”Când vă vor întreba copiii voștri…”, despre timpul învățării: vremea întrebărilor

Deut 6:20 ”Când te va întreba fiul tău în viitor zicând: ”Ce sunt mărturiile și judecățile pe care vi le-a poruncit Domnul Dumnezeul nostru?” atunci să zici fiului tău…”

Și învățarea își are timpul ei.
Când este acest timp?

În cadrul poruncii ”voi părinților creșteți-i în frica și învățătura Domnului” ne întrebăm: când?

Nu cumva să gândim când copiii sunt mici că ”acum să-i lăsăm să se joace că este vreme să-i învățăm Învățătura Domnului când vor fi mari”?

Iar când sunt mari constatăm că  nu sunt interesați să asculte.

Este o vreme potrivită pentru acest lucru: aceasta este perioada întrebărilor, adică perioada scurtă din anii copilăriei când copiii pun mii de ”DE CE?”
Această perioadă nu trebuie ratată de nici un părinte conștient.
Perioada dinainte de vremea întrebărilor, dinainte de vremea ”de ce-urilor” este la fel de importantă, este vremea sudării încrederii, să aibă încredere să te întrebe pe tine ca părinte(sau bunic), nu pe colegul de joacă.
Fiecare copil are la începutul copilăriei această perioadă în creșterea lui când pune mii de întrebări.
Îmi amintesc și acum că-l întrebam pe tata:
-De ce vine luna cu noi pe drum? (așa vedeam printre crengile pomilor când mergeam cu el de mână noaptea pe uliță)

Din păcate mulți părinți creștini (și bunici) lasă să treacă acestă scurtă perioadă din viața copiilor lor fără s-o folosească la destinația prevăzută de Dumnezeu. Mințile copiilor mici pline de DE CE-uri sunt ca un burete gol, vor absorbi mediul în care vor fi scufundate. Dacă în acest aparent haotic înșiruite DE CE-uri părinții sau bunicii văd prilejul potrivit pentru a umple buretele minții copiiilor cu ordinea Învățăturii Înțeleptului Dumnezeu atunci au folosit bine timpul lor.

Perioada când trebuie început să fie învățați copii este perioada întrebărilor. Cineva, cumva va răspunde la aceste întrebări. Alveola întrebării minții nu va rămâne goală, va fi umplută de ceva. Iar tatăl minciunii nu produce altceva decât răspunsuri false,  ușoare și la modă. Să nu lăsăm ca buretele minții să fie umplut cu gunoaie.

Așa cum am arătat în alte postări pe aceeași temă (Școala părintească) trebuie avute în vedere de către părinți și bunici  învățarea de către copii a creației(a lucrurilor făcute) cu intenția îndreptării privirii spre lucrurile scrise (Cuvântul lui Dumnezeu), folosind cele alegorice(Vechiul Testament) spre deschiderea minții spre cele cerești, spre Cel ceresc, spre cei cerești.

Bucurie!

Porunca transmiterii educației din generație în generație

”El a pus o mărturie în Iacov, a dat o lege în Israel și a poruncit părinților noștri să-și învețe în ea copiii,
ca să fie cunoscută de generația care va veni după ei, de copiii care se vor naște și care, când se vor face mari,  să vorbească despre ea copiilor lor, pentru ca aceștia să-și pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu și să păzească poruncile Lui. Să nu fie ca părinții lor…o generație care nu și-a pregătit inima…” Ps 78:5-8

Sunt trei generații enumerate.
Fiecare o învață pe cea care urmează.
Este o poruncă, nu o recomandare.

Discutam azi cu soția și cu o familie de frați veniți din altă țară. Era cald, soare, eram în grădină și vorbind despre copii am auzit expresia deja cunoscută:”când se va atinge Domnul de inima lor”.
Asta după ce ne-au povestit despre câteva triste exemple de părinți ce aveau mari probleme cu copiii lor crescuți fără frâu că doar ”Domnul va lucra”.
Am arătat jardinierele cu flori.
Am spus: ”uite! Domnul face să crească”, dar aici ”Pavel” a semănat și ”Apolo” a udat.
Sămânța e a Lui și creșterea e a Lui, dar slujba de a semăna și de a uda este a noastră.
Am subliniat că nu toate rădăcinile și semințele au încolțit, dar cu siguranță acolo unde ceva a ieșit, cineva a pus acolo înainte. Cu siguranță acolo unde nu pui nimic, nu va ieși nimic.

Așa a repartizat Dumnezeu sarcinile în ogorul Lui unde suntem împreună lucrători cu El: El dă sămânță semănătorului(”să mi se dea Cuvânt”), noi(unii) semănăm, noi(unii) udăm iar creșterea(soarele, căldura, împrejurările) o dă El.
Cât privește creșterea copiilor porunca învățării este dată părinților nu din ”context socio-cultural”, ci din poruncă divină.

Fiecare plantă și animal au sistem propriu de reproducere, sămânță de viață.
Tot așa omul cel nou se naște din sămânța Cuvântului. Cuvântul trebuie semănat în minte pentru ca omul vechi să fie dat morții și cel nou să vină la viață.
Față de copii avem această obligație, această poruncă: ”creșteți-i în frica și învățătura Domnului.”
Nu dusul la biserică la școala duminicală, ci dusul ”acasă” cu Scriptura în mână este porunca dată părinților. Școala duminicală nu există în Biblie. Nici duminica, nici sâmbăta, ci ”în fiecare zi”.

Într-atât de bine trebuiesc instruiți copiii în Cuvântul lui Dumnezeu încât atunci când ei vor avea copii să considere subînțeleasă obligația  de a-i învăța la rândul lor.
Dacă perpetuăm în copiii noștri doar carnea noastră, în care știm bine că nu locuiește nimic bun și prin carne nimic nu ne face deosebiți, nu ne diferențiem mult de animale.
Dar dacă începând cu generația ce devine conștientă de aceasta, se instaurează în familii o educație în Învățătura Domnului care să cuprindă în sine ca viziune atingerea conștienței necesității arzătoare a perpetuării prin generații a educației copiilor, atunci avem dreptul să ne numim cu adevărat părinți și pe copiii noștri să-i numim cu adevărat copii.
De nu, suntem doar triste exemplare de specie, cum animalic ne-au numit ”învățătorii atei”.
Al cui e oare copilul care poartă în minte gândurile și viziunile altuia și nu ale părinților săi? Mai e al lor? Nu e. E al celor ce l-au altoit cu viziunea. Dacă lăsăm ca ogorul minții copiilor noștri să fie semănat de neghina altor gânduri, să nu ne așteptăm să crească un smochin acolo, vor crește spini. Să nu ne așteptăm să culegem roadă, nu va rodi nimic.
Așteptarea momentului când ”Domnul va lucra la inima” unor copii pe care părinții nu i-au învățat nimic este puțin spus abandon al părții de muncă dată nouă, este o sfidare a Domnului: ”Fă Tu Doamne și partea mea”. Sau:”Tu ești mare și tare Doamne, eu sunt mic și slab, lucrează Tu la inima copiilor mei”. Pare înțelepciune, dar e nebunie. Nimeni nu procedează așa cu stratul de ceapă sau cu lanul de grâu, prima dată fiecare seamănă și apoi așteaptă roadă.
Prin ce artificiu de înșelăciune ajunge cineva să creadă că ogorul spiritual va rodi nesemănat?

Vai de somnolența noastră!…Comenius despre pericolul amânării sau neglijării educației copiilor la vârste fragede.

În ceea ce priveşte formarea tinere­tului, ea trebuie să înceapă din fragedă vîrstâ, şi asupra acestei chestiuni este necesară o explicaţie mai largă, din cauza nepăsării şi a stupidităţii unor părinţi care consideră că este util să lase copiilor, în primii ani, toată libertatea de a face orice, crezînd că astfel ei vor fl mai nime­riţi pentru toate, de îndată ce vor creşte. Că o asemenea părere constituie o eroare periculoasă ne-o arată cele ce urmează.

S-a demonstrat că omul este trimis în această lume ca într-o şcoală, spre a se forma după chipul Iui Dumnezeu şi pentru acea viaţă care urmează imediat după existenţa pămîntească. Omului îi sînt atribuite trei locuinţe: pîntecele mamei, pămîntul şi cerul — sau abisul veş­nicului întuneric, pentru cel care, în mod nefericit, se abate de la cer. Din prima locuinţă, prin naştere, se ajunge în a doua, din a doua, prin moarte, în a treia, acolo, însă, rămîne pentru veş­nicie.

Dacă vreunuia, în pîntecele mamei, în acel prim atelier, nu i-au fost formate toate membrele sau i-au fost formate imperfect şi monstruos, în această lume nu mai găseşte nici o posibilitate ca să le poată reface: în întreaga sa viaţă el le va simţi lipsa, fiindu-i necesare, şi le va purta incomplete şi monstruoase. Tot aşa, după această viaţă, nu mai există nici o posibilitate de îndreptare a su­fletului care, atîta timp cît a sălăşluit în corp, nu s-a format după chipul lui Dumnezeu — el va pierde pentru toate zilele veşniciei comunitatea cu Dumne­zeu. Este vorba, aşadar, de un lucru deosebit de important: moartea care pîndeşte pe copiii noştri, ca şi pe noi înşine, şi care îşi răpeşte prada pe neaş­teptate. Iată cît de periculos este de a neglija sau de a amîna formarea interioară a omului! Noi credem că mila Domnului veghează asupra mîntuirii oamenilor, chiar atunci cînd este adormită grija omului, totuşi nu poate fi iertată somnolenţa care, face ca oamenii să nu îndeplinească ceea ce ar trebui.

Dar, chiar dacă moartea cruţă cea dintîi vîrstă şi există speranţa pentru o viaţă lungă, totuşi formarea copilului nu trebuie amînată, din pricina mulţimii lucrurilor pe care trebuie să le învăţăm şi să le facem în viaţă, mulţime atît de mare încît, chiar dacă viaţa ar ii de două ori mai lungă, nimic din ea n-ar trebui să pierdem în zadar.             Mai ales că noi avem de învăţat acum mai mult decît cei din vechime, de vrem să-i egalăm în erudiţie. Ei filozofau numai într-o limbă, în limba lor de acasă, pe cînd noi tre­buie să învăţăm atîtea limbi! Ei se mul­ţumeau numai cu filozofia sau cu teo­logia, însă în faţa noastră Dumnezeu deschide toate comorile sale. Ei aveau numai puţine secole în urma lor, ale căror evenimente trebuiau să le cunoască, noi, dimpotrivă, trebuie să cunoaştem desfăşurarea cursului aproape al tuturor secolelor, care în curînd se înclină spre sfîrşitul lor. Ei s-au bucurat de timpuri aproape liniştite, în vreme ce epoca noas­tră este plină de tumultul evenimentelor. Cine trebuie să cunoască, să cerceteze şi să facă atît de mult în viaţa sa, acela trebuie din vreme să-şi deschidă temeinic simţurile. Dar la grabă nu ne determină numai mulţimea, ci şi varietatea lucru­rilor. Căci, aşa cum este foarte important pentru cineva care se găseşte pe un drum necunoscut şi trebuie să se descurce prin multe încrucişări, ca să i se arate chiar de la primii paşi adevărata direcţie, alt­fel orice greşeală i-ar putea fi foarte periculoasă şi l-ar putea duce tocmai în direcţia opusă, tot aşa omul nu tre­buie părăsit la începutul vieţii sale. Dealt­fel animalele, lipsite de inteligenţă (chiar şi cele mari—cai, boi, elefanţi etc), care au de învăţat numai ceea ce le este necesar pentru a trăi, ajung într-un an sau doi să atingă înălţimea potrivită şi pot fi folosite ca atare. Iar omul, nici măcar la 20 de ani! Pentru aceasta nu avem nici un alt motiv decît că abia atunci putem acţiona cînd sîntem capabili să deliberăm cu înţelepciune.

De aceea, părinţii care neglijează să-i înveţe din primii ani pe copiii lor lucruri utile, să ştie că lasă să treacă un prilej care nu mai revine.

     Dacă şi pe mai departe ei se liniş­tesc cu ideea că binele se poate învăţa oricînd — le răspund: dar nu cu acelaşi succes, dacă scapă primele ocazii. Căci din exemplul tuturor lucrurilor reiese evi­dent că se reţine sigur şi stabil ceea ce a fost imprimat în prima vîrstă. Copacul chiar- de cînd este mai fraged îşi desfă­şoară ramurile şi tot astfel şi le păstrează — nu le mai schimbă poziţia. Lâna îşi menţine culoarea cu care a fost îmbibată şi nu se mai lasă revopsită în altă culoare. Şi vasul, chiar dacă se sparge, păstrează mirosul pe care 1-a căpătat cînd era nou. Obada întărită a roţii mai degrabă se sparge în mii de bucăţi decît să se îndrepte. Asemenea se întîmplă şi cu omul: primele impresii persistă şi nu se lasă înlocuite de acelea care vin ulte­rior. Aşa se explică cum în mintea ome­nească există atîtea prejudecăţi puternice şi tenace, unele adevărate, altele false: pentru că cine a ocupat cel dintîi pala­tul creierului vrea să domnească, mai ales că ceea ce nu aparţine nimănui se consideră drept proprietatea aceluia care-l ocupă primul. Astfel, viciile copilăriei ne însoţesc pînă la adînci bătrîneţe, cu o singură diferenţă: în copilărie ne pier­dem cu nimicuri, iar la bătrîneţe ne pier­dem zilele. Ceea ce în copilărie se poate încă îndrepta, la bătrîneţe rămîne ne­schimbat.

Dacă obiectează cineva că din cauza firavelor puteri copilaşii încă nu sînt capabili de o educaţie fizică şi spirituală şi că este zadarnic să cheltuieşti munca şi vremea, îi răspund: a spus cineva că copiii ştiu toate limbile, dar vorbesc numai pe aceea pe care o învaţă prin îndrumare, în general putem spune aşa: copiii dis­pun de potenţa (potentia) de a şti totul, dar ei ştiu în fapt numai ceea. ce au învă­ţat. Ei dispun de o potentă şi abilitate (potentia et habitas) nelimitate, pentru toate. în funcţie de aceasta, lui Platon i-a venit ideea circuitului etern al lumii şi a spus că a învăţa însemnează a-ţi reamintiu.

Întrucît contează atît de mult deprin­derile din copilărie, de aceea primele impresii despre lucruri trebuie să fie obţinute conform normelor adevăratei înţelepciuni, iar primele deprinderi, co­respunzător ideilor virtuţii. Dacă nu procedăm în acest fel, se adaugă la pierderea bunelor impresii şi deprinderi o altă pagubă, şi anume haosul de no­ţiuni şi imagini, ca şi de acţiuni inutile şi primejdioase. Este la fel ca şi un ogor care n-a fost însămînţat cu sămînţă bună şi drept recoltă ce va aduce? Spini, mără­cini, pir, ferigă bună de ars, zizanie etc. (tribulos, urendam filicem, zizania etc.)13. La fel, nici spiritul uman nu poate sta pasiv cînd simţurile exterioare sînt în activitate şi se îndreaptă spre lucruri, deoarece, de nu este ocupat cu lucruri utile, se ocupă cu cele inutile (în cazul în care nu se întreprinde nimic împotriva exemplelor rele ale acestei lumi corupte), iar ca să te dezobişnuieşti mai tîrziu de aceste lucruri va fi imposibil sau foarte greu.

La aceasta se referă cuvîntul lui Dumnezeu, la profetul Ieremia (Iere­mi a, 13, 23): nu stă în puterea omului să se transforme atît de des pe cît ar vrea; obişnuinţa devine a doua natură. Pe de altă parte, lumea este plină de enormităţi pe care nu sînt în stare să le stăvilească nici autorităţile laice, nici slujitorii bisericii, atîta vreme cît noi înşine nu ne dăm serios osteneala să stăvilim de la început izvoarele răului. De fapt Dumnezeu lasă să crească, pînă la coacere, buruiana pe care duşma­nul a semănat-o pe cîmpul Domnului, în timp ce noi dormeam. Dar, apoi, vai de somnolenţa noastră!

sursa: Jan Amos Comenius, Pampaedia, Ed. did și ped, București, 1977, pag. 107-109

A doua lecție: Cuvântul lui Dumnezeu

”Întâi vine ce este firesc, ce este duhovnicesc vine pe urmă…”
Creația lui Dumnezeu vine întâi ochilor noștri, simțurilor noastre.
Dar creația poartă în sine în chip simbolic pildele lui Dumnezeu, pilde care ne deschid mintea și ne conduc gândirea spre nevăzutele lui Dumnezeu prin  Cuvântul Său.
După ce copilăria ne dă suficiente exemple despre înțelepciunea lui Dumnezeu, dorința mântuirii ne duce gândul prin poarta și calea obligatorie a Cuvântului lui Dumnezeu.
”…din pruncie cunoști Sfintele Scripturi care.…” nu dau sigur dar ”pot să-ți dea înțelepciunea” care nu mântuiește dar ”duce la mântuire….”.
Este o rezervă a siguranței rodirii. Nu putem știi cât din ceea ce semănăm va rodi. E posibil să rodească un sfert, jumătate sau tot, n-avem de unde știi. E posibil ca sămânța să cadă pe pământ bătătorit de învățările furișate ale firii pământești, pe stânca împietririi păcatului, pe drumul acomodării prin imitație sau în pământ bun. Nu putem știi.

Dar chiar dacă nu știm sigur cât va răsări și va rodi din ceea ce semănăm, un lucru îl putem știi cu siguranță totală: dacă nu semănăm nimic, nu va crește nimic.

În abordarea învățării noastre de sine a procesului de învățare, după ce am înțeles cât de important este să folosim primul manual al lui Dumnezeu: Creația Lui, trebuie să începem să folosim al doilea manual: Cuvântul Lui.

Având ca țintă scopul: Cunoașterea lui Cristos, mă voi întoarce spre mijloc: învățarea Cuvântului și voi administra timpul și voi structura subiectele așa încât într-un termen compact să inoculez în mințile mici curgerea gândului pe direcția creație–->cuvânt––->Cristos.
Cuvântul este interfața dintre Creație și Cristos.
Cuvântul arată subordonarea Creației față de Cristos, faptul că ”toate au fost făcute din El și pentru El”.
Cuvântul ni-l descoperă pe Cristos, de la Abel la Apocalipsa Lui. ”….toate Scripturile mărturisesc despre El”

Toată scriptura este insuflată de Dumnezeu, toată ni-L prezintă pe Fiul. Detaliile Vechiului Testament învață într-un mod ușor, cu istorii captivante și personaje extrem de reale, de umane, atât pe omul ce vechi cât și pe Cel Nou. Profeții aveau în ei Duhul lui Cristos, la profeți nu vedem păcate și lașitate. Eventual slăbiciune umană.
Toate celelelalte istorisirii învață pe Cristos. Firea lui dumnezeeiască, gândul Lui, cuvântul crucii Lui le vedem chiar din Vechiul testament ascunse în mod cețos în personaje predestinate pentru învățarea noastră. ”Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.”
Deci Scripturile Vechiului testament (ce a fost scris mai înainte) sunt pentru învățătura noastră.

Să le folosim ca material didactic și pentru învățarea copiilor noștrii. Eunice și Lois au făcut așa.
De ce să cunoască copiii noștrii mai bine personajele din desene animate decât pe cele din Vechiul Testament?

Le este un câștig imens să știe în detalii despre  Avram, Isaac și Iacov, despre judecători, despre profeți și împărați, despre promisiuni și profeții, despre idolatrie și cortul întâlnirii, despre jertfe și curățiri. Toate acestea ne vorbesc despre Cristos și învățarea acestor istorii va pune în pământul inimii lor acele semințe care în primăvara cercetării, la adierea caldă a vântului ceresc își vor scoate din pământul inimii vârfurile fragede ale viitorului pom bun.
”va prinde iarăşi rădăcini dedesubt, şi deasupra va da rod…”.
Pomul bun este gândirea bună, rodul bun este fapta bună.
Oamenii nu culeg struguri din spini, adică fapte bune din gândiri stricate.
Să facem, adică să cultivăm pomul cel bun, roadele vor veni de la sine.

Ca aplicație practică, recomand ca în modul cel mai simplu, ca la școală,  copiii să fie obișnuiți ca cel puțin de câteva ori pe săptămână să facă școală de învățare a Cuvântului lui Dumnezeu cu părinții.
Această școală (am numit-o părintească) ar trebui să devină ceva obligatoriu în toate casele creștine de la cea mai fragedă vârstă.
La vârsta mică, așa cum am arătat în capitolul despre creație, copilul nu este capabil să perceapă lucruri abstracte, de aceea se vor folosi obiectele ce-l captivează.
Imediat apoi, poate chiar de la 4-5 ani copilul trebuie obișnuit cu laptele Cuvântului într-un mod metodic și ritmic. Mai bine timp scurt zilnic sau de câteva ori pe săptămână decât mai lung și mai rar.
Consider că ar fi bine ca copilul să fie ferit de imagini de orice fel în acest proces al învățării. Blândețea n-ar nici biserică, nici icoană, nici altar, tot la fel nici înțelepciunea, nici răbdarea, nici credința. Aceste virtuți au însă temple vii și active în ființele, în personajele Vechiului Testament.
Istoriile trebuiesc împletite cu timpul, cu cronologia, cu geografia și cu dovezile arheologice.  Se realizează astfel o legătură între cele văzute și cele scrise, ușurând calea dinspre cele scrise spre cele promise (crezute).
În rangul importanței școala părintească trebuie să fie cea mai onorată de către părinți, apoi școala laică, de stat.

NU, nu, nu…dacă în timp ce ai citit până aici te-ai măgulit cu gândul că poate fiul tău sau fiica ta merg la Școala Duminicală, țin să te avertizez că NU așa a poruncit Dumnezeu. Nu El a dat Școala Duminicală.

El îți poruncește ție să-ți înveți copiii!
Dacă nu știi, roagă-te să poți să  înveți să ți-i înveți!

 

Scopul învățării

Scopul învățării este Cunoașterea lui Cristos.
Suntem limitați în timp, suntem limitați în spațiu, suntem limitați în cunoaștere.
Nu ne putem lungi viața, nici măcar o zi, o oră, ”omul n-are nici o putere peste ziua morții”.
Nu ne putem modifica corpul, nici să adăugăm un cot la înălțime, greu de dat jos și din greutate.
Putem în schimb să creștem în omul lăuntric, să ajungem la statura plinătății Lui.

Limita spre care țintim atunci când învățăm pe cineva este cunoașterea lui Cristos.
Omul trebuie învățat ca un copil doar până ajunge să-L cunoască pe Domnul, apoi se judecă singur, se învață singur.
În adunare urmează un alt fel de învățare.
Învățarea nu este un proces confuz, fără țintă, ci are repere precise, etape și țintă, ceea ce încerc să definesc eu prin aceste postări grupate la categoria: Școala părintească.
”Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească…” ne vorbește despre etapele învățării, scopul învățării find  creșterea la statura plinătății Domnului Isus.
După ce cineva ajunge la statura plinătății lui Cristos este și el capabil să învețe pe alții.
Structurile clericale care împietresc învățarea într-o ierarhie de funcții și salarii ”strică și acresc” untdelemnul acestei ungeri care trebuie cât mai repede să se răsfrângă ca un torent peste cât mai mulți.

Cine învață?

Сea mai de seamă slujbă pe care am primit-o de la Domnul este aceea de a mărturisi, de a învăța pe alții.
”El îi învăța ca unul care avea autoritate, nu cum îi învățau cărturarii lor!”
Toți apostolii  învățau, bunicile și mamele învățau, bătrânii învățau,  toți cei ce ajuns să-L  cunoască au mărturisit și altora imediat.
Domnul Isus a spus  să învățăm pe alții.

Cine are acest ”drept”, această obligație?
Răspunsul:  oricine are autoritatea.

Părinții au această autoritate asupra copiilor lor în primul rând. Din această autoritate derivă dreptul de a învăța.
Bătrânii din adunare au autoritate asupra celor mai tineri în credință, nu se pot inversa lucrurile.
Cel ce a primit cunoștință are obligația să învețe, să dea ce a primit.
Autoritatea înseamnă prorietate.
Ai primit evanghelia(vestea bună) o poți da altora.
N-o ai, n-ai ce da!
”Ca niste buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi sa slujeasca altora dupa darul pe care l-a primit.” I Petru 4:10
Ai primit un dar, ai cu ce sluji.
Unii vor zice că nu au darul invațării, că nu-și pot deci învăța copiii.
Dar Cuvântul spune părinților să-și învețe copii, sunt ai lor nu ai altora.
Iar dacă Cuvântul spune așa noi nu-L putem schimba. Ai copii, trebuie să-i înveți, să te rogi să poți s-o faci.
Cu ce scriu aici încerc să te ajut!

Etapele învățarii lui Cristos

Cine învață pe altul (și aici am în vedere în primul rând pe părintele pe copilul său) va merge cu gândul înapoi de la scop spre cauză.
Ca și un grădinar bun  care știe ce vrea să culeagă, cel ce învață, știind scopul, va conduce spre scop cauzele asupra cărora are aproape deplin control.

Scopul oricărui părinte creștin este ca la vremea potrivită copiii lui să ajungă să-L cunoască pe Cristos, să-L iubească și la rândul lor să-și învețe spre El copiii și pe alții. Acest drum care are ca țintă cunoașterea lui Cristos nu este lăsat în mod anarhic, darwinist, de către Domnul în seama oricui, ci ne este poruncit să-l învățăm. Drumul cunoașterii lui Cristos, calea apropierii fiecărui om de Dumnezeu se poate învăța și deși are praguri și opreliști supranaturale, are deasemenea porniri liniștite, perioade controlabile și ușor de stăpânit, momente care nu trebuie pierdute de părinții înțelepți.

”…v-am vorbit ca unor oameni firești” spune Pavel, căci chiar dacă ei nu înțelegeau lucrurile duhovnicești, au avut parte de o învățătură premergătoare celei a Duhului.

Despre a vorbi unor oameni firești scriu eu aici.

Sunt câteva etape care trebuiesc parcurse pentru ca și cel mai împotrivitor ateu și ignorant să îi fie insuflat mai întâi frică, apoi respect, dorință și convingere (credință).

Marketingul numește 5 pași de la ignorare la cumpărare: AIDCA: Atenție, Interes, Dorință, Convingere și Acțiune.S-ar putea să fiu acuzat că folosesc metode înduplecătoare ale înțelepciunii iar în vestirea Evangheliei se folosește o dovadă dată de duhul și de putere. Nu este așa, aici vorbim de educația copiilor, a celor complet ignoranți.

Sunt trei etape principale ale învățării, etape ce corespund celor trei ”manuale” date de Dumnezeu pentru a ne instrui pe Calea Cunoașterii Lui.

1. Învățarea din Creația Lui Dumnezeu, despre aceasta am scris ceva. Creația este ”cartea” înțeleasă de oricine și în ea se descoperă Dumnezeu în virtuțile Lui.

2. Învățarea din Cuvântul Lui Dumnezeu. Cuvântul ni-L descoperă pe Cristos(Unsul), ”toate Scripturile mărturisesc despre El”.  Această etapă poate fi considerată din doi ”pași”. Cunoașterea Lui Cristos după starea firească (după carne) și Cunoașterea Duhovnicească a lui Cristos.

3. Învățarea din Duhul lui Dumnezeu. Pentru cei ce-L cunosc pe Domnul în omul lăuntric începe un alt nivel al învățării: învățarea de către Duhul. Este cea mai prețioasă moștenire a Testamentului. Așa că Omul învață din creație, învață din Cuvânt, este învățat de Duhul și învață de la frați, în adunare unde ne învățăm unii pe alții, fiecare slujind după Harul primit.

Aceste feluri de învățare ajung să se împletească pentru ca cel neprihănit să crească în cunoașterea lui Cristos.
Este necesar să se țină cont de această ordine.

Prima lecție: Creația lui Dumnezeu

(Un ajutor pentru școala părintească)

Creația.
Este prima lecție pe care ne-o dă Dumnezeu tuturor. De această lecție nu scapă nimeni, nimeni nu e absent, niciunul nu poate lua motivare.

Primele materiale didactice de care ”se lovește” omul intrând în viață sunt obiectele, materia fizică, lucrurile create.
Omul percepe creația prin cele cinci simțuri. *

Prin lucrurile create, mai ales prin cele vii, plante, animale și om, prin însuși propriul corp, omul mic percepe fără dubiu ”bâjbâind” răspunsurile la întrebările care mintea lui și le pune.
Este rolul celui ce învață pe micuțul bâjbâitor ca să transforme întrebările în pârghii și neștiințele în lumini pentru ca lucrurile create, singura obsesie a celui de curând născut să-și îndeplinească rolul de a-L arăta pe Creator în ele. E zadarnică la această vârstă încercarea de explicare a lucrurilor abstracte, terminologia religioasă vagă,  termeni teologici sau  șabloane. Simplitatea trebuie să fie regula  mamei și tatălui care-i arată copilului pe Dumnezeu în înțelepciunea, varietatea și frumusețea creației Lui.
Știind că lucrurile din această creație sunt o umbră a celor care vor veni, vom folosi orice prilej al nedumeririlor celui mic pentru a-i întări legătura creaturii(lucrului creat) care o simte cu Creatorul, știind că deși aceste convingeri nu sunt pomul cel bun, ele sunt pământul cel bun  în care pomul cunoașterii și gândirii la Dumnezeul nevăzut își va adânci mai târziu rădăcinile. Temeinicia, stăruința și seriozitatea acestei educații(învățări) înseamnă adâncimea pământului bun pentru pomul bun.
Spinii cresc și pe sol sărac, pe căi bătute, pomii roditori au nevoie de sol adânc.

”Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că el este….”

Stâncile din munții, cheile, defileele ne vorbesc despre potop și felul cum forma pământului a fost dată ”din apă și cu ajutorul apei”.
Plantele, semințele și creșterea lor, florile și roadele lor ne vorbesc despre viață și moarte, răscumpărare și Răscumpărător. Grăuntele de grâu trebuie mai întâi pipăit, ronțăit, gustat, mirosit, zdrobit, numit ca apoi, după o vreme să fie făcut în minte paralelismul cu Fiul lui Dumnezeu.
Plantele au în ele fiecare pilda lor, mai ales via, măslinul, smochinul, mărul, spinul, cedrul, iarba, grâul, florile și roadele sau podoabele lor. Nu pentru stomacurile și tuburile noastre digestive a dat Dumnezeu asemena frumuseți, el putea face să scoatem mâncarea din fântână, ca apa, ci pentru săturarea minților noastre flămânde și goale, a ochilor minților noastre, orbiți de întunericul filosofiei atee, toate aceste minunății lăuntrului îi strigă, lăuntrul îl cheamă.

”De la smochin învățați pilda Lui!”, a spus Cel care n-a avut nicidecum de gând să lege mântuirea Lui de bucătărie: asta gătești, asta pui deoparte.
Și ca smochinul ne învață și învață pe toți toată creația.
Abundența acestui material didactic ne face învățarea foarte ușoară, o plăcere. Pădurile sunt peste tot, iarba, cerul, luna și stelele noaptea, cerul, soarele și norii ziua, ploaia și zăpada, fulgerul și tunetul, fructele și legumele, păsările și peștii. Să-l folosim acest material, nu numai în învățarea copiilor și nepoților, ci și a tuturor celor ce întreabă și ne socotesc vrednici de încrederea de-a le răspunde. Toate au o corespondență spirituală pe care mai târziu o vor găsi ușor și le vor face învățarea ușoară. Când vezi crescând umbra obiectului, nu numai că vei întoarce capul după obiect, ci cu siguranță nu te vei îndoi nicidecum de lumina din spatele Lui.
Perceperea creației ca fiind opera lui Dumnezeu este primul pas al apropierii oamenilor de nevăzutul Dumnezeu.

Cartea Genezei este Alfa învățării, iar creația este dovada îmbelșugată a acestui alfabet.

E bine ca aceste lecții să fie ”predate” omului mic înainte de a fi abandonat în jungla învățământului public.

Socotind că ținta învățăturii este Cunoașterea lui Cristos și că toate au venit la ființă ”din El și pentru El” înțelegem cât este de important ca să legăm ceea ce se vede de ceea ce este scris pentru a ajunge să credem și la deschiderea ochilor minții ” să vedem” ceea ce nu se vede.

Acest text și următoarele le consider un ajutor pentru cei ce ar vrea să învețe, dar nu știu cum și ce pe copiii lor sau pe alții. Mă grăbesc să aștern pe ecran mulțimea de gânduri din duhul meu. Poate mor mâine, dar dacă nu mor, dacă să zicem mai trăiesc până la 70 de ani, mai am de trăit cu puțin peste 9200 de zile. De ce să las nezis ceea ce mi s-a spus la ureche, Cel ce mi-a spus mi-a spus și să strig de pe acoperișul casei.
Am mai scris: Evanghelia începe cu geneza.

(va urma: Etapele învățării!)

*(Privind prin prisma dezvinovățirii și a dreptății pedepsei necredinței, observarea lucrurilor create de Dumnezeu este suficientă, în justiția lui Dumnezeu ca El să-și descoperă mânia împotriva oricărei neascultări.  Însușirile lui Dumnezeu, puterea lui veșnică și divinitatea lui se văd clar ”de la creație” în lucrurile de El făcute.)

”Eu am sădit!”…despre un alt fel de educație: educația care precede Credința

Sunt puternic influențat în acest moment de scrierile lui Comenius, ideile lui au umplut un gol de neînțelegere din mintea mea, au legat laolaltă convingeri răslețe și au întregit un tablou ca un puzzle din care-mi lipseau câteva piese.

Eram confuz în convingerile mele despre educație, chiar timid în a exprima anumite clare mărturii ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Dacă m-aș vedea doar pe mine în această confuzie mi-aș zice că am o boală rară și nici n-are rost să vorbesc despre un medicament nimănui de folos.

Dar.
Acum vreo 23 de ani, pe vremea când căutam cu aviditate părtășia copiilor lui Dumnezeu ieșiți din orice tabără religioasă am ajuns în casa unui frate. Frate scump, familie frumoasă. În casa lor era adunare, ca-n cer! Doar că nu toți copiii familiei respective aveau un comportament care să aducă cinste și lor și Domnului. Pe copii îi cunoșteam din sinagoga  cartierului Babilonului din care eu tocmai ieșisem și pe care ei o frecventau.
Am deschis subiectul cu fratele și răspunsul care mi-a închis gura a fost ceva de genul: ”n-are nici un rost să facem ceva, că până nu se atinge Domnul de inima lor e degeaba”.
”bunica ta Lois, mama ta Eunice..:” îmi răsunau în urechi, dar cofrajul, schela convingerilor mele de atunci nu mă lăsau să mi se clarifice lucrurile.
Ne-au venit copiii, au crescut.
NU i-am dat la școala duminicală a sinagogii din cartier, i-am scos de la religia școlii generale, n-am găsit așa ceva în Biblie. Nu i-am pus să maimuțărească versete sau cântecele în adunare, n-avem în adunare ”ora copiilor”, n-am găsit-o în Biblie și nu cred c-ar trebui să fie. Despre programe artistice nu scrie să facă nici copiii, nici cei mari.
I-am dus la adunări prin casele fraților pe unde ne strângeam, au stat cu noi în adunare la noi acasă.
La un moment dat am auzit: ”ne-ați ținut ”în cușcă” la fratele….” aluzie la casa unui frate unde ne strângeam mai des.
Mai multe nu vă scriu despre ei că citesc și ei blogul…probabil.          Test!
La mijlocul adolescenței lor am înțeles cum stă treaba cu Școala Părintească.

Mi s-a părut greu, am scris atunci: ”Greu am înțeles și eu. E greu ca părinte să ceri de la Tatăl de sus să te trateze cu Har și tu să-ți tratezi copilul cu lege. E ca un paradox.”

După ce l-am citit pe Comenius am înțeles mai clar.

Școala Părintească este o poruncă a Domnului.
”Creșteți-i în frica și Învățătura Domnului” este un imperativ.
Nu scrie aici: Domnul va lucra la inima lor, așteptați fără să faceți nimic.
Până să lucreze Domnul trebuie să lucrăm noi. Până Dumnezeu să facă să crească, Pavel sădește și Apolo udă.
Creșterea copiilor este un proces lent. Dumnezeu putea face ca să ajungem la maturitate în 2-3 ani ca vițeii sau iezii. Dar nu, la om creșterea a fost rânduită să fie lungă și lentă tocmai pentru a fi timp suficient pentru educație, creștere în cunoaștere.
De fapt, omul petrece crescând fizic o treime din toată viața lui, dar dacă socotim duhovnicește petrece toată viața.
Educația copiilor de mici se poate compara cu formarea pământului pentru sădit, căci săditul nu înseamnă numai luarea plantei sau seminței și punerea în pământ, ci săparea solului, mărunțirea și îngrășarea, aruncarea rădăcinilor vechi și….împrejmuirea grădinii. Aceste lucrări sunt în sarcina părinților. Așa pământul va fi bun pentru primirea seminței.
Pentru toate aceste rânduieli, Tatăl ne-a lăsat în Cuvântul său suficiente și bogate exemple și porunci încât avem nevoie doar să fim ridicați la  starea de veghere asupra unor sarcini date de Domnul și ignorate de majoritate.
Această postare este doar o introducere pentru năvala de gânduri ce m-au copleșit și pe care o aranjez în cele 8 ore cât lucrez cu mâinile.
Ceea ce cu Voia lui Dumnezeu voi scrie  nu se aplică numai copiilor fizici. Din păcate și de la păcat încoace starea generală a omenirii s-a degradat într-un hal în care au ajuns oamenii mari să fie socotiți și să se comporte ca niște copii. Deci rânduiala învățării, care vom vedea că e dată de Dumnezeu nu este numai pentru cei ce-o primesc la vreme (învățătura) ci și pentru cei ce-o primesc mai târziu, desigur mult mai greu.

PS Trebuie să adaug că astăzi toți copiii familiei amintite la început sunt credincioși.

(va urma: prima lecție: Creația lui Dumnezeu)
dacă doriți să citiți până atunci: Clasa perceperii senzoriale, Cap IX/IV din Pampaedia JA Comenius, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977

Școala părintească (…repostare din 22 octombrie 2010)

”….părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura Domnului.” Efeseni 6:4

Se vorbește despre Homeschooling(Școala de acasă) ca alternativă la școala de la școală, la școala de stat.

Se cântăresc doar două alternative, răul școlii de stat și binele școlii de casă.
Mai există de ceva vreme școala duminicală: școala bisericii, școala paralelă cu programul din church ținută de învățătorii de școală duminicală.
Mai este școala de vacanță…..
Mai sunt tabere, cursuri, grupuri, studii, etc.
Slavă Domnului!
Orice școală e bună, ideea de învățare nu putrezește.
Frații hutteriți au fost primii, care au introdus în coloniile lor școala pentru toți copiii de la 3 ani în sus. Analfabetism 0% din anii 1500. Fratele Comenius s-a născut după mai bine de 100 de ani. A scris Didactica Magna, cartea după care s-au croit toate școlile lumii. Au trăit pe aproape. Comenius a trăit chiar 7 ani în Transilvania, la Szarospatak. Hutteriții erau la Vinț.
Mai este o școală despre care ne îndeamnă apostolul: școala părintească. ”….și voi părinților …creșteți-i”, nu voi învățătorilor de școală duminicală sau liderilor de tineret. N-am citit despre astfel de personaje în Biblie.
Am promis că o să scriu despre Școala cu copiii.
Cei care cred în evoluția omenirii vor spune că avem dreptul să călcăm Cuvântul în numele modernismului. E fals. N-a evoluat nimic. De la potop sunt aprox. 4500 de ani. Istoria e tare scurtă. Evoluția e un accident, o cursă în gândirea celui ce-o rumegă. Să lăsăm Cuvântul scris, citit, auzit, crezut și aplicat fără modificări de nici un fel. Să nu urmăm calea lui Ieroboam.
M-a frământat problema.
E puțin scris în Biblie despre școală cu copii. Doar atât(Ef 6:4)….și exemplul lui Timotei:”…din pruncie cunoști Sfintele Scripturi care pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire..” Nimic cu țintă sigură.
Scripturile nu mântuie, dar pot da  înțelepciune.
Înțelepciunea nu mântuie, dar duce într-acolo.
E o probabilitate aici.
Sfintele Scripturi ale lui Timotei erau Vechiul Testament. Dacă lui Timotei ca prunc, acest Vechi Testament i-a putut da înțelepciune care duce la mântuire și pruncilor noștri poate. Dacă părinților din secolul unu le spune ca EI să-și crească copiii în mustrarea(frica) și învățătura Domnului și nouă ne spune.
Cum?
Simplu, ca la școală. Dacă Dumnezeu ne zice ceva să facem înseamnă că putem face. Sau nu cumva vom zice că suntem dotați doar de la gât în jos ca să procreem doar carne! Avem și suflet și duh și înțelepciune și ceea ce mai trebuie pentru a educa niște firi rebele. Ca creștini suntem chemați să ne judecăm pe noi înșine, niște adulți vicleni și nesupuși, neiubitori de cruce, cu cât mai mult vom putea să ne învățăm copiii care înoată în inocență și stau în mâinile noastre ca un burete uscat.
În ce îi punem?
Să-i scufundăm în Cuvânt.
Cuvântul este Cristos.
Vechiul Testament este Cristos. Ușor și plăcut de înțeles de către niște copii.
Dusul copiilor la biserică și bizuirea pe atâta este o mare amăgire. În marea majoritate a bisericilor din lume nu este proclamat Cristos ca Domn. Eventual ca mântuitor, ca ajutor. Nu este predicat harul, ci legea.
Ca unul care de 20 de ani nu mai merg la nici o biserică, nu mai stau în fața nici unui amvon(și cu siguranță nici în spate, niciodată) am judecat în lumina Cuvântului ce fac cu copiii mei. În Cuvânt nu am găsit Școală duminicală, nici duminică, nici pastor, nici biserică, nici program.
Ne-am rugat mult împreună cu soția.
Ca răspuns la rugăciune am primit înțelegerea că ”Învățătura Domnului” este Vechiul Testament:”aceste lucruri au fost scrise pentru învățătura voastră”.
Și am început să-i învăț Vechiul Testament. Am început cu creația. Apoi cu cronologia.
Ca la școală. Cel puțin două ore pe săptămână. În paralel cu școala de stat.
Merge. Iată, sunt aproape doi ani. Dă roade, copiilor chiar le place.
Citit Biblia pe rând fiecare, întrebări, recapitulări, răspunsuri.
Am fost la un frate în casă, tot ”dizident” și el, fără biserică, fără cult, fără popă, dar cu 3 copii binecuvântați și cu Domnul Isus strălucind în inima lui. Am văzut nuiaua în grindă(stă la țară).
-Ce-i cu aia acolo?
-Păi, mai trebuie, că ei nu înțeleg Harul, la ei trebuie legea.
-Și cum vei trece de la  lege la Har?…
…….
Greu am înțeles și eu. E greu ca părinte să ceri de la Tatăl de sus să te trateze cu Har și tu să-ți tratezi copilul cu lege. E ca un paradox.
Dar în imaginile Vechiului Testament găsim pilde extreme prin care Dumnezeu face trecerea. În evanghelii iar.
Cartea Iov e o confruntare între 3 legaliști doxați de principii și un om plin de Har care crede chiar când nu înțelege deplin căile Stăpânului, Tatălui.
Vă recomand să începeți acest fel de școală, dacă o faceți, s-o continuați. Școala părinților cu copiii în Cuvântul Tatălui e slujba lui Iosif. Iosif și-a dat copiii să-i fie înfiați de Iacov, Tatăl Lui. Au fost numărați printre fiii lui Israel: Manase(uitare) și Efraim(rodire).
Să ne dăm și noi copiii noștri Tatălui nostru să-i înfieze. Să-i umplem cu Cuvântul Lui, cu Învățătura Lui! să fie numărați printre fii Lui.
Vouă, părinților vă este scris, nu altora!