Cum trebuie copiii îndrumați spre moralitate și virtute? Școala maternă (9) Comenius

Toată cartea aici.

Despre virtuţile, care înainte de toate trebuie altoite copiilor, am vorbit în cap. IV; aici vine la rând să arăt modul, cum să se facă aceasta, cu multă precauţiune, spre a asigura un succes bun. La întrebarea: cum poate copilul, la o vîrstă atît de fragedă şi fără minte, să înveţe virtuţile, răspund:
precum un pom tânăr se poate mult mai uşor îndoi şi îndreapta ca să crească cum vrei, decât unul bătrân, aşa şi tineretul se poate cu mult mai uşor îndruma în_ virtuţi, în prima epocă a vârstei sale, decât mai tîrziu. Dar mijloacele de cari ne vom folosi, trebuie să fie cele potrivite, şi anume:
l) un exemplu continuu de virtuţi şi moravuri bune,
2) învăţături prudente şi la timpul potrivit,
3) disciplină blândă.
Exemple bune şi continue sunt necesare tineretului, pentrucă (cum am arătat pe larg în Didactică), Dumnezeu a dat copiilor o însuşire de maimuţe, adică dorinţa irezistibilă de a face totul ce văd la alţii. Astfel, chiar dacă nu li s-ar porunci sau arăta nimic, ei, văzând şi auzind ce fac alţii, se vor obișnui dela sine, să facă acelaşi lucru în acelaşi fel; aceasta este probat prin exemple convingătoare. De aceea, în casa în care se află copii, este necesară o precauţiune de tot mare, ca nimic să nu se facă împotriva virtuţilor stabilite mai sus, ci cu toţii să păstreze strict: cumpătatea si buna înţelegere, respectul întreolaltă, ascultarea, dragostea de adevăr etc. Dacă se va face aşa, atunci cu siguranţă nu vor fi de trebuinţă multe cuvinte pentru instruire şi multă pedeapsă pentru constrângere. Cum însă oamenii maturi adeseori ies mult din echilibru, nu e de mirare, dacă cei tineri imită ceea ce au văzut la cei în vârstă, căci propriu începătorilor este de a greşi, iar firea noastră e de la sine mai mult aplicată spre cele rele.

Bobul

Un bob de grâu stătea cu sine
la povești:
„Mi-e nemaipomenit de bine-
aici în spic.”
Când te gândești?!
Să nu duc lipsă de nimic.
Mă bate soarele,
mă coace,
-ei, asta-mi place!
Sunt dolofan și rumenit.
Dar, câte-odată mai și plouă…

Înregistrare din adunare 20 octombrie 2019

Cum trebuie exercitat graiul copiilor? Școala maternă (8) Comenius

Toată cartea aici.

Ceea ce deosebeşte pe om de animale este mintea şi graiul (prima este pentru trebuinţa proprie, a doua pentru aproapele). De aceea trebuie depusă pentru ambele o grijă egală, pentru ca omul să aibă nu numai o minte ageră, prin care mişcă toate membrele sale, dar şi un grai bine dezvoltat. După ce am arătat, cum trebuie educat şi “întărit intelectul copiilor, pentru cunoaşterea şi înţelegerea lucrurilor înconjurătoare trebuie să vorbesc acum ceva şi despre dregerea limbii, despre începuturile ei şi despre modul când şi cum se pot aplica regulile gramaticale, retorice şi poetice.

Fiara cu dinți de fier, fiara a patra

Prima dată am fost la un muzeu al torturii în Praga în anul 1994. Atunci, am fost trimis de fabrica unde lucram la o expoziție internațională, împreună cu încă doi colegi, timp de o săptămână. Directorul ne-a spus degajat: „să nu stăm tot timpul în stand”, „să facem cu rândul și să mergem să vizităm Praga”, că de fapt „excursia e mai mult un fel de premiu pentru rezultate bune la lucru”, că „Praga e un oraș frumos”. I-am ascultat sfatul și am făcut cu rândul: din trei, unul stătea în stand și doi ne plimbam.
Era sfârșit de Aprilie, pomii erau înfloriți, vremea caldă, iar Praga era mirifică.
Pe Vltava erau lebede, podul Carol era înțesat de turiști într-un furnicar nemaivăzut.
Cam așa e tot timpul.

La fiecare picior pe acel pod erau statui de bronz cu diferite personaje,  statui care unele erau lucioase de frecat, foarte mulți le atingeau cu o emoție mistică, erau siguri că le face bine, le aduce noroc.
Le-am ocolit.

Cum trebuie deprinși copiii la lucru? Școala maternă (7) Comenius

Toată cartea aici.

Copiii lucrează cu drag ceva; pentru că sângele lor tânăr nu poate sta liniştit. Aceasta e chiar bine; de aceea nu numai să nu fie opriţi de la lucru, ci, din contră, să ne tot gândim, ca mereu să lucreze ceva, căci sunt ca furnicile, mereu grijind de ceva, ducând, trăgând sau rânduind. Să fie însă îndrumaţi de a lucra bine ceea ce lucrează; în acest scop să le dăm modele potrivite, pe cari apoi să le poată imita copilăreşte (căci altceva la început nici nu-i putem învăţa); să nu evităm a ne juca cu ei. Despre Temistocle, domnitorul Atenei, se spune, că, venind la el un tânăr, l-a găsit călărind pe un băţ cu fiul său. Mirîndu-se acesta, că un bărbat atît de celebru se joacă de-a copiii, a primit ca răspuns, să tacă pînă atunci, cînd el însuşi va avea copii, căci atunci va înţelege dragostea părintelui faţă de copii şi va judeca mai bine ceea ce acum i se pare ridicol.

Afară din sistem

Mircea Cure, fiul lui Simion Cure vorbind la priveghiul fratelui Mia Iovin (min 1:48:07) despre Mia, despre moisiști și despre ce înseamnă a fi „afară din sistem” sau de a gândi „out of box”.
Biblic, afară din tabără.

La minutul 2:07:00 să-l ascultați și pe Vasile Răscol, un frate arestat pentru răspândirea de Biblii în anii comunismului.
Chiar și trădarea grupului Moisescu a fost și cu ajutorul unui om care a fost mai târziu răsplătit cu funcție de pastor într-un mare oraș.

Când se face prostul înțelept?

„Când este pedepsit batjocoritorul, prostul se face înţelept
şi când se dă învăţătură celui înţelept, el capătă ştiinţa.”
Proverbe 21:11
Învățăm din Vechiul Testament că sunt diferite grade de păcat.
Păcatul prostește, dar obișnuința în păcat îl face pe om mult mai rău, îl face batjocoritor.
Dacă în timp ce Dumnezeu îl așteaptă să se pocăiască, păcătosul dimpotrivă, stăruie în păcat și ajunge batjocoritor, prin aceasta se face mai vinovat și urmează pedeapsa.
Pedeapsa batjocoritorului este o lecție de îndurare a lui Dumnezeu pentru cei mai puțin păcătoși, pentru cei numiți de Cuvânt: proști.
Pentru păcătoși, analizarea pedepsei batjocoritorilor este o lecție de dreptate a lui Dumnezeu.

În școli și muzee se predă o istorie falsă, o istorie servilă ideologiilor, o „istorie ideologică”.

„…….vor veni batjocoritori ……, care ….înadins se fac că nu ştiu că odinioară …. lumea de atunci a pierit …. înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, ….., pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi.” 2 Petru 3
Am învățat la școală o istorie comunistă, ca o scară cu primii fuștei venind din „comuna primitivă”, urcând spre „antichitate”, apoi „evul mediu”, apoi perioada modernă socialismul și comunismul ce trebuiau justificate.
Această istorie a fost „fabricată” de ideologii comuniști cu un scop bine planificat.
Scopul acestei prezentări graduale era ca să construiască în mintea copiilor o scară, pe care să urce oamenii în „podul” comunismului, țel glorios.
Această scară avea ca fuștei de jos epoci și „orânduri” vechi, spre a justifica abandonarea lor pentru un viitor de aur, comunist.
Epoca noastră era numită socialistă, ca un ultim pas spre comunism.
Opozanții acestui urcuș erau în această prismă de gândire văzuți ca pericol social, erau etichetați, condamnați, distruși, totul  justificat ideologic.

„În plus, eu sunt de părere că Cartagena trebuie distrusă…”

” … aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ‘Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu, ⁷ iată că voi aduce împotriva ta nişte străini, pe cele mai asupritoare dintre popoare, care vor scoate sabia împotriva înţelepciunii tale strălucitoare şi-ţi vor pângări frumuseţea.  Te vor arunca în groapă, şi vei muri ca cei ce cad străpunşi de lovituri în mijlocul mărilor.  Vei mai zice tu atunci în faţa ucigaşului tău: «Sunt Dumnezeu», măcar că eşti om, şi nu Dumnezeu, sub mâna celui ce te va ucide?  Vei muri de moartea celor netăiaţi împrejur, de mâna străinilor! Căci Eu am vorbit’, zice Domnul Dumnezeu.” Ezechiel 28
Fiara a patra, despre care pregătesc acum o postare mai lungă, fiara cu dinți de fier și gheare de aramă, Roma, s-a ridicat din mare (adică dintre popoare, dintre neamuri) cu secole înainte de celelalte fiare: Babilon, Medo-Persia și Grecia.
Căutând în vară prin cărți, pe net, pe Google earth, prin muzee și șantiere arheologice aceste transferuri de putere de la o „fiară” la alta (le-am găsit ușor), am găsit și ce n-am căutat: războaiele punice.
Ei, mi-am zis cu capul meu crescut comunist, s-au mai întâmplat lucruri în istorie despre care nu scrie Biblia. Oare?
Chiar nu scrie Biblia nimic despre războaiele punice?
Scrie mult.
În primul rând să traducem: puni (latină, poeni)=foenicieni (gr.)=canaaniți (Tir, Sidon, Tarsis (Cartagena).
Numele conducătorilor lor se terminau cu Bal=Baal (evreii schimbau sau puneau o literă în plus la nume (era un idol)  ca să nu pronunțe numele idolilor): Hanibal, Astrubal, Etbaal (socrul lui Ahab).
Practicau închinarea la Baal, Astarteea, Moloch, practicau jertfele de copii, etc.
Tot ce scrie în Biblie despre  canaaniți s-a dovedit arheologic și documentar.
Sub presiune Babiloniană și Medo-persană au întemeiat colonii spre vest: s-au dus în Chitim=Cipru („Scoală-te și treci în țara Chitim, dar nici acolo nu vei avea odihnă„) Isaia 23:12, apoi au întemeiat Cartagena (Orașul Nou) în Tunisia de astăzi.
Cam cu 150 de ani îH, senatorul roman Cato cel bătrân își încheia orice discurs în senat (pe orice subiect) cu fraza: „Ceterum censeo Carthaginem esse delendam” =”mai ales eu sunt de părere că trebuie distrusă Cartagena.”
Știa ceva senatorul de profeția lui Isaia? Cu siguranță, nu.
Cum nici astăzi oamenii nu știu nimic despre răpire și nici despre necazul cel mare.
Să luăm pildă de la Catagena.
Tirul și Sidonul, canaaniții, au fugit în Chitim (Cipru) apoi au întemeiat colonii „în inima mărilor”, la Tarsis=Cartagena și profețiile despre Tir și Sidon s-au împlinit acolo:
citiți profeția și apoi împlinirea descrisă într-o lucrare antică:
Profeția:
Ezechiel 27:27-30 „ Bogăţiile tale, târgurile tale şi mărfurile tale, marinarii şi cârmacii tăi, cei ce îţi dreg crăpăturile corăbiilor şi cei ce fac schimb de mărfuri cu tine, toţi oamenii de război care sunt în tine şi toată mulţimea care este în mijlocul tău se vor prăbuşi în inima mărilor în ziua căderii tale. ²⁸ Toate valurile mării se vor cutremura de ţipetele cârmacilor tăi! ²⁹ Şi toţi vâslaşii, marinarii, toţi cârmacii de pe mare se vor da jos din corăbii şi vor păşi pe uscat. ³⁰ Vor striga cu glas tare din pricina ta şi vor scoate ţipete amarnice. Îşi vor arunca ţărână în cap şi se vor tăvăli în cenuşă. …„
(Observați expresia „tărgurile tale”, e vorba de un imperiu, nu doar despre Tir, ca oraș.)

Să vedem acum textul antic.
„În senat şedinţa era pe sfârşite. Trimişii cartaginezi aşteptau nerăbdători, la intrare, hotărârea definitivă şi pe feţele lor se putea citi o vie nelinişte, căci în clipele acestea avea să se decidă soarta scumpei lor cetăţi.
Era cald şi senatorii erau obosiţi. Sudoarea curgea pe togele lor brodate cu purpură şi în ochi li se citea parcă o singură dorinţă: să se isprăvească odată această şedinţă care dura de câteva ceasuri. Consulul care prezida le acordase pentru un moment, o pauză de odihnă şi de reculegere. Unii dormitau pe băncile lor, alţii se plimbau prin incintă, iar cei mai mulţi se grupaseră în jurul lui Scipio şi discutau cu aprindere. Figura şefului nobilimii se desena mândră şi aristocratică în mijlocul grupului de chipuri agitate.
Deodata se făcu tăcere. Senatorii îşi ocupară iarăşi locurile şi şedinţa reîncepu. Un om, cu părul roşu şi ochii cenuşii, se urcase la tribună. Era între două vârste şi pe buze îi flutura un zâmbet tăios şi sarcastic. Când începu să vorbească, toţi senatorii îşi ascuţiră urechile şi nicio şoaptă nu se mai auzi. Însuşi Scipio păru că renunţă la seninatatea-i olympiană şi privi cu luarea aminte pe orator.
Cato vorbea din ce în ce mai animat. Vorbele-i curgeau limpezi şi clare şi se îndeseau ca picătarile unei ploi repezi de vară. Frazele se rotunjeau, figurile retorice răsăreau necăutate şi în chip spontan, iar ironiile şi sarcasmele se încrucişau ca nişte fulgere pe un cer furtunos. Cu toată oboseala lor, senatorii nu se mai săturau ascultându-l şi la rându-i, fiul arendaşului din Tusculum părea că nu se mai satură nici el de propria-i elocvenţă. În sfârşit termină şi ultima-i frază vibra maiestoasă şi sonoră: „Aşadar, părerea mea e că trebuie dărâmată Cartagina!”
Un murmur străbătu sala. Preşedintele puse la vot diferitele propuneri şi în urmă delegaţii puni fură chemaţi înăuntru. Ei se plecară adânc. Într-o tăcere deplină hotărârea definitivă fu citită. „Senatul şi poporul roman ordonă Cartaginei ca ea să-şi nimicească toate vasele de război şi să primească vizita de control a unei delegaţii romane”. În fruntea acestei delegaţii era numit Cato. Trimişii Cartaginei se plecară din nou adânc în faţa senatorilor, Cato îi privi cu o mânie abia reţinută, Scipio zâmbi ironic şi compătimitor, iar ei, mohorâţi, dar calmi, părăsiră încet sala senatului.

Cartagina trebuie distrusă!

Când delegaţia romană a debarcat la Cartagina, primirea ei a fost făcută cu un fast nemaipomenit. Sufeţii, senatorii şi o mulţime imensă i-a întâmpinat pe ţărm. Casele erau împodobite cu covoare bogate şi cu valuri de purpură. Pe străzi, în vase mari, ardeau arome fine. Pe fortăreaţa Byrsa fluturau ramuri de măslin, semnul păcii, şi peste tot poporul aclama pe romanii care treceau încântaţi şi fermecaţi de tot ceea ce vedeau. Ce frumos şi ce prosper era oraşul! Nici nu se cunoştea că purtase un război aşa de greu din care ieşise cu totul învins. Peste tot se vedea bogăţie şi voie bună. Pe pieţe, negustorii îşi strigau marfa ca în zilele bune, mulţimea se plimba nepăsătoare şi pe tindele templelor ofrandele şi jertfele se grămădeau numeroase şi alese.
Romanii erau uluiţi. Nu se aşteptaseră să vadă aşa ceva, nu se gândiseră că vor fi primiţi aşa de bine. Numai unul din ei nu îşi pierduse sângele rece şi acesta era Cato.
– Vă mai gândiţi la generalul cel chior? întrebase el chiar la intrarea în oraş.
La această jignire adusă lui Hanibal, sufeţii se posomorâseră, dar au răspuns liniştiţi:
– Ilustre senator, senatul şi poporul roman ne opresc de a ne mai gândi la el.
Pe străzi, Cato a examinat cu atenţie edificiile măreţe şi somptuoase şi, adresându-se unui senator cartaginez, i-a zis:
– Nu găseşti că aveţi prea multă marmură şi aur? Mai trainică e, cred eu, cărămida de la Roma.
La ospăţul oficial, el nu a gustat aproape deloc din mâncărurile şi vinurile alese. Pe când colegii lui se îmbătaseră numai din aroma bucatelor şi a băuturilor, Cato a cerut să i se dea o ceapă şi o bucată de slănină. Le-a mâncat cu poftă, a băut dintr-o dată o cupă cu apă în care pusese puţin oţet şi a râgâit cu satisfacţie chiar în nasul marelui sufet, lângă care sta.
Colegii lui romani l-au privit indignaţi şi unul dintre ei a şoptit la urechea celuilalt:
– Nu-şi desminte numele! Porcius s-a numit unul din strămoşii săi şi strănepotul se cunoaşte că se trage din nişte porcari.
Cato a rămas nepăsător şi la sfârşit, când o dansatoare greacă uimise pe toţi prin mişcările-i graţioase, el a exclamat:
– Aş prefera o maimuţă din munţii Numidiei: ea face salturi mult mai mari.
Şi a rămas posac şi nimic nu l-a putut încânta, cât a stat la Cartagina. A refuzat daruri bogate, a respins sclave frumoase care îl îmbiau cu farmecele lor şi noaptea, pe când tovarăşii lui se desfătau la ospeţe şi petreceri, el, la lumina lămpilor strălucitoare, îşi punea în regulă catastifele şi scria la „Origines”, opera lui istorică favorită.
După o lună de şedere în oraşul acesta blestemat şi plin de corupţie, cum îl numea el, pe când erau duşi în triumf pentru a se reîmbarca pentru Roma şi când fruntaşii Cartaginei socoteau pe delegaţii romani câştigaţi de partea lor, Cato a rămas neschimbat.
– Ce impresie ai de oraşul nostru? l-a întrebat un bătrân cartaginez.Ț
– Am impresia că trebuie dărâmat! i-a răspuns el.

…………………..

Când s-a întors la Roma, Cato şi-a reluat viaţa-i şi obiceiurile de toate zilele. Aceleaşi atacuri contra luxului şi desfrâului ce venea din Orient şi mereu aceleaşi îndemnuri: economie, cumpătare şi afară cu tot ce e nou! A rămas statornic şi neclintit în hotărârea sa: Cartagina trebuie distrusă!
Nimicirea Cartaginei nu a avut fericirea să o vadă. El moare în anul 149, cu trei ani înainte de dărâmarea cetăţii punice.”

și un alt text arată distrugerea Cartagenei de către romani:

„…. În 149 BC, o jumătate de milion de cetăţeni din Cartagina au încercat să satisfacă Roma predîndu-şi armele. Dar, în loc să işi cumpere pacea, doar au facilitat propria lor pieire. Nouăzeci la sută din cartaginezi au fost ucişi şi oraşul Cartagina a fost în întregime distrus. Cei care au supravieţuit au fost vînduţi ca sclavi, iar civilizaţia cartagineză a fost pentru totdeauna ştearsă de pe faţa pămîntului.

Cartagina a fost fondată pe ţărmurile Africii de Nord de către fenicieni în secolul 9 BC. Aceasta a devenit cu timpul centrul unui puternic imperiu şi, pe măsură ce puterea Romei creştea, devenea inevitabil ca romanii şi cartaginezii să intre în conflict.

Între 264 şi 146 BC, Roma şi Cartagina s-au luptat în trei războaie punice pentru controlul Mării Mediterane. Romanii au învins în primul şi în al doilea război punic. La încheierea celui de-al doilea război punic în 202 BC, Cartagina a fost forţată să plătească Romei 200 de talanţi de argint pe an timp de cincizeci de ani. O condiţie suplimentară a păcii a fost interdicţia impusă Cartaginei de a purta războaie fără permisiunea Romei. Drept urmare, numidienii din Africa de Nord (strămoşii berberilor de azi) au început să facă raiduri în Cartagina fără teamă de represalii. Cînd cartaginezii i-au implorat pe romani pentru permisiunea de a se apăra, au fost refuzaţi.

În 157 BC, Cato Cenzorul a vizitat Cartagina şi a fost alarmat să descopere cît de repede s-au refăcut cartaginezii după înfrîngerea în al doilea război punic. El a ajuns la convingerea că Roma nu va fi niciodată în siguranţă pînă cînd Cartagina nu va fi complet anihilată. Din acel moment, Cato îşi încheia fiecare discurs în senatul roman exclamînd: „Cartagina trebuie distrusă!”

Pe măsură ce timpul trecea, Senatul Roman devenea tot mai convins că Marcus Porcius Cato avea dreptate şi a hotarît să şteargă Cartagina de pe faţa Pămîntului. Aveau însă nevoie de un pretext pentru începerea ostilităţilor. Cartaginezii le-au furnizat, involuntar, unul.

În conformitate cu termenii păcii care a încheiat al doilea război punic, Cartagina a fost obligată să plătească tribut Romei timp de cincizeci de ani. Cînd cei cincizeci de ani au trecut, cartaginezii au concluzionat că sînt, de asemenea, eliberaţi de restricţia care le-a interzis să poarte războaie fără permisiunea Romei. O facţiune patriotică a venit la putere în Cartagina şi a format o armată pentru a apăra Cartagina de raidurile numidiene.

Războiul dintre cartaginezi şi numidieni i-a oferit Romei pretextul de care avea nevoie, şi Senatul roman a declarat imediat război Cartaginei. Cînd cartaginezii au aflat de existenta starii de război s-au alarmat şi au expediat imediat o echipă de treizeci de ambasadori la Roma pentru a pleda pentru pace. Cartagina pur si simplu nu işi putea permite un al treilea război punic cu Roma. De la victoria sa în al doilea război punic, Roma devenise incomensurabil mai puternică.

Senatul roman hotarise deja distrugerea Cartaginei, dar ei s-au gîndit că ar fi avantajos să se folosească mai întii de înşelatorie. Aşa că i-au tratat pe cartaginezi într-un mod care a fost atît brutal cit şi viclean.

Ambasadorilor cartaginezi li s-a spus că dorinţa lor de pace va fi satisfacută. Cartaginei i s-ar permite să-şi păstreze libertatea, teritoriul şi proprietaţile. Dar, ca o condiţie şi o garanţie a păcii, cartaginezilor li s-a cerut să predea trei sute copii de sex masculin din familiile lor cele mai eminente ca ostatici. Forţele militare romane au fost expediate la Cartagina pentru a colecta captivii. Consulii romani au fost instruiţi în secret să continue războiul pînă cînd Cartagina va fi „facută una cu pămîntul”.

Potrivit istoricului Appian (c. AD 95-165), copiii cartaginezi au trebuit să fie smulşi din braţele mamelor lor. Unele dintre ele au fost atît de înnebunite de durere încît işi smulgeau parul, se loveau cu pumnii în piept, sau chiar au înotat în larg urmarind în zadar corăbiile care le transportau fiii la Roma. Nu işi vor mai vedea niciodată copiii în viată. Dar acest sacrificiu a fost considerat necesar pentru cumpararea păcii.

Odată ce ostaticii au fost predaţi, ambasadorii cartaginezi aşteptau pacea. Dar romanii au avut o nouă cerere. Ei au insistat ca orasul Cartagina să-şi predea toate armele. Consulul roman Censorinus a explicat: „Dacă sînteţi sincer dornici de pace, de ce mai aveţi nevoie de arme?” El a continuat: „Aduceţi toate armele şi maşinăriile de război, atît publice, cît şi private, şi predaţi-ni-le.” Uitînd de maxima romană „Dacă vrei pace, pregăteşte-te pentru război”, cartaginezii s-au supus servili. Ei au predat armuri pentru două sute de mii de oameni, suliţe, săgeți şi două mii de catapulte. Appian scrie că a fost un „spectacol fără precedent priveliştea numărului mare de care încărcate.”

Odată ce s-au conformat cererii romanilor să-şi predea armele, ambasadorii cartaginezi au crezut prosteşte că au cumpărat pacea dezarmîndu-se de bunăvoie. Consulul Censorinus i-a lăudat pe cartaginezi pentru că au avut înţelepciunea să se conformeze primelor două cerinţe ale romanilor. Dar mai era una. „Predaţi-ne Cartagina şi caraţi-vă unde vreţi în propriul vostru teritoriu la o distanţă de cel puţin zece mile de mare pentru că noi am hotărit să radem oraşul vostru de pe faţa Pamîntului.”

Ambasadorii cartaginezi au înteles în cele din urmă că au fost înşelaţi predînd Romei, fără luptă, tot ce le-ar fi fost necesar pentru a duce şi a cîştiga un război. Nu va fi pace şi au fost înşelaţi la marea artă. Ambasadorii cartaginezi „i-au blestemat pe romani (…) s-au aruncat la pămînt şi îl băteau cu mîinile şi capetele. Unii dintre ei chiar şi-au rupt hainele şi şi-au sfîşiat carnea ca şi cum ar fi fost absolut lipsit de simţuri.”

Deoarece işi predaseră săbiile, cartaginezii au mai putut recurge doar la cuvinte. Aşa că au apelat la romani pentru îndurare şi milă. Dar nu li s-a acordat nici una, nici cealaltă. Consulul Censorinus a declarat: „Senatul (…) a emis decretele şi acestea trebuie aplicate.” El a explicat: „Noi nu luăm această decizie din vreo rea-voinţă faţă de voi, ci în interesul unei păci durabile şi a securităţii comune.” Singura consolare pe care consulul roman a putut-o oferi cartaginezilor a fost observaţia că „medicamentul pentru vindecarea tuturor relelor este uitarea.”

Cînd ambasadorii cartaginezi au adus vestea funestă în Cartagina, a urmat „o scenă de nebunie oarbă, delirantă.” Oamenii s-au repezit la ambasadori şi i-au rupt în bucăţi sau i-au omorit cu pietre. Cartaginezii au intrat în depozitele de arme şi s-au prăbuşit, hohotind de plîns, cînd le-au găsit goale. Cele mai înnebunite au fost mamele care şi-au predat copiii romanilor. Era evident acum că pierderea copiilor nu a folosit la absolut nimic.

Cartaginezii au fost dezarmaţi, dar cu toate acestea au hotarît să reziste cît mai mult posibil. Au lucrat zi şi noapte ca să-şi facă noi arme. Statuile au fost topite pentru metalul lor. Femeile şi-au tăiat părul pentru a face corzi pentru catapulte. De mare ajutor pentru o rezistenţa îndelungată au fost fortificaţiile uriaşe şi puternice ale Cartaginei. Cea mai mare parte a oraşului era înconjurată de o serie de trei ziduri înalte de patruzeci şi cinci de picioare fiecare (13.7m), ziduri care au fost consolidate timp de sute de ani. Tocmai soliditatea acestor fortificaţii i-a descurajat pe romani să încerce distrugerea Cartaginei la sfîrşitul celui de-al doilea război punic.

Rezultatul a fost predeterminat de la început, dar romanii au fost obligaţi să recurgă la un lung asediu pentru ca în cele din urmă să cucerească Cartagina. Pentru a tăia cartaginezilor rutele de aprovizionare pe mare a fost nevoie de ample construcţii şi lucrări de inginerie, iar acestea au luat timp.

După trei ani, cînd cartaginezii erau deja slăbiţi de foame şi de boli, romanii au reuşit în sfîrşit să spargă zidurile oraşului. Au urmat şase zile de lupte, stradă cu stradă, dar rezistenţa cartaginezilor a fost slabă.

Oraşul a fost incendiat şi au urmat scene interminabile de groază în timp ce focul mistuia cladiri şi oameni. Romanii i-au ucis pe toţi cei care rezistau. Supravieţuitorii, 55.000 de oameni, reprezentau mai puţin de zece procente din populaţia iniţială. Au fost cu toţii vînduţi ca sclavi. Senatul Roman a decretat ca rămăşiţele Cartaginei să fie complet distruse. Ruinele au ars timp de 17 zile. Acesta a fost sfirşitul amar al celor şapte sute de ani de civilizaţie cartagineză.”
sursa
Acum, să mai citim odată profețiile despre Tir și Sidon, despre sfârșitul canaaniților:
: „voi aduce împotriva ta nişte străini, pe cele mai asupritoare dintre popoare, care vor scoate sabia împotriva înţelepciunii tale strălucitoare şi-ţi vor pângări frumuseţea.  Te vor arunca în groapă, şi vei muri ca cei ce cad străpunşi de lovituri în mijlocul mărilor.  Vei mai zice tu atunci în faţa ucigaşului tău: «Sunt Dumnezeu», măcar că eşti om, şi nu Dumnezeu, sub mâna celui ce te va ucide?  Vei muri de moartea celor netăiaţi împrejur, de mâna străinilor! Căci Eu am vorbit’, „

 

Fratele Mia Iovin a plecat la Domnul

„Scumpă este înaintea Domnului
moartea celor iubiţi de El.„
Psalmul 116:15

Ultimul moisist.
A terminat călătoria ieri, 17 octombrie 2019.
O filmare cu el acum 8 ani aveți mai jos:

A fost ultimul supraviețuitor din lotul creștinilor arestați în anul 1959.
Ultimii ani ai vieții i-a petrecut la Chicago.
A lăsat o carte autobiografică: Istoria unui rob al lui Hristos.
Una din ultimele lui apariții publice, aici, …”îl laud pe Domnul pentru că mi-a dat și așa frați.”.
Cântările Biruinței, cartea lui de cântări.
Câteva cântări:
Ce mare har să poți vedea cu ochii tăi lumina. O interpretare aici.
De n-ar fi Harul Tău cel mare slăvitul meu Mântuitor. Aici.
Fișa matricolă penală a fratelui Mia pe pagina web cu deținuții politici.
Mai multe din ce am scris despre fratele Mia, aici.

Un război cu mamele creștine

Politica neomarxistă este focalizată pe educație.
Propaganda, discursul e arma lor vizibilă, dar au și arme invizibile.
Discursul negativ, (vorba rea) este îndreptat înspre subminarea argumentelor învățăturii biblice, divine și spre promovarea agendei diavolului, aceasta este arma fățișă.
Dar există și o conspirație (profețită) împotriva Unsului Domnului și a robilor Lui, un război ascuns.
Agenda diavolului vine sub titluri pompoase, sub filozofii luminoase, sub perspective și planuri pline de argumente.
      (Aceste filozofii sunt prezentate în Scriptură sub imaginea femeii care călărea o fiară.
Fiara este imperiul mondial, în cazul nostru, cel de-al patrulea, imperiul roman, sub diferitele forme și diviziuni (sau picioarele de fier și de lut ale chipului văzut de Daniel).
Atât femeia, cât și fiara sunt active astăzi.
Fiara are dinți de fier (urmează să scriu despre ei) și gheare de aramă, (am scris).)
Urmăresc caracteristicile persecuțiilor nevăzute din țările „civilizate”, cum sunt duse în numele „protecției copilului”. Caz particular, dar foarte clar e Barnevernetul din Norvegia.
 În spatele organizației Barnevernetului este o întreagă filozofie planificată de stat.
Scopul filozofiei este schimbarea treptată a caracterului societății prin educarea „tinerei generații” într-un alt spirit.
Alianța conspirativă are ca obiectiv familia creștină, mama (și bunica) creștină care (încă) își mai țin copilul pe genunchi și-l învață, îl cresc în frică de Dumnezeu.
Pentru a răpi copilul din acest mediu și a fi mai târziu o victimă sigură, educatorii neomarxiști știu că trebuie să distrugă procesul de educare. În vederea acestui scop ei atacă pe mai multe fronturi.
1. Țin mama ocupată. Cât mai repede copilul să ajungă în grija statului. Iar statul numai să-i dea copilului frică și învățătură a Domnului nu va căuta.
2. Controlează bisericile.  Marea majoritate a creștinilor sunt incluși în structuri: biserici, uniuni, culte, asociații. Marea majoritate a acestor structuri sunt controlate din exterior prin măsuri administrative atent aplicate, scopul fiind asigurarea că în poziții cheie să fie permanent oameni obedienți. Direcția pe care acești oameni obedienți (față de dușmanul Stăpânului nostru) o dau oamenilor din structuri este contrară celei dorite de Stăpânul nostru. De obicei bisericile organizează dezastroasele școli duminicale, invenții nenorocite, prin care copilul este dat să-l educe alți copii, dar răul cel mare vine din pasarea responsabilității și angajamentului părinților, de a se ocupa ei de educație. Părintele nătâng, care-și duce odrasla la biserică să fie la școala duminicală, se spală pe cuget cu amăgirea că face bine și că treaba cu educația e rezolvată.
3. Controlează școlile creștine și educația creștină. Am fost o scurtă vreme profesor în școală creștină, am avut copii elevi la școală creștină, așa că vorbesc și din experiență, dar nu numai, am săpat pe temă. Școlile creștine nu contribuie decât în mică măsură la „învățătura care duce la evlavie”. Profesorii de biologie, geografie și istorie din aceste școli cred în evoluție, epoci geologice și omul preistoric. Cât privește creația acum 6000 de ani, Adam, potopul și istoria antică biblică, sunt voit confuzi sau ignoranți. Nu e de mirare că din astfel de școli „creștine” copiii ies la fel de confuzi cum au intrat, în subiecte cruciale, gen creaționism, angajament creștin, implicare creștină. Orbii nu aleargă.
4. Controlează radiourile și massmedia (cât pot).
5. Atacă blogherii și formatorii de opinie necontrolați de ei. Adesea, acest atac are loc din partea celor controlați, din „interior” cum s-ar zice.

De ce am scris că este un război cu mamele creștine, de fapt cu părinții creștini?
Scopul nedeclarat al editorilor de manuale și al formatorilor de educație, (aproape toți atei și așa-ziși progresiști) este „dezrădăcinarea” concepțiilor retrograde din mintea copiilor de creștini (limbaj marxist), a se citi: distrugerea a ceea ce mamele au zidit în cei 7 ani de-acasă.
Ca anii din pildă: după 7 ani de belșug, 7 ani de foamete.
Sau cum zicea Tatiana:
„Se risipesc bogate boabe,
tresare Duhul Sfant mâhnit,
văzând cum niște spice slabe
pe cele grase le înghit….”
O mică completare: de peste 20 de ani de când ne-am mutat la casă, aici în Cluj, observ an de an ceva ce se repetă. E octombrie, au început facultățile. În fiecare octombrie văd studente crescute în familii modeste, venite cu siguranță de undeva de departe, din afara Clujului, cum umblă pe stradă îmbrăcate modest și cuviincios, unele din ele chiar cu batic, chiar când merg la școală. În noiembrie se mai văd câteva, primăvara nu mai este niciuna.
An după an.
Nu că ar sta evlavia în batic, dar în modestie și bună cuviință, stă.
Mall-ul e aproape, moda își are parada chiar în biserică, cele 7 vaci slabe ale „re-educației” spre lume, le mănâncă repede pe cele grase ale anilor de pe genunchii mamei. (trebuie să termin de scanat cartea, știu).
Parcă le aud explicațiile date părinților după: „toate fetele de la biserică sunt „așa”…”, „dar nimeni nu mai e „așa”…”.
An după an e la fel, acum e început de octombrie, locuim într-un cartier plin de studenți, văd des imaginea.
Realitatea tristă este că tonul în standardul educației creștine îl dau (tot mai anemic) în continuare mamele și părinții creștini și aproape deloc conducătorii de biserici, puși acolo de securitate și lăsându-și bisericile fiilor lor, spre folos.
Iar cu aceste mame, cu acești părinți luptă o lume întreagă.
E război.

Ce auziți?

„El le-a mai zis: „Luaţi seama la ce auziţi. Cu ce măsură veţi măsura, vi se va măsura şi vi se va da şi mai mult.” Marcu 4:24
„Nu deosebeşte urechea cuvintele, cum gustă cerul gurii mâncărurile?” Iov 12:11 (34:3)

Varianta audio, aici.

Urechea este poarta minții, dar și cântarul ei, filtrul sau măsura.
Cu ce măsură măsori, adică ce cuvinte crezi, rodul lor îl vei culege.
Pe cine crezi, pe acela îl asculți, aceluia îi măsori cuvintele, cu ce măsură îl măsori pe acela, atâta ești, atâta ai nevoie, nici pentru tine nu vei cere mai mult, atâta ți se va da, cât vei cere.
Omul nu depășește în măsură proiecția celui pe care îl admiră în el.
Devii ca cel pe care îl admiri.
„Orice ucenic desăvârșit va fi ca învățătorul„, ca modelul. Nu mai mult.
„Cum răspunde în apă fața la față, tot așa răspunde inima omului, inimii omului.” Nu mai mult, nu altceva.
Personajul principal dintr-o carte, dintr-un film, îl admiri, te vezi așa, ca el vrei să fi, vei fi mulțumit când vei fi.

Logica din spatele pedepsei: dragostea lui Dumnezeu

înregistrare din adunare 11 august 2019

Poftele altor lucruri

„…cei înfăţişaţi prin sămânţa căzută între spini; aceştia sunt cei ce aud Cuvântul,  dar năvălesc în ei grijile lumii, înşelăciunea bogăţiilor şi poftele altor lucruri, care îneacă Cuvântul şi-l fac astfel neroditor.” Marcu 4:19

Acuma seara vreau să scriu despre spinii sufletului.
Omul este creat din pământ, iar sufletul este asemuit cu o holdă, sau cu o cultură.
Planta bună este Cuvântul lui Dumnezeu.
Comparațiile din Pilda semănătorului merg de la evident la ambiguu, de la dur la ușor.
Să vedem:

Marcu 4

1. Sămânța de lângă drum: înseamnă ATAC SATANIC DIRECT: „….sămânţa căzută lângă drum sunt aceia în care este semănat Cuvântul, dar, după ce l-au auzit, vine Satana îndată şi ia Cuvântul semănat în ei….”

2. Sămânța căzută pe stâncă: ATAC indirect, PRIN OAMENI: „sămânţa căzută în locurile stâncoase sunt aceia care, când aud Cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie, dar n-au rădăcină în ei, ci ţin până la o vreme şi, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el.„

Aproape că îi scuzăm pe cei care cedează la aceste atacuri, dar dacă ar fi să ne lăudăm, sau să ne evaluăm pe noi, am zice poate toți ca Petru: „nu vom ceda, vom merge până la moarte”. Dar hai să vedem ce fel de „martiraj” așteaptă Domnul de la noi? 

3. Sămânța căzută între spini: ATAC PRIN OBIECTE, PRIN LUCRURI NEÎNSUFLEȚITE: „sămânţa căzută între spini; aceştia sunt cei ce aud Cuvântul, dar năvălesc în ei grijile lumii, înşelăciunea bogăţiilor şi poftele altor lucruri, care îneacă Cuvântul şi-l fac astfel neroditor.”

La acest atac capitulăm cei mai mulți dintre noi. Și acest atac are 3 faze, sau 3 etape:
–grijile lumii, aproape că sunt scuzabile, cântăm „Maria și Marta”, ne uităm cât de mulți din oamenii lui Dumnezeu au avut familii, au lucrat, au fost implicați în această lume…și ne găsim scuze.
–înșelăciunea bogățiilor, ei aceasta nu mai poate fi scuzată atât de ușor, dar undeva ar zice cineva că e dificil de pus graniță între nevoie și poftă, între sete și beție, fără griji și îmbuibare.
Și acum ajung la subiectul postării de astă-seară: pentru cei ce n-au cedat la Satan, la prigoane, la griji și la bogăție, mai este un atac, un atac la baionetă, de zi cu zi, e foarte divers: poftele altor lucruri. E atât de divers acest atac, câte feluri de lucruri există.
Lucruri despre care Cuvântul lui Dumnezeu ne spune:
„nu iubiți..(..).. LUCRURILE DIN LUME!”
Cuvântul lui Dumnezeu este pus față în față cu „alte lucruri„, Cuvântul n-are nici un aliat, nimeni nu-i ține partea, „poftele altor lucruri” sunt toate spini.
Aceste pofte sunt spinii care îneacă Cuvântul lui Dumnezeu.

Cum o fac?
Prin timp.
Atacul Satanei e evident, e ca bombardamentul de aviație, se aude, bubuie, te ferești.
Prigoana și necazul, cum o fi, mai pe față, mai pe ascuns, îți dai seama, le treci.
Grijile și bogăția au unități de măsură, le vezi și pe alea.
Dar poftele altor lucruri cer o atenție de zi cu zi, sunt subtile și tăcute:
-Unde pui granița între nevoie și poftă?
-Până unde mănânci de foame, ca să poți lucra sau pentru că-ți place?
Te îmbraci de frig sau ca să arăți cuiva ce ai tu, sau cum ești tu?
-Cumperi mașina că merge bine și consumă puțin sau ca să impresionezi pe cineva?
-Sunt atât de multe lucruri care ne pot cădea dragi la inimă și atât de multe pofte de-a le iubi precum sunt spinii pe câmp.

Îți umplu agenda, programul, calendarul, ziua, viața.
Unde să mai ai timp de Biblie, de Cuvânt, dar unde să mai ai timp de ascultare de Cuvânt, de meditare, că nici de citit n-ai!? Biata sămânță, pipernicită și ofilită sub spinii grași din suflet.
Iar citit fără meditare și făcut, e tot degeaba, tot fușereală.
Ce faci cu POFTELE ALTOR LUCRURI?
E chestiune de timp.
Să faci, ce faci și în grădină cu spinii: îi plivești.
Să rămână planta cea micuță, odrasla slabă liberă, să vadă soarele, să-i ajungă apa, să nu i-o sugă spinii.
Ați văzut ce țărânos, ce prăfos e un loc cu spini, spinii sug apa din sol ca sugativa.
Așa e și sufletul împovărat cu poftele altor lucruri: sec și fără vlagă, Cuvântul moare repede înecat de pofte.
Pământul bun e fără spini, fără pietre și departe de drum, departe de locul pe unde se plimbă satana, să nu poată lua „îndată”. Adică „Feriți-vă de tot ce se pare rău!„, stați departe.
(„Îmi ţin piciorul departe de orice drum rău, ca să păzesc Cuvântul Tău.” Psalmul 119:101)
Mută-ți ogorul sufletului de lângă drumul Satanei, de lângă drumul rău: închide televizorul, lasă telecomanda, fă legământ cu mouse-ul, numără minutele pe Facebook, pe net.
Plivește-ți calendarul, plivește-ți agenda, fă loc „de timp” în jurul Cuvântului din tine, numără cât timp dai „spinilor”? Grijilor, bogățiilor și poftelor câtor lucruri? Numără-le, înșiră-le, spune-I-le seara Domnului în rugăciune.
(Și pentru rugăciune trebuie timp, dar nu poți spune că n-ai timp să spui Domnului păcatele care te fac să n-ai timp. Iată cel puțin un motiv bun de rugăciune.)
Uită-te la obiectele din cameră, la hainele din dulap, la sculele din atelier, la tot ce ai plătit, ca să te slujească, zici.
Nu doar ele ție, și tu le slujești lor.
Și spinii cresc.
Clepsidra Domnului stă culcată și tu tot întorci clepsidra dracului.
(Și de mine zic.)
Nu minune, nici intervenție divină se cere, ci o numărare simplă și atentă a orelor: cât seminței, cât spinilor? Așa cum evaluezi câmpul, așa cum plivești spinii, să-ți arate grădina sufletului așa:

Cam acesta este „martirajul” pe care-l așteaptă Domnul de la noi, pentru El, pentru Cuvântului Lui: crucificarea poftelor altor lucruri, în fiecare zi.
Cununa va fi la fel ca cea a martirilor istoriei, de pe ruguri și de pe cruci.
Vă las cu vorba lui David:
„Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea.” Ps 119:97
Eu mi-am încheiat seara de azi cu această jertfă la care pun pe foc de 2-3 ore și tuturor celor ce ați citit până aici, vă fac rugămintea să nu citiți mai multe postări și bloguri decât capitole și cărți din Cuvântul lui Dumnezeu, sămânța cea bună.

 

 

 

Smoala din Valea Sidim, Marea Moartă

„Valea Sidim era acoperită cu fântâni de smoală. Împăratul Sodomei şi împăratul Gomorei au luat-o la fugă şi au căzut în ele….” Geneza 14:10
Mărturia biblică este adevărată chiar dacă atitudinea generală a așa-zișilor „oameni de știință” față de mărturiile Bibliei este de discreditare, neglijare și marginalizare.
Dar dovezile materiale nu le poți ignora.
În Biblie scrie că pe locul unde acum este Marea Moartă, înainte de nimicirea Sodomei era Valea Sidim și acolo erau „fântâni (puțuri) de smoală”, adică locuri de unde se extrăgea smoala, sau bitumul (asfaltul).
E bine să știți că în zilele noastre Marea Moartă aruncă afară periodic bucăți mici de smoală care plutesc pe suprafața apei. Câteodată, mai ales la cutremure, se desprind de pe fundul mării și plutesc pe apă, bucăți mai mari de bitum, chiar de câteva tone. Priviți:

Este o fotografie făcută după un cutremur mai mic din 1969.
Sursa: http://truthproof.blogspot.com/2012/07/valley-of-siddimdead-sea-and-tar-pits.html
Pe un blog descoperit pe Google (nu l-am cercetat să văd ce promovează) am descoperit următoarea schiță și explicațiile ei.

E vorba de „cupole de sare” și alte fenomene, unele pe care le-am depistat singur când am intrat în Marea Moartă, în 2017 și am dat cu piciorul de „pietre” de câteva kilograme cu colțuri foarte ascuțite, în apă adâncă de jumătate de metru. Am scos „pietrele” afară și chimistul din mine a înviat instant, (mi-am amintit cursul despre cristalizare de la facultate, cum se formează cristalele în soluții suprasaturate în jurul unui centru de cristalizare, vedeam formațiuni cristalizate recent, asta explica ascuțimea „pietrelor”. Procesul de cristalizare/retopire se face sub efectul temperaturii cald/rece, zi/noapte), ce am găsit eu an apă erau bulgări de sare recent formați.
Că a fost nevoie de „fântâni”(puțuri) pentru a extrage smoala e explicabil, sedimentele de la potop au format un strat gros de sol deasupra rezervelor de smoală, acest strat este adesea de câțiva metri, peste tot în lume sau chiar zeci de metri și mai mult în unele locuri.
Credința este întărită de argumente, mai ales într-o vreme ca aceasta, când este epidemie de febră mistică printre creștini, când cineva care n-are temperatură e socotit bolnav sau chiar mort. Dar un cap rece ajută mai mult dragostei fierbinți de Adevăr, de Dumnezeu, mult mai mult decât un entuziasm nătâng și voit ignorant.
Când mi se mai formează sinapse pe teme din astea, vă mai scriu.

Baalii din inimile noastre; despre Tir, Sidon, fenicieni, Cartagina, idolatrie, profeții împlinite și pilde pentru învățătura noastră. Isaia 23, Ezechiel 28

Înregistrare din adunare, 6 octombrie 2019.

Înregistrare din adunare 28 iulie 2019

Fenicia, fiica Sidonului. Interviuri cu pietre (6.)

„…De acum nu te vei mai bucura, fecioară necinstită, fiica Sidonului! Scoală-te şi treci în ţara Chitim; dar nici acolo nu vei avea odihnă.” Isaia 23:12
Pentru subiectul ăsta, n-am fost la nici un muzeu și la nici un șantier arheologic, am (re)citit Biblia, Wikipedia, Google și mai multe cărți.
Citind despre Roma, fiara cumplită din Daniel (despre care n-am scris încă, decât parțial) am dat de cartea lui Titus Livius, „Ab urbe condita” (De la fundarea Romei) căutând descrierea trecerii de la Împărăția de aramă (Grecia) la cea de Fier și Lut (Roma) și comparând aceste dovezi cu profețiile care au scris dinainte despre evenimente.
Am găsit părțile care mă interesau: războaiele macedonene, când Roma i-a bătut pe regii macedoneni, dar m-a frapat că descrierea conținea volumic mai puțin despre războaiele cu macedonenii, decât despre cele 3 războaie punice, cu Cartagina.
Ei, mi-am zis în sinea mea,  „nu scrie Biblia despre tot” și am neglijat partea cu punii.
Dar oare chiar nu scrie Biblia nimic despre puni, despre Cartagina, m-am gândit mai apoi?
Și mergând pe firul gândului, am aflat că punii sunt fenicieni, ei au întemeiat Cartagina, dar fenicienii sunt „Tirul și Sidonul” din Biblie, despre Tir și Sidon scrie multe Biblia.
Războaiele punice au fost sfârșitul Cartaginei, adică sfârșitul Tirului, sfârșit despre care Biblia scrie, profeții au scris mult: „…aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ‘Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu, ⁷ iată că voi aduce împotriva ta nişte străini, pe cele mai asupritoare dintre popoare, care vor scoate sabia împotriva înţelepciunii tale strălucitoare şi-ţi vor pângări frumuseţea. ⁸ Te vor arunca în groapă, şi vei muri ca cei ce cad străpunşi de lovituri în mijlocul mărilor.” Ezechiel 28:6-8
      Aceste „cele mai supritoare popoare” au fost romanii, o adunătură de popoare cucerite, care trăiau din jaf, romanii au distrus pe fenicieni.
Azi am vorbit la adunare despre aceste lucruri și înainte de a pregăti înregistrarea voi schița gândurile care le-am avut. Textele citite au fost Isaia 23 și Ezechiel 28.
 Origine
Fenicienii se trag din Sidon, strănepotul lui Noe, fiu al lui Canaan, nepot al lui Ham.
Ocupație
Fenicienii se ocupau cu comerțul. Marea Mediterană, toată partea de sud a fost domeniul lor.

Începutul lor, cetățile lor de bază au fost Tirul și Sidonul. Acolo ei au dezvoltat specialitatea lor, violetul de Tir, sau purpura Tiriană, un colorant foarte scump obținut din melci de mare, folosit la vopsirea țesăturilor.
La întemeierea Cartaginei de către cei plecați din Tir, povestea spune că Elissa sau Dido, întemeietoarea orașului a cumpărat un deal lângă mare și vânzătorii i-au spus că e al ei atâta teren cât poate cuprinde  cu o piele de bou. Elissa a tăiat pielea de bou în fâșii foarte subțiri și a înconjurat o suprafață vastă pe care a numit-o chiar așa: Bursa (Byrsa, în greacă βύρσα, piele de bou) de unde provine numele modern de Bursă.
Se pare că Cartagina era Tarsul din Biblie, opinie contestată de unii, dar eu dau credibilitate traducătorilor Septuagintei, ei nu s-au înșelat nici în privina Tanisului (Țoanului).

Simboluri
Violetul, culoarea violetă (stacojiu sau purpuriu) le-a fost culoarea specifică.
Mai târziu purpuriul a devenit o culoare asociată cu regalitatea. A fost chiar un împărat bizantin Porfirogenetul (născut în purpură, sau născut împărat). Mult timp a fost interzis pentru altcineva, decât împăraților să poarte purpură.

Religia și practicile religioase
Fenicienii nu aveau doar un zeu, aveau o mulțime. Principalii au fost Baalii, (Baal înseamnă stăpân) și Astarteele. Aveau de asemenea dumbrăvi sfinte, un fel de parcuri de închinare, dar deseori un singur copac verde devenea dedicat unei zeități. Practicau prostituția la temple. Numele unuia din conducătorii punilor, al celui care a traversat Spania, sudul Franței și apoi a trecut Alpii în Italia, Hanibal înseamnă „preferatul lui Baal„. Biblia descrie cu detalii aceste „urâciuni”.

Semnificații și simboluri pentru noi
Curva din Apocalipsa 17 era îmbrăcată cu purpură și cu stacojiu (violet) deasemenea și fiara pe care călărea era de culoare stacojie.
„…Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie,”
„Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu.”
Până astăzi culoarea violetă este asociată cu regalitatea…amintiți-vă de regina Marii Britanii….

dar priviți o imagine a cardinalilor Romei cu versetele de mai sus în minte…

Purpură și stacojiu.
Religia baalică a fenicienilor a fost mult timp o ispită pentru evreii întorși din Egipt, dar această religie n-a murit odată cu fenicienii. Religia lor s-a transmis până în zilele noastre prin biserica Romană, femeia din Apocalipsa 17.

Motivul distrugerii fenicienilor a fost îngâmfarea.
Îngâmfarea a venit datorită bogăției lor.
Bogăția a venit datorită înțelepciunii.
Dar pentru că n-au văzut pe Cel ce le dădea aceste binecuvântări, pentru că „s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” și pentru că și-au dat ifose:”prin înţelepciunea şi priceperea ta ţi-ai făcut avere şi ţi-ai grămădit aur şi argint în vistieriile tale; ⁵ prin marea ta înţelepciune şi prin negoţul tău ţi-ai mărit bogăţiile şi, prin bogăţiile tale, inima ţi s-a îngâmfat foarte mult.’ ⁶ De aceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ‘Pentru că îţi dai ifose ….” au fost nimiciți.
Fenicienii sunt un simbol pentru viitor dar și pentru trecut, sunt un simbol curvei din apocalipsa care este și va fi distrusă dar și al Diavolului însuși dinainte de creație, care este încă și va fi distrus și el.
Binecunoscutul text din Ezechiel 28: „…Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu…” este evident că se referă la căderea lui Satan, reprezentată istoric de pilda tirienilor, a fenicienilor.
Sentința ” eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată!” este deja împlinită asupra fenicienilor, ruinele Cartaginei vorbesc singure, pietrele strigă, vorbesc despre viitorului Diavolului și al morții: „moartea nu va mai fi„.
Despre acele vremuri glorioase pe care le așteptăm, prefigurate profetic de popoarele pe care le numim adesea neglijent „istoria antică”,  am vorbit azi-dimineață (sper să pun cât mai repede varianta audio), am scris astă-seară și vă las să meditați la ele, cum fac și eu citind pe lângă profeți și din aceste cărți:

 

Vrei să te numească Dumnezeu și pe tine „om preaiubit și scump”?

„Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos.” Galateni 1:10
Sau „cum să capeți bunăvoința lui Dumnezeu?”

Daniel 2

Înregistrare din adunare 1 septembrie 2019

O împărăție de aramă. Interviuri cu pietre (5)

„După tine, se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată decât a ta; apoi o a treia împărăţie, care va fi de aramă şi care va stăpâni peste tot pământul.” Daniel 2:39

„Ţapul însă este împărăţia Greciei, şi cornul cel mare dintre ochii lui este cel dintâi împărat.” Daniel 8:21

Dumnezeu a prezentat viitorul lui Daniel, i-a spus (și ne-a spus) cum va fi istoria lumii, sub forma a două imagini:
1.Prima imagine care i-a apărut a fost un chip cu cap de aur (Babilonul), umeri și brațe de argint (Medo-Persia), mijloc și brâu de aramă (Grecia) și picioare de fier și lut (Roma).
2. A doua imagine folosită de Dumnezeu pentru a descrie profetic istoria lumii este a celor patru fiare: Leul (Babilonul), Ursul (Medo-persia), Leopardul, pardosul(Grecia) și o Fiară nespus de grozavă, despre care nu se spune că ar semăna cu ceva animal (Roma), doar atât că avea dinți de fier și gheare de aramă.

Azi vom poposi asupra împărăției de aramă, a Greciei, sau a imperiului macedonean desfășurat la maximă expansiune de către „cornul” Alexandru cel Mare.
Cu aceste gânduri în cap am pășit pragurile muzeelor și ale șantierelor arheologice din nordul Greciei, luna trecută. Mi-am zis în mine însumi că pentru că aceste lucruri s-au petrecut după un Plan, trebuie să se vadă aceste ciudate schimbări necesare îndeplinirii planului, întipărite în urmele rămase până în vremurile noastre, vremi în care tot conform profeției, cunoștința crește.
Nu m-am înșelat, căci peste tot în muzee erau prezentate obiecte din vremea Imperiului profețitului macedon, iar majoritatea acestor obiecte erau de aramă (bronz): arme, vase, unelte, chiar și banii au început să se toarne și din bronz, nu numai de aur și de argint, ca până atunci .
Coifuri de bronz ușoare care să nu rănească și să cheliască capetele, scuturi tot ușoare tot dintr-un fel de tablă de aramă, care să nu jupuiască umerii, cum li s-a întâmplat babilonienilor la asediul Tirului: ” împăratul Babilonului, şi-a pus oastea să facă o slujbă grea împotriva Tirului. Toate capetele au ajuns pleşuve, toţi umerii sunt jupuiţi şi n-a luat de la Tir nicio plată, nici el, nici oastea lui, pentru slujba pe care a făcut-o împotriva lui.” Ezechiel 29:18


Purtarea
Apărători de genunchi și picioare (jambiere, knemide) tot din bronz au fost descoperite o mulțime în miile de morminte macedoniene cercetate de arheologi.

Unelte, statuete și vase tot de bronz, foarte multe.

Sarissa, noua armă a noii metode de luptă macedonene (falanga), era o suliță de 5-6 metri lungime, din lemn de corn, demontabilă, cu vârf de fier dar care avea la capătul din spate o contragreutate de bronz ascuțită: ca să țină arma în echilibru, la atac și să poată fi înfiptă în pământ pentru a construi un fel de zid, la apărare.

O grămadă de aramă.
Un aliaj ușor de prelucrat și  din care se făceau tot de felul de unelte, vase și arme înțelepte. Chiar și bani, pentru că exact în acea perioadă a luat avânt în Grecia, baterea de monedă de aramă.
De fapta falanga a dus elenismul până la marginea lumii, cu falanga i-a bătut Alexandru pe perși, conform profeției, cu falanga s-a impus în toată lumea limba greacă, limba înțelepciunii  și apoi limba în care Creatorul lumii a ales să-și desăvârșească revelația Cuvântului Său.

Concluzii:
Grecia antică, imperiul grecesc, o împărăție a căror oameni urmăreau  înțelepciunea este numită de Cel ce i-a ridicat înadins pentru planurile Lui: „o împărăție de aramă„.
Să reținem această asociere: asemănarea cu simbolul aramei a poporului urmăritor al înțelepciunii, a procesului de elenizare, de educare a lumii într-un mod unitar, pentru a pregăti calea Unsului, în care „vor nădăjdui ostroavele„.
Muzeele grecești confirmă din belșug de ce.
Dumnezeu și-a revelat Cuvântul prin profeți iar profeții ne-au vorbit prin pilde.
Mintea și duhul sunt trezite la viață mai mult decât de vehemența discursului pasional, de înțelegerea subtilităților pildelor profetice.
Tâlcuirea profețiilor face să se deschidă mintea, iar când mintea se deschide („le-a deschis mintea…„)…. „să înțeleagă Scripturile„, cei fricoși și apatici se transformă în oameni plini de bucurie.
Pilda aramei este una din pilde, Scriptura e plină de pilde și de simboluri, tâlcul lor conduce înțelegerea spre Unsul, spre Cel Investit cu autoritate.
Pilda aramei, arama(bronzul) ne arată că este un simbol al elenismului, al perioadei când educația a format un imperiu cu dragoste de carte și chiar de filozofie . „Grecii caută (urmăresc) înțelepciune(a)” era mediul în care evanghelia a trecut granița iudaismului….” spre neamuri (etnii), pentru a pregăti răspândirea unei alte înțelepciuni mai mari: „și noi propovăduim o înțelepciune, dar nu a veacului (eonului) acestuia„.
Mai mult, împărăția următoare, setoasă de sânge, fiara înspăimântătoare, avea „gheare de aramă„, iar știm că gheare au numai animalele răpitoare, fiare sau păsări.

…parcă ne răsună peste vremi: „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure (să nu vă răpească) cu filozofia…”  Coloseni 2:8

Ghearele de aramă ale filozofiei grecești le are și fiara a patra în a cărei perioadă trăim noi, fiara „cu dinți de fier și gheare de aramă...”
(Ca o observație legată de asocierea în pildele profeților a ghearei de aramă cu înțelepciunea, vedem la Mica că și Sionul va zdrobi neamurile, dar nu cu dinți de fier și gheare de aramă ca fiara (un animal desigur necurat), ci cu o copită de aramă, „Scoală-te, fiica Sionului şi treieră! Căci îţi fac un corn de fier şi o copită de aramă, ca să sfărâmi multe popoare şi să închini Domnului prada lor, să închini Domnului întregului pământ averile lor!” Mica 4:13)
Dar despre această a patra împărăție și despre dinții ei de fier voi scrie în altă postare cu Voia lui Dumnezeu.