastori cu investitură specială (omenească). Am găsit astfel de oameni în biserica din Efes, în Smirna şi o să-i găseşti în toate bisericile din Asia Mică în vremea lui loan, cît şi dealungul veacurilor. Cînd au avut credincioşii de suferit mai mult, ca în perioada de cea mai mare înflorire „religioasă” papală? În biserica răsăriteană – ortodoxă-, în timp ce împăratul Constantin era „creştin”, mulţi creştini de tipul celor din Smirna erau prin închisori.

Cine au dat şi dau pe credincioşii din ţările comuniste KGB-lui sau securităţii, oare nu aceste oficialităţi religioase? O ştiu personal ca unul care am suferit batjocura şi persecuţia acestor oameni împreună cu zeci şi sute de fraţi din România. Am fost daţi la moarte cu mîna pastorilor din oraşul nostru din acea vreme. Unul dintre ei a instigat împotriva noastră pe nişte nelegiuiţi din biserică. Unul era preşedintele comunităţii baptiste din regiunea Arad, maior de Securitate (poliţia secretă), altul un predicator bătrîn din biserică. Dar majoritatea pastorilor s-au dezis de noi. Nu numai că nu ne-au apărat, dar au declarat pe placul autorităţilor împotriva noastră. Cînd am spus unui pastor din aceia, care acum e în SUA că şi declaraţia lui era în acel dosar gros împotriva mea, a pălit şi i-a pierit vocea. Abia a mai putut spune: „Chiar aşa, chiar aşa”? „Da”, i-am spus eu, „nimic nu rămîne ascuns”. Numai că şi după aceasta, şi aici într-o ţară liberă continuă să mă prigonească şi să mă batjcorească prin sateliţii săi. Acelaşi lucru îl fac alţii ca el, care sînt tot aici, în timp ce de ochii lumii îndeamnă la dragoste şi la unitate. Poate credeţi că exagerez. Vă rog să-i puneţi la încercare, aşa cum credincioşii din Efes au pus pe unii la încercare şi au fost lăudaţi de Domnul pentru aceasta. Ia căutaţi să vă ţineţi în totul de Domnul şi cuvîntul Lui şi să nu căutaţi să faceţi voia acestora. Nu-i lăudaţi, iar cînd vedeţi că nu se ţin de cuvîntul lui Dumnezeu spuneţi-le frăţeşte cu toată dragostea şi nu e nevoie de faţă cu alţii, ci particular. Faceţi-o aceasta odată, de două ori şi veţi vedea ce o să păţiţi. Domnul să le dea lumină să se pocăiască aşa ca iudeii cărora le vorbea apostolul Petru la Rusalii (Fapte 2:37-38). ”

Simion Moț, ”Apocalipsa, meditații-comentariu” 1993, The suffering Church Ministries, pag. 42-43

Vrășmașii Tăi … se fac că Te ascultă! Ps. 66:3, despre ”Pâra ca virtute!”

” Din pricina mărimii puterii Tale, vrăjmașii Tăi Te lingușesc (se fac că Te ascultă(GBV)).” Psalmul 66:3

A vorbit un frate în adunare din acest text săptămânile trecute.

M-am bucurat mult. Tocmai mi se explicaseră niște mușuroaie din istoria mea, urme de cârtiță.
Iudele din trecutul meu, ca niște cârtițe, au lăsat mușuroaie. ”După faptele lor îi veți cunoaște!”
Corelând datele din dosare(atât cât am primit din ele) cu ce am trăit ne e ușor să tragem concluzii.
”Sunt prigoniți creștinii în Romania socialistă?” întrebau toți străinii.
Iar gașca de politruci ordinați, erau antrenați să cânte aceeași melodie-răspuns: NUUUUUU.
Desigur, kilometri de dosare erau necunoscuți atunci, ciorchinii de informatori, plasa de pârâși ce urmăreau și turnau continuu era bine ascunsă.
Pâra ca virtute, la această stare de ebrietate a ajuns o întreagă națiune.
Dacă ”dădeai cu ciocu’” despre colegul sau vecinul erai patriot, erai lăudat.
Dar dacă te căsătoreai cu o ”pocăită”, te botezai și intrai în familia ei, dacă pârâtul devenea socru și pârâșul ginere?
Se împlinea Cuvântul: ”Omul va avea ca vrășmași pe cei din casa lui!”

Când fratele a citit în adunare Psalmul 66 m-am bucurat mult.
Vrășmașii Domnului au fost obligați să stea pitiți după o mască o viață întreagă.
Nu-i ușor!
Din pricina Mărimii Puterii Lui.
Doar cu un ”vrășmaș” puternic se folosesc atâtea precauții.
Mai mult decât atât. Unii din aceștia au devenit predicatori.
S-au prefăcut, dar tot din pricina Mărimii Puterii Lui.
Au predicat(citit predici!!!) și au fost oameni care au crezut Cuvântul drept citit de gura lor strâmbă.
Păi, dacă Ilie a primit mâncare prin corbi, noi de ce să nu primi prin lupi? Mai ales dacă sunt îmbrăcați ”frumușel în cojocel ”, absolvenți de seminărel și se fac că-L ascultă pe El. Rimă instant.
Subiect discutabil!
Din pricina Mărimii Puterii Tale vrășmașii Tăi se fac că te ascultă.

Vă dați seama: să trăiești o viață de cârtiță, de șobolan! ? Cu ce mizere motivații îți liniștește un astfel de om bruma de conștiință ce nu se poate să nu-i mai zvâcnească uneori? Să te prefaci că-L slujești pe Domnul când tu lupți împotriva Lui? Pentru că luptând cu ai Lui, lupți cu El, cu Dumnezeu, Creatorul Tău. Te măgulești că ”vânatul” tău e om păcătos, are greșeli și slăbiciuni, că doar tu îi citești scrisorile, îi asculți telefoanele și discuțiile cu nevasta. Tu voiai ca sfinții Dumnezeului în care nu crezi să fie imaculați, dar stai liniștit, n-ai fi crezut nici așa! Smerirea nu l-a îndreptățit pe Ahab, slăbiciunea nu l-a descalificat pe Ilie.

A venit revoluția și ei stau tot după măști.

Dacă cineva se prindea că e urmărit, că e pârât, devenea ironizat că e paranoic, că ”vede numai securiști peste tot”.
Barthimeu vorbea chiar de paranoia indusă prin țeserea unei plase de tocat nervi în jurul ”victimei”.
Când m-am prins de această realitate m-am gândit la David și la prooroci, pildele noastre de suferință și de răbdare.
David, urmărit de Saul, compunea Psalmi prin peșteri și prin păduri. El zicea că se întărește în Domnul.
Ieremia zice: ”Dar Domnul este cu mine ca un viteaz puternic; deaceea, prigonitorii mei se vor poticni şi nu vor birui. Se vor umplea de ruşine că n’au lucrat cu chibzuinţă…”
Mare bucurie, prigonitorii să se prefacă pentru a putea prigoni, din pricina Mărimii puterii Lui!
Cât despre mine, văzând  că sunt urmărit mă bucur….și mă rog ca ei să se întoarcă la Dumnezeu. Voi ști, pentru că vor trece pe la mine să-și ceară iertare.

Am trăit diverse grade de pâră.

Suficient de intense ca să mă prind, insuficient ca să poată fi dovedite. Pentru că evident, ”nu există prigoană în Romania”!
De care să vă povestesc, mai vechi, mai noi?

O să spun câte una, pentru învățătura în Universitatea naivității.
Ce să mai zic? ”Frații mei, nu fiți copii la minte!”
Sau mai bine: ”Bucuraţi-vă şi înveseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi”

Despre începuturile Oastei Domnului

Un Iosif Trifa inert lipsit de pasiune și  viziune n-ar fi pornit nimic.
De la Trifa a fost ”catalizat” Dorz, apoi Moldoveanu, etc.
Dar cine l-a ”aprins” pe Trifa?
Un ”sectar” anonim predicând în tren. Un pocăit adică.

Citez din mărturia lui Iosif Trifa (mărturie publicată în 1921, înainte de pornirea Oastei Domnului):

”Cred că va fi de interes să spun şi eu altora cum am cunoscut Biblia. Ca să fiu sincer, trebue să mărturisesc îndată de la început, că nu eram un bun cunoscător al Bibliei când am eşit din seminar. Dimpotrivă. Vina acestei constatări dureroase nu o purtau nici iubiţii mei profesori şi nici eu elevul lor.

Vina o purta – şi o poartă – o altă împrejurare: haina atât de nepotrivită a slovelor cirile în care e îmbrăcată limba atât de frumoasă a Bibliei ce se folosea în seminar – ediţia Şaguna.

Eşit din seminar nu cunoşteam aşadar Biblia aşa cum trebuea să o cunosc şi faptul acesta m’a pălmuit cumplit îndată la începutul carierii mele.

Un bătrun cărturar din sat mi-a eşit înainte cu citaţii şi întrebări de prin cărţile lui Moise şi proroci. Îmi venea să intru în pământ de ruşinea mea, că mă întrece un mirean, un om simplu din popor în cunoaşterea Bibliei.

Mi-acum apoi aminte încă de un caz. Plecasem cu trenul la Arad. Dintre călători iată să ridică un om simplu, un sectar şi începe a «învăţa». Citează mereu din memorie părţi, pasagii întregi din Mateiu, Ioan, Luca, Pavel, din vechiul şi noul Testament, încât par’că vieaţa lui întreagă numai cu de acestea s’a ocupat. O datoria mă îndemna să mă ridic ca să-l combat. O teamă însă mă opria să nu mă scol din locul meu: nu cunoşteam de-ajuns Biblia. Cum – încă tiner fiind – nu purtam barbă şi nimica extern nu mă vădia că sunt preot, am aflat mai de bine să «tac» eu un… «slujitor» şi vestitor al «cuvântului».

Cazurile acestea m’au pus pe gânduri. Mi-am dat îndată seama că necunoaşterea Bibliei este pentru mine o stare, o situaţie imposibilă şi ruşinoasă, din care trebuie să ies.

Într-o dimineaţă m’am ridicat cu voinţă şi hotărâre de fer să ies din această stare, să mă apuc de învăţarea Scripturilor. Mi-am procurat Testamentul Nou edat de prof. Nitzulescu, format mic cu litere latine, Psaltirea format mic ediţia Sf. Sinod şi din ediţiile britanice am ales din una mai îngrijită Testamentul vechiu, (pe atunci nu se aflau alte ediţii cu litere latine; azi situaţia s’a schimbat şi uşurat), le-am legat în legătura cea mai bună şi m’am apucat de studiarea lor.”

Revista teologică, anul XI, august-noiembrie 1921, nr. 8-11, p. 253-254,
sursa: via blogul vaisamar
Sunt convins că probabil numai la înviere acel frate care a  predicat atunci în tren va afla că vorbirea lui  a ”aprins” o țară(prin OD) și mulți au ajuns să țină în mână o Scriptură.
Analizând de la efecte spre cauze, predica acelui frate anonim a fost ”clickul” ce a declanșat  o mare mișcare de spirite înspre cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu. Acea ”învățare” anonimă a schimbat fața unei națiuni mai mult decât filozofiile și politicile multor oameni vestiți.

 

Cârpim mereu catapeteasma

”Religia organizată a căzut în greșeala de a promova lideri care să fie cei mai buni, iar cei care îi urmau au devenit doar niște simpli observatori, nu doar participanți. Așa s-a ajuns ca preoții să vorbească uneori chiar altă limbă decât poporul. În Vechiul Testament era o catapeteasmă care oprea accesul în locul preasfânt. Vălul s-a rupt prin intervenție divină, dând acces tuturor credincioșilor în prezența lui Dumnezeu. NU ÎNCERCAȚI SĂ CÂRPIȚI CATAPETEASMA!”
John Ashcroft, fost procuror general al SUA sursa aici: http://rascumparareamemoriei.wordpress.com/2012/04/05/mesaje-de-la-conferinta-2-john-ashcroft-nu-carpiti-catapeteasma/

Tatiana Topciu a exprimat cam aceeași idee:

”Cârpim mereu catapeteasma
ce-a sfâşiat-o Dumnezeu,
cutremurându-ne mireasma
preasacrului din Templul Său.

Înghesuiţi în cochilie,
lipindu-ne de reci pereţi
prin universul de pustie,
deajuns ni-i frunza-acestei vieţi.

Nu vrem divina Lui lumină,
nu vrem să ne uităm la El.
în micul nostru cuib de tină
ni-i linişte şi căldicel…”
Planul lui Dumnezeu de a ne apropia fiecare de El prin Domnul Isus este continuu umbrit de egoismul unor ”lideri” ce se pun ca mijlocitori și declară perdeaua închisă. O cârpesc, o cos, o ignoră. Drumul îl declară prin altă parte, cu altă țintă.
Ce trist să te lași păcălit și condus de cei ce se abat.

Porunca transmiterii educației din generație în generație

”El a pus o mărturie în Iacov, a dat o lege în Israel și a poruncit părinților noștri să-și învețe în ea copiii,
ca să fie cunoscută de generația care va veni după ei, de copiii care se vor naște și care, când se vor face mari,  să vorbească despre ea copiilor lor, pentru ca aceștia să-și pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu și să păzească poruncile Lui. Să nu fie ca părinții lor…o generație care nu și-a pregătit inima…” Ps 78:5-8

Sunt trei generații enumerate.
Fiecare o învață pe cea care urmează.
Este o poruncă, nu o recomandare.

Discutam azi cu soția și cu o familie de frați veniți din altă țară. Era cald, soare, eram în grădină și vorbind despre copii am auzit expresia deja cunoscută:”când se va atinge Domnul de inima lor”.
Asta după ce ne-au povestit despre câteva triste exemple de părinți ce aveau mari probleme cu copiii lor crescuți fără frâu că doar ”Domnul va lucra”.
Am arătat jardinierele cu flori.
Am spus: ”uite! Domnul face să crească”, dar aici ”Pavel” a semănat și ”Apolo” a udat.
Sămânța e a Lui și creșterea e a Lui, dar slujba de a semăna și de a uda este a noastră.
Am subliniat că nu toate rădăcinile și semințele au încolțit, dar cu siguranță acolo unde ceva a ieșit, cineva a pus acolo înainte. Cu siguranță acolo unde nu pui nimic, nu va ieși nimic.

Așa a repartizat Dumnezeu sarcinile în ogorul Lui unde suntem împreună lucrători cu El: El dă sămânță semănătorului(”să mi se dea Cuvânt”), noi(unii) semănăm, noi(unii) udăm iar creșterea(soarele, căldura, împrejurările) o dă El.
Cât privește creșterea copiilor porunca învățării este dată părinților nu din ”context socio-cultural”, ci din poruncă divină.

Fiecare plantă și animal au sistem propriu de reproducere, sămânță de viață.
Tot așa omul cel nou se naște din sămânța Cuvântului. Cuvântul trebuie semănat în minte pentru ca omul vechi să fie dat morții și cel nou să vină la viață.
Față de copii avem această obligație, această poruncă: ”creșteți-i în frica și învățătura Domnului.”
Nu dusul la biserică la școala duminicală, ci dusul ”acasă” cu Scriptura în mână este porunca dată părinților. Școala duminicală nu există în Biblie. Nici duminica, nici sâmbăta, ci ”în fiecare zi”.

Într-atât de bine trebuiesc instruiți copiii în Cuvântul lui Dumnezeu încât atunci când ei vor avea copii să considere subînțeleasă obligația  de a-i învăța la rândul lor.
Dacă perpetuăm în copiii noștri doar carnea noastră, în care știm bine că nu locuiește nimic bun și prin carne nimic nu ne face deosebiți, nu ne diferențiem mult de animale.
Dar dacă începând cu generația ce devine conștientă de aceasta, se instaurează în familii o educație în Învățătura Domnului care să cuprindă în sine ca viziune atingerea conștienței necesității arzătoare a perpetuării prin generații a educației copiilor, atunci avem dreptul să ne numim cu adevărat părinți și pe copiii noștri să-i numim cu adevărat copii.
De nu, suntem doar triste exemplare de specie, cum animalic ne-au numit ”învățătorii atei”.
Al cui e oare copilul care poartă în minte gândurile și viziunile altuia și nu ale părinților săi? Mai e al lor? Nu e. E al celor ce l-au altoit cu viziunea. Dacă lăsăm ca ogorul minții copiilor noștri să fie semănat de neghina altor gânduri, să nu ne așteptăm să crească un smochin acolo, vor crește spini. Să nu ne așteptăm să culegem roadă, nu va rodi nimic.
Așteptarea momentului când ”Domnul va lucra la inima” unor copii pe care părinții nu i-au învățat nimic este puțin spus abandon al părții de muncă dată nouă, este o sfidare a Domnului: ”Fă Tu Doamne și partea mea”. Sau:”Tu ești mare și tare Doamne, eu sunt mic și slab, lucrează Tu la inima copiilor mei”. Pare înțelepciune, dar e nebunie. Nimeni nu procedează așa cu stratul de ceapă sau cu lanul de grâu, prima dată fiecare seamănă și apoi așteaptă roadă.
Prin ce artificiu de înșelăciune ajunge cineva să creadă că ogorul spiritual va rodi nesemănat?

Cei ce vor învăța pe alții! (Pilda stelelor)

Am observat un lucru urmărind sfârșitul vieții multor copii ai lui Dumnezeu.
(Domnul ne poruncește în Cuvântul său să urmărim sfârșitul felului lor de viețuire pentru a le  urma pilda.)
Am observat că cei ce și-au făcut ca țintă a vieții învățarea altora din ceea ce ei au fost învățați de Dumnezeu și-au sfârșit alergarea într-o pace și o armonie de cer.
Am în minte oameni ca Paul Madsen, W. Nee, Sparsk, Chapman, Taylor, Muller, Baedecker, Kargel, sau de la noi  Ioanovici, Pocsy, Moisescu, Todor, Moldoveanu ale căror biografii le-am citit sau pe unii i-am cunoscut direct sau indirect.

Nu numai vârsta la care au ajuns cât mai mult pacea din anii bătrâneții și bucuria lor tinerească le face pilda vrednică de urmat.
Când vin anii bătrâneții puterile fizice slăbesc.
Pentru copiii lui Dumnezeu puterile omului lăuntric dimpotrivă, cresc.
Dacă cineva s-a prefăcut toată viața, s-a ”străduit” să fie creștin, la bătrânețe nu mai are putere să-și țină masca și ea va cădea.

De aceea ne spune Domnul să ne uităm la sfârșitul felului lor de viețuire.
Oamenii falși fac marile prostii la bătrânețe când puterile prefăcătoriei s-au dus.

Dar să ne întoarcem la ”cei ce vor învăța pe alții”.

”cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci„  Daniel 12:3

Știm că stelele se deosebesc în strălucire una de alta.
Când privesc stelele mă gândesc la frați. La cei disprețuiți ai lumii, la întemnițații și batjocoriții pentru Numele lui Cristos.
Mă gândesc la Avraam care le-a privit și el acum 4000 de ani fără să le poată număra.
Mă gândesc la cât de multe sunt, la cât e de numeroasă ”sămânța lui Avraam” care ”sunt cei ce au credință”.
Mă gândesc la cât de puțini cunosc eu, la cât de necunoscuți sunt de lume, la cât de disprețuiți sunt și ocărâți.

Și totuși stelele date ca să măsoare timpurile îi simbolizează spiritual pe ei.
Galaxiile fără număr și fără sfârșit sunt date ca să ne arate numărul mare al celor ce au învățat, învață și vor învăța pe alții neprihănirea Lui.
Are fiecare steaua lui.
Ca să nu poată fi numărat.
”Este un popor care locuiește deoparte și nu va fi numărat printre neamuri. Cine poate să numere pulberea lui Iacov…?”
Nu vreau să-i număr, știu că nu sunt scriși pe pământ.

Vreau să mă număr însă printre ei, să luminez sfera de beznă hărăzită mie, s-o biruiesc prin lumină.
De aceea învăț, mărturisesc și spun. De aceea scriu blog, de aceea vorbesc.
Nu sunt nici cometă, nici luceafăr, sunt o stea printre alte milioane de stele, steaua fără nume, ca tine care ai avut răbdarea să citești până aici.
Nimeni n-aprinde o lumină ca s-o pună sub obroc.
Ca pe mine și pe tine Te-a pus Domnul în sfeșnic pentru a lumina în întuneric și întunericul să nu te biruie.

Puterea Evangheliei: revelarea dreptății lui Dumnezeu

”Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede […] deoarece în ea este descoperită o neprihănire(dreptate) a lui Dumnezeu, prin credință….” Romani 1:16-17

Din acest text am vorbit câteva minute acum câteva seri la o adunare fără să înregistrez, dar pun aici gândurile.
Puterea evangheliei constă în revelarea dreptății lui Dumnezeu.
Fiecare din nou avem o neprihănire a noastră, la care construim asiduu cu fapte până ajungem să-L cunoaștem pe El.
Când îl recunoaștem pe El ne devine rușine de dreptatea(neprihănirea) noastră.
Între aceste două dreptăți stă împăcarea noastră: sângele crucii Lui.
Împăcarea mea cu El înseamnă lepădarea mea de mine.
Am plecat la război cu 10000 de soldați(neprihănirea mea)  împotriva Celui ce vine  contra mea cu 20000 (Psalmul 68:17 “Carele Domnului se numără cu douăzecile de mii, cu mii si mii, Domnul este în mijlocul lor, este un Sinai în sfințenie.”).
Ce voi face?
Voi cere pace, voi renunța la cei 10000, la neprihănirea mea, ”Saul a bătut miile lui”, (maxim 10000) , ”David a bătut zecile lui de mii” (minim 20000). I Sam 18:7

Această renunțare este crucea lui Cristos, crucea separă, crucea te face să te lepezi de omul vechi, să-i abandonezi neprihănirea. Evanghelia are ca mesaj central cuvântul crucii. Acest cuvânt este tare pentru că prin împăcare omul devine moștenitor al celor 20000, al tăriei lor. Neprihănirea lui Cristos trece asupra lui și tăria acestei purități îi este armură. Crucea lui Cristos este o lucrare duhovnicească de lepădare a gândurilor omului vechi și de creștere, de învățare, de zidire, de edificare a omului nou, cu gândurile lui, mai cu seamă acel gând că ”dacă Cristos a suferit în trup” să ne înarmăm și noi cu ”același fel de gândire”.
Când Cuvântul spune să ne îmbrăcăm cu toată armătura lui Dumnezeu se referă la felul de gândire al lui Cristos, fel învățat în noi și amintit în noi de Duhul spre a-I sluji de mărturie și de laudă Slavei Harului Său.

Lucruri stricăcioase

Sau erezii nimicitoare.

E vorba de atenționarea lui Pavel în portul Milet către bătrânii adunării din Efes:

”Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; și se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.” Fapte 20:29-30

La Biblos scrie de acest termen: http://concordances.org/greek/1294.htm că înseamnă ”lucruri care abat”.

Construcția greșită începe de la un plan greșit, pomul rău de la sămânța rea iar gândul în afara lui Cristos de la cuvinte dinafara Cuvântului lui Cristos.
Toate plantele de pe pământ au în ele sămânță de viață adică sistem propriu de reproducere, de înmulțire, de perpetuare. Sămânța se află de obicei ”ascunsă” în rod.
Aceasta este o lecție pentru noi să vedem că în Roada Duhului, în mijlocul virtuților celor ce cu adevărat rodesc cele ale Duhului se află și gândirea care va ”înmulți” și în alții același Pom ce va produce aceleași roade.

”ori faceți Pomul Bun și rodul lui Bun…”!
Pomul Bun este gândul lui Cristos.

Cea mai ciudată minune pentru care se roagă mulți este ca ”mărăcinii să producă struguri”. Se cere ploaie peste spini și mărăcini(gânduri la lucrurile de pe pământ și la îngrijorările veacului acestuia și înșelăciunea bogățiilor) și rugăciuni pentru acești spini ca să rodească smochine și struguri.

”Cine va îngriji  DE UN SMOCHIN” (nu de un spin) ”va mânca din rodul lui”.
Dacă îngrijești de spini, să nu te aștepți să culegi smochine.

Astăzi, după ce am venit de la lucru am stat în grădină și am citit Plângerile lui Ieremia. Un Ierusalim dărâmat, un popor evreu batjocorit, ucis și înrobit, cetatea dărâmată și arsă iar în jur edomiții jubilau. Iar Ieremia avea nădejde, el îl vedea pe Domnul în toate acestea, vedea mâna Lui și planurile Lui, socotise chiar și anii robiei, 70, mai târziu Daniel l-a citit.

De câteva zile a înflorit magnoliul, azi a înflorit caisul și așteaptă la rând piersicii, nectarinii, vișinul, cireșul și merii. Liliacul nu-l pun la socoteală că nu rodește și nici părul, că e pădureț, nu l-am altoit încă. Smochinul cred că a înghețat ca în fiecare iarnă și va da frunze prin iunie iar rod probabil niciodată.
În toate acestea, în pomi, în flori, în roade sunt pildele Domnului, le vedem.
În Cuvântul Lui este ”pilda” lui Dumnezeu: Cristos, îl credem și-L învățăm.
Prin Duhul Lui primim lumină și curaj spre a mărturisi aceste minunate alcătuiri de fapte și cuvinte ce-L arată pe Cristos.

Zicea Ieremia la Plângeri:
”Proorocii tăi au avut viziuni deșarte și amăgitoare, nu ți-au dat pe față nelegiuirea ca să abată captivitatea de la tine, ci au văzut pentru tine prorocii mincinoase și înșelătoare.”

De după plecarea apostolilor până astăzi vedem învățători de lucruri stricăcioase, lucruri care abat, care strică.
Ce strică?
Strică Templul lui Dumnezeu, lucrul lui Dumnezeu, ogorul Lui, via Lui, pe copiii Lui. Nu dau pe față nelegiuirea ci o ascund, ducând astfel și astăzi pe mulți în captivitatea babiloniană spirituală.

Lucrurile stricăcioase semănate de cei ce se abat au ”rodit” partidele religioase ce se văd astăzi, ”de partea  lor”: partida lor.
Dragilor, să părăsim ferm orice lucrări ce poartă în ele semnele stricăciunii, ale corupției, ale degradării și să stăm strâns lipiți de legământul cel Nou în sângele Lui, legământ prin care ne apropiem de Dumnezeu. Să părăsim mai ales partidele religioase de orice nuanță, pentru a mărturisi cât mai trăim în trup UN SINGUR NUME.

 

Vrăjitoriile Babilonului

Am citit cu reținere din cartea lui LG ”Biserica Adevărată” capitolele despre vrăjitorie.
Pur și simplu, atunci când le-am citit mi s-au părut o opinie exagerată a unui om acrit din alte motive care are ce are cu alții și ”umflă”  critica.
A trebuit să ajung singur în timp la aceleași concluzii și să-mi amintesc că le-am citit undeva și apoi să reiau textele.
Am recitit despre vrăjitoria Babilonului.
Marea putere cu care sufletele sunt legate în robia Babilonului Spiritual constă și în credința falsă că slujbele clericale au în ele ceva  supranatural, că transmit har sau că la urma urmei sigur ajută.
Serviciile clericale sunt slujbă babilonică, sunt la modă, au tradiții milenare și ….încearcă numai să nu le faci!
Apostolii nu au lăsat nici cler, nici servicii clericale. Nici Domnul Isus, nici primii creștini.
Noi toți suntem frați, nu clerici și laici, în realitate, nu în teorie.
Cine vorbește despre ”preoția tuturor credincioșilor” dar plătește un pastor și participă la slujbe inventate în afara cuvântului lui Dumnezeu minte când vorbește.
Domnul nu a lăsat până astăzi pastori peste adunări. Slujbele de la Efeseni 4 au fost până la o vreme, până vom ajunge toți…și s-a ajuns de atunci. Acum ele nu mai sunt, nici limbile, nici proorociile, nici proorocii, nici apostolii, nici păstorii, nici învățătorii.
După ajungerea la maturitate spirituală (toți trebuie să ajungă) este o ordine foarte clară a supunerii, cei tineri la cei bătrâni(prezbiteri), nu cei fără la cei cu școală de popi.  Cuvântul ”prezbiter” este un adjectiv, denumește vârsta: bătrân, nu o funcție. Bătrân te face maturizarea, nu școala.
Să citim bine și să înțelegem bine scriptura. E foarte clară. Nu sunt două scripturi.

Dar să revin la…vrăjitoria Babilonului.
Slujbele fastuos regizate de orice culoare religioasă ar fi au în ele acea magie (μαγια(magia)=drojdie) ce lasă să presupună de către spectator existența factorului mistic, pretins divin. Participarea cu regularitate la astfel de servicii, sorbirea cupei vrăjite a sentimentului religios fabricat dă dependență exact ca alcoolul: ”când mă voi trezi mai vreau vin”.

De fapt alcoolul fizic și urmările lui, pilda lui ne este lăsată pentru înțelegerea alcoolului spiritual, a cupei vrăjite din care beau toți locuitorii pământului. Umbra arată spre obiect și desigur spre lumina ce-l luminează.

Care este diferența? Cum deosebesc o slujbă făcută spre ”îmbătare” de o adunare de zidire conform Noului Testament și a exemplelor din el?
Diferența este dată de proclamarea și trăirea ”Cuvântului crucii”. Lepădarea de sine înseamnă și lepădare, nu etalare de talente și virtuți ale omului vechi. Cuvântul crucii este eficient în mine când mă lepăd de omul vechi, nu când îl retușez și-l înalț. ”Nu poți arăta în aceeași vorbire și că tu ești deștept și că Cristos este minunat!”
Adunarea spre zidire, slujba de zidire înseamnă prezența ”duhului de judecată”.
Istoria prezenței evreilor în țară(în sens spiritual istoria intrării noastre în promisiunile ce ne fac părtași firii(naturii) divine) începe cu cartea Judecători. Tot la fel istoria apropierii noastre de Tronul Harului, aflat în Templul ceresc din Ierusalimul Ceresc, din mijlocul laudelor(seminția lui Iuda=laudă) din țara promisă începe cu judecata de sine, cu condamnarea de sine, cu darea la moarte a omului vechi.
Iar prima lecție a Harului este lepădarea păgânătății.
Magia înșelării că poți sluji cu omul tău cel vechi nerăstignit pe Domnul este o vrăjitorie babilonică, ai fost îmbătat cu ea, trebuie să te trezești. Roaba din Filipi, ca și Balaam spunea lucruri drepte dar duhul ei era de vrăjitorie. Să distingem originea lucrărilor.
Cel mai mare dușman ne este în carnea noastră, dar ”dacă prin Duhul facem să moară faptele trupului vom trăi”.
Iar pentru un drogat,  pentru un bețiv, primul lucru necesar este ruperea cu crâșmele de orice fel.

De ce nu i-a cunoscut Ilie pe cei 7000?

Să se organizeze!
Să fie o forță!
(Să facă o Asociație a proorocilor adevărați sau o Alianță Profetică din Israel, la care Ilie să fie eventual președinte. Desigur cu aprobarea lui Ahab și cu concesii făcute Isabelei. Să se ducă la predicat în templele lui Baal și să-i invite și ei pe proorocii lui Baal la ei în templele de la Betel și de la Dan, vițeii lor erau mai vechi, de pe vremea lui Ieroboam.
Nu să ucidă ca Ilie, că doar nu mai trăim în contextul socio-cultural al vremii cuceririi Canaanului, însângerată istorie!)
Cei 7000 aveau majoritatea, erau mai mulți decât proorocii lui Baal.
Ilie nici n-a știut nimic de cei 7000.
Se credea singur.
De ce n-a ”binevoit” Domnul ca Ilie să-i cunoască pe cei 7000?

Pentru învățătura noastră.

Dacă nu suntem în stare să mergem singuri după Domnul, nu suntem vrednici de El!
Dacă mulțimea este ”tăria” noastră atunci ea(tăria) se numește slăbiciune.
Proorocii (deci și Ilie) sunt pildele noastre de suferință și de răbdare la care trebuie să ne uităm.
Firește privind, a fi singur înseamnă suferință.
Singurătatea profeților este o lecție pentru noi.
Cei străini de Duhul lui Cristos(care era în profeți) au ca spaimă singurătatea, iar ca ”viziune” adaptarea și compromisul.
Cu cât va fi mai mare și mai divers grupul căruia de frica singurătății vrei să-i placi, cu atât numărul de ”compromisuri” pe care va trebui să le faci va fi mai mare. …dacă acțiunile unei conștiințe adormite se mai pot numi compromisuri?
Mica, Daniel, Ieremia,  Ilie au profețit singuri și au suferit singuri ca noi ”să luăm ca pildă de suferință și de răbdare pe proorocii care au proorocit în Numele Domnului”. Nădejea, o bogăție cerească care va rămâne o acumulăm ”prin răbdarea și mângâierea pe care le dau Scripturile”, nu mulțimile.
Un Elisei, un Ghehazi, o văduvă sau chiar un stol de corbi sunt pământeștile companii pe care Domnul le  dă însinguraților Lui.
Și Neemia a ieșit singur noaptea să inspecteze zidurile Ierusalimului, dărâmate și porțile arse de foc.
Noe, Avraam, Moise sunt și ei exemple de credință în Cuvânt, nu de adaptare după mulțime.

Adunarea Domnului Isus nu are ca reper sau limită numerică o mulțime, ci acel ”doi sau trei” suficient pentru împlinirea  Mijlocirii Capului pentru administrarea Plinătății Lui. Promisiunile Lui se împlinesc în acest teritoriu Spiritual Haric, al părtășiei frățești în dragoste. De multe ori singuri.

El schimbă vremurile și împrejurările

La Eclesiastul scrie că totul atârnă de vremi și de împrejurări.

La Daniel scrie că Dumnezeu schimbă vremurile și împrejurările.(2:21)

Duminică am spus la frați câteva cuvinte despre ”răbdarea și mângâierea pe care le dau Scripturile”.

Pentru așteptarea schimbării vremurilor avem nevoie de răbdare iar pentru ca împrejurările diferite  care vor veni cu siguranță să nu ne prindă nepregătiți, avem nevoie de veghere în vederea rugăciunii, pentru ca să fim mângâiați cu promisiunea că ”toate lucrurile lucrează împreună” mai ales binevenitele și ciudat de schimbatele noi împrejurări.

Aceasta este Voia lui Dumnezeu: noile împrejurări, nu planurile noastre efemere.

Rugăciunile fac mai mult decât buletinele de vot

din ”Meditație de Nicolae Moldoveanu” la Apocalipsa 6:15, Hristos-Descoperirea 1991
„împăraţii pămîntului, dom­nitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slo­bozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor„.

[…]

Oamenii, nu înţeleg că statornicia lucrurilor de pe pămînt, în ce priveşte statele şi negoţul, dăinuiesc numai pentru că aşa vrea Dumnezeu spre folosul sfinţilor Săi şi a făpturilor Sale. Cît timp Biserica este pe pămînt, se ridică neîncetat rugăciuni „pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sînt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă de pace şi liniştită, cu toată temerea de Dumnezeu şi cu toată cinstea” (vezi 1 Tim. 2:1,2). Din aceasta înţeleg, că Dumnezeu va ţinea pe pămînt dregătoriile, atîta timp cît Biserica va fi pe pămînt, din pricina rugăciunilor din Casa Sa. Cred că sfinţii (creştinii adevăraţi), deşi nu iau parte la politica lumii acesteia,’ sînt totuşi cei mai de preţ pentru păstrarea rînduielii şi stăpînirii-rugăciunile lor fac mult mai mult decît buletinele de vot. Fie­care începe să simtă că mari puteri de nelegiuire sînt gata să izbucnească, însă, cîtă vreme Biserica va fi pe pămînt, Dum­nezeu le va opri prin puteri de stăpînire statornice. Împăraţii şi stăpînitorii îşi au un loc bine întărit, din pricină că copiii lui Dumnezeu se roagă pentru ei. Dar cînd Biserica nu va mai fi, stăpînirile nu vor mai avea sprijinul lui Dumnezeu şi va izbucni neorînduiala grozavă şi lipsa de stăpînire, care urmează după deschiderea peceţii a şasea.

Iată, Cuvîntul lui Dumnezeu ne vorbeşte şi ne îndeamnă la cercetare.

Ferice de cine ia seama la glasul adevărului şi se predă în braţele adevărului! El va scăpa de judecăţile dumnezeieşti şi va avea parte de măreaţa răpire a Bisericii, care va fi curînd. ‘

Slăvit să fie Domnul!

 

Adunare 1 aprilie, (agapă), cântări

Când ajungi să-ți fi tu însuți o povară
https://vesteabuna.files.wordpress.com/2012/04/cansajungisatifituinsuti.pdf

Cânt de dragul tău Isuse
https://vesteabuna.files.wordpress.com/2012/04/cantdedragultauisuse.pdf

Dacă rugăciunea-mi spusă
https://vesteabuna.files.wordpress.com/2012/04/dacarugaciuneamispusa.pdf

Eu sunt Domnul sunt Mântuitorul tău
https://vesteabuna.files.wordpress.com/2012/04/eusuntdomnulisaia43.pdf

Isus izvor de mângâiere
https://vesteabuna.files.wordpress.com/2012/04/isusizvordemangaiere.pdf

Mai dulce-i bucuria noastră
https://vesteabuna.files.wordpress.com/2012/04/maidulceibucurianoastra.pdf

O, noi ne-am bizuit pe Domnul
https://vesteabuna.files.wordpress.com/2012/04/onoineambizuitpedomnul.pdf

Trupul Tău Isuse
https://vesteabuna.files.wordpress.com/2012/04/trupultauisuse.pdf

Toate cărările tale, cântare din închisoare, Cântările Harului, caietul 1, nr 17
https://vesteabuna.files.wordpress.com/2012/04/toatecararile.pdf

Cânta-voi Domnului mărire
https://vesteabuna.files.wordpress.com/2012/04/cantavoidomnului.pdf

Lăudați-L pe Domnul!
https://vesteabuna.files.wordpress.com/2012/04/laudatilpedomnul.pdf

Protejat: Adunare 1 aprilie, vorbiri

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă: