„Preoți…lăsați sectanții să recolteze spicele călcate de voi în picioare!” Tudor Arghezi, 1926

Fac arheologie arhivistică.
Biblioteca Centrală Universitară Cluj și-a digitalizat periodicele (o muncă titanică) și când fur ceva timp, mai citesc din vremuri vechi.
Am găsit astă seară un Apel către Preoți, articol scris de Turdor Arghezi în revista Țara noastră, anul 6, numărul 33 la Cluj în 15 august 1926.
Este un apel la pasiune, la angajament, un apel cum numai un maestru al cuvintelor ca Arghezi ar ști să-l condeiască.
Este o analiză fină, de chirurg de gânduri scrierea lui Arghezi, citiți-o după ce-i citiți psalmii, să-i înțelegeți pasiunile…
Arghezi vede convertirea la secte a românilor (la apogeu în timpul lui) ca dovadă a capacității românilor de a…face istorie.

Epistola către Preoţi

Un argument foarte defavorabil clerului nostru, mai categoric şi mai decisiv decât orice critică şi literatură, îl dă indiferenţa poporului românesc.

Toţi scriitorii l-au acuzat întotdeauna că nu participă la nici-o mişcare de revendicări şi îndrăzneli, că rabdă, suferă şi tolerează ca un material inert, necultivat în sensibilitățile lui de marea şcoală primitivă a credinţei religioase. Popoarele cari au făcut istorie au crezut şi cred. Mai lesne se altoieşte o idee pe cugetul muncit de o preocupare mistică decât în mentalitatea brută a unui popor străin de contemplaţie şi controversă. Dacă poporul francez nu era catolic, nu putea să fie nici republican şi marea revoluţie s’ar fi ivit pentru întâia oară cu 130 de ani mai târziu, la ruşi, popor necivilizat, însă mistic, în stare de o jertfire de sine spontană şl monahală. Noi nu am fi luat iniţiativa nici unui eveniment, niciodată, dacă evenimentele nu sileau iniţiativa să le asculte, târâtă în deslănţuirea lor. Pasivi faţă de nedreptate, faţă de boier, faţă de prefect, de jandarm şi de guverne, pasivi am fost în tot trecutul nostru şi supuşi. Operația intelectuală a unei convingeri drepte sau eronate, dar obţinută dintr-un conflict moral, dintr-o luptă a sufletului secretă, nu s-a săvârşit în spaţiul simţirii noastre, din pricina unei educații religioase absente şi a incapacităţilor ce rezultă din această absenţă. Ce-i  de facut? Cum vom putea pune ceva în golul educaţiei noastre şi ce anume trebuie pus, ca să echivaleze intârziat cu ceeace era necesar să fie la timp?

Indiferenţa noastră religioasă e numai aparentă. Facultatea de a crede nu este exclusiv franceză, catolică, protestantă sau revoluţionară. Poporul românesc este în stare să se comporte la fel cu înaintaşii lui, mai fericiți istoriceşte. Puterea de a se răzema pe suflet și pe imponderabile, el o are şi numai stârpiciune nu i se poate imputa lui, victorios în ţările Dunării, prin belşugul posterităţii. Indiferenţa românească priveşte în special materialitatea credinţii: Biserica şi clerul şi îndeosebi clerul, pe care într-adevăr, să nu ne codim, poporul nu ştie şi nu ştie de ce să-l respecte.

Pilde evidente de capacitate mistică integrală dă actualmente poporul românesc în convertirea la secte. Adventismul a putut ridica și depărta de realităţile bucuroase ale vieţii sociale, pe ţăran până la sacrificiul personal. În timpul războiului au fost adventiști români, de cea mai curată şi expresivă origină, cari au refuzat să tragă, din principiu religios. Predicatorii adventişti, bătuţi timp de zece ani, la toate adunările religioase, de către preoţi, secondați de administraţie, au sfârşit prin a converti numeroase regiuni ţărăneşti, fără să mai socotim succesele din oraşe. Aceşti predicatori erau români, ca şi ascultătorii lor. Astăzi adventismul are în Bucureşti complex cultural, bibliotecă, imprimerie, sală de rugăciuni, o proprietate impunătoare, improvizată din contribuţiile banilor săraci. Mai mult, fiecare a putut preţui influenţa hotărâtă în ceea ce priveşte personalitatea morală a convertiţilor, a sectei asupra tuturor aderenţilor. O viață curată, un desinteres remarcabil, o neînchipuită de noi onestitate curentă, caracterizează pe adventişti.

Dintr-un anumit punct de vedere, adventismul poate să constituie o gravă eroare, o sinceră eroare însă; ne este permis să contestăm valoarea unui adevăr eronat care mântuieşte pe omul micşorat şi viciat de adevăruri adevărate? Când se manifestă câştigul obştesc şi naţional mai mare, la îmbrăţişarea entuziastă a unei erezii dinamice sau la profesarea unei ortodoxii vlăguite?

Foarte interesant în privinţa demonstraţiei că publicul românesc poate simţi şi practica actul suav şi tonic al credinţii, este cazul preotului caterisit Tudor Popescu, de la biserica din Bucureşti Cuibul-cu-Barză. Acest preot nu s-a ivit cu originalitatea unui sectarism românesc, ideile lui, împrumutate şi incoerente, nu sunt din cele cardinale. El a putut însă, într-un cartier populat de bogătaşi indiferenți, să umple biserica, să se facă ascultat, primit şi urmat cu solidaritate, şi după caterisire. Trimişii Mitropoliei pentru a cerceta şi întoarce la făgaş pe acest preot rătăcit de o sinceritate, au fost întâmpinaţi ostil de către domnii şi cucoanele din cartier, care până la predica preotului schismatic, abia dacă aflaseră că există o Scriptură și că ea dovedea, în limbaj imaterial, dumnezeirea lumii şi a unui Fiu, Iisus. Proprietarii cartierului citeau Biblia, confruntau esențele, discutau Evanghelia, pasionaţi de o preocupare până atunci ironizată: răscrucea sufletească.

Prin urmare, o erezie îmbrăţişată de o clasă socială românească, deosebita de aceea frecventată de adventism. Nu, poporul românesc nu este indiferent religios.

Evident, felurite alte secte şi schisme îşi dispută atentiunea și respectul poporului românesc – şi nu în deşert. Toate şi-au recrutat aderenți organizaţi de luptă, desprinşi zilnic mai numeroşi de la sânul Bisericii ortodoxe, păzită de câini adormiți şi de semne zugrăvite.

Substanţa spiritului religios este credinţa dar şi vehemența. Poporului îl place, pe bună dreptate, o Biserică profetică şi luptătoare, cu preoţi activi pentru intinerirea necurmată a forţelor morale, cu preoţi devotați şi în felul lor, revoluţionari. El evită discursurile ministeriale, presa oficioasă şi catedrele plătite, preferând un cuvânt bun rostit pe stradă şi cântecul unui flaşnetar, şchiop şi independent.

Din toate instituţiile Statului, aceea care este obligată să rămâie permanent gingaşă şi fragedă este Biserica. Preoţii au datoria să nu pară nişte funcţionari şi mai târziu nişte pensionari. Ei păstoresc în principiu patimile, zborurile, avânturile, dragostea şi mila. Ei nu se pot învechi fără primejdie, alături de aceste izvoare în veci frământate şi noi. Ei cultivă, prin definiţie, regiunea obscură, în care se întâlnesc idealurile, durerile şt desnădejdile: cum pot să umble printre ele ca nişte şoareci şi să nu plutească peste piscurile lor, ca nişte pasări mari? Cum au timpul să se banalizeze, să devină vulgari, papugii şi meschini?    (papugiu-om de nimic, n.n.)

Înaintea prelaţilor de categoria burghezilor îmbogăţiți la tejghele, obezi, moleşiţi, cu blănile scumpe încuibate de molii, iese sprinten, focos şi iute sectantul. Acesta nu a fost înscris în Buget, nu este protejat de legi, nu are bătrâneţile garantate, pe seama lui nu circulă şoapta şi zvonul. El apare în numele unui Christ îndreptător, îndrăgostit de durerile insului social, fără samur, făra automobil, fără episcopie, fără prestigiu, ca un Christ dorit de toată lumea. Sectantului îi este sarcina relativ uşoară: el învinge întotdeauna şi concentrează simpatiile creştinilor desgustaţi de orânduiala bisericească parvenită. Iar Biserica românească, a moşilor şi a strămoșilor, trebuie apărată de poliţie şi de comisari, ca nu cumva să fie ştirbită în măreţia ei lascivă.

Preoţi tineri români, care cunoaşteţi relele voastre mai bine, vot puteți fi, fără să înstrăinați nimic din vechile învăţături, acei adventişti, baptişti, sciencişti, care zi cu zi vorbesc poporului cu inima fierbinte. Voi puteţi ieşi la predica liberă, ca şi dânşii, ca şi dânşii opri urechea trecătoare şi a o aduna în jurul vostru. Voi puteţi fi dascălii mari fără abateri, al poporului, pe care mai marii voştri, betegiţi de plăceri inferioare, l-au părăsit. Ce faceţi în satul şi în mahalaua în care vă găsiţi? Zestre pentru fată şi pregătiri politice pentru băiat? Bănci şi cooperative, societăţi anonime, exploatări forestiere şi de petrol?  Sunteți 10.000 şi nimeni nu vă vede lucrând în ogorul naţional.
Haide! puţină râvnă, puţină libertate şi chiar puţină obraznicie penţru Hristos şi pentru popor, nu are să vă steie rău. Pornind, vă veți da seama ce trebuie curăţit şi suprimat şi veţi face operă bună.

Dacă nu, lepădați preoţia de care v-aţi depărtat, şi lăsaţi sectanții să recolteze spicele călcate de voi în picioare.
T. ARCHEZI

 

„Poveștile” cu care te identifici îți formează identitatea

Acela ești, identic cu cel din narațiunea în care te socotești parte.
De aceea Biblia este o carte de „povești”, de narațiuni, de întâmplări descrise, cu personaje, fapte și date reale.
Identitatea noastră ca creștini, ca „sămânța lui Avraam” se formează prin identificarea cu „narațiunile” din Biblie și numai așa.
Fără asimilarea Bibliei ca istorie ale ta, a trecutului tău, nici identitatea ta ca creștin al prezentului și așteptător al viitorului împreună cu Unsul (cu Hristos) nu se formează.
De aceea Biblia nu este o carte sistematică, cu tabele cronologice, termene și planuri.
Sau este, dar cronologia, legămintele și viitorul sunt ascunse în Biblie în „povești”, în istorii, în descrieri, în pilde.
Trebuie să ne fie dragi Noe, Avraam, Iosif, Moise, David, Daniel, etc., să vorbim cu drag despre ei, să-i cântăm, să le cântăm întâmplările, povețele, pocăința.
Cei pe care-i învățăm, copiii noștri, trebuie să vadă asta, să audă asta, să învețe asta, să nu uite asta.
Cam la astea m-am gândit după încă o săptămână de călătorii, fără mult citit, dar de „copt” am copt destule, timp de zeci de ore la volan.
„O națiune de povestitori!” și-a întitulat rabbi Sacks eseul de săptămâna trecută, varianta online în română aici: http://rabbisacks.org/wp-content/uploads/2019/09/ROMANIAN-Ki-Tavo-5779.pdf
Citate (concluzii, la sfârșit):
” Prin intermediul poveștilor începem să învățăm cine suntem și cum ni se cere să ne purtăm. “Lipsește-i pe copii de povești și îi vei face să devină bâlbâiți, anxioși și inconsecvenți, atât în acțiuni, cât și în modul în care se exprimă.” [2] Să știm cine suntem înseamnă în mare parte să înțelegem din ce poveste sau ce povești facem parte.”

„Evreii au fost primii oameni care au scris istorie – cu multe secole înainte de Herodot și Thucydides, de multe ori fiind considerați în mod eronat primii istorici. Totuși, ebraica biblică nu are niciun cuvânt care să însemne “istorie” (cel mai apropiat echivalent este divrei hayamim, “cronici”). În loc, este folosită rădăcina zahor, care înseamnă “memorie”. Există o diferență fundamentală între istorie și memorie. Istoria este “povestea lor” [6] o relatare a unor evenimente care s-au petrecut într-o altă perioadă, altor persoane. Memoria este “povestea mea”. Este o internalizare a trecutului ca parte a identității proprii. La asta se referă Mishna în tratatul Pesachim atunci când spune: “Fiecare persoană trebuie să se vadă pe ea însăși ca și cum ar ieșit chiar ea din Egipt”

„Pe parcursul Deuteronomului Moise îi avertizează pe oameni – nu de mai puțin de paisprezece ori – să nu uitați. Dacă vor uita trecutul își vor pierde identitatea și simțul direcției și va urma dezastrul. Mai mult, nu doar că oamenii primesc porunca de a-și aminti, ei au și porunca de a trasmite aceste amintiri copiilor lor.
Acest întreg fenomen reprezintă o serie de idei remarcabile: despre identitate ca parte a memoriei colective, despre ritualul de a spune povestea națiunii, și mai presus de orice faptul că fiecare dintre noi este păstrătorul istoriei și al memoriei. Nu este doar liderul singur sau elita, care sunt educați pentru a-și reaminti trecutul, ci fiecare dintre noi. Și acesta este un aspect al trasferului și democratizării leadershipului, pe care îl decoperim în întreg iudaismul ca mod de viață. Leaderii majori spun povestea grupului, dar cel mai mare dintre leaderi, Moise, a învățat grupul cum să devină o națiune de povestitori.”

„O povestire a legământului este mereu incluzivă, proprietatea tuturor cetățenilor, nou veniții deopotrivă cu cei născuți acolo. Spune tuturor, indiferent de clasă sau cult, aceștia suntem noi. Crează un sentiment de identitate comună care transcende alte identități.„

Concluzii:

1. Există un fel de identitate, comună, identitate de grup, când te socotești parte dintr-un grup, împărtășești la comun viziunea grupului și respingi în mod egal ceea ce respinge grupul. Grupul, este adesea „acasa” care îți crează identitatea. Traian Dorz a scris și o poezie (e cântare acum) despre acasa asta (acasa mea, e una din acase, dar trebuie băgat de seamă că el are în vedere Biserica Ortodoxă cu misticismul ei (dulcea mea acasă)). Mai sunt acase, poate tu, răbdătorul meu cititor care ai ajuns la acest sfârșit, (când te lovesc cu cererea de a-ți inspecta raftul minții), ai și tu o „acasă” care te formează, identic cu cei din grupul din care te socotești fericit părtaș. Socotește dragul meu un alt mod de a te identifica, identificarea de alt fel….pentru că oricum „Suntem parte a unui grup care se va schimba în mod inevitabil de-a lungul anilor.„

2. …acest al doilea fel de identificare a prins-o destul de bine Sacks în articolul său. Nu e valabil doar în iudaism. Dumnezeu ne-a vrut un popor al credinței, al promisiunilor, al Cuvântului, nu al colibelor, sinagogilor sau popoarelor.
Povestea lui Avraam se cere asumată, suntem parte a iei, „părtași rădăcinii și grăsimii măslinului„, am fost altoiți, nu suntem alt măslin, ci doar alte ramuri.
Povestea care începe cu Adam, care continuă cu Noe, cu Avraam, până la Unsul promis, e povestea din care facem parte, „națiunea” în care am fost incorporați și a cărei istorie ne devine proprie. Să iubim această narațiune. Unsul promis „pe care cerurile trebuie să-l primească” este centrul acestei narațiuni și nimeni nu te împiedică să-l cunoști bine. Ai chiar drept de audiență permanentă, El nu respinge și nu alungă.
Ca să-l cunoști bine trebuie să citești și să-ți asumi toate istoriile, toate poveștile despre El.
Unde le găsești?
Desigur că în evanghelii, vei zice, așa este, evangheliile îl descriu pe Isus, ce a făcut, cea vorbit, cum, când.
Dar Vechiul Testament la fel „toate Scripturile mărturisesc despre El„, era numit Unsul în Vechiul Testament, Cel Investit.
Ce ai tu de făcut, dragul meu, este să iei ce scrie Noul Testament despre Isus, cu ce scrie Vechiul despre Unsul (Mesia, Hristos) și să crezi că Isus este Unsul (Hristos).
Cât de tare trebuie să te temi de Unsul(Hristos), doar în Vechiul Testament scrie.

Fără această frică de a nu fi aprobat, nu te vei grăbi să fi făcut una (identifica) cu El „printr-o moarte asemănătoare cu a Lui„.

 

 

Cum putem ști cine este născut din Dumnezeu? (audio)

Înregistrare din adunare 25 august 2019.

Cum putem ști dacă cineva este născut din Dumnezeu sau nu?

„Oricine crede că Isus este Unsul este născut din Dumnezeu…” 1 Ioan 5:1
Aceasta este definiția, descrierea unuia născut din Dumnezeu și de aici plecăm cu răspunsul la întrebarea din titlu?
Am descris în postarea dinainte ce înseamnă Unsul Domnului.
A aștepta pe Unsul era pentru evreii primului veac nu doar o stare de spirit, ci o căutare de dovezi, o identificare a unui personaj prezent în mintea lor, pentrucă era descris în Scripturi.
Nu-L așteptau pe Unsul decât cei ce credeau Scripturile.
De ce-L așteptau? Din mai multe motive…și felurite.
Odată pentru că fusese promis de Moise, în Psalmi și în toți profeții, peste tot mai apoi era vorba de un personaj care va veni ca Mântuitor. Ei credeau asta pentru că citeau.
Apoi, Moise murise, David murise, linia regală davidică nu mai exista, impostorii de pe tronuri erau lingăi ai romanilor, pe bună dreptate așteptau pe Unsul.
Se întrebau între ei, „nu este acesta?” își spuneau unii altora: „noi l-am găsit pe Acela despre care scrie cartea”, etc, etc.
Știau din Moise că va veni Unsul, pentru că Moise cel dintâi a lăsat scris:
„Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un proroc ca mine: să ascultaţi de el!” Deuteronom 18:15
Un semn al Unsului era că nu vorbea de la sine: „ Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui şi El le va spune tot ce-i voi porunci Eu.” Deuteronom 18:18, deci ei așteptau pe Unul prin care Dumnezeu să le vorbească din nou, cum le vorbise strămoșilor lor în vremurile vechi prin Moise, iar Domnul Isus a confirmat că El este acela:”Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine, ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.” Ioan 14:10
Chiar cei ce-l ascultau confirmau:”Aprozii au răspuns: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” Ioan 7:47 și Ioan își termină cartea cu descrierea scopului cărții: „Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Unsul, Fiul lui Dumnezeu” Ioan 20:31
Moise a mai lăsat scris despre o pedeapsa pentru cei ce nu vor asculta de Unsul:
„Şi dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală.” Deuteronom 18
Așa că un semn  că cineva crede în Unsul este că ascultă de El.
Cu teamă, reverență și frică de pedeapsă dacă nu ascultă.
Dar ca să creadă și să se teamă de Unsul, oricine trebuie să citească și să știe bine cine este Unsul.
Să nu cumva să asculte de altul.
Să nu cumva să nu asculte cum trebuie.
Este dacă vreți o activitate ca cea de cercetător de bancnote, care-i bună, care-i falsă?
Semnele din Vechiul Testament sunt destul de multe și de clare pentru a confirma sau infirma pretențiile oricui: numai Domnul Isus a împlinit perfect profețiile despre el.
Așa că pentru a crede într-un Uns, trebuie să știi cum trebuie să fie și aceasta se poate doar citind Scriptura.
Ca o primă concluzie, avem aceea că nimeni nu poate fi născut din Dumnezeu fără citirea Scripturii, fără așteptarea Unsului, fără ascultarea de Unsul.
Iar această ascultare se vede în comportament, în frica de Dumnezeu.
Apoi definiția spune așa „Oricine crede că Isus este Unsul este născut….”
Trebuie să cunoști și evangheliile (care au fost scrise să-l descrie pe Isus) și să identifici pe Isus din Noul cu Unsul din Vechiul, să procesezi teama, așteptarea și autoritatea, să te supui lui Isus ca unui Rege ce este, să stai în ascultare de el și atunci ești socotit fiu al lui Dumnezeu, ești născut din Dumnezeu, ești înfiat.
Ca să crezi, trebuie să știi ce înseamnă Unsul și să știi și să înțelegi ce a fost Moise, (cum Maria a fost pedepsită că n-a ascultat de Moise, egiptenii mai înainte la fel, Core, Datan și Abiram la fel) să fi conștient de blestemele și pedepsele pentru cei ce nu au ascultat de Moise și astfel Cuvântul lui Isus să aibă autoritate pentru tine, ca și Cuvântul lui Moise pentru cei ce au văzut răzvrătirile, cam asta înseamnă credința în Isus.
Unsul a mântuit „pe poporul său de păcatele sale„. Unsul s-a dovedit a fi și Mare Preot și jertfă de ispășire, iar cel ce crede în Unsul își dovedește ascultarea de acest nou Investit (uns) Preot, Profet și Rege prin aceea că se aduce pe sine însuși jertfă și el, împărtășind soarta Regelui. Situația noastră și a Domnului Isus în lume acum seamănă într-un fel situația lui David și a celor ce îl urmau pe David (fugăriți de Saul) în perioada când David (deși uns de Samuel) nu luase încă tronul.
„Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta…” 1 Ioan 4:17, disprețuit, respins și persecutat, asta a fost soarta Unsului (care trebuia să sufere) și asta este și soarta noastră.
A trăi o emoție religioasă lipsită de teamă de Dumnezeu și de angajament ferm pentru ascultarea de Isus nu înseamnă nimic.
Cât de ridicolă este pretenția cuiva că dacă a trăit o emoție religioasă este „născut din nou”.
Procesul „nașterii din nou” este un travaliu al cuiva, cineva naște pe altcineva, suferă durerile nașterii pentru acela.
„Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii până ce va lua Unsul chip în voi!” Galateni 4:19
și „pentru că eu v-am născut în Unsul Isus, prin Evanghelie.” 1 Corinteni 4:15
Dar pare-mi-se că despre asta am mai scris temeinic și apăsat.
Pavel se străduia să dovedească tuturor că Isus este Unsul, făcea o muncă de lămurire, povestea cu ei (cu niște oameni care știau din Scripturi cum trebuie să fie Unsul) zi și noapte ca să-i nască adică ca să îi aducă la convingerea că Isus cel descris de evanghelii este Unsul cel profețit de Tora, Psalmi și toți profeții și să ai aducă la starea ca Unsul să ia chip în ei, nu doar să creadă sec și intelectual, ca cei care au auzit ceva la știri. Această convingere duce la lepădarea de sine și în locul sinelui, Unsul stăpânește, atunci s-a încheiat nașterea și travaliul nașterii din nou.
„făcea de ruşine pe iudeii care locuiau în Damasc, dovedind că Isus este Unsul.” Fapte 9:22
A fi născut din nou înseamnă deci cel puțin:
– a cunoaște bine Vechiul Testament și a vedea ce mari pedepse au primit cei ce n-au ascultat ce „Cel ce vorbea de pe pământ”
– a cunoaște bine Noul testament a-l identifica pe Isus ca fiind Unsul din Vechiul și a trăi în acea frică și ascultare,frică mai mare ca cea pe care o aveau evreii de Moise.
„Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri,…” Evrei12:25
Vrei să știi că cineva este născut din Dumnezeu?
Dar mai întâi verifică dacă tu ești!
Îți place de Tatăl tău de sus, îi cunoști vocea (cartea Lui), îți place s-o citești?
Citești profețiile, te-a pătruns Planul, îi cunoști detaliile, îl aștepți să se împlinească?
Urmărești împlinirea Scripturii și revenirea Unsului?
Te-ai lepădat de sinele tău, a luat Unsul chip în tine?
Te va găsi Unsul la venirea Lui lucrând pentru el?
În afara încadrării minții în cadrul Scripturilor, orice pretenție a cuiva de a fi ceva e doar apă de ploaie religioasă cu care se amăgește, dacă nu crede că Isus este Unsul, dacă nu-L așteaptă pe Unsul, dacă nu vorbește despre Unsul, dacă nu se teme de Unsul.
Li s-au întâmplat degeaba evreilor din vechime atâtea istorii din care să-nvățăm, dacă noi „trăim nepăsători față de o Mântuire așa de mare„, mântuire profețită de toți profeții, așteptată și adusă în lume prin Gloria Fiului, glorie arătată prin răbdarea crucificării și morții și prin înviere.
Un astfel de drum îl așteaptă pe oricine crede în Unsul, iar cine ocolește această cale a suferințelor, dovedește că nu este „născut din Unsul”, că încă n-a luat Unsul chip în El.

 

 

Unsul Domnului

Încă un exemplu de lipsă de traducere.
Cuvântul Hristos nu înseamnă nimic în limba română.
Și ca și cum aproape nici un român nu știe ce înseamnă numele comune (Radu, Nicolae, Vasile, etc.) și nici din ce limbă provin (adesea nici măcar cei ce le poartă nu știu ce înseamnă numele lor) tot așa, cuvântul Hristos, pare pentru mulți un nume și nimeni nu e interesat de ce înseamnă, nimeni nu știe ce înseamnă….și nu întreabă.
Este doar un sunet.
„Dar, dacă nu cunosc înţelesul sunetului, voi fi un străin pentru cel ce vorbeşte, şi cel ce vorbeşte va fi un străin pentru mine.” 1 Corinteni 14:11
Dacă nu știu ce înseamnă Hristos, sunt un străin de El, deageaba-L chem, eu chem un sunet, nu pe cel chemat.
Ungerea sau INVESTIREA în slujbă, în serviciu este un procedeu des întâlnit în Vechiul Testament și întrucât faptele din Vechiul Testament au scop didactic, pentru educarea noastră, simbolul acesta al investirii prin turnarea a puțin untdelemn pe cap are o însemnătate, iar Cel Uns din Vechiul Testament (Preot, Profet sau Rege) simbolizează și anunță funcțiile, slujba și prerogativele Celui Investit de Dumnezeu cu Autoritate, numit în traducerea Cornilescu: Unsul, sau Unsul Domnului.

Dar doar în câteva locuri Cornilescu a „tradus”, de cele mai multe (526 de) ori a lăsat termenul Hristos netradus și pe noi în ceață.
Termenul „Unsul” sau „Cel investit cu autoritate” din română este „Hristos” în greacă și „Mesia” în ebraică.
Noi trebuie să folosim traducerea românească (UNSUL) dacă vrem ca termenul să capete sens.
Datorită acestei netraduceri se ajunge la aberații: mulți socotesc că „a-L cunoaște pe Hristos” este o stare de spirit sau ceva ce poate veni instant, ca febra sau ca o mare emoție.
Nimic mai departe de adevăr.
Unsul era așteptat, era definit înainte de a veni, era descris în Scripturi.
Moise a vorbit despre Unsul, „un profet ca El”.
Adrei, fratele lui Simon Petru l-a identificat imediat pe Unsul din capul lui, pe Unsul din Scripturi, cu Isus: „Unul din cei doi care auziseră cuvintele lui Ioan şi merseseră după Isus era Andrei, fratele lui Simon Petru. ⁴¹ El, cel dintâi, a găsit pe fratele său Simon şi i-a zis: „Noi am găsit pe Mesia”(UNSUL, ebr) (care, tălmăcit, înseamnă Hristos (UNSUL, gr.)). ”
Ce-ai „tălmăcit” frate Cornilescu?
Femeia samariteancă la fântână îl aștepta și ea pe Mesia (UNSUL) „„Ştiu”, i-a zis femeia, „că are să vină Mesia (Unsul, ebr) (căruia I se zise Hristos, gr); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile”. ” și l-a identificat petru că i-a spus starea ei secretă. Ioan 4:25
A-l cunoaște pe „Hristos”  (UNSUL) înseamnă a știi tot ce scrie Vechiul Testament despre Unsul și tot ce scrie Noul Testament despre Isus și a crede că Isus, cel descris din Noul este Unsul, cel profețit din Vechiul.
Uns înseamnă mai mult decât o persoană pe capul căreia s-a turnat ulei de către un profet.
      UNS înseamnă investit cu autoritate de către Dumnezeu.
Investirea cu autoritate a Celui Uns înseamnă obligația ascultării Lui de către ceilalți.
De aici, din credința că Isus este Cel Uns, Cel Investit, derivă obligația ascultării de Isus și de apostolii Lui, ca de Moise, ca de David, ca de profeți.
Cine nu asculta era nimicit, era pedepsit, era mustrat, era limitat.
Cine nu ascultă acum de Hristos stă sub această infracțiune a călcării legii.
Obligația vestirii Veștii Bune decurge din înțelegerea faptului că Autoritatea aparține Stăpânului (alt exemplu de „traducere” greșită (domn??)) Isus, Cel Uns, Cel Investit (domnului Isus Hristos).
Așa că atunci când cineva rostește pios: „Doamne Isuse Hristoase!” înțelege el oare „Stăpâne Isuse, Unsule al lui Dumnezeu”, Cel Investit cu autoritate al lui Dumnezeu?
Chemarea oamenilor de a se pocăi ar trebui să fie sub conștiența faptului că cine nu ascultă de Cel investit, va suporta consecința nesupunerii față de lege, lege care nu este facultativă.
Așa de multe exemple sunt în Vechiul Testament legate de ungere și de Cel Uns, atât preoți, cât și împărați sau profeți, toate au în vedere Investirea Domnului Isus ca „UNS” dar și investirea noastră ca slujitori ai Lui, „puși în slujbă”.
Cel mai copleșitor este însă sensul pe care-L aveau iudeii în minte atunci când îl așteptau pe Unsul: ca un Salvator național, (unii încă îl mai așteaptă), sens atât de puțin înțeles, încât cel mai greu de explicat pentru apostoli a fost ideea că „Unsul trebuia să sufere”.
Vă rog frumos, când citiți Biblia, peste tot unde găsiți Hristos (în 526 de locuri), sau Hristosul, să citiți UNSUL, sau CEL Investit!
       Și să aveți în vedere ce scrie Vechiul Testament despre Unsul, scrie multe.
Iar pentru ca postarea mea să nu fie lungă, următoarea explicație o să fie în altă postare: definiția nașterii din nou (din Dumnezeu), „cel ce crede că Isus este Unsul, este născut din Dumnezeu„.

Peste puțină vreme

Înregistrare din adunare 7 iulie 2019

Înregistrare din adunare 14 iulie 2019

Caracterul crud al Imperiului Roman…și al vremii de acum. Interviuri cu pietre (4)

Citește tot serialul (1, 2, 3, 4, 5)
„După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea…” Daniel 7:7

După vizitele la Pella și Aigai și după concluzia clară că acele cetăți au pierit prin jaf și pradă, nu din cauze naturale, m-am întors iar spre Scriptură să caut legături mai adânci decât impresiile false despre istorie, (impresii construite de manualele de istorie ideologice accesibile).
Din Biblie am dedus că Imperiul Roman a fost mult mai crud decât cele dinainte, că „era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte …” 7:7 și plecând de la această convingere, mi-am dat seama că noi am fost învățați o istorie coafată a Imperiului Roman, ca și cum romanii ar fi fost un Imperiu drept și cinstit alcătuit din oameni onorabili. Total departe de adevăr, romanii au fost cruzi, trăiau din jefuirea celorlalte neamuri și cruzimea era adjectivul care descrie cel mai bine caracterul lor.
Am rugat-o pe soția să-mi aducă de la bibliotecă Istoria Romei scrisă de Titus Livius, am mai căutat pe net și tot ce am găsit îmi întărește această convingere. Vor urma probabil citate, cu voia lui Dumnezeu, dar la tot ce știți despre Roma, partea cu oameni răstigniți și dați la fiare, cu împărați nebuni și sadici, adăugați mult mai multe fapte neglijate de programa școlară.
Dar…
….această fiară nu a murit, noi trăim în timpul ei.
Imperiul Roman a lăsat urmași, din America de Sud până în Siberia.
Caracterul de fiară groaznică al romanilor și al urmașilor lor îl vedem în felul agresiunii tuturor acestor capete, coarne sau dinți ale fiarei de-a lungul istoriei până la noi. Mai mult, știm din Apocalipsa 17 că acum fiara este călărită de o femeie, o curvă (Biserica Romană), mai aflăm din Scriptură despre fiicele ei și imaginea ne devine mai clară și mai înspăimântătoare.
Cuptoarele de la Auschwitz, drumurile Siberiei, pline de oase, holodomorul, marea teroare, cucerirea prin teroare a Americii de Sud, sclavia negrilor și orice atrocități istorice cunoașteți intră în versetul de mai sus, sau în versetul 19: „…fiarei a patra – care se deosebea de toate celelalte şi era nespus de grozavă: avea dinţi de fier şi gheare de aramă, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce rămânea...”
Așa că pietrele arse și ciobite tac, dar cioburile lor, puținătatea lor, dezordinea lor, grosimea stratului de pământ ce le-a acoperit de veacuri, strigă despre pustiirile care țin de-atunci, strigă despre fiara cea grozavă care le-a călcat în picioare și le-a zdrobit.
Domnul Isus a intrat în lume în timpul acestei îngrozitoare fiare. La 29 îH primul împărat roman, Cezar August (Octavian) a nimicit (în bătălia de la Actium) ultima rămășiță a Greciei, armata lui Antoniu și a Cleopatrei și a domnit până în anul 14 dH.

(ruine din poarta de vest a cetății romane Nicopolis (Victoria), cetate zidită de Cezar August pe locul bătăliei de la Actium, în Grecia de astăzi (lângă Preveza))
Dacă Domnul Isus ar fi venit înainte, pe vremea mai blânzilor greci (asemuiți totuși cu un leopard), sau mezi (un urs) sau babilonieni (un leu), n-ar fi fost cinstit, …să ne lase pe noi să suportăm cruzimea fiarei și El nu. În toate a fost ispitit asemenea nouă și a avut parte de cea mai crudă pedeapsă a fierei romane: crucificarea.
Fiara s-a ridicat chiar atunci, cu puțin înainte de venirea Lui în lume, a devenit foarte puternică și a sfărâmat tot pământul. Chiar și evreii trăiau cu mare frică de romani, și tocmai ca să scape au hotărât că ei mai bine să piară unul, decât „să vină romanii” și să piară toți.
Așa făceau romanii, de multe ori au nimicit cetăți întregi, pe toți locuitorii.
Și printr-o astfel de teroare a dominat și au dominat și urmașii lor până astăzi.
Groaza și frica inoculată prin teroare ne-a dominat și pe noi în anii comunismului.
E teroarea aceea profețită de Daniel, fiara încă face același lucru, mai pe față, mai pe ascuns.
„Dinții de fier” vorbesc despre teroarea ideologică și asuprire prin dominare a minții și prin ocări. „Este un neam de oameni ai căror dinţi sunt nişte săbii şi ale căror măsele sunt nişte cuţite, ca să mănânce pe cel nenorocit de pe pământ şi pe cei lipsiţi dintre oameni.” Prov 30:14
sau  „Sufletul meu este între nişte lei: stau culcat în mijlocul unor oameni care varsă flăcări, în mijlocul unor oameni ai căror dinţi sunt suliţe şi săgeţi…” Psalmul 57:4 adică ocările persecutorilor (v. 3).
„Ghearele de aramă…” ale fiarei (v19) ne amintesc despre Împărăția de aramă, despre Grecia și elenism, a căror caracteristică a fost „căutarea înțelepciunii”, filosofia. Fiara își „agață” victimele, le fură cu ghearele seducției filosofice, cu agățarea gândurilor victimelor ei pe graficele altor planuri, ca niște bulendre puse la uscat.
Ce concluzii tragem din aceste constatări, ce atitudine ni se schimbă din aceste concluzii?  Trăim sub dominația fiarei înspăimântătoare. Rezultatul oricărei „investiții” din „imperiul” ei este distrugerea, jaful, călcarea în picioare sau cum numesc în alte locuri profeții și Domnul Isus: pustiirile.
Vorbind despre bogății, Domnul Isus nu a spus că prin evanghelia Lui lumea va deveni mai bună și mai stabilă, ci a arătat clar să nu le strângem, că „le sapă și le fură hoții„.
Ideea că ai putea trăi din ce-ți aduc bogățiile e seductivă, dar realitatea profetică e alta, contextul nu poate fi schimbat, mintea noastră însă poate și o astfel de încercare am făcut și eu și sper ca măcar tu, să fi înțeles, cel care ai ajuns cu cititul până la sfârșit.
(din cuvântul de azi din adunare)

Citește tot serialul (1, 2, 3, 4, 5)

 

Pustiirile vor ține până la sfârșit. Interviuri cu pietre(3)

Citește tot serialul (1, 2, 3, 4, 5)
„…este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile” Daniel 9:26
„Veniţi şi priviţi lucrările Domnului, pustiirile pe care le-a făcut El pe pământ.” Psalmul 26:8
Unul din lucrurile ușor de observat pe orice șantier arheologic este faptul că ruinele au fost descoperite dărâmate, nu clădiri cum sunt la Pompei de exemplu, ci doar fundații goale, aproape peste tot. Rar se găsesc ziduri întregi, abandonate, dar în picioare. Uneori dărâmarea unui oraș sau unei cetăți era datorată unui cutremur sau chiar țunami, dar de cele mai multe ori cetățile și casele sau palatele din ele au fost dărâmate de dușmanii celor ce le-au construit și locuit.
Ninive a fost pustiită de babilonieni.
Babilonul de medo-perși.
Medo-perșii au fost „pustiiți” de greci.
Grecii a fost pustiiți de romani.
Iar romanii (aici înțelegem în primul rând imperiul Roman cu urmașii lui, biserici și state) sunt asemuiți cu o fiară „afară din cale de înspăimântătoare, cu dinţi de fier şi cu gheare de aramă şi care mânca, sfărâma, iar ceea ce rămânea călca în picioare;” Daniel 7:19
Așa că ceea ce găsim în șantierele arheologice sunt ruine rămase după jefuiri.
Un oraș cucerit însemna bogății (bani, haine, vase, arme, bijuterii, alimente) jefuite, un mare număr de cetățeni vânduți ca sclavi, clădiri dărâmate pentru a nu putea fi reînălțate și a amenința pe noii cuceritori, apoi timp de sute de ani ruinele au reprezentat un fel de carieră de piatră pentru satele ce se ridicau în jur.
Ceea ce găsesc arheologii de azi sunt fundații goale adânc îngropate, ceea ce a rămas după jaf.
Câte-o coloană-două au fost ridicate de arheologic și arată frumos, dar au zăcut de milenii culcate sub pământ.

Nu a rămas în picioare niciun oraș antic din primele 3 împărății, chiar din Imperiul Roman au rămas doar câteva clădiri în picioare.

Toate aceste ruine dovedesc odată marele adevăr profețit: constanta istoriei lumii a fost pustiirea: „pustiirile vor ține până la sfârșit„.
Și ne mai spun ceva ruinele: că și ce se construiește acum și se „investește” acum este destinat tot pustiirii: „…popoarele se ostenesc pentru foc şi neamurile se trudesc degeaba.”
Sentința divină și profeția lui Daniel: „este hotărât că războiul (starea de război, de conflict din lume) va ţine până la sfârşit” întărită de Domnul Isus („Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii„) și de dovezile istorice, nu lasă dubii cu privire nici la ceea ce urmează: ce a mai fost și înainte: pustiiri și războaie.

Analiza istoriei antice prin prisma profețiilor biblice. Interviuri cu pietre (2)

Citește tot serialul (1, 2, 3, 4, 5)

„„Să le arate şi să ne spună ce are să se întâmple; care sunt prorociile pe care le-aţi făcut vreodată? Spuneţi, ca să luăm seama la ele şi să le vedem împlinirea; sau vestiţi-ne viitorul. ²³ Spuneţi-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca să ştim că sunteţi dumnezei,…” Isaia 41:22-23
Cu aceste gânduri am plecat spre Grecia cu soția duminica trecută, cu gândul că evenimentele istoriei au avut o cauză centrală, o pricină, că Dumnezeu a condus ridicarea sau coborârea vreunei împărății sau alteia înspre scopul său, scop profețit mai dinainte de profeții săi în Scripturile Lui.
„Cine a făcut prorocii ca Mine … Să vestească viitorul şi ce are să se întâmple! ” Isaia 44:7
„ Aduceţi-vă aminte de cele petrecute în vremurile străbune, căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, şi nu este niciunul ca Mine. ¹⁰ Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: ‘Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea’. ¹¹ Eu chem de la răsărit o pasăre de pradă, dintr-o ţară depărtată un om ca să împlinească planurile Mele: da, Eu am spus şi Eu voi împlini; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui….” Isaia 46:10
Am plecat duminică la amiază după adunare și după mâncare, am plecat cu temele făcute. După călătoria de anul trecut pe urmele Apostolului Pavel prin Macedonia, mi-am dat seama că sunt pe lume multe urme ale istoriei biblice, urme lăsate pe pietre. În Israel, în Asia, în Europa. Urme de împărați profețiți că se vor ridica, că apoi vor cădea, cum a fost Țapul de la Apus, cetatea Pella, capitala lui, sau Aigai ne strigă prin pietrele lor o istorie despre care s-a scris înainte ca să aibă loc. Daniel a profețit ridicarea Greciei cu 250 de ani înainte. Sau cum a fost împărăția de fier a romanilor, care a nimicit împărăția de aramă a grecilor prin bătălia de la Actium (sau Nikoplis, actuala Preveza), bătălie după care Octavian s-a declarat cezar, vestitul Cezar August, cel în a cărui domnie a venit Unsul, despre care a scris tot Daniel, dar și Moise, și Isaia….și toți profeții.
Am ajuns luni 26 august 2019 la Pella pe o căldură care te năucea, după o călătorie obositoare, dar binecuvântată, cu o noapte de somn în munții Bulgariei, la un hoteluț dintr-un orășel blocat în timp, cam cu 25 de ani în urmă față de noi, dar unde am dormit bine. La muzeul din Pella era defect aerul condiționat, iar înăuntru te lua amețeala din cauza lipsei de oxigen.
Preocuparea principală a celor ce au amenajat muzeul a fost să arate că acolo în Macedonia s-a vorbit greaca „din cele mai vechi timpuri” (cât de vechi nu știe nimeni, dar nici nu se-ntreabă) nu macedoneana, cum pretind cei din vechiul FYROM că Alexandru cel Mare ar fi fost tocmai macedon, adică bulgar, adică un fel de rus, pentru că trebuie să știți că Macedonia este un fel Republică Moldova a bulgarilor, iar limba lor o „moldovenească” a bulgarei, semințe de ură și de aguridă lăsate de tătucul Stalin în Balcani, să aibă de ce se strepezi dinții politicienilor. Că și bulgara este o rusă „stricată” de fapt.
Ceea ce face totuși diferența între a citi despre ceva și a vizita locul, un muzeu de exemplu, sunt explicațiile pe care le citești lângă fiecare din obiectele, vasele, scheletele, bijuteriile, armele, statuile sau mozaicurile expuse. Noi am stat și am citit tot, la Pella am avut voie să fotografiem și am analizat ce am văzut și citit în muzeu, cu ce am știut din cărți și mai ales și înainte de toate cu ce am știut din Biblie că a fost scris înainte de a se întâmpla.
Știți care e ironia lui Dumnezeu?
Că El a scris despre ridicarea Greciei în Daniel 8, doar înainte de evenimente, n-a mai scris nimic după.
Ce rost ar avea, după au scris istoricii, a lăsat urme construcțiile, porturile, drumurile, statuile și au descoperit arheologii?
Noi interpretăm ce vedem.
Cum interpretăm?
De la ce ne pleacă gândul când vizităm astfel de locuri?
De la ce ar trebui să ne plece?
De la Planul Celui ce le-a planificat dinainte.
Am terminat cu muzeul și am ieșit în căldura de afară în șantierul arheologic care se găsea cam la un kilometru de muzeu.

Orașul a fost imens.
De aici a plecat Alexandru, aici a fost capitala „țapului de la Apus„, de aici a început atacarea berbecelui, la Amfipoli a fost un punct de strângere a armatei, dar capitala „împărăției de aramă” a fost aici. Acest oraș s-a zidit pentru că cu 250 de ani mai înainte profetul Daniel, „om preaiubit și scump„, preaiubit de Dumnezeu desigur (pentru că foarte probabil Daniel a fost eunuc (castrat)) a profețit că va veni un țap de la apus, iar tălmăcirea primită de la arhanghelul Gabriel e fără dubii, „țapul însă este Împărăția Greciei„Daniel 8:21
De ce a fost preaiubit Daniel? Pentru că era preocupat de Cuvântul lui Dumnezeu și-L credea, trăia ce credea. Prin credință a închis gurile leilor.
Ce straniu, pe vremea lui Daniel nu exista Grecia, erau doar niște state vorbitoare de greacă: Sparta, Atena, Teba, Macedonia, dar erau foarte ocupate să se lupte între ele. Filip al 2-lea, tatăl lui Alexandru le-a unit și apoi Alexandru a pornit în fruntea lor și i-a bătut pe perși, pentru că așa a fost profețit.
Am plecat de la Pella la Aigai,

cam 55 de km, tot luni spre seara, deja nu mai era așa de cald, după ce am găsit câțiva smochini și niște tufe de vie chiar printre ruine la Pella și ne-am completat rezervele glicemice.

Am mai scris parcă, Aigai înseamnă tocmai „capre” sau loc cu capre.
Nicidecum nu cred că este o întâmplare.
O să detaliez în altă postare cu multe citate.
La Aigai sunt ruinele palatului regal macedonean, locul, casa lui Filip și a lui Alexandru, (la Pella era capitala, Pella era port pe vremea aceea), Aigai e sus pe un deal, se vedea din jumătate țara „casa” regelui.
Aici la Aigai am vizitat muzeul deschis pe locației mormintelor descoperite, ale lui Filip al 2-lea și alte morminte.

O binecuvântare: muzeul era sub pământ …

și avea aer condiționat….

și un blestem: pozele erau interzise.
Mai sus de morminte este palatul, despre care voi scrie că era închis după-masa, teatrul în care a fost ucis Filip și puțin mai jos la șosea este aproape gata un alt Muzeu Arheologic. Încă nu e deschis, nu e gata…

… e imens.
Am trecut prin Epir și după două zile de odihnă, am ajuns la Muzeul Arheologic din Preveza, muzeu aflat lângă ruinele vechiului Nicopoli…
„Când voi trimite la tine pe Artema sau pe Tihic, grăbeşte-te să vii la mine în Nicopoli, căci acolo m-am hotărât să iernez…” Tit 3:12

Ce era la Nicopoli?
În primul rând era se pare o comunitate puternică de evrei, spune istoria că orașul a fost construit de Cezar August și cu ajutorul unor donații generoase de la prietenul său Irod cel Mare.
Orașul întemeiat de Cezar August pe locul luptei de la Actium, o altă luptă care marchează un alt jalon profetic (anul 31 îH), schimbarea împărăției de aramă (Grecia) cu Împărăția de Fier (Roma)….
„….apoi o a treia împărăţie, care va fi de aramă şi care va stăpâni peste tot pământul. ⁴⁰ Va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, …„.
    Trebuia ca împărăția Greciei să iasă din istorie și să se instaureze Împărăția de Fier, pentru că Unsul trebuia să vină în cursul acestei ultime împărății.
De aceea a trebuit ca Roma să devină stăpân absolut și să fie împărăție, nu republică, ca până atunci, a trebuit ca Octavian să devină primul Cezar, înainte de intrarea în lume a Domnului Isus Hristos.
Despre zdrobirea completă a Greciei de către Roma se poate vorbi doar după această bătălie.
Octavian, după victorie a înființat un oraș, Nicopolis (Victoria), exact pe locul luptei, și-a construit un mausoleu tot acolo, pe un deal să se vadă de departe și deja pe vremea apostolului Pavel acest oraș era cel mai mare oraș în drumul lui spre Iliric (Dalmația, Croația de astăzi, căci până acolo ajunsese Pavel cu vestirea).

Am profitat de hărțile din muzeu, am identificat traseul zidului roman și cu ajutorul Google Maps am străbătut împrejurimile, orașul roman era imens…

Am bănuit că pe ruinele vechiului zid roman nu crește nimic și le-am identificat ușor pe maps, cu urme de ziduri…
Hai să le vedem, ne-am zis și am străbătut printre vii, livezi de măslini și câmpuri…

ne-am întâlnit și cu un cioban cu turma lui

ne-am întâlnit și cu un cioban cu turma lui

Ne-am întors pe la Aigai în ultima zi de Grecia, adică vineri dimineața să prindem deschis la ruinele palatului.

Am prins, am fotografiat, am filmat.
După ce am ajuns acasă și am văzut pe net ruinele de la Persepolis (capitala Perșilor), am înțeles mai mult ironia lui Dumnezeu.
Pe lângă Persepolis, Aigai a fost o colibă.
Cum de i-a trecut prin minte lui Alexandru să-i atace pe perși?
Numai Planul divin a făcut acest lucru posibil, pentru că:
„.…El coboară pe unul şi înalţă pe altul.” Psalmul 75:7
„ El schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi! ” Daniel 2:21
Prin această lupă trebuie analizată istoria antică, prin lupa (prisma) profețiilor.
Orice alt mijloc de a privi (punct de vedere) este greșit.
Nu trebuie gândit că tăria cuiva a fost conjuncturală, și că întâmplarea a făcut ca să biruie unul pe altul.
Dacă n-ar fi fost scrise aceste istorii de către profeți înainte de a se întâmpla, am putea crede asta.
Dar așa, nu mai avem voie să fim proști și prostiți.
După ce am coborât de la palatul din Aigai în sat (Vergina), am stat la odihnă și la o cafea într-o grădină așa cum o vedeți…

și apoi am plecat la Bereea (Veroia) la Lidl la cumpărături, cam 12 km, știam unde e că am fost anul trecut, nici nu mai este alt Lidl pe-acolo. De la Lidlul din Veroia am mers la Salonic.

În Salonic am parcat lângă Muzeul de Arheologie, am străbătut tot muzeul timp de aproape 3 ore citind, fotografiind și meditând.
Dar despre acestea voi mai scrie.
Această introducere am făcut-o ca să arăt de aproape lupa cu care privim istoria: lupa profeților.
Dumnezeu n-a avut nevoie să descrie aceste lucruri la trecut, el le-a profețit.
Noi trebuie să le punem una lângă alta ca să destupăm minți încuiate și să înmuiem inimi împietrite.
Avem argumente, ateii n-au, cei cu epoca de piatră și de bronz și de fier.
Au fost împărății de aur, de argint, de bronz și de fier, nu epoci.
Dar despre acestea au scris profeții înainte de a fi.
Am plecat seara din Salonic și după ce am dormit la bulgari, ziua de sâmbătă am venit spre țară conducând alternativ, până la Dunăre, când mașina a început să ne facă probleme.
La pod la Calafat am ajuns în jur de ora 13.00, dar era coadă, am stat o oră la 35 de grade și după controlul buletinelor mașina n-a mai vrut să plece, a picat ambreiajul.
Am mulțumit lui Dumnezeu că suntem în țară și chiar n-a mai contat, ne-am „târât” până într-o comună, am chemat o platformă din Craiova cu un oltean descurcăreț și harnic, am pus „epava” pe platformă și am venit spre Cluj la aer condiționat, am ajuns după miezul nopții. Slavă lui Dumnezeu.
V-am dus cu mine prin această postare, cum am spus, ca introducere la ceea ce voi scrie, că cel mai puternic argument al veridicității Dumnezeului revelat în Cuvânt este profeția. În mod onest, dacă vrem să convingem pe cineva trebuie să folosim acest argument de foarte bun-simț.
Iarna am citit, vara am călătorit.
Desigur, se poate călători acum și virtual, foarte bine și vă îndemn s-o faceți.
Nici eu nu am de gând să merg în Iran și nici măcar în Turcia să „intervievez” pietrele de-acolo, probabil mă voi mulțumi cu câte-un „interviu” pe Google Earth, pe Maps, pe wikipedia, pe Quora, pe ce găsim.
Dar introducerea a trebuit să fie una reală, cu pasul, cu sare și piper, cu condimente ca orice aperitiv, ca să deschidă pofta de mâncare.
Vor urma cu voia lui Dumnezeu explicații și comparații, detaliile profețiilor sunt formidabile.
Vă mulțumesc!

Citește tot serialul (1, 2, 3, 4, 5)