Fiii prorocilor

Apar de mai multe ori în Biblie, prin Împărați.
Căutați cu search pe telefon.
Cine erau ei?
1.Dar cine erau prorocii?
Ce înseamnă a proroci?

David prorocea cu harfa, leviții proroceau cântând psalmi la templu, erau rânduiți cu schimbul la această slujbă.

Încă de pe vremea lui Moise au fost instaurate cântările ca martori, am scris cândva:

”Știa Dumnezeu că legea va fi uitată, dar Dumnezeu are nevoie întotdeauna de doi martori, nu doar de unul.

Legea, textul în proză se învață greu și se uită ușor.
Cântarea, textul cu rimă, se învață ușor și se uită greu:
Deut 31: 21 ”cântarea aceasta care nu va fi uitată și pe care uitarea n-o va șterge din gura urmașilor, va sta ca martoră împotriva acestui popor.” Legea va fi uitată, cântarea nu.

Acestă putere de a rămâne neștearsă în memorii  face cântarea un instrument atât de puternic.”

Am comparat melodia cu farfuria și textul cu mâncarea:
”Muzica e poezie pe melodie.
De ce poezie și nu proză? 
Diferența o dă rima.
Rima ușurează învățarea.
De ce să adăugăm melodie?
Melodia ușurează și mai mult învățarea, reținerea, memorarea, redarea.

Scopul muzicii este unul didactic. Să transmită ușor învățăturile.

Asta am găsit în Psalmul 47:7 (trad GBV 1989) ”Cântați psalmi pentru învățătură”. Drept e că nicăieri n-am găsit să cânte pentru gâdilirea urechilor.
Am mai găsit în Psalmul 49:4”Îmi voi pune învățăturile pe harfă…”

Compar învățătura sub formă de cântare (chiar și lauda sau rugăciunea este un mijloc de zidire) cu o farfurie cu mâncare. Cuvintele sunt mâncarea, melodia este farfuria. Decorarea farfuriei nu face mâncarea mai gustoasă iar decoratorul de farfurii nu este bucătar. O învățătură bună este ușor de transmis sub formă de poezie, este și mai ușor sub formă de cântare.”

După ruperea împărăției la moartea lui Solomon, leviții care locuiau printre cele 10 seminții abătute s-au retras în cea mai mare parte pe teritoriul seminției lui Iuda și Beniamin. Dar nu scrie că s-au retras absolut toți.

Este posibil să mai fi rămas mulți, iar acei 100 de proroci despre care scrie că Obadia (pe vremea lui Ahab) i-a ascuns în câte o peșteră și i-a hrănit sunt probabil urmașii acestor leviți rămași în Israel, un fel de rămășiță. O pildă pentru noi.

Ilie spune că după ce Izabela i-a ucis cu sabia pe prorocii Domnului a rămas singur (așa credea el), Domnul îi spune însă că mai sunt 7000.

Când citim Ezra și Neemia vedem că la reîntoarcerea din robie, grosul populației sunt leviții. Motiv suficient ca Petru la minunea de la poarta frumoasă să spună ascultătorilor atenți: ”voi sunteți fiii prorocilor”… și au mai crezut 2000.

2.Deci, am văzut că leviții erau prorocii, urmașii lor până după rusalii (mai ales cei ce au crezut Cuvântul) sunt numiți ”fiii prorocilor” și mai vedem o categorie în Matei 23: fiii celor ce i-au omorât pe prooroci: cărturarii și fariseii.

Tu în care categorie te încadrezi dragul meu? Cum stai cu credința în Cuvântul lui Dumnezeu? Crezi cuvântul crucii care te pune să te lepezi de tine și de lume sau cauți adăptarea și compromisul pentru a scăpa de prigoană?

3. Ești fiu de proroci sau fiul ucigașilor lor?

Prorocii, leviții, seminția aleasă sunt amintiți în Petru: ”noi însă suntem o seminție aleasă”. Suntem sortiți să slujim casei lui Dumnezeu, să știm cum să ne purtăm în casa lui Dumnezeu, să facem treburile casei, să ne îndeletnicim în totul cu ele?

Puneți aceste întrebări, lasă mintea ta să se întristeze și să te ducă la pocăință față de Dumnezeu în toate lucrurile care nu le vezi în tine ca fiind conforme cu Cuvântul scris. Nu te adapta la cea mai la îndemână formă de conformism religios, ci adaptează-te la cel mai strict sens de conformism biblic, nu vei regreta! Aceasta înseamnă să-ți iei crucea.

Fiii prorocilor cu suferințele și moartea lor sunt exemple pentru noi, erau socotiți ca niște oi de tăiat, Izabela chiar i-a tăiat. Oamenii te taie, prima dată de pe planul de vizite, apoi din agenda telefonică, apoi de pe toate listele lor în care alții se trudesc să se înscrie.

Poate nu-ți plac corbii, ai fi vrut să fie porumbei, dar nu te-ai fi mirat deloc, ar fi fost normal, corbii sunt carnivori, porumbeii nu, trebuia ca tocmai niște păsări carnivore să aducă carnea, tocmai niște vaci ce alăptau cu vițeii închiși în grajd să plece în direcția opusă, ca să înțelegi că prin aceste stări nefirești ești păstrat și mântuit.

Fiii prorocilor, mai târziu parte dintre fiii robiei, la întoarcerea din robie. Vedem în cărțile Ezra și Neemia frământările celor întorși din robie, să fie rugăciunile din Ezra 9 și Neemia 9 și rugăciunile mele și ale tale.

Mărit să fie Domnul!

”Informatori din rândurile lor, agenţi acoperiţi, clerul …”, nimic nou sub soare,

Există pe internet o notă raport a Poliției din Bucovina de Nord despre activitatea sectelor religioase în anul 1943. Peste 500 de credincioși neortodocși au fost închișți atunci în închisoarea din Cernăuți. Se observă din notă că nimic nu este nou sub soare. Și atunci poliția și siguranța urmăreau de aproape pe credincioși, erau ajutați de cler și de profesori. Și atunci erau informatori și agenți între credincioși, ca și mai târziu pe vremea securității și ca întotdeauna.

Citez din notă (pag 405, (55)) cu referire la Creștinii după Evanghelie:

”Problema se va urmări pe raza întregului Inspectorat de Poliţie,
în special în judeţul Dorohoiu şi Rădăuţi, unde numărul sectanţilor este destul de mare.

a. Se vor culege informaţiuni asupra:
– locurilor unde se ţin adunări,
– materialului de propagandă,
– informaţiuni cu privire la propaganda orală,
– idem cu privire la diferite manifestări,
– idem cu privire la colectele de bani şi în natură pentru ajutorarea celor din închisori sau lagăre,
– idem asupra acţiunei de propagandă în rândurile lor pentru revenire la ortodoxism.

b. Se va avea în vedere următoarele obiective:
– casele suspecte,
– predicatorii şi conducătorii,
– membrii fanatici şi ceilalţi,
– cei reveniţi la ortodoxism sau trecuţi la alte culte, etc. etc.

c. Mijloacele normale vor fi organele echipei speciale, iar cele suplimentare:
– informatori din rândurile lor,
– agenţi acoperiţi,
– clerul şi ajutoarele lor,
– creştinii ortodocşi,
– organele administrative locale şi
– corpul didactic.”

”Înadins se fac că nu știu” Evoluționismul pe nedrept numit știință (3)

”Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, cari vor trăi după poftele lor, şi vor zice: ,,Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de cînd au adormit părinţii noştri, toate rămîn aşa cum erau dela începutul zidirii!„  Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pămînt scos prin Cuvîntul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei,  şi că lumea de atunci a perit tot prin ele, înecată de apă.  Iar cerurile şi pămîntul de acum sînt păzite şi păstrate, prin acelaş Cuvînt, pentru focul din ziua de judecată şi de peire a oamenilor nelegiuiţi.”
2 Petru 3:3-7

O prefăcătorie conștientă, ar fi o altă exprimare pe românește a expresiei: ”înadins se fac”, adică se prefac.

E un diagnostic crud al Cuvântului lui Dumnezeu față de starea de neglijare a Lui de către creaturile lui. Oamenii stau în mod conștient într-o stare de evitare, de ocolire, de dispreț a Creatorului lor și a Cuvântului Său. Ca niște copii ce-și ignoră părintele.

Insistența majorității oamenilor asupra teoriei evoluției nu este în mod sigur singura opțiune rămasă în urma analizei de către minți reci a tuturor variantelor ”științifice”, ci prima și cea mai la îndemână minciună a unor minți care în mod voit caută cea mai bună scuză pentru prefăcătoria lor.

Ce are a face aceasta cu noi? Are mult de-a face!

Tragem concluzia de aici că semenii noștri care neagă creația nu sunt niște minți raționale care au analizat opțiuni științifice și au tras concluzii logice evoluționiste, nici nu sunt niște înșelați ai primilor care orbiți  de renumele ”oamenilor de știință” înclină steagul convingerilor spre turma cea mare, ci absolut toți oamenii iubesc minciuna înadins și se complac în totalitate în prefăcătorie de mase.

Este ca la carnaval, o lume și o vreme în care toți poartă masca.

Evoluționismul este o mască dragii mei, nu un chip, nu-l luați în serios! Așa cum la Carnaval la Veneția, nimeni nu crede că sub chipul de mască de fată zâmbitoare este cu adevărat o față de fată zâmbitoare, tot așa să nu credeți că cineva ”crede” evoluționismul din convingeri raționale bazate pe analiză. Nu, nu, ”înadins se prefac că nu știu”, unii chiar zic: ”nu știu”, dar este o prefăcătorie. Oamenii vor să nu știe, le place să nu știe, evită să se pronunțe ca să nu răscolească cugetul, nu dau drumul minții să cugete la aceste lucruri, au cugetul înădușit.

Ce are a face aceasta cu noi? Are mult de-a face!

Știind că evoluționismul este o mască, vom trata persoana care-l poartă nu după zâmbetul măștii, ci după tragedia chipului de sub ea. Nu vom lua masca in serios, ci o vom da jos repede. ”Hai să nu ne mai jucăm!””Gata cu prosteala!” ziceam în copilărie. Cam așa ar trebui să tratăm așa-ziții evoluționiști, așa-zisa știință. Nu o analiză ne arată că ei sunt prefăcuți, ci o axiomă: Cuvântul lui Dumnezeu. Credem așa pentru că e scris, de aici plecăm mai departe. Dacă Cuvântul spune despre oameni că sunt prefăcuți când nu afirmă creația, așa este și nu ne îndoim de acest adevăr. Nu este o chestiune de ”oare”?

(Primul cuvânt rostit de diavol omului a fost: oare. Asta e părerea diavolului despre Cuvânt. Dragul meu, să nu fie și părerea ta!)

Să nu-l rostim pe ”oare” în fața adevărurilor simple, numai pentru că ne-ar place să nu fie așa.

Nu pentru că de mulți ani conduc Toyota, ci pentru că poartă tâlc în ea, dau mai jos această reclamă la Toyota. Banditul prefăcut în femeie și-a ales greșit mașina:
Șoferul care nu cade în cursă spune: ”-Este o capcană! Ai văzut tu vreodată o Toyota în pană?”

Dacă cel ce crede evoluționismul e un tâlhar, atunci se înșeală pe sine primul, apoi pe alții. Dar așa cum acel șofer știa că Toyotele nu se strică, să știm și noi că evoluționismul este o mască, nu un chip, o spune Cuvântul lui Dumnezeu și ne este de ajuns. În dialogurile cu semenii noștri așa-zis ”evoluționiști” să-i aducem repede la momentul când își dau singuri masca jos și își privesc fața (nu masca) în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu. Adică se pocăiesc.

A murit una din cele mai fidele ”cititoare” ale blogului

Aș scrie ”a plecat la Domnul”, ”s-a dus acasă”, ”s-a mutat”, a adormit” sau alte expresii ce le folosim să înlocuiască tristul cuvânt.
Dar…
Când cu Lazăr, Domnul Isus a spus: ”Lazăr a murit!”

Sora Estera a murit. De 25 de ani la pat, paralizată progresiv, de 21 de ani oarbă, de 3 ani fără voce.
Sigur mulți dintre voi o cunoașteți sau cel puțin ați auzit de ea.
Cum citea ea fiind oarbă? Îi citea soțul. De fapt așa ne-am cunoscut. Mai întâi pe blog, apoi telefonic, apoi pe viu.

Și așa am cunoscut pe mulți dintre cei, (nu spun câți), îmi călcați zilnic acest prag al acestei odăi virtuale numită blog.

Respectul și onoarea pe care le port cititorilor mei mă fac să slujesc cu pretenții, să nu am în vedere doar pe câte-un ”haiduc” virtual sau altul, pe care-ți vine să-i pleznești cu vorbe cu 2-3 înțelesuri. Dar e riscant, că pe blog nu știi pe cine nimerești, poate când ”dai”, un nevinovat o ia ca pentru el și l-ai rănit fără voie. Când scriu am în vedere pe cei slabi, pe cei sensibili, pe cei ce suferă, pe unii ca sora Estera sau…
…a mai murit ”străini și călători”, Duțu, nu l-am cunoscut, dar dădea ”like” la aproape tot ce scriam. La un moment dat m-am supărat, apoi m-am supărat că m-am supărat.
…pe vremea când am deschis și am moderat grupul (pe yahoo) Masa Rotundă 2 am primit o cerere ce m-a umplut de emoții (era prin 2006): Vasile Branzei a cerut să fie primit membru pe grup. Despre Vasile B. tata îmi vorbea cu respect, l-a cunoscut în București prin anii 50. Generația bunicului meu.  Apoi pe blog mai citea Pascu Geabou, chiar comenta. S-au dus amândoi.
…..a mai murit Adina, fiica prietenei noastre. Nu știam că mama ei citește blogul. Am testat anul trecut și azi am aflat rezultatul testului. Am scris o poezie cu gândul la ea, la ei: dar nu le-am spus. Azi am întrebat-o: ”mai citești blogul?”,” -Da. V-am scris o poezie, ai găsit-o?”,” -Da, 30 iunie 2014, Când ai în suflet un mormânt.” Mi-a mulțumit. Singurul care a comentat la poezie a fost soțul sorei E. cu ideea lui. ”unii cară cimitire”. Azi  am vizitat amândouă familiile.
Jugul fratelui s-a terminat, dar și viața lui e stoarsă. A slujit de tânăr, ca un martir soția invalidă. Am nimerit în orașul lor chiar în dimineața aceasta, știau că vin, dar când am sosit eu tocmai pleca medicul care constatase decesul. N-am avut cuvinte, nu sunt bun mângâietor.
La familia Adinei am citat (mulțumesc lui CM pentru link) poezia lui Virgil Carianopol: Aripile (Ca să nu ziceți că nu poate ieși nimic bun din Caracal, VC a fost născut la Caracal.)

O las aici pentru că vine vremea să zburăm.

Aripile,    de Virgil Carianopol

Nu-mi pune aripi! – am strigat
spre îngerul ce mă ţinea
când îmi vâra aripi cu sila
şi-n umeri mi le îndesa.

Nu vreau!
Dar el, cu o răbdare
pe care numai îngerii o au
Nu mă lăsa, deşi din ele,
Spuneam că nu ştiu cum să dau…

N-auzi?? – strigam.
Tocmai cu mine?
Nu fi aşa ne-ndurător!
Nu le strica, le pui zadarnic.
Eu niciodata n-am să zbor!

Eşti surd?? l-am zguduit lovindu-l.
Dar el tot mai aprins lucra.
Ştia că voi avea nevoie
Ştia c-odata voi zbura! …..

Protejat: Înregistrări adunare iunie 2015

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Ape otrăvite

”De aceea, asa vorbeste Domnul ostirilor despre proroci: „Iata, ii voi hrani cu pelin si le voi da sa bea ape otravite; caci prin prorocii Ierusalimului s-a raspandit nelegiuirea in toata tara.” Ieremia 23:15

Tata de jos m-a învățat că e ceva mai rău ca sărăcia: datoria.

Iar Tata de sus m-a învățat în Cuvântul Lui că::

E ceva mai rău ca lipsa mâncării; prezența unei mâncări otrăvite.

E ceva mai rău ca lipsa apei: apa otrăvită.

Fântânile din Biblie au un simbol în ele. Unii le săpau (deveneau mari prin asta), dușmanii le astupau cu pietre, alții iarăși le deschideau și tot așa. Apa bună înseamnă viață.

Dar apa rea?

Avem două exemple: apele rele de la Ierihon vindecate cu sare și ciorba de curcubete de la Ghilgal vindecată cu făină.

Apa rea, ciorba stricată, apele otrăvite reprezintă învățătura care curge, dar otrăvește. Poate e dulce, poate are gust bun, dar e otrăvită. Nu toate otrăvurile au gust respingător. Cele ”eficiente” au gust bun, înșelător. ”prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşeală inimile celor lesne crezători.”

Cine și cu ce va vindeca ciorba de practici carismatice înșelătoare? Cine va turna sare în ele, sau făină?
Cine va pune eticheta corectă pe ele? Când? Abia atunci când nivelul de intoxicare prin acumulare va depăși pragul letal?

Apa curată atunci e sigur că e curată când o scoți tu singur din izvor sau fântână sau vezi pe cel ce o scoate. Fântâna apei vieții e Cuvântul lui Dumnezeu. Când cel ce vestește vezi că face practici departe de ce scrie în Cuvânt atunci ce învață acela sigur sunt ape otrăvite. Nu contează ce etichetă are pe cana cu care te servește. Să nu te impresioneze orice apă, poate colorată, poate dulce, poate mirositoare. Industria băuturilor dulci este uriașă și în domeniul religios.

Prin mărturisirea cu pixul se ajunge la catolicism

Adică de unde am plecat.
Strămoșii noștri în ale credinței au lepădat practicile nebiblice și iată că unii care se numesc urmași ai lor le pun la loc, numindu-se ei pe ei fără să știe după Cuvântul pe care nu-l cunosc: ”Căci, dacă zidesc iarăş lucrurile, pe cari le-am stricat, mă arăt ca un călcător de lege.”
Semnalez doar acest fenomen, e prea amplu, e prea mare guralivul ce-l promovează și metoda a avut deja inaugurarea oficială la Believ3 (Believ3 în ce vor ei, că eu cred mai departe în Domnul Isus și în Cuvântul Lui.)
Cuvânt în care nu scrie nimic despre popi, acatiste, cruci cioplite și alte inovații, doar despre pocăința și credința în Cristos.

Aceasta este imaginea (pentru cei foarte grăbiți).

Procedura este că ”păcătosul” să-și scrie păcatele cu pixul pe o hârtie dată de nenea popa, să prindă apoi hârtia cu o pioneză primită tot de la nenea popa (sau de la un țârcovnic de-acolo, în sfârșit)  pe scândurile cele ținute tot de un aghiotant, se lucrează în bandă. Nu-mi vorbiți vă rog frumos de cuget și de emoții, și de că oamenii sunt cercetați și unii chiar mântuiți. Mântuire înseamnă și renunțare la astfel de practici.

Aici este filmul pentru cei ce au vreme mai multă, (vezi de la minutul 58):

Să nu-mi spuneți ”dar tu faci așa ceva”? că nu fac.
Dar tu ce faci? să nu mă întrebați, că vă răspund că uite, de exemplu acum vă scriu vouă, că pe mine mă citiți. Mai fac și alte lucruri, dar nu din astea ca aceștia.

Dacă aveți vreme multă de tot atunci citiți ce au scris și alții, aici de ex.

A fost la mine în oraș fenomenul, nu știam tenebrele unde a fost clocit, dar a scos pui:

Un pui este și faptul că unul din pastorii care s-a opus fenomenului, (culmea: de la o biserică ”organizatoare”), probabil mâine va fi detronat de ”lupii tineri” din haita de unde  m-a dat și el pe mine afară acum 22 de ani. Nu mă bucur deloc, omul a fost și este sincer, a vrut să vindece Babilonul prin opoziția lui și fiarele îl sfâșie zâmbind. Poate se dezmeticește.

Îmi amintesc discuția cu pastorul meu de atunci, cum îi spuneam că nu ar trebui să avem formalisme, tipicuri în adunare, gen serviciu divin, repetiții, etc. Atunci (era în 1993) el mi-a zis: ”adu-mi te rog un pahar cu apă!”. M-am dus la bucătărie și în timp ce apa curgea (să vină rece) el mi-a strigat din living: ”dar fără pahar”. M-am prins de șmecherie: că adică conținutul stă doar în formă, nu se poate fără formă. Am închis apa, am luat paharul gol, m-am dus în fața lui și stând în picioare i-am spus: ”nu pot să vă dovedesc că conținutul poate exista fără formă, dar pot să vă dovedesc că există formă fără conținut” și am întors paharul cu fundul în sus. Se pare că a trebuit să treacă 22 de ani ca să vadă că paharul e gol, că vinul nou crapă burduful vechi. Sperăm! Există viață și după pastorat, sunt multe mărturii, iată una.

Închei cu un citat din Schaeffer, din Demisia rațiunii: ” Am ajuns deci la acest loc de temut în care cuvântul Isus a devenit dușmanul persoanei Isus și dușmanul învățăturii pe care a dat-o Isus. Trebuie să ne temem de stindardul fără conținut al cuvântului Isus, nu pentru că nu-L iubim pe Isus, ci pentru că-L iubim. Trebuie să combatem acest stindard fără conținut…..căci el servește ca mijloc de manipulare sociologică.” pag 64-65 e la concluzia ”e” de aici.

Botezul pentru morți

din cartea ”Botezul creștin” de Christian Briem, GBV, 2013, pag 40-41

Ce înseamnă  ”botezați pentru cei morți”?
Unii comentatori au acceptat faptul că cei credincioși din Corint au căzut în greșeala de a crede că, dacă unii dintre ei mureau fără a fi botezați, puteau fi botezați alții pentru ei și că Pavel dorea astfel să lămurească părerea aceasta. Totuși, în cuvintele apostolului nu se găsește nici condamnare, nici aprobare. Dacă înțelegem versetele 20-28 ca fiind o paranteză, atunci vom vedea că apostolul face legătura cu versetul 19 și că versetul 18 explică versetul 29, în timp ce versetul 19 explică versetele 30-32. Știm deja că unii din Corint negau învierea. Apostolul argumentează deci în felul următor: dacă nu există o înviere a celor morți, atunci, într-adevăr, ”cei ce au adormit în Hristos sunt pierduți,….Altfel, ce vor face cei ce se botează pentru cei morți?” (1 Corinteni 15:18,29). Este ca și cum ar fi întrebat: ”Cine va păși în locul lor în prima linie și cine va înfrunta pericolul în fiecare ceas, precum soldații în război, dacă oricum morții nu înviează?”. Și ce sens ar mai fi avut ca Pavel să se fi luptat cu ”fiarele”, dacă morții nu înviează? Folosind expresiile ”a fi în fiecare oră în pericol” și ”a lupta”, el face aluzie la pericolele celor care, asemenea soldaților în luptă, și-au luat locul în prima linie în oștirea Domnului și luptă în lupta credinței.

Nimic mistic nu se află în cuvintele ”botezați pentru cei  morți”. Acest lucru semnifică pur și simplu că alții pășeau în locul celor care între timp adormiseră. Dar ceea ce ne interesează pe noi mai mult este: prin ce mijloc au luat ei locul celor care muriseră? Prin botez. Lucrul acesta subliniază semnificația botezului, așa cum am văzut mai înainte. Prin faptul că se botezau, ei intrau în mod public în cadrul creștinismului: erau botezați pentru cei (în locul celor) morți. Pe atunci creștinismul nu era încă o religie de stat, nu era încă degradat până la o formă goală și se vedea cum puterea întunecată a păgânilor se opunea. În acele zile, a te boteza însemna a lua locul unui luptător pentru adevărul lui Dumnezeu și a lua asupra ta toate pericolele care veneau implicit. În esență, același lucru înseamnă și astăzi. Ne-am gândit până acum și la acest aspect al botezului nostru?

S-a rugat să nu plouă

Cu stăruință…zice Iacov.
Adică probabil s-a rugat nu doar la început, ci și după 6 luni, după un an.
Sigur s-a rugat și când i-a secat pârâul din care bea chiar el.
Și după aceea s-a rugat, mai ales că îi era ușor, emigrase din Israel, Sarepta ținea de Sidon, iar rugăciunea lui să fie secetă se referea la Israel.

Un locuitor simplu din Galaad, Nu levit, nu preot, sau cel puțin nu se specifică, nu este exclus să fie un levit rămas pribeag prin Galaad, dar mai mult ca sigur dacă era, scria.

Nu s-a rugat să plouă, cum se fac pe la noi rugăciuni când e secetă: soboare de preoți în odăjdii lungi, dangăt de clopot, fum de tămâie și cântece tânguite.
S-a rugat din râvna lui mare pentru Dumnezeu, din durerea vederii fraților săi prooroci uciși cu sabie de către Izabela, din durerea de a vedea altare și idoli străini la care se închină urmași ai lui Avraam.
S-a rugat cu patimă, cu foc, cu dorință aprinsă.
Ei trebuiau să înțeleagă că cerurile domnesc.
Că țara se hrănește, nu ca Egiptul, din râul ce curge pe pământ, ci din roua cerurilor.
Rugăciunea lui Ilie ca să nu mai cadă ploaie a fost o rugăciune prin credința în cuvântul din Deuteronom 11:

”Căci ţara în stăpînirea căreia vei intra, nu este ca ţara Egiptului, din care aţi ieşit, unde îţi aruncai sămînţa în ogoare şi le udai cu piciorul ca pe o grădină de zarzavat.11. Ţara pe care o veţi stăpîni este o ţară cu munţi şi văi, care se adapă din ploaia cerului;12. este o ţară de care îngrijeşte Domnul, Dumnezeul tău, şi asupra căreia Domnul, Dumnezeul tău, are neîncetat ochii, dela începutul pînă la sfîrşitul anului.13. Dacă veţi asculta de poruncile mele pe cari vi le dau astăzi, dacă veţi iubi pe Domnul, Dumnezeul vostru, şi dacă-I veţi sluji din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru,14. El va da ţării voastre ploaie la vreme, ploaie timpurie şi ploaie tîrzie, şi-ţi vei strînge grîul, mustul şi untdelemnul;15. de asemenea va da iarbă în cîmpiile tale pentru vite, şi vei mînca şi te vei sătura.16. Vedeţi să nu vi se amăgească inima, şi să vă abateţi, ca să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi înaintea lor.17. Căci atunci Domnul S-ar aprinde de mînie împotriva voastră; ar închide cerurile, şi n-ar mai fi ploaie; pămîntul nu şi-ar mai da roadele, şi aţi pieri curînd din ţara aceea bună pe care v-o dă Domnul.”

Rugăciunea lui Ilie a fost în consonanță cu cuvântul scris, cu voia lui Dumnezeu.
Cât de bine trebuie să cunoaștem și noi voia lui Dumnezeu, ca să putem să ne rugăm ca Ilie.
Că de idoli, Izabele și Ahabi, lumea e și acum plină. Pe calea lui Ieroboam.

Cel ce stîrneşte certuri între fraţi

”Şase lucruri urăşte Domnul, şi chiar şapte Îi sînt urîte: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mîinile cari varsă sînge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele cari aleargă repede la rău, martorul mincinos, care spune minciuni şi cel ce stîrneşte certuri între fraţi.” Proverbe 6:16-19
Am mai scris aici despre ceartă: certurile sunt ca zăvoarele.

Observați că Domnul nu-i urăște pe frații care se ceartă. Nu, ci pe cel ce stârnește cearta dintre ei.
Mare învățătură.
Provocatorul răului, ațâțâtorul e pricina vaiului lumii, a dezastrului: ”Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!”

Uite că ne mai liniștim. Nu se poate să nu apară certuri. Ce bine! Credeam că gata, dacă avem o slăbiciune, nu mai suntem buni de nimic. Da ce? Ilie n-a avut slăbiciuni? Și a fost bun: să se roage.

Deci frații care se ceartă nu sunt urâți de Domnul, ci este urât cel ce-i ațâță.
Diavolul oare?
Nu, nu scrie așa, scrie: omul acela prin care vine…cearta, sau alt prilej de păcătuire. E vorba de un om.
Imaginea este aceasta: când doi frați se ceartă, undeva este un al treilea, un om care-i ațâță, care-i alimentează. Vai de ăla.

Eu știu că este o moarte a persecutorilor. Lactanțiu a scris despre ea. Și despre chinul dinaintea ei.

Dar să mă întorc la ”cel ce stârnește certuri”.
Am scris despre un caz de la Suceava aici: https://vesteabuna.wordpress.com/2012/09/13/am-facut-ca-principalii-urmariti-sa-se-suspecteze-reciproc-puscarii-nevazute2/ despre semănarea intenționată a certei între doi frați prigoniți
 și despre un caz de la Chicago aici:
https://vesteabuna.wordpress.com/2012/08/27/puscarii-nevazute-1/ , am ajuns chiar eu cel care m-am certat cu fratele meu, ațâțat de alții.

Cel ce stârnește certuri nu este unul din cei care se ceartă.  Acela este urât de Domnul. Poate o face în ascuns, poate spune doar o vorbă, sau știind slăbiciunile unuia sau altuia dintre frați, îi alimentează doar cu știri rele pe fiecare despre celălalt. E destul. Domnul nu urăște pe fratele sau frații căzutți victime certei, ci pe acela care-a stârnit cearta. Desigur, nu e plăcut pentru un părinte ca unii din copiii lui să se certe, e un sentiment sfâșietor, eu știu cum e și poate și voi care sunteți părinți,  dar poate tocmai de aceea știm, ca să avem în noi înșine imprimată durerea Tatălui atunci când ne certăm cu frații noștri. Să ne fie pildă. Cu atât mai vie este ura Tatălui față de cei ce stârnesc certurile dintre frați.

Când cade zăvorul certei, să-l ridicăm, să nu lăsăm să crească iarba pe cărare, să nu ruginească ușa închisă, chiar dacă scârțâie, s-o deschidem. Nu suntem în necunoștință despre planurile celui rău.

Cât despre cel ce stârnește certuri, este descris cu detalii aici: ”Omul de nimic, omul nelegiuit, umblă cu neadevărul în gură,  clipeşte din ochi, dă din picior, şi face semne cu degetele. Răutatea este în inima lui, urzeşte lucrurile rele într-una, şi stîrneşte certuri.”

Poate nu ne dăm seama de la început cine e acela, dar Tatăl știe mai bine ca noi. E un fel de Amalec(ligușitor) de multe ori, urât de Dumnezeu.

Leneșul nu-și frige vânatul. Pilda leneșului.

Adică își pregătește armele, merge la vânătoare, aleargă, vânează, prinde și aduce acasă.
Apoi lasă carnea adusă să se strice, n-o pregătește s-o mănânce sau s-o conserve, sau s-o dea și la alții.

O nebunie, am zice oricare din noi, dar chiar dacă nu suntem mulți din noi vânători. În ceea ce suntem fiecare din noi descoperim că adesea nici noi ”nu ne frigem vânatul”, adică nu terminăm ce am început, nu mergem a doua milă, nu dăm și cămașa, nu secerăm după ce am semănat. Mai sunt exemple.

Aceasta este pilda, care este Tâlcul pildei?

Evrei 6:12-13 ” Dorim însă ca fiecare din voi să arate aceeaş rîvnă, ca să păstreze pînă la sfîrşit o deplină nădejde, aşa încît să nu vă leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele.”

Lenea e boală grea, ”dac-ar durea mulți ar umbla urlând” zice o vorbă. Dar e des întâlnită tocmai pentru că e o pildă, să avem din ce învăța. Lenea sufletului credincios e pilduită prin lenea trupească.

Tâlcul lenei trupești e lenea sufletească.
Lenea este să te apuce lehamitea văzând cât e de lucru.
Păi, nu-i destul c-ai vânat?
Ai pregătit arcul, ai pregătit săgeți, ai urmărit vânatul, ai fugit sau ai pândit, l-ai prins greu și l-ai cărat cu trudă acasă. Acuma pune-te și mai caută lemne, taie-le, fă focul, taie animalul, curăță-l, pregătește-l pe foc, rumenește-l, ai grijă să nu se ardă. Prea mult, zice leneșul.
La fel cu sufletul, să vorbești cu omul, să-i spui, să nu te-asculte. Să-i explici, să plângi cu el, să-l îndemni. Păi, iar să-i mai spui? Să mai dea odată din cap după tine?
Să scrii pe blog, să repeți, iar să repeți, să explici, să dai detalii. Pare în plus.
Să dai telefoane, iar să dai, să mai dai, să nu te oprești. Pare degeaba.
Să faci vizite, să simți durerea celui căzut, să-l duci la han, dar să te și întorci să plătești tot ce se va cheltui! Nu e în plus?
NU, nu e în plus, e friptul vânatului, terminarea lucrului, nelenevirea.
Să frigem ”vânatul”, să facem mâncarea bună, să miroasă, să atragă, să fie dorită, gândurile să fie fripte în cuvinte ale credinței și ale bunei învățături bune de primit și de hrănit.

Doamna Clara, Despot Vodă, Eminescu și preotul catolic

Atenție! Postare istorică, dacă nu vă place istoria faceți bine și nu citiți această postare.
Dar ar fi bine să vă placă istoria, am scris aici de ce.

Doamna Clara a fost soție de domnitor al Țării Românești pe la 1300, fiică de nobil maghiar, a vrut să-i convertească pe români la catolicism. Și-a dat tot interesul. A zidit biserică catolică la Curtea de Argeș, a tras sfori, a făcut de toate dar n-a reușit nimic, drept urmare până astăzi de la Nistru pân’ la Tisa oamenii stau (ne)atârnați de Constantinopol. Dar să cităm:
”Doamna Clara, fiind bigotă şi în strânse legături cu regele Ungariei şi cu Papa, şi-a petrecut viaţa de Doamnă în Curtea de Argeş, atât în timpul domniei soţului ei Alexandru Voevod, cât şi într-a fiului ei vitreg, viteazul Vodă Vladislav, căutând să convertească pe soţ, pe fiu, pe fratele ei, pe boieri şi tot poporul la adevărata credinţă creştinească, după părerea ei, catolicismul. Cu toate aceste strădanii, cu toate că era înconjurată de preoţi şi de misionari papistaşi, cu toată corespondenţa ce întreţinea cu scaunul papal din Roma, ea nu reuşi să catolicească decât numai una din fetele ei, Ana, care ajunse nevastă de crai, alui Straşimir, Ţarul Bulgariei. Biserica papistaşă din Curtea de Argeş a fost făcută de ea, acea biserică ale căror pitoreşti ruine se mai văd şi astăzi, pe un deal,…”

Despot Vodă a fost domnitor în Moldova la cîțiva ani după reformă. Grec din Creta, convertit la reformă, prieten cu Melanchton, obține tronul Moldovei și încearcă să reformeze țara, să-i convertească pe moldoveni la protestantism.
S-a vrut un domn reformator, a încercat să schimbe țara dar a nemulțumit pe mulți, citez:
”Ceea ce a nemulţumit cel mai mult, pe plan intern, a fost politica religioasă a lui Despot. De altfel, cronicarul Grigore Ureche îl vedea pe acesta „cuvios şi aievea pravoslavnic, iar la taină, eretic şi avea sfetnici de ai săi, de o lege cu dânsul“. Mai mult, chiar Azarie cronicarul zice: „A adus cu sine sfetnici de altă credinţă, luterani, urâţi de Dumnezeu, căci şi el însuşi era de aceeaşi credinţă cu ei; pe călugări şi mănăstirile nu le iubea, a adunat la dânsul, înşelătorul, vasele de argint şi de aur şi pietrele scumpe şi împodobise cu mărgăritare ale sfintelor icoane din toate mănăstirile şi s-a împodobit cu ele“. De altfel, încă din prima lună de domnie, Despot s-a apucat să cheme în Moldova pe reformaţii din Franţa, Spania, Germania, Polonia şi alte ţări ale Europei, neţinând seama de părerea autohtonilor ortodocşi.”

Eminescu, după încă 300 de ani a fost un observator ”ca la teatru” ai istoriei vremii lui și a notat, scriind despre Imperiul Austriac: ”Austria există prin discordia popoarelor sale. Pentru a le ţine vecinic lipite şi vecinic în discordie, are nevoe de un element internaţional, fără patrie proprie, fără naţionalitate, fără limbă, de un element care să fie acasă în Tirol ca şi în Boemia, în Galiţia ca şi ‘n Transilvania. Acest om pur – cosmopolit per excelentiam – a fost, pentru această ambiţioasă Casă, preotul catolic. Neavând familie, căci era neînsurat; neavând limbă, căci limba sa era o limbă moartă (cea latină); neavând patrie, căci patria sa este unde’l trimete ecclesia; neavând rege, căci regele său este Pontifex Maximus, acest element încerca să unifice Austria prin religie.”

Și acum ce vreau să spun? La ultima schimbare de domnie, când am auzit că pentru a doua oară în istorie, după aproape 500 de ani, vom avea domnitor protestant, m-am bucurat un pic dar și m-am gândit instinctiv la Despot-vodă și la groaznicul său sfârșit. Când a ieșit domn m-am rugat pentru el să n-o sfârșească așa.
Dar imediat după alegeri, după ce am văzut poza din fața icoanei și am aflat de catolicismul doamnei m-am gândit instinctiv la Doamna Clara. Apoi la ce a scris Eminescu, pentru că în spatele fiecărui catolic stă preotul catolic.

În spatele doamnelor Clare dintotdeauna stă puternica mașinărie de informații și de manipulare iezuită.
Și dacă Doamna Clara e doamna Clara atunci soțul ei e doar soțul.
Ei, dacă pentru împărați scrie să ne rugăm, pentru nevestele lor nu scrie.
Să ne rugăm pentru împărați, că dacă ajung de-i conduc nevestele (am mai avut unul acum 25 de ani) și dacă după cum se pare pe neveste le conduc iezuiții, atunci vom trăi în țara lucrului bine mascat.

Dosarele de Urmărire Informativă ale lui Petre Popescu (”Sectantul”) din Gaujani, Vâlcea (1962-1989)

Un altfel de persecuție, s-ar putea numi ceea ce mii de creștini din țările din estul Europei au îndurat în perioada comunistă.
O persecuție ascunsă, permanentă a unei administrații care de ochii lumii exterioare trebuia să ”lucreze” fără să lase dovezi.
Pe vestici i-au păcălit timp de zeci de ani, dar n-au reușit să le înșele pe victime.

Un astfel de caz este prezentat aici. E un caz din multe sute sau mii de cazuri, un om care a rezistat să trăiască după conștiința lui: Petre Popescu, țăran din satul Găujani, Vâlcea.

Dosarele lui numără aproape 1000 de file, acoperă un interval de aproape 40 de ani și sunt o frescă a vremii de atunci, de acolo. E înregistrat un sat de oameni cu frământările lor, cu ambiții sau vise, cu dureri și slăbiciuni, un sat normal, dar văzut cu ochii ascunși ai ofițerilor ce au înregistrat faptele, acum după 53 de ani de la deschiderea primului dosar, explică multe și reînviază stări pe care cei de astăzi le-am uitat și doar așa ni le putem reaminti.

De ce?

Mă simt legat de caz prin faptul că în anii 80 ”trupa” de tineri cu care umblam prin țară, la ”întruniri” a poposit într-o zi în Găujani și o mare parte din prietenii mei au fost amendați și amenințați, urmăriți și intimidați apoi fiecare la ”locurile lor de muncă”. Aceste fapte apar în dosare văzute cu ochii securiștilor.
E un fel de datorie de cuget față de prietenii mei de atunci (securitatea ne dăduse un nume (frumos): ”Fiii Sionului” dar noi nu-l știam) mai ales pentru că în anul în care au fost amendați (parcă 1986) eu eram în armată și nu am suferit cu ei. Amenda a fost mare (1000 de lei de persoană) și au fost amendați toți cei prinși atunci în stația de autobuz. Șeful grupului nostru de tineri mi-a scris atunci detaliat povestea într-o scrisoare, dar că scrisorile au fost interceptate, asta dragii mei, nici mie nu mi-a trecut prin cap, nici lui și nici majorității dintre voi care citiți aceste istorii după 30 de ani. Dacă aveți 3-4 zile să citiți tot, probabil vă veți corecta părerea.

Petre Popescu a fost dovedit în tot dosarul ca un om drept care nu a putut fi nici speriat, nici șantajat, nici oprit, deși în jurul lui colcăia de informatori, mai ales în ultima parte a dosarelor.

Prima parte a documentelor (dați click pe imagine):

A doua parte a documentelor (dați click pe imagine):