Semnele pământului…despre landmarkism

31 Octombrie 2011

Această postare va fi urmată, dacă va vrea Domnul  de o alta: ”Semnele cerului” despre semnele Adunării lui Dumnezeu, Taina lui Cristos.

Ideologia landmarkistă (nu o pot numi teologie pentru că nu are ca țel pe Dumnezeu, ci o idee) a pornit de la interpretarea versetului din Proverbe 22:28: ” Nu muta hotarul cel vechi, pe care l-au aşezat părinţii tăi…” în engleză: ”Remove not the ancient landmark, which thy fathers have set…” KJV. Land(pământ)+mark(semn)=semnele pământului sau pietre de hotar.

Care sunt semnele pământului în viziunea landmarkistă, semne ce nu trebuiesc mutate?

1. Botezul la maturitate prin imersiune

2. O Biserică vizibilă (în opoziție cu cei ce considerau biserica o taină, ceva invizibil) organizată cu membrii, pastor și diaconi.

3.  O succesiune imaginară, asemenea celei catolice, succesiune ce-și trage rădăcinile din primul baptist: Ioan Baptistul, adică botezătorul.

(sursa: aici sau aici, sau …aici)

Am mai spus, parcă trag cu tunul după ciori, e de tot penibilul subțirimea acestor teorii, dar e grozav de devastator efectul. Când te uiți în Cuvânt nu-ți vine să combați ceva evident de combătut, dar când te uiți câți cred minciuna te minunezi. Trăim de fapt în lumea tatălui minciunii.
Semnele de mai sus sunt vizibile, ușor de depistat, mai ales primele două, iar al treilea îl ”dovedește” o carte: ”Urma sângelui”, despre care am scris.

Așa cum le e numele, așa și sunt aceste semne. Ale pământului, nu ale cerului. Sunt ușor de văzut și de deosebit cu ochii de carne, numai bune să se facă o sectă cu ele. Și s-a făcut, nu una, multe. Orișice lucru care-l poate FACE  omul slujește îndreptățirii sale. Iar dacă acel ceva făcut seamănă cu ceva făcut de Domnul, falsul e gata.

Obiecții:
Semnul 1:
Botezul. E ok să fie făcut, e ok să fie făcut la maturitate, e ok să fie făcut prin imersiune, dar nu e ok să fie făcut bază a părtășiei adunării, ca ”semn” exclusiv. Nu toți cei botezați ”corect” au viața cea nouă. Sunt mulți care se poartă ca vrășmași ai crucii lui Cristos dintre cei botezați. Sunt mulți botezați de formă, că cere vârsta, că se căsătoresc, că s-a botezat și fratele sau sora. Nu poți pune botezul ca bază a bisericii, nici ca semn. ”Mulțumesc …că n-am botezat” a spus apostolul.
Dacă iau ”botezul” ca bază de ”selecție” pot să fac alături de adevărul identificării unui frate, încă două erori care anulează binefacerile adevărului: una este să consider frate pe cineva pentru că el e botezat, dar în realitate acela să nu aibă Viața cea Nouă. Altă eroare e să nu accept în părtășie pe cineva pentru că nu e ”botezat”, sau nu e  încă botezat sau consideră valabil botezul de mic. Domnul ne spune să cercetăm duhurile, nu ”semnele pământului”. Vezi primul comentariu.

Semnul 2:
Membralitatea, biserica vizibilă și clerul. De landmarkism suferă sau au suferit acut iubiții mei înaintași, dragii mei părinți, bunici, stră și stră-străbunici baptiști români. N-am știut de ce în comunism au ținut cu dinții să nu intre în ilegalitate, s-au făcut frați cu dracul comunist, i-au pus legiunile de argați la amvoane, dar …”n-au închis” bisericile. Acum știu, landmarkismul e virusul ideologic nerostit, motivul mândriei de gașcă, ”noi suntem așa”, avem ”semnele pământului”, biserica vizibilă. Unchiul meu, pastor baptist a călcat pe bec în legătura lui cu comuniștii și i-au pus sigiliu pe biserică. Eram mic, auzeam pe șoptite glasuri speriate: ”I-au închis biserica…” Biet unchi, săraca biserică, amărâte ziduri. Din fericire landmarkismul nu funcționează decât în țări cu ”libertate” religioasă. Trăiește și respiră în USA dar gâfâie în Europa de est  iar în alte părți ale lumii s-a născut mort. Am în vecini un pastor american, îi e evidentă atitudinea colonială, superioritatea de factor civilizator prin  superioara rasă religioasă transmisă prin gena landmarkismului al cărui prim vlăstar răsădit pe plaiuri carpatine este. A tradus și Biblia în românește, din nou,  Domnul să-l binecuvinteze, dar expresia pe care-a scos-o pe guriță: ”…în sfârșit Biblia a fost tradusă în românește” m-a lăsat buimac, năuc, prostit și fără glas. N-am știut că e boală generală, o credeam doar o infatuare de copil-căpitan, ajuns și sponsorizat ca director de colonie bisericească. Acum știu, e landmarkism. E boală, are nume, cauze și manifestări specifice. Vezi comentariul doi.

Semnul 3:
Succesiunea de la Ioan Baptistul. Aici au nimerit prost ideologic așezătorii de temelii false. Oricine are cât de cât Duhul lui Cristos știe că Adunarea își are începutul la rusalii, a început prin coborârea Duhului peste ucenici și s-a întins ca un foc după predica lui Simon Petru. Ioan ”baptistul” nu ține de acest timp, el face parte din Vechiul Legământ, ultimul profet, până la el a ținut legea și profeții. Greu de dovedit succesiunea ulterioară, aproape imposibil, iar să spui că toți cei de care-ți place din istorie au fost înaintașii tăi când tu nu le calci pe urme, e un abuz. Paulicienii, valdenzii, moravienii și alți prigoniți ai istoriei nu pot fi însușiți ca înaintași de o tagmă de popi dornici de mărire.
Procedeul seamănă cu lauda prințului Charls că se trage din Vlad Țepeș.
Matei Corvinul desigur prin bunica româncă se trăgea direct din Împărații Romei, că doar ce treabă au istoricii decât să falsifice genealogii.
Dă bine la stima de sine și numai să-ți imaginezi că ai astfel de înaintași!

va urma: Semnele cerului! Verset de pornire: ”Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” Ioan 13:35


Protejat: Plângeți cu cei ce plâng, Filipeni 2, 30 oct 2011

30 Octombrie 2011

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:


Cartea „Urma sângelui”, manual de sectarism

29 Octombrie 2011

Am terminat de citit cartea ”Urma Sângelui”.

De numele cărții auzisem de mic copil, o mai amintea bunicul în predici. Am crezut despre carte că este o istorie imparțială (așa cum trebuie să fie istoria) a creștinilor persecutați.
Deziluzia a fost cruntă. Am avut senzația că citesc ”Mein Kampf” a lui Hitler sau ”Cartea Verde” a lui Gadafi.
Cartea ”Urma sângelui” este un manual de croit mentalități partizane, temelia gândirii ”lanmarkiste”, pârghia de argumente necesare susținerii unor idei la modă în secolul 19, pe vremea când politicienii croiau state, iar popii secte.
La prima vedere cartea pare o istorie, dar nu e așa. Istorisirile din carte slujesc autorului doar ca să dovedească gogomănia concluziei pe care vrea s-o umfle: aceea că baptiștii ca grup moștenesc în întregime semnele ce dovedesc biserica adevărată, deci numai ei sunt îndreptățiți să se numească continuatorii apostolilor. Argumentul suprem folosit: persecuția.
Am spus într-un comentariu că a face o analiză serioasă acestei înjghebări seamănă cu a trage cu tunul după ciori. N-o merită! De aceea mă rezum la a trage câteva concluzii. Folosesc această postare doar pentru a sluji unei alteia care va trata mai serios un curent eretic: landmarkismul.
Cartea e slabă și ca orice manifest e extremistă spre ridicol. Asumarea moștenirii tuturor mișcărilor religioase ale evului mediu, cu alte cuvinte, ”dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau” e obrăznicie istorică. Seamănă leit cu pretenția catolicilor și ortodocșilor că ei sunt urmașii și moștenitorii apostolilor. În cazul cărții date baptiștii sunt. Cartea e scrisă binențeles pentru ”întărirea baptiștilor”, ceilalți să rămână slabi.

Cumplită orbire, să hrănești un duh sectar și să nu vezi ferocitatea fiarei care crește în tine.
Cartea nu este sancționată, ci dimpotrivă urmată de cei lăudați în ea. Așa se dă sslava deșartă, unii altora, scriitorul laudă cititorii, cititorii laudă cartea.
Ca baptist, în familie am fost învățat că ”toți” au fost baptiști: Hudson Taylor, George Muller, John Bunyan, etc. A fost o ”surpriză” să aflu că n-a fost așa. Se arată în istoriile baptiste că spre bătrânețe și Taylor și Muller au fost prieteni cu Spurgeon. Așa este dar hai să vedem care pe care a influențat, privind sfârșitul lor. Spurgeon a părăsit voluntar pe baptiști cu câțiva ani înainte de moarte.
Lungimea vremii cât o minciună este crezută n-o transformă în adevăr.
Cartea ”Urma sângelui” nu este istorie, ci manifest se îndeamnă spre un sectarism primitiv. Numele de baptist este înălțat în ea, nu Numele, nici Învățătura Domnului Isus.
Într-un dialog, un frate s-a mirat de ce o compar cu ideologiile naziste sau comuniste! Pentru că acest tip de tipare de gândire crează mentalități de duh sectar, sunt hrana duhurilor de partidă, rumegătura celor ce ajung apoi să se laude cu ”noi”, cu ”grupul”, cu ceva pământesc, nu cu ”Cel ceresc”.
Cea mai bună dovadă este ”defectarea” în masă a majorității pastorilor baptiști din comunism spre ”pământescul” comun celor două minciuni. Coabitarea cu securitatea este o dovadă că numele de baptist nu înseamnă nimic, nu apără nimic, e tot un ”ceva” făcut de om, o etichetă ce trebuie lepădată, nicidecum luată în serios.
Nu cu tunul, ci cu praștia trebuie loviți acești (pentru mulți) Goliați a căror maximă lungime a vederii este ce poate vedea ochiul cu retină de carne: culte, președinți, organizații, temple, diplome, coruri, școli de popi și mulțimi de enoriași.
Urmează ceva despre landmark (semnele de hotar).


Spiritual sau carnal, ….parte dintr-un dialog

26 Octombrie 2011

Pentru cei dinafara subiectului, menționez că această postare este legată de un șir de postări de pe blogul ”Spre Țintă”, postări ce au ca subiect adunarea.

Dragă Raul

doresc să-ți răspund aici, nu pentru că vreau să atrag dialogul pe blogul meu, nici pomeneală (doresc să rămână la mesagerulcrestin) ci pentru că aici, ca postare, am mai multe unelte la îndemână pentru a sublinia ce vreau să zic.

Mă bucur că ești de acord să definim termenii. Consider că nu coincidem în înțelegerea termenilor de ”spiritual” și ”carnal”. Voi sublinia diferențele noastre de înțelegere:
 Tu afirmi:Prin caracter spiritual nu inteleg invizibilitate (gen lumea duhurilor), ci orice este axat pe glorificarea lui Dumnezeu si implinirea voii Lui.
și apoi exemplifici: ”De exemplu, cand spun ca o adunare este spirituala, ma refer la faptul ca acea strangere de credinciosi se inchina lui Dumnezeu, staruiesc in invatatura apostolilor, pun in practica invataturile Scripturii si il vestesc oamenilor pe Cristos. Acestea sunt activitati spirituale, dar vizibile, caci se desfasoara in vazul tuturor.”

Obiecții: 
1.Deși prin spirit nu se înțelege doar invizibilitate, aceasta este subînțeleasă. ”Ne uităm la lucrurile care nu se văd”, ”…a Nevăzutului…Dumnezeu”, ”lucruri pe care ochiul nu le-a văzut”. Dumnezeu lucrează prin Cuvânt spre auzire. Diavolul arată ochiului. Am arătat această diferență aici sau  în prezentarea cărții: ”Când imaginea suprimă Cuvântul.”
Dumnezeu este Cuvânt nu imagine, se aude, nu se vede.  Dumnezeu S-a revelat pe Sine prin Fiul în Cuvântul Lui. Nu va fi spiritual decât ce este din Cuvântul Lui: ”Cuvintele pe care vi le spun Eu sunt Duh(Spirit)…” De aici eu deduc o echivalență matematică: Cuvânt=Duh. Desigur că este invizibil. Și mai sigur că NU orice-și imaginează oamenii că este axat pe glorificarea lui Dumnezeu si implinirea voii Luiare caracter spiritual.  Ieșirea din granițele Cuvântului te face nespiritual.
      O observație: abordarea carismatic-mistică a legăturii cu Dumnezeu este o uriașă înșelare pentru că nu leagă omul de Cuvânt ci de sentimente, de ”starea inimii”. Inima contează vor spune misticii iar catolicii vor aplauda.

2. Cele 4 activități ”vizibile” enumerate de tine nu vor face o adunare să fie spirituală. O adunare este spirituală dacă cei ce o alcătuiesc sunt spirituali(duhovnicești). Adică așa: ”Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi.”
Sunt alte aspecte total invizibile care fac ca într-adevăr omul să fie duhovnicesc, adică Duhul lui Dumnezeu să locuiască în el.
a). Răstignirea împreună cu Cristos prin care suntem făcuți una cu El este o lucrare a Duhului, invizibilă.
b). Înoirea minții (pocăința) ca reacție a ascultării Cuvântului se petrece înlăuntrul omului, în mod invizibil.
c). Închinarea nu pe un munte sau pe celălalt munte ci ”în duh și adevăr” subliniază carcterul invizibil al apropierii de Dumnezeu.
d). Enumerarea în cartea Evrei a aproape fiecărui detaliu din Cortul Întâlnirii (bineînțeles nevăzute) ne duce cu gândul la Cer (de unde a fost luat modelul Cortului) dar ne sunt poruncite nouă celor ce umblăm în vas de lut(carne). Deci acele porunci, ca de ex. ”să ne apropiem de scaunul harului” nu pot fi luate în mod vizibil, ci prin credința ÎN LUCRURILE CARE NU SE VĂD.
e).  termenul de ”credință” exclude vederea, sunt antitetice. ”Umblăm prin credință, nu prin vedere…”
Ar mai fi argumente dar sunt așa de multe că devin ridicol, e ca și cum aș demonstra că Soarele dă lumină sau că apa e udă.

3. Așa cum descrii tu ”spiritualitatea” te învârți în jurul unor lucruri legate de ”programul bisericii„.Însă ”omul ascuns al inimii” e mai mult decât acele ore. Din păcate ”fabrica de imitație de creștini” care este doctrina b. are în atelierele ei ideologice niște mașinării doctrinare de produs falsuri: chinezării spirituale: fast, show, concerte, industrie muzicală(le numești spirituale?) sau în limbaj agricol: pomul rău, trestia și spinul.

4. Starea de spiritual începe de la moartea față de carnal, de la ”dacă ați murit împreună cu Cristos față de…”. Spiritual înseamnă ceresc: ”cum este cel Ceresc așa sunt și cei cerești” ca Cristos.

Cred că ar atâta timp cât prin acești termeni fiecare vedem altceva, putem să ne smerim să nu-i folosim. Adâncirea în Cuvânt sau ocolirea lui îl pot face pe cineva ceresc(spiritual) sau îl pot lăsa pământesc (carnal), chiar lipsa voinței de a se asemui cu Domnul îl lasă pe cineva în starea în care nici el nu crede că este.
Numai un duh de judecată sever și bine aplicat ne va face să vedem exact granița dintre spiritual și carnal.
Granița este CRUCEA LUI CRISTOS.

   

 


Organele noastre au inițiat ”promovarea” lui în funcția de păstor…despre degenerare

25 Octombrie 2011

motto: ”Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea care îşi zice proorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie și  să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.

Nu-mi iese din minte următorul paragraf din cartea Răscumpărarea Memoriei a lui Croitoru:
”12. ”IANCU VASILE” – numele de cod al lui Izbașa Alexandru. Recrutat în 1950 (ACNSAS, R35839, f.44), în timpul unei anchete referitoare la întrunirile ilegale, după ce a fost pus față în față cu materiale compromițătoare. În 1953, Securitatea l-a tăiat de pe lista candidaților propuși pentru comitetul Filialei Arad. În 1961 este caracterizat ca un bun colaborator, ajutând la strângerea de informații despre o grupare de credincioși condusă de Moisescu Vasile și despre niște Martori ai lui Iehova, arestați în anul 1958. ”Menționăm că organele noastre au inițiat promovarea lui în funcția de păstor al bisericii penticostale din Timișoara, cartierul Fabric, cu scopul de a înlocui alte elemente necorespunzătoare și a canaliza activitatea acestor credincioși în felul dorit de noi.” (ACNSAS, R 35839, f. 45)” sursa, Răscumpărarea Memoriei, pag 409.

Textul mi-a rămas în minte și m-a marcat în două moduri:
1.Prin faptul că  ”moisiștii” sunt ”înaintașii mei”, cei pe care-i pot recunoaște ca mai-mari, împreună cu cei închiși cu ei, prin cântările, poeziile, istorisirile, cărțile și pilda lor.
2.Pentru că mi-a pecetluit convingerea că absolut orice mișcare în cultele împământenite din cei 50 de ani de comunism a fost dictată și permisă de creierele unor ofițeri învățați de Moscova, nu din Duhul Ierusalimului de sus.

Ce legătură au acei ani cu ziua de azi?
Mare.
Stăpânirea tot mai ridicatelor amvoane a fost dată unor pastori-marxiști, a căror ”evanghelie” trebuia să nu deranjeze doctrina oficială.  Această stăpânire continuă azi prin ei sau fii lor în anumite lăudate locuri. Conform principiului:”dacă rădăcina este întinată și ramurile sunt”, tot așa dacă rădăcina este marxistă și ramurile sunt.
”Evanghelia” scrisă de acei ofițeri o predică ”promovații” lor, în duhul lor, duh de dominare, nu de dragoste frățească.
Tovarășii directori de biserici se comportă și azi dictatorial. Nimic nu mă lasă să văd în ei altceva decât oameni promovați” de ”organele noastrepentru a „înlocui alte elemente necorespunzătoare” și ” a canaliza activitatea credincioșilor” în felul dorit de ei.
Care fel?
Cântarea României era unul dintre ”feluri”. Iată o continuare aici.

Alt fel dorit de ei era cel ierarhic, cu un singur om dresat de ei, fel contrar felului comunional al părtășiilor din paginile Noului Testament. Când am arătat unora și altora  ”conferința” de tineret de sâmbătă și duminică, mi-au spus că nu e peste tot așa, ….cineva mi-a spus că cel cu Istoria Benicuvântării vorbește bine, sau GC.
Dar întreb: a scos vreunul din cei doi un cuvințel să arate debandada de la ”torent”, că doar evenimentul a fost în centrul orașului și au fost sute de tineri?
N-am auzit, m-aș bucura să fie.
Promovarea” din trecut lasă urme, lipsa viziunii nu poate fi înlocuită decât de o învârtire într-un cerc, iar ca virtute ajunge să fie socotită frecvența rotirilor.

Mă gândesc cum unul din ei ”moștenește” locul de la recent detronatul țar ideologic, descoperit ca fiind un dizident fabricat la duzină pentru a atrage la un loc pe cei ce trebuiau desființați.

Așa de bine seamănă ”…-cuvântările” ”promovaților”cu insipidele ședințe ale partidului comunist încât nu pot să nu gândesc că acest tip de vorbiri ale unuia singur  a fost un alt ”fel dorit” de cei ce i-au promovat. Au croit un model și au reușit.

Ca și consecințe  ale acestei analize ar fi:
1. Nu mai pot să văd pe acești ”promovați” ca înaintași ai mei.
2. Nu pot lăsa ”pe femeia care-și spune proorociță” să ducă în rătăcire ”pe robii” Domnului. Aș fi vinovat. Sunt perfect conștient  că glasul critic zgârâie urechile, iar a avea dușmani e un lucru total lipsit de confort. M-a întrebat cineva ieri: ”-de ce tot critici?” -Ce să fac , aș scrie despre flori și răsărituri, despre cocori și rândunele, dar sub tălpi am șerpi.

Ioan Botezătorul rămânea și respectat, și liber și cu ”capul pe umeri” dacă-și ”vedea de treaba” lui și nu critica.
Nici Pavel la Efes n-a fost mai ”înțelept” și ”s-a legat” de idolii lor, de ”cultura” lor.
Ieremia la fel, Mica la fel, au reacționat la degenerare, au ”deconspirat” pe hoți.
Tăcerea este vinovată. Domnul are ceva împotriva celor ce lasă pe cei ce își zic că sunt ceva (nu-mi pasă, știu cum au fost ”promovați”) să învețe în mod vinovat. Iar de ”roadele” de la torent ar trebui să le fie rușine.
Sau ”corb la corb nu scoate ochii”?
Cu tristețe…


De:generat!

25 Octombrie 2011

N-aș fi scris de n-ar fi fost în orașul meu, de n-ar fi fost și copiii mei pe-acolo, de nu mi-ar păsa.
S-a numit ”conferință de tineret”.
Vedeți din videoclip ce atmosferă de ”conferință” a fost.

Care a fost subiectul?
Cum au rămas oamenii zidiți”?
Seamănă acea atmosferă cu ceva din Noul Testament?
Mă gândesc că bietul Eutih n-ar fi adormit pe astfel de zgomote.
Judecați voi dacă astfel de lucruri au dreptul să amăgească ”pe robii mei”.
Tăcerea e vinovată….”tu lași ca femeia aceea care își zice proorociță să amăgească pe robii mei”. Eu nu las, rostesc o condamnare împotriva acestor făcături, vin de jos din adânc, din carne, nu din Duh, sunt pentru omul cel vechi nu pentru cel nou. De aceea scriu.
Desigur una din afirmațiile favorite ale hoților este că ”hoție nu există”. Mediul dorit de ei este unul lipsit de critică. Adormirea simțului critic le place.
NU le voi fi însă în acord și consider că o mustrare-două sunt obligatorii.


Măsura maturizării spirituale

23 Octombrie 2011

Creșterea spirituală nu este un proces fără finalitate sau cu o țintă confuză.
Nivelul spre care trebuie să tindem este definit clar în Noul Testament în cuvintele: ”…la măsura staturii plinătății lui Cristos” Efeseni 4:13.
Copilăria precede maturizarea dar nu ține veșnic. ”..demult trebuia să fiți învățători” este spus cu glas acuzator.
Am găsit 3 repere ale maturizarii. Poate mai sunt, nu sunt dogmatic pe subiect.
1. Numele Învățăturii noastre. Să faceți totul în Numele Domnului Isus. Învățarea se face tot în Numele Lui, nu în numele unui om, al unui cult sau al unui curent de idei. Chiar dacă ni s-a spus că vor fi multe falsuri ”în Numele Meu” nu înseamnă că originalului îi vom da alt nume. Mulțimea de falsuri nu exclude existența originalului. Mulțimea falsurilor scoate în evidență valoarea originalului. Doar binecuvântatele încercări fac diferența. Să nu mergem în alt nume chiar dacă alte nume deschid mai ușor uși fără folos. Cel ce le deschide le poate și închide. Dar când Domnul deschide ușa, n-o mai poate închide nimeni.
2. Conținutul învățăturii care duce la maturizare este Domnul Isus Cristos. ”Pe El îl vestim noi…”. sau ”voi n-ați învățat așa pe Cristos. Cristos se învață. Cristos este Cuvânt, Cuvântul. De la Geneza până la Apocalipsa toată Scriptura Îl are în vedere pe El.
3. Atingerea maturizării este scopul învățării . Nivelul acestei maturizări este capacitatea de a învăța pe alții.  ”Sunteți în stare să vă învățați unii pe alții”. ”Încredințează la oameni de încredere care să fie în stare să învețe și pe alții”. Domnul Isus Cristos este vestit printre neamuri, crezut, învățat, trăit. O stare de perpetuă învățare de genul ”care învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului…” este acuzată de apostol. O deplină cunoștință înseamnă statura plinătății Lui. Desigur pentru cei ce abordează mistic, carismatic cunoașterea Domnului, o astfel de afirmație(cunoștința deplină) iese din logică.” Pentru astfel de abordanți ai Cuvântului, logica  stresului religios nu are o țintă definită, ci dimpotrivă, ținta alergării este alergarea însăși.
Plăcerea Domnului este să dea Har, să ierte. Suntem plăcuți Lui dacă dăm din Harului iertării Lui, dacă ne aruncăm pâinea pe ape, dacă dăm altora ce am primit. Dacă prin Harul pe care-L dăm ajung și alții să se ridice la măsura staturii plinătății lui Cristos! Acesta este scopul învățării. Iar un creștin este matur spiritual atunci când este în stare să învețe pe alții, să-L învețe pe Cristos.
Slavă Domnului!

d.

….din cuvântul de sâmbătă seara de la părtășie (telefonul meu nu mai înregistrează bine și sunt nevoit să scriu rezumat)