Școala Maternă, întreaga carte, Ioan Amos Comenius

Aici în format pdf.
copertainformatorul

Viaţa şi activitatea lui loan Amos Comenius.

Numele Comenius care în limba cehă se zice: Komensky, nu este numele adevărat de familie al lui Ioan Amos, ci este numai o toponimie care înseamnă, că Ioan Amos a fost de origine din Komna (deci Komn(a)-eanul). Tatăl său şi poate şi înaintaşii acestuia vor fi purtat această poreclă, pe care şi Ioan Amos a păstrat-o (în scrierile sale în limba cehă, cât şi în societatea Cehilor), pe când în scrierile sale latine o latinizează în Comenius. Aşa se explică, că în afară de Cehi care îl numesc constant Komensky, toate celelalte popoare îl cunosc sub numele de Comenius.

Jan Amos Komensky s’a născut la 28 Martie 1592 la Nivnice (un sat situat ca şi Komna lângă Uhersky Brod în Moravia), ca fiu al unui morar care era membru credincios al <<Comunităţii fraţilor Cehi» (Jednota ceskych bratri). Rămânând de timpuriu orfan, Ioan Amos, fiind neglijat de tutorii săi, o duce greu, dar prin puteri proprii ajunge totuşi, la vârsta de 16 ani, să intre în Şcoala latină (gimnaziu) a „Fraţilor Cehi” din Prerov. Intre anii 1610-12 studiază filosofia şi teologia Ia universităţile din Herborn şi Heidelberg. Apoi face călătorii de studii prin Occidentul Europei (mai ales Olanda) şi se reîntoarce în 1614, cu gândul de a se face preot al «Comunităţii fraţilor Cehi». Neavând însă etatea necesară este numit conducător al gimnaziului din Prerov (1614-1618). Aici, pătruns de dorinţa fierbinte ce-l obsedase încă din timpul studiilor universitare cât şi al călătoriilor sale, de a contribui cu ceva la educaţia şi instrucţia mai corectă în toate privinţele (din punct de vedere pedagogic, religios-moral şi filologie) a tineretului, el scrie prima sa carte didactică: Gramaticae facilioris praecepta, o scurtă gramatică pentru înlesnirea studiului limbii latine. Ajungând etatea necesară este numit preot la Olomouc, apoi la Pulnek în Moravia. După lupta nenorocită pe Dealul Alb (1620), începe în Boemia şi Moravia calvarul bisericii  evanghelice de toate nuanţele, deci şi pentru Ioan Amos Komensky. Fulnek este ars de Spanioli; toată averea sa, mai ales cărţile şi manuscrisele sale cad pradă focului, iar întreaga sa familie moare de ciumă. El nu fuge însă în străinătate, ca mulţi alţii, ci rătăceşte prin patrie, ascuns prin casele diferiţilor boieri evanghelici. In timpul acesta de restrişte pentru “Fraţii Cehi», Komensky scrie un şir întreg de cărţi religioase, între cari este de remarcat mai ales alegoria: „Labyrint sveta a răi srdce“ (Labirintul lumii şi raiul inimii) (autorul înfăţişându-se ca un peregrin prin labirintul lumii, purtând raiul în inimă).

Când la 1627 Şi aceşti boieri, precum în genere toţi acatolicii sunt expulzaţi cu severitate din Boemia şi Moravia, de către împăratul Ferdinand, şi Ioan Amos Komensky merge în exil vremelnic, cum credea el, de fapt însă spre a nu se mai reîntoarce nicicând în patria sa iubită.

Paşii săi se îndreaptă spre Lesno în Polonia, unde «frații Cehi», refugiaţi de mai demult şi primiţi cu braţele deschise, înfiinţaseră o şcoală primară care în curând este prefăcută în gimnaziu. Aici, la 1631, iese la lumina zilei : „Janua linguarum reserata» (Uşa din nou deschisă a limbilor), o carte ce l-a făcut pe Ioan Amos Comenius-Komensky vestit, dintr-odată, în lumea întreagă, şi care, în forma unui chestionar cu una mie întrebări şi răspunsuri, dă îndrumări de tot noi pentru învăţarea limbilor străine. Această carte a fost tradusă în 12 limbi din Europa şi în câteva limbi orientale. Tot în acest timp Komensky mai scrie şi (Informatotiam skoly materské» (Informatoriu pentru şcoala mamei sau pe scurt: şcoala maternă, cum i-am spus în traducerea de faţă) şi «Brdna veci» (Poarta lucrurilor metafizice). La 1632 este ales primul presbiter al comunităţii „fraţilor Cehi” din Diaspora. In vremea aceasta scrie, între altele şi aprofundata sa lucrare pedagogică : «Didactica magna seu Omnes omnia docendi artificium“.

Originalul era scris în limba cehă şi purta , titlul: „Ceskâ didaktika” (Didactica cehă), fiind destinată în prima linie pentru trebuinţele Cehilor. Dar în curând Komensky o traduce în latineşte sub titlul: «Didactica magna», spre a fi de folos şi altora. Această “Didactica magna» este un manual de pedagogie şi didactică în sensul cel mai adevărat al cuvântului, cuprinzând totodată şi o propunere pentru organizarea şcolii. Komensky împarte timpul educaţiei şi instrucţiei în patru epoci de câte şase ani stabilind pentru fiecare din ele un anumit tip de şcoală şi anume:
-primii şase ani ai vieţii sale copilul să-i petreacă în şcoala materna;
al doilea şir de 6 ani în şcoala primară,
al treilea şir de 6 ani în şcoala latină (gimnaziu), studiind diferite limbi şi arta liberă sub care se înţelegea pe atunci orice ocupaţie demnă de un om liber, şi anume: gramatica, retorica şi dialectica (aşa numitul trivium) ; aritmetica, geometria, astronomia şi muzica (aşa numitul quadrivium).
al patrulea şir de 6 ani tânărul să studieze la academie (universitate) şi să facă călătorii (Didactica cehă, cap. 27).

Această «Didactica magna» a fost o lucrare epocală, deschizând drumuri de tot noui ca şi «Janna. linguarum reserata». Principiile de educaţie şi instrucţie, cât şi organizaţia nouă a şcolii, expuse în mod atât de clar şi sugestiv în (Didactica magna», au cucerit lumea cultă“. Anglia, Franța si Suedia îl cheamă să le reorganizeze şcolile după principiile sale. loan Amos Komensky urmează chemării, merge pe scurt timp în Anglia şi Suedia, dar se aşează în Elbing (Prusia de Nord-Est) ; aici (1642-1648), scrie între altele : «Novissima linauarum methodus», pe care o pune ca introducere la „Janua», şi care, împreună cu: Vestibulum, Janua şi Atrium (trei introduceri în studiul clasic), cuprind toate propunerile sale pentru reforma studiului filologic. În anul 1648, ales episcop şi cap al comunităţii “Fraţilor Cehi» de pretutindeni, Komensky se reîntoarce la Lesno, deziluzionat şi amărât de pacea din Westfalia, care nu adusese libertate «evanghelicilor» din Boemia, cum sperase. Văzând cauza “fraţilor Cehi» pierdută pentru totdeauna, şi dându-şi seama că nu-şi va mai revedea nicicând Boemia, scumpa sa patrie, loan Amos Komensky scrie în limba cehă prea duiosul: «Testament al mamei comunităţii „fraţilor Cehi pe patul de moarte» (Ksaft umiraiicî matky Jednoty bratrské); el singur reprezintă această mamă şi îşi ia rămas bun dela poporul său ceh, dându-i totodată şi sfaturi înţelepte, precum şi binecuvântarea sa ca să reziste până la sfârşitul timpurilor. «Nu te pot uita, popor ceh şi morav, patria mea iubită, ci către tine îmi întorc privirile şi ţie îţi incredinţez toate comorile pe cari mi le-a dat Dumnezeu». «Am credinţa tare în Dumnezeu, că va trece furtuna aceasta, trimisă din cauza păcatelor noastre, şi cârmuirea îţi va reveni iară». (0 profeție scumpă Cehilor,” căci cuprindea o nădejde înviorătoare în tot timpul robiei lor, şi care s’a realizat la 28 Octombrie 1918). Între anii 1650-1654 loan Amos reorganizează școlile din Ungaria de Nord-Est, chemat fiind in acest scop de ’principele Rakoczy. Aici scrie în al treilea ap epocal: «0rbis Pictus » , (Lumea în icoane), care, chiar mai mult decat «Janna ” și“Didactica magna», «au umplut pământul», fiind mereu reeditată până aproape de zilele noastre. Reîntors la 1654 la Lesno, este lovit din nou de ceasul rău. In luptele Polonilor cu Suedezii oraşul Lesno este ars şi dărâmat la 1656, iar manuscrisele sale cele mai valoroase: Poklad jazyka ceského» (Tezaurul limbii cehe), opera vieţii sale la care lucrase 30 ani, este prefăcută în ‘cenuşă. Copleşit de durere apucă toiagul pribegiei prin Silesia, Brandenburg, Stettin, Hamburg, şi se aşează la Amsterdam, unde a fost primit cu multă dragoste şi unde i s’a dat tot ajutorul necesar pentru editarea lucrărilor sale, cari, toate la un loc, au fost publicate sub titlul: “Opera didactica» în patru tomuri, format folio. De amintit mai este şi scrisoarea de adio, scrisă puţine zile înainte de moarte către iubitul” său popor ceh: «Smutny hlas zaplaseného hnevem Bozim pastyre k rosplasene’mu, hynoucimu stădu» (Glasul întristat al păstorului intimidat de mînia Domnului către turma ce piere imprăștiată). Komensky repetă aici cuvintele profetice, rostite în „Ksaft»-Testament. loan Amos Comenius-Komensky moare la 15 Noembrie 1670 şi este înmormântat la Naarden lângă Amsterdam. Însemnătatea lui Ioan Amos Comenius-Komensky în ce priveşte educaţia şi instrucţie tineretului, iar mai ales a copiilor mici până  la vârsta de 6 ani este epocală, căci lucrările sale didactice şi pedagogice deschid căi de tot noi, cari şi până astăzi sunt mereu bătătorite, fiind foarte bune. Principalele sale idei sunt următoarele:

El dezaprobă, înainte de toate, metoda veche, aplicată chiar cu forţa (bătaia continuă), ca copiii cei mici să fie ţinuţi de a învăţa prea multe pe de-a rost şi cere cu părinţii, tutorii şi alţi educatori să se îngrijească în prima linie de formarea caracterului, ceea ce se poate face numai printr’o educaţie morală, fondată numai pe principiile creştine, aflate în Scriptură.

El pune mare preţ pe educaţia fizică, osândind clocirea copiilor cocoşaţi deasupra cărţilor.

Educaţia şi instrucţia să fie individuală în conformitate cu aptitudinile fiecărui copil în parte, şi să nu se facă cu cruzime, ci în forma blândă, iar în şcoala mamei mai mult ca în joc.

În şcoala latină (gimnaziu) el dezaprobă predominarea limbii latine faţă de cea maternă şi accentuează că în şcoala mamei şi cea primară limba de instrucţie să fie numai cea maternă, care primează fiind baza pentru învăţarea oricărei limbi străine, iar în gimnaziu să nu se înveţe obiectele numai în limba latină, ci totdeauna în legătură cu limba maternă.

El accentuiază, ca instrucţia să se facă în metoda intuitivă, numind-o cea naturală, deci dezaprobă instrucţia abstractă, prin simplă memorare, cerând ca instrucţie să înceapă cu lucrurile cunoscute dela cari să treacă la cele necunoscute. Tot aşa osândeşte el folosirea de cuvinte neînţelese de către copii, accentuând necesitatea dezvoltării progresive a minţii copilului în primele trei tipuri de şcoală, prin folosirea la început de cuvinte (idei) uşor inteligibile, dela cari să se treacă lent la cuvinte şi idei cu înţeles mai adânc şi mai complicat.

„Şcoala maternă” pe care o prezentăm în traducerea de faţă (de pe textul original ceh), este prima lucrare mai completă, privitoare numai Ia educaţia, în toate amănuntele, a copiilor în vârsta cea mai fragedă până la 6 ani. Plato, apoi Plutarch şi Quintilianus, mai târziu Veggius (+ 1458), Erasmus ,de Rotterdam şi alţii se gândiseră şi ei la educaţia trupească şi sufletească a copilului în primii ani ai vieții sale, dar aduc în mod sumar, numai câteva idei singulare; Amos Comenius însă, dedicându-se cu toată puterea sufletului său numai studiului despre educaţia ‘şi instrucţia copilului chiar de la naştere, compune o lucrare specială şi aprofundată, tratând chestiunea în toate amănuntele ei, după un plan bine stabilit în vederea asigurării scopului educativ al scrierii sale. Principiile de educaţie în general şi de instrucţie în special, nu sunt alcătuite numai ca principii teoretice, ci de sunt bazate pe realitatea vieţii, fiind concluzii logice, scoase din experienţa practică.. Deci aceste principii sunt în totdeauna vii şi îndrumătoare spre viaţă”.

“Şcoala maternă» este aşadar nu numai în sine prima lucrare sistematică de acest fel, dar ea rămâne ca una din cele mai metodice şi mai temeinice lucrări de îndrumare a unei educaţii şi instracţii a copiilor până la vârsta de 6 ani, aplicabilă în modul cel mai justificat nu numai în secolul al XVII-lea, ci de atunci şi până’n zilele noastre.

Din aceste motive „Şcoala maternă” merită să fie citită şi răscitită de către părinţii şi educatorii copiilor şi în timpurile *moderne» de astăzi.

«lnfarmatorium skoly materske’» a fost scris la Lesno între anii 1627-1629. Limba originală a fost, ca şi în «Didaktika ceskâ», cea cehă, căci ambele erau scrise în prima linie pentru „fraţii Cehi”. (Din cauza vitregiei timpurilor textul ceh al ambelor scrieri a ieşit la lumina tiparului abia după două secole: la 1849 «Ceska didaktika», iar pe la 1858 «Informatorium skoly materské», publicat la Praha de prof. univ. Dr. Antonin Gindely). O traducere în limba germană de pe *Informatorium» ceh o face şi o publică însuşi Ioan Amos Komensky la Lesno la 1633; tot aşa şi traducerea în limba latină este făcută şi publicată de Komensky la 1653 în Ungaria de Nord pentru şcolile de acolo.

In secolul XIX s’au publicat mai multe ediţii în limbile: germană, engleză, rusă, latină, croată .şi suedeză. Cea mai bună ediţie a “Informatofiului» este ediţia critică a prof. Dr.Jan Vâclav Novâk, în tomul IV din Colecţia tuturor lucrărilor lui Jan Amos Komensky, publicată la Brno 1913.  pe spesele Centralei asociaţiilor învăţătorilor din Moravia. Această ediţie cuprinde pe trei coloane paralele cele trei texte originale şi anume întâi textul ceh, apoi cel latin şi cel german. . _ Traducerea prezentă în româneşte este făcută după ediţia prof. Dr. Josef Hendrick în: Sbîrka souvislé cetby skolnî, nr. 57 . ( Colecţia de scrieri şcolare) efectuată de prof. Ferd. Streicek, Praha 1925.
Ioan Amos Comenius-Komensky a fost membru al “Comunităţii fraţilor Cehi»; de aceea unele principii ale doctrinei protestante iese la iveală în «Informatorul şcolii materne»  mai ales rugăciunile şi cântările sunt de origine protestantă; în loc de Sfânta Scriptură el zice simplu: Scriptura . Cititorul creştin ortodox va şti să corecteze în sensul credinţei sale acele locuri..

Trad. Milan P. Şesan

informatorul

Învățătura înțeleaptă

Pârghia principală a neamului omenesc stă în leagăn, pentru că de început depinde totul, atât răul, cât și binele, încotro se îndreaptă cineva, într-acolo și merge, în urma capului, trupul și în urma oiștii, trăsura.  Și cel mai ușor lucru este a începe de la început, căci în alt loc e anevoios. 
        Aceasta o adeverește Dumnezeu la Isaia 28:9 , care deplângând greșelile mari ale oamenilor, ale celor bătrâni și ale celor tineri, zice: „Pe cine să învețe artă? Cui să-i ajute ca să cunoască învățătura? Dacă nu celor ce sunt înțărcați și smulși de la sânuri!” O adeverește și Hristos la Marcu 10:14: „Lăsați pruncii să vină la mine și nu-i opriți, căci a acestora este împărăția lui Dumnezeu”.

Părinților evlavioși, tutorilor, crescătorilor și tuturor acelora care se ocupă cu copiii mici, salutare.
Dorind să vă povățuiesc despre datoriile voastre și despre o fericită îndeplinire a lor, dragilor, trebuie mai întâi de toate să vă lămuresc următoarele:
1) cât de mari și scumpe odoare v-a încredințat Dumnezeu vouă, dându-vă copii spre creștere
2) pentru ce scop vi i-a încredințat, spre ce țintă să-i conduceți?
3) fără conducere și exercițiu, tineretul nu poate prospera
Explicându-vă aceste 3 puncte, voi trece apoi la însăși expunerea materiei, cum trebuie făcută creșterea și învățătura copiilor, în mod evlavios și sfânt, însă plăcut și cu bucurie!

   Așa să ne ajute Dumnezeu!

Capitolul 1.
Copiii sunt darul cel mai scump al lui Dumnezeu și giuvaer vrednic de îngrijirea cea mai sârguitoare

1) Că copiii sunt un giuvaer deosebit, scump şi slăvit, ne învaţă Spiritul sf., vorbind prin gura lui David: „Fiii sunt moştenire dela Dumnezeu şi plodul vieţii este o răsplată. Precum săgeata în mîna viteazului, aşa sunt copiii de treabă. Fericit acela, care are teaca plină de astfel de săgeţi“ (Psalmul 127). lată deci, fericit acela, cine are copii!

2) Se poate constata şi din faptul, că Dumnezeu, dorind să vorbească mai cu blândețe cu noi, oamenii, ne numeşte copii, ca şi cînd nu ar cunoaşte o altă denumire mai dulce, mai distinsă pentru noi.

3) Din contra, cînd Dumnezeu mustră pe oameni pentru păcatele lor, şi el îi mustră foarte aspru, căci jertfesc copiii lor lui Moloch şi nu Lui, (Levitic 20, 2; leremia 32, 35), e extraordinar, ca el chiar pe copiii idolatrilor îi numește copiii săi, sie-şi născuţi (Ezechiel 23: 37), dând de înțeles, ca să-i considerăm nu ca pe copiii noştri, ci ca pe cei ai lui Dumnezeu, pentru Dumnezeu născuţi.

4) De aceea la Malachia 2.15, copiii se numesc sămânţa lui Dumnezeu; din care aşadar purcede familia lui Dumnezeu (Fapt. Apostol. 17, 29).

5) De aceea eternul şi preamăritul fiu al lui Dumnezeu, arătîndu-se în trupul omenesc, avea multă bunăvoinţă pentru copii şi cu mare drag a binevoit adeseori a-i dezmierda foarte, considerîndu-i fraţi şi surori mai mici, luîndu-i în braţe şi sărutîndu-î (Marcu 10, 16).

6) Adesea admonia, să ne ferim de a-i ofensa sau supăra pe copiii mici, ci să-i cruţăm ca pe dânsul însuş; rostind blăstăm asupra acelora, ce mîhnesc pe unii dintre aceştia mici (Mat. 18, 5-6).

7) Dacă s’ar opri cineva,spre a judeca, de ce Dumnezeu cinsteşte aşa de mult pe copii şi de ce noi să-i considerăm ca ceva atît de important, acela va găsi destule pricini. Inainte de toate, dacă ţi s’ar părea, că copiii sunt răi, nu privi, ce sunt ei acum, ci ce trebuie ei să fie în viitor; astfel vei înţelege importanţa lor. Ei s’au născut mai ales spre aceasta, ca să fie nu numai locuitorii lumii după noi, domnii şi stăpînitorii globului pămîntului, funcţionarii şi regenţii lui Dumnezeu peste alte făpturi, ci împreună cu noi să fie părtaşi ai lui Hristos, preoţie regească, popor Sfînt şi cîştigat, tovarăşii îngerilor, judecătorii dracilor, bucuria cerului, frica iadului, moştenitorii înălţimilor şi ai tuturor veacurilor în etern.
Ce poate fi numit mai măreţ?

8) Filip Melanchton, de pomenire sfîntă, avea, obiceiul, că intrînd în şcoală între tineret, să-şi scoată pălăria din cap şi să zică: „Salvete reverendi domini pastores, doctores, licentiati, superintendentes; salvete amplissimi, consultissimih celeberrimi, doctissimi domini consules, praetores, iudices, praefecti, cancellarii, secretarii, magistri, professores“ etc. Cei prezenţi privind aceasta ca o glumă, el le-a răspuns: „Nu glumesc, vorbesc serios. Căci mă gîndesc nu la aceea ce sunt ei acum, ci la aceea ce ei tind să fie, fiind convins, că din ceata lor vor ieşi bărbaţi de acest fel, deşi unii dintre ei vor ieşi totuş ca pleavă şi surcele“. Aceasta spunea omul acela cu îndrăzneală, dar el grăia şi cu înţelepciune. Cu atîta mai mult şi noi să vorbim şi să gîndim despre copii, cu cinste şi preamărire, precum se cere, deoarece Hristos, cel ce ne-a descoperit tainele lui Dumnezeu, a mărturisit pe faţă, că a unora ca acestora este împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 10, 14).

9) Dar nu numai avînd în vedere ceea ce vor fi, ci şi avînd în vedere ceea ce acum sunt, constatăm, că copiii sunt un giuvaer preascump lui Dumnezeu, şi deci trebuie să fie şi părinţilor lor. Lui Dumnezeu pentru trei motive:

Mai întîi, ei sunt icoana lui Dumnezeu încă nepătată, pentru că sunt nevinovați (Iona 4, ll), Afară de păcatul natural al părinţilor lor, ei înşişi nu au greşit cu nimic; aceasta Dumnezeu o consideră şi preţuieşte la ei, ceea ce se învederează din cuvintele către Iona şi din alte locuri ale Scripturii.

Al doilea, ei sunt răscumpărarea cea mai sigură şi mai curată a lui Hristos, iar pe deasupra şi cea mai scumpă lui, deoarece Hristos a venit pentru toţi cei pierduţi şi este Mîntuitorul tuturor, afară de aceia, cari prin necredința sau neascultarea lor au depărtat bunăvoinţa sa; copiii însă nu s’au lepădat de el prin necredinţă, nici prin neascultare, neschimbîndu-se în Hristos, cum însuşi spune, că a acestora este împărăţia lui Dumnezeu. Ei sunt primiţia pămîntului faţă de Dumnezeu şi Mielul său, cari încă nu s’au pătat cu femei (în plăceri şi desfătări neordonate), ci urmează Mielului, oriunde s’ar duce .El (Apoc. 14, 4).

Al treilea, Dumnezeu preţuieşte mult pe copii, căci sunt instrumentul special şi principal al măririi sale. Despre aceasta mărturiseşte psalmul 8 că din gura sugacilor, cari se nutresc încă din ţîţe, izvoreşte o putere convingătoare, care “îi face de ruşine pe duşmani. Cum se face însă, că ei folosesc lui Dumnezeu ca armă împotriva contrarilor, noi nu înţelegem; Dumnezeu însă, cel ce cearcă toate, El singur ştie şi înţelege.

Că copiii trebuie să fie părinţilor lor mai dragi, decît argintul, aurul, perlele şi pietrele scumpe, se evidențiază, dacă-i asemănăm întreolaltă:

1) argintul şi aurul şi altele la fel sunt lucruri moarte şi nimic alta, decît numai ţărână formată, ceva mai curată şi mai arsă decît alta; copiii din contră sunt icoana vie a lui Dumnezeu cel viu.

2) Afară de aceasta argintul şi aurul sunt în uzul tuturor şi făcute numai cu cuvîntul; copiii însă sunt acea creaţiune, asupra căreia însăşi sf. Treime a ţinut sfat şi pe care chiar ale lui Dumnezeu degete le-au format cu măiestrie.

3) Argintul şi aurul şi altele se pierd şi dispar, copiii sunt însă moştenire nemuritoare; deşi mor, totuş nu dispar, ci din ‘corpul mort trec în nemurire. De aceea Domnul Dumnezeu, cînd a restituit îndoit lui lov toate cîte îi luase, i-a dat numai atîţia copii, cîţi el îi avusese înainte. Chiar aceasta era lucru îndoit, căci primii (copii) nu au dispărut (ca alte lucruri moarte), ci au fost numai luaţi de Dumnezeu; acolo au fost păstraţi pînă şi ceilalţi i-au urmat şi sunt în cer şi pe veci îi va avea îndoit.

4) Celelalte lucruri se iau din pămînt; copiii însă purced din fiinţa noastră şi sunt identici cu noi. De aceea li se cuvine aceeaşi dragoste şi cinste, pe care se cuvine să o avem faţă de noi înşine. Astfel Dumnezeu a întipărit în fiecare fiinţă dragostea faţă de procreatura sa, ca împreună cu ea fiecare să se iubească pe sine; pe cînd a iubi aurul, argintul şi alte lucruri fără suflet se numeşte idolatrie.

5) Aurul, argintul şi giuvaerele trec dela un posesor la altul, nu sunt proprietatea exclusivă a unuia, ci a tuturora; copilul însă se dă părinţilor ca un dar personal dela Dumnezeu şi anume ca un dar atît de personal, încît nimeni în lume nu le poate contesta acest dar, nici chiar el (tatăl) însuş; căci este partea lui din cer, moştenirea lui cea neschimbabilă.

6) Argintului, aurului şi podoabelor (deşi sunt şi ele daruri dela Dumnezeu), Domnul Dumnezeu nu le-a promis îngeri păzitori din cer; ci de regulă îi stăpîneşte diavolul, folosindu-se de ele drept curse faţă de oameni, ademenindu-i prin ele la lăcomie, mindrie, risipă, etc.; copiilor însă li se dau totdeauna îngeri sfinţi ca păzitori, cum o mărturiseşte Hristos (Mateiu 18, 10); astfel cine are copii în casă, poate fi sigur, că are îngeri în casă. Cine îngrijeşte de copii, poate fi sigur, că îngrijeşte de îngeri, cari, fiind de faţă, străjuiesc copilul, ca să nu i se întimple ceva rău; cine doarme împreună cu copilul său în întunericul nopţii, poate fi sigur, că în jur stau îngeri păzitori, pentru ca duhul nopţii să nu se poată apropia. Iată ce sprijin miraculos! Ce odor scump, care poartă astfel de scut cu sine!

7) Argintul, aurul şi alte lucruri externe nu ne oferă mila lui Dumnezeu şi nici de mînia lui nu ne ocrotesc, ci numai copiii. Căci Dumnezeu, fiind milos cu ei pentru nevinovatia lor, din cauza lor şi în folosul lor, iartă păcatele părinţilor lor; ca exemplu servesc copiii din Ninive, cari fiind mulţi, au ajutat într’atît, că Dumnezeu nu a distrus cetatea necredincioasă (Iona 4,11).

8) Viaţa omului nu stă în prisosinţa averilor sale, cum spune Hristos (Luca 12,15), deoarece mîncarea nu satură, leacul nu vindecă, haina nu încălzeşte, cînd Dumnezeu retrage binecuvîntarea sa (Dent. 8,3; Inţelep., 16,12,26). Dar, din cauza copiilor şi pentru copii este totdeauna asigurată o binecuvîntare oarecare, ca să fie de unde a-i nutri. Dacă se îngrijeşte Dumnezeu de puii de cioară, cari strigă la el, cum să nu se îngrijească de copii, icoana sa proprie? De aceea bine a zis Luther „Nu noi nutrim copiii noştri, ci ei ne nutresc pe noi, căci pentru ei, cei nevinovaţi, poartă Dumnezeu grijă, iar noi bătrînii păcătoşi ne nutrim alături de ei“.

9) In sfîrşit, argintul, aurul, perlele nu ne pot povăţui, ca alte făpturi; despre puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu; copiii însă ni servesc drept exemple de virtute,  ca dela ei si deprindem supunere, pace, bunătate şi împăciuire. Despre aceasta zice Hristos: „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii aceştia, nu veţi intra întru împărăţia lui Dumnezeu“ (Mateiu 18,3). De aceea, pentrucă Dumnezeu ni-i înfăţişează ca exemple, se cuvine deci, precum este datoria noastră faţă de învăţător, să ne supunem şi să-i prețuim cum se cuvine.

CAPITOLUL 2
Din ce cauză Dumnezeu a încredințat pe copii părinților? Spre ce țel să-i îndrumeze?

De ce Dumnezeu nu le-a creat aceste mărgăritare cereşti pe toate de o dată, cât de multe ; dorit să le aibă, precum i-a creat pe îngeri, ci i-a împărţit în mod diferit între oameni? El cinsteste astfel pe oameni, ca să fie colaboratorii creatorului lor întru procrearea făpturilor lui. Dară ei să aibă nu numai plăcere şi dezmierdare cu dânşii, ci şi grijă. Grijă zic, în conducerea lor, ca să fie ceea ce trebue să fie.

Oamenii învaţă boul să are, calul să poarte călăreţii, câinii să vâneze, pentru că aceste făpturi sunt date pentru aceasta şi la alt lucru nu pot fi folosite. Omul însă, fiind creat pentru ţeluri mult mai înalte, la cele înalte trebue să tindă, adică să fie cât mai asemănător în virtuţi lui Dumnezeu, al cărui chip poartă. Trupul, fiind din pămînt, rămîne pămînt şi desigur, în pămînt se va întoarce; sufletul însă, de la Dumnezeu fiind insuflat, din Dumnezeu este, în Dumnezeu îşi are lăcaşul şi spre Dumnezeu trebuie să meargă.

Obligaţiunile lor faţă de copii, părinţii nu şi le îndeplinesc numai prin aceea, că-i învaţă a mânca, a bea, a umbla, a vorbi, a se îmbrăca; pentru că aceste lucruri privesc numai trupul, care încă nu este omul, ci numai locaşul omului; gospodarul (adică sufletul rațional) locuieşte înlăuntru, iar de acesta trebuie să avem o grijă mult mai mare decît de bordeiul, locaşul lui.

 

Din această cauză, Plutarh spune foarte potrivit despre părinţii, cari grijesc de frumusețea corporală, de sănătatea, bogăţia, slava, bună cuviinţa copiilor lor, şi-i îndrumează spre aceste şi spre împodobire se gândesc, iar sufletul îl neglijează, că unii ca aceştia se îngrijesc mai mult de încălţămintea lor decît de picioarele lor. Filosoful Krates Tebanul face multă plângere asupra unei astfel de nebunii a părinţilor, ceea ce este cuprins în versurile următoare:
„Si mihi (dicebat) passim clamare liceret,
Vos omnes fatuos vellem appellare probosos,
Quos agitat nimio funesta pecunia ludo
Divitias legitis natis! et dogmate nullo
Pectora lactatis, nec dexteritate fovetis“.
Aceasta înseamnă: „Dacă aş putea să mă urc sus de tot, de unde să mă audă lumea întreagă, aş striga aşa: Ascultaţi, voi părinţi nebuni, cari stricaţi copiii voştri, adunându-le avuţii trecătoare. Faceţi contrarul şi grijiţi, cum să se dezvolte în virtuţi şi arte.”

Sufletul şi gândirea, fiind partea principală a omului, principală este şi grija de ele, ca să se dezvolte cu succes şi în mod nobil; grija a doua, mai secundară şi obișnuită, priveşte trupul, ca să fie o locuinţă cuviincioasă şi vrednică pentru sufletul nemuritor. Acea gândire este bine cultivată, care este luminată îndeajuns de înţelepciunea cerească, ca să cunoască sfinţenia chipului lui Dumnezeu şi să o preţuiască, şi să apere această sfinţenie care este în om. Adevărata înţelepciune cerească (la care să tindă şi spre care să fie condus omul) consistă în: mai întâi, omul să cunoască perfect pe Dumnezeu şi toate faptele Lui să le preţuiască; apoi să poată îndruma, cu înţelepciune, pe sine şi toate acţiunile sale externe şi interne spre viaţa prezentă și viitoare. Spre viaţa viitoare de aceea, că numai ea este viaţa cea adevărată, în care nu există nici moarte, nici mortalitate; pe când viaţa prezentă este numai calea şi mai degrabă trecerea spre viaţă, decât viaţa însăşi. (De aceea, cine caută în viaţa aceasta să se pregătească, cu sârguinţă şi credinţă, pentru cea viitoare, bine s-a îngrijit).

Fiindcă Dumnezeu dăruieşte unora ani îndelungaţi pe pământ, încredinţîndu-le funcţiuni şi obligaţii diferite si punându-i în diferite situaţii, e necesar ca părinţii să-i crească pe copiii lor nu numai în credinţă şi evlavie, ci şi în obiceiuri şi moravuri lăudabile, cît şi în arte literare; pentru ca apoi, copiii ajungând mari, să se poată conduce singuri cu înţelepciune între oameni; şi pe cine dintre ei ar voi Dumnezeu să-l învrednicească cu un post bisericesc sau politic, acela să se poarte bine, cu vrednicie şi folos, în viaţa aceasta, spre a-şi găti o cale cît mai plăcută spre viața de veci.

Din cele spuse rezultă, că ţelul obligatoriu la care trebuie condus tineretul, este întreit: credinţa şi evlavia, viaţa morală şi virtuţile, cunoştinţele lingvistice şi artele umane. Şi anume în acea ordine, după cum am amintit aici şi nu altfel: înainte de toate mai ales religiozitate, apoi moralitate, în sfârşit arta literară, dar şi aici să se dobândească numai ce este mai bun.

A cărui copii progresează pe aceste trei căi, acela are raiul în casa sa, în care pomii cereşti se altoiesc, se stropesc, cresc şi înfloresc. Unul ca acesta are un atelier al Spiritului sfânt, în care se lucrează, se dreg şi se desăvârşesc vasele milei divine, pentru ca în ele să se păstreze zi cu zi, tot mai clar, ca în chipuri vii dumnezeeşti, razele puterii vecinice şi nepieritoare ale înţelepciunii şi bunătăţii lui Dumnezeu. Ferice de astfel de părinţi!

CAPITOLUL 3
Fără conducere și exercițiu, tineretul nu poate deloc prospera

Să nu creadă cineva, că această creştere s-ar putea face fără o îngrijire străduitoare şi fără o băgare de seamă. Dacă pomul trebue altoit, udat, proptit, îngrădit, curăţit sau altfel îngrijit şi cultivat, ca să crească; dacă icoana din lemn trebue sculptată, săpată, cioplită, tăiată, lustruită, colorată sau pictată în mod diferit; dacă şi calul, boul, asinul, catârul trebuie deprins cum să folosească omului; dacă însuşi omul trebuie să înveţe munca fizică, adică a mânca, a bea, a umbla, a vorbi, a lucra cu mîinile, cum poate el atunci să ia cunoştinţă de lucrurile mult mai îndepărtate de simţurile fizice, precum este credinţa, virtuţile, arta înţelepciunii? Oare vin acestea dela sine? E cu neputinţă, de tot cu neputinţă! (precum am arătat mai pe larg în Didactica mea şi precum voi mai arăta încă).

De aceea, Dumnezeu a poruncit părinţilor, să-i instruiască conştiincios pe copîii lor despre deplina cunoaştere şi frica de Dumnezeu, învăţându-i în tot locul, fie că petrec cu ei în casă, fie că sunt pe drum, fie la culcare sau la sculare precum zice Dumnezeu la Moisi (Dent. 6, 7 etc.). Solomon şi Isus Sirah îndeamnă în cărţile lor ca tinerii să fie crescuţi în înţelepciune, iar disciplina să nu lipsească faţă de ei. David, înţelegând necesitatea aceasta, deşi era rege, totuşi adeseori îl făcea pe învăţătorul copiilor, zicîndu-le: „Veniţi copiilor, ascultaţi-mă; frica Domnului vă voi învăţa” (Psalm 34, 12); Şi apostolul admoniază pe părinţi, ca „să crească şi să povăţuiască copiii lor în învăţătura şi îndreptarea Domnului” (Efes. 6, 4).

Părinţii însă nu sunt totdeauna în stare singuri să-şi înveţe copiii, aceasta fie din cauza serviciului sau a obligaţiunilor lor, a profesiunii sau a comerţului, fie şi din nepricepere preprie; de aceea deja din vechime s-au orînduit cuminte cele necesare, pentru ca în fiecare localitate să se așeze învăţători pentru tineret; bărbaţi înţelepţi,evlavioşi şi cinstiţi, cărora părinţii le cedau dreptul de disciplină, pentru ca prin ei să se poată aștepta la o bună creştere a copiilor lor. Aceşti oameni se numeau pedagogi, doctori, magistri, preceptori, etc., adică conducătorii, învăţători, maeştrii, predicatorii copiilor etc., iar locurile în care se aduna tineretul pentru exerciţii, se numeau: auditoria, gymnasia, școale și jocuri literare (ludi literarii), adică localuri de prelegeri, de exerciţii, clase şi locuri de jocuri literare. Prin aceste numiri din urmă se dă de înţeles, că în ele exerciţiile literare ale tineretului erau în sine un lucru plăcut şi se făceau mai mult în formă de joc sau petrecere.

Dar în timpurile următoare, aceste locuri din multe pricini, au ieşit din făgaşul lor, căci şcolile nu au mai fost ce fuseseră mai demult, locuri de jocuri şi petreceri, ci mai de grabă locuri de martiriu şi de chinuri ale tineretului; mai ales în biserica papală, unde oameni nevrednici, ei înşişi neîndeletniciţi în înţelepciune şi frica de Dumnezeu, trîndavi, beţivani, necuraţi şi fără disciplină, se dădeau drept învăţători ai tineretului, iar tineretul li se încredinţa lor. Ori, ei nu-l învăţau credinţă, religiozitate şi moralitate, ci superstiții, desfrâu şi apucături rele. Neavând şi necunoscând nici o metodă şi ordine în artă şi în literatură, ei cu îndîrjire căutau să ticsească memoria tineretului cu diferite cunoştinţi, folosindu-se chiar de silă şi de pedepse nemiloase, a căror amintire s-a păstrat în unele vechi zicători de ale noastre: „s-a lăsat biciuit”, „a fost tărbăcit”, căci pe atunci nici o învăţătură nu se făcea fără bătaie şi chinuire.

Deşi starea aceasta s-a îndreptat în bună parte în timpul părinţilor noştri (când pe lângă biserici s-au înfiinţat şi şcoli) dar totuşi şi veacului nostru Dumnezeu i-a mai lăsat ceva de lucru, ca să putem avea, ori şi cum mai uşor decât în timpurile trecute, un tineret mai dibaciu şi mai harnic, spre mărirea. lui Dumnezeu şi plăcerea noastră. Că este aşa, aceasta am arătat-o cu dovezi mai clare și fundamentale în Didactica mea, şi a da Domnul, că faptele vor adeveri aceasta si înaintea ochilor lumii.

Acum este de trebuinţă să arăt pe rând, care este forma acestei educaţii nobile a tineretului, inainte de toate în şcoala primă, adică școala mamei, în timpul primilor 6 ani ai vieţii. Aceasta se va face în numele Domnului, în cele ce urmează!

CAPITOLUL 4
Despre ce trebuie tineretul instruit în mod progresiv de la naștere și până la vârsta de șase ani

Cine nu ştie ce grijă poartă pomul pentru ramurile sale, oricât de răsfirate ar fi ele, care îndată din tinereţe, au trebuit din el să răsară şi apoi să crească? Altfel nici nu se poate. Şi cine nu ştie, că animalul care, îndată la a sa zămislire, nu a primit toate membrele sale, ulterior nu le mai primeşte? Cine poate îndrepta făptura, care a venit în lume oarbă, oloagă, ruptă sau strâmbă? Deci şi omul, pentru ca să fie, în tot timpul vieţii, aşa după cum trebuie să fie, trebuie format chiar din clipa când se împreunează în el trupul cu sufletul, pentru ca el să fie apoi nobil, ca vas al milei lui Dumnezeu, şi mai mult, ca icoana Dumnezeului celui viu.

De aceea părinţii să nu amâne instrucţia copiilor lor, încredinţându-o abia preceptorilor sau preoţilor, căci e greu a îndrepta pomul crescut strâmb sau a curăţi mlădiţele tufişurilor; ci ei înşişi trebuie să se ocupe cu creşterea odoarelor, date lor de către Dumnezeu, ca astfel acestea. sub supravegherea lor şi cu ajutorul lui Dumnezeu, să prospereze mult, atât la trup, cît şi în înţelepciune şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Am arătat nu odată, că cine vrea să placă lui Dumnezeu şi oamenilor, trebuie instruit în cele trei direcţii: în evlavie, moralitate şi în diferite cunoştinţe literare. Este deci de datoria părinţilor, să pună aceste trei fundamente în inimile copiilor lor, chiar in aceasta primă şcoală de creştere. De aceea, e necesar să demonstrez aici, ce cale trebuie să apuce părinţii şi cât de mult să aprofundeze explicarea noţiunilor fundamentale, ca să le poată pricepe copiii pînă la vârsta de 6 ani. ‘

1) Evlavia (cea adevărată şi mântuitoare) zace în aceste trei lucruri: întâiu, inima noastră să tindă totdeauna şi pretutindeni spre Dumnezeu şi să-l caute pe El în toate lucrurile sale; al doilea, aflând şi cunoscând urmele lui Dumnezeu, întotdeauna şi pretutindeni inima noastră să cinstească pe Dumnezeu cu frică, dragoste şi ascultare; al treilea, amintindu-şi astfel mereu de Dumnezeu, inima noastră să petreacă întotdeauna în gânduri la Dumnezeu, aflându-şi în el pace, plăcere şi bucurie. Aceasta este evlavia cea adevărată, raiul desfătării divine pe care o poartă cu sine omul; bazele ei să se explice deci copiilor pînă la 6 ani astfel, ca ei să ştie: că este Dumnezeu, că este atotprezent, că este atotvăzător, că cine îl ascultă, aceluia îi dăruieşte mîncare, băutură, haine şi toate cele trebuincioase; că cine nu-l ascultă pe acela îl ucide (sic! nota trad.). De aceea se cuvine sa avem frică de el şi la el să ne rugăm mereu şi să-l iubim ca pe Părintele cel mai înalt, şi să facem ceea ce el prin proroci ne ordonă etc. Atât de departe putem cu mult succes să introducem în religie pe copiii de vîrsta pînă la 6 ani.

2) In chestiuni de morală şi virtuţi copiii să se deprindă cu:

a) cumpătare, adică să mănânce şi să bea numai după trebuința naturii şi să nu se îndoape sau să se adape peste măsură;
b) bunăcuviinţă, adică să se folosească de obiceiuri bune la mâncare, băutură, haine şi împodobirea trupului;
c) respect faţă de bătrîni, atenţie în fapte, vorbe şi priviri;
d) ascultare faţă de preposiţii lor, ca la orice chemare să fie la îndemâna lor;
e) foarte necesar este a-i învăţa să spună adevărul, ca toate cuvintele lor să fie, precum porunceste Hristos: „da-da, nu-nu“. Să nu se deprindă cu înşelăciune şi vorbe neadevărate, ca nici măcar în glumă să nu le rostească;
f) dreptate, adică să înveţe a nu se atinge de lucrurile străine, a nu le lua, a nu le fura, nici a le îndosi sau a face pagubă din ciudă;
g) bine este a-i deprinde la muncă, ca să nu fie trândavi;
h) să înveţe a vorbi, dar şi a tăcea atunci, cînd este de trebuință, aşa în timpul rugăciunii, sau cînd vorbeşte unul mai bătrîn;

i) pot fi instruiţi în răbdare şi înfrînare a voinței lor, pentru ca îndată, la lucruri mici, să se deprindă a se stăpîni, pînă nu se înrădăcinează pasiunile ;
j) amabilitatea faţă de cei mai în vîrstă este o podoabă frumoasă a tineretului; de aceea el să fie cu ea deprins chiar din fragedă copilărie; va urma
k) apoi bunacuviinţă în mişcări, căci copiii vor știi să fie prietenoși, vor saluta,vor mulțumi, vor da mîna, se vor închina, vor mulțumi când li se va da ceva etc. ;
l) dar să evite mișcări negândite, ca să nu pară îngâmfați ci să fie serioşi în gesticulaţii şi purtare exterioară, ca să fie cu judecată, pudoare și cruţare în toate. Copilul crescut în aceste virtuţi (precum se spune despre copilul Hristos) va găsi uşor har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

3) In ce priveşte artele, ele se împart în trei specii: e ştiut, că noi ne deprindem a cunoaşte unele lucruri, altele a le face, iar despre altele a şi vorbi; sau, mai bine este să cunoaştem toate (afară de cele rele), să facem toate şi să vorbim despre toate;
a) în cunoaşterea lucrurilor naturale (în fizică), copilul până la 6 ani, poate să ştie numele elementelor: al pămîntului, apei, vânturilor, focului, apoi al ploilor, zăpezîi, gheții, plumbului, fierului etc., şi al unor plante, mai ales al pomilor, apoi al animalelor, pentru ca să ştie deosebirile între peşte, pasăre, vită etc.; în sfîrşit să cunoască numele şi funcţiunea membrelor corpului său;
b) din optică e folositor dacă va şti ce este lumina, întunericul, felurile culorilor etc.;
c) din astronomie să știe ce este soarele, luna și stelele
d) din geografie îi va fi de bază ceea ce va învăţa până la 6 ani și anume: că locul nașterii sale este un sat, târg, oraș sau castel; să înțeleagă ce este câmpul, dealul, muntele, rîul etc.;
e) din cronologie să ştie, ce este ora, minutul, ziua, noaptea, săptămâna, iarna, vara etc.; f) din istorie să-şi memoreze câteva evenimente din ultimii 3-4 ani, fie chiar numai evenimente copilăreşti, întâmplate în casă, oricât de ştearse ar fi amintirea lor.
g) din economie să cunoască, ce este servitorimea din casă şi cine face parte din ea;
h) din politică să înţeleagă ce este un primar, un consilier comunal, un prefect; că orăşenii se întrunesc în adunări comunale etc.

Unele lucrări se fac cu mintea şi cu limba, ca de ex. dialectica, aritmetica, geometria, muzica; altele cu mintea şi cu mâinile, ca unele lucrări fizice:
a) din dialectică copilul pînă la vîrsta de 6 ani, să ştie bine a deosebi, ce este o întrebare şi ce un răspuns; că răspunsul trebuie întotdeauna să fie potrivit întrebării, ca să nu vorbească unul despre mere, iar altul să-i răspundă despre prune;
b) din aritmetică va fi destul, dacă va deosebi ce este mult şi ce e puţin, să ştie să numere până la 20, să deosebească numerele cu pereche şi fără pereche, să ştie că 3 e mai mult decât 2, că adaugând unu la 3 face 4 etc.;
c) din geometrie să înţeleagă ce este mare, mic, lung sau scurt, lat sau îngust, gros sau subţire, ce este o brazdă, un cot, o prăjină etc.;
d) din muzică să poată cânta pe de rost câteva cântece uşoare;
e) din lucrul manual să ştie să taie, să radă, să încarce, să înşurubeze, să desşurubeze etc., cum e și așa obiceiul copiilor.

Graiul se formează și se dezvoltă prin gramatică, retorică și poezie:
a) gramatica la un copil până la 6 ani consistă în aceea, că copilul e în stare să spună în limba sa maternă totul cât pricepe, fie chiar cu greşeli, numai să rostească lămurit şi cu înţeles;
b) din retorică să cunoască la vârsta sa unele gesturi, care se potrivesc cu trebuinţele sale, imitând unele figuri oratorice;
c) din poezie să ştie să spună pe de rost cîteva poezii uşoare;

Învăţământul acesta progresiv să nu se facă însă în amănunte şi cumpănind prea mult anii şi lunile copilului (ceea ce se face mai târziu în şcoală), ci totul să se facă în mod ‘sumar, pentru că:
a) nu toţi părinţii sunt în stare a da o astfel de instrucţie în casele lor, cum ea se face apoi în şcoală, unde nu se face altceva şi unde alte lucruri nu produc tulburare;
b) nu toţi copiii au la această vîrstă aceleaşi aptitudini; unul înţelege şi începe să vorbească deja la vîrsta de un an, altul abia la 2 sau chiar la 3 ani.

De aceea trebuie să arăt în amănunte, cum să fie instruiți copiii până la vârsta de 6 ani: în înțelepciune, în lucrări și arte, în vorbire, în purtare și virtuți și în pietate. Deoarece la baza tuturor acestor lucruri stă viața și sănătatea copilului, de aceea înainte de toate trebuie să fac cunoscut modul cum să îngrijească părinții de sănătatea copiilor lor și cum ar putea să o păstreze.

CAPITOLUL V despre sănătate, nu l-am scanat, conține anumite preconcepții comune în epoca respectivă, dar nelalocul lor astăzi

CAPITOLUL VI
Cum trebuie cultivată inteligența copiilor

 

Cînd am fost fiu tînăr la părintele meu (zice Solomon) şi unul născut al maicii mele, el mă povăţuia şi-mi spunea: „Întăreşte-te în înţelepciune, fiul meu, şi mai presus de toată averea strânge-ţi prudenţă” (Prov. 4, 4 s). Spre aceasta deci să se străduiască părinţii cuminţi, îngrijind nu numai de trai şi de prisosinţă în averi, ci să caute din răsputeri să sădească înţelepciune în inimile copiilor lor. „Căci înţelepciunea este mai scumpă decît pietrele nestimate, iar cele mai dorite lucruri nu se pot asemăna cu ea, căci lungimea zilelor este în dreapta ei, iar avuţia şi mărirea în stînga ei. Căile ei sunt plăcute şi toate cărările pacinice. Pomul vieţii este ea pentru acei cari năzuiesc la dînsa, iar cei ce o posedă, fericiţi sunt”, aşa mărturiseşte Spiritul Sfânt” (Prov. 3, 15).

Părinţilor, însemnaţi-vă cînd trebuie să începeţi cu instrucţiunea intelectuală a copiilor voştri. Solomon zice, că chiar de mic a fost instruit de părintele său şi, deşi era unicul fiu al maicei sale, ea nu-l împiedica în învățătură. Deci şi copiii voştri să fie exercitaţi, chiar de mici în cunoaşterea tuturor lucrurilor, naturale şi altele.
Dar cum să facem aceasta? Desigur numai aşa, cum e posibil a face cu copiii mici, adică în conformitate cu aptitudinile lor; de ex.:

1) Fizica la cei noi născuţi se reduce la mîncare, băutură, dormire, mistuire şi creştere. Ei însă nu le înţeleg acestea. Abia în anul al doilea sau al treilea al vieţii, ei încep să înţeleagă, ce este mâncarea, băutura; ce e pînea, carnea etc.; ce se numeşte apă, foc, pămînt, vînt, frig, căldură; ce e omul, văcuţa, cîinele şi cari sunt deosebirile între lucrurile din natură ce îi înconjoară. De aceea doicele, preumblîndu-se cu copiii, să-i înveţe: iată văcuţa, iată păsărica, iată pisicuța, iată copilul, etc. La vârsta de 4, 5 şi 6 ani se poate progresa tot mai mult în cunoaşterea lucrurilor externe, învăţîndu-i ce este piatra, nisipul, ţărîna, pomul, ramura, mugurul, floarea etc.; apoi să deosebească unele fructe ca para, mărul, vişina, strugurul, etc.; să ştie să numească organele sale interne şi să poată defini aproximativ funcţiunea lor etc. Doica, mama sau tatăl să-i înveţe toate acestea, arătîndu-le si obiectul respectiv, cerînd apoi de la copii exprimarea numelui, examinîndu-i, ce este aceasta? cum se numeşte aceasta? la ce serveşte aceasta? etc.

2) Începutul opticei este privirea înspre lumină, un lucru firesc al copiilor, căci „lux primum visibile”. Dar să fie feriti, a nu privi spre o lumină orbitoare sau spre fulgere, mai ales la început; pentru ca organul văzului, fiind fraged, să nu slăbească şi să orbească. La început se poate admite să privească la o lumină lină sau la ceva lucitor; dintre culori mai ales la verde. La vîrsta de 2 şi 3 ani se poate începe cu exercitarea opticei, arătîndu-li-se lucruri colorate, apoi frumuseţea cerului, a’ pomilor, a florilor, a apei curgătoare. La fel să le dăm mărgele în jurul gîtului şi la mâini, şi să-i îmbrăcăm în haine frumoase, căci ei le privesc foarte cu drag; să le dăm oglinzi, ca astfel să-şî întărească văzul, precum şi mintea lor. La virsta de 4 ani exerciţiile optice vor progresa, dacă mergem cu copiii în curte, în grădină sau în cîmp, la un rîu, ca să privească la animale, pomi, plante, flori, ape curgătoare, mori cari se învîrtesc şi la orice ce desfătează ochiul; aşa şi pictarea în cărţi, pe pereţi etc, le sunt plăcute.
Toate acestea să li se îngăduiască şi adeseori, într-adins să fie provocaţi spre acestea.

3) Cu astronomia începem la vîrsta de 2 ani sau cel tîrziu la 3 ani, privind la cer şi deosebind ce e soarele, luna, stelele ; la vîrsta de 3 şi 4 ani copilul să poată pricepe că soarele şi luna răsar şi apun; că luna uneori luminează în întregime, alteori nu luminează deloc etc. Aceasta să li se explice. La vîrsta de 6 ani să ştie, că iarna zilele sunt scurte, nopţile însă lungi, iar vara, din contră, zilele sunt lungi şi nopţile scurte etc.

4) Din geografie, de la sfirsitul anului prim înainte, copilul să ştie unde este camera sa, leagănul său şi poala mamei sale. La vârsta de 2 şi 3 ani geografia lor va fi, să cunoască bine camerele în care trăiesc, unde este locul lor la mîncare, unde se află patul, încotro merge la plimbare, unde este izvorul căldurii şi a! lumini etc. La vîrsta de 3 ani să se poată orienta nu numai în cameră, ci şi în tindă, în bucătărie, în cămară, în curte, grajd, grădină; “peste tot în casă şi în jurul casei. La vârsta de 4 ani să iasă în stradă, în piaţă, la vecini, la unchi san la mătuşă, 1a bunicul sau la bunica. La vîrsta de 5 şi 6 ani să înţeleagă ce este un oraş, un sat, ce este cîmpul, muntele, rîul etc.

5) Să fie instruiţi a deosebi timpul, ca să ştie că altceva este noaptea şi alta ziua; ce este dimineaţa, seara, miazăzi, miazănoapte; de cîte ori pe zi să mănânce, să doarmă sau să se joace; aceasta este prima cronologie a copiilor. Mai tîrziu să înţeleagă ei, că săptămîna are 7 zile şi care este înşirarea zilelor; că 6 zile sunt de lucru şi a şaptea e sărbătoare; că în zi de sărbătoare nu se lucrează, ci mergem la biserică să ne rugăm lui Dumnezeu. Că sunt trei sărbători mari pe an: Crăciunul, Paștile şi Rusaliile. Crăciunul se serbează iama, Pastile primăvara şi Rusaliile vara. Toamna se face culesul viilor etc. Deşi, aceste toate le vor înţelege şi le vor tine minte, din obicei, totuşi e bine să discutăm despre ele cu ccpiii, folosindu-ne de vorbe copilăreşti, şi să-i învăţăm ori cînd ni se va potrivi prilejul.
6) În istorie şi în ce priveşte ţinerea în minte a întîmplărilor, copiii trebuie exercitaţi chiar din timpul în care începe limba lor a se desprinde. Începutul trebuie făcut cu întrebări simple, copilăreşti : cine ţi-a dat aceasta? Unde ai fost ieri? Alaltăieri? (La bunicul, bunica, mătuşa, etc.). Ce ţi-au dat? Ce ţi-a promis să-ţi dea naşul, cînd vei merge la şcoală? etc. Memorizarea altor întîmplări vine natural dela sine; căci orice vede sau aude copilul, aceea îi rămîne în memorie, mai ales dacă e inteligent. Dar să ţinem seamă, că memoria copilului începe să-i adune o comoară, deci să nu-i adune decît numai lucruri bune, cari îi slujesc la întărirea inteligenţei, a virtuţilor şi a fricii de Dumnezeu; lucrurile contrare acestora să nu admitem să vină la ochii şi urechile lui.
7) Cu economia sau cunoaşterea lucrurilor din casă se face începutul îndată la vîrsta de unu şi 2 ani, cînd copilul învaţă să deosebească, cine e mama, tata, doica; apoi să deosebească şi pe ceilalţi conlocuitori ai casei. La vîrsta de 3 ani să ştie, că tatăl şi mama poruncesc, iar ceilalţi ascultă. La vîrsta de 4 şi 5 ani pot să înceapă a şti să facă economie, să-şi cunoască hainele cele pentru sărbătoare şi cele de toate zilele (dacă le are), preţuindu-le; să întrelase a le rupe, murdări, strica sau tăvăli. Mai tîrziu vor înţelege ei singuri, la ce folosesc lăzile, dulapurile, cămarele, pivniţele, lacătele şi cheile; ca nu oricine să aibă acces la ele. Despre celelalte lucruri din casă se vor dumiri ei înșiși sau vor fi învăţaţi de părinţi, doica, frații sau surorile mai în vîrstă. E bine dacă le dăm copiilor unele lucruri agricole, în formă de jucării mici, ca de ex.: cai, vaci, oițe, cărucioare, lopeți. furci, măsuţe, scăunaşe, ulcioare, talgere, etc, Astfel de jucării nu se dau copiilor numai pentru joc şi distracţie (căci copiii trebuie să se ocupe cu ceva), ci şi pentru dezvoltarea inteligenţei. Aceasta este instrucţia progresivă, adică să se deschidă ochii copilului pentru aceste lucruri mici, ca apoi să devină capabil : înţelege şi pe cele mari.
8) Politica copiilor la începutul vieţii lor poate să fie şi rea, căci, deşi vor auzi vorbindu-se de domni, funcţionari, primari, judecători, etc., totuși, nefiind ei de faţă şi neștiind ce, cînd şi cum îşi împlinesc persoanele acestea funcţia lor, ei nu vor înţelege acţiunile lor, chiar dacă ar fi prezenţi la ele, căci chestiunile aceste sunt încă departe de priceperea lor. Dar la început ei nici nu au nevoie să le ştie. Pînă însă vor ajunge acolo, totuși să-i deprindem, în discuţii introducătoare „politice“ (dar şi moralizatoare), să înţeleagă cui sunt ei supusi, de cine să asculte şi pe cine să-l respecte, ca traiul lor în casă, împreună cu tatăl, mama şi cu servitorimea, să fie în bună ordine. În special, dacă cineva îi cheamă, să ştie că sunt obligaţi să se oprească, să se întoarcă şi să asculte ce li se spune; dacă sunt întrebaţi, să răspundă cuviincios, chiar dacă ar fi în glumă, căci după cum cu plăcere ne iucăm cu cei mici, tot aşa să glumim cu ei pentru oţelirea minţii lor. Copiii trebuie învăţaţi să înţeleagă, cînd vorbim cu ei în glumă și cînd să asculte de cele poruncite fără glumă. Aceasta a cunoaşte se vor deprinde uşor din trăsăturile feţii şi din gesturi, dacă cel ce îi vorbeşte în glumă sau în serios va fi cu multă prudenţă şi deci nu va glumi cu copiii oricînd, chiar la timp nepotrivit şi în chestiuni serioase (de ex, la rugăciune sau cînd sunt admoniaţi şi certaţi); sau altădată (din glumă şi pentru glumă) să nu simulăm furie, mânie, mustrare sau chiar să-i batem în glumă etc., căci astfel copilul se încurcă, neputînd încă să înţeleagă o atare purtare. Cine doreşte să aibe un copil inteligent, trebuie să procedeze faţă de el cu prudenţă, ca să nu facă din el un caraghios sau un maimuţoiu, care nu ştie cum să se poarte.

Agerimea şi inteligenţa copiilor se oţeleşte şi prin fabule sau poezii compuse cu haz, despre diferite animale sau alte cele. Pe acestea le ascultă copiii mai cu drag şi le ţin minte mai cu uşurinţă, decît explicaţii istorice. Fiindcă în aceste fabule, alcătuite cu prudenţă, se ascunde totdeauna şi o învăţătură morală, e folositor a le spune copiilor adeseori, din două motive: ca intelectul lor să aibe cu ce să se ocupe cu plăcere şi apoi, desprinzînd învăţătura din ele, să şi-o ţină minte. Despre aceasta vezi mai pe larg în cap, 11 din adaosul la cartea aceasta.

În ce priveşte instrucţia înţeleaptă a intelectului copiilor, mai adaog, că, deşi povațuirile doicei sau ale părinţilor folosesc foarte mult totuşi şi mai mult folosesc copiilor cunoştinţele pe cari le primesc de la cei de o vîrstă cu ei, fie că îşi povestesc ceva, fie că se joacă împreună. Asemănarea vîrstei produce la copii o asemănare a caracterului şi a gîndirii; cunoştinţele unuia nu întrec prea mult pe cele ale altuia; şi apoi între ei nu există de loc doruri de superioritate, silă, frică, terorizare, ci numai egalitate, iubire, largheţă, libertate în toate, înţelegere la întrebări şi răspunsuri; nouă, celor mai in vârstă, ne lipsesc aceste toate în convorbirile cn copiii, iar acest neajuns este o mare piedică. De aceea să nu ne îndoim, că un copil poate oţeli mai bine, decît oricine altul, intelectul altui copil. De aceea e foarte recomandabil, ca copiii să se întîlnească cît de des laolaltă; să se joace şi să alerge împreună, chiar zilnic; să nu tie opriţi ci chiar îndemnati la aceasta; dar să fim cu multă luare aminte, ca să nu se amestece şi tovarăşi răi, căci astfel paguba ar întrece cu mult câştigul. Părinţii cei cuminţi, văzînd la vecini o gloată dezordonată, vor şti desigur să-şi ferească copiii lor de unii ca aceștia, împiedicînd întîlnirea lor cu cei stricați.

CAPITOLUL VII
Cum trebuie deprinși copiii la lucru

 

Copiii lucrează cu drag ceva; pentru că sângele lor tânăr nu poate sta liniştit. Aceasta e chiar bine; de aceea nu numai să nu fie opriţi de la lucru, ci, din contră, să ne tot gândim, ca mereu să lucreze ceva, căci sunt ca furnicile, mereu grijind de ceva, ducând, trăgând sau rânduind. Să fie însă îndrumaţi de a lucra bine ceea ce lucrează; în acest scop să le dăm modele potrivite, pe cari apoi să le poată imita copilăreşte (căci altceva la început nici nu-i putem învăţa); să nu evităm a ne juca cu ei. Despre Temistocle, domnitorul Atenei, se spune, că, venind la el un tânăr, l-a găsit călărind pe un băţ cu fiul său. Mirîndu-se acesta, că un bărbat atît de celebru se joacă de-a copiii, a primit ca răspuns, să tacă pînă atunci, cînd el însuşi va avea copii, căci atunci va înţelege dragostea părintelui faţă de copii şi va judeca mai bine ceea ce acum i se pare ridicol.

 

Să nu oprim pe copii, să imite ceea ce au văzut la alţii; deoarece însă unele lucruri sunt periculoase pentru copii (a tăia cu cuţitul, cu securea, etc.), altele s-ar putea strica în mâinele lor (oale, pahare, cărţi, etc.), va fi deci potrivit, dacă vom da copiilor numai imitaţile acestor lucruri (de ex. cuţite de plumb, securi şi săbii de lemn, dar şi acestea să fie tocite; cărţi vechi şi nefolositoare, dobe, trompete, cai şi pluguri de lemn, cărucioare, sănii, mori, case, etc.). Cu acestea deci să se joace întotdeauna, ca să-şi exercite trupul spre sănătate, gândul spre agerime, membrele corpului spre agilitate. Copiii construiesc cu drag şi lipesc case, fie din lut, din lemnişoare, beţe sau pietre; aceasta este începutul artei arhitectonice, adică a construcţiei. În consecinţă deci se cuvine, ca nu numai să nu interzicem, ci chiar să îndemnăm pe copii să se joace cu orice, ce nu le este spre stricăciune; căci cu ce altceva să se ocupe, iar trândăvia este foarte dăunătoare trupului şi sufletului.
Instruindu-i progresiv, în conformitate cu vârsta lor, în anul prim, meseria lor va fi, a şti să-şi deschidă gura la mâncare, să ţină capul drept, să-şi rotească ochii, să ia ceva în mână, să şadă, să stea, etc., ceea ce se învaţă mai mult în mod natural, decât prin exerciţiu. La vârsta de 2 şi 3 ani ei vor putea deprinde mai bine mecanica. Vor înţelege ce este a alerga, a sări, a se învârtî, a se juca cu ceva, a aprinde ceva, apoi a stinge, a turna apă, a vântura, a muta un lucru din loc în loc, a-l ridica, aşeza, a tăia, a zidi, a întoarce, a învârti, a desvârti, a îndoi, a îndrepta, a rupe, a îmbucăţi, etc. Aceasta să li se permită şi să li se arate urmările fiecărui lucru. La vârsta de 4, 5 şi 6 ani vor deprinde lucrul manual, aşa cum trebuie să fie el, căci nu e semn bun, dacă copilul şade şi umblă prea liniştit. E o trebuinţă a trupului sănătos şi a minţii agere, ca mereu să fie agitată, mereu să se ocupe cu ceva. De aceea, cum am propus, orice ar încerca copiii să facă, să li se dea voie şi să li se dea şi ajutor, ca totul ce fac, să fie făcut cu raţiune, spre a le servi ca îndrumări pentru lucrări serioase. În şcoala mamei copiii să fie familiarizaţi şi cu pictura şi scrierea, chiar din vârsta de 3 sau 4 ani, după cum se arată aptitudinile copilului. Mai ales să li se dea creta (sau cărbunele) şi cu ea să facă puncte, linii, cârlige, cruci, cercuri câte doresc; dar pentru acestea să li se dea şi modele; totul însă ca în joc şi petrecere. Astfel îşi vor exercita mâna cu ţinerea cretei, cu facerea trăsăturilor şi vor şti apoi ce este un punct, o linie, o virgulă, etc. (Toate aceste vor fi apoi o înlesnire pentru instructor).

La „aceste exerciţii se adaugă şi dialectica, care poate fi numai cea naturală şi cea obișnuită; ea depinde de inteligenţa, de care se folosesc, bine sau rău, cei ce locuiesc împreună cu copiii şi pe care aceştia o deprind apoi. Aici nu-i nimic de ordonat.

Cu aritmetica se poate începe abia la vîrsta de 3 ani, cînd copiii se vor învăţa să numere pînă la 5, apoi pînă la 10, pronunţând clar aceste numere, spre a le înţelege însemnătatea. Apoi ei de la sine vor pricepe, la ce folosesc numerele. La vârsta de 4, 5 şi 6 ani să ştie să numere bine pînă la 20, să ştie să înţeleagă uşor că 7 e mai mult decât 5, că 15 e mai mult decât 13 etc. Ce e numărul cu pereche şi fără pereche; aceasta ei o vor înţelege din numărarea la diferite jocuri. Mai profund în aritmetică (adunare, scădere etc.) să nu fie instruiţi, căci îi îngreuiază în zadar, deoarece nimic nu este mai greu de reţinut în minte, decât cifrele.

Geometria o vor pricepe cam la vârsta de 2 ani, cînd vor sti, ce e mare sau mic, lung sau scurt, lat sau îngust. La vârsta de 4 ani va fi destul dacă vor şti să deosebească unele figuri: ce este un cerc, o linie, cruce, prăjină, greutăţile, oca, litruţa etc.; aceste le vor înţelege şi mai bine atunci, când ei înşişi vor putea măsura, cântări sau asemăna unele lucruri cu altele.

Muzica ne este cea mai firească; de cum venim în lume, chiar de îndată cântăm cântarea, ce ne aminteşte de căderea din rai: a, a, e, e. Plânsul şi tânguirea este cântul nostru primordial, pe care să nu-l oprim copiilor, chiar dacă ne-ar fi posibil, căci le folosește mult spre sănătate. Nefiind alte mişcări ale trupului, prin plânset se curăţă şi se întăresc pieptul şi organele interne ale copiilor. La vârsta de 2 ani le place copiilor să asculte muzică, cântare, chiuituri, sunete, clopote, bătaia ceasului, muzica instrumentală. Aceste toate să le îngăduim copiilor, pentru ca auzul şi intelectul lor să se deprindă cu melodia şi armonia. La vârsta de 3 ani muzicalitatea copilului se va cultiva prin ascultare de muzică armonizată; de aceea, dacă se cântă înainte şi după masă, sau la rugăciune, aceasta să se facă în prezenţa copiilor, ca să se deprindă cu cântările. Este bine ca cel ce ştie să cânte la un instrument, să cânte înaintea copiilor; de altfel părinţii să-şi ducă des copiii la biserică, unde se cântă în masse. Nu e ceva imposibil, ca unii copii, la vârsta de 4 ani să poată, ei singuri, să cânte; la copiii mai puţin dezvoltaţi trebuie să continuăm cu ascultarea muzicii. Celorlalţi (mai ales băieţilor) le putem da diferite instrumente muzicale, ca fluiere, dobe, vioare mici etc., ca să înveţe să fluiere, să bată, să zdrăngănească şi astfel să-şi exercite auzul, spre a putea imita diferite sunete auzite. La vârsta de 5 ani, (dacă nu au început la 4 ani) e timpul să-şi deschidă gura lor în cântări şi laude bisericeşti, ca să-şi ridice glasul lor spre lauda Dumnezeului celui atotcreator. După rugăciune să înveţe să cânte versetul acesta scurt: „Te rugăm, ascultă-ne şi ne miluieşte“. Cînd îl vor şti (cam după o lună sau două) să înveţe altul: „Ascultă ruga noastră, pe care ţi-o aducem cu inimă şi glas smerit, pentru numele tău”. Cam după o lună să înveţe şi versetul acesta care se spune după rugăciunea de dimineaţă: „Dă-ne dintru mila Părintelui” etc., şi apoi versetul de seară: „Ne închinăm ţie cu inimă şi sunet smerit” etc. La vârsta de 6 ani, cu ocazia Crăciunului, să înveţe versetele următoare : „Umple-ne cu spiritul tău, Doamne Isuse Hristoase“, (repetând întotdeauna şi versetele anterioare), pe cari să le cânte după rugăciune, dimineaţa și seara. La începutul postului să cânte: „Dă-ne, să te putem urma cu crucea noastră“, (C, 7); la mijlocul postului: „Fie ţie mărire, Rege, Arhiereu etern“, E. 19 (ambele versete); de Paşti: „Dragă Hristoase, cel ce al înviat“ etc. D. 18 (trei versete); copiii pot că mai cânte şi; „Mulţumim ţie Doamne, că ne-ai alipit de Fiul tău“ (trei versete), E. 3. La intrarea în biserică să cânte după rugăciune: „Pentru intrarea noastra“ etc. E. 12; despre Sfântul Spirit; „Fie mărirea eternă Tatălui şi Fiului“ etc. 8 20; despre sfânta Treime „Ascultă rugăciunea noastră“ şi „Dumnezeule, Părinte si Fiule“; apoi: „Dumnezeule, îţi mulţumim fără sfârşit”, F. 18 si „Să lăudăm copii pe Domnul, ne îndeamnă David“ etc. Aceste şi încă altele, părinţii şi crescătorii copiilor pot cu uşurinţă să-i înveţe pe copii, seara după lucru, sau când după prânz petrec şi cântă cu ei, căci memoria ccpiilor este deja lărgită şi mai flexibilă ca înainte şi mai pregătită să înţeleagă si să reţină uşor ritmul si melodia. Cu cât vor şti mai mult, cu atâta mai mare plăcere vor avea, iar lauda Domnului din gura copiilor celor mici tot mai mult va creşte. Fericită este casa în care se face cu glas mare muzica lui David.

CAPITOLUL VIII
Cum trebuie exercitat graiul copiilor

Ceea ce deosebeşte pe om de animale este mintea şi graiul (prima este pentru trebuinţa proprie, a doua pentru aproapele). De aceea trebuie depusă pentru ambele o grijă egală, pentru ca omul să aibă nu numai o minte ageră, prin care mişcă toate membrele sale, dar şi un grai bine dezvoltat. După ce am arătat, cum trebuie educat şi “întărit intelectul copiilor, pentru cunoaşterea şi înţelegerea lucrurilor înconjurătoare trebuie să vorbesc acum ceva şi despre dregerea limbii, despre începuturile ei şi despre modul când şi cum se pot aplica regulile gramaticale, retorice şi poetice.
1) Gramatica apare la unii copii deja la vîrsta de jumătate de an, de regulă însă spre sfîrşitul anului, îndeosebi când încep să pronunţe cu limba, unele litere sau silabe, ca: ‘a,‘ e, i, ha, ha etc. La vârsta de 2 ani vorbirea devine mai deplină, căci ei încep să pronunţe acum chiar cuvinte întregi. Este obiceiul a le ajuta la pronunţarea cuvintelor, începând cu cele mai uşoare ca: tata, mama, papa, bumba (a bea) etc. Aceasta îşi are rostul său, căci natura ne poruncește să începem întotdeauna de la cuvintele simple. Abia mai târziu vor putea copiii să se folosească de acele cuvinte, pe care le zicem noi vârstnicii, ca: părintele, maica, a mânca, a bea etc., căci limba copiilor, ce abia începe a se mişca, nu e în stare, la început, să formuleze, decît numai cuvinte simple.

Imediat ce graiul. copiilor s-a dezvoltat cât de cât, este greşit a se dezmierda cu ei şi a permite să vorbească fără pronunţate clară a literei ”r“, sau ‘„k“, ceea ce o fac unii părinţi chiar în decurs de cîţiva ani.: de exemplu: „blăna“ în loc de ‘ „brana” (poarta), „bzidky” în loc de „britky“ (ascuţit) „tolac” în loc de ”kolac” (colacul) etc. Având apoi a învăţa lucruri mai grele, trebuie să înveţe a vorbi de la început “şi a îndrepta ce au  greşit. De aceea mama, sora sau doica să grijească, ca în timpul jocului, copilul să se obișnuiască, chiar din momentul ce poate deschide gura, a pronunța corect, clar şi expresiv literele şi silabele, fie în cuvinte (la început scurte: rada-sfatul, hdra-muntele, par-părechea, zare-strălucirea, rec-lîmba etc.) fie litere sau silabe simple ca: er, ka, zet, ec, er etc. (Comenius, scriind pentru cehi, dă exemple din limba cehă.). ‘

Exercițiul acesta gramatical poate uneori să se prelungească iar la copiii puţin dezvoltaţî, trebue să se prelungească pînă la vîrsta de 3 ani. La vârsta de 4 ani, capilul să ştie acum intonarea exactă a cuvintelor învăţate. Aceasta însă o va învăţa apoi şi de la sine, căci ce fel de pronunţare copilul aude, pe aceea o şi imită. La vârsta de 5 şi 6 ani va spori vocabularul lor în aceeaşi măsură, în care le sporeşte şi mintea; deci să-i învăţăm mereu, să numească cu numele potrivite hainele cu cari sunt îmbrăcaţi, lucrurile ce văd în casă şi cu cari se ocupă. Întrebările să fie de regulă cam’ aşa: Ce este aceasta? Ce ai? Ce faci? Ce este? Cum se numeşte aceasta? Totodată să băgăm de seamă, ca pronunţarea să fie corectă şi expresivă. Mai mult nu avem ce dispune. Pentru a deprinde copiii cu o pronunţare corectă şi expresivă, li se pune în vedere să pronunţe întîi încet, apoi mai repede zicala hazlie: urmează cîteva zicale care ascut limba cehă, de ex.: Petre, neprepepri peprem pepreneho vepre.’). (O asemănare în româneşte: Calcă capra-n piatră, piatra crapă-n patru, crape capul caprei în patru, precum crapă piatra-n patru.)

2) Retorica intră în uz, tot cam la vârsta de un an, şi anume mai întîi ca gesticulație. Cât timp mintea şi limba, la aceasta vârstă, sunt abia la începutul dezvoltării lor, le facem copiilor semne numai prin gesticulări şi strîmbăturî; aşa: luându-i în braţe, aşezîndu-i, iar ridicându-î, arătându-le ceva, râzând la ei, îi facem ca şi ei să privească la noi, să ne surâdă, să ne întindă mânuţele, să se alipească de noi etc. Astfel îi învăţăm mai întâi să se înţeleagă cu noi mai mult prin gesticulaţie şi semne decât prin vorbă, precum trebuie să o facem şi cu muţii şi cu surzii.

Chiar la vârsta de un an, iar desigur la cea de 2 ani, copilul va putea fi învăţat să înţeleagă, ce este o faţă veselă sau supărată, să ştie ce înseamnă ameninţarea cu degetul, chemarea cu mîna, mişcarea cu capul, împingerea cu mîna etc. Acestea sunt bazele: actionis rhetoricae.

La vârsta de 3 ani ei vor înţelege pe lângă gesticulări şi unele figuri şi le vor imita, uneori întrebîndu-ne, uimindu-se, alteori în tăcere. Tropurile (adică cuvintele luate în altă însemnătate) nu le vor înţelege, decât până ce prin propria lor experienţă vor da de rostul lor; dar la vârsta de 5 şi 6 ani, auzindu-le dela părinţi sau doici sau alte persoane din casă, le vor înţelege la sigur. Deci nu e necesară o îngrijire specială în această direcţie, căci şi mai tîrziu este destul timp pentru aceste lucruri (împodobirea graiului). Numai aceasta vreau să subliniez aici, că chiar din frageda copilărie, toţi copiii să primească noţiunile fundamentale ale tuturor ştiinţelor (deşi unii judecă altfel), căci pe astfel de baze, clădirea următoare nu mai este nici imposibilă, nici grea, mai ales dacă procedăm cuminte cu o fiinţă cuminte.

3) Asemenea este şi cu poezia (care este arta de a lega cuvintele şi a drege versuri); ea urmează imediat după ce copilul prinde a vorbi, căci înţelegând cuvintele, el începe să aibă de îndată plăcere pentru armonie si pentru ritm. De aceea, când copilul cade jos, se loveşte şi plînge, doicele din Moravia, obișnuiesc să-l liniştească cu diferite versuri hazlii: d. ex. panca Ianca kus mazanca, dacă copilul ar fi şezut liniştit, nu i se întîmpla nimic.

Aceste versuri le plac copiilor aşa de mult, încît nu numai că încetează a plânge, dar încep chiar să râdă. ln Cehia e uzul să mai bată şi din palme, cînd spun astfel de versuri: (în transcriere românească) ţundi ţundi ţundicichi, dal nam Pan Buh rucicichi, etc.; ceea ce le este foarte plăcut copiilor. De aceea să le facem pe plac, fiind un lucru foarte firesc.

La vîrsta de 3 şi 4 ani, e bine să se tot adauge astfel de versete rimate, pe care doica să le zică copiilor la joc, dar nu numai pentru molcomirea lor, ci să le rămână şi în memorie, spre a le fi de folos mai târziu. Legănând doica pruncul de 1 sau 2 ani, poate să cânte:

Nani, nanî puişor, dormi scumpul meu odor, îngerii din cer să te ocrotească etc.

La vîrsta de 4, 5 şi 6 ani, copiii vor putea memoriza cu succes poezioare uşoare religioase, despre care va fi vorba şi în cap. X, în care tratez despre instrucţia religioasă. Poate fi adăugat de ex. şi acest vers metric: „Hristoase Mielul lui Dumnezeu, care ridici păcatele celor ce se căiesc. Meritele tale spală vina noastră, Hristoase, mieluşelul’ lui Dumnezeu”.

Deşi la început copiii nu vor înţelege deosebirea între rimă şi proză, totuşi mai pe urmă, învăţând în şcoală poezii ritmice, se vor bucura de ele, ca de ceva deja bine cunoscut. Poezia copilarească are ca scop să le dea copiilor primele cunoştințe despre vers şi rimă, spre a începe să priceapă deosebirea între o vorbire legată în versuri şi între una liberă, adică proza. Ajunge atîta despre elocvenţa în genere, cit şi despre gradul la care pot ajunge copiii până la vârsta de 6 ani.

CAPITOLUL IX
Cum trebuie copiii îndrumați spre moralitate și virtute

 

Despre virtuţile, care înainte de toate trebuie altoite copiilor, am vorbit în cap. IV; aici vine la rând să arăt modul, cum să se facă aceasta, cu multă precauţiune, spre a asigura un succes bun. La întrebarea: cum poate copilul, la o vîrstă atît de fragedă şi fără minte, să înveţe virtuţile, răspund:
precum un pom tânăr se poate mult mai uşor îndoi şi îndreapta ca să crească cum vrei, decât unul bătrân, aşa şi tineretul se poate cu mult mai uşor îndruma în_ virtuţi, în prima epocă a vârstei sale, decât mai tîrziu. Dar mijloacele de cari ne vom folosi, trebuie să fie cele potrivite, şi anume:
l) un exemplu continuu de virtuţi şi moravuri bune,
2) învăţături prudente şi la timpul potrivit,
3) disciplină blândă.
Exemple bune şi continue sunt necesare tineretului, pentrucă (cum am arătat pe larg în Didactică), Dumnezeu a dat copiilor o însuşire de maimuţe, adică dorinţa irezistibilă de a face totul ce văd la alţii. Astfel, chiar dacă nu li s-ar porunci sau arăta nimic, ei, văzând şi auzind ce fac alţii, se vor obișnui dela sine, să facă acelaşi lucru în acelaşi fel; aceasta este probat prin exemple convingătoare. De aceea, în casa în care se află copii, este necesară o precauţiune de tot mare, ca nimic să nu se facă împotriva virtuţilor stabilite mai sus, ci cu toţii să păstreze strict: cumpătatea si buna înţelegere, respectul întreolaltă, ascultarea, dragostea de adevăr etc. Dacă se va face aşa, atunci cu siguranţă nu vor fi de trebuinţă multe cuvinte pentru instruire şi multă pedeapsă pentru constrângere. Cum însă oamenii maturi adeseori ies mult din echilibru, nu e de mirare, dacă cei tineri imită ceea ce au văzut la cei în vârstă, căci propriu începătorilor este de a greşi, iar firea noastră e de la sine mai mult aplicată spre cele rele.
Povăţuirea este deci necesară şi trebuie să fie prudentă şi la timpul potrivit. Copilul să fie admonestat cu cuvinte abia atunci, când observăm că exemplul bun nu se prinde de el, sau când vrea să facă ceva ce nu corespunde exemplului dat, sau când nu poate să-l nimerească. E atunci timpul potrivit, să i se spună: „Iată aşa şi aşa! Priveşte la mine cum fac eu, sau cum face tata, mama! Nu fă aşa, e ruşine! Nu vei fi frumos, căci aşa fac proştii şi derbedeii“! etc. A face însă cu aceasta ocazie o dăscălire prea largă, nu e încă la loc, căci va fi fără rezultat.
Uneori e necesar a aplica şi disciplină, pentru ca exemplele şi povăţuirile să fie primite cu mai multă atenţie. Ea are două trepte: cea inferioară e admonestarea, în cazul cînd copilul a săvârşit ceva nepermis; această admonestare însă Să fie cu prudenţă şi să nu-l înspăimânte pe copil, ci numai să-l prevină şi să-l îndemne spre respect. În caz de trebuinţă, copilul poate fi pedepsit şi ruşinat cu cuvinte, dar totodată şi povăţuit, să nu mai facă aşa, folosindu-ne şi de ameninţare. Dacă observăm la el o îndreptare, e consult ca, îndată sau ceva mai tîrziu, să-l lăudăm. Cu o admonestare şi o laudă prudentă putem îndrepta foarte multe, nu numai la copii, dar chiar şi la alţi oameni. Dacă cele spuse nu folosesc la nimic, atunci e bine a-i aplica a doua treaptă de corectare şi anume lovirea uşoară cu varga sau cu palma, pentru ca copilul să-şi vină în fire, să se ruşineze şi pe viitor să evite. asemenea purtare.

Nu pot să dojenesc îndestul pe părinţii aceia, cari, cuprinşi de o dragoste de maimuţă sau măgărească, permit orice copiilor lor, lăsîndu-i să crească fără disciplină. Copiii pot să facă orice, să alerge, să deretice prin casă, să plângă, să se maimuţărească, să strige, să bâzâie, să se mânie, să se împotrivească, în general pot să fie răsfăţaţi cât doresc, totul e bine, căci copilul e totdeauna „dragul mamei sau al tatei”, să nu-l întărităm, căci „doară copil este şi nu înţelege”. Dar tu părinte, însuţi eşti un copil fără minte! Dacă observi la copilul tău o lipsă de minte, de ce nu-l îndrumezi spre cuminţenie, căci el nu s’a născut, să se facă din el un viţel sau un măgar, ci să devină o fiinţă cuminte! Nu ştii, ce spune Scriptura, că „nebunia e legată, ce-i drept, de inima omului încă din tinerețe, dar că varga disciplinei o alungă” (Prov.22, 15). De ce, mai cu drag îl întăreşti în nebunia sa naturală şi nu-i ajuţi prin dojenire blândă, sfântă, bună, sănătoasă şi din timp să scape de ea? Nu crede, că copilul nu înţelege, căci dacă ştie ce-i ştrengăria, gălăgia, mânia, furia, a face gură mare, a umfla buzele, a face într-adins etc., atunci desigur va înţelege foarte uşor, la ce şi pentru ce serveşte varga şi a cui pază este ea. Nu copilului, ci ţie, omule imprudent, îţi lipseşte mintea necesară, căci nu înţelegi şi nici nu vrei să înţelegi, ce este de folos şi ţie şi copilului tău. Pricina, că unii copii, crescând mai mărişori, nu ascultă apoi de părinţii lor şi le cauzează multă supărare, zace tocmai în faptul, că copiii nu au fost deprinşi cu frica părinţilor lor. Este o afirmaţie foarte adevărată, că cine la tinereţe nu ştie ce e frica, acela la bătrâneţe nu ştie ce e ruşinarea. Trebuie însă să se împlinească Scriptura, că „varga şi mustrarea produc cuminţenie; un  copil lăsat să facă ce vrea, face ruşine maicii sale„(Prov. 29, 15). Tot acolo înţelepciunea divină dă sfatul: „Pedepseşte pe fiul tău şi va produce linişte şi bucurie inimei tale” (vers l7).  Părinţii care nu urmează sfatul acesta, nu vor avea linişte şi bucurie cu copiii lor, ci numai ruşine, ocară, necaz și nelinişte. Auzim adesea tânguirea: „Am nişte copii răi, neascultători, îndărătnici, etc.“. Te miri, că culegi ceea ce ai semănat? Ai semănat în ei încăpăţânare şi vrei să culegi disciplină? Nu se poate! Pomul nealtoit nu poate produce fructe altoite; de aceaa trebuia să te îngrijeşti mai întîi, cât timp pomul era tânăr, să-l altoieşti, să-l dregi, să-l îndrepţi, până nu a crescut atît de strâmb. Pentru că însă mulţi omit aplicarea disciplinei, nu-i de mirare, că pretutindeni creşte un tineret încăpăţânat, sălbatic şi fără Dumnezeu, spre supărarea lui Dumnezeu şi mâhnirea celor pioşi.

Aici sunt a se înşira şi părinţii timizi, cari nu au curajul nici măcar să facă o faţă strâmbă spre copiii lor, temându-se de ei, chiar mai mult decât aceştia de dânşii. Astfel de părinţi, fiind pioşi, ar dori să-i povăţuiască numai prin dojană amabilă, neîntrebuinţând nicicând disciplina, deşi fără de aceasta nu se poate. Bine a spus un filosof, că copilul, chiar înger fiind, are totuşi nevoie de vargă. Oare Eli nu a fost evlavios? Nu şi-a crescut copiii săi în evlavie? (1 Sam. 2, 34). Dar, fiindcă nu a aplicat nici o disciplină, ei au devenit răi, iar moliciunea lui i-a pricinuit multă durere, mânie de la Dumnezeu şi pierzarea neamului său întreg. (! Sam. 2, 29; 2, 13-14). Geylerus înfăţişează figurativ situaţia aceasta astfel: copiii, bătându-se, se străpung cu cuţitele, pe când părintele lor, cu ochii legaţi, stă înaintea lor.
În parte, am propus şi pâna acum, ca copiii să fie îndrumaţi cu prudenţă, cu atenţie şi în mod progresiv, în virtuţile necesare.
1) Principala virtute este cumpătarea, fiind baza sănătăţii şi vieţii şi maica tuturor celorlalte virtuţi. Cu ea se vor deprinde copiii, dacă, chiar de la început, li se va da hrana, băutura, somnul numai după trebuinţa naturală. Dobitoacele, urmând simțului natural, păstrează cumpătarea mai mult, decât noi oamenii. copiii să mănânce, să bea și să doarmă numai atunci, cînd natura lor o cere, adică atunci, când observăm, că sunt flămânzi, însetaţi sau somnoroşi. A-i îmbia înainte de timp la mâncare, la băutură sau la somn, este o mare prostie; cu atît mai mult, a-i înopa, a-i adăpa şi la somn a-i forţa contra voii sau poftei lor. Ajunge a le da numai atâta, cât cere natura lor. Dar e necesar să grijim, ca natură să nu fie înşelată, ceea ce se face când le dăm copiilor zaharicale şi trufandale. Acestea sunt ca şi spirtoasele care strică mai mult decît ajută, fiind adevărate momeli spre necumpătate pentru orice om. Dar totuşi nu strică a le da copiilor, din cînd în cînd, şi dulceţuri, numai să nu facem din ele un aliment zilnic, căci strică sănătăţii, precum şi bunelor moravuri (vezi mai jos).

2) Curăţenia şi drăgălăşenia o pot deprinde copiii chiar din primul an, dacă-i ţinem, pe cât  posibil, în scutece curate. Doicele cuminţi vor şti cum să o facă. La vârsta de 2 și 3 ani copiii să înveţe a mânca fără tăndălire, plescăire, scoaterea limbii, etc.; să bea fără ca să se păteze sau să împroaşte, să nu înghită lacom. Şi în ce priveşte hainele, copiii să fie ţinuţi la curăţenie cît mai posibilă, să nu se târâie cu ele, să nu le murdărească intenționat, ceea ce copiii fac uneori din nepricepere, iar unii părinţi, din nepricepere le permit totul.

3) Respectul faţă de cei bătrîni, Copiii îl deprind uşor, dacă vor simţi atenţia insistentă a acestora faţă de ei. De aceea, dacă îi vei admonesta, mustra, lovi, desigur că te vor lua în considerare. Contrariul se produce, dacă le permiţi totul, cum o fac acei ce îşi iubesc copiii peste măsură. A-şi iubi copiii, e firesc; dar e prudent a nu le arăta pe faţă întreaga dragoste.Nu fără multă judecată a scris Sirah: „Calul neînfrânat va fi sălbatic; iar fiul tău cel slobod va fi nebunatic; răsfaţă copiIul tău şi te va îngrozi, joacă-te cu el şi te va mâhni” (Sir. 30,. 8-9). A ţine copilul în frică şi sfială e mai bine, decât a-i descoperi tot sufletul, făcându-te astfel vinovat de desfrâul lui, de răutatea de inimă, de disperarea lui. Să permitem şi altora, mai ales celor bătrâni, să-i supravegheze pe copii, pentru ca oriunde ar fi ei, (nu numai în văzul părinţilor), să se deprindă a da seamă pe sine şi astfel a păstra în inimile lor pudoare şi respect faţă de alţi oameni. De aceea este chiar absurd, dacă cineva nu permite nimănui nici măcar o căutătură strâmbă spre copiii săi, iar dacă copiilor le-ar zice cineva ceva sau i-ar admonesta, să ţină partea copiilor, chiar în faţa acestora. Atunci sîngele tânăr se va ridica îndată în şea şi te va încolţi. Să evităm aceasta din răsputeri.

4) Trebuie să-i deprindem pe copii şi cu ascultare, căci este baza pentru mari virtuţi, dacă copilul va învăţa să-şi înfrâneze voinţa sa şi să respecte pe cea străină. Nu lăsăm deci mlădiţele cele tinere ale viței de vie să crească cum vor, ci le legăm de pari, ca astfel legate, să crească drept în sus şi să se întărească. Sau nu ştim, cât de adevărat este, ce a spus Terentius: omnes licentiae fieri deteriores(libertatea îi face mai răi pe toţi oamenii). Aşa dar de câte ori va zice tata sau mama; „Lasă aceasta! Vino încoace! Stai jos! Adă-mi cuţitul! Adă-mi asta!” etc , copilul să fie ţinut de a face precum i se poruncește. Dacă ar voi să se opună conştient, atunci cu admonestare şi pedeapsă prudentă să-l aducem pe calea cea bună.

5) Citim că încă Perşii îngrijeau foarte mult ca copiii lor să se deprindă nu numai cu cumpătare, ci şi de a spune adevărul. Şi nu fără motiv, căci un grozav obicei  al omului este falsitatea şi minciuna. „Mendacium servile est vicium et a cunctîi mortalibus insectandum“ Spune Plutarh; „a minţi mojicie este şi deci vrednică de osânda tuturor oamenilor”; şi Scriptura spune, că „buzele mincinoase sunt urâte lui Dumnezeu „(Prov. 12, 22). Copiii să fie deci ţinuţi, să nu tăgăduiască răul ce l-au săvîrşit, ci, cu supunere, să-şi recunoască vina; dar nici să spună, ce nu este. De aceea Platon nu permitea ca în prezenţa copiilor să se reciteze poezii si basme iscodite, ci numai lucruri adevărate. Nu înţeleg deci, cum se face, că unii oameni maturi îndeamnă pe copii, să nege ce au făcut şi să pună fapta lor în socoteala altora, iar când copiii nimeresc să facă aşa, că le face haz şi distracţie. Dar cui  face mult rău, dacă nu mai ales copilului? Dacă se va deprinde a considera minciuna drept glumă, atunci se va deprinde să mintă întotdeauna.

6) Dorinţa de lucruri străine, ce contrazice simţului dreptăţii, copiii la această vârstă, încă nu o cunosc, dacă nu i-ar învăţa doicele sau alţii cari vin în contact cu ei. Obișnuiesc vârstnicii să ia sau să ascundă, în faţa copiilor lucrurile altuia sau să îndosească mâncarea altuia. Aceasta, dacă s-ar face chiar numai în glumă, cu atât mai mult în serios, este un exemplu rău căci copiii văzând, se deprind să facă şi ei aşa, căci, (cum am mai spus) copiii sunt tocmai ca maimuţele, ce văd aceea fac. De aceea şi în această privinţă, doicele şi alţii ce sunt împreună cu copiii, să fie cu mare luare aminte.

7) Lenea este perina satanei, spuneau cu dreptate sf. Părinţi. Pe cine satana îl află fără ocupaţie, aceluia îi dă de lucru şi anume, mai întâi îi dă gânduri rele, apoi şi fapte urâte. Deci să nu se permită copilului să se lenevească din tinereţe, ci, mereu a-l îndruma la lucru bun, este mare prudenţă, căci astfel se-nchid căile ispititorului rău. Dar mă gândesc numai la acel lucru pe care copiii pot să-l facă, adică numai în formă de jucărie, cum altfel nici nu poate să fie. Căci e mai bine copilul să se joace, decît să stea fără ocupaţie, căci şi în joc mintea lui lucrează, iar inteligenţa se oţeleşte. A da o astfel de ocupaţie copiilor, nu va fi greu, căci însăşi firea lor îi tot împinge să lucreze mereu ceva (vezi în cap. VIII).
8) Cât timp copiii abia încep să vorbească, să fie lăsaţi să trăncănească în voia lor, dar când vor ști să vorbească, e foarte de trebuinţă a-i învăţa a tăcea. Nu pentru ca să facem din ei păpuşi mute, ci iconiţe cuminţi. Cine consideră tăcerea ca un lucru de nimic (spune Plutarh) acela înţelege puţin, căci tăcerea prudentă este începutul unei mari înţelepciuni. Prin tăcere încă nimeni nu s-a dat de gol, prin vorbărie însă foarte mulți au deraiat. Pentru că însă şi una şi alta (vorbăria şi tăcerea) sunt necesare în viaţa noastră de toate zilele, fiind atât baza, cât şi podoaba ei, trebuie împreunate chiar de la rădăcină, deci trebuie să fim instruiţi în amândouă deodată. De aceea părinţii să-i înveţe pe copii să tacă; înainte de toate la rugăciune şi la învățământul religios (acasă sau în comunitate), să fie de tot liniștiți, să nu facă zgomot, să nu alerge, să nu flecărească sau să strige. Tot așa dacă tatăl sau mama poruncesc ceva, copilul să se deprindă să asculte în tăcere şi să ia bine seama, ce i se spune. Treapta a doua a tăcerii este seriozitatea în vorbă (cumpănirea vorbei); înainte de a vorbi sau a răspunde ceva, copiii să înveţe a se răzgândi mai întîi, cum şi ce să spună cuminte. Căci a vorbi palavre ce-i vin numai aşa pe limbă, este felul nebunilor şi nu al acelora, pe cari îi dorim să fie fiinţe cuminţi. Dar accentuez, că părinţii prudenți să ia totdeauna seama de aptitudinile copilului, ca să nu-l îngreuneze peste măsură.

9) Răbdarea o deprinde copilul atunci, când ne abţinem de prea multă dezmierdare şi răsfățare cu el. Chiar la vârsta de 2 şi 3 ani se pot observa la unii copii oarecari patimi mici, pe cari să le plivim de îndată, ca pe nişte spini. De exemplu, la unii se arată încăpăţânare şi împotrivire; ce i se refuză, aceea vrea să aibă cu strigăt şi altfel. La alţii se iveşte mânia, răzbunarea din cauza căreia aruncă cu ceva şi bat. Acestea însă nu sunt calităţi fireşti, ci numai buruiene întâmplătoare; de aceea e necesar, ca părinţii şi pedagogii, fiind prudenţi, să le stârpească aceste rele în rădăcina lor. În tinereţe se va face aceasta mult mai uşor şi mai cu efect, decât mai târziu, după ce relele vor fi prins rădăcini. Este foarte greşit, ceea ce spun unii: ,,E doar copil, nu înţelege“. Neînţelegător e însă chiar acela, care spune aşa ceva, după cum am arătat deja mai sus. Nu putem plivi buruienile de îndată ce răsar, căci încă nu le-am putea deosebi bine de plantele folositoare şi nici nu le putem prinde bine cu mîna. Această afirmaţie e justă. Tot aşa de adevărat este însă, că nu putem aştepta pînă ce cresc mari, pentru că atunci urzica mai mult urzică şi spinul mai mult înţeapă, iar între timp plantele bune se îneacă şi veştejesc; de altă parte, rupând cu putere spinul care făcuse rădăcini mari, smulgem adesea şi rădăcinile plantei din apropiere şi ea veştejeşte. De aceea, în momentul ce ai cunoscut buruiana, urzica şi spinul, de îndată să le scoţi, iar plantele veritabile vor creşte cu atâta mai bine. Când observi, că copilul voieşte să se îndoape peste trebuinţă cu mâncare şi băutură, cu miere, zahăr, fructe, să fi mai prudent decât el şi să-l oprești. Pleacă cu el, dă-i altceva de lucru, nu privi la plânsul lui, căci plângând, se va desvăţa şi-i va fi de mare folos. Dacă ar voi să se împotrivească, nu ceda, ci dojeneşte-l sau loveşte-I, iar lucrul pentru care strigă îndepărtează-l. Atunci copilul va înţelege, că trebuie să te asculte şi că nu poate să facă ce îi vine în minte, ci ceea ce îi porunceşti tu. Copilul, la vîrsta de 2 ani, nu este prea tânăr pentru această îndrumare; însă trebuie să accentuez, că să nu-l întărâtăm şi să-l irităm, căci aceasta ar contribui la creşterea patimilor. ,

10) A deprinde pe copii la serviabilitate, nu este greu, căci ei singuri cu bucurie se apucă de orice li se oferă. Să nu-i oprim, numai să-i povăţuim cum să facă. Tatăl sau mama pot deci cere de la copii, ca să facă ceva, ce ar putea face şi ei singuri sau servitorul, zicându-Ie: „Copile, adă-mi aceea. Ridică aceasta! Ia, pune pe bancă! Aşează asta acolo pe masă! Du-te şi chiamă pe Pavel! Spune, Ana să vină aici! Ia, dă cerşetorului banul acesta! Du-te la bunica, dă-i bună ziua şi zi-i că o întreb cum se află, apoi te întoarce îndată” etc. Astfel de servicii să fie însă în conformitate cu etatea şi capacitatea copiilor. Să-i exercităm şi în agilitate, ca, poruncindu-le ceva, îndată să o facă, lăsându-şi jucăriile sau alte ocupaţii. O astfel de amabilitate faţă de cei mai în vîrstă, deprinzîndu-o din tinereţe, 1e va fi apoi ca o podoabă scumpă.

11) Cât de multă prevenire au părinţii, atât de multă prevenire vor învăţa şi copiii lor de la ei. O povăţuire specială nu este deci necesară. Gentil, este acel copil, care ştie să se poarte faţă de părinţi şi faţă de străini cu prevenire şi amabilitate; unora le este aceasta chiar înnăscut, alţii trebuie deprinşi. De aceea să nu neglijăm acest lucru.

12) Dar adăugăm, amabilitatea şi gentileţea copilului să nu fie maimuţărească, fără minte, ci să fie cu respect, seriozitate şi dibăcie. Şi măgarul din poveşti, văzând cum câinele se linguşea pe lângă stăpân, cum îi sărea în poală şi-i lingea mâna, a voit să facă la fel; dar fiindcă o făcuse ca un măgar, a fost răsplătit cu bâta pentru amabilitatea sa. De aceea şi copiii să facă numai aceea ce se cuvine. Pentru ca totul ce fac copiii şi ce trebuie să facă, să fie cu cuviinţă, e bine să-i învăţăm purtare bună: cum să şadă cuviincios, să umble drept, să stea drept (fără a fi gheboşi sau a se clătina, legăna, a sta cu picioarele crăcănate); când doresc ceva, să ştie a cere cuviincios; cînd primesc ceva, să mulţumească, cînd întâlnesc pe cineva, să-l salute; când întâmpină pe cineva, să-i întindă mâna, când vorbesc cu cei bătrîni, să ţină mâinile liniştit şi pălăria în mână etc.; în general să facă totul, ce ţine de moravuri bune şi onorabile. Îndrumări mai amănunţite despre aceasta am dat mai pe larg în alt loc, de aceea aici era numai atâta necesar de zis.

CAPITOLUL X
Cum trebuie tineretul îndrumat în evlavie

 

„Nu te bucura de copii, dacă frica de Dumnezeu nu este întrânşii. E mai bine a muri fără copii, decât a avea copii necredincioşi”, spune Sirah 16, 1. Deci mai mult decât orice, părinţii să cultive în copiii lor o evlavie sinceră, adevărată, din suflet, fără de care artele şi virtuţile ar fi mai mult spre pagubă, decât spre folos. Precum tot aşa cuţitul, sabia şi securea în mâna nebunului, cu cât sunt; mai ascuţite, cu atît mai păgubitoare.
Din Cauza vârstei şi minţii încă fragede la vârsta de 2 şi 3 ani, copiii înţeleg numai foarte puţin din adevărurile tainice ale credinţei, afară de ceea ce Dumnezeu Ie descopere prin natură şi prin mila Sa. Totuşi e de datoria noastră, ca, în conformitate cu Dumnezeu şi natura, să le arătăm cine este începutul tuturor lucrurilor şi ce credinţă şi ascultare îi datorăm. Deşi pe cei nou născuţi încă nu-i putem învăţa în evlavie, totuşi noi înşine ne putem aprofunda în ea, punând în ei bazele evlaviei prin aceea, că, cu rugăciuni şi prin botezul încredinţăm lui Isus Hristos şi cerem, ca Spiritul sfânt să le fie conducătorul şi învăţătorul lor intern şi veșnic.

Imediat ce iau cunoştinţă, că Dumnezeu i-a învrednicit cu o odraslă, părinţii să se roage Lui pentru binecuvântare şi sfinţire, pentru că Scriptura învaţă, că cine are să fie Sfânt, acela chiar din pântecele maicii sale va fi sfinţit (Ier. 1:5; Psalm 22:11; lsaia 49:1) Astfel de rugăciuni, femeia însărcinată, împreună cu bărbatul ei, să le facă zilnic, iar peste tot, să petreacă în rugăciuni tot timpul sarcinii sale, pentru ca copilul de sub inima ei, de la început să fie în frica de Dumnezeu. În acest scop femeia însărcinată să folosească rugăciunea pusă în cap. V.

Când Dumnezeu face vizibil darul său şi din întuneric îl aduce la lumină, părinţii sunt obligaţi, în cinstea mâinilor lui Dumnezeu care (cum spune un teolog cucenic) a săvârşit această faptă, să sărute nou venitul oaspete în lume. Căci e de tot adevărat, cum mărturiseşte mama cea înţeleaptă, zicând că noi nu ştim, cum se concep copiii în sânul nostru, tot aşa nu noi le dăm sufletul şi viaţa şi nici nu formăm chipurile lor, ci numai Atotcreatorul este originea familiei omeneşti, (3 Macab. 7,22). Văzându-şi fructul viu şi sănătos, cu membrele întregi şi nedeformate, să mulţumească îndată Donatorului generos şi să-L roage fierbinte, ca prin pază îngerească să binevoiască a ocroti copilul de vătămare şi a dărui binecuvântarea Sa spre buna lui educaţie. Apoi să îngrijească ca, ceea ce Dumnezeu le-a dat, lui Dumnezeu să-I închine cât mai curând și anume prin sfântul botez, cerând cu dinadinsul, ca  Dumnezeu cel Atotmilostiv, prea grațios, să întărească în harul Său, ceea ce a binevoit să creeze, şi să-I dea mântuire prin Hristos şi oblăduirea Sfântului Spirit: totodată părinţii să promită cu inima întreagă şi devotată, că dacă va dărui copilului viaţă, îl vor păzi de toate ispitele lumii şi ale trupului şi-l vor conduce numai spre slava lui Dumnezeu. Aşa a făcut Ana, care prin rugăciuni adînc simţite, înainte de concepere, după concepere şi după naştere, l-a dedicat lui Dumnezeu pe fiul său Samuel, iar Dumnezeu auzind-o, l-a binecuvântat. Este cu anevoie Milostivirii dumnezeieşti, să refuze ceea ce cu atâta devotament i se supune; din contră, dacă părinţii, fie şi evlavioși, se poartă cu nepăsare, atunci Dumnezeu le dăruieşte copii răi şi stricați, ca să se ştie, că copiii sunt numai darurile Sale.

Introducerea copiilor în evlavie se poate face cam la vârsta de 2 ani, când mintea lor începe să se arate şi ca bobocul de floare dintr-un mugur să crească, încât pot deja să facă deosebirea între lucruri; apoi li se dezleagă limba şi ei încep să formuleze primele cuvinte cu înţeles, iar picioarele lor se tot întăresc pentru a putea umbla. De aceea se apropie timpul exerciţiului religios, bine înţeles treptat şi lin, ca în joc.

Cînd cei în vârstă se roagă şi cântă, fie înainte sau după masă, copiii să se obișnuiască a şedea sau a sta în tăcere, împreunându-şi mâinile lor spre rugăciune. Aceasta o vor deprinde uşor dacă vor avea un exemplu bun şi dacă le vom ţinea o clipă mânuţele împreunate. Mai apoi să-i învăţăm să rostească lauda lui Dumnezeu, să îngenuncheze, să-şi împreune mânuţele, să privească în sus şi să se roage; la început această rugăciune scurtă: „Mielule al lui Dumnezeu, lsuse Hristoase, miluiește-ne pe noi, amin“. După ce o vor şti, cam după una sau două luni, să înveţe rugăciunea Domnească (Tatăl nostru), dar nu toată dintr-o dată, ci verset după verset, cam tot după o săptămînă, rostindu-le în fiecare dimineaţă şi seară şi peste zi, odată sau de două ori (doica să îndrume dezvoltarea intelectuală a copilului în această privinţă, de ex. de câte ori copilul va voi să mănânce, mai întâi să rostească o rugăciune). După ce astfel, timp de cam două săptămîni, şi-a dres limba şi memoria cu prima cerere, să adăugăm cererea a doua, zicând totul cu el, iarăşi timp de două săptămâni; apoi abia să adăugăm cererea a treia şi tot aşa până la sfârşit. Astfel va fi mai lesne, decât cum cred unii, care cer de la copii memorizarea întregului „Tatăl nostru” deodată, ceea ce însă uneori durează chiar 2 şi 3 ani şi e posibil, că copilul totuşi nu-l va şti perfect.

În urmă, arătând spre cer, să zicem copilului, că acolo este sediul lui Dumnezeu, ca astfel să înţeleagă de ce la rugăciune privim în sus. La vârsta de 3 ani copilul poate învăţa rugăciunea următoare: „Iubite Doamne Dumnezeule, fă, ca să mă tem de tine, să ascult de tatăl şi de mama şi Ție să-ţi plac. Dă-mi Duhul tău cel Sfânt, care să mă înveţe şi să mă lumineze, pentru Isus Hristos fiul tău cel iubit, amin”. Apoi să trecem imediat la simbolul credinţei şi într-un an copilul să-l ştie în întregime. Aceasta se poate face uşor, dacă în fiecare dimineaţă şi seară (şi înainte de mâncare), după rugăciune, vor rosti în luna primă articolul întâi dîn Simbolul credinţei, în luna a doua articolul al doilea, în luna a treia articolul al treilea şi aşa mai departe pînă la sfârşit. Cu articolul nou copilul să rostească deodată şi cel învăţat mai înainte, ca, repetându-l, să-l memorizeze tot mai bine.

Li se poate admite copiilor, după ce şi-au zis rugăciunile în genunchi, ca să rostească simbolul stând în picioare, pentru a cunoaşte deosebirea între ce este o rugăciune şi ce nu este rugăciune. Acum va fi timpul să le vorbim copiilor, la orice ocazie, despre Dumnezeu, ca, mereu auzind vorbindu-se despre Dânsul, să fie totdeauna cu atenţie şi să se obișnuiască a se teme de El şi a-L iubi. În acest scop putem să ne folosim de orice mijloace inteligibile lor. De ex. arătându-le cerul, să le spunem, că acolo şade Domnul Dumnezeu; soarele că este luminătorul lui Dumnezeu, tunetul că este mustrarea lui Dumnezeu etc. Li se poate promite, că dacă se vor ruga cu drag și vor asculta de tatăl şi de mama, Domnul Dumnezeu le va da haine frumoase, iar dacă nu vor face aşa, atunci El îi va pedepsi, (îi va bate; nota traducătorului). Totaşi, dacă le dăm haine noi, mâncare sau altceva ce le place copiilor, să le zicem, cu Domnul le-o dă. Dacă mergem cu copiii la un mort sau la o înmormântare, aratând înhumarea sau şi un animal mort, să zicem cu Domnul Dumnezeu a ucis (sic! nota trad.). Acestea toate sa fie cu scopul, ca Dumnezeu şi aduceréa aminte de El să se întipărească cât mai mult în gândul copilului. S-ar părea cuiva, că ceea ce spunem aici e prea copilăresc! E chiar aşa. Dar cu copiii nu putem discuta altfel, decât numai copilărește. Şi Dumnezeu în cuvintele Sale şi în viaţa aceasta, se poartă cu noi ca şi cu copii mari, deoarece suntem de fapt copii şi înţelegem chestiunile divine şi cereşti nu după fiinţa lor, ci după neputinţa noastră (1 Cor. 13, ll). Dacă Dumnezeu se apleacă spre slăbiciunea noastră şi ne povățuiește, cum atunci noi să nu ne aplecăm spre copiii noştri, povăţuindu-i?

După ce copiii au învăţat crezul (simbolul), să-i învăţăm celei 10 porunci (decalogul), observând şi aici aceeaşi ordine ca şi la învăţarea rugăciunii şi a crezului, adică să nu înveţe întreg decalogul deodată, pentru că priceperea s-ar întuneca, iar memoria fragedă s-ar obosi, ci totul pe rând. Astfel porunca întîia să o înveţe în decurs de o săptămână (rostind-o dimineaţa, după mâncare şi seara); apoi porunca a doua, care fiind mai lungă, să o înveţe în decurs de 2-3 sapt., porunca a treia cam 2 săpămâni, a patra cam 2-3 sapt., a cincea 2 sapt., a şasea, a şaptea,  a opta şi a noua, pot să le înveţe la un loc, tot 2 săptămâni, în sfârşit porunca a zecea, iar după aceea să rostească cu glas decalogul întreg în fiecare zi la fiecare rugăciune. Apoi copiii să-l rostească ei singuri, în prezenţa tatălui, a mamei, a doicei sau altcuiva, pus pentru acest lucru, care, să dea seama, copilul să nu greşească şi dacă ar greşi, să-l îndrepte. Trebuie să avem grijă şi de gesturile copiilor şi să nu le permitem, ca în timpul rugăciunii să se întoarcă, să fie neliniştiţi sau să facă ceva cu mâinile, ci să se deprindă cu sentimentul evlavios. La aceasta să-i îndrumăm prin sfaturi, admonestări, mustrări şi la trebuinţă prin aplicarea de pedepse, uneori chiar lovindu-i sau refuzându-i mâncarea… Admonestarea se poate face înainte de rugăciune sau chiar în timpul rugăciunii. Bătaia li se poate aplica în timpul rugăciunii sau chiar după rugăciune; totul repede şi a tempo, pentru ca copilul să înţeleagă legătura, dar totuşi cu precauţie, să nu trezim patimi, ci să facem educaţie. La vârsta de 5 ani, în completarea creşterii religioase, copiii să înveţe mai întâi rugăciunea de seară: „Mulţumire îţi aduc Ție, părintele meu ceresc“ etc. După ce copilul o va şti, să-i învăţăm rugăciunea de dimineaţă, repetând-o cu el la rugăciunile de seară şi dimineaţă, etc. (Binecuvântarea mesei şi mulţumirea le vor ști desigur din uzul zilnic), Copilul (la vârsta de 5 şi 6 ani) să recite şi să cânte şi unele versete din rugăciunea de după masă: „Te rugăm, ascultă-ne şi ne miluieşte“, sau „Ascultă rugăciunea noastră” etc., precum am arătat în cap. VII la muzică.

Pentru ca întărirea evlaviei în inimile copiilor  să nu fie împiedicată, e bine, ba chiar de neapărată trebuinţă, ca, la vârsta aceasta, să-i ferim de orice rău, adică nimic ce e ireligios sau destrăbălat şi ce ar putea infecta gândirea copiilor, să nu ajungă la ochii şi urechile lor. Căci, cum zice Solomon (Prov. 18, 17), cine grăbeşte la judecător, pricina aceluia pare a fi mai adevărată, astfel şi acest lucru este adevărat, că: primae impressiones haerent, adică primele impresii se prind mai mult, deoarece totul bun sau rău, ce se pune de la început în gândirea tineretului, i se întipăreşte pentru tot timpul vieţii; iar orice lucruri următoare, adeseori numai cu greu pot urni din loc cele premergătoare cari au prins rădăcini, (v. 19); ceea ce se întîmplă, când se prezintă partea a doua înaintea judecătorului şi îşi apără pricina mai bine decît prima. Judecătorul în vîrstă şi cu judecată matură, va cerceta amănunţit şi va hotărî, dacă partea primă sau a doua are dreptate, şi atunci cealaltă trebuie să cedeze. Intelectul tineretului însă, care e în plină formaţie, este de asemănat cu ceara moale în care uşor se imprimă sigiliul; iar dacă forma de ceară se întăreşte, atunci se ţine şi nu mai primeşte altă formă, decît numai eu multă încordare şi cu forţă, căci lucru greu este. Această asemănare însă totuşi nu se prea potriveşte, căci pentru ca să-şi schimbe forma, ceara trebue mai întîiu topită şi făcută moale; pe când pentru creierul nostru nu mai există pe lume vreun mijloc, ca el să se lepede de ceea ce mai înainte a primit. Accentuez, că nu există nici fel şi nici chip, ca omul să uite ceea ce i s-a întipărit în minte şi în memorie, chiar dacă ar voi el însuşi, necum la porunca altora. De aceea Temistocle îşi dorea mai mult arta uitării (ars oblivionis) decât cea a memoriei; deoarece e mai firesc minţii noastre, să păstreze ce a primit, decât să uite.

În consecinţă, nu există deci pentru părinţi o obligaţie mai mare, (dacă au în vedere mântuirea copiilor lor), decât să-şi crească copiii numai în cele bune, ferindu-i de cele rele, trăind şi ei înşişi în evlavie şi sfinţenie şi obligând la aceasta şi servitorimea şi pe toţi conlocuitorii casei; căci Hristos ameninţă: ,;Vai de acela, care va face rău unuia dintre aceştia mici (Mat. 18). Iar poetul Juvenal, deşi păgân, a spus: „Maxima debetur puero reverentia; si quid turpe paras, ne tu pueri contempseris annos, sed peccaturo obsistat tibi filius infans”. „Fiecare e obligat să manifeste respect deosebit faţă de copii; dacă săvârşeşti ceva urâcios, ruşinează-te de vârsta nevinovată; deci tată, copilul tău să-ţi fie frâu în orice clipă.”

Începând cam la vârsta de 4 ani, li se pot da copiilor în loc de catehism unele întrebări scurte cu răspunsuri scurte și simple. Deşi nu fiecare copil înțelege, ce înseamnă în sine cutare lucru, totdeauna e însă bine să le tot spunem, ca să li se întipărească mai bine în minte; căci şi floarea, până înfloreşte, în mugurul închis se formează, şi _abia apoi se desface.

Astfel de întrebări pot să fie de ex.:
1) Cine te-a creat? Domnul Dumnezeu.
2) Cine te-a răscumpărat? -Domnul Hristos.
3) Cine te-a sfinţit? -Spiritul Sfânt.
4) Unde este Domnul Dumnezeu? -În cer
5) Ce face acolo ? -Priveşte la noi ca să vadă ce facem şi cum ascultăm de El.
6) Ce spune Dumnezeu, dacă nu-l ascultă cineva? – sau dacă cineva nu ascultă de tatăl său sau de mama sa? – Că îl va ucide. (sie!) pentru a treia oară, nota trad.)
7) Ce-i aceea a asculta pe Domnul Dumnezeu? – Aceasta este a se ruga Lui în fiecare zi şi a fi bun.
8) Cum te rogi tu în fiecare zi? – Astfel: Iubite Doamne Dumnezeule, fii milostiv mie şi aiută-mi să fiu bun.
9) Ce-i aceea a fi bun? – Aceasta este a face totul ce spun poruncile Dumnezeeşti; a nu se mânia, a nu alerga după capul propriu, ci a face numai ceeace poruncesc părinţii, etc., etc.

Capitolul XI
Cât timp să petreacă tineretul în școala maternă

 

Precum planta sau pomul, care răsare din sămânţa lor, pentru ca să se dezvolte şi să producă fructe mai bune, se transplantează într-un pământ mai bun, mai ales în grădini sau pepiniere, tot aşa şi copiii, crescuţi în poala mamei lor, întăriţi trupeşte şi sufleteşte, să fie daţi apoi pe mâna grădinarilor (preceptorilor), ca să crească şi mai bine. Căci pomul altoit creşte mai frumos şi rodeşte mai mult, iar fructele din pomii altoiţi sunt totdeauna mai gustoase, decît cele din pomii sălbatici. Deci când să se înceapă cu şcoala şi cum?

Nu sfătuiesc, ca să se ia copiii din poala mamei lor şi să se dea preceptorilor spre instruire, înainte de vârsta de 6 ani, şi iată de ce:

!) Vârsta prea fragedă are nevoie de o îngrijire specială, pe care învăţătorul, îngreuiat de mulţimea elevilor, nu o poate da. Deci pentru ei va fi mai bine, dacă vor ti menţinuţi încă în poala mamei lor.
2) E de preferat, ca creierul copilului mai întâi să se dezvolte bine, până să înceapă cu ocupaţia serioasă. La vârsta de 5 şi 6 ani creştetul capului abia că s-a închis, iar creierul abia ca începe să se întărească. Deci ajunge pe deplin ceea ce copilul, în educaţia casnică şi singur poate înţelege cu uşurinţă şi în formă simplă, jucându-se.

3) De altfel ce folos ar fi, căci altoiul slab creşte puţin şi rămâne debil, pe când unul dezvoltat devine puternic. Calul înhămat prea din vreme, degrabă slăbeşte, iar dacă i s-a dat timp îndestulător să se întărească, va trage mai bine şi te va despăgubi.

4) Nici nu este mult de aşteptat până la vârsta de 6 ani (sau începutul anului 7), dacă între timp nu s-a  neglijat a face lucrurile folositoare, despre care am vorbit mai înainte şi în care copiii trebuie instruiţi din cea mai fragedă a lor copilărie. Dacă se va face aşa şi copilul se va deprinde acasă cu evlavia, moravuri bune (mai ales în respectul faţă de cei în vârstă, cu ascultare şi cu atenţie), cu cuminţenie, cu serviabilitate ageră, cu vorbire şi exprimare corectă, nu va fi de loc tîrziu, ca la vârsta de 6 ani să-i dăm la şcoală spre a învăţa carte.

Pe de altă parte nu sfătuiesc, ca să rămână copilul acasă peste vârsta de 6 ani, căci ceea ce are a învăţa acasă (după cum am arătat în programa mea), poate uşor să deprindă pînă la vârsta de 6 ani. Iar dacă copilul nu va fi îndrumat la o exercitare superioară, atunci el se va deprinde cu lenevire şi se va sălbatici. Apoi mai e pericol, ca din lenevire şi moleşire să nu se dezvolte şi alte păcate, a căror plivire, ca a unor buruiene puternice, numai cu mare greu s-ar putea face. Totul să se facă deci cu multă judecată.

Dar cu toate acestea, nu înseamnă ca şi când altfel nu ar putea să fie, adică numai la vârsta de 6 ani; ci poate să fie cu jumătate de an sau chiar un întreg an mai degrabă sau mai târziu, după cum e firea fiecărui copil. Şi între pomi, unul rodeşte primăvara, altul vara, iar altul toamna, dar ştiut lucru este, că floarea timpurie degrabă cade, pe când cea târzie se menţine. La fel, și fructele timpurii ţin numai scurt timp, pe când cele târzii pot să stea lungă vreme.

Deşi unele capete precoce doresc să se avînte mai degrabă (înainte de vârsta de 6, 5 şi chiar 4 ani), e totuşi mai bine să le mai reţinem, decât să le slobozim; căci cine doreşte să aibă înainte de vreme un doctor, abia că va avea un bacalaureat. Şi viţa de vie, care din tinereţe crește prea tare şi rodeşte prea mult, îşi slăbeşte rădăcinile şi nu va fi durabilă. Sunt însă şi capete mai târzii, cu care la vârsta de 7 şi chiar 8 ani nu prea poţi începe multă instrucţie. De aceea programa mea priveşte copiii de tipul de mijloc, adică la cei normal dezvoltaţi de care sunt de regulă mai mulţi. Cine va avea copii prea dezvoltaţi sau prea înapoiați, acela să se sfătuiască cu învăţătorii.

Semnele, cari vestesc, că copilul este apt pentru şcoală, sunt următoarele:
1) dacă ştie, ceea ce trebuia să ştie în şcoala maternă;
2) dacă se observă la el atenţie la întrebări şi oarecare inteligenţă la răspunsuri.

CAPITOLUL XII
Cum trebuie părinții și tutorii să pregătească copiii pentru școala primară

Tot lucrul pe lume, că să fie de folos, are nevoie de sfat şi pregătire bună. Despre aceasta spune Sirah (cap. 18, 203), că înainte de rugăciune, precum şi înaintea tribunalului şi înainte de oricare discurs (oricât de clară ar fi chestiunea, cap. 34, 4), să ne pregătim vorbirea. Este potrivit ca omul, fiind o fiinţă raţională, să nu facă nimic la întâmplare, ci totul să facă cu judecată şi cu prudenţă şi să ştie cauza din care face ceva, cât şi care ar fi efectul, dacă ar face altfel. Deci părinţii să nu-şi trimită copiii la şcoală, ca şi când ar arunca ţărâna de pe lopată, ci sunt obligaţi şi ei singuri să se răzgândească, dar şi să explice copiilor lor, ce e şcoala şi ce aa a face acolo.

Rău fac aceia, care nu pregătesc astfel pe copii, ci-i prezintă învăţătorului, ca şi când ar duce un vițel la abator sau o vită la turmă, ca apoi acesta să se trudească cu ei. Dar de tot prost fac aceia, care, având a trimite copiii la şcoală, mai întîi descriu pe învăţători ca şi când ar fi stafii; iar şcoala o fac casă de tortură. Aceasta se face atunci când părinţii sau servitorii vorbesc fără rost despre pedepsele din şcoală, despre turbarea învăţătorului, sau când zic, că acolo nu se vor mai juca şi altele de acestea, de; ex.: „Te voi da la şcoală”, spun unii, „te vei îmblânzi tu acolo; acolo te vor plesni, ai să vezi” etc. Aceasta însă nu serveşte spre potolirea copiilor, ci din contra, ei se sperie, disperă și se consideră robi faţă de părinţii şi învăţătorii lor. De aceea părinţii şi tutorii cuminţi şi evlavioși se vor comporta astfel:
1) Cînd se va apropia timpul intrării copiilor în şcoală, ei să-i înveselească, ca de ex. la iarmaroc sau la culesul viilor, zicându-le, că în curând vor merge la şcoală, unde se vor întâlni cu alţi băieţi (fetelor să le spună despre fete), că vor învăţa şi se vor juca împreună etc. Tatăl şi mama le pot promite copiilor haine frumoase, pălării, tăbliţe, cărţi frumoase etc., sau pot să le arate aceste lucruri, dacă le au deja pregătite, dar să nu le dea încă, pentru ca astfel să le crească dorul lor de ele, ci să le promită, că le vor da, adaugând acestea sau alte cuvinte de felul acesta: „Ei, dragă copile, roagă-te cu stăruinţă lui Dumnezeu, ca să vină degrabă timpul şcoalei şi ca să fii evlavios, ascultător”. etc.

2) E bine a lăuda înaintea copiilor, că e lucru frumos a merge la şcoală şi a învăţa, căci din astfel de oameni se fac apoi domni, funcţionari, doctori, preoţi, primari, etc., tot oameni însemnaţi, slăviţi, bogaţi, înţelepţi, pe care ceilalți oameni trebuie să-i asculte; de aceea, vezi, că este mai bine a merge la şcoală, decât cu gâştele, cu porcii sau cu plugul şi a deveni apoi numai un simplu ţăran, păstor (sic! nota trad.) sau un oarecare bădăran’ necioplit.  A învăţa nu este muncă grea, ci numai o jucărie cu cărţile şi cu peniţele, mai dulce ca zaharul etc. Şi pentru ca să se obișnuiască cu ele, nu strică să le dăm cretă, ca să facă semne cu ea, după plăcere, pe bănci, pe masă (sau pe o tăbliţă specială) şi să deseneze cum pot şi cât pot, linii, cruci, cercuri, stele, copaci, cai, etc. Dacă seamănă desenul lor cu originalul sau nu, nu are importanţă, căci aceasta serveşte numai ca un mijloc de distracţie şi ocupaţie, având şi un folos real, deoarece copiii astfel îşi deprind mâna cu facerea trăsăturilor, iar ochii cu scrierea şi cunoaşterea literelor. Orice iscodire pentru a le face mai simpatică şcoala şi învăţătura, este aici la loc.

3) In plus, trebuie să deşteptăm în copii dragoste şi încredere în învăţătorii lor; aceasta se poate face în mod diferit, zicându-le copiilor, că ei sunt unchi, tutori, nași, vecini, etc.; în general trebue să lăudăm ştiinţa şi înţelepciunea acestora, dar totodată şi bunătatea şi amabilitatea lor; că sunt bărbaţi distinşi, că ştiu multe şi că sunt foarte buni şi amabili faţă de copii. E drept, că d-l învăţător pe unii îi pedepseşte, dar numai pe aceia care nu-l ascultă şi sunt răi și îndărătnici (și ar merita şi bătaia). Pe cei ascultători şi silitori însă nu-i bate nicicînd, ci totdeauna chiar le arată cum au a scrie sau a rosti ceva etc. Astfel şi altele de felul acesta să le spunem copilăreşte copiilor, ca să nu aibă fiori şi frică de şcoală; să le zicem: „Aşa-i că vei asculta de d-l învăţător?” Şi dacă va zice copilul că da, să adăugăm: „E sigur, că el va fi amabil cu tine” etc. Pentru ca însuşi copilul să facă cunoştinţă cu învăţătorul şi să se încredinţeze, că el de fapt este aşa, e bine dacă tatăl sau mama îl trimit pe copil la învătător, să-i ducă sau să-i zică ceva (singur sau cu altcineva); iar învăţătorul, care ştie ce este de datoria sa, va sta cu blândeţe de vorbă şi-i va arăta copilului ceva atrăgător din cărţi sau desene, instrumente muzicale sau figuri geometrice sau orice altceva, ce poate trezi interesul copilului. Uneori poate să-i și dea ceva, o cărticică, o călimară, un ban, zahăr, fructe, etc.; dar pentru ca învăţătorul să nu aibă pagubă, părinţii (spre binele cărora se face aceasta copilului lor), să-l despăgubească, sau ei înşişi să-i dea de mai înainte ceva, ce acesta apoi are a da copilului. Astfel copiii vor prinde lesne dragoste pentru şcoală şi învăţătură, cât şi pentru bunul învăţător, ceea ce le va fi spre mult folos. Cauza e astfel ca şi câştigată, iar şcoala li se va părea copiilor ca un joc plăcut şi rezultatele vor fi îmbucurătoare.

4) Deoarece însă toată înţelepciunea este de la Domnul, fiind cu dânsul din etern (Sirah 1, 1), iar El este stăpânul înţelepciunii şi conducătorul celor înţelepţi, şi în mâinile lui suntem noi şi cuvintele noastre, cât şi grija şi arta noastră, etc. (Ințel. 7, 15), se cuvine deci şi e chiar necesar, ca părinţii, în acea vreme, să închine din nou lui Dumnezeu copiii lor, făcând rugi fierbinţi şi cerând să bincuvânteze educaţia lor şcolară şi să facă din ei nu numai vasele milei sale, ci, dacă place aşa, şi instrumentele măririi Sale. Astfel Ana a închinat cu rugăciuni pe fiul ei Samuel, preotului Eli; astfel David pe Solomon prorocului Natan; astfel şi maica învăţatulul Ioan Hus, ducându-şi fiul ei la şcoală, a îngenunchiat cu el de multe ori în drum pe câmp, rugându-se lui Dumnezeu, iar Domnul Dumnezeu a ascultat-o şi l-a binecuvântat (ceea ce este cunoscut în întreaga biserică). Căci cum ar putea Dumnezeu să refuze aceea ce cu plângere şi lacrimi și cu inimă devotată i se dedică (de la început la concepere, apoi la botez şi acum)? Cum să nu primească bine un astfel de sacrificiu?

Este cu neputinţă! De aceea tatăl sau mama să rostească următoarea rugăciune: „Dumnezeule Atotputernice, Creatorule al sufletului şi trupului, Părinte etern, de la care purcede toată familia cea din cer şi pe pământ, Stăpânitorule atotpreaînalt, rege preamărit al tuturor îngerilor şi oamenilor! Tu singur ai dreptul etern asupra tuturor făpturilor tale şi ai ordonat în legea ta, ca toate cele dintâi roade ale pământului, ale animalelor şi oamenilor, ţie Doamne şi Ziditorule, să ți se aducă ca jertfă, sau după voia ta să se rescumpere prin alte jertfe. Deci, eu nevrednic; serva ta (nevrednicul servul tău), având cu binecuvântarea ta acest fruct al sânului meu (N. dacă copilul e primul născut, să se spună: cel dintâi rod al sânului meu), ţie Creatorule, Părinte şi Domn milostiv, cu cea mai mare supunere ţi-l aduc, ca să ne fii în veci un Dumnezeu milostiv, mie şi rodului meu. Ah, milă, milă, milă, s’a făcut nouă tuturor credincioşilor, că am fost răscumpăraţî, ca pârga oamenilor, lui Dumnezeu şi Mielului său (Apocalipsa 14, 4). Întăreşte,Dumnezeule cel atotmilostiv, ca rodul pântecelui meu să stea în rândul aleşilor tăi şi să-şi ia soarta celor sfinţiţi în tine. Şi pentru că îl predau acum învăţătorilor _Spre câştigarea înţelepciunii depline şi a cunoştinţelor bune, te rog trimite binecuvântarea ta, ca, având „Spiritul tău cel sfânt întru sine, să poată cunoaşte totdeauna…tot mai mult, ce este bine plăcut ţie, şi să se înveţe a umbla în poruncile tale. Frica de tine, Doamne, este începutul înţelepciunii. De aceea umple inima lui cu frica de tine, Dumnezeule sfânt, şi cu lumina înţelepciunii tale luminează-l după voinţa ta, ca tot restul vieţii sale (dacă îi vei da) să-ţi fie Ție spre mărire, semenilor săi spre folos, sie-şi spre mântuire. Auzi-mă Doamne preamilostive şi împlineşte ruga servei tale (servului tău) supuse, pentru rugăciunile mijlocitorului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, care cu drag primea  pe copiii cari i se aduceau, îi lua în braţe şi pentru ei se ruga: „Tatăl nostru care eşti, .etc. ‘

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: