”Sufletul meu dorea o smochină timpurie” Mica 7:1

”Vai de mine! pentru că sunt ca după adunatul fructelor de vară, ca bobițele rămase după culesul strugurilor. Nu este nici un ciorchine de mâncare, nici un fruct timpuriu pe care îl dorea sufletul meu.” Mica 7:1 Altă traducere: ”sufletul meu dorea o smochină timpurie” (trad GBV 2011)

Nu este prima dată când citind Vechiul Testament găsesc similitudini frapante între fraze spuse de profeți și gesturi ale Domnului Isus. Citind aici mi-am amintit de pilda smochinului neroditor, când ”nu era vremea smochinelor”.
Logic ar fi să judecăm că dacă încă nu era vremea smochinelor Domnul Isus n-ar fi fost îndreptățit să caute, să pretindă rod.
Nu e chiar așa.
Majoritatea smochinilor  în zonele cu climă caldă produc două rânduri de roadă.
Prima dată apar smochinele timpurii, apar chiar înaintea frunzelor, acelea se coc întâi, prin mai.
Apoi, după apariția frunzelor, la baza frunzelor apar smochinele târzii, ce se coc în august.
Smochinele timpurii nu au în general gustul la fel de bun ca cele târzii, dar sunt dorite pentru că apar primele.

Să luăm însemnătatea duhovnicească a pildei.

Lemnul cel verde s-a uscat.
Casa lui Israel, legământul dintâi  a fost înlocuit cu un legământ mai bun.
Alt smochin din altă pildă a fost tăiat pentru că 3 ani n-a adus rod.
Nu că rodul lui ar fi fost pentru mâncat! Conform Levitic 19:23  timp de trei ani după plantare  rodul pomilor nu avea voie să se mănânce, se socotea necircumcis. Rodul din anul al patrulea era sfânt pentru Domnul. Abia rodul din anul al cincilea era pentru hrană. La toți pomii.
Deci smochinul neroditor, casa lui Israel, de fapt legământul dintâi a fost înlăturat nu doar că n-a produs mâncare, chiar dacă ar fi fost cu rod n-ar fi fost pentru mâncare. Legea a fost înlăturată ”din pricina neputinței și zădărniciei ei”. Ce frumos înțelegem și de aici că ”prin faptele legii nimeni nu este îndreptățit”.
Sunt pilde pentru învățarea noastră!
Prin pana lui Mica, Domnul Isus (Duhul Lui era în profeți) ni se descoperă duhului nostru în frumusețea apropierii Lui de noi cu dorința flămândului. Dorește să găsească rod, prin aceasta Tatăl este glorificat.
Fiul a fost plăcerea Tatălui.
Să fim și noi roditori spre plăcerea Fiului.
Smochine târzii, al doilea rod.

Iar bobițele rămase după culesul strugurilor sunt ”pentru orfan, străin și văduvă”, acei ”foarte neînsemnați frați ai mei” cărora oridecâteori le facem un bine, îi facem Lui. Să-L vedem pe El în ei! ”Când îţi vei culege via, să nu culegi a doua oară ciorchinele care rămân pe urma ta: ele să fie ale străinului, ale orfanului şi ale văduvei” Deut 24:21
Hrana Lui este al doilea rod sau chiar mai târziu, al treilea, rămășița, resturile, după cules, hrana străinului, a orfanului, a văduvei.
Cu bucurie, d.

Psalmul 137, Pe malurile râurilor triste

https://vesteabuna.files.wordpress.com/2012/01/cantarepsalmul137.pdf

Protejat: De la adunare, 29 ian. 2012

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Protejat: Alfa si Omega(fr. A.), Evanghelia (fr. D.)

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Protejat: ”Suntem noi mai buni? Nicidecum.” Fr. L. vorbind din Romani 3, sâmbătă 28 ian. 2012

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Sunt adunările „singure”(izolate) după voia lui Dumnezeu?

Citatele de mai jos sunt dintr-o analiză a lui Philip Nunn făcută în 2003 cu referire la relațiile dintre adunări, divizări și uniri, recunoașteri și excluderi. Analiza în engleză este aici: http://philipnunn.com/2006/10/the-re-dividing-of-the-reunited-brethren/ atât traducerea cât și citarea s-au făcut cu permisiune.

Experiența lui P.Nunn își găsește greu o paralelă în mediul evanghelic românesc, e ca un tratament al unei răceli de care pacientul de cancer nu suferă. Adică, să mă explic: seriozitatea analizei pe care P.Nunn o face scăderilor mediului său nu face ca felul ușuratic în care leagă unii de la noi răni mult mai grele, acestea să pară mai ușoare(rănile). Bănui că m-am făcut înțeles!

Ca și alte adevăruri ”pe hârtie” în mediul este-european există două învățături extrem de neglijate:
1)independența adunărilor locale și
2) preoția tuturor credincioșilor.

Independența adunărilor locale a devenit nimic pentru majoritatea, atunci când s-au înființat uniunile (mitropolii pocăite).
Preoția tuturor credincioșilor a devenit nimic atunci când ”bătrânii” nu au fost recunoscuți cei maturi spiritual din adunare (conform Scripturii) ci tinerei cu diplome și autoritate de la uniune.

Dragul meu, dacă  suferi de cele două boli de mai sus, ele sunt ca și cancerul, ca și cangrena, nu are rost să citești citatele de mai jos. Citatele sunt un tratament al unei răceli pe care, culmea, bolnavii se pare că o abordează cu mai multă seriozitate ca și dumneata cancerul.

Citat 1:
Sunt adunările „singure”(izolate) după voia lui Dumnezeu?
”Trebuie adunarile sa fie interdependente? Termenul „dependenta” contine conceptele de „sprijinindu-se pe” si ” fiind responsabil pentru”. Noi spunem ca un om orb depinde de câinele sau, sau ca un om batran depinde de bastonul sau pentru mersul pe jos. În acest sens, o adunare depinde de Domnul, si nu de alte adunari. Fara câine, orbul este pierdut. Fara baston, batranul va cadea. O adunare spirituala, în crestere si matura, nu trebuie sa depinda (sa se sprijine) pe orice alte adunare. Relatiile dintre adunarile nu sunt bazate pe necesitatea cauzata de liăsa de ajutorare, ci pe beneficiul practic, pe adevarata partasie. Termenul „dependenta” este foarte bine rezervat pentru a descrie relatia noastra personala si colectiva cu Hristos Insusi.

Gasim putine invataturi sau instructiuni în Noul Testament despre relatia dintre o adunare si o alta. Învataturile despre un singur Organism, dupa cum am vazut deja, se refera direct la relatia dintre credinciosi (sfinti), si nu între adunari (vezi pct. 3). Dar, pentru învatatura noastra, putem gasi modele nou testamentale ce apar in formarea noilor adunari. Ei au început sa interactioneze unul cu altul, dar nu exista nici o urma de confederatie sau organizatie de adunari în Noul Testament. Aici putem spune ca o lista de adunari OK poate deveni o reala trambulina pentru plecare. Pe de alta parte, o adunare nu poate pretinde sprijinul Scripturii pentru  fi o adunare „singura”, care se comporta ca si cum ar fi singura reprezentare a Adunarii lui Hristos, neavand, astfel, relatii, sau legaturi, cu alte adunari. Adunarile din Noul Testament au exprimat prietenie si partasie una cu alta.”

Citat 2:
”De ce durerea este atât de acută?

Apostolul a fost un promotor entuziast si iubitor al adunarii, dar el nu a spus: „Caci pentru mine a trai este adunarea„. Pasiunea vietii sale a fost Cristos însusi (Filipeni 1:21). Noi, Fratii, am fost foarte angajati pentru adunarile noastre. Am investit o mare parte din timpul nostru si a resurselor noastre în adunare. Am sacrificat bucurosi o mare cauză pentru a promova cauza adunarii. Ma tem ca multi dintre noi am devenit dependenti de adunarile noastre. Avem nevoie de ele pentru sentimentul nostru de securitate. Avem nevoie de adunarea noastră pentru sentimentul nostru de identitate. Avem nevoie de adunarea noastra pentru viata noastra socială. Avem nevoie de adunarea noastra pentru sentimentul increderii in sine. Fără să ne dam seama, ne-am transformat adunarile noastre într-un bazin care nu poate tine apă. Dar ne e sete! Avem nevoie de bazin. Gândul ca unii ar putea încerca sa ne scoate din bazine, sau ca bazinele s-ar putea sparge, ne provoaca dureri insuportabile. De ce aceasta durere disproportionată? Poate este pentru că noi „L-am parasit” pe Hristos, „izvorul apelor vii” (Ieremia 2:13). Ar putea ca frustrarea noastra excesivă sa reflecte lipsa noastră de apropiere fata de Domnul Insusi? Din experienta noastra, am învatat sa găsim satisfactie şi suficienţă (Coloseni 2:10) numai în Hristos?”

 

Irod cu Pilat din Pont, ….despre asocieri vinovate și dezbinări binecuvântate

” Pentru ce se intarata neamurile si pentru ce cugeta popoarele lucruri desarte?  Imparatii pamantului se rascoala, si domnitorii se sfatuiesc impreuna impotriva Domnului si impotriva Unsului Sau….” Psalmul2:1-2

Citatul este preluat în rugăciunile entuziaste ale fraților după eliberarea lui Petru și Ioan:” In adevar, impotriva Robului Tau celui sfant, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au insotit in cetatea aceasta Irod si Pilat din Pont cu Neamurile si cu noroadele lui Israel,” FA 4:27

Asocierea puterii politice cu cea laică se vede că își găsește un puternic imbold dacă se face ”împotriva lui Isus”.
Chiar dușmanii se împacă atunci când trebuie să lupte împotriva lui Isus. ”Şi în ziua aceea, Irod şi Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, căci mai înainte erau în duşmănie între ei. ” Luca 23:12

Dacă mi-ar fi mers bine înregistrarea de duminică din adunare aș fi pus-o, dar pentru că se aude sacadat am pus doar aceste gânduri.

Prin contrast cu acest fel de aparent trainice asocieri apare slăbiciunea lui Dumnezeu: dezbinarea.

Am găsit un articol: Crucea și cărarea vieții, de Sparks din care am scos un paragraf:

”

Focul dezbinării 

Acesta era focul infailibilei dezbinări. Era necesar. Focul întotdeauna găsește lucruri descoperite. Când se întinde, când depășește limitele admise și cuprinde totul, el face o singură deosebire între lucruri: cele pe care le poate arde și cele asupra cărora nu are putere. Focul clasifică lucrurile în aceste categorii; le descoperă, le clasifică, le rezolvă. Priviți în contextul din Luca 12:51 – ”Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu; ci mai degrabă dezbinare.” El continuă – ”Căci, de acum înainte, din cinci, care vor fi într-o casă, trei vor fi dezbinaţi împotriva a doi, şi doi împotriva a trei. Tatăl va fi dezbinat împotriva fiului, şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei, şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii, şi nora împotriva soacrei” – dezbinarea pune lucrurile în categoriile cărora le aparțin.

Singura categorie este cea care va rămâne, va rezista și va avansa pentru că este din Dumnezeu. Cealaltă va fi mistuită de foc și pur și simplu va fi inexistentă. ”Focul va da pe faţă lucrarea fiecăruia”, a spus Pavel (1 Cor. 3:13). Focul dezbinării este inevitabil și infailibil! Acela a fost întotdeauna efectul lucrării Duhului Sfânt: de a ne pune acolo unde aparținem. Întotdeauna lucrarea Lui va separa lucrurile. Sunteți pro sau contra? Sunteți de partea Domnului sau împotriva Lui? Mergeți mai departe cu Domnul sau nu mai continuați cu El? Duhul Sfânt urmărește mereu desfășurarea acestor lucruri; El constată unde ne aflăm și ne clasifică, așa că atunci când Duhul Sfânt a lucrat, noi ne aflăm în categorii bine stabilite. Separarea ne-a ajuns și este inevitabilă.
Dragi prieteni, nu este de niciun folos să evităm această dezbinare. Observați, aici se află o afirmație îngrozitoare. ”Am venit să aduc sabia și nu pacea pe pământ” (Matei 10:34), dezbinând chiar familiile și oamenii dintr-o casă. Nu puteți evita acest lucru și nu încercați să o faceți. Dacă mergeți înainte cu Domnul, dezbinarea va avea loc și în lume, se va vedea clar și pronunțat unde ne aflăm. Nu veți fi ajutați încercând să vă protejați și să o evitați, trebuie să cedați în favoarea lucrării Duhului și este un preț scump de plătit în casa voastră să vedeți dezbinarea făcută de Domnul pe tărâmul a ceea ce vrea Domnul să facă – o separare clară în familie, în orice loc, oriunde – pur și simplu nu poate fi evitată. Ea face parte din prețul care trebuie plătit, despre care vom vorbi în câteva clipe.”

sursa: T.Austin Sparks. Crucea și cărarea vieții

 

Harul și Îndurarea

”Harul, îndurarea si pacea sa fie cu voi din partea lui Dumnezeu Tatal, si din partea Domnului Isus Hristos, Fiul Tatalui, în adevar si în dragoste!” 2 IOAN 1:3

Îndurarea se arată prin faptul că am fost iertați și n-am primit (pedeapsa) ce meritam.
Harul se arată prin faptul că am fost îmbogățiți, am primit ceea ce nu meritam.

Îndurarea se referă la aducerea noastră de la ”datori” la iertați de datorie, la zero.
Harul se referă la aducerea noastră de la zero la ”bogați” în cele cerești.

La Fiul risipitor îndurarea s-a arătat când tatăl l-a primit înapoi cu drag.
Harul s-a arătat prin haina, încălțămintea, inelul și ospățul cu vițelul cel gras.

Cu detalii am mai scris despre subiect aici.

Har și îndurare!

Socoteşte anii, vârstă de oameni după vârstă de oameni

Deuteronom 32:7  ”Adu-ţi aminte de zilele din vechime, Socoteşte anii, vârstă de oameni după vârstă de oameni…”

Vârstă de oameni după vârstă de oameni.

Cuvântul lui Dumnezeu cuprinde în sine tot ceea ce este necesar omului lăuntric.
Pildele lui Dumnezeu, descoperirea Sa, descoperirea Fiului Său sunt toate cuprinse în formele și întâmplările Cuvântului, în istoriile atât de ciudatelor lui personaje.
Îl învățăm pe Cristos, pe omul cel nou din istoria lui Abel, a lui Avram, a lui Isaac, a lui Iacov, a lui Iosif și a profeților.
Învățăm despre omul nostru cel vechi privind viața lui Cain, a lui Lot, a lui Ismael, a lui Esau, a fraților lui Iosif și a împăraților.

Dar cea mai de seamă și prima învățătură care ne-o dă Cuvântul este : Existența lui Dumnezeu. Primul pas al apropierii omului de Dumnezeu este: ”să creadă că El este” adică că El există.
Și în această privință Cuvântul este complet: dacă socotim vârstele oamenilor de la creație până recent, deducem ușor vârsta lucrurilor create. Nu este o opțiune pentru amatori ci o obligație pentru oricine: ”socotește!” este un imperativ, o poruncă.
Să nu ne așteptă ca oamenii să aibă flerul de a intui singuri această obligație, trebuie să le-o mărturisim, să le-o citim, să-i instruim în ea, e primul pas: creaționismul. Dacă noi nu le spunem atunci cine?
Dacă nu celor cei cunoaștem, atunci cui?
Dacă nu acum atunci când?
Înainte de a-i spune că ”dragă, Dumnezeu te iubește”, (deși Biblia ne vorbește mult de mânia lui Dumnezeu”) ar trebui să știm că în sinea lui cel ce nu crede nu crede nici că ”cel în care nu crede” l-ar putea iubi. Nu crede că câștigă nimic dac-ar crede însă intuiește că ”libertățile” amăgitorului păcat i-ar fi îngrădite. Și atunci ignoranța și-o ea ca cetate, prostia ca scut, neștiința ca steag.
Din această stare de ”înadins se fac că nu știu” numai o scuturare a minții cu niște argumente simple, dar dure l-ar putea face pe om să-și vină în fire.
Să ne folosim din plin de ascuțimea sabiei Cuvântului și în vârful ei, acolo unde începe tăietura, convingerea, pasul întâi al credinței, aceea că ”Dumnezeu este”.
Adică această imagine și verbalizarea ei:

 

Fratele Comenius despre nevoia educației

Ceea ce postez mai jos este un citat din Didactica Magna, cartea după care s-a croit educația din școlile zilelor noastre. Aparținând de ”Frații Moravi” una din ramurile reformei, fratele Comenius a avut o viziune înaltă, o vedere de sus a lucrurilor, ceea ce se vede și din rezultatul ”muncii sufletului lui”: cartea lui: ”Didactica Magna” a devenit Biblia educației.
Ce păcat însă că roadele ei au devenit unelte pentru propășirea răului, căci inclusiv educația atee și evoluționistă din școli s-a predat tot după principii trasate de Comenius.
Vederea cea bună a creat unelte care s-au furat ușor, iar țelurile pentru care aceste unelte au fost create au fost deturnate de la scopul creatorului lor.
O observație: atât Biserica Moravă cât și cea reformată a fost una a urbei, a comunității, nu a ”rămășiței” a celor scoși, a eklesiei. De aceea învățăturile lui Comenius au o țintă cuprinzând toată comunitatea. Țintă vastă, rezultate slabe. Deși rezultatele din punct de vedere al națiunilor reformate ce au aplicat primele Didactica Magna sunt ușor de observat în sistemele lor de educație, pe plan familial, pe plan personal tocmai cunoașterea Cuvântului a avut de suferit cel mai mult.
Națiunile reformate sub presiunea umanismului au abandonat educația religioasă din școli, aceasta s-a refugiat în biserică, s-a atrofiat în mâinile unui cler liberal și a produs aceste ciudate societăți nord-europene: beneficiare din plin ale unui sistem de educație și ale unei morale pe care nu le mai ”seamănă”.
E de mirare și ciudat, ca unul care am străbătut Scandinavia în lung și lat de aproape 15 ani, să vezi cum își îngrijesc cu precizie câmpurile, cum au cele mai roditoare ferme, cele mai înfloritoare economii și totuși sufletele copiilor lor sunt lăsate pradă unui umanism născut în mințile mai sudicilor lor vecini, la care ei disprețuiesc totul. De ce atunci le iau de bun umanismul și liberalismul?
Devin pe zi ce trece tot mai convins că o roadă statornică de virtuți crește dintr-o educație spre virtute. Cuvântul lui Dumnezeu ne poruncește ca această  educație să se facă în familie: ”Voi părinților” nu în adunare sau în școală. Pentru aceasta este necesar să ne învățăm unii pe alții cum să ne creștem copiii, nu să-i abandonăm companiei găștii de la biserică, învățătorului de școală duminicală sau școlii creștine sau laice.

Citat din Didactica Magna:
”26.Acum însă trăim în promiscuitate — cei buni cu cei răi. Dar numărul celor răi este infinit mai mare decît al celor buni. Prin exemple rele, tineretul este atît de mult ademenit încît îndrumările spre cultivarea virtuţii, drept leac împotriva răului, nu au nici o putere sau una extrem de mică.

27. Şi cum ar fi altfel, cînd şi acele îndrumări spre virtute se fac din ce în ce mai rar. Sînt puţini părinţi în stare să înveţe ceva bun pe copiii lor, fie că nici  ei  înşişi n-au învăţat nimic de acest fel, fie că neglijează,  mintea lor fiind ocupată cu altceva.

28. Şi între învăţători se găsesc puţini care ar fi în stare să insufle tineretului ceea ce este bun, într-un mod potrivit. Iar dacă există vreodată unul, atunci e acaparat de vreun satrap ca să-l folosească în particular pentru ai săi (copii).  Şi astfel, comoara lui nu-i revine poporului.

29. Aşa se face că restul tineretului creşte fără îngrijirea cuvenită, ca  şi copacii sălbatici, pe care nimeni nu-i plantează, nu-i udă, nu-i altoieşte şi nu-i face să crească drept. Iată cum moravurile  şi obiceiurile sălbatice  şi nestăpînite cuceresc lumea, oraşele mari  şi mici, toate casele  şi pe toţi oamenii ale căror trupuri  şi suflete, se irosesc într-o totală zăpăceală. Dacă ar apărea astăzi din nou între noi Diogene, Socrate, Seneca sau Solomon, n-ar afla  nimic nou faţă de ceea ce era pe timpul lor. Iar clacă Dumnezeu din cer ni s-ar adresa nouă, el nu ne-ar spune decît ceea ce  spunea pe atunci:  „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut…”  (Psalm  14,2).

30. De aceea, de orice neam ar fi oricine care poate să dea vreun sfat sau să născocească ceva, ori ar putea prin gemete, suspine, plîns sau lacrimi să implore pe Dumnezeu în orice chip pentru ca tînăra generaţie în creştere să fie cit mai bine îndrumată, acela să nu tacă, ci să dea sfat, să gîndească şi să se roage,’„Blestemat fie cel ce va face ca orbul să  rătăcească din drum!” a zis Dumnezeu (5. Moise 27,18).”Blestemat să fie şi acela care, dacă poate să întoarcă pe un orb din rătăcire, nu-l întoarce. „Vai aceluia care va sminti pe unii dintre aceştia mici”, spune Hristos (Matei 18, 6, 7). Vai deci şi celui care poate să înlăture pierzania şi nu o face! „Dumnezeu nu vrea ca asinul sau boul rătăcitor prin cîmpie şi pădure, sau zdrobit sub povară, să fie părăsii, ci să fie ajutat chiar dacă nu vei  şti cui aparţine, şi chiar dacă vei şti că este al duşmanului tău”  (2. Moise 23, 4, 5. Moise 22, 1). Oare să-i placă lui Dumnezeu cînd noi vedem în rătăcire nu animale lipsite de raţiune, ci creaturi inteligente, şi nu numai una sau două, ci lumea întreagă, să trecem nepăsători fără să le întindem mina? Nicidecum!

31. „Blestemat fie tot cel ce, cu înşelăciune, face opera Domnului cu nebăgare de seamă, şi blestemat fie tot cel ce-şi fereşte sabia lui de sîngele Babilonului!” (Ieremia 48, 10). Putem spera oare că vom scăpa de pedeapsă dacă tolerăm cu nepăsare îngrozitorul Babilon al coruperii noastre? Scoate sabia, tu cel ce eşti încins cu ea sau cel ce  ştii în ce teacă zace ascunsă şi, ca Jehova să te binecuvînteze, ajută la distrugerea Babilonului! ■

[….]Voi aţi înţeles că  răni din om nu poate fi mai bine preîntîmpinat decît dacă se preîntîmpină în fragedă tinereţe, că  nu  se  pot  planta  mai  cu  succes  copăcei care vor dura o veşnicie, decît dacă plantăm şi creştem tinere lăstare; că nimeni, nu poate să zidească mai cu succes Sionul în locul Babilonlui, decît atunci cînd pietrele cele vii ale Domnului — copiii — vor fi de timpuriu tăiate, cioplite, netezite şi încorporate construcţiei cereşti. Aşadar, daca dorim să avem biserici, state  şi gospodării bine aşezate  şi înfloritoare, atunci trebuie — înainte de orice — să punem în ordine şcolile noastre si să le facem să înflorească, ca ele să devină adevărate ateliere vii ale umanităţii, răsadniţe ale bisericii, statelor  şi ale gospodăriilor. Numai aşa şi nu altfel putem să ne atingem ţelul nostru. ”

Ei l-au biruit prin sângele Mielului și prin Cuvântul mărturisirii lor…despre armele luptei noastre

Apocalipsa 12:11 ”Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au 
iubit viaţa chiar până la moarte.”

Două arme, două mijloace ce asigură victoria: sângele Mielului și Cuvântul Mărturisirii.
Din moment ce sunt garantate, toate celelalte pot fi neglijate.
Nu-mi propun să am pretenția de a epuiza bogăția de înțelegere a acestui text, nici de a fi exclusiv în înțelegere.

Îmi propun să aduc o încurajare în a ne folosi deplin de drepturile de copii ai Domnului, de cetățeni cu sfinții, de oameni din casă. De a beneficia mai cu curaj de ”promisiunile lui nespus de mari și scumpe” pentru a deveni părtași firii dumnezeiești.

2 Corinteni 10:4 ”Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.”

Știm că întăriturile sunt izvodirile minții.

Ce este sângele Mielului? Este prețul răscumpărării noastre. Îl găsim pe ușciorii ușilor în Gosen, îl găsim vărsat la picioarele altarului sau folosit la ispășire, la sfințire, la stropire. ”….spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Cristos” pentru a ne curăți conștiința de faptele moarte, cea mai mare necurăție: faptele moarte=neprihănirea proprie.

Dar este și mai mult. Intrarea în prezența lui Dumnezeu a marelui Preot se făcea obligatoriu cu sânge. Sfințirea atât a lui ca Preot cât și a cortului s-a făcut cu sânge. Acel sânge vorbea de ispășirea morții Fiului dar și de bogăția Testamentului lăsat.
Din această bogăție am primit doar arvuna, nu totul, dar această arvună (arabbon=avans în greacă) este copleșitor mai mult decât nimic. Prin iertare nu am devenit din datori achitați(la zero), ci din datori, îmbogățiți. De felul cum înmulțim această mică parte (credincioșia în lucrurile mici) depinde încredințarea celor mari (răscumpărarea moștenirii dobândite) în Împărăția ce se va arăta. ”În El am fost făcuți moștenitori”, în acest contract, testament, sunt clauze legate de dreptul nostru de intrare slobodă, de acces la Har, de ajutor în vreme de nevoie, în ziua cea rea. Și la urma urmei, nimeni nu ”merge la război pe cheltuiala sa”.
Dreptul de acces liber la Har este garanția biruinței noastre. Acest drept ne-a fost deschis ”prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt,”. Este o ”intrare” prin Duhul, El s-a adus jertfă prin Duhul, adică drumul spre cruce a fost în puterea Duhului, ”s-a adus jertfă pe sine” și nouă ni se cere ca ”prin duhul să facem să moară faptele trupului”. Biruința începe de la Har, din fața Scaunului Îndurării, ”noi vorbim din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Cristos”, vorbim „vorbiri învățate de la Duhul”. Toate acestea, tot acest drum, această cale din locul Preasfânt este stropit și curățit prin sângele Mielului, prețul nespus de mare, așa că în apropierea mea de Dumnezeu nu voi putea fi, neglijent, leneș, flegmatic sau ușuratic în lucrurile cerești. Pe flancurile drumului nostru spiritual, pe ușciorii porții strâmte e sânge, e suferință, e preț greu. Prețul mare vorbește de vinovăție mare. Tragismul păcatului nu poate fi înlăturat de chicoteala unei decizii sau de entuziasmul unei încălziri mistice, ci numai prin pocăință.
Sângele Mielului pretinde părtășia suferințelor Lui, cunoașterea Învierii, cunoașterea lui și a părtășiei suferințelor Lui. ”Simt plăcere” spunea apostolul: ”De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în 
strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare. ” 2 Corinteni 12:10 Din această stare începe biruința. Din starea în care ”nu și-au iubit viața.”

Ce este Cuvântul Mărturisirii lor?

Este scopul final al trăirii încă în trup. ”evanghelia să slujească de mărturie”. Lauda Gloriei Harului Domnului Isus se arată în forma cea mai  potrivită și plăcută lui Dumnezeu atunci când gurile copiilor Lui îi mărturisesc Numele.
Nu putem vorbi despre mărturisire, mărturie, fără să ne amintim de Chivotul Mărturiei. Purtarea chivotului a adus multe biruințe. În chivot (un fel de sicriu, simbol al morții, de fapt al Domnului Isus răstignit) se afla …viața: toiagul ce înfrunzise și rodise, mana ce nu se strica și tablele legii, acestea se numeau împreună: mărturia.
Mărturia Cuvântului Său ce ne umple mintea și ne vine în mod ordonat și la timp potrivit spre a mărturisi,  exprimarea verbală a vieții Celei noi, lucrată înăuntrul nostru de Duhul Sfânt, crescuți fiind în El, poate fi cu seninătate considerată ca țel de orice creștin, fără să se teamă că greșește. Verbalizarea, facerea auzită a acestor realități ne poate garanta că la sfârșitul trăirii în carne vom fi întâmpinați cu ”bine slugă bună” și vom putea spune fără stresul unor agende neîmplinite: ”m-am luptat lupta cea bună”.
Mai mult despre mărturie: ”Urmând mărturia!”

Concluzie: n-avem a ne teme de oameni, de conspirații și de defăimări. Este în Isaia o promisiune plină de speranță:”Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere; şi pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta o vei osândi. Aceasta este moştenirea robilor Domnului, aşa este mântuirea care le vine de la Mine, zice Domnul.” Isaia 54:17

Să rămânem la aceste două arme (de la stânga și de la dreapta, de lovire și de apărare), cu o așa moștenire n-avem a ne teme de nimic. Să dezbrăcăm (ca David armura lui Saul) ”faptele întunericului și să ne înarmăm cu armele luminii”.
”Înarmați-vă și voi cu același fel de gândire” Care fel? ”Cristos a suferit în trup”.

Har!

”Nu fi un steag ce doar arată numai vântul”…cântare de Ioan Marini

”Să ne rugăm pentru guverne!”…scrisoare de la fratele A.

Azi am primit un mail de la fratele Andre.
Cine este fratele Andre?
Probabil unele din cărțile sau Bibliile care le citiți au fost tipărite și din osteneala lui și a familiei lui.
Iubește mult credincioșii din Romania.

Cum l-am cunoscut?

Eram acum 6-7 ani la Munchen la o expozitie internationala. Eu aveam intalniri, sotia pierdea vremea prin standuri.
La un moment dat mă sună soția că a cunoscut o familie de olandezi credincioși….
Pur și simplu, două credincioase, soția mea și soția lui Andre s-au întâlnit, s-au privit, au zâmbit și au intrat în vorbă. S-au recunoscut una pe alta ca credincioase după…aspectul exterior.
Soția, cu trei limbi ”la purtător” a fost puțin intimidată de familia care vorbea fluent patru: olandeza, engleza, germana și franceza.
Am găsit o limbă comună, inițial germana, apoi engleza și ne-am bucurat de cunoștință.

Ne-au relatat bucuria lor de după anul 1989 când încărcau tiruri după tiruri cu cărți (GBV), Biblii și ajutoare pentru Romania. Multe ne-au mai spus.  Ei fac parte din acele vechi familii de frați (brethren) cu mulți copii și cu o dedicare totală pentru lucrul lui Dumnezeu. Născuți în Olanda, trăiesc în Germania, cu rude și relații în Anglia și Franța, cu afaceri în toată Europa, birouri înclusiv în Scandinavia și Ungaria(reprezentant în Romania), fratele mi-a devenit dintr-o dată un consilier foarte bun. Apreciez însă înainte de toate credincioșia și smerenia lor. Slăvit să fie Domnul!

Săptămâna trecută am fost la o afacere în Suedia. Întâmplător aproape de orașul unde avea biroul firma fratelui Andre.
Nu era în Suedia dar s-a simțit dator să-mi scrie zilnic, sfaturi, întrebări, mare ajutor.
Ultima dată mi-a scris azi:

„Dear brother……

[………]

[……….] 

You had a safe journey back home?

I hope to travel to Poland next week to the exhibition: [……]

So actually there are some unrests in your country;

So we have to pray for the governments;

Sending my warm greetings in our Lord, Who will establish His reign one day,

He is the Lord of Lords and King of Kings.

But the opening of the seven seals will be terrible for this earth;

André […..]”

Mi-am amintit de scrisoare lui trecând acuma seara prin centrul orașului unde șiruri lungi de jandarmi înconjurau o galerie în marș.  Să ne rugăm pentru guverne! Al României, al Ungariei, al Greciei, ale țărilor slabe sau tari.

Ce pot să facă guvernele? Când nu sunt bani datorită strâmtorărilor și limitărilor existențiale, schimbarea de guvern sau de președinte nu cred că va face decât să adâncească răul. Corupția își are originea în inima omului. Și firma la care lucrez așteaptă bani de la altă firmă ce lucrează 95% pentru guvern. Ne amână și plătesc cu țârâita. E un rău general.

Fratele Andre se roagă și el pentru guvernul României. Și pentru al altor țări. Nu pentru că are afaceri peste tot(nu iubește banii) ci pentru că știe că stând pe un butoi de pulbere cum este economia și politica mondială, acesta poate exploda indiferent din care parte i se apropie fitilul.

Mi-a dat bucurie scrisoarea fratelui Andre, se roagă pentru guverne, dar inima lui este legată de Cel care are o impărăție împotriva căreia nu se pot face mitinguri, are o domnie nu datorită că l-am ales noi și va veni fără ca cineva să i se poată opune. Sfârșitul apropiat al acestei creații se dovedește a fi teribil, inima noastră să fie ancorată prin credință de nădejdea ce pătrunde dincolo de perdea, în cerescul lăuntric al omului ascuns al inimii, în Harul căpătat spre înmulțire, asupra căruia să veghem ca să nu pierdem rodul muncii noastre!
Vino Doamne Isuse!

Nu jos, ci Sus să-mi țin privirea

Mesaj pe messenger:

Buna ziua Dane Domnul Isus sa va binecuvinteze daniel:‎ doresc cuvintele cantarii Nu jos ci sus , am intrat pe vestea buna si se pare ca acolo ai numai indexul fara continutul cantarii , poti sa ma sfatuiesti? daniel:‎ am fost la niste prieteni ieri si ei av vreo 5 volume de ale lui Moldoveanu dar nu am gasit-o daniel:‎ pe youtube cineva o canta dar nu inteleg toate cuvintele daniel:‎ Isus Hristos sa fie cu voi

Multe salutări lui Rodica și copiilor.
(Daniel e în Australia și este o bucurie pentru mine să-l ajut.)

Text:

Nu jos, ci Sus să-mi ţin privirea
mereu spre cele dragi şi noi,
– nu-i rău că noi suntem în lume,
ci-i rău când lumea este-n noi.

Nu jos, ci Sus, nu jos, ci Sus,
ca să ajung cum vrea Isus. (bis)
Nu jos, ci Sus e fericirea
de care eu doresc s-ascult,
de-aş plânge-o prea puţin aicea,
aş plânge-o Dincolo prea mult.

Nu jos, ci Sus o să se vadă
ce-i roditor şi ce-i pustiu,
dar cine râde prea devreme,
adesea plânge prea târziu.

Nu jos, ci Sus se văd cei vrednici
a-L întâlni pe Dumnezeu,
din râs am pagubă de-a pururi,
din lacrimi am câştig mereu.

Nu jos, ci Sus se năzuieşte
de vreau să pot sfârşi frumos, –
slăvită, dar înfricoşată
va fi-ntâlnirea cu Hristos.

O maltratare interpretativă a acestei cântări este pe youtube. Respectivul a vrut să cânte cu floricele și așa  firea pământească l-a tras în jos. A cântat așa cum a cântat: ”e rău când lumea e în noi”.

Tăcerea își are vremea ei

Cu acest verset și-a început fratele P. Madsen ultimul numar din revista Mod Malet(Spre țintă!). 

La aproape 93 de ani s-a retras dintr-o  lucrare fără salariu, fără să facă pauză și fără pensie.

Prieten în tinerețe cu W. Nee, Poul Madsen a continuat în Danemarca  o lucrare la care a fost chemat, un ogor nou.

A învățat pe alții Cuvântul lui Dumnezeu, a editat timp de peste 60 de ani revista ”Spre țintă”, a ținut evanghelizări. Totul nu în numele unei ”lucrări” sau fundații sau cult, ci în Numele Domnului Isus.

La sfârșit nu a lăsat ca o instituție să continue lucrarea lui, nu a lăsat lucrarea moștenire urmașilor săi.

Pur și simplu a terminat, a mulțumit și…așteaptă cununa.

Înțelept sfârșit. Bun de luat exemplu.

Iată un paragraf din editorialul ultimului număr:

”…..Am editat această revistă pentru mai mult de 60 de ani. Acesta estE de asemenea, o pricină de recunoştinţă. Eu nu am cunoscut pe nimeni altcineva, nici nu am auzit de  altcineva care să fi făcut o atât de lungă muncă de redactare. Ei bine, ma uit inapoi la multe lucruri pe care nu le-aș aproba astăzi, dar acestea nu-mi micșorează mulțumireA. Acum îmi dau seama că nu mai am forță pentru asta. Mai mult decât atât, orice lucru își are timpul ei, și această revistă. Ea nu trebuie să continue. Desigur, vor spune cei buni prieteni, în cel mai bun sens că ei nu pot fără această revistă, mai ales fără notele biblice. Acest lucru nu este adevărat. Un creştin nu este legat prin ceva sau de ceva, a se vedea Evrei. 10.34.
Mulțumesc pentru toți acești mulţi ani cât mi-a fost permis s-o editez. Mulțumesc  pentru mulţi care au contribuit la costul scoaterii ei.
Multumesc!
Nimic altceva decât MULȚUMESC!”
Poul Madsen

 

Se angajează ”forță de muncă” în biserică

sursa: http://www.adevarul.ro/locale/alba_iulia/Mures-Agentia-Ocupare-Fortei-Munca_0_626937531.html

Pentru cine cunoaște și crede Cuvântul și Voia lui Dumnezeu acest anunț este tragic.
Teoretic, Taina lui Cristos, Adunarea este supusă unei autorități de altă natură, una pământească, nu cerească. Practic eu sunt ferm convins că cei ce au dat acest anunț n-au nici cel mai mic habar despre administrarea acestei taine, deci tragicul e mai mic.

 

Pentru cine cunoaște legea statului anunțul nu este straniu deloc. Orice post vacant trebuie anunțat la AOFM, se dau amenzi pentru abateri.

Ar trebui să fie un semnal alipirea acestor concepte. Din moment ce nimeni nu se sinchisește, se pare că tuturor li se pare normal ca o biserică, exact ca orice firmă să-și caute angajați, să-i plătească și să-și facă treaba.

AVERTIZARE

Dacă faci parte din acea biserică din Ocna Mureș sau dintr-o astfel de ”biserică” și vezi  abaterea de la Cuvânt, cred că ar trebui să-ți reconsideri locul și chemarea. Babilonul religios nu poate fi vindecat. E timpul să desțelenești un ogor nou, fără să fi angajat prin AOFM și fără pungă sau traistă.

Protejat: Ce cauţi când intri pe blogul Vestea Bună?

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Cântați psalmi pentru învățătură

Am avut o vie discuție cu un frate despre rolul și limitele ”muzicii” în adunare.
Subiectul este și rămâne unul fierbinte pentru cine dorește să nu treacă peste ce este scris.
Pentru cine nu dorește nu e fierbinte, e căldicel ca el.
Întrebarea care se formula voia să sune cam așa: unde pui limitele unei interpretări, pănă  unde  putem vorbi de cântare pentru zidire și de unde vorbim de muzică pentru gâdilire? Unde se gată cântarea și unde începe arta?

Ca orice chestiune care cade ca un răspuns greu și de auzit și de suportat cu consecințe cu tot, nu m-am grăbit să-i răspund. M-am rugat și am păstrat întrebarea în inima mea. Fiind în călătorie cu o parte din familie conducem alternativ eu cu soția. În timp ce ea conducea acum câteva zile, eu îi citeam psalmi. M-am bucurat….dar să fac o introducere:

De ce muzică?
Muzica e poezie pe melodie. (Nu discutăm aici despre fanfare, sunt chimvale prea zăngănitoare, arame prea sunătoare ca să le acceptăm biblic.) Iar pe cei ce voiesc să discute nebiblic îi invit să caute un x mic în colțul din dreapta sus al acestei pagini, să dea click pe el…la revedere. 
N-ai dat click…deci discutăm biblic: OK.
Muzica e poezie pe melodie.
De ce poezie și nu proză? 
Diferența o dă rima.
Rima ușurează învățarea.
De ce să adăugăm melodie?
Melodia ușurează și mai mult învățarea, reținerea, memorarea, redarea.

Scopul muzicii este unul didactic. Să transmită ușor învățăturile.

Asta am găsit în Psalmul 47:7 (trad GBV 1989) ”Cântați psalmi pentru învățătură”. Drept e că nicăieri n-am găsit să cânte pentru gâdilirea urechilor.
Am mai găsit în Psalmul 49:4”Îmi voi pune învățăturile pe harfă…”

Compar învățătura sub formă de cântare (chiar și lauda sau rugăciunea este un mijloc de zidire) cu o farfurie cu mâncare. Cuvintele sunt mâncarea, melodia este farfuria. Decorarea farfuriei nu face mâncarea mai gustoasă iar decoratorul de farfurii nu este bucătar. O învățătură bună este ușor de transmis sub formă de poezie, este și mai ușor sub formă de cântare.
Personal am învățat ”Sola Gratia” din cântarea ”Numai Harul”, despre venirea Domnului din cântarea ”Vine Domnul” sau despre atotsufieciența Cuvântului din cântarea ”Eu am un scump Mântuitor”. Le cântau ”treziții” prin anii 70 iar eu le stiu de atunci.

Ce e prea mult strică.
A transforma o cântare simplă cântată spre zidire într-un motiv de etalare a omului vechi cu sofisticatele lui cunoștințe muzicale face ca scopul cuvintelor să fie deturnat.
Cine pune interpretarea pe primul loc întoarce farfuria cu fundul în sus.
Melodia deasupra, învățătura dedesupt. Adică fără.
Așa rămâne numai farfuria (melodia) și deșarta slavă a deșertului interpret.
Aici intră și interpretările pe voci, corurile și în genere toată industria muzicală îndelung trudită.

Ce rămâne de făcut în adunare?
Puțin din punct de vedere muzical, oricum nu muzica e capul adunării ci Domnul Isus:
”dacă unul dintre voi are o cântare”,
”învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești”.
Mai sunt câteva versete.
Suficiente ca să ne facă să compunem unii pentru alții poezii, să ne învățăm unii pe alții prin cântări, să cântăm cu mulțumire în inimile noastre(la aceasta am fost rânduiți).
Insuficiente ca să îndreptățească uriașa industrie muzicală pocăită, dezvoltată ca o tumoare pe locul unde ar fi trebuit să fie mădulare vii.

Dragii mei, meditați puțin: nici măcar cântarea în comun nu apare expres menționată în Nooul Testament. Este scris: ”dacă unul dintre voi are o cântare”, eu înțeleg de aici că trebuie s-o cânte. Iar când zice să ne învățăm și sfătuim între noi cu cântări cred că tot la ”câte unul” se referă, nu la cântat în cor sau comun.

Nu eu am scris Biblia. Dacă găsiți altceva, deschideți-mi mintea, arătați-mi, eu n-am găsit.

Unde mai puneți că unii au un motiv în plus să dea drumul la rug, ”ereticul are ceva cu cântarea în comun”.
E un loc de discuții aici, am rostit, n-am dat cu bâta. Comentați aici nu pe la colțuri.

A scris aici unul care a cântat în viața lui la:

-chitară, blockflote, trompetă, basfligorn, corn englezesc

și în:

-cor mixt, cor bărbătesc, cor de tineri, fanfară și orchestră,

Concluzie: consider că hotarul între cântare și muzică este simplitatea. Numai crucea lui Cristos poate omorî în noi orice tendință de ridicare a capului omului vechi prin lucruri care să-i aducă slavă. Festivalurile de muzică, ”concursurile”(derivate strict din darwinism), corurile, orchestrele sunt toate dincolo de această graniță.
Frați de mai demult au scris despre aceste subiecte cu multă înțelepciune.
Au însă cei de astăzi măcar doza necesară de înțelepciune a prețuirii înțelepciunii altora?
Nu cumva arunca mâncarea cea bună din vasul de lut pentru vasul pictat dar gol?
Vezi și:
https://vesteabuna.wordpress.com/2010/02/14/muzica-in-adunari/
sau: https://vesteabuna.wordpress.com/2010/02/12/artistii-crestini-blestemata-muzica-pe-bani/

Har!
d, SE

PS Sunt sigur că subiectul nu este închis, mai are nuanțe, ce este fără nuanțe este aspectul crucii, să nu ne scape din vedere.

În trupul acesta gemem apăsați

”mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte” 1 Tes 4:18
Starea de a avea nevoie de mângâiere presupune un necaz, o întristare. Tesalonicenii le aveau din plin. Aveau nevoie de mângâiere.
Dar oare azi cum este? Pentru noi?
Se potrivește ”mângâiați-vă” unor oameni înconjurați de bine, care numai a „întristați” și ”apăsați” nu arată? Sau unor oameni nici prigoniți, nici persecutați? Sau unor oameni în genere mulțumiți de ei înșiși?

Nu.

Deci peste aceste cuvinte putem sări la citire….?…!…?…!
Sau nu cumva învățătura primită de mulți, (roșcovele) a dus la o stare care nu este ”evlavie”, o stare de saturație, de mulțumire de sine, de lipsă a nevoii mângâierii?
Când între motivațiile acțiunilor minții și dragostea de obiecte din lume este o plasă de iubiri și adorații, omul firesc este pe deplin ”mângâiat” de vederea lor, de folosirea lor, de cumpărarea lor, de ”încercarea” lor(testarea). A obiectelor, a lucrurilor făcute, lucrate, trudite.
Mintea rămâne astfel fără rod, într-o adorare prostească a lucrurilor din lume, a celor lucrate de om și prin ele se închină făpturii în locul Făcătorului.
Măcar cel ce ”sărută mâna sau patrafirul părintelui” se închină la ceva făcut de Dumnezeu”: la om, nu că ar fi mai puțin vinovat, dar parcă o mai aiurită nebunie este consumerismul, comercialismul, religia inventată în sec XX și cizelată în XXI, închinarea la obiecte făcute de ”făptură” în noile temple numite mall-uri.
Aceste gânduri mi-au rămas din citirea cărții ”Vremea sfârșitului” de Cristian Moisescu, un fiu al proorocilor, demn de numele care le poartă, unul mare de creștin și unul mic, al tatălui său pământesc.
M-a bucurat citirea cărții lui. Eram pe drum, soția conducea și eu îi citeam pasaje lungi. Ore multe, binecuvântări calde.
Comercialismul, bisericismul și alte cuvinte noi și necesare au fost generos dăruite acestei atât de oropsite limbi române de către fiul unui dușman al poporului de dânsa vorbitoare. Cărbuni aprinși!
Mai stăruia fratele într-un subiect: răpirea celor credincioși.
Bine prezentat subiectul, probabil voi posta pasaje din carte.
Sunt în călătorie, nu am cartea la mine dar un subiect îmi amintesc. E vorba de Isaia 24:20 ”păcatul lui îl apasă”. Apăsarea păcatului, presiunea la care omul lăuntric este supus datorită forțelor externe, din omul de afară este simțită de toți cei ce nu și-au pierdut simțirea spirituală.

Există două domenii distincte: lucrurile făcute (obiectele, lumea fizică) și cele rostite, în special Cuvântul lui Dumnezeu.
Amestecarea interesului, a dragostei de cele două produce mari confuzii. Obiectele nu merită nici cea mai mică dragoste, doar un interes egal cu mărginimea vremelniciei cărora ele slujesc.
Întreaga dragoste ne trebuiește primordial focalizată pe ideile, cuvintele și apoi roadele spirituale (dragoste,, bucurie, etc.) ce cresc din rădăcina, din Stânca, din Cuvântul lui Dumnezeu. Mai ales că întruparea Lui a ”umblat printre noi”.
Pe El îl așteptăm din ceruri. Este atât de aproape!
Să nu fim înșelați de filosofia unei așa numite evoluții tehnologice. E alfabet fără Omega și fără Alfa, nu știe unde merge, nici de unde vine, nici cine l-a pornit și nici nu se gândește că va fi oprit. E prăpastie această pârtie de gândire, nu schiați pe acolo.
În spatele fiecărei admirate invenții stau ani de trudă, mulțimi de oameni drogați de muncă, lucruri care nicidecum nu merită admirație. Sfârșitul lor este duhoarea putreziciunii din fiecare sicriu, viermii de dedesupt și viermii de pe deasupra, cum spune Scriptura.
Evoluția tehnologică n-a dus cimitirele la faliment, nici spitalele, nici ospiciile, ci le alimentează cu noi victime ale viselor  năruite. Iubirea de lucrurile din lume este perdeaua de ceață ce ne împiedică de multe ori și pe noi de a ne bucura de câteva ore pe zi răscumpărate spre a fi dedicați Cuvântului, părtășiilor frățești, Harului!
Când conștientizăm această capcană începem să simțim presiunea ”puterii păcatului” ce lucrează în ”trupul acesta” ca o chestiune de adânc impas, ca apostolul: ”o nenorocitul de mine”.
Avem nevoie să fim mângâiați cu aceste cuvinte. Unii pe alții!
Har!

d,JKG, SE

Nebun este acela care spune adevărul sau cel care nu-l înțelege?

Nu prea ies cu postările din domeniul spiritualului.
În locurile cerești  este cetatea noastră tare.
De data aceasta fac o excepție. Întru-na din călătoriile  prin nord mi-a căzut în mână o carte scrisă de cei ce plecau din țară prin anii 1980. Plecau de tot. Și de lehamite.

Unul din aceștia este doctorul Florea(pseudonim). E o lecție în această postare.

Citez din jurnalul lui:

”Într-o zi a venit după mine căpitanul Popa că: „To’a’şu’ colonel Ene doreşte să vorbească cu ‘mneast’ă, m-a trimis cu maşina să vă aduc!”. M-am dus şi după politicoasa introducere după acelaşi tipic şi după scuzele de deranj, obligatorii şi ele, m-a rugat să dau o referinţă despre doctorul Giurgiu:

– Sînteţi colegi… Vă vizitaţi!… îmi spuse el drept argument. Nu a trebuit să mă gîndesc mult ca să-l refuz:

– Sîntem colegi, ne vizităm, dar nu am ce referinţă să dau despre el. Aveţi serviciu de cadre, are şef de secţie, aveţi colaboratori de încredere…

S-a întunecat la faţă colonelul Ene. Politeţea i-a dispărut ca luată cu mîna. Au început să curgă ameninţări, replici jignitoare… Cînd am văzut că nu am altă ieşire, am acceptat să scriu o referinţă despre Ovi, cum îi spuneam amical doctorului Giurgiu. Ca să-mi scriu referinţa liniştit, căpitanul Popa m-a condus într-un birou izolat, traversînd însă mai multe camere. Mare mi-a fost mirarea văzînd cum într-una din ele, la o masă, dr. Stavăr scria ceva de zor. Desigur, nu era un protocol operator, pentru că aşa ceva nu se scrie la securita­te, ci chiar în sala de operaţie. Uimirea mea a fost însă şi mai mare, văzînd că într-o altă cameră se mai afla un coleg al doctorului Giurgiu, dr. Greabu, alt chirurg, scriind absorbit, complet aplecat asupra foii de hîrtie. După ce ne-am privit bine la faţă unii pe alţii, ca să ne ştim şi să ne bănuim de acum înainte reciproc, mi-am scris şi eu referinţa despre Dr. Giurgiu.

Cînd am fost aproape gata, a venit Ene să o citească. Pe măsura lecturii îl vedeam congestionîndu-se, ca pînă la urmă să izbucnească:

– Nu e bună! Trebuie să scrii alta! Pe negativ…

– O referinţă mi s-a cerut, una v-am scris… Este prima şi ultima, orice s-ar întîmpla! i-am răspuns şi eu la fel de furios, uitînd că trebuie să mă controlez. Dar ieşirea mea avu efect:

– Bine, vom vedea! Nu discuţi nimic cu doctorul Giurgiu… Despărţirea a fost mizerabilă. Eu i-am spus încă o dată părerea mea despre instituţia al cărei slujitor fidel este, iar el mi-a rîs în nas, spunîndu-mi aceleaşi vorbe puţin măgulitoare despre tagma noastră medicală:

– Ai văzut cît sînteţi de mari? Vă strivim ca pe nişte păduchi! Am plecat furios, pentru că avea dreptate. Oare ce eram, decît nişte păduchi? Spre seară, la ora contravizitei, l-am luat pe Ovi de pe secţia de chirurgie şi am urcat în Dealul Tîrgului, am lăsat maşina în parcare şi am luat-o prin pădure, i-am spus totul. Era tare abătut şi descurajat, parcă nici nu mă asculta. Mi s-a părut chiar speriat. Am vrut să-l încurajez, să-i spun ceva care să-i dea putere:

– Nu te necăji, Ovi, nu au ce să-ţi facă, pe mine mă ameninţă de ani de zile! am bravat, deşi numai eu îmi cunosc lehamitea, decepţiile, gîndurile…

Cuvintele mele nu avură darul de a-i insufla încredere. La despărţire, mi-a mulţumit stins, îngîndurat…

Peste un an, căpitanul Popa a fost internat cu forţa la psihiatrie, unde Dr. Nica executa cu fidelitate ordinele securităţii.Treceam pe acolo din cînd în cînd, chemat la consult. Îl salutam pe Popa, întrucît îl cunoscusem înainte. Un timp nu mi-a răspuns la salut, apoi mi-a zîmbit, ca o dată să mă oprească şi să-mi amintească tot episodul acela cu doctorul Giurgiu:

– Ştiţi de ce vă spun asta? m-a întrebat el deodată, privindu-mă fix.

– Nu! i-am răspuns, cu ochii la capul lui mare, plin de neuroni bine educaţi, dar prost stăpîniţi, din moment ce ajunsese aici.

– Pentru că, spuse el apăsînd pe fiecare cuvînt, pentru că atunci v-aţi dus la doctorul Giurgiu şi i-aţi spus totul. Dar el cînd a dat referinţe despre dumneavoastră nu v-a spus nimic!

Văzînd cît de puternic tulburat sînt, el adaogă zîmbind:

– Nebun este acela care spune adevărul sau cel care nu-l înţelege?”

Jurnal de lagăr liber, Corneliu Florea, Editura Nord, Aarhus, Danemarca, 1987 , pag 165-166

Concluzie

Sunt situații când nu poți, n-ai cum să poți să explici altora lucruri care duc la pierzarea lor. Tu le vrei binele, ei te mușcă!
Cei ce-i vor pe ei captivi, îi asmuță împotriva ta, iar tu n-ai cum să le explici că dușmanul e comun. De dragostea lor îți vine să taci.

Iar ca să închei cu o învățătură spirituală:

-avem de rămas în cele ale harului, ale cerului, ale Cuvântului. Când inima noastră nu coboară din Ierusalim suntem apărați, invulnerabili,  dacă acceptăm invitațiile la dialog ale tuturor felurilor de Sanbalați, Tobii și Gheșemi devenim vulnerabili și …așa cum zicea doctorul: ”Oare ce eram, decît nişte păduchi?”
Noi avem de adus o mărturie, mărturia Domnului Isus, El nu este în mai multe feluri.
Avem de adus această mărturie chiar dacă majoritatea n-o înțelege, însă mângâietoare este concluzia din titlu: ”cine-i nebunul?”
În fața lui Dumnezeu, să rămânem ”nebunii” care spunem adevărul, chiar dacă din fața oamenilor ce nu-L înțeleg suntem  alungați.
Har!

 

 

Alchimia noii închinări

AURUL NEBUNILOR sau SUB ALCHIMIA NOII ÎNCHINĂRI

Scopul: A face o diagramă a societăţii creștine deschise pentru „mai mult” în experienţa religioasă.

 

Caz de studiu: Sincretismul religios și trezirea aduse de Solomon.

 

Locul: S-a întâmplat la Ierusalim, dar „trezirea” a fost repetată în multe alte locuri. Ultima dată s-a semnalizat prezenţa ei la Băile Felix unde sincretismul religios al unor elemente diverse din Africa de Sud, din Portland și din alte „centre religioase” ale lumii contemporane a reușit să câștige adepți să să entuziasmeze mase semnificative de închinători idolatri.

 

Timpul: Veacul X înainte de venirea Mântuitorului Unic, dar experienţa a fost prelungită permanent de-a lungul secolelor în mijlocul unui popor ce vrea să şchiopăteze de amândouă picioarele.

 

Protagoniștii: Atunci au fost închinătorii vechi, ce au rămas lângă Cuvântul neschimbat, în opoziție cu închinătorii noi, ce au manifestat deschidere pentru „revelația nouă” și pentru vânturile noi de învățătură și închinare. Atunci a fost Ahia în opoziție cu Solomon. Astăzi sunt predicatorii și credincioșii ce au rămas cu fidelitate în credința dată sfinților odată pentru totdeauna în opoziție cu cei care își schimbă teologia și închinarea invocând revelație nouă, cum sunt, de exemplu, străjerii și Iosif Țon, penieliștii și Lucian Oniga, etc.

 

Diagrama: O paralelă simplă dar sugestivă între idolatrii din vremea lui Solomon și idolatrii actuali din lumea evanghelică a românilor care acceptă fără discernîmânt revelațiile noi și practicile religioase noi aduse din Africa și din alte locuri infestate de erezie de falșii apostoli și prorooci ai vremii noastre.

 

Tabloul: O masă mare de oameni este adunată în curtea Templului ridicat cu ani în urmă şi cu multă fală de Solomon. Acelaşi Templu unde Dumnezeu promisese ca urmare a rugăciunii memorabile a ctitorului că se va descoperi oricărui om ce va veni să Îl caute. Un crainic cere mulţimilor să facă tăcere, pentru a putea auzi anunţul important ce îl va face.

 

CRAINICUL: Fiii lui Dumnezeu, daţi Domnului, daţi Domnului slavă şi cinste. Daţi Domnului slava cuvenită Numelui Lui! Închinaţi-vă înaintea Domnului îmbrăcaţi cu podoabe sfinte! Cu multă bucurie anunţăm sfinţirea unui alt chip înălţat de împăratul Solomon pe muntele din faţa Ierusalimului, şi anume chipul dumnezeului Moloh. Toţi locuitorii sunt invitaţi să participe la serviciul de sfinţire şi dedicare! După jerfă şi după închinare participanţii pot lua parte la masa de dragoste ce se va servi pe înălţime în compania fecioarelor de la Templu!

 

AHIA: Am auzit bine? Împăratul Solomon sfinţeşte chipul lui Moloh, urâciunea Sidonienilor şi a Amoniţilor? Şi oamenii sunt îndemnaţi să participe la jertfe idoleşti şi la o închinare ce implică destrăbălare?

 

CRAINICUL: Străine, tu eşti singurul care nu cunoşti schimbările pozitive ce au avut loc în Ierusalim de câţiva ani? Unde ai fost, când Împăratul nostru a avut revelaţia care a dus la revoluţionarea închinării şi la trezirea neamului nostru închistat în dogme religioase şi în legalism? Unii îl acuză de inconsecvenţă, dar el este purtătorul unui steag care este mult iubit de noua generaţie. Alţii cred că şi-a pierdut minţile, dar Solomon nu a dovedit niciodată mai multă înţelepciune şi practicalitate ca în aceste zile de trezire spirituală. Te întreb din nou: Tu eşti singurul care nu cunoşti schimbările pozitive experimentate în închinare în ultimul timp?

 

AHIA: E adevărat că am trăit retras în pustie câţiva ani, dar despre ce schimbări vorbeşti? A fost schimbată Slava Dumnezeului nostru cu slava unor chipuri cioplite? Şi a fost abandonată Revelaţia unică, veşnică, suficientă, în favoarea „descoperirilor” unor proroci ce practică autoînşelarea?

 

CRAINICUL:  Străine, se poate să nu îţi aminteşti de înţelepciunea dată de Yahweh lui Solomon? Ei bine, Solomon, fiul păcii, datorită acestei înţelepciuni a făcut pace între poporul nostru şi popoarele din jur. La ora actuală ne închinăm toţi lui Dumnezeu, şi o facem într-un spirit al vieţii noi revărsate de Dumnezeu peste toţi închinătorii săi pe care i-a chemat din toate popoarele din jur. Sfinţirea chipului lui Moloh este o altă dovadă a închinării aduse lui Dumnezeu în diversitate. Trezirea care o experimentăm de o vreme la închinare este dovada că noua poziţie teologică este justificată. Înainte de această trezire închinarea era prea plicticoasă, lipsită de exaltare și excitare, dacă vrei. Erai obligat să mergi la Templu, să aduci jertfe care să îţi amintească mereu de păcat, să contemplezi un Dumnezeu sfânt, sfânt, sfânt… Era prea legalistică închinarea aceea. Noi vrem cântece, dans şi voie bună! De-abia de când practicăm închinarea în diversitate, încorporând ceea ce este mai bun din religiile popoarelor vecine, de-abia de atunci experienţa închinării a devenit plăcută. Noi am numit locul închinării noastre Peniel, căci suntem convinși că fața lui Dumnezeu ne este binevoitoare și strălucește peste noi. De fapt Solomon nu a făcut altceva decât să reactualizeze doctrina marelui om al lui Dumnezeu, Balaam, care ne-a transmis cu sute de ani în urmă că putem câștiga lumea la adevăr dacă ne deschidem față de cei din lume participând cu ei la ritualurile pe care ei le îndrăgesc. De fapt  Și unde mai pui că toți proroocii vorbesc de bine acest experiment al închinării în diversitate.

 

AHIA: Eu nu ştiu nimic din Legea lui Yahweh de o asemenea închinare în diversitate. Tora spune foarte clar: Domnului Dumnezeului tău să te închini, şi numai lui să-I slujeşti! Să nu-ţi faci chip cioplit…! Să nu puneţi numele dumnezeilor străini pe buzele voastre…

 

CRAINICUL: Vezi, Solomon ne-a învăţat că există un singur Dumnezeu. Unii îl numesc Yahweh, alţii Baal, alţii Moloh, alţii Milcom. Numele nu contează, căci Dumnezeu este unul singur. Toţi oamenii se închină aceluiaşi Dumnezeu. După cum nu contează numele ce i se dă,  tot astfel nu contează forma sub care e reprezentat sau modul în care i se aduce închinare. Ideea pe care tu o aperi cu înverşunare este învechită şi primejdioasă, deoarece a dus la neînţelegeri şi războaie. Ea înseamnă dispreţ şi condamnare pentru religia atât de frumoasă şi bogată a popoarelor din jur.

 

AHIA: Dar Însuşi Dumnezeu condamnă religia şi închinarea popoarelor vecine, când a spus în Legea Sa: Să nu vă luaţi după urâciunile popoarelor din jur… Să nu vă duceţi după alţi dumnezei, dintre dumnezeii popoarelor din jurul vostru… Dacă vei merge după alţi dumnezei, dacă le vei sluji şi te vei închina înaintea lor, vă spun hotărât că veţi muri…

 

CRAINICUL: Tu nu pricepi, deoarece te poticneşti în litera care omoară.  Ce Îl împiedică pe acest Dumnezeu care ne-a vorbit prin Moise să ne vorbească şi astăzi şi să adauge la revelaţia ce ne-a dat-o iniţial? Poziţia ta este total lipsită de graţie sau carismă. De fapt, dacă ai veni la închinare, ai vedea că Dumnezeu vorbeşte acolo prin mulţi proroci, care vin din partea lui Moloc sau Milcom sau Chemoş. Aceşti proroci au vestit dinainte că evreii vor renunţa la rigiditatea lor şi vor îmbrăţişa un cult deschis înnoirii. Unii consideră că Solomon a făcut concesii esențiale care știrbesc religia adevărată a lui Yahweh, dar toți ar trebui să știe că Dumnezeu l-a ales pe Solomon tocmai pentru o astfel de deschidere în practicarea închinării. De fapt ar trebui să te întrebi serios: „Ce ai făcut tu , care îl critici pe Solomon în comparație cu ceea ce a făcut Solomon pentru poporul lui Dumnezeu și pentru lucrarea Împărăției lui?” Bănuiesc că vei înceta să îl critici pe un mare om a lui Dumnezeu, pentru că nu se conformează concepțiilor tale înguste! E timpul să te alături corului de prorooci care au înțeles lucrarea lui Dumnezeu și s-au alăturat trezirii ce are loc în poporul, sau mai bine zis în popoarele Domnului.

 

AHIA: Dumnezeul lui Israel nu se poate contrazice. El a interzis închinarea la dumnezeii altor popoare şi consideră această închinare o urâciune. Acei proroci sunt falşi şi induc în eroare masele mari care participă la o astfel de închinare.

 

CRAINICUL: Nu ai nici un drept să limitezi pe Dumnezeul adevărat susţinând că El s-a revelat numai prin evrei. Se poate să nu ştii ce a spus profetul David? El a proorocit tocmai despre această schimbare când insuflat de Iahweh a spus: „Tu mă scapi din neînţelegerile poporului; mă pui în fruntea neamurilor; un popor pe care nu-l cunoşteam îmi este supus…” Cum crezi că a împlinit această prorocie Fiul Împăratului David? Prin acţiunile ce au rezultat în urma deschiderii faţă de noua revelaţie. De când Solomon a lansat această revelaţie a Dumnezeului unic ce este slujit sub diverse nume, tensiunile cu neamurile din jur au dispărut. La urma urmei, era o mândrie prostească din partea noastră să considerăm că numai noi avem adevărul şi celelalte popoare sunt pe calea pierzării. Doctrina Dumnezeului unic slujit sub diverse nume a creat armonie şi înţelegere între noi şi toate neamurile ce ne înconjoară. Ce altă dovadă a acceptării acestei închinări de către Iahweh mai vrei, decât faptul că aduce înfrăţire între popoare? După roade se cunoaşte adevărul unei doctrine. Şi roadele pozitive ale acestei doctrine le poţi constata personal.  

 

AHIA: Eu ştiu că Dumnezeul nostru ne-a ales dintre celelalte popoare tocmai pentru a-I sluji Lui în mod exclusiv, şi în felul acesta să aratăm popoarelor din jur adevărul mântuitor care le poate scoate din întunericul idolatriei şi politeismului. Noi trebuie să îi aducem din întuneric la lumină, neluând parte la lucrările întunericului, ci mai degrabă osândindu-le.

 

CRAINICUL: Acest bigotism conjugat cu intoleranţa nu a dus niciodată la ceva bun. Solomon ne-a învăţat să fim înţelegători şi iubitori, să vedem ce este bun în practicile religioase ale altora.

 

AHIA: Refuzul nostru de a condamna închinarea falsă îi va condiţiona pe oameni să nu mai fie în stare să distingă adevărul. O astfel de incapacitate îi va face să rămână cu religia lor falsă şi să experimenteze în final distrugerea. Dumnezeu vrea ca nimeni să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă!

 

CRAINICUL: Din nou, se vede că nu ai ţinut pasul cu noile dezvoltări în teologie. Ideea unui Dumnezeu mânios, ce aruncă pe oameni în iad este barbară. Solomon este înclinat să creadă că şi Diavolul va fi mântuit. Prin urmare ideea unui foc veşnic este depăşită şi ea.  Dumnezeu este dragoste, şi tocmai de aceea a fost introdus cultul Astarteei, aşa zisa zeiţă a dragostei, pentru a inocula închinătorilor ideea că Dumnezeu îi iubeşte şi îi acceptă cu modul lor particular de închinare. Este o idee reprezentată frumos printr-un copac cu multe ramuri – eternul feminin. Astfel, femeile au ajuns să contribuie substanţial la noul tip de închinare. Muzica toată a fost lăsată în seama lor. Psalmii, imnele plicticoase au fost înlocuite cu refrene relaxante. Odată cu muzica nouă femeile au introdus veşmintele sumare şi baletul. Câtă graţie în noua închinare! S-a abandonat rigiditatea instaurată de Asaf şi fiii lui Core. Moartea spirituală a fost înlocuită cu noul râu de viaţă.

 

AHIA: Religiile popoarelor din jur sunt o urâciune! Zeii şi zeiţele acestor popoare sunt o insultă adusă Dumnezeului adevărat, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, care s-a revelat în Scripturi, condamnând vehement orice închinare idolatră.

 

CRAINICUL: Vreau să te avertizez, că nu e permis să te exprimi în felul acesta. Noile prevederi ale curţii interzic bigotismul religios şi discreditarea altor religii. Dacă continui să vorbeşti astfel, vei fi fie anatemizat, fie aruncat în temniţă. Asemenea discursuri incită la ură, şi Solomon este ferm hotărât să menţină pacea creată prin felul nou de închinare! Te invit să participi la jertfa adusă lui Moloh, vreau să zic Yahweh-Moloh, să vezi cu ochii tăi părtăşia frumoasă şi înălţătoare cu ceilalţi închinători.

 

AHIA: Închinarea aceea este păcat, este nelegiuire, e încălcarea Cuvântului lui Dumnezeu, este o urăciune…

 

CRAINICUL: De ce eşti negativist? De ce te opui trezirii experimentate de popoarele lui Dumnezeu? De ce nu consideri practicalitatea noii revelaţii şi a închinării la Dumnezeul unic slujit sub diferite nume? De ce să manifeşti ură, când poţi manifesta deschidere şi acceptare?

 

AHIA: Nu voi participa niciodată la închinarea idolatră. Nu există nimic pozitiv în acest sincretism religios. Cât voi trăi voi condamna acest mod de închinare degenerat și păgubitor. El va atrage în final mânia lui Dumnezeu.

 

CRAINICUL: Te compătimesc! Nu eşti în stare să înţelegi spiritul veacului şi să te ridici la înălţimea noii chemări manifestând dragoste…  Dat fiind că nu înțelegi felul în care lucrează Dumnezeu, aducând revelație nouă și un duh nou de închinare, ești condamnat să rămâi adeptul unei închinări depășite și înțepenite în legalism.

autor necunoscut(deocamdată), sursa: http://radoinicolae.blogspot.com/2012/01/sub-alchimia-noii-inchinari.html

 

Bosanci 2011, ”mai ai în Sardes câteva nume”

La Bosanci a fost opoziție, VP are interdicție în majoritatea BP din Moldova.
Și la Bosanci era valabil, dar cineva a insistat.
Ce auziți mai jos este introducerea plină de avertismente făcută de unul din cei mai mulți care nu au fost de acord cu invitarea lui…
https://vesteabuna.files.wordpress.com/2012/01/bosanci1.pdf
M-am bucurat că mai sunt în Sardes câteva nume.
Postare temporară, se poate salva linkul.

Copilașii mei, unii, Gaiu… (Apostazia…1.)

Am recitit Epistolele lui Ioan. De fapt mai multe epistole căutând să văd în ce fel a fost profețită răspândirea apostaziei.
Domnul ne-a avertizat, iar decăderea ”creștinismului” spre starea păgână cu care se ”laudă” azi a început nici din secolul 3, nici după moartea apostolilor, ci încă în timpul vieții lor, încă pe vremea  apostolilor.
De observat cui le sunt adresate epistolele lui Ioan.

Destinatari:
Prima are ca destinatari pe ”copilașii mei!” 1 Ioan 2:18-22
”Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s’au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă.  Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri.  Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfînt, şi ştiţi orice lucru.  V’am scris nu că n’aţi cunoaşte adevărul, ci pentrucă îl cunoaşteţi, şi ştiţi că nicio minciună nu vine din adevăr.  Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. ”
A doua pe ”unii din copii tăi”, 2 Ioan 4, adică ai alesei doamne (probabil adunări, (vezi 3 Ioan 9)
” M’am bucurat foarte mult cînd am aflat pe unii din copiii tăi umblînd în adevăr,”
A treia este adresată doar lui Gaiu. ”Presbiterul (Sau: bătrînul.) către preaiubitul Gaiu,”

Intensitatea apostaziei(lepădării de credință):
De observat și creșterea în intensitate a descrierii apostaților.
În 1Ioan sunt doar amintiți: 2:18 și 4:1-3
În 2 Ioan aproape jumătate epistola 7-11 îi descrie pe apostați
În 3 Ioan  sunt lăudați doar Gaiu și Dimitrie, influența lui Diotref este covârșitoare.
Și azi e tot așa! Acei lupi îngrozitori de care le vorbea Apostolul Pavel fraților bătrâni din Efes în portul Milet sunt precursorii ierarhiilor clericale de astăzi, a piramidelor de autorități cu nimic mai bune ca cele păgâne, lucruri care numai falsifică adevărata Adunare și o fac să rămână o binecuvântată Taină a lui Dumnezeu. Ferice de cine iese afară din acel sistem odios, în afara taberei, la El.

Dragii mei, citiți cartea asta! (3. ”…pe urmele Lui şi ale sfinţilor Lui care au fost vânduţi, lepădaţi şi daţi morţii”)

”Trăim vremuri grele, cumplite. Deruta de la Adevăr, denaturarea Cuvântului, falsificarea dragostei şi multe alte pervertiri merg spre culme şi de acolo spre prăbuşire! Ceea ce mi-au făcut mie fraţii iubiţi, pe care i-am slujit onest, seamănă cu ceea ce i-au făcut Izabela şi Ahab lui Nabot, ca să-i ia via, moştenirea sa legitimă şi inalienabilă, şi s-o schimbe în grădină de verdeţuri. L-au omorât! (1Împăraţi 21:1-16). Aceste lucruri sunt scrise, ca să fie cunoscute cel puţin voalat, căci înaintea lui Dumnezeu totul este gol şi descoperit. Întotdeauna realismul, transparenţa, sinceritatea au fost preţuite în istoria sfinţilor! Cei înţelepţi şi buni vor fi zidiţi în Duhul Adevărului, iar cei falşi să ia aminte, căci este o judecată!
Am plâns mult în America, dar nu m-am plâns şi nu mă plâng. Nu sunt nici primul, nici ultimul care să fi rămas singur! În căile cele drepte şi sfinte ale lui Dumnezeu, cei mai aleşi oameni ai Lui au avut această dureroasă, dar frumoasă experienţă. Domnul meu iubit, Isus, m-a aşezat în demnitatea de învins! El a fost desăvârşit, eu nu sunt desăvârşit, dar sunt pe urmele Lui şi ale sfinţilor Lui care au fost vânduţi, lepădaţi şi daţi morţii.
Am fost rob, în lanţuri, pentru Hristos-Domnul, pentru că am fost mai întâi robul Lui, sunt şi voi fi până la capăt! Am iubit Harul împreună cu disciplina din căile harului, de aceea, toţi cei certaţi cu disciplina, cu supunerea şi ascultarea, nu m-au suferit. Pentru mine închisoarea n-a fost numai chin şi suferinţă fizică, ci un şir lung şi greu de torturi psihice. Securiştii nu şi-au putut ierta că nu mi-au putut frânge rezistenţa spirituală, ca să mă transforme într-o unealtă a lor, şi într-un om de concesii. Dar aceeaşi închisoare a fost şcoala cea mai înaltă a ascultării.

Îl laud pe Domnul şi pentru faptul că mi-a dat o soţie care să-L iubească întâi pe El, iar pe mine să mă înţeleagă, să fie supusă şi ascultătoare. O viaţă întreagă am avut deplina unitate duhovnicească. Ea a purtat şi poartă împreună cu mine ocara lui Hristos. Avem adunare nouă în casa noastră. Domnul Isus a spus că adunarea Lui începe de la doi!… Suntem noi doi: eu şi soţia mea, avem Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea, cântarea de laudă şi frângerea pâinii în fiecare întâia zi a săptămânii. Mărturisim şi aşteptăm venirea Lui, recunoaştem Trupul Domnului Hristos şi iubim frăţietatea cu dragostea adevărului.
Am fost învins de cei mulţi, pentru că au fost mai tari, nu pentru că au fost mai buni! Dar am rămas ROB AL LUI HRISTOS!”

Istoria unui rob al lui Cristos, pag 454-455