Viața ca un puzzle(1) Introducere.

1 Februarie 2015

Până nu mi-am scos dosarul de la securitate am crezut că am sau am avut mulți prieteni.
După ce am citit Dosarul (în iunie 2011) am început să-i număr…în jos.
Am rămas cu mult mai puțini.
O mare parte din cei pe care mi i-am crezut prieteni erau de fapt informatori zâmbitori ce mă înconjurau la comandă.
Să iau doar un exemplu:

informatorulcornel

Când citiți ”informatorul ”Cornel”” să nu vă imaginați un personaj sinistru, o brută, un încruntat fioros, un fel de mafiot cu ochi șireți spionând tot ce prinde. Nici vorbă. Era un om ”dulce”, mereu zâmbitor, săritor, el saluta primul, stereotipurile erau nelipsite: ”pace”, ”Domnul să te binecuvinteze”, și încă unul care-i plăcea: ”Domnul nostru Isus Cristos”. Scriu asta pentru că am văzut în blogosferă că atunci când câte unul din aceștia a fost deconspirat (uneori la ani după decesul lui) toți se miră: ”acela?”, ”ce om bun!”, ”nu se poate!” Mirare pe drept pentru că, (așa ca mine), fiecare din noi în mod natural zâmbim când ni se zâmbește, credem ce ni se spune, trăim într-o lume în care este lăsată garda jos cu privire la falsitate. Pur și simplu nu ne vine să credem că unul sau altul din prietenii noștri de fapt ne vând. Și că de fapt ne sunt prieteni pentru că au primit ca sarcină să se împrietenească cu noi.
Nu, nu, nu am paranoia și nu intrați nici voi în paranoia, nici în bănuieli rele.  O să vedeți, există teste, probe și măsura supremă: nu suntem înconjurați cu mai multă falsitate decât cu câtă în înconjurăm noi pe Dumnezeu, nu suntem mai mințiți de oameni decât Îl mințim noi pe Tata. E o măsură în toate care ne conduce la pocăință.

Este în Vechiul Testament o regulă: de câte ori câte un împărat se îndepărta de rânduiala lui Moise(prototip al Domnului Isus) de atâtea ori Dumnezeu îi ridica aceluia câte un vrășmaș la hotare. Și  de câte ori câte unul se pocăia după regulile din Deuteronom (”în locul acesta!”) Dumnezeu scăpa țara de dușmani, adesea fără război. Tot așa și noi, de câte ori uităm de Cuvântul Lui Dumnezeu așa cum e scris, de cugetul curat și de pocăință, Dumnezeu îngăduie oameni care ”ne datorează” 50 de lei. Să nu-i strângem de gât, noi tocmai am fost iertați de 10.000.

De ce ”viața ca un puzzle”?

20150202_000514

Pentru că exact așa cum jocul de puzzle conține piesele amestecate, dar nu la loc, tot așa și viața unui urmărit se compune din elemente care parcă se potrivesc, dar tabloul nu se leagă. Așa că voi scrie aceste postări din postura celui urmărit, ca și o concluzie după 26 de ani și cu gândul că poate cuiva folosește.  Sunt niște lucruri care s-au repetat, pe care le-am observat și le-aș enumera:
1. Un om urmărit știe că e urmărit, simte asta, nu există filaj perfect.
2. Un om urmărit nu poate însă dovedi nimănui că e urmărit.
3. Nimeni n-ar crede atunci când cel urmărit ar prezenta ”dovezi”: ”n-are nimeni treabă cu tine, visezi!”
4. Viața celui urmărit e plină de ”bucăți de puzzle” care nu se potrivesc, întâmplări, evenimente, întâlniri, oameni, fapte care nu se leagă, nu au o înlănțuire logică.
5. Un urmărit e cel mai adesea singur cu gândurile lui.
6. 99% din cei ce aud că cineva e urmărit de servicii secrete gândesc:”a făcut el ceva”, gândul ca cineva să fie urmărit nevinovat e o disonanță cognitivă, nu place și este abandonat. Ce e mai ușor decât a abandona un gând? Mai ales unul neplăcut!
7.A fi pus în rândul celor fărădelege este un Har de care s-a bucurat și Domnul Isus.

Pentru mine tabloul de puzzle a început să se lege în 29 iunie 2011 în sala de la CNSAS unde mi-am citit ”coperțile” dosarului meu. Motivul pentru care grosul dosarului este încă secretizat este o altă piesă de puzzle lipsă, o gaură care se poate însă foarte ușor desena.

Un sistem de prigoană aproape perfectă, perfecționat de experți ai manipulării are nevoie pentru a fi descris de victime vii (”am rămas…ca să dau de știre”), conștiente și credibile. În afară de cei în urechile cărora sunt discreditat și acum, rămâne un număr de oameni care mă cunosc, mă cred și pentru ei scriu. Poate tu, cititorule răbdător ești unul din ei.

Vă las cu un Cuvânt la care m-am gândit astăzi: ”După cum sabia ta a lăsat femei fără copii, tot aşa şi mama ta va fi lăsată fără copii între femei” îi zicea Saul lui Agag. Sabia este o imagine a cuvântului. Dacă roada sabiei rele (cuvintelor rele) a lăsat urme dureroase, urmează ca și roada cuvântului îndreptățitor va judeca și va îndrepta (corecta) și restabili ceea ce a fost stricat de decenii de falsitate. Fără această pocăință, tot ceea ce oamenii numesc religie nu poate fi decât o continuare a fabricării de măști de carnaval. Când tot clerul pocăit este structurat pe rețelele de informații ale securității și oamenii îi privesc nătâng pe clerici ca pe ”unșii Domnului”, vinovați sunt ei, popii, că nu se pocăiesc, vinovați și orbi sunt și cei ce-i cred pe popi (că nu-i testează), vinovat aș fi și eu dacă nu v-aș scrie aceste istorii și vinovat rămâi și tu dacă ai citit până aici și nu te enervezi pe tine că te-au dus de nas.

Este o chestiune de viață și de moarte. De exemplu, unul din cei care m-a vândut atunci (”mă încadra informativ”) l-am întâlnit anul trecut prin august. L-am îndemnat la pocăință, au trecut 26 de ani. Când l-am întâlnit n-a recunoscut, după ce mi-am amintit bine-bine detalii de atunci am realizat că mințea. L-am sunat din nou acum câteva săptămâni, mi-a răspuns cu voce deformată de la Spitalul de recuperare, făcuse accident vascular-cerebral la o săptămână după ce ne întâlniserăm. M-am cutremurat. Timpul pocăinței expiră.

Cu voia lui Dumnezeu voi posta crâmpeie de puzzle din anii aceia trecuți, cum le-am văzut atunci și ce au fost de fapt, cum le înțeleg astăzi. Sigur cuiva folosește ce scriu. Căci ”…de ce folos v-aş fi eu, dacă ….cuvântul meu nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunoştinţă, nici proorocie, nici învăţătură?” 1 Corinteni 14:6

O zi limpede!