Inimioare de porțelan. Viața ca un puzzle. (9.)

10 februarie 2019

…în zilele din urmă…oamenii vor fi…vânzători…!” 2 Timotei 3:1-4

(Cum a înfiltrat securitatea în familia noastră o informatoare „pocăită”!)
(Citește tot serialul: Viața ca un puzzle!)

Vara lui 1989. M-a sunat sora mea într-o zi să-mi spună că prietena ei Ema vrea să-și cumpere mașină de spălat și o să mă caute să-i dau detalii. Asta pe scurt.
Pe larg?
Sora mea e mult mai mare ca mine, cu 10 ani, cam la fel prietena ei.
Faptul că „m-a sunat” era un mic miracol, era în 1989 vara și se aștepta pentru montarea telefonului ani sau decenii. Noi, eu și soția, care ne mutaserăm în acel apartament doar de un an, am primit brusc, prin iulie parcă, o hârtie de la poștă, că ni s-a aprobat instalarea telefonului. Copii pocăiți, învățați cu rugăciunea, ne-am pus pe genunchi și am mulțumit Domnului pentru „minune”. N-am bănuit nimic, deși puneam o pernă pe obiect când aveam adunare în living.
telefondisc
Care ați trăit vremurile știți, care nu, ați auzit cum era cu „băgatul telefonului”. La telefoane aveam o pilă, un șef pe-acolo, domnul Ilie, un văr de-al mamei, om spre pensie. Când am făcut cererea în 1988, ne-am dus și pe la el, dar nu ne-a putut ajuta cu instalarea, era cam tăcut, cam rezervat. După ce ni s-a aprobat instalarea în 1989 am trecut iar pe la domnul Ilie să-i spun bucuria, el nu s-a bucurat, m-a privit lung, lung și…și mai rezervat. Citește restul acestei intrări »


Omul de pe casa scării. Viața ca un puzzle. (7.)

28 decembrie 2018

Continui seria de prezentări ale personajelor pe care NU le-am găsit în dosarul scos de la securitate.
Nu le-am găsit pentru că am primit un dosar subțiat, o mare parte a filelor s-au scos.
Dar nu s-au ”scos” din memoria noastră.
Să recapitulăm: era vara și toamna lui 1989, eram tineri căsătoriți, aveam un copil, eu eram muncitor dimineața și student seara, soția era studentă dimineața și mămică în rest, voiam să scot o revistă creștină, am tipărit ”înscrisuri dușmănoase”, stăteam la bloc, la etajul 4, erau 4 apartamente pe etaj, două la un cap al scării, două la altul.
Ne mutaserăm acolo de un an.
Vecinul nostru de etaj, de față în față, nenea, să-i zicem nenea Vasile, era pensionar.
Divorțat sau nevasta parcă plecată în RFG, locuia singur.
Am observat și eu și soția, cum de la o vreme pe nenea Vasile îl găseam pe casa scării de fiecare dată când plecam de acasă și de multe ori și când veneam acasă.
Etajul avea cam 5-6 metri lungime, el se plimba înainte-înapoi.
Zi de zi, toată după-amiaza, toată seara, chiar seara târziu.
De fiecare dată când deschideam ușa, nenea Vasile se întorcea spre noi și ne zâmbea larg.
Ne saluta, ne întreba: ce facem, unde mergem, de unde venim.
Părea un bătrânel simpatic.
Nici nu ne trecea prin minte că:….
masuri

….măsurile 4 și 5 din Planul de Măsuri aprobat de securitate, cuprindea supravegherea noastră la domiciliu și că blajinul Vasile era omul lor. Citește restul acestei intrări »


Plata fărădelegii sau pâinea nelegiuită. Viața ca un puzzle. (6.)

24 decembrie 2018

(Citește tot serialul: Viața ca un puzzle!)

„Am cumpărat un teren la Jucu cu 4 euro/mp”, mi-a spus „fratele” L. (omul care m-a lăudat) fără să-l întreb, așa …printre altele. „-La Jucu? nu-i prea departe?”, -îmi amintesc că i-am zis. Era prin 2007, când prețurile la terenuri o luaseră în sus. După o vreme destul de scurtă, „fratele” C. (omul care îmi scrie) mi-a spus că i-a găsit fratelui L. un cumpărător la teren, un român din Spania, „super bogat” care „nu mai știe ce să facă cu banii” și l-a rugat pe C. să-i caute terenuri în România, că cică el e așa de ocupat în Spania că n-are timp. Scurt, „fratele” L. a vândut „spaniolului” terenul de 2000 de mp. cu 55 de euro/mp, aproximatix 100000 de euro. Mi s-a părut atât de ireală povestea încât l-am rugat pe „fratele” L. să mă ducă să văd acel minunat teren. Dar continuarea mai la urmă….

Omul acesta a dobândit un ogor cu plata nelegiuirii lui…” Faptele Apostolilor 1:18
….au urmat calea lui Balaam, …. care a iubit plata fărădelegii.” 2 Petru 2:15
Nu intra pe cărarea celor răi și nu umbla pe calea celor nelegiuiți….căci ei mănâncă pâine nelegiuită” Proverbe 4:14,17
Banii se pot câștiga în mai multe feluri.
Robert Kiyosaki a scris o carte despre 4 metode:
-poți câștiga bani ca salariu (să-ți dea patronul(firma) bani) să fi angajat adică,
-poți să fi liber profesionist (să lucrezi la client și el să te plătească),
-poți lucra ca patron având tu angajați și făcând profit (să primești dividende) sau
-poți fi investitor (să ai acțiuni la firme sau spații date în chirie).
Eu tot timpul învăț familia, copiii și pe cine mă-ntreabă că nici una din aceste metode nu este păcat dacă e făcută cinstit, dar că e bine să tindă omul la cea cu numărul 2 sau cel mult 3. Fiecare metodă are argumente:
-a fi investitor înseamnă să nu mai muncești, banii tăi să facă bani, o stare periculoasă
-periculoasă pentru că înseamnă a te încrede în averi
-creștinii din primul veac își vindeau „spațiile comerciale” avute în plus (vezi Anania și Safira) tocmai pentru că nu își puneau încrederea în ele.
-a fi angajat înseamnă a fi rob oamenilor
-Pavel îi învață pe robi că:
-nu e problemă că sunt robi dar….
-dacă pot să scape, adică să-și răscumpere libertatea
-a fi patron înseamnă într-un fel a stăpâni tu peste alții iarăși o stare ce implică riscuri
-a fi liber profesionist e cel mai confortabil mod de a câștiga bani.
-Domnul Isus a fost așa: „dulgherul din Nazaret”
-apostolul Pavel, Lidia, Evodia și Sintichia au fost cu toții se pare liber-profesioniști.

Acuma să scriu ceva despre felul cum se fac banii.
Banii sunt o plată a muncii. Câteodată îi câștigi mai ușor, cu o muncă mai ușoară, câteodată mai greu. E normal ca fiecare om să caute un câștig mai ușor!
Eu de exemplu, în lucrul pe care îl fac, am căutat „să-mi ascut fierul” adică să pun unelte mai bune să lucreze în locul celor vechi sau în locul oamenilor, am pus mașini automate și roboți, iar rezultatele nu au întârziat. Am pus înțelepciunea la lucru și i-am cules roadele, nu numai ca mărime cât și ca formă.
Câștigul pe care-l aduce ea este mai bun decât al argintului…” Proverbe 3:14
Pentru că omul fuge de la un câștig greu la unul ușor să vedem unde sunt granițele.
Există câștiguri ușoare și câștiguri chinuite, o pâine dulce și una amară, plăți cinstite și plăți ale nelegiuirii, ale fărădelegii.
Să vorbim adică despre plata fărădelegii. Este un subiect absolut necesar, probabil de aceea cu acesta începe cartea proverbelor.
Fiule, dacă nişte păcătoşi vor să te amăgească, nu te lăsa cîştigat de ei! Dacă-ţi vor zice:Vino cu noi! Haidem să întindem curse ca să vărsăm sînge, să întindem fără temei laţuri celui nevinovat; haidem să-i înghiţim de vii, ca locuinţa morţilor, și întregi, ca pe cei ce se pogoară în groapă; vom găsi tot felul de lucruri scumpe, şi ne vom umplea casele cu pradă; vei avea şi tu partea ta la fel cu noi, o pungă vom avea cu toţii! fiule, să nu porneşti la drum cu ei.“ Proverbe 1:10-15
Am în minte racolarea informatorilor în serviciile de informații.
Atracția celor căzuți în plasa asta a fost întotdeauna plata fărădelegii, pâinea nelegiuită, un câștig fără efort.
Avantajul de a câștiga fără lucru.
Răsplata acestora a fost prețul vânzării.
Ascunderea acestei plăți, a originii ei a fost însă mai greu de făcut.

Dar să continui povestea de la început:

„Fratele” L. a venit cu noi (am mers cu soția) fără entuziasm până în Jucu și ne-a arătat o râpă prăpăstioasă spre Someș, la marginea satului, cică acela era terenul minunat. Pe acea râpă nu s-ar fi putut construi nimic, eventual pârtie de schi, dacă era mai lungă și dacă mai bine de jumătate n-ar fi fost alunecare de teren.

Citește restul acestei intrări »


Cum am devenit contagios? Viața ca un puzzle. (5.)

4 noiembrie 2018

(Citește tot serialul: Viața ca un puzzle!)

Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea Neamurilor.” Matei 10:18

Sau mai bine zis: cum mi-am dat seama că am devenit contagios?
A spus-o Liiceanu, dar n-am citit direct de la el.
Katherine Verdery l-a citat la finalul cărții ei: „Viața mea ca spioană.”
(Katherine, sociolog american care studia viața țăranilor români în anii 70-80 din secolul 20, a început să fie urmărită de securitate chiar la venirea în România, apoi pe măsură ce își făcea prieteni, prietenii ei au început să fie urmăriți, li s-au deschis dosare și așa mai departe.)
Mihai Wurmbrand a mai scris despre acest lucru, cum prietenii familiei lor au fost ori contactați să devină informatori, ori dacă nu cedau erau ei înșiși urmăriți, numai pentru că stăteau de partea celor „ciumați”.
Citez din ce a scris Mihai: „Îmi cer iertare, pe această cale, chiar dacă e prea târziu, chiar dacă nu mai pot schimba nimic din ceea ce a fost, tuturor celor pe care eu și părinții mei i-am întâlnit și care au fost atinși sau prinși în planurile diabolice ale comuniștilor. Numele lor este documentat în sute de pagini, fiind prea mulți pentru a fi numiți. Biblia descrie leproși care trebuiau să strige „persoană leproasă” înainte ca cineva să se poată apropia de ei. Ar fi trebuit să îi fi alertat și eu pe toți prietenii și cunoscuții mei despre preocupările mele și pericolele la care îi expuneam. Dacă sunteți implicați într-o luptă asemănătoare, vă îndemn să faceți acest lucru. Nu condamn pe nimeni care, fără explicații, a refuzat să aibă legături cu noi. În aceste documente am citit cum nenumărate persoane au fost contactate de comuniști pentru a lucra împotriva noastră și care au preferat să ia o distanță tăcută, decât să ne comunice cum au fost contactați. Misiunea folosea mulți creștini doritori din afara sau din interiorul țărilor comuniste să transporte sau să ajute la transportul ilegal de Biblii. Fără să ne gândim, mulți creștini din România și-au folosit copiii și astfel i-au expus, fără să își dea seama, unor pericole de neimaginat.Vor urma și alte gânduri pentru cei care au dorința și mijloacele de a lupta cu dușmanii creștinismului! Atunci când ești gata să faci un sacrificiu, este bine sâ gândești bine lucrurile în ceea ce privește scopul pe care dorești să îl atingi și măsura suferinței pe care tu și ceilalți sunteți gata să o îndurați. Odată ce ești rănit, e prea târziu pentru regrete, mai ales când și tu și ceilalți sunt răniți fără nici o avertizare sau bănuială.

După ce mi-am scos dosarul de la securitate, imediat mi-am făcut ordine în memorie, (ca și cum pui în ordine, pe rafturi, lucruri răvășite într-o cameră dezordonată), în câteva zile mi-am tăiat de pe listă câteva zeci de „prieteni”, de atunci nu trece o lună să nu-mi mai amintesc câte un om, un eveniment, o întâmplare care în lumina a ce pricep acum, capătă sens. Repet multor cunoscuți că am citit multe romane și multe cărți, polițiste, de aventuri și de toate cele, dar n-am citit carte mai interesantă ca viața mea. Mi-aș scrie viața, dar nu m-ar crede nimeni, de aceea nici nu încerc. (Între timp, mă (re)gândesc să încerc.)

Dar înainte de a explica cum am devenit contagios, să arăt cum m-am „îmbolnăvit”?
Îmi plăceau poeziile din clasa a 7-a (1980) poate, când diriga, profă de chimie, biologie și …dirigenție a făcut cu clasa noastră un program special, la 130 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. Cântam „Pe lângă plopii fără soț”, „Somnoroase păsărele”, etc. Mi-a plăcut Eminescu și prin el a început să-mi placă poezia.
Apoi prin 1981-82 am primit de la un frate din Cluj o carte „Cântări nemuritoare” cu poezii creștine, era ca Biblia, trasă în copertă de plastic, fără nume de editură și fără autor. M-a fascinat. După câțiva ani am aflat că poeziile sunt de Traian Dorz. Știam că trăiește, auzisem despre el la Europa Liberă, că a făcut închisoare, mi-aș fi dorit tare mult să-l cunosc.
În 1985 am avut ocazia, era în Cluj, bolnav, stătea la fiul lui în cartierul Gheorgheni. Am fost de 4 ori la Dorz, am povestit cu el, mi-am spus numele, povestea, i-am luat un interviu, am dus și pe alții. Ce n-am  știut atunci în 1985 era că în camera unde Traian Dorz își primea musafirii (era coadă la el), Securitatea montase microfoane legate direct la ei. Apoi la câteva zile…la școală, (eram într-a 11-a cred) într-o după masă, când ne-a chemat diriga la pregătire la mate, un coleg cu aere, care în mod normal nu stătea de vorbă cu mine (eu eram de la țară, el născut în Cluj) s-a lipit de mine, că „să mergem împreună spre casă” și pe drum m-a întrebat așa, ca unul pălit de dorul mântuirii, dacă „eu știu ceva de Oastea Domnului?” etc.
Citește restul acestei intrări »


29 de ani de idee, 10 ani de „revistă”. Viața ca un puzzle. (8.) sau „Omul cu butoiul”.

15 iulie 2018

(Citește tot serialul: Viața ca un puzzle!)

Alaltăieri s-au împlinit 29 de ani de când securiștii din orașul meu mi-au deschis dosar de urmărire.
Orice bucățică de hârtie cu text multiplicată sub orice formă devenise motiv de paranoia politică pentru comuniștii anilor 80 din secolul trecut.
Eu n-am știut de astea.
M-am comportat ca un om liber.
Mergeam la magazinul de articole foto de la etajul 3 din „Central”, cumpăram cantități mari de hârtie fotografică subțire, expirată.
Aveam laborator propriu de developat filme și fotografii (eram student la chimie la seral atunci), făceam și un ban din asta, dar neavând altă soluție de răspândit Cuvântul lui Dumnezeu, am început să editez și să multiplic tratate creștine.
Totul a mers bine o vreme, dar se apropia sorocul ca soția mea să nască primul nostru copil și pentru asta a plecat la socri în Moldova, eu am rămas la Cluj.
Era iulie 1989.
Îi scriam zilnic.
Având mai mult timp, am și lucrat la multiplicat mai mult.
Am avut ideea să-i trimit și ei prin poștă simplă două exemplare noi din „produsele” tipografiei mele.
Desigur, așa cum voi nu credeți acum, nici eu nu credeam atunci că toată corespondența românilor era supravegheată.
Dar era.
Plicul meu era cam grosuț când l-am pus la poștă prin 6-7 iulie 1989, nu am crezut că va da de bănuit. În cei doi ani de când ne cunoșteam cu soția, ne scriseserăm zeci de scrisori.
Verdictul apare la dosar.
(Îmi imaginez bucuria persoanei care a descoperit „materialele”.)

WhatsApp Image 2018-07-16 at 00.03.34

„Cele două materiale originale se fotocopiază și se pun în circuit”.

Citește restul acestei intrări »


”Poate vei lucra cu noi după ce termini facultatea! Să mă cauți!” Viața ca un puzzle. (4)

10 iunie 2018

(Citește tot serialul: Viața ca un puzzle!)

Împotriviți-vă diavolului și el va fugi de la voi!” Iacov 4:7

”-Care din voi știe să joace tenis de câmp?” ne-a întrebat pe toți soldații din companie locotenentul Șop.
Stăteam aliniați în fața lui, primind instrucțiuni pentru lucrările agricole din gospodăria unității.
”Iată o ocazie să scapi în mod plăcut de lucrul pe câmp”… mi-am zis în spiritul oportunist despre care chiar Șop ne spusese la începutul armatei: ”măi…în armată numai 5 minute trebuie să fi deștept!”
El nu prea era, nici nu-și dădea seama și noi soldații speculam în mod organizat slăbiciunile omului.
Și numele lui te ducea cu gândul la țigări Kent și la Wiener Cafe, care se găseau doar la Shop, dar așa-l chema pe om.
Câțiva soldați am ridicat mâna, am fost vreo 4-5 dornici de tenis ca să scăpăm de cules morcovi.
M-a ales pe mine.
Era în 1985, eram în armată în județul Giurgiu, la TR (Termen Redus), timp de 9 luni înainte de facultate.
Tenis de câmp joc din liceu, jucam cu fratele meu pe terenurile părăsite din parcul Babeș.
(Mult mai târziu am citit dureroasa istorie a acestui parc, parc amenajat de profesorul Hațieganu la moartea fiului său de 10 ani.
Nu, nu știam atunci aceste taine ale istoriei, locuiam aproape și intram prin vestul parcului printr-o spărtură din gard, erau anii 80, nu ne deranja nimeni. Terenurile nu aveau fileu, întindeam o sfoară. Așa a fost pe vremea liceului.)
Acum eram în armată la o unitate a ministerului de interne și erau și aici terenuri de de toate: tenis, baschet, fotbal, volei…și sală de sport. Chiar și noi soldații jucam uneori.
”-Te duci pe terenul de tenis și o să joci cu tovarășul colonel Banciu.”
M-am dus acolo și pe drum un subofițer mi-a atras atenția că ”tovarășul Banciu e cam gras” și ”cam în vârstă” și ”să nu-l obosesc”.
Așa era, l-am întâlnit, ne-am salutat și i-am servit mingea cât mai potrivit, să nu fugă mult omul, era spre 60 de ani cred (au trecut 33 de ani de atunci și memoria mă mai lasă) avea și burtă și nici nu știa tenis, le nimerea.
În timp ce ”jucam” mă mai întreba una-alta, nu mai rețin, dar parcă, ”la ce sunt student?” (făceam armata la termen-redus), ”de unde sunt?”… banalități pe care nu mi le amintesc toate.
Dar îmi amintesc ceva: spre sfârșit mi-a mulțumit că am jucat împreună și mi-a spus să-l caut după terminarea facultății. Că ”poate vei lucra cu noi după ce termini facultatea! Să mă cauți!” Nu i-am promis, nu i-am spus ”da” și nu a insistat. A fost o afirmație în trecere, sau un test.
M-am arătat stânjenit, cum și eram și doream să ocolesc subiectul.
În sinea mea mă gândeam:”dac-ar ști colonelul că eu sunt pocăit, nu mi-ar cere asta…”
Eu credeam că nu știa.
Știa însă foarte bine, tocmai trecusem de o încercare de recrutare.

Citește restul acestei intrări »


Omul care m-a lăudat. Viața ca un puzzle (3.)

27 septembrie 2017

(Citește tot serialul: Viața ca un puzzle!)

”Vai de voi, cînd toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii mincinoşi!” Luca 6:26

Era în iarna dintre 2006 și 2007.
Pentru cei care ați fost activi pe net atunci, era vremea când cam 1000 din noi eram membri pe grupul de discuții Masa Rotundă, grup moderat de  Ț. Iosif.
În acea iarnă discuțiile s-au aprins pe grup, domnul Ț. Iosif ne-a dat afară pe câțiva, pe mine (semnam evanghelist și pe barthimeu printre alții).
(De unde o fi știut cine suntem?)
Apoi, brusc grupul de discuții Masa Rotundă s-a închis, devenise un fel de platformă comună de întâlnire a tuturor vocilor evanghelice.
Nu știam atunci nimic despre trollii care mișunau pe grupuri și forumuri, deși nu puteam să nu observ unii comentatori cu doi neuroni cum comentau mult, adesea sub nume diferite.
Când am văzut că s-a închis Masa Rotundă, am deschis urgent un grup de discuții pe yahoo, grup pe care l-am numit Masarotundă2.
Citește restul acestei intrări »


Omul care îmi scrie și frații lui cei mulți. Viața ca un puzzle. (2.)

3 iunie 2016

(Citește tot serialul: Viața ca un puzzle!)

Scrie periodic, rar, dar constant, ca reumatismul, ca gripa.
Urmărește blogul și cum prinde ceva, sare cu tastatura.
Citez din ultima izbucnire:”Te asigur ca vom face o lista cu mulți frați care sunt victime ale proceselor tale psihopatologie și vom arata ca toată povestea asta cu „vestea buna” este un delir de persecuție!”
Omul e psiholog, știe ce scrie.
Probabil sunt chiar ”pacientul” lui fără să vreau, pentru că în mod sigur nu eu îi plătesc ”consultațiile” și nu i le cer. Cineva o face totuși.
Îmi ”consultă” blogul și scoate ”certificate medicale” ca cel de mai sus. Gratis? Nu cred.
Am o scuză să nu cred: delirul de persecuție.
Am o listă lungă cu astfel de diagnostice, de 5 ani (peste o lună) de când îmi scrie s-au adunat. De 5 ani, adică exact de când mă întorceam de la București după ce mi-am citit dosarul de la CNSAS.  (Dosarul ăla nu a mai fost delir, sau a fost dar nu al meu, a fost paranoia celor ce făceau dosare.)
Atunci, pe valea Oltului, venind spre casă după ce am citit dosarul, frânturi din viața mea trecută se așezau ordonat ca un puzzle și deodată lucrurile căpătau sens, mi-am înțeles trecutul. Am înțeles că multe din întâmplările prin care trecusem erau croieli ale securității. Problema era că puzzle-ul meu nu se termina în 1989. (Nici dosarul nu se terminase atunci, fratele Cornel turna și în 1990, fără stres.)
Apoi, omul care îmi scrie ne-a intrat în viață, în casă, în adunare. Înainte de 2011. ”M-a iubit” foarte mult, s-a atașat de mine, de noi, avem poze la munte împreună, la picnic, la agape.
Ceva era straniu totuși, ceva și multe alte ceva-uri.
Lucrurile s-au legat pe valea Oltului, venind de la București și punând cioburi de istorie unul lângă altul. ”Fratele Cornel” din dosarul de la CNSAS, din 1989, semăna leit cu omul care îmi scrie acum în 2016 și care se lipise de noi prin 2003 parcă.
La zâmbet. La insistența de a fi prieteni. La lingușeală. Și la celelalte fapte.
Atunci în 2011, după ce am ieșit de la CNSAS, pe drumul spre casă de la București am vorbit cu omul care îmi scrie și i-am spus că m-am prins, că teatrul lui nu mai are rost, că el face ce făceau colegii lui înainte de 89, să ne lase! Și ne-a lăsat…pe mâini bune, pe mâna unui alt ”frate” al lui, de care ”ne-am prins” după încă un an, omul care m-a lăudat.
De atunci îmi tot scrie. Citește restul acestei intrări »


Viața ca un puzzle(1) Introducere.

1 februarie 2015

(Citește tot serialul: Viața ca un puzzle!)

Până nu mi-am scos dosarul de la securitate am crezut că am sau am avut mulți prieteni.
După ce am citit Dosarul (în iunie 2011) am început să-i număr…în jos.
Am rămas cu mult mai puțini.
O mare parte din cei pe care mi i-am crezut prieteni erau de fapt informatori zâmbitori ce mă înconjurau la comandă.
Să iau doar un exemplu:

informatorulcornel

Când citiți ”informatorul ”Cornel”” să nu vă imaginați un personaj sinistru, o brută, un încruntat fioros, un fel de mafiot cu ochi șireți spionând tot ce prinde. Nici vorbă. Era un om ”dulce”, mereu zâmbitor, săritor, el saluta primul, stereotipurile erau nelipsite: ”pace”, ”Domnul să te binecuvinteze”, și încă unul care-i plăcea: ”Domnul nostru Isus Cristos”. Scriu asta pentru că am văzut în blogosferă că atunci când câte unul din aceștia a fost deconspirat (uneori la ani după decesul lui) toți se miră: ”acela?”, ”ce om bun!”, ”nu se poate!” Mirare pe drept pentru că, (așa ca mine), fiecare din noi în mod natural zâmbim când ni se zâmbește, credem ce ni se spune, trăim într-o lume în care este lăsată garda jos cu privire la falsitate. Pur și simplu nu ne vine să credem că unul sau altul din prietenii noștri de fapt ne vând. Și că de fapt ne sunt prieteni pentru că au primit ca sarcină să se împrietenească cu noi.
Nu, nu, nu am paranoia și nu intrați nici voi în paranoia, nici în bănuieli rele.  O să vedeți, există teste, probe și măsura supremă: nu suntem înconjurați cu mai multă falsitate decât cu câtă în înconjurăm noi pe Dumnezeu, nu suntem mai mințiți de oameni decât Îl mințim noi pe Tata. E o măsură în toate care ne conduce la pocăință.

Este în Vechiul Testament o regulă: de câte ori câte un împărat se îndepărta de rânduiala lui Moise(prototip al Domnului Isus) de atâtea ori Dumnezeu îi ridica aceluia câte un vrășmaș la hotare. Și  de câte ori câte unul se pocăia după regulile din Deuteronom (”în locul acesta!”) Dumnezeu scăpa țara de dușmani, adesea fără război. Tot așa și noi, de câte ori uităm de Cuvântul Lui Dumnezeu așa cum e scris, de cugetul curat și de pocăință, Dumnezeu îngăduie oameni care ”ne datorează” 50 de lei. Să nu-i strângem de gât, noi tocmai am fost iertați de 10.000.

De ce ”viața ca un puzzle”?

20150202_000514

Pentru că exact așa cum jocul de puzzle conține piesele amestecate, dar nu la loc, tot așa și viața unui urmărit se compune din elemente care parcă se potrivesc, dar tabloul nu se leagă. Așa că voi scrie aceste postări din postura celui urmărit, ca și o concluzie după 26 de ani și cu gândul că poate cuiva folosește.  Sunt niște lucruri care s-au repetat, pe care le-am observat și le-aș enumera:
1. Un om urmărit știe că e urmărit, simte asta, nu există filaj perfect.
2. Un om urmărit nu poate însă dovedi nimănui că e urmărit.
3. Nimeni n-ar crede atunci când cel urmărit ar prezenta ”dovezi”: ”n-are nimeni treabă cu tine, visezi!”
4. Viața celui urmărit e plină de ”bucăți de puzzle” care nu se potrivesc, întâmplări, evenimente, întâlniri, oameni, fapte care nu se leagă, nu au o înlănțuire logică.
5. Un urmărit e cel mai adesea singur cu gândurile lui.
6. 99% din cei ce aud că cineva e urmărit de servicii secrete gândesc:”a făcut el ceva”, gândul ca cineva să fie urmărit nevinovat e o disonanță cognitivă, nu place și este abandonat. Ce e mai ușor decât a abandona un gând? Mai ales unul neplăcut!
7.A fi pus în rândul celor fărădelege este un Har de care s-a bucurat și Domnul Isus.

Pentru mine tabloul de puzzle a început să se lege în 29 iunie 2011 în sala de la CNSAS unde mi-am citit ”coperțile” dosarului meu. Motivul pentru care grosul dosarului este încă secretizat este o altă piesă de puzzle lipsă, o gaură care se poate însă foarte ușor desena.

Un sistem de prigoană aproape perfectă, perfecționat de experți ai manipulării are nevoie pentru a fi descris de victime vii (”am rămas…ca să dau de știre”), conștiente și credibile. În afară de cei în urechile cărora sunt discreditat și acum, rămâne un număr de oameni care mă cunosc, mă cred și pentru ei scriu. Poate tu, cititorule răbdător ești unul din ei.

Vă las cu un Cuvânt la care m-am gândit astăzi: ”După cum sabia ta a lăsat femei fără copii, tot aşa şi mama ta va fi lăsată fără copii între femei” îi zicea Saul lui Agag. Sabia este o imagine a cuvântului. Dacă roada sabiei rele (cuvintelor rele) a lăsat urme dureroase, urmează ca și roada cuvântului îndreptățitor va judeca și va îndrepta (corecta) și restabili ceea ce a fost stricat de decenii de falsitate. Fără această pocăință, tot ceea ce oamenii numesc religie nu poate fi decât o continuare a fabricării de măști de carnaval. Când tot clerul pocăit este structurat pe rețelele de informații ale securității și oamenii îi privesc nătâng pe clerici ca pe ”unșii Domnului”, vinovați sunt ei, popii, că nu se pocăiesc, vinovați și orbi sunt și cei ce-i cred pe popi (că nu-i testează), vinovat aș fi și eu dacă nu v-aș scrie aceste istorii și vinovat rămâi și tu dacă ai citit până aici și nu te enervezi pe tine că te-au dus de nas.

Este o chestiune de viață și de moarte. De exemplu, unul din cei care m-a vândut atunci (”mă încadra informativ”) l-am întâlnit anul trecut prin august. L-am îndemnat la pocăință, au trecut 26 de ani. Când l-am întâlnit n-a recunoscut, după ce mi-am amintit bine-bine detalii de atunci am realizat că mințea. L-am sunat din nou acum câteva săptămâni, mi-a răspuns cu voce deformată de la Spitalul de recuperare, făcuse accident vascular-cerebral la o săptămână după ce ne întâlniserăm. M-am cutremurat. Timpul pocăinței expiră.

Cu voia lui Dumnezeu voi posta crâmpeie de puzzle din anii aceia trecuți, cum le-am văzut atunci și ce au fost de fapt, cum le înțeleg astăzi. Sigur cuiva folosește ce scriu. Căci ”…de ce folos v-aş fi eu, dacă ….cuvântul meu nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunoştinţă, nici proorocie, nici învăţătură?” 1 Corinteni 14:6

O zi limpede!

(Citește tot serialul: Viața ca un puzzle!)


%d blogeri au apreciat: