Semnele pământului…despre landmarkism

Această postare va fi urmată, dacă va vrea Domnul  de o alta: ”Semnele cerului” despre semnele Adunării lui Dumnezeu, Taina lui Cristos.

Ideologia landmarkistă (nu o pot numi teologie pentru că nu are ca țel pe Dumnezeu, ci o idee) a pornit de la interpretarea versetului din Proverbe 22:28: ” Nu muta hotarul cel vechi, pe care l-au aşezat părinţii tăi…” în engleză: ”Remove not the ancient landmark, which thy fathers have set…” KJV. Land(pământ)+mark(semn)=semnele pământului sau pietre de hotar.

Care sunt semnele pământului în viziunea landmarkistă, semne ce nu trebuiesc mutate?

1. Botezul la maturitate prin imersiune

2. O Biserică vizibilă (în opoziție cu cei ce considerau biserica o taină, ceva invizibil) organizată cu membrii, pastor și diaconi.

3.  O succesiune imaginară, asemenea celei catolice, succesiune ce-și trage rădăcinile din primul baptist: Ioan Baptistul, adică botezătorul.

(sursa: aici sau aici, sau …aici)

Am mai spus, parcă trag cu tunul după ciori, e de tot penibilul subțirimea acestor teorii, dar e grozav de devastator efectul. Când te uiți în Cuvânt nu-ți vine să combați ceva evident de combătut, dar când te uiți câți cred minciuna te minunezi. Trăim de fapt în lumea tatălui minciunii.
Semnele de mai sus sunt vizibile, ușor de depistat, mai ales primele două, iar al treilea îl ”dovedește” o carte: ”Urma sângelui”, despre care am scris.

Așa cum le e numele, așa și sunt aceste semne. Ale pământului, nu ale cerului. Sunt ușor de văzut și de deosebit cu ochii de carne, numai bune să se facă o sectă cu ele. Și s-a făcut, nu una, multe. Orișice lucru care-l poate FACE  omul slujește îndreptățirii sale. Iar dacă acel ceva făcut seamănă cu ceva făcut de Domnul, falsul e gata.

Obiecții:
Semnul 1:
Botezul. E ok să fie făcut, e ok să fie făcut la maturitate, e ok să fie făcut prin imersiune, dar nu e ok să fie făcut bază a părtășiei adunării, ca ”semn” exclusiv. Nu toți cei botezați ”corect” au viața cea nouă. Sunt mulți care se poartă ca vrășmași ai crucii lui Cristos dintre cei botezați. Sunt mulți botezați de formă, că cere vârsta, că se căsătoresc, că s-a botezat și fratele sau sora. Nu poți pune botezul ca bază a bisericii, nici ca semn. ”Mulțumesc …că n-am botezat” a spus apostolul.
Dacă iau ”botezul” ca bază de ”selecție” pot să fac alături de adevărul identificării unui frate, încă două erori care anulează binefacerile adevărului: una este să consider frate pe cineva pentru că el e botezat, dar în realitate acela să nu aibă Viața cea Nouă. Altă eroare e să nu accept în părtășie pe cineva pentru că nu e ”botezat”, sau nu e  încă botezat sau consideră valabil botezul de mic. Domnul ne spune să cercetăm duhurile, nu ”semnele pământului”. Vezi primul comentariu.

Semnul 2:
Membralitatea, biserica vizibilă și clerul. De landmarkism suferă sau au suferit acut iubiții mei înaintași, dragii mei părinți, bunici, stră și stră-străbunici baptiști români. N-am știut de ce în comunism au ținut cu dinții să nu intre în ilegalitate, s-au făcut frați cu dracul comunist, i-au pus legiunile de argați la amvoane, dar …”n-au închis” bisericile. Acum știu, landmarkismul e virusul ideologic nerostit, motivul mândriei de gașcă, ”noi suntem așa”, avem ”semnele pământului”, biserica vizibilă. Unchiul meu, pastor baptist a călcat pe bec în legătura lui cu comuniștii și i-au pus sigiliu pe biserică. Eram mic, auzeam pe șoptite glasuri speriate: ”I-au închis biserica…” Biet unchi, săraca biserică, amărâte ziduri. Din fericire landmarkismul nu funcționează decât în țări cu ”libertate” religioasă. Trăiește și respiră în USA dar gâfâie în Europa de est  iar în alte părți ale lumii s-a născut mort. Am în vecini un pastor american, îi e evidentă atitudinea colonială, superioritatea de factor civilizator prin  superioara rasă religioasă transmisă prin gena landmarkismului al cărui prim vlăstar răsădit pe plaiuri carpatine este. A tradus și Biblia în românește, din nou,  Domnul să-l binecuvinteze, dar expresia pe care-a scos-o pe guriță: ”…în sfârșit Biblia a fost tradusă în românește” m-a lăsat buimac, năuc, prostit și fără glas. N-am știut că e boală generală, o credeam doar o infatuare de copil-căpitan, ajuns și sponsorizat ca director de colonie bisericească. Acum știu, e landmarkism. E boală, are nume, cauze și manifestări specifice. Vezi comentariul doi.

Semnul 3:
Succesiunea de la Ioan Baptistul. Aici au nimerit prost ideologic așezătorii de temelii false. Oricine are cât de cât Duhul lui Cristos știe că Adunarea își are începutul la rusalii, a început prin coborârea Duhului peste ucenici și s-a întins ca un foc după predica lui Simon Petru. Ioan ”baptistul” nu ține de acest timp, el face parte din Vechiul Legământ, ultimul profet, până la el a ținut legea și profeții. Greu de dovedit succesiunea ulterioară, aproape imposibil, iar să spui că toți cei de care-ți place din istorie au fost înaintașii tăi când tu nu le calci pe urme, e un abuz. Paulicienii, valdenzii, moravienii și alți prigoniți ai istoriei nu pot fi însușiți ca înaintași de o tagmă de popi dornici de mărire.
Procedeul seamănă cu lauda prințului Charls că se trage din Vlad Țepeș.
Matei Corvinul desigur prin bunica româncă se trăgea direct din Împărații Romei, că doar ce treabă au istoricii decât să falsifice genealogii.
Dă bine la stima de sine și numai să-ți imaginezi că ai astfel de înaintași!

va urma: Semnele cerului! Verset de pornire: ”Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” Ioan 13:35

Protejat: Plângeți cu cei ce plâng, Filipeni 2, 30 oct 2011

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Cartea „Urma sângelui”, manual de sectarism

Am terminat de citit cartea ”Urma Sângelui”.

De numele cărții auzisem de mic copil, o mai amintea bunicul în predici. Am crezut despre carte că este o istorie imparțială (așa cum trebuie să fie istoria) a creștinilor persecutați.
Deziluzia a fost cruntă. Am avut senzația că citesc ”Mein Kampf” a lui Hitler sau ”Cartea Verde” a lui Gadafi.
Cartea ”Urma sângelui” este un manual de croit mentalități partizane, temelia gândirii ”lanmarkiste”, pârghia de argumente necesare susținerii unor idei la modă în secolul 19, pe vremea când politicienii croiau state, iar popii secte.
La prima vedere cartea pare o istorie, dar nu e așa. Istorisirile din carte slujesc autorului doar ca să dovedească gogomănia concluziei pe care vrea s-o umfle: aceea că baptiștii ca grup moștenesc în întregime semnele ce dovedesc biserica adevărată, deci numai ei sunt îndreptățiți să se numească continuatorii apostolilor. Argumentul suprem folosit: persecuția.
Am spus într-un comentariu că a face o analiză serioasă acestei înjghebări seamănă cu a trage cu tunul după ciori. N-o merită! De aceea mă rezum la a trage câteva concluzii. Folosesc această postare doar pentru a sluji unei alteia care va trata mai serios un curent eretic: landmarkismul.
Cartea e slabă și ca orice manifest e extremistă spre ridicol. Asumarea moștenirii tuturor mișcărilor religioase ale evului mediu, cu alte cuvinte, ”dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau” e obrăznicie istorică. Seamănă leit cu pretenția catolicilor și ortodocșilor că ei sunt urmașii și moștenitorii apostolilor. În cazul cărții date baptiștii sunt. Cartea e scrisă binențeles pentru ”întărirea baptiștilor”, ceilalți să rămână slabi.

Cumplită orbire, să hrănești un duh sectar și să nu vezi ferocitatea fiarei care crește în tine.
Cartea nu este sancționată, ci dimpotrivă urmată de cei lăudați în ea. Așa se dă sslava deșartă, unii altora, scriitorul laudă cititorii, cititorii laudă cartea.
Ca baptist, în familie am fost învățat că ”toți” au fost baptiști: Hudson Taylor, George Muller, John Bunyan, etc. A fost o ”surpriză” să aflu că n-a fost așa. Se arată în istoriile baptiste că spre bătrânețe și Taylor și Muller au fost prieteni cu Spurgeon. Așa este dar hai să vedem care pe care a influențat, privind sfârșitul lor. Spurgeon a părăsit voluntar pe baptiști cu câțiva ani înainte de moarte.
Lungimea vremii cât o minciună este crezută n-o transformă în adevăr.
Cartea ”Urma sângelui” nu este istorie, ci manifest se îndeamnă spre un sectarism primitiv. Numele de baptist este înălțat în ea, nu Numele, nici Învățătura Domnului Isus.
Într-un dialog, un frate s-a mirat de ce o compar cu ideologiile naziste sau comuniste! Pentru că acest tip de tipare de gândire crează mentalități de duh sectar, sunt hrana duhurilor de partidă, rumegătura celor ce ajung apoi să se laude cu ”noi”, cu ”grupul”, cu ceva pământesc, nu cu ”Cel ceresc”.
Cea mai bună dovadă este ”defectarea” în masă a majorității pastorilor baptiști din comunism spre ”pământescul” comun celor două minciuni. Coabitarea cu securitatea este o dovadă că numele de baptist nu înseamnă nimic, nu apără nimic, e tot un ”ceva” făcut de om, o etichetă ce trebuie lepădată, nicidecum luată în serios.
Nu cu tunul, ci cu praștia trebuie loviți acești (pentru mulți) Goliați a căror maximă lungime a vederii este ce poate vedea ochiul cu retină de carne: culte, președinți, organizații, temple, diplome, coruri, școli de popi și mulțimi de enoriași.
Urmează ceva despre landmark (semnele de hotar).

Spiritual sau carnal, ….parte dintr-un dialog

Pentru cei dinafara subiectului, menționez că această postare este legată de un șir de postări de pe blogul ”Spre Țintă”, postări ce au ca subiect adunarea.

Dragă Raul

doresc să-ți răspund aici, nu pentru că vreau să atrag dialogul pe blogul meu, nici pomeneală (doresc să rămână la mesagerulcrestin) ci pentru că aici, ca postare, am mai multe unelte la îndemână pentru a sublinia ce vreau să zic.

Mă bucur că ești de acord să definim termenii. Consider că nu coincidem în înțelegerea termenilor de ”spiritual” și ”carnal”. Voi sublinia diferențele noastre de înțelegere:
 Tu afirmi: ”Prin caracter spiritual nu inteleg invizibilitate (gen lumea duhurilor), ci orice este axat pe glorificarea lui Dumnezeu si implinirea voii Lui.”
și apoi exemplifici: ”De exemplu, cand spun ca o adunare este spirituala, ma refer la faptul ca acea strangere de credinciosi se inchina lui Dumnezeu, staruiesc in invatatura apostolilor, pun in practica invataturile Scripturii si il vestesc oamenilor pe Cristos. Acestea sunt activitati spirituale, dar vizibile, caci se desfasoara in vazul tuturor.”

Obiecții: 
1.Deși prin spirit nu se înțelege doar invizibilitate, aceasta este subînțeleasă. ”Ne uităm la lucrurile care nu se văd”, ”…a Nevăzutului…Dumnezeu”, ”lucruri pe care ochiul nu le-a văzut”. Dumnezeu lucrează prin Cuvânt spre auzire. Diavolul arată ochiului. Am arătat această diferență aici sau  în prezentarea cărții: ”Când imaginea suprimă Cuvântul.”
Dumnezeu este Cuvânt nu imagine, se aude, nu se vede.  Dumnezeu S-a revelat pe Sine prin Fiul în Cuvântul Lui. Nu va fi spiritual decât ce este din Cuvântul Lui: ”Cuvintele pe care vi le spun Eu sunt Duh(Spirit)…” De aici eu deduc o echivalență matematică: Cuvânt=Duh. Desigur că este invizibil. Și mai sigur că NU orice-și imaginează oamenii că este ”axat pe glorificarea lui Dumnezeu si implinirea voii Lui” are caracter spiritual.  Ieșirea din granițele Cuvântului te face nespiritual.
      O observație: abordarea carismatic-mistică a legăturii cu Dumnezeu este o uriașă înșelare pentru că nu leagă omul de Cuvânt ci de sentimente, de ”starea inimii”. Inima contează vor spune misticii iar catolicii vor aplauda.

2. Cele 4 activități ”vizibile” enumerate de tine nu vor face o adunare să fie spirituală. O adunare este spirituală dacă cei ce o alcătuiesc sunt spirituali(duhovnicești). Adică așa: ”Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi.”
Sunt alte aspecte total invizibile care fac ca într-adevăr omul să fie duhovnicesc, adică Duhul lui Dumnezeu să locuiască în el.
a). Răstignirea împreună cu Cristos prin care suntem făcuți una cu El este o lucrare a Duhului, invizibilă.
b). Înoirea minții (pocăința) ca reacție a ascultării Cuvântului se petrece înlăuntrul omului, în mod invizibil.
c). Închinarea nu pe un munte sau pe celălalt munte ci ”în duh și adevăr” subliniază carcterul invizibil al apropierii de Dumnezeu.
d). Enumerarea în cartea Evrei a aproape fiecărui detaliu din Cortul Întâlnirii (bineînțeles nevăzute) ne duce cu gândul la Cer (de unde a fost luat modelul Cortului) dar ne sunt poruncite nouă celor ce umblăm în vas de lut(carne). Deci acele porunci, ca de ex. ”să ne apropiem de scaunul harului” nu pot fi luate în mod vizibil, ci prin credința ÎN LUCRURILE CARE NU SE VĂD.
e).  termenul de ”credință” exclude vederea, sunt antitetice. ”Umblăm prin credință, nu prin vedere…”
Ar mai fi argumente dar sunt așa de multe că devin ridicol, e ca și cum aș demonstra că Soarele dă lumină sau că apa e udă.

3. Așa cum descrii tu ”spiritualitatea” te învârți în jurul unor lucruri legate de ”programul bisericii„.Însă ”omul ascuns al inimii” e mai mult decât acele ore. Din păcate ”fabrica de imitație de creștini” care este doctrina b. are în atelierele ei ideologice niște mașinării doctrinare de produs falsuri: chinezării spirituale: fast, show, concerte, industrie muzicală(le numești spirituale?) sau în limbaj agricol: pomul rău, trestia și spinul.

4. Starea de spiritual începe de la moartea față de carnal, de la ”dacă ați murit împreună cu Cristos față de…”. Spiritual înseamnă ceresc: ”cum este cel Ceresc așa sunt și cei cerești” ca Cristos.

Cred că ar atâta timp cât prin acești termeni fiecare vedem altceva, putem să ne smerim să nu-i folosim. Adâncirea în Cuvânt sau ocolirea lui îl pot face pe cineva ceresc(spiritual) sau îl pot lăsa pământesc (carnal), chiar lipsa voinței de a se asemui cu Domnul îl lasă pe cineva în starea în care nici el nu crede că este.
Numai un duh de judecată sever și bine aplicat ne va face să vedem exact granița dintre spiritual și carnal.
Granița este CRUCEA LUI CRISTOS.

 

Organele noastre au inițiat ”promovarea” lui în funcția de păstor…despre degenerare

motto: ”Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea care îşi zice proorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie și  să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.”

Nu-mi iese din minte următorul paragraf din cartea Răscumpărarea Memoriei a lui Croitoru:
”12. ”IANCU VASILE” – numele de cod al lui Izbașa Alexandru. Recrutat în 1950 (ACNSAS, R35839, f.44), în timpul unei anchete referitoare la întrunirile ilegale, după ce a fost pus față în față cu materiale compromițătoare. În 1953, Securitatea l-a tăiat de pe lista candidaților propuși pentru comitetul Filialei Arad. În 1961 este caracterizat ca un bun colaborator, ajutând la strângerea de informații despre o grupare de credincioși condusă de Moisescu Vasile și despre niște Martori ai lui Iehova, arestați în anul 1958. ”Menționăm că organele noastre au inițiat promovarea lui în funcția de păstor al bisericii penticostale din Timișoara, cartierul Fabric, cu scopul de a înlocui alte elemente necorespunzătoare și a canaliza activitatea acestor credincioși în felul dorit de noi.” (ACNSAS, R 35839, f. 45)” sursa, Răscumpărarea Memoriei, pag 409.

Textul mi-a rămas în minte și m-a marcat în două moduri:
1.Prin faptul că  ”moisiștii” sunt ”înaintașii mei”, cei pe care-i pot recunoaște ca mai-mari, împreună cu cei închiși cu ei, prin cântările, poeziile, istorisirile, cărțile și pilda lor.
2.Pentru că mi-a pecetluit convingerea că absolut orice mișcare în cultele împământenite din cei 50 de ani de comunism a fost dictată și permisă de creierele unor ofițeri învățați de Moscova, nu din Duhul Ierusalimului de sus.

Ce legătură au acei ani cu ziua de azi?
Mare.
Stăpânirea tot mai ridicatelor amvoane a fost dată unor pastori-marxiști, a căror ”evanghelie” trebuia să nu deranjeze doctrina oficială.  Această stăpânire continuă azi prin ei sau fii lor în anumite lăudate locuri. Conform principiului:”dacă rădăcina este întinată și ramurile sunt”, tot așa dacă rădăcina este marxistă și ramurile sunt.
”Evanghelia” scrisă de acei ofițeri o predică ”promovații” lor, în duhul lor, duh de dominare, nu de dragoste frățească.
Tovarășii directori de biserici se comportă și azi dictatorial. Nimic nu mă lasă să văd în ei altceva decât oameni ”promovați” de ”organele noastre” pentru a „înlocui alte elemente necorespunzătoare” și ” a canaliza activitatea credincioșilor” în felul dorit de ei.
Care fel?
Cântarea României era unul dintre ”feluri”. Iată o continuare aici.

Alt fel dorit de ei era cel ierarhic, cu un singur om dresat de ei, fel contrar felului comunional al părtășiilor din paginile Noului Testament. Când am arătat unora și altora  ”conferința” de tineret de sâmbătă și duminică, mi-au spus că nu e peste tot așa, ….cineva mi-a spus că cel cu Istoria Benicuvântării vorbește bine, sau GC.
Dar întreb: a scos vreunul din cei doi un cuvințel să arate debandada de la ”torent”, că doar evenimentul a fost în centrul orașului și au fost sute de tineri?
N-am auzit, m-aș bucura să fie.
”Promovarea” din trecut lasă urme, lipsa viziunii nu poate fi înlocuită decât de o învârtire într-un cerc, iar ca virtute ajunge să fie socotită frecvența rotirilor.

Mă gândesc cum unul din ei ”moștenește” locul de la recent detronatul țar ideologic, descoperit ca fiind un dizident fabricat la duzină pentru a atrage la un loc pe cei ce trebuiau desființați.

Așa de bine seamănă ”…-cuvântările” ”promovaților”cu insipidele ședințe ale partidului comunist încât nu pot să nu gândesc că acest tip de vorbiri ale unuia singur  a fost un alt ”fel dorit” de cei ce i-au promovat. Au croit un model și au reușit.

Ca și consecințe  ale acestei analize ar fi:
1. Nu mai pot să văd pe acești ”promovați” ca înaintași ai mei.
2. Nu pot lăsa ”pe femeia care-și spune proorociță” să ducă în rătăcire ”pe robii” Domnului. Aș fi vinovat. Sunt perfect conștient  că glasul critic zgârâie urechile, iar a avea dușmani e un lucru total lipsit de confort. M-a întrebat cineva ieri: ”-de ce tot critici?” -Ce să fac , aș scrie despre flori și răsărituri, despre cocori și rândunele, dar sub tălpi am șerpi.

Ioan Botezătorul rămânea și respectat, și liber și cu ”capul pe umeri” dacă-și ”vedea de treaba” lui și nu critica.
Nici Pavel la Efes n-a fost mai ”înțelept” și ”s-a legat” de idolii lor, de ”cultura” lor.
Ieremia la fel, Mica la fel, au reacționat la degenerare, au ”deconspirat” pe hoți.
Tăcerea este vinovată. Domnul are ceva împotriva celor ce lasă pe cei ce își zic că sunt ceva (nu-mi pasă, știu cum au fost ”promovați”) să învețe în mod vinovat. Iar de ”roadele” de la torent ar trebui să le fie rușine.
Sau ”corb la corb nu scoate ochii”?
Cu tristețe…

De:generat!

N-aș fi scris de n-ar fi fost în orașul meu, de n-ar fi fost și copiii mei pe-acolo, de nu mi-ar păsa.
S-a numit ”conferință de tineret”.
Vedeți din videoclip ce atmosferă de ”conferință” a fost.

Care a fost subiectul?
Cum au rămas oamenii zidiți”?
Seamănă acea atmosferă cu ceva din Noul Testament?
Mă gândesc că bietul Eutih n-ar fi adormit pe astfel de zgomote.
Judecați voi dacă astfel de lucruri au dreptul să amăgească ”pe robii mei”.
Tăcerea e vinovată….”tu lași ca femeia aceea care își zice proorociță să amăgească pe robii mei”. Eu nu las, rostesc o condamnare împotriva acestor făcături, vin de jos din adânc, din carne, nu din Duh, sunt pentru omul cel vechi nu pentru cel nou. De aceea scriu.
Desigur una din afirmațiile favorite ale hoților este că ”hoție nu există”. Mediul dorit de ei este unul lipsit de critică. Adormirea simțului critic le place.
NU le voi fi însă în acord și consider că o mustrare-două sunt obligatorii.

Măsura maturizării spirituale

Creșterea spirituală nu este un proces fără finalitate sau cu o țintă confuză.
Nivelul spre care trebuie să tindem este definit clar în Noul Testament în cuvintele: ”…la măsura staturii plinătății lui Cristos” Efeseni 4:13.
Copilăria precede maturizarea dar nu ține veșnic. ”..demult trebuia să fiți învățători” este spus cu glas acuzator.
Am găsit 3 repere ale maturizarii. Poate mai sunt, nu sunt dogmatic pe subiect.
1. Numele Învățăturii noastre. Să faceți totul în Numele Domnului Isus. Învățarea se face tot în Numele Lui, nu în numele unui om, al unui cult sau al unui curent de idei. Chiar dacă ni s-a spus că vor fi multe falsuri ”în Numele Meu” nu înseamnă că originalului îi vom da alt nume. Mulțimea de falsuri nu exclude existența originalului. Mulțimea falsurilor scoate în evidență valoarea originalului. Doar binecuvântatele încercări fac diferența. Să nu mergem în alt nume chiar dacă alte nume deschid mai ușor uși fără folos. Cel ce le deschide le poate și închide. Dar când Domnul deschide ușa, n-o mai poate închide nimeni.
2. Conținutul învățăturii care duce la maturizare este Domnul Isus Cristos. ”Pe El îl vestim noi…”. sau ”voi n-ați învățat așa pe Cristos. Cristos se învață. Cristos este Cuvânt, Cuvântul. De la Geneza până la Apocalipsa toată Scriptura Îl are în vedere pe El.
3. Atingerea maturizării este scopul învățării . Nivelul acestei maturizări este capacitatea de a învăța pe alții.  ”Sunteți în stare să vă învățați unii pe alții”. ”Încredințează la oameni de încredere care să fie în stare să învețe și pe alții”. Domnul Isus Cristos este vestit printre neamuri, crezut, învățat, trăit. O stare de perpetuă învățare de genul ”care învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului…” este acuzată de apostol. O deplină cunoștință înseamnă statura plinătății Lui. Desigur pentru cei ce abordează mistic, carismatic cunoașterea Domnului, o astfel de afirmație(cunoștința deplină) iese din logică.” Pentru astfel de abordanți ai Cuvântului, logica  stresului religios nu are o țintă definită, ci dimpotrivă, ținta alergării este alergarea însăși.
Plăcerea Domnului este să dea Har, să ierte. Suntem plăcuți Lui dacă dăm din Harului iertării Lui, dacă ne aruncăm pâinea pe ape, dacă dăm altora ce am primit. Dacă prin Harul pe care-L dăm ajung și alții să se ridice la măsura staturii plinătății lui Cristos! Acesta este scopul învățării. Iar un creștin este matur spiritual atunci când este în stare să învețe pe alții, să-L învețe pe Cristos.
Slavă Domnului!

d.

….din cuvântul de sâmbătă seara de la părtășie (telefonul meu nu mai înregistrează bine și sunt nevoit să scriu rezumat)

Protejat: ”Aduceți-vă aminte de înaintașii voștri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu”, revista Creștinul, Știri din adunări, nr 1/1930

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

”Un popor care va locui deoparte…”, despre separare (C.H.M.)

motto: „….dacă încercăm să expunem harul cu preţul adevărului, se va dovedi, în final, că este doar o manifestare a liberalităţii populare, în dauna lui Dumnezeu – un lucru fără nici o valoare.” CHM

Citat lărgit:
”Vom trece acum la a examina temelia acestei separări.
Este o mare diferenţă între a fi despărţit pe baza a ceea ce noi suntem şi ceea ce Dumnezeu este. Prima face îl face pe om fariseu; cea de a doua îl face sfânt.
Dacă îi spun unui sărman păcătos “Stai deoparte, sunt mai sfânt decât tine”, sunt un fariseu detestabil şi un ipocrit; dar dacă Dumnezeu, în îndurarea şi harul Său desăvârşit, îmi spune, “Te-am adus într-o relaţie cu Mine în persoana Fiului Meu Isus Hristos, de aceea fi sfânt şi despărţit de orice fel de rău; ieşi din mijlocul lor şi stai deoparte”.
Sunt obligat  ascult, şi ascultarea mea este manifestarea practică a caracterului meu de sfânt – caracter pe care îl am, nu pentru ceva din mine, ci pur şi simplu pentru că Dumnezeu m-a adus aproape de El prin sângele preţios al lui Hristos. Este bine să ştim clar aceasta.
Fariseismul şi sfinţirea divină sunt două lucruri foarte diferite: totuşi, adesea sunt confundate. Aceia care se luptă să păstreze locul de despărţire care aparţine copiilor lui Dumnezeu sunt acuzaţi în mod constant că se pun deasupra celorlalţi, că se consideră mai sfinţi decât sunt. Această acuzaţie vine tocmai din neglijarea deosebirii despre care am vorbit. Atunci când Dumnezeu cheamă pe oameni să fie despărţiţi, aceasta este pe baza a ceea ce El a făcut pentru ei pe cruce, şi a poziţiei în care El i-a aşezat, în legătură veşnică cu El, în persoana lui Hristos. Dar dacă mă despart pe baza a ceea ce sunt în mine însumi, este ceea mai iraţională şi goală presupunere, care, mai devreme sau mai târziu, se va dovedi neîntemeiată.
     Dumnezeu le porunceşte oamenilor Săi să fie sfinţi pe baza aceea ce El este: “Fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt”. Este evident un lucru complet diferit de a spune “stai deoparte, sunt mai sfânt decât tine”. Dacă Dumnezeu aduce oameni în relaţie cu El, El are dreptul să le spună care ar trebui să fie caracterul lor moral, şi ei sunt răspunzători în această privinţă. La baza despărţirii sfântului stă cea mai profundă umilinţă. Nimic nu este la fel de eficient în a coborî pe unul în ţărână ca înţelegerea adevăratei naturi a sfinţeniei divine. Este o umilinţă falsă, care decurge din a privi la sine – dar care, în realitate, este bazată pe mândrie, care nu a văzut până acum niciodată adâncul propriei neputinţe. Unii cred că pot ajunge la umilinţă reală, profundă, privind la sine, în timp ce aceasta poate fi atinsă doar privind la Hristos. “Cu cât gloriile tale izbesc mai mult ochiul meu, cu atât mai umil voi fi”. Acesta este un sentiment real, bazat pe principiul divin. Sufletul care se pierde pe sine însuşi în lumina gloriei morale a lui Hristo este cu adevărat umil, nu altul. Fără îndoială, avem dreptul să fim umili când ne gândim la ce creaturi nenorocite suntem; dar este nevoie doar de un moment de reflecţie ca să vedem cât de absurd este să cauţi să produci vreun rezultat practic privind la sine. Doar atunci când ne găsim în prezenţa excelenţei divine suntem umili. De aceea un copil al lui Dumnezeu ar trebui să refuze să se înjuge cu un necredincios, fie pentru căsnicie, fie pentru un scop comercial sau religios pentru că Dumnezeu îi spune să fie despărţit şi nu din cauza propriei sale sfinţenii. Aplicarea principiului acestuia în aspecte religioase va implica neapărat şi multă încercare şi tristeţe; va fi numită intoleranţă, bigotism, minte-îngustă, exclusivism, şi altele asemănătoare; dar nu putem împiedica aceasta. Dacă ne păstrăm deoparte pe o bază corectă şi într-un spirit corect, putem să lăsăm consecinţele în mâna lui Dumnezeu.
Fără îndoială, rămăşiţa din vremea lui Ezra trebuie să fi părut extrem de necooperantă atunci când au refuzat participarea popoarelor din jurul lor la construirea casei Domnului; dar au acţionat pe baza principiului divin în refuzul lor. “Lăsaţi-ne să construim cu voi, deoarece căutăm ca şi voi pe Dumnezeul vostru şi Îi jertfim din zilele lui Esar-Hadon, împăratul Asiriei, care ne-a adus aici”. Ar putea să pară o propunere atrăgătoare – o propunere care dovedea o înclinaţie foarte hotărâtă către Dumnezeul lui Israel; totuşi rămăşiţa refuză, deoarece popoarele, dincolo de mărturisirea lor sinceră, erau, în inimă, necircumcişi şi ostili. “Dar Zorobabel şi Iosua şi ceilalţi capi părinteşti ai lui Israel le-au zis: “Voi n-aveţi nimic a face cu noi, ca să construiţi o casă Dumnezeului nostru, ci noi singuri vom construi Domnului Dumnezeului lui Israel” (Ezra 4:1-3). Nu au vrut să se pună la jug cu cei necircumcişi – nu au vrut să “are cu un bou şi un măgar” – nu au vrut “să-şi semene via cu două feluri de sămânţă – s-au ţinut deoparte, deşi, făcând aceasta s-au expus la acuzaţia de a fi nişte oameni bigoţi, înguşti la minte, neliberali, nemiloşi. Tot aşa citim şi în Neemia “Şi sămânţa lui Israel s-au despărţit de toţi fiii străinului şi au stat şi au mărturisit păcatele lor şi nelegiuirile lor” (Neemia 9: 2). Nu a fost vorba de a fi sectar, ci de ascultare. Separarea a fost esenţială pentru existenţa lor ca popor. Nu s-ar fi putut bucura de prezenţa divină pe un alt teren. Aşa trebuie să fie întotdeauna cu poporul lui Dumnezeu pe pământ. Trebuie să fie despărţiţi, altfel nu sunt doar inutili, ci chiar dăunători. Dumnezeu nu Îi poate avea pentru El, nu îi poate însoţi dacă se înjugă cu necredincioşi, pe orice bază, pentru orice fel de scop. Marea dificultate este să combini un spirit de despărţire intensă cu unul de har, blândeţe şi îngăduinţă; sau, aşa cum altul a spus, “să păstrezi un cerc strâmt, cu o inimă largă”. Aceasta este cu adevărat o dificultate. Cum ţinerea strictă, fără compromis a adevărului tinde să restrângă cercul în jurul nostru, vom avea nevoie de puterea măreaţă a harului pentru a ne păstra inima largă, şi afecţiunile calde. Dacă luptăm pentru adevăr altfel decât prin har, vom reuşi doar să ajungem la o mărturie unilaterală, neatractivă. Şi, de cealaltă parte, dacă încercăm să expunem harul cu preţul adevărului, se va dovedi, în final, că este doar o manifestare a liberalităţii populare, în dauna lui Dumnezeu – un lucru fără nici o valoare.” CHM

sursa: Întreg articolul: ”Jugul nepotrivit, aspectul religios.”

Biserică (sprijinită) de stat, biserică independentă (adesea prigonită)…impresii Herrnhut(2)

Citesc cărțile pe care le-am cumpărat săptămâna trecută din Herrnhut. Nu-mi vine să cred că Herrnhut-ul se află la o zi de drum de casa mea. La Herrnhut a fost și John Wesley în 1738. Îmi pare ciudat să văd cât de ”la indigo” se repetă istoria. În vremea aceea (anii 1700) era o trezire religioasă în biserica oficială germană (luterană): pietismul, dar în paralel, cei ieșiți din orice fel de sistem își trăiau viața credinței după cum erau călăuziți de Cuvânt. Centrul acestora din urmă era Herrnhut.
Am ajuns la Herrnhut în  amiaza zilei de 14 octombrie. Fostă parte a părții ”democrate” (comuniste” a Germaniei, zona poartă încă semne vizibile ale celor 50 de ani de utopie socială: clădiri părăginite, drumuri mai înguste. Pe măsură ce GPS-ul ne arăta tot mai puțini kilometri de Herrnhut, peisajul devenea tot mai plăcut, dealuri cu pante line, aproape câmpii, cu păduri pe ”vârfuri” și sate bine rânduite pe ”văi”. În stânga era Polonia, în dreapta Cehia.
Am parcat lângă ceea ce credeam că este biserica satului. Este exact în centru.
Două străzi o înconjoară și se unesc în formă de inimă.
Este de fapt sala de adunare a satului, acea brudergemeinde de unde s-au răspândit și s-a umplut lumea de brudergemeinde(adunări frățești)…și de ideea lor. Sala a fost incendiată în 1945 de Armata Roșie, dar refăcută în anii 50.
Am intrat înăuntru. 
O simplitate după cum se vede și în poză, păstrată chiar și acum după 281 de ani, pentru că  acest număr îl poartă ediția din acest an a calendarului zilnic: ”Die Losungen” (Soluții) care a fost început de Zinzendorf, continuat fără oprire până azi și tipărit în 50 de limbi. Am vizitat museul, apoi librăria Comenius din apropiere. De aici ne-am dus spre cimitir.
Am mai scris despre asta. Scrie multe pe wikipedia și pe net. Vizitarea cimitirului din Herrnhut e o experiență în sine, auzisem, așa e. Ordinea mormintelor îmi amintea unghiurile drepte ale străzilor Fredericiei, oraș danez în care hughenoții francezi au emigrat în număr mare după revocarea edictului de la Nantes(1685).
Plănuisem să stăm o oră la Herrnhut, am stat trei.

    Am plecat din Herrnhut  spre Praga. Cu o zi înainte ne-am amintit împreună cu soția că împlineam 25 de ani de când ne-am cunoscut. Praga se arăta la doar o oră și jumătate pe GPS. Se apropia seara. Mi-am amintit că acum 17 ani, prin 1994 fiind trimis de fabrică la un târg, am dormit o săptămână la un anume hotel (atunci nou) în Praga.  L-am găsit pe GPS și ne-am dus acolo. Aveau multe camere libere, chiar mai ieftine decât ne-am așteptat, e bună și criza la ceva.

Să mă întorc la titlul postării. Herrnhutul, prin Zinzendorf, Cristian David și ceilalți, mai ales moravi a continuat calea independenței bisericii de stat. În biserica oficială, luterană , mișcarea pietistă li se asemăna în multe aspecte dar pietiștii păstrau apartenența de clerul oficial și de biserica recunoscută. Un fel de poveste care s-a repetat și la noi cu ”frații” dintre cele două războaie (”îmbrăcați mai apoi în cămașa de forță a cultului Creștin după evanghelie(care?)), cu ”moisiștii” și cu toți cei care l-au urmat pe Miel oriunde merge. Ceilalți au mers dup Cultul-Țap la cules de salarii, slavă deșartă și diplome.

Ce a rămas din toate acestea?
Mișcarea pietistă a fost ucisă tocmai de către cei ce au oploșit-o: biserica ”mamă”. Insist să afirm că acest tip de ”grup în biserică” nu funcționează. Voia lui Dumnezeu este ca fiecare adunare a Lui să fie independentă.
”Mișcările” din ”biserici” au ca ”mame” bisericile și ca tați statele cu care sunt ”cununate” mamele.
De la Herrnhut nu a supraviețuit mișcarea ci ideea. Ideea că se poate, că se poate ca copiii lui Dumezeu să fie independenți de stat sau de biserica majoritară. Ideea de ”adunări frățești”(brudergemeinde) fără clerici și laici, cu slujirea(preoția) tuturor credincioșilor a ajuns să învingă nu nepărat în fiii fizici ai celor de la Herrnhut (care adesea sunt neregenerați) ci în fiii spirituali care au luat pilda și învățătura lor.
Dovadă că de Brudergemeinde e plină lumea. În India și China acest fel de adunări se multiplică cu viteza cu care Învățătura iubită trece din minte în minte, predată și sorbită de cei ce cunosc valoarea Cuvântului, de cei cerești.
În sodomica noastră ”Vesticitate” creștinismul doarme în sunet de fanfare și orchestre, idol al muzicii alăturat cuvântului și înlocuindu-l cu totul. Veghetorii acestui somn sunt clericii ce administrează aceste nelegiuiri.

În țară m-a așteptat o noapte de odihnă și o zi în care, dacă n-am fi avut adunare aș fi putut viziona Festivalul de la Sibiu, numit după numele fratelui Niculiță. Bietul frate Niculiță, dac-ar fi știut că oamenii se vor aduna în numele lui?!
Am ales adunarea. După masă la fel, este o soră bătrână și bolnavă de 80 de ani, are 3-4 ”amvoane” în jurul patului ei. O familie mă tot cheamă cu ei acolo.  Desigur mai sunt câteva mii de îngeri în ”audiență”.
I-a rămas acestei săptămâni să vadă ”simpozionul” de la Sibiu. Am făcut-o cu indignare, uimit de orbia cu care oamenii numesc truditul lor spectacol: adunare sau închinare. Mă mir pentru ce mulțumesc ei lui Dumnezeu: pentru că după repetiții îndelungate au adus la perfecțiune o piesă muzicală pe care Dumnezeu nu le-a cerut s-o înflorească? Pentru truda lor mulțumesc? Unde au văzut în Noul Testament astfel de preocupări? Unde e Harul aici? De ce nu se pot cânta cântările simplu, așa cum vorbim unul cu altul, să învățăm din ele, în atmosferă de părtășie, nu de show?
Ce altceva te poate învăța o fanfară, decât cum este viața fără dragoste, când ”ești o aramă sunătoare și un chimval zăngănitor”! Ești!
Comunică vre-unul din voi așa cu familia lui? La ce-o fi cântând Timotei? Dar Tit? Cine-o fi dirijat corul din Colose?
Nicidecum NU AȘA este Adunarea Mielului. Adunările din Noul Testament nu au avut coruri, fanfare și orchestre, nici pomeneală. Nu au avut nici pastori, nici tarabă cu cărți la ieșire. Ieșire din ce? Că n-au avut nici temple.
Nu pentru că erau neevoluați darwinistic, ci pentru că într-o lume plină de temple de piatră ei erau templul de Duh, templul Trupului Celui care este Învierea și Viața. Adunările Domnului tot așa au rămas de-a lungul vremii, cum magistral arată Broadbent în cartea lui.
Pentru că nu le-a frecventat viu, l-au băgat pe fratele Niculiță în temple mort. Dar iată ce scria el despre temple. ” Toate locaşurile pământeşti de închinare de astăzi fac parte din Vechiul Legământ. Iar cei care se închină în ele şi se supun la rân­duielile luate din Vechiul Legământ, fac parte din el. ”
Ce mult seamănă frământările din Herrnhut cu cele din Sibiu! Să ne unim cu lumea religioasă? Să stăm departe de ea? Să rămânem independenți sau să ne cufundăm într-o ”dragoste” diluată în așa hal (cum spune des un frate) că dac-ar fi medicament n-ar vindeca pe nimeni și dac-ar fi otravă n-ar omorî pe nimeni.
Mi-e milă de cei atrași de mirajul lumii religioase, de banii și templele ei, de sinagogile și fariseii ei.
”Voios” început, amar sfârșit. Mariajul ei cu lumea, legământul cu statul pentru a putea avea un amărât de templu sunt chestiuni rușinos de lipsite de demnitate în fața Harului Ceresc, a cetățeniei Libertății.
Mărit să fie Domnul!

Nu, nici poezia, nici vre-o altă artă nu-mi stingă făclia spre Cristos, ce iartă!

Cu această poezie în minte am urmărit filmările postate aici: http://ioan17.wordpress.com/2011/10/17/simpozionul-cantarile-harului-niculae-moldoveanu/
Sunt obligat să apelez la acea ceartă, mustrare și îndemn, desigur cu toată blândețea și învățătura (și aceasta cu Voia Domnului va urma). Am fost nevoit însă ca înainte să urmăresc cele 2 filme.  A fost greoi, nimic ziditor, atât amar de artă, artă și iar artă. Chimvale zăngănitoare și arame sunătoare. Nimic din Cuvânt, nimic ziditor, nimic din Cristos. Spectacol, nu părtășie. Talent uman, nu har. Totul condus ca de un DJ de un fost și neschimbat securist.
Din păcate a fost o strângere în numele unui om. Oricine ar fi acesta, din câte știu nici Cultele neo-, nici independenții nu au ”sfinți” în calendar. Sfinți sunt pe pământ, o parte…. și mai mulți sunt la Tatăl, împreună cu Cristos, unde e mult mai bine.
Trubăduria?: jalnic prilej de a vinde cărți și a strânge nedemni arginți în Numele celui care a spus: fără plată ați primit, fără plată să dați.
Lucrurile au scopuri diverse, unul strânge arginți, altul slavă deșartă pentru partida lui. De care să-ți fie milă, pentru care să plângi?!
Înainte de a afirma că ”lasă-i frate, Domnul îi va judeca…” pe cei care-i considerăm  ”din casă” trebuie să-i judecăm noi. Pe cei de afară îi judecă Dumnezeu.
Cu Voia Domnului această postare va fi urmată de o analiză în zilele următoare.

Am fost la Herrnhut

N-am scris de mult pe blog pentru că am fost plecat. Am adunat însă în minte, am aranjat idei și acum mă pun să le aștern.

În călătorii ne-am abătut din drum, ba pe la frați cunoscuți, ba pe la unii din voi, cei dragi cunoscuți pe net, să vă vedem la față prima dată. De data aceasta am fost la Herrnhut. De copil auzisem de Zinzendorf, citisem despre satul celor credincioși. Acum cu Google Earth, am scris în căsuță și…surpriză. Herrenhut nu e la Polul Nord ci la vre-o 600 de km de granita Romaniei, în apendicele unde se unesc granitele Germaniei, Cehiei si Poloniei.
Am vizitat sala de adunare acea veche Brudergemeinde(adunare de frați) de la care s-a umplut lumea de multe  brudergemeinde. Am intrat în librăria Comenius de unde am cumpărat câteva cărți. Iată una:

Apoi am vizitat ”Colțul lui Dumnezeu”, cu morminte aliniate fără monumente, doar pietre simple. Impresionant era că pe fiecare piatră era trecut locul nașterii. Erau acolo nume din toată Europa, prigoniții adunați de peste tot.

Seara am început să citesc din carte. Din primele pagini am citit despre pietism (mai citisem în cartea lui Broadbent și în alte locuri) dar nu era așa formulat termenul ”eclesiola in eclesia”, ideea grupurilor mici de adunări în cadrul bisericii mari.
A funcționat în pietismul german. Personal eu n-am știut de unde provine ideea(Iosif Trifa a îmbrățișat-o și a crezut că și funcționează) dar nu i-am acordat nici un credit. Nu merge, nu e corect, vinul nou se pune în burduf nou, se desțelenește un ogor nou. De ce să ții la forme?
Am scris aici despre subiect (e vorba de postarea: ”Umblarea pe două cărări”):
”Orice religie legalistă folosește șabloane, tipicuri, ritualuri. Inventate de diavol dar argumentate subțirel cu versete biblice. Poleite. În câte-un astfel de ambalaj unii cred că locuiește credința, sau că ar putea locui. Chiar încearcă s-o înghesuie acolo. Vin nou în burduf vechi. Două pagube, una mare, vinul, alta mică, burduful: povestea gabaoniților. La ce mă refer? Cunosc bine din tinerețe o mișcare religioasă dezvoltată ”în sânul” bisericii tradiționale. Mai târziu am văzut călătorind prin lume ca are multe surori, în țările protestante mai ales: Betania, Betezda, etc. Cum funcționează? ”Vreți credință?”” poftiți în anexă, cântați, rugați-vă, cât vreți, dar să nu părăsiți ”biserica””. Uneori dacă sunt mulți astfel de ”ciudați”, li se dă sala mare. Chiar câte un cleric prezidează astfel de ”excese” ca să nu-și piardă enoriașii.”
La Herrnhut s-a  croit un burduf nou. Nu nepărat supraviețuirea acestui burduf în această formă m-a interesat, ci felul cum ideea a fost preluată, de fapt transmisă, pentru că felul acesta de adunare extrem de prigonit ei l-au luat de la vechii Moravieni, urmașii lui lui Ian Hus, iar aceștia de la valdenzi, probabil paulicieni și chiar din adunările primului veac cum arată Broadbent în cartea lui.
Sau pe acest perete:

Pe măsură ce voi citi voi mai posta. Mai ales despre Zinzendorf și Cristian David, aș fi nedrept dacă nu aș aminti câte ceva din ce au gândit, scris și făcut.
Au trimis chiar și misionari în Țara Românească prin anii 1740.

”Am pierdut tot”… mărturia lui Levi

https://vesteabuna.files.wordpress.com/2011/10/levi.pdf

2 Corinteni 12

https://vesteabuna.files.wordpress.com/2011/10/2cor12frandy16oct2011.pdf

Nu există CREȘTINI în România

M-a sunat un frate din alt județ: ”Ce facem frate că vine recensământul?”
-Cum ce facem? Ne înscriem.
-Bine, bine dar ce scriem acolo, ce suntem? Mai sunt frați pe-aici ca și noi care mă întreabă: ”noi ce scriem frate?”
-Creștini, ce să fim?
–Dar nu  există rubrica ”creștin” la recensământ.
-Păi atunci…nu va fi nici un creștin la recensământ.
……
…..
-Tu ce scrii? M-a întrebat…
-Ce să scriu? Creștin.
…..
-Dar dacă nu te lasă…că uite…la celălat recensământ nu era rubrică de creștin, numai …după Evanghelie, …de rit vechi.
-Dacă nu mă lasă scriu: fără confesiune, că așa se poate, rubrica asta este….Nu dau Numele mai presus de orice nume pe un nume mai prejos de Numele Lui. Cum adică să mă numesc cu numele altuia? Cine m-a răscumpărat, vre-un cult, vre-o sectă? Nicidecum.

Se pare că nu există creștini în Romania, nu te poți numi doar simplu: creștin, trebuie să ai un partid religios de care să aparții….
În acest caz nu sunt nimic. A mai fost unul ce a zis despre el: ”măcar că nu sunt nimic…”.
Ce o fi scris Apostolul Pavel la recensământ?
Că cei din Corint au scris: unul al lui Pavel, altul al lui Apolo!

În numele cui ne adunăm?

Prima activitate a lui Adam a fost darea de nume.
Primul lucru pe care-l primește un om venind în lume este numele.
Orice acțiune are un mobil, o origine, un stăpân. Desigur dacă o acțiune pornește din mintea stăpânului, spre folosul și slava stăpânului se și termină.  Indiferent dacă e vorba de stăpân pământesc sau ceresc.
Dacă o  acțiune pornește din mintea unuia și folosul ei sfârșește în buzunarul altuia, treaba se numește evaziune.
Dacă zicem că tot ce facem facem în Numele Domnului, ”din El, prin El…”, atunci de ce și pentru cine banii adunați ajung în buzunarul omului? Pentru care ”el” e folosul?
Dacă se dă ca titlu unei lucrări numele sau lucrarea unui om atunci trebuie reamintit că  se greșește.
Ca creștini ne adunăm în continuare în Numele Domnului, spre Slava Lui.  Cine o face în numele Cultului, organizației sau persoanei ce-l umbrește va suporta consecințele. Se lipsește de Har!
Cine va mijloci pentru el?
Singur Domnul este viu și mijlocește pentru noi.
Celelalte nume (care pretind supunere) sunt nume de infractori spirituali, de mafioți, de rakeți ai cuvintelor.
”Vor căuta ca prin cuvântări înșelătoare să aibă un câștig de la voi.”
Devine necesară în aceste vremuri lucrarea de mustrare a acestor apucătorideplug-cuprivireaînapoi.

”Aduceți-vă aminte de nevasta lui Lot!”

(am avut aceste gânduri după câteva frânturi de vizionări ale unui festival zis ”creștin” în numele altuia. E ca și cum nevasta ta ar da ospețe la onomastica vecinului, cu consolarea că la poartă vinde cărți și dvd-uri în care vecinul scrie și vorbește despre tine, ce frumos și ce bun ești!)
Ei, vor zice unii, tu ai fost bun prieten cu vecinul și el cu tine!
Bine, bine, dar vecinul e mort iar tu trăiești.
Pricepeți?
Eu nu, nici nu vreau.

Ateologia darwinistă, disprețuirea celor slabi

La un concurs, cei deștepți sunt premiați, dar ce se întâmplă cu ultimii, cu cei slabi?
La școală , tot așa, primii din clasă capătă premiul I, II, III apoi mențiune. Nu se spune ce se întâmplă cu cei de la coadă. Cu ultimii, cu cei nebăgați în seamă, rămași în urmă, cu ”proștii”.
La muncă, cei harnici câștigă mai mult sunt apreciați, ceilalți, perdanții, …nimic, sunt ignorați, nu se vorbește despre ei.
Și totuși geniile sunt puține, campionii sunt rari.
Oamenii își aleg conducători dintre cei excepționali dintre ei.
În adunare nu este așa.
Dumnezeu nu a ales  genii, a ales nimicuri, slabi, pierduți…pe care n-au fost așa I-a făcut așa ca să-i poată folosi.
În adunare cel slab este ridicat, este ajutat, este sprijinit.
În adunare există o preocupare asiduă pentru creștere, o urmărire a creșterii, o veghere asupra  creșterii.
Învățarea lui Cristos, instruirea în Har se face cu cei slabi, cu cei rămași în urmă. Folosul cuiva nu se măsoară cu performanțe, ci cu Har. A fi plăcut Domnului înseamnă a înmulți Har nu a aduce din ”virtuțile” proprii. În Cristos, una cu Cristos ajungi prin răstignire împreună cu El, nu prin decizie, hotărâre sau voință. Prin lepădare de sine nu prin afirmare de sine.

În ateologia secolului 21, darwinismul, gândirea care elogiază performanța este aprobată. Dar boala cea gravă a acestei gândiri este originea ei. Gândirea care elogiază performanța a fost folosită ca argument, ca pârghie de convingere a teoriei mincinoase a evoluției. Cei tari îi înving pe cei slabi. De ”milioane de ani” aceste învingeri au provocat ”mutațiile” aducătoare de ”evoluție”.
Pe nesimțite acest tip de gândire s-a impus, a clocit în mințile oamenilor iar astăzi tuturor li se pare ceva normal. Chiar creștinilor.
Concursul, premiile, podiumurile sunt rezultate ale acestei gândiri. Se văd concursuri de coruri creștine, chiar concursul ”micul predicator”. Cât ateism, ateologie!
În Cristos cel slab este ridicat de cel tare, cel firesc este ajutat de cel duhovnicesc, cel rămas în urmă este încurajat. Aceasta este legea dragostei în Cristos, aplecarea spre cel slab, spre cel disprețuit, spre cel lipsit de performanțe.
Așa a făcut Dumnezeu trupul ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste. Ca să ridice pe cei slabi, pe nimicuri, pe cei disprețuiți. E o taină trupul lui Cristos, taina lui Cristos, Adunarea. Ca să poată fi înțeleasă e nevoie de creștere, de deschiderea ochilor spirituali.

Încăpățânat fratele Apolo ăsta, să-l punem de-o parte….

Fratele Andy vorbește din I Corinteni 16.

Versetul 12 spune: ”Cât despre fratele Apolo, l-am rugat mult să vină la voi cu frații,dar n-a voit nicidecum să vină acum…”

”Să mai adunăm câțiva frați, să ne sfătuim, să-l punem de-o parte pe Apolo ăsta….! face opinie separată…”

Ascultați 17 minute:
..dacă n-ai 17 minute ascultă cel puțin de la minutul 11, un minut:
https://vesteabuna.files.wordpress.com/2011/10/frandy2oct11frateleapolo.pdf

Vine Domnul, vine Domnul!

https://vesteabuna.files.wordpress.com/2011/10/vine-domnul.pdf, înregistrare din adunare
Evrei 10:37 ”Încă puțină, foarte puțină vreme și Cel care vine va veni și nu va întârzia.”
text și muzică Nicolae Moldoveanu, Cântările Harului, caietul 4, nr 43

Nu te-ascunde, nu te-ascunde…cântarea ”Unde ești?”

AUDIO: http://www.tezaur-oasteadomnului.ro/date/har1/Unde_esti.mp3
Text și muzică Nicolae moldoveanu Cântările Harului, caietul 1, (cântări din temniță, înregistrate în memorie, fără hârtie și pix.)

Strângeți-vă comori în ceruri…un site

Incontestabil, cunoștința este un har, o comoară.
Cu avertizarea că trebuie precedată de fapte.
Situl comori.org prezintă o listă lungă de cărți, cunoștință bogată.
Să nu turnăm însă  această cunoștință pe o minte goală,  lipsită de umblare creștină, lipsită de faptele credinței.
Cu credința să unim imediat fapta și apoi cunoștința.
La preoți, în rânduiala levitică era interzis ca untdelemnul ungerii să fie turnat pe altceva decât pe hainele albe de in (faptele neprihănite ale sfinților).
Să urmărim să trăim o viață ”îmbrăcată” în faptele rânduite și apoi aceste fapte să poarte pe ele ”mireasma cunoștinței”.
Spor la citit!
Puteți începe de exemplu cu ”Plăcerea Domnului” de Hamilton Smith, despre zdrobire.
Har!

Oameni folosiți

”Și-au dat mintea unor duhuri inselatoare si unor invataturi ale demonilor.”

”Luati seama ca nimeni sa nu va fure cu filosofia.”

Învățarea lui Cristos este o înțelepciune, o ”sofie”, o administrare de cuvinte si idei, dar nu a ”veacului acestuia”, nu a lucrurilor văzute, lucrate și transpirate, ci a lucrurilor scrise, promise, ascunse în Cristos. Cristos se învață din Cuvântul lui Cristos. Alunecarea creștinismului spre o religie a simțurilor i-a vulnerabilizat pe cei neînvățați in fața acestor capcane extrem de răspândite de către cei ce prind suflete in plasa filosofiei.
Discutam aseara cu o astfel de victimă. El nu a realizat  nici măcar că a fost folosit. Imi descria doar durerea eliminării lui dintr-un sistem în care el a vrut să dea tot ce considera că are mai bun. A fost bine intenționat dar nu a fost mulat pe scheletul măruntei și pământeștii structuri  care a considerat-o de origine divină. Entuziasmul și viziunea lui au reprezentat la un moment dat o piedică pentru cei ce conduceau mamonic structura în care era integrat…apoi omul meu a fost eliminat ca o cârpă nefolositoare. Ca un pion. Omul era plin de frustrări. N-am vrut să alimentez nemulțumirile lui, ci să-i deschid puțin ochii asupra măruntei ”viziuni” care l-a făcut victimă acestor șarlatani.

Apoi mi-am amintit de Iuda al meu. Cel ce m-a vândut la Securitate. Din perioada când eram ”prieten” cu el, mai bine zis el cu mine îmi amintesc o bâiguială de-a lui cu ceva încurcături la serviciu. Fusese ”prins” cu ceva. Așa a fost probabil agățat să toarne. La schimb: ”noi te iertăm” dar ”tu, să dai dovadă”. Omul a fost folosit de un sistem fără scrupule. Rob fără lanțuri. Sau fără lanțuri vizibile. Bietul de el. Mi s-a făcut milă. Ca de robi!

Cât de prețioasă e libertatea,  cât de scumpă e conștientizarea ei. S-o prețuiești și să n-o schimbi pe nimic. ”noi am fost chemați la libertatea slavei…” Ce onoare! Ce cinste! Ce Har să ai o astfel de cetățenie. Să nu te încurci cu pământul în viziunea ta. Să slujești ca rob Șefului Șefilor. De multe ori, în discuții cu oamenii folosesc expresia ”Șeful meu direct” cu referire la Domnul Isus. Când vorbesc despre creație, le spun că ”Șeful meu direct” a creat lumea, când le dau o Biblie le spun că e scrisă de ”Șeful meu direct”. Lui îi slujesc, El mă folosește, al Lui sunt, nu al altuia. Sunt pionul lui, sunt nebunul Lui, nu contează, eu știu că El e Regele care va da mat tuturor uzurpatorilor.

Să slujești altuia ca un pion disprețuit, când Domnul a spus ”nimeni să nu te disprețuiască”! E un fel de a spune: nu sta, nu te încadra în coordonatele care nu apreciază harul tău, care nu-l prețuiesc, care nu-i permit să lucreze, nu-ți permit să lucrezi cu el. Mii de frustrări în cortul dintâi! Să te trezești la sfârșitul clipei ce-o numești viață că ai stat-o toată ca broasca sub grapă sub o autoritate de tip ”hoți și tâlhari” e o dezamăgire cu gust amar și searbăd.

Așezarea intențiilor inimii noastre pe coordonatele luminate ale Harului ce ne-a  umplut, ale Adunării Slăvite pentru alcătuirea căreia am fost botezați într-un singur Duh este cred o prioritate pentru orice om, înainte de slujbe și transpirații dictate de uzurpatori. Să nu ne trezim niciunul folosit ca un pion de sacrificiu pe o tablă de șah la care să fim dintre  piesele cu care  joacă vrăjmașul.

Cristos este Capul oricărui bărbat!