Dacă n-avem temple

25 Mai 2011

https://vesteabuna.files.wordpress.com/2011/01/intemple.pdf
Minciu Felix (+225), scriitor latin, zice: “Dacă n-avem temple şi altare credeţi că ascundem ceva? Cum aş putea reprezenta pe  Dumnezeu când, dacă ai socoti bine, însuşi omul este reprezentarea lui Dumnezeu?Ce temple să-I ridic, când întreaga lume făcută de mâinile Lui nu L-ar putea cuprinde? Voi putea închide într-un mic templu puterea unei măriri atât de nemăsurate? Să nu-L cinstim în gândul nostru? Să nu-L divinizăm mai bine în inimile noastre? Gândul curat  şi conştiinţa sănătoasă sunt cele mai bune jertfe care I Se pot aduce… Dumnezeul pe care-L adorăm noi nu-L arătăm, căci nu-L vedem, şi de aceea-L credem pentru că suntem liberi  să-L simţim şi fără să-L putem vedea. Nu-L vedem noi în faptele Lui?”
sursa: aici 


”Credința noastră ortodoxă!”

25 Mai 2011

Credința noastră ortodoxă!
-o analiză a argumentelor ortodoxiei din propriile-i izvoare!
Comentariile sunt binevenite.


El-Shadai, Cel Suficient

24 Mai 2011

„…..Domnul nostru în care ne găsim toate resursele unei vieți “din belșug”! El este El-Shadai [Dumnezeu atotsuficient – sha(„Cel”) +dai(„suficient”); interesantă și ilustrativă este originea expresiei din cuvântul ”shadaim” care se traduce prin sâni (binecuvântarea sânilor – Geneza 49:25) indicând necesarul (!) si suficiența) și în adevăr, “despărțiți de El nu putem face nimic“. Evident, nimic bun, că la rău…suntem experți.”
Citat de aici. 


Trubadurii cerșetori…(ca să nu se vândă cântări în ”Babilon”.)

23 Mai 2011

Trubaduri erau în evul mediu cântăreții ambulanți.
Călugării cerșetori erau tot în evul mediu, așa cum le era numele, și călugări și cerșetori.
În evul mai recent e greu să fii călugăr, dar trubadur e mai ușor iar cerșetor a rămas la fel de accesibil, nu-ți trebuie nici măcar chemare, eventual 10000 de euro, pentru ”scule”. Să fie doi în unul, iată o combinație practică: și trubadur și cerșetor.

De obicei stau la porțile noilor……temple?
Nu, că s-a demolat în anul 70.
Catedrale?
Nu, că noi suntem protestanți, de la Luther încoace.
Deci la porțile noilor…churchuri, că e mai rentabil decât la biserici, sau doamne ferește, adunări și nici nu e periculos atâta timp cât Cel ce răsturna mesele acestor traficanți nici nu trece pe-acolo.
Nu e casa Lui!

Ce contează că Cel despre care din ce în ce mai rar mai cântă trubadurii a zis: ”fără plată ați primit, fără plată să dați”! Ei dau cu plată, că cel ce conduce hardughia la ușa cărora își întind tarabele face tot ca ei: din evlavie un izvor de câștig.

Astfel de așezăminte economice stau pe ”fundații” solide, de obicei non-profit. Asta de ochii cezarului, deși le recomandăm prietenește să nu  meargă des cu ulciorul ăsta la apă, mai ales când cezarul are un IRS greu de dus de nas.

Fațadele sunt de obicei o cauză nobilă, un nume dedicat, lauda și închinarea profesionistă atât de necesare în meniul turmentant, o persoană carismatică sau chiar un nume cunoscut pe lângă care poate crește o justificare aducătoare de mult-râvniții arginți.

Cerșetoria trubadurică se practică cel mai mult în Babilon(religia firească). Dar Babilonul a crescut și a umplut lumea, mai ales de când zilele lui Iuda au fost numărate, chiar Egiptul(carnea, lumea) a fost cucerit după bătălia de la Carchemis, pe Eufrat, vezi Ieremia 46.

Harfele stau în sălciile Babilonului și ar trebui să stea acolo, chiar dacă ”biruitorii” cer cântări.

Psalmul 137.

Cum să cânți pe un pământ străin?

Pe bani! Ca să-ți vinzi DVD-urile! Babilonul gustă așa ceva, desigur, nu cuvintele, melodia! Plătește pentru ele, că e Babilon.

Asta nici la robii evrei nu le-a trecut prin cap, deși Cuvântul ne spune să învățăm din pilda lor , să nu facem ca ei.
Iată că unii fac mai rău ca ei, n-au învățat nimic. Nu numai cântă în Babilon, vând cântări în Babilon!

”Dacă te voi uita Ierusalime, dreapta mea să-și uite destoinicia.”
”Să mi se lipească limba de cerul gurii mele, dacă nu voi înălța Ierusalimul mai presus de cea dintâi dintre bucuriile mele.”

(Această postare are o țintă precisă, nu lupt ca unul care dă în vânt, îl invit pe cel ce știe că e pentru el să se lase de trubădurit prin Babilon. Am fost îndemnat, constrâns în mine să spun aceste lucruri.)


Protejat: Adunarea din 22 mai

22 Mai 2011

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:


Nu locul sterpei închinări

22 Mai 2011

Motto: ”Şi dacă unul a căzut, mormântul lui să fie 
nu locul sterpei închinări, ci pildă sfântă, vie…” Ioan Marini, unul din pionierii Oastei ”Domnului”.

E ciudat să vezi oameni cu Biblia în mână și cu idolatria în inimă. Citesc (sau pretind c-o fac) una și fac alta.
Mormintele lui Iosif Trifa și mai recent al lui Traian Dorz au devenit locuri de pelerinaj.
Se merge de zeci de ani la Sibiu și de ani buni la Beiuș. Se întind corturi, se fac programe artistice, piese de teatru, lumânări, icoane, cruci, slujbe.
Inițiată ca o mișcare de contracarare a ”pocăiților” s-a autodefinit în anii ulteriori ca o mișcare de trezire ”evanghelică” în cadrul Bisericii Ortodoxe.
A fost o Trezire evanghelică sau adormire idolatrică?
Răspundeți voi după ce vedeți filmulețele, de aici…,sau…, sau.. sau… sau… sau

Evident litera a din abecedarul Harului: „RUPEREA CU PĂGÂNĂTATEA ” nu s-a predat la acea școală.

Nu toți au fost însă așa. Ioan Marini a lăsat scris ca mormântul lui să nu devină un loc de pelerinaj.

Şi dragă frate, dac-o fi să nu mai pot a-ţi scrie,
şi de-oi cădea în lupta grea pe câmp de bătălie,
să nu stai zile, săptămâni, plângând de întristare;
nu-ţi măcina credinţa ta în plâns şi nelucrare.

Ci pune mâna ta pe steag şi sabia ţi-o-ncinge,
e timpul lucrului cu spor şi-al jertfei pân-la sânge…
Şi dacă unul a căzut, mormântul lui să fie
nu locul sterpei închinări, ci pildă sfântă, vie…

Aşa, iubitul meu, precum, îţi spun în astă carte,
nimic nu te oprească-n drum, de-a merge mai departe.
Din jertfa celor ce-au căzut, o nouă Oaste-nvie,
şi-n cei puţini puteri vor fi în şapte ca-ntr-o mie.

Ca testament eu nu vă las decât un singur Nume:
Isus Hristos cel răstignit, ce L-am vestit prin lume.
Cuvântul Său curat şi sfânt să-l ţineţi cu-nfocare
mai înălţat, mărturisind a Sa răscumpărare.

 

Melodia aici: http://www.tezaur-oasteadomnului.ro/index.php/ioan-marini/articole/2652-x-pilda-sfanta-vie-nu-locul-sterpei-inchinari


Ca lutul pe care se pune o pecete

21 Mai 2011

Iov 38:14 ”Ca pământul să se schimbe ca lutul pe care se pune o pecete…

Pământul muiat cu puțină apă face un lut maleabil, dar dacă pe acest lut se apasă pecetea (oglinda, negativul) și apoi se usucă sau se arde, același pământ devine un mesaj, o scrisoare, un semn al unei autorități, expresia exterioară a unui interior validat. ”de acum nimeni să nu mă mai necăjească” spunea apostolul, ”pentru că port semnele Domnului Isus pe trupul meu”. Lutul se întărise, transmitea un mesaj. În acest fel înțeleg eu pecetluirea cu Duhul, lăsarea amprentei unei cunoștințe a Domnului pe o minte care până atunci numai această cunoștință n-o iubea și n-o dorea.

E ciudată și abuzivă cred dihotomia cuvânt-duh (deși Domnul a spus: ”Cuvintele mele sunt Duh”) și e la fel de ciudată sinonimia sugerată Cuvânt-literă. ”Litera omoară, dar duhul dă viață” se referă la legământul literei (gramma) în contrast cu cel mai bun al Duhului. (http://biblos.com/2_corinthians/3-6.htm) nu la un contrast între Duhul primit și Cuvântul lăsat scris. Duhul nu înseamnă altceva decât prima dată turnarea dragostei de Cuvânt într-o inimă trezită din înșelare, flămândă și însetată după neprihănire și apoi o învățare de pedagog, luare de mână a mângâietorului. Duhul și Cuvântul sunt ”sinonime” dacă vrei, litera este altceva(legământul bun, dar vechi), iar cunoașterea intelectuală seacă, uscată ca semințele în hambar, precede cunoașterea cu dragoste, moartea cu El, contopirea, ca semințele în ogor.

Plinătatea Duhului lucra în Pavel această dorință a cunoașterii Lui, ”adu-mi cărțile” ce frumos sună, vorbiri pline de citate din Vechiul Testament nu înseamnă literă, ci tocmai Duhul care dă vălul neînțelegerii la o parte.

Însușirea Cuvântului pe cale intelectuală, fără experimentare nu este un păcat(Timotei îl cunoștea de mic). Cuvântul, învățarea lui trebuie să preceadă și revelația și experimentarea. Poate că este o imprudență predarea unor adevăruri netrăite, dar așa e la școală, se mai greșește. Tocmai de aceea, un mediu deschis spre mustrare și îndemn constructiv, în atmosfera dragostei , vindecă treptat de un didacticism sec, poate chiar al literei care iubește principiile moarte. Dacă cineva învață cu emfază în adunare, cum spui tu, niște adevăruri netrăite, nu este nici o tragedie dacă n-o face des, afli ce are în minte. Te rogi, îl mai întrebi, îl mai cercetezi și la nevoie îl mustri.

Cum ar fi să stea, al 528-lea membru din lista de membri al bisericii, cu aceleași cețuri în minte, neștiute de nimeni, tăcut ca bostanul în ploaie pentru că ”numai pastorul vorbește”! Ai ști ce are în minte, pentru ce să te rogi, pe cine să mustri?

Eu mă împotrivesc cu toată puterea unei înțelegeri mistice a apropierii de Domnul. E o diferență uriașă între bucuria și pacea pe care o dă credința(care vine în urma auzirii Cuvântului), între neprihănirea descoperită în cei eliberați din păcat prin spălarea prin Cuvânt și acel extaz zgomotos al catolicului, ortodoxului sau carismaticului, ignorant și ignorând Cuvântul, dar aplecat spre adorări, trăiri și experimente lăuntrice mobilizante, cu rezultate imediate în sfera unei religiozități de fațadă, de sinagogă sau de show. Expresia răstălmăcită ”litera omoară” este luată așa ciuntită cum e din arsenalul lor de înșelăciune, fiind pregătită de antrenorul lor șarpele cel vechi pentru a-i abate ”pe cei care-L urmează pe Miel oriunde merge” de la Cuvântul vieții.

(un comentariu de aici pe care l-am transformat in postare)