Două feluri de a citi Biblia: speculativ și analitic

O mătușă bătrână avea o cutie cu bilețele cu versete biblice.
(În casa ei era adunare peste săptămână, la ea acasă mi-am cunoscut soția. Și probabil, dar nu numai de aceea, am continuat să facem și din casa noastră un loc de adunare.)
Mergeai la mătușa și cel târziu la plecare nu scăpai să nu „tragi” un bilet, așa întâmplător.
Îl deschideai, citeai, ea te privea zâmbind și se subînțelegea că ce ai citit e ce „ți-a vorbit Domnul.”
Eu nu zic acum că nu Domnul a vorbit, că din Biblie se citea, nu zic că nu prindea bine, dar s-o iei ca personal și pe ziua aia, e cam deplasat.
Mai era metoda să deschizi Biblia întâmplător și să pui degetul cu ochii închiși (acum cu aplicația e mai greu, ce bine!) ca să afli „voia Domnului”.
Pentru cei ce voiau să fie siguri de metodă (eu, de exemplu), deschideau de două ori, sau de trei.
Și această metodă poate duce la ceva nedorit, se cunoaște povestea (probabil doar poveste) când cineva a deschis odată la „Iuda s-a dus și s-a spânzurat” și a doua oară: „du-te de fă și tu la fel.”
Mai sunt apoi calendarele Biblice, cu versete și scurte meditații, a scos Spurgeon, tipăresc cei de la GBV în fiecare an „Sămânța bună” (de evanghelizare, pentru necredincioși) și „Domnul este aproape” (tot cu meditații zilnice, pentru credincioși).
Cu siguranță citirea Cuvântului lui Dumnezeu oricând, sub orice formă și plecând de la orice motivație, nu are cum să strice.
Întrebarea pusă de Filip, famenului etiopean, sună oricui citește Biblia:
„Înțelegi tu ce citești?”

Se poate mai mult, nu doar citi, se poate înțelege.

Biblia nu este o colecție de mantre, ca și Coranul sau ca alte texte așa-zis sacre, din care citești ca „să-ți găsești norocul”.
Prin târguri umblau pe vremuri (poate mai umblă) țigani cu papagali, (unii șarlatani care nu aveau papagali, vopseau o cioară dresată, (de aici a rămas vorba: „a umbla cu cioara-vopsită„), și-i ziceau papagal), eu am văzut țigani de ăștia, chiar prin Cluj erau când eram copil.

Plăteai ceva, papagalul la un imbold „trăgea” un bilet pe care-l citeai, era „soarta” ta, sau nu știu ce scria acolo, că n-am tras niciodată, (bunicul ne-a spus că aia nu-i voie, nici Loz în plic, nici Loto).

A citi Biblia doar pentru:
-a găsi alinare,
-a găsi călăuzire,
-a fi mângâiat,
-a fi încurajat,
nu e rău, dar …se poate mai mult.
Nu e destul.
Cel ce a scris Biblia a avut în vedere mult mai mult pentru cititorii ei.

Biblia este cartea care Conține mesajul lui Dumnezeu pentru om, Biblia conține Planul lui Dumnezeu, scris și descris prin simboluri și pilde, prin istorii și întâmplări, prin descrieri de oameni și mesaje înlănțuite logic, determinate și determinante, cauzate și cauze ale evenimentelor succesive, cel mai adesea și deseori paralele între ele.
Biblia este istorie fidelă înainte de orice, cronologie exactă cu siguranță, evenimente profetice descrise cu sute sau mii de ani înainte de a se întâmpla, iar multe descrise cum s-au întâmplat, altele lăsate să le vedem întâmplându-se sub ochii noștri.
Acest Plan al lui Dumnezeu îl are ca Obiectiv central pe Fiul Său, Motivul pentru care există creația, Universul și omul.
Întreaga rațiune a existenței are o singură logică, un singur Plan, iar această logică existențială este descrisă detaliat într-o singură carte, în Biblie.
Fără înțelegerea cadrului larg al logicii planului lui Dumnezeu, nu va putea nimeni înțelege detaliile acestui Plan sau ale existenței persoanei proprii, sau a altor oameni, nu va înțelegea rațiunea cursului istoriei, politicii, religiei, rațiunea vieții și a morții, a bolii și a durerii, a bucuriei și a mulțumirii.
Nevoia de înțelegere rațională a lucrurilor nu este o pretenție arogantă a celor mai curioși sau a celor ce se dau deștepți, ci această nevoie de înțelegere vine din bunul simț existent în fiecare om, din cuget, cuget așezat de Dumnezeu ca martor în fiecare om. Cugetul pune întrebări, la care, dacă gândurile minții nu-i răspund degajat și fluent, acest cuget devine ca un copil la care i se pune perna pe gură și sfârșește înădușit.
Biblia este pentru cuget așa cum este aerul pentru plămâni și hrana pentru trup.
Trupul, hrănit progresiv cu hrană, crește după codul genetic programat de Creator.
Duhul, omul lăuntric din ambalajul de carne, hrănit progresiv cu laptele și apoi cu „hrana tare” a Cuvântului crește după aceleași rânduieli ale Creatorului. Rânduiala creșterii înseamnă înțelegerea Planului Veșnic.
„Iar sămânţa căzută în pământ bun, este cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege; el aduce roadă…” Matei 13:23
Iar dorința de a nu ști, pe motiv că cică tu ești mai prost sau că noi creștinii nu trebuie să fim tare deștepți, această dorință este o smerenie falsă, aspru condamnată în Cuvântul unde scrie clar că trebuie să ajungi la „bogățiile siguranței depline de înțelegere„(plinătățiii de pricepere).

Tu cum citești Biblia ta? Se poate în două feluri.
1. Speculativ, așa cum un necredincios își citește horoscopul sau zodiacul?
2. Analitic, așa cum un Diriginte de șantier, un meșter sau un programator se apleacă asupra proiectului când își încep ziua de lucru și apoi la fiecare etapă a construcției casei, mașinăriei sau programului la care lucrează.

Abordările diferite vor duce la rezultate diferite pentru viața ta…

De ce întârzie trezirea…

….bisericismului?
„Bisericism” este un termnen dat de Vasilică V. Moisescu sistemului religios construit în jurul clădirii bisericii: pastor, cor, repetiții, program, activism „creștin” coagulat în jurul ideii de templu.
„De ce întârzie trezirea?” este o broșură scrisă de Lonard Ravenhill în care acesta descrie motivele care le vede el pentru care nu are loc o trezire religioasă în lume.
„Trezire” este un termen biblic, luat din îndemnurile Noului Testament, „trezește-te tu care dormi!„, „treziți-vă cum se cuvine!”, etc.
Ca ideal de urmărit în broșură se ia „bisericismul” din secolul 19, bisericism revigorat de anumite treziri religioase de atunci, treziri în urma cărora oamenii au devenit mai credincioși sau/și mai „bisericoși”, mai religioși. Pe scurt, bisericile s-au (re)umplut.
În secolul 20 nu au mai avut loc astfel de treziri, deși mulți le-au așteptat și s-au rugat pentru acestea. În secolul 20 au avut loc „trezirile” mișcării evanghelistice ale lui Billy Graham și răspândirea mișcării penticostal-carismatice, alte formă de bisericism.
Dar „treziri” de felul celor din secolul 19 nu au mai avut loc.

Întrebarea din această postare este foarte serioasă: chiar trebuie să ne așteptăm ca Dumnezeu să mai aducă astăzi o astfel de „trezire” religioasă, de felul celor din secolul 19?

Convingerea mea este că NU și voi aduce mai multe argumente:

1. În secolul 20 au avut loc treziri, dar nu acolo și nu așa cum au dorit cei ce se roagă pentru idealul lui Ravenhill. Dumnezeu a „trezit” China prin mișcarea de adunări interzise de guvernul comunist, adunări inițiate de urmașii misionarilor mișcării fraților.

2. În secolul 21 au loc „treziri” în țări musulmane, deasemenea unde creștinismul este interzis de guvern, sau descurajat, țări ca Iran sau Indonezia.

3. Bisericismul este o formă a Babilonului, a confuziei, forma industrială, are o logică internă a câștigului mârșav. Dumnezeu nu putea să „trezească” organizațiile religioase structurate în jurul banilor câștigați de cler și de grupuri de interese. Pentru majoritatea clericilor, turmele sunt oi de muls, Dumnezeu își scoate oile afară din aceste staule, nu le bagă înăuntru.

4. Adunarea, poporul care nu este un popor nu poate fi înregimentată în cadrul structural al formelor vechi de organizare, gen culte sau religii. Vinul nou se pune în burduf nou. Elasticitatea burdufului nou nu se referă la orice formă de „altceva” nou ca fiind mai bun ca ce e vechi, ci la înțelegerea mai bună a Scripturii, înțelegere mai bună datorată la rândul ei mai multor evenimente istorice noi, care dau mai multă claritate profețiilor și o mai bună înțelegere a apropierii evenimentelor sfârșitului acestui eon (veac). „Trezirea” pe care o aștepta Ravenhill nu se referea la o lume rea, lume din care să fim pregătiți să plecăm, ci la „o lume pe care s-o facem mai bună cu pârghii religioase”. Această îmbunătățire a lumii, cu siguranță nu se află în Planul divin.

5. Din punct de vedere tehnologic lucrurile nu se pot repeta. În secolul 19, oamenii se deplasau cu trenul, citeau ziare și nu aveau înregistrări audio sau video, nici transmisii online. Erau anumite limitări care făceau ca pentru a asculta un vorbitor, mulțimile să trebuiască să se deplaseze într-o clădire și o anumită libertate de mișcare (trenul) care făcea ca aceste mulțimi să fie mari. Astăzi aceste condiții tehnice sunt depășite, un vorbitor se ascultă online sau live, pur și simplu nu e nevoie să aduni oamenii în clădiri.

6. Dacă scopul principal al adunării este unul educativ, atunci relaționarea și schimbul de gânduri se poate face extraordinar de repede și de bine online. Poate că tocmai internetul, această formidabilă revoluție tehnologică care pe mulți îi afundă în păcat, pe alții îi ajută să se trezească.

7. Dorința lui Dumnezeu este ca oamenii să audă Cuvântul, dar și să-l înțeleagă.

Rima din cântecul bețivilor

(De citit pentru încadrare istorică: „Autocefalia unei iluzii”, pe acest blog la 17 aprilie 2014.)
Azi, 15 octombrie 2018, Biserica Ortodoxă Rusă a rupt relațiile cu Patriarhia de la Constantinopol.
Adică, dacă tot e autocefalie (cap singur sau autoconducere), așa să fie.
Mai pe istoricește, a treia Romă s-a supărat pe a doua.
Moscova pe Constantinopol.
Dragii mei, nimic din ce se întâmplă nu contrazice profețiile biblice. Zi după zi, fiecare eveniment, fiecare mișcare politică așează combatanții într-o formulă tot mai apropiată de scena de război prezentată de profet acum mai bine de 2500 de ani:
„… în vremea de apoi, vei merge împotriva ţării, ai cărei locuitori, scăpaţi de sabie, vor fi strînşi dintre mai multe popoare pe munţii lui Israel cari multă vreme fuseseră pustii; dar, fiind scoşi din mijlocul popoarelor, vor fi liniştiţi în locuinţele lor.” Ezechiel 38:8
Nu detaliez prea mult ruperea legăturilor dintre Biserica Ortodoxă Rusă și Constantinopol. Sunt cel puțin două cauze (una politică și una religioasă) pe lângă cea profetică, sau cele politico-religioase sunt împletiri ale Domnului ca să se împlinească profeția, luați-o cum vreți, că e bine oricum.
Dar să urmărim semnele prin prisma politică, religioasă și biblică.

Eșecul unor iluzii

Am fost la referendum cu soția și am votat DA, la fel familiile copiilor noștri.
Din câte știu, toți cei apropiați nouă au fost.
Dar așa cum ați observat, aici pe blog nu m-am implicat mai deloc în promovarea referendumului și a argumentelor pro-DA. La fel în relațiile cu alții.
Am mai multe motive pentru care nu m-am implicat, motive care celor ce-mi citiți blogul vă sunt cunoscute, celorlalți le sintetizez:

1.  Titlul. „Şi orice faceţi, cu cuvîntul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus…” Coloseni 3:17
Referendumul a fost promovat de Coaliția pentru Familie, o organizație….nici nu știu de care, un alt nume. Nu fac parte din nici o organizație, din nici un cult, sectă, grup, asociație, fundație, religioasă, politică sau de altă natură.
Dumnezeu a lăsat statul, am cetățenie, buletin, plătesc impozite, taxe și mă rog zilnic pentru slujitorii statului.
Dumnezeu nu a lăsat culte și secte, Domnul Isus nu le zidește, iar când acestea se dărâmă nu intervine să le sprijine, le lasă să cadă.
Toți slujitorii lui Dumnezeu prezentați în Noul Testament au lucrat adesea solitari sau câțiva, doi sau trei, fără să se asocieze sub un nume…ciudat, altul decât Numele Domnului Isus.
Iar când apostolul Pavel a rămas singur, nu a socotit că e o tragedie, el învierea o aștepta.

A existat o componentă de bun simț în gândirea multora din cei implicați în referendum, oamenii  care au votat DA au fost cei mai mulți dintre ei mânați de bună credință, de o conștiință bună, de dorința de bine. Acest lucru e bun și trebuie să mulțumim lui Dumnezeu că la noi în țară, numărul acestor oameni nu e mic. Dar au existat motive pentru care indiferența și apatia celorlalți s-a cementat până la boicot.

2.  Ecumenismul. Campania pentru referendum a fost ca un foc de jăratec pe care fierb mai multe oale. Fiecare a tras jarul sub oala lui. Mai ales din prismă religioasă, implicarea popilor a dovedit că influența clerului nu trece de „focul sfânt” de la Paște sau de „Arsenie Boca”, „minuni” făcătoare de arginți. Dacă referendumul ar fi fost a doua zi de Paște, una din zilele când românul e treaz și umblă la biserică, cu siguranță s-ar fi trezit 950000 de indeciși și s-ar fi schimbat constituția.
Apoi, popii sunt de multe feluri, fiecare a tras spuza la turta lui. Familia e „tradițională” ca biserica „națiunii”, adică e învechită, demodată, neevoluată, ceva de domeniul trecutului. Chiar titlul te îndemna la abandon.

Opinia publică nu este dumnezeul nostru

Am terminat de recitit cartea „Afaceri cu suflete de copii„.
Mi-am dorit să o recitesc, au apărut elemente noi pe caz, acel al doilea martor care mi-a confimat mărturia primului (decedat între timp). Și am citit rând cu rând.
Pe scurt, un mafiot „pocăit”, adică care se dă pocăit, a construit după revoluție o sofisticată mașinărie de vândut copii peste graniță, o agenție de adopții. Iar cum legea nu permitea așa ceva la noi, totul era mascat sub forma unui orfelinat „creștin”.
Orfelinatul funcționa la limita legii, toate pârghiile legale erau „unse” periodic de șeful care venea în țară rar, dar controla prin oamenii lui toate mișcările.
Dolarii veneau prin agențiile-oglindă din USA și probabil alte țări.
A adus chiar „voluntari” americani (citește: figuranți plătiți) pentru a da credibilitate adjectivului „-creștin” de după „Orfelinat-…”.
Oportunismul, amatorismul, cârpăceala erau norma zilnică. Dar fațada trebuia să arate bine: titluri, ranguri, etichete, tot tacâmul.
La un moment dat legea strângând șurubul, a fost nevoie de un medic în hardughie.
Aici intră în scenă autoarea cărții: medic cu vocație, aprinsă imediat de entuziasmul ideii de a lucra cu copiii, într-un mediu „creștin”. Un vis, nu altceva.
Narațiunea descrie plastic evoluția construcției sentimentelor autoarei (și a familiei ei), înfiriparea speranțelor, creșterea viselor, construcțiile de planuri și ….execuția lor.
Apoi năruirea lor, rând pe rând. Pentru că familia s-a mutat curând cu copii cu tot la 100 de km de casă, ca „să-și trăiască visul”, au părăsit o situație închegată în Z. pentru a se muta în Y.
La urmă, după încercări repetate de a schimba ceva în bine, mafiotul îi dă afară pe vizionari, …dar și-a greșit oamenii. Situația lor materială făcea să nu poată fi cumpărați, iar profilul moral nu le dădea voie să tacă. Și a(u) scris cartea.

Da pentru o definiție

Asta e sărbătoarea limbii române, se face referendum pentru o definiție.
Să lăsăm faptul că primele cuvinte scrise în limba română sunt o mărturie a unui strigăt într-un război: „torna, torna, fratre!” care ar vrea să fie „Întoarce-te, întorce-te frate!”, dar acel strigăt pare să fiu fost mai degrabă a profeție despre viitorul de turnători ai românilor, care au scris 24 de km (de  cotoare de dosare) de note informative în 50 de ani, adică pe românește….”toarnă, toarnă, frate!”

Acum 8 ani am scris un articol despre „cuplu” și iată că văd cum vine sfârșitul legal al acestui apelativ. Slavă Domnului!
Avem 30 de ani de când suntem o familie și dacă scriem despre asta, trebuie să întărim ceva.
O familie este alcătuită din soț și soție, iar pentru o anumită perioadă și din copii.
După plecarea copiilor la familiile lor, părinții rămași rămân tot familie, copiii formează alte familii.
Conceptul de gintă, de trib nu este definit nici de Biblie, nici de constituție.

Nora nu intră în familia socrilor, ci formează o familie cu soțul ei, la fel ginerele.
Relațiile de rudenie de orice fel sunt inferioare celor dintre soț și soție.
Pentru că cele dintre soț și soție sunt o pildă.
Există o autoritate în univers care trece până la relația de familie:
” Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii, şi că Dumnezeu este capul lui Hristos.” 1 Corinteni 11:3
Tot Noul Testament ne prezintă un creștinism de familie, opus unuia de sinagogă.
Fii și tu parte a acestui Plan.