Dumnezeu ne-a creat ca să-i dăm Lui Slavă?

29 mai 2012

Întrebarea lui Mircea Stoian de la antena 1.

Ce trist este că oamenii s-au rătăcit în gândurile lor atât de departe. Nu vorbesc de Mircea Stoian. Dacă a exprimat cu mirare ce a exprimat este că a fost sincer. El a exprimat din păcate opinia comună. Chiar mulți creștini cred la fel. Cum adică slavă?

Dacă vreodată Mircea Stoian se va întoarce la Domnul va regreta și va plânge ce a spus aici.
Domnul să-i dea pocăința!

Mai târziu în emisiune a mai exprimat opinia, ”gura lumii”: ”NU SCRIE PĂ MINE, nu scrie pă mine”. Adică nu scrie pe el că este proprietatea lui Isus Cristos. Așa este, încă este proprietatea altuia, el se crede însă propriul stăpân, dar nu e.

Da, Mircea Stoian, din Noe, bunicul nostru comun ne tragem toți, din Noe cel care stătea de vorbă cu Dumnezeu și care l-a crezut pe Dumnezeu. Apoi de 4500 de ani încoace ne-am tot stricat și îndepărtat în gândurile noastre.
Alin s-a apropiat, apropie-te și tu Mircea și dă slavă lui Dumnezeu!


”Să aducem jertfe duhovnicești…”, despre mărturia lui Alin Blaine

28 mai 2012

Cam acolo se termină slujba preoțească, la aducerea de jertfe.
Iar noi suntem o preoție…duhovnicească.
Nu avem preoți, suntem preoți.
Nu mergem la slujbe(servicii divine, în sfârșit) ci ne aducem pe noi ca jertfă, mărturiile care le rostim.

La acesta am fost chemați: să aducem jertfe duhovnicești.

Mult timp am avut impresia că jertfa duhovnicească ar însemna sacrificarea personală prin inhibarea până la anihilare a oricăror porniri ”lumești”, o dedicare de nebun spre o pantă a unei religiozități de ”serviciu deplin” cum zic martorii în …ofertele lor.

Acum înțeleg că jertfa duhovnicească are de-a face cu mărturia. Acolo în fața mărturiei(chivotului) era capătul drumului Marelui Preot. Iar noi avem un Mare Preot al Mărturisirii noastre, deci jertfa noastră duhovnicească este Mărturia noastră: ”ca să-L vestesc printre neamuri”.

Nu-mi iese din minte Mărturia lui Alin.
Nu-L cunosc, nu știu cine l-a învățat (se pare că l-a învățat destul de bine), nu știu la ce adunare merge, dar ceva știu:

Dumnezeu și-a făcut Numele de Glorie prin mărturia lui Alin de la Antena 1.
Iar aceasta este de multe ori destul.
Acea canapea albă a strălucit mai bine ca orice amvon.
Batjocorirea pe care credeau ei că o aduc prin faptul că pun pe jumătatea ecranului pe ”Alin cel vechi” a mărit impactul mesajului, adâncind contrastul.

Acel Stoian Mircea parcă era vocea Diavolului, bietul de el, are nevoie de rugăciunile noastre.
Dan Căpătos a fost o voce destul de imparțială, Dumnezeu să se îndure de el, se vedea că este realmente cercetat de schimbarea lui Alin.
Iar acele două fete, săracele de ele, jalnic job, penibilă pâine, să găsească Har…

Am ascultat de două-trei ori înregistrarea. Se vedea moștenirea primită de Alin, tare ”bogat” copil.
”Pe orice limbă se va ridica la judecată împotriva ta o vei condamna, aceasta este moștenirea slujitorilor Domnului, dreptatea lor este de la mine…”
Parcă era Ștefan: ”nimeni nu putea să stea împotriva duhului cu care vorbea el”.

Le-am trimis la mai mulți frați sms să urmărească, iar sâmbătă și duminică la adunări am discutat… Un frate a amintit de ”omul sărac care scapă o cetate prin înțelepciunea lui”. Și apoi? Apoi nimeni nu și-a adus aminte de omul acela sărac.
Alin Blaine spusese: ”mi-a vorbit cineva despre Isus”.
Și fratele a concluzionat: să fim noi acei cineva care vorbim despre Isus, ”omul sărac” despre care nu-și mai amintește nimeni.

Mărturia lui Alin Blaine de la Antena1 a fost o jertfă de bun miros, mireasma cunoștinței Lui.
În templu nu se lăsa carne să se strice. Totul se consuma sau se ardea. Mirosea frumos, a tămâie, a fum, nu rămânea nimic să se strice.
Nici gândurile noastre să nu se strice  de la simplitatea și curăția care este în Cristos. Să nu ne gândim mai dinainte, să cântăm cântare nouă, să vorbim(mărturisim, jertfim) cu har(sare), să fim convinși că aduși în fața lor vom primi o abilitate instantă căreia nu-i vor putea  sta împotrivă toși potrivnicii noștri. Face parte din moștenirea noastră(Isaia 54).

S-a împlinit în prezența lui Alin acolo o poruncă a Domnului din Ezechiel 3:9-11
Îţi voi face fruntea ca un diamant, mai aspră decît stînca. Nu te teme şi nu te speria de ei, căci sînt o casă de îndărătnici!”. El mi-a zis: „Fiul omului, primeşte în inima ta şi ascultă cu urechile tale toate cuvintele pe cari ţi le spun! Du-te la prinşii de război, la copiii poporului tău: vorbeşte-le, şi, fie că vor asculta, fie că nu vor asculta, să le spui: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu!»

Citez din Poul Madsen: ”Deci, revelaţia nu este dată ca eu să pot sta acasă şi să meditez la ea, nici ca să pot scrie câteva poezii despre ea, şi nici chiar ca să pot spune altor creștini despre ea. Nu, revelația este dată ca să pot ieşi şi întâlni oameni care nu au primit-o, precum şi să transmită ceva de la  Hristos către ei. Dumnezeu dă oamenilor revelaţia Fiului Său, dar El are nevoie, de obicei, de un agent uman pentru a face această revelaţie reală.”


Să nu fierbi un ied în laptele mamei lui!

27 mai 2012

Ce înseamnă această poruncă în înțeles spiritual?

Dar cealaltă: ”să nu țeși o pânză din două feluri de fire!”?
Asta e mai simplă. Pânza e material pentru haine, iar hainele reprezintă faptele pe care le facem. Deci originea (firele) faptelor noastre trebuie să fie doar UNA, nu două sau mai multe.

Cum stă treaba cu iedul fiert și laptele de capră?
Amândouă sunt mâncăruri.
Una tare și alta pentru copii.
Evreii aplică strict această poruncă: nu amestecă în stomac(nu fierb) carnea cu derivatele de lapte. Ei lasă să treacă 6 ore între cele două tipuri de mese. Așa e koșer.

Pentru noi ca creștini e mai simplu să înțelegem.
Laptele reprezintă învățăturile începătoare.
Cei obișnuiți cu laptele nu suportă hrana tare, iedul fiert.

Porunca este însă pentru cei ce suportă hrana tare.
Să lase laptele!
”Când m-am făcut om mare am lepădat ce era copilăresc”.

Pe subiect asemănător: https://vesteabuna.wordpress.com/2010/11/29/pana-cand-a-dat-de-ce-au-incetat-darurile-inceputului1-comentariu-la-efeseni-4/


Cine a stabilit canonul Noului Testament?

27 mai 2012

Biserica ortodoxă folosește de ceva vreme unele afirmații legate de autoritatea finală: Biblia sau Tradiția.
Argumentul suprem este că nu se poate folosi principiul Sola Scriptura din momemt ce Canonul Scripturii a fost stabilit de Biserică prin secolul 4. Deci dacă tradiția bisericească a stabilit canonul, rezultă logic că tradiția poate stabili și altceva, că tradiția e deasupra Bibliei ca autoritate.

O exprimare destul de fidelă a acestui abuzat argument este aici:

Istoria canonului este unul din motivele care ne nu puteti respinge TRADITIA!

Faptul ca Noul Testament are 27 de carti canonice este tot o Traditie BISERICEASCA. 

Nu a lasat nici un Apostol vreo lista cu cele 27 de carti ,ci BISERICA din sec 4 a stabilit treaba asta. 

Daca Biserica secolului 4 era deja „corupta”, ce încredere mai putem avea în canonul Noului Testament.

Adevarul este ca aceeasi Biserica care ne-a lasat canonul Noului Testament(27 de carti canonice), aceeasi Biserica care ne-a lasat Crezul si învatatura clara despre Sfânta Treime si natura lui Hristos, este Biserica care folosea Icoane, care avea preoti si episcopi si care cinstea Sfintii si pe Fecioara Maria. 

Sa nu imi spui ca Duhul Sfant a vorbin prin gura unor „idolatrii”?:)))

Cerceteaza istoria crestinismului ,nu mai pune botu’ la ce va baga in mecla ologofrenii aia de „profeti” care vamuiesc 10 % din ce produceti. ”

Un comentariu al lui andrei38 la articolul despre Alin pe situl antena1: http://www.a1.ro/showbiz/vip-buzz/video-iluzionistul-alin-blaine-s-a-pocait-renunt-la-bani-femei-masini-si-faima-205548.html

Spre dezamăgirea domnului andrei38 și a altora ca dânsul, dar și spre întărirea celor ce cred în autoritatea Cuvântului trebuie să subliniem un lucru:
Canonul Noului Testament a fost stabilit de apostoli.
Este vorba de darul cunoștinței, dar care a încetat după vremea apostolilor, acea cunoștință(pricepere) nemaipomenită în taina lui Cristos, descoperită ”sfinților apostoli și prooroci prin duhul” ”pentru întregirea cuvântului lui Dumnezeu”.

Coloseni 1:25:”Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia, pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvîntul lui Dumnezeu.
Efeseni 3:4-5  ” Citindu-le, vă puteţi închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Hristos, prin Duhul.

Deci canonul nu este rezultatul unor lupte bisericești, deși a fost subiect de lupte. Cuvântul lui Dumnezeu a fost întregit de apostoli și Dumnezeu însuși veghează asupra lui.

El este Stânca, restul e spumă și pleavă și fum.


Hainele să-ţi fie albe în orice vreme, şi untdelemnul să nu-ţi lipsească de pe cap

27 mai 2012

”Şi voi, ca nişte pietre vii, sînteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfîntă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, …” I Petru 2:5

Hainele albe reprezintă faptele drepte ale sfinților. Hainele albe, de in subțire erau îmbrăcămintea preoțească. Ceva care să nu producă sudoare. Sudoarea nu place Domnului, nu era de miros frumos.

Untdelemnul pe cap reprezintă ungerea, cunoștința, mireasma cunoștinței Lui.  ”Voi aveți ungerea din partea Celui Sfant și știți toate..”

Înțelegem de aici că slujirea noastră în aducerea de jertfe duhovnicești este o slujbă preoțească.
Îmbrăcați în fapte drepte, purtând pe cap untdelemnul mirositor(ungerea Lui) putem aduce jertfe duhovnicești: rostiri, mărturii ale Lui, mulțumiri, laudă, vestirea  Triumfului(Evangheliei) Lui.

Când ”ne atingem de un mort” (ne întinăm) nu mai suntem calificați să slujim o vreme. Avem nevoie de curățire.

”Să locuiască frații împreună este ca untdelemnul ce se varsă pe barba lui Aron, pe marginea veșmintelor Lui.” Parcă ne răsună în urechi tălmăcirea din Noul Testament: ”faptele făcute cu blândețea înțelepciunii” sau: ”cu fapta (hainele albe) cunoștința (untdelemnul (parfumul) mirositor).


”Contrabandistul” de Biblii, articol de pe evz.ro

27 mai 2012

Dick Langeveld are 82 de ani, iar în anii comunismului a adus Biblii pentru români. Cu TIR-ul

În peste 30 de ani, Dick Langeveld din Olanda a distribuit zeci de mii de Biblii popoarelor blocului comunist din Răsăritul Europei. Urmărit, arestat şi anchetat deseori de Securitate, el reuşeşte, de fiecare dată, să scape de ghearele necruţătoare ale urmăritorilor şi să recidiveze în răspândirea Sfintei Scripturi.

Un „Badea Cârţan” olandez

Dick este unul dintre puţinii care, în vremuri de prigoană, se încumeta să vină în România cu transporturi de Biblii. Pe vremea lui Ceauşescu, el a reuşit să facă, ani de-a rândul – aşa după cum însuşi o spune – „contrabandă“ cu Biblii în România. Zeci de mii de Biblii au ajuns, rând pe rând, în casele credincioşilor români, ortodocşi şi de alte confesiuni, datorită acestui temerar „Cârţan“ al Europei de Răsărit (Sfânta Scriptură era distribuită, prin Dick Langeveld, în mai toate statele comuniste), în acele timpuri în care Sfânta Scriptură circula, într-un singur exemplar, din mână în mână, dintr-o casă în alta.

„În 1974 am vizitat un om, lângă Piatra Neamţ. I-am dat o Biblie în româneşte. A căzut în genunchi şi a început să-L slăvească pe Dumnezeu. Soţia plângea. M-a invitat în casă. Avea pe pereţi icoane cu Domnul Iisus, cu Maica Domnului… Mi-am spus: Ce să fie cu aceste persoane? Sunt ortodoxe. Şi vor atât de mult Biblii. Eram cu un traducător german. Persoana mi-a spus: «Noi nu avem Biblii. Sunt două-trei sute de persoane în sat şi o singură Biblie. Acum, eu am Biblie pentru mine.» Plângea, plângea…“
Biolog de meserie, cerce­tător de nevoia lui Hristos, Dick venea în România sub pretextul cercetărilor ştiinţifice pe… popândăi -sau „popindei“- cum le spune el. A şi prins, deseori, popândăi, pe care, zice-se, îi transporta spre Olanda, şi care, după ieşirea din România, erau „eliberaţi“ din captivitate pe teritoriul ungar.Aşa demarează acţiunea răspândirii de Biblii în România: „În 1971, prima oară, am adus 100. După aceea, 500, 1.000, cu maşini mici. Când am avut posibilitatea de a veni cu un TIR, am adus 5.000. Aveam un TIR cu un loc secret – 5.000 de pachete, înfoliate, cu etichete verzi şi roşii. Etichetele roşii – Biblii ruseşti. Etichetele verzi – Biblii pentru România.“Primul transport de 5.000 de exemplare din Sfânta Scriptură a fost adus la Iaşi şi ascuns în grădina unui credincios, într-un „tunel“ special amenajat. „În România am fost prins şi interogat de Securitate de patru ori. Mult am fost urmărit. Odată, am urcat într-un taxi, în Bucureşti. Şoferul mi-a spus: «Dumneavoastă sunteţi foarte important». Nu, nu…, i-am răspuns eu. Sunt pensionar, sunt om normal… De ce credeţi acest lucru, l-am întrebat? «Când ai urcat în maşină, am văzut în oglindă cum ne urmăresc zece maşini de Securitate. Sunteţi foarte important». Altădată, mai povesteşte Dick, stătea la hotelul Mimosa din Bucureşti, îşi aminteşte el de o altă întâmplare petrecută în acele şi a găsit pe pat o scrisoare. „Deschid şi citesc: «Întoarceţi-vă în Olanda, pentru că e foarte periculos pentru dumneavoastră şi pentru prietenii dumneavoastră. Semnat: Un prieten apropiat». Cine era acel prieten apropiat?” Securitatea, îl identifică Dick pe „amabilul prieten“. Olandezul spune că nimeni nu ştia numele lui exact. Toţi îl ştiau de Dick. Cu toate acestea, Securitatea, spune Dick, „nu m-a prins niciodată cu TIR-ul, niciodată”. Asta până cu puţin înainte de evenimentele din decembrie 1989, pentru că„în 1988-1999 nu a mai fost posibil să aducem Biblii. Erau nişte sisteme noi, care descopereau tot”.I-a fost frică de Securitate? „Tot ceea ce făceam în România era ilegal. Aduceam Biblii, documente… Deci, activitate ilegală, de contrabandă. Şi cei cărora le aduceam Biblii erau ilegali. Eu ilegal – ei ilegali. Deci, eram împreună!“.

„Niciodată nu am contestat principiile Ortodoxiei. Dimpotrivă. Deseori am adus mesajul că Dumnezeu a făcut o lucrare specifică prin Biserica Ortodoxă”

„Niciodată nu am adus mesaje străine din Vest către credincioșii din România. Dimpotrivă, am învățat multe de la ei”
DICK LANGEVELD, biolog

sursa> http://www.evz.ro/detalii/stiri/contrabanda-cu-biblii-pentru-romani-983351.html


”Isus Cristos este cel mai Mare Preot…”, mărturia lui Alin Blaine (Alin Loloș), fost iluzionist care s-a pocăit

26 mai 2012

Limba sub disciplină…meditații de fratele Tonoiu

17 mai 2012

Dumnezeu ne-a descoperit numai cât puteam suporta şi tot aşa trebuie să facem şi noi cu frăţiorii noştri mai mici, cu copilaşii în Cristos. Nu se poate da totul pe faţă. Sunt taine în călăuzirea spre cer care aparţin comorilor ascunse, despre care nu se poate şti mult. Aşa cum am învăţat să vestim ce-a făcut Dumnezeu pentru noi, tot aşa trebuie să învăţăm a tăcea cu privire la descoperirile adânci ale inimii Sale. A-L mărturisi pe Cristos este cu totul altceva decât a da hrană tare copiilor (1 Cor. 3.1-2). Nu trebuie să ne aşteptăm ca sufletele să poată primi absolut tot ce ne-a învăţat pe noi Tatăl ceresc, cu multă răbdare, într-un şir lung de descoperiri.

A-i sili pe copii să consume un aliment pe care ei nu-1 pot suporta este tot aşa de rău ca a fi lăsaţi să rabde de foame. Ne vom strădui să ne conformăm următoarei recomandări: „Fie­căruia după puterea lui”.

Domnul Isus a păstrat tăcerea cu privire la cel ce avea să-L vândă. A făcut numai unele aluzii. Odată a zis: „Adevărat, ade­vărat vă spun, unul din voi Mă va vinde”. Ucenicii s-au uitat unul la altul neştiind despre cine vorbeşte (Ioan 13.21-22). Ce frumos S-a purtat El cu Iuda! Trădătorul acesta habar n-avea că Domnul Isus cunoştea toate uneltirile lui şi toată falsitatea sa.

Nici prin vorbă, nici prin fapte, nu l-a arătat ucenicilor ca trădător. Cum s-au mai supărat ucenicii pe cei doi care au cerut să stea pe tron (Mc. 10.41)! Ce uşor I-ar fi fost Domnului Isus să-l dea în vileag pe Iuda sau să lase impresia că-i preferă pe ceilalţi şi să facă astfel partide în mica Sa ceată de ucenici! Dar nu, El n-a făcut lucrul acesta. Trebuie să învăţăm şi noi a păstra tăcerea în situaţii asemănătoare. Să nu trezim mul­ţumirea de sine în cei ce ne iubesc! Iar dacă Dumnezeu vrea să ne ducă la Golgota printr-un Iuda, să nu vorbim despre uneltele omeneşti care ne pregătesc drumul crucii, nici să nu ezităm să le spălăm picioarele! Ce frumos este că avem pu­terea să-i binecuvântăm pe cei care ne batjocoresc şi ne pri­gonesc (Mt. 5.11)!

Domnul Isus a tăcut când a fost învinuit pe nedrept. „Preoţii cei mai de seamă îl învinuiau de multe lucruri. Pilat L-a întrebat din nou: *Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri Te învinuiesc ei!» Isus n-a mai dat nici un răspuns, lucru care a mirat pe Pilat”<Mc. 15.3-5). Şi apoi cuvântul pro­orocului: „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-1 duci la măcelărie şl ca o oaie mută înaintea celor ce o tund; n-a deschis gura” (Is. 53.7). Viaţa Lui de miel a fost caracterizată prin tăcere. Ce bine ar fi dacă şi noi am învăţa să tăcem când suntem duşi înaintea „tribunalului” credincioşilor! Când fraţii şi surorile ne învinu­iesc pe nedrept, când ne critică şi când toată purtarea noastră este prezentată de ei într-o lumină falsă, noi să luăm har din belşug pentru a tăcea. Tăcerea aceasta vorbeşte apoi înaintea Domnului mai puternic decât tunetul.

Tu, Unsul Dbmnului, Tu, Mielule al lui Dumnezeu, nu­mai Tu poţi să trăieşti viaţa tăcută a mielului! Tu ai înţeles să fii o jertfa într-o lume plină de violenţă şi iubire de sine. Vrem să-Ţi urmăm Ţie, Mielule, şi să învăţăm de la Tine tăcerea sfântă şi răbdarea.

Iubiţi fraţi, să ne punem limba sub disciplina Duhului, în singurătatea plină de linişte! Nu putem să ne folosim bine limba, decât prin rugăciunea necurmată şi prin legătură neîn­treruptă cu Dumnezeu. Cine îşi ia prea mare libertate în folo­sirea limbii va cheltui în zadar mult timp preţios. Stările de vorbă ale celor mai mulţi credincioşi nu-I fac cinste lui Dumnezeu şi nu folosesc aproapelui. E cu neputinţă să vor­beşti mult şi să nu spui şi lucruri păgubitoare şi nefolositoare. Vorba multă exercită o influenţă vătămătoare asupra întregii noastre vieţi. Sufletul ni se va umple cu gânduri deşarte şi nefolositoare şi apoi nu va mai fi în stare să se cufunde în Dumnezeu. Cel care învaţă să tacă, învaţă să mediteze. El este ascuns în Dumnezeu şi mereu gata pentru rugăciune. Tă­cerea din afară provoacă tăcerea dinăuntru. Iar dacă am realizat tăcerea lăuntrică, avem şi odihnă lăuntrică. Activi­tatea exagerată, avidă, provocată de viaţa firească, încetează. Devenim blânzi şi liniştiţi. Dar poate că întrebi dacă n-avem voie să vorbim mult nici pentru a face bine? Binele trebuie să-l facem printr-o înţeleaptă alternare de vorbire şi tăcere. Trebuie ca întreaga noastră viaţă să se afle sub har. Golirea, printr-o vorbire îndelungată, fară o umplere prin rugăciune în tăcere, duce la nimicirea vieţii lăuntrice. Să învăţăm, deci, tăcerea sfântă în linişte!

sursa: Religie sau  credință? Nicolae Tonoiu, Editura Stephanus, 1999, pag 160-162


Unde este Mielul?

16 mai 2012

”…am văzut stând în picoare un Miel, părea junghiat”

Unde este Mielul în vorbirile(jertfele, rodul buzelor) noastre, în faptele noastre?

Atunci când Domnul ne cere să ne ducem crucea, să mergem ca Avraam cu propriul fiu pe munte, după ce ajungem pe munte descoperim că Cel jertfit este Mielul. De fapt să socotim ”al cui” fiu era Isaac, cel primit prin promisiune.
Sentimentul lui Isaac după ce și-a văzut Tatăl cu cuțitul deasupra gâtului său a fost de contopire cu Mielul înjunghiat, au murit împreună. Viața trăită de Isaac după Moria a fost cea  a Mielului înviat.

Întrebarea lui Isaac:  ”unde este Mielul?” poate să corespundă și jertfelor(vorbirilor, mărturiilor) de astăzi: altar și lemne, foc și cenușă dar fără Mielul. Caracterul Mielului lipsește adesea vorbirilor noastre, de multe ori suntem câini unii cu alții, sau gaițe, sau ciori sau alte jivine necurate. Dacă ați observat majoritatea animalelor curate erau relativ pașnice.

Așa să plecăm și noi ”fără vre-un gând mai dinainte” la mărturisit, ce vom avea de spus(jertfa, rodul buzelor) ni se va da chiar în ceasul acela (ca lui Avraam pe munte).
Jertfind harul căpătat întâi prin promisiune, pe Isaac, Avraam a căpătat un al doilea Har și mai mare: un Miel de jertfă și pe Isaac cel Viu. Tot așa și noi dând morții omul nostru vechi, puterea sufletească a noastră, sinele, vom descoperi că Cel ce moare este Cristos(Mielul) și sufletele noastre sunt mântuite prin el, vom trăi prin El.
”Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfîrşit-o cu păcatul;  pentruca, în vremea care-i mai rămîne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.” 1 Petru 4:2


De ce să nu ne unim în lucrare cu alți creștini(din denominațiuni)?…Edward Dennett, pastor baptist care a renunțat la poziția lui nebiblică, rămânând un simplu frate. O lecție de urmat!

16 mai 2012

Completare 31 martie 2013: Aceste gânduri au fost scrise prin anii 1870 de către Edward Dennett, un frate englez.
Iată mai jos o scurtă biografie a lui:

”Edward Dennett s-a născut în anul 1831 în insula Wight din Anglia, în localitatea Bembridge, şi a murit în Croydon în octombrie 1914, după o boală de scurtă durată. Familia lui a aparţinut bisericii oficiale a Angliei (Biserica Anglicană). Dennet a fost convertit de tânăr, prin intermediul unui cleric evlavios. Totuşi, la scurt timp după aceea, a părăsit Biserica Anglicană din convingere şi, terminându-şi studiile la Universitatea din Londra, a devenit predicator într-o biserică baptistă din Greenwich.

La începutul anilor 1870, Dennett a scris o broşură împotriva aşa-numitei mişcări a „fraţilor“. Cu toate acestea, la scurt timp după aceea a început să se îndoiască dacă el însuşi era pe calea cea bună. În 1872, a contactat o boală serioasă în urma unei vizite la unul din enoriaşi, a continuat să lucreze, până când a fost complet epuizat. În primăvara anului 1873 a fost trimis de către congregaţia sa pentru un an în străinătate. A iernat la Veytaux, în Elveţia franceză, unde a venit în contact cu câţiva credincioşi dintre „fraţi“. A avut multe discuţii şi studii cu ei, care l-au ajutat să-şi limpezească mintea de anumite neclarităţi.

Până la întoarcerea în Anglia, nu a luat nicio decizie. A explicat congregaţiei opiniile sale şi, în ciuda rugăminţilor lor, s-a retras din funcţia de pastor în mai 1874. De asemenea, şi-a retras broşura pe care o scrisese împotriva unor principii pe care aşa-zişii „fraţi“ le considerau a fi scripturistice. La scurt timp după acestea, el a „frânt pâinea“ cu cei care se adunau numai „în Numele Lui“, în Bennett Park, Blackheath, Londra, unde l-a întâlnit pe fratele William Kelly.

Progresul convingerilor sale poate fi urmărit atât în cartea intitulată ”Pasul pe care l-am făcut”, care conţine nouă scrisori trimise unui prieten, în ianuarie 1875, precum şi în lucrarea Adevăruri recâştigate, care constituie o continuare a celei dintâi, cuprinzând tot nouă scrisori, către acelaşi prieten, trimise de-a lungul aceluiaşi an.

E. Dennet a avut pana unui scriitor priceput. De-a lungul multor ani, el a fost editorul revistei The Christian Friend (Prietenul creştin). A editat, de asemenea, trei volume de scrieri ale lui G. V. Wigram. Dintre propriile scrieri, putem aminti:Simbolurile din cartea Exod; Comentariu asupra cărţii Ezra; Comentariu asupra cărţii Ieremia; Zaharia şi Maleahi; Cartea Daniel; Gloriile lui Hristos ca Fiu al Omului; Viziunile lui Ioan în Patmos; Bogăţii nepătrunse, precum şi câteva broşuri şi articole.

Sfera lucrării lui a fost Anglia, Irlanda şi Scoţia, însă a vizitat şi Norvegia, Suedia şi America. A avut darurile de păstor şi de învăţător, pe care le-a exercitat în mod minunat.

Aceste patru scrisori au fost redactate la aproape un an după publicarea cărţiiPasul pe care l-am făcut.”

Despre armistițiul dintre denominațiuni în scopul evanghelizării
”Priveşte la mişcarea recentă de evanghelizare din Anglia şi din Scoţia.(e vorba de evanghelizările cu Moody și Sankey din 1875 în Marea Britanie, pentru prima dată fiind împreună un evanghelist cu un cântăreț, n.n.) Cum a început? Cu înţelegerea de a nu se spune nimic cu privire la diferenţe între „biserici“ şi de a aproba toate sectele care participă la această susţinere! Metoda de operare a fost următoarea: înainte ca cei doi evanghelişti să meargă în vreun loc, trebuia să existe o înţelegere între lucrătorii din toate denominaţiunile de acolo. Clerici din multe denominaţiuni s-au întâlnit pentru a forma un comitet care să susţină mişcarea. Evangheliştii trebuia să-şi facă partea şi să nu spună nimic cu privire la biserică; ei trebuia să-i trimită pe cei nou-convertiţi la toate bisericile deopotrivă. Aşa s-a şi făcut. Dacă Dumnezeu, în harul Său, a convertit un păcătos, el a fost trimis înapoi în biserica pe care o frecventase până atunci. Numele au fost notate şi trimise liderilor din bisericile respective.

Poate cineva pretinde vreun moment că acestea s-au făcut în acord cu gândul lui Dumnezeu? Dacă unii afirmă că ceilalţi sunt cauza dezbinărilor sau că sunt greşiţi prin însuşi faptul că nu ţin de denominaţiunea lor, cum pot ei să se unească cu mişcarea care va încredinţa sufletul de curând venit la Domnul celor care au creat dezbinare? Şi totuşi aşa s-a întâmplat, în virtutea unui armistiţiu cu privire la diferenţele dintre ei. „Cel care este credincios în puţine lucruri este de asemenea credincios în lucrurile mari“ este un principiu divin care rămâne pentru totdeauna, iar oricine va acţiona pe baza lui va trebui adesea să se despartă de activităţile unora dintre fraţii săi.”

Ar trebui să ne întoarcem în tabără?
”Mai este un aspect al problemei. În timp ce suntem criticaţi de fraţi credincioşi pentru că rămânem separaţi pe acest teren, aceia care ne judecă nu doresc comuniunea noastră, dacă nu le dăm nişte garanţii pe care nu au niciun drept să ni le ceară şi pe care nu le-am putea da fără să fim necredincioşi Domnului. Cu ceva timp în urmă mi s-a cerut să predic evanghelia într-o clădire care nu aparţinea vreunei denominaţiuni. Înainte de a da un răspuns, mi s-a adăugat: «Bineînţeles că nu vei menţiona vreuna din particularităţile voastre». Ar putea cineva să cadă de acord, de dragul de a merge într-un anumit loc, să ascundă vreun lucru pe care Domnul ar putea să i-l pună pe inimă ca să-l spună? Nu! Aceasta ne duce înapoi la ideea pe care deja am atins-o în ultima scrisoare. Pe cine ar trebui să pun mereu înaintea mea: pe Domnul sau pe fratele creştin? Apostolul spune: „Dacă aş plăcea oamenilor [dacă aceasta ar fi ţinta mea], n-aş mai fi robul lui Hristos“ (Galateni 1.10).

Aş vrea să mă adâncesc puţin în această idee. Aşa cum am văzut înainte, locul nostru este „afară din tabără“ (Evrei 13.12,13) şi, ca atare, este un loc de separare. Slujitorii despre care am vorbit se află înăuntrul, sau în afara taberei? Ei nu sunt afară, pentru că fie aprobă tacit, fie se unesc făţiş cu toate sistemele sectare organizate şi construite de om, cu sistemele care în totalitatea lor alcătuiesc de fapt tabăra. Atunci dacă eu, prin harul lui Dumnezeu, am fost condus afară la Hristos, ar trebui oare să mă întorc în tabără sau să mă asociez cu cei dinăuntru, de dragul părtăşiei? Ar trebui fie să renunţ la părtăşia cu Hristos,  fie să evit părtăşia cu cei care sunt în această poziţie. Astfel stând lucrurile, vei vedea nevoia noastră de a continua în separare; vei vedea că, într-adevăr, devotamentul faţă de Hristos şi loialitatea faţă de mărturia pe care ne-a încredinţat-o ne împiedică să urmăm un alt drum.”

Separat de ”societățile religioase”.
”Dacă sunt forţat să rămân separat de mulţi slujitori devotaţi, cu cât mai mult voi fi separat de „societăţile religioase“ care se răspândesc prin toată lumea, cu mecanismele lor elaborate de a strânge fonduri şi cu activităţile lor diverse, acesta fiind unul dintre cele mai triste simptome ale corupţiei din aceste timpuri rele! Sunt bine familiarizat, din poziţia pe care am ocupat-o în trecut şi din slujba pe care am făcut-o în multe comitete, cu maniera lor de a acţiona. Dar nu doresc să dau la o parte perdeaua după care se ascund atât de multe lucruri străine de gândul lui Dumnezeu şi ar fi suficient să spun că niciun credincios instruit nu se poate asocia cu aşa ceva.

În ziarele „religioase“ sau în revistele sponsorizate de biserici vei găsi publicitate făcută unor bazare, a căror atracţie principală o constituie fanfarele militare sau de alte feluri, ori tombolele. Vei găsi reclame pentru predici ale unor oameni de seamă, urmate de colectări de fonduri; întâlniri rânduite în aşa fel încât să atragă un număr cât mai mare de oameni prin reputaţia vorbitorului. Toate aceste lucruri se declară a fi făcute în numele lui Hristos.

O, frate, a menţiona aceste lucruri înseamnă a descoperi caracterul lor şi în acelaşi timp a arăta starea deznădăjduit de coruptă în care a căzut biserica mărturisitoare! Te mai surprinde deci faptul că stăm deoparte sau că insistăm asupra nevoii de separare de toate aceste lucruri, cu totul opuse gândului Domnului?

Ştiu că drumul celui credincios şi în special al slujitorului este tot mai greu în aceste timpuri rele. Dar am fost preveniţi şi ne-au fost date şi resurse. „Să ştii dar aceasta“, spune Pavel în Epistola către Timotei, „că în zilele din urmă vor veni timpuri grele“ (2 Timotei 3.1), iar dacă vei cerceta întregul capitol, vei găsi trei idei principale. În primul rând, caracteristicile „timpurilor grele“ (versetele 2-9); în al doilea rând vei găsi că partea celui evlavios este persecuţia (versetele 10-12); şi, în final, Cuvântul lui Dumnezeu ca unica noastră resursă (versetele 14-17). Încredinţez acest capitol cercetării tale făcute cu sinceritate şi însoţite de rugăciune, cu speranţa că Domnul l-ar putea folosi pentru a te dezlega de orice ar putea fi contrar voii Sale şi pentru a-ţi da încredere în El, ca să ocupi cu îndrăzneală un loc de separare.”

sursa: http://www.gbv.ro/comentarii/piedici-calea-partasiei/3-de-ce-asa-numitii-frati-nu-se-pot-uni-lucrare-cu-alti-crestini

Merită citită toată cartea, nu ia mai mult de 20 de minute.


”Și nu vede venind fericirea….” despre prevedere, veghere, viziune

16 mai 2012

Ieremia 17:5-8
” Aşa zice Domnul:
„Blestemat este omul care se încrede în om şi care îşi face carnea braţ al său şi a cărui inimă se depărtează de Domnul.
Şi va fi ca un tufiş([−] Sau „ca un despuiat“, „ca un om pierdut“) în pustiu şi nu va vedea când va veni binele(Căci este ca un nenorocit în pustie, şi nu vede venind fericirea); ci va trăi în locurile arse ale pustiului, într-un pământ sărat şi nelocuit.
Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul şi a cărui încredere este Domnul!
Pentru că el va fi ca un copac plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu va vedea([−] Sau „nu se va teme“) când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod“.

”pentru că cel care nu are acestea([−] Sau „cel cu care nu sunt acestea“) este orb, cu vederea scurtă, şi a uitat curăţirea de vechile lui păcate.” 2 Petru 1:9

”Du-te la furnică, leneşule; uită-te cu băgare de seamă la căile ei, şi înţelepţeşte-te! Ea n-are nici căpetenie, nici priveghetor, nici stăpîn;  totuş îşi pregăteşte hrana vara şi strînge de ale mîncării în timpul secerişului.” Proverbe 6:6

Prevederea sau vederea dinainte sau vederea departe sunt alte nume ale credinței (ca și cum ar fi văzut pe Cel ce este Nevăzut). Când crezi pe Cel ce-ți vorbește atunci VEZI Calea care ți-o descrie.
Calea descrisă este Fiul, El este Calea, cel născut al doilea, Cel promis, Odrasla, nu butucul.
Când ”vezi” calea pășești cu curaj, fără ezitare, cu un curaj care-l face pe bâjbâietor să te tragă speriat de mânecă.
V-am mai spus că odată am fost pentru câteva luni însoțitor al unui nevăzător înainte de operație.
Îmi spunea: ”așa aș umbla…și zece kilometri.” După operația ce i-a redat vederea a umblat într-adevăr plin de bucurie.

Starea de lipsit de credință te ține ”în locurile arse ale pustiei” între Egipt și Canaan, semimântuit, nici laptele nu te satură, nici carnea n-o suferi.

Mulți creștini se plâng că umblarea lor sau a celor din jurul lor este șovăitoare.
Cauza nu sunt ”picioarele” ci ochii, vederea. În ultimul veac mulți creștini au căzut pradă unei teologii care duce la ignorarea Cuvântului, Vechiul Testament care este o descriere amănunțită a Fiului este ignorat și cunoașterea despre care scrie Cuvântul este considerată una exclusiv a experienței. S-a ajuns ca mulți să nu facă diferență între bucuria mântuirii unui suflet ce ”aude credința” și extazul unui idolatru transfigurat de emoție făcând  mătănii în fața unei icoane.
Vederea spirituală a acestor oameni este grav afectată.
Ignorarea Cuvântului i-a întors înapoi cu cinci secole în întunecata epoca dinaintea reformei când doar popii citeau ce le plăcea și rar. Și astăzi e tot așa, așa zisul creștinism s-a re-clericalizat, sau re-clericizat, sau re-popizat ca dinainte de reformă, cu deosebirea că acum curva cea mare are fiice multe și obraznice.

Intrarea în promisiunile Cuvântului este fericirea nevăzută de cei învățați să se descurce în pustie.
Pustia este starea dinainte de moartea omului vechi, vechea generație nu murise de tot. În pustie ne mai răsună: ”dați morții!” Moise a înălțat șarpele ”în pustie”. Pustia este lucrarea crucii în desfășurare!
Din pustie nu se vede încă fericirea, binele promisiunilor Canaanului. Dar cei născuți ”în pustie” intră în Canaan.


Ei se vor strânge laolaltă, dar aceasta nu va fi de la Mine

16 mai 2012

Isaia 54:15  „Iată, ei se vor aduna laolaltă, dar aceasta nu va fi de la Mine; oricine se va aduna laolaltă împotriva ta va cădea din cauza ta“ GBV2001

Promisiunile din Isaia 54 sunt pentru ”cea nemângâiată”, ”cea stearpă”, (conform Galateni: Sara) adică  pentru fii legământului nou, deci pentru noi.
Ideea de adunare laolaltă aici cuprinde și ideea de uneltire, de conspirație, de a întinde capcane.
I s-au întins lui Iosif, lui David. Ni se întind nouă.
Strângerea laolaltă  pare multor nebuni un țel în sine. Să vezi multe mulțimi adunate, indiferent de cât de străine și diferite le sunt gândurile minților celor adunați, pare ceva bun.
Dar dacă nu e de la Domnul?

Domnul Isus ne-a învățat că El nu face nimic de la sine.
Pe noi ne-a învățat să ne lepădăm de sine.
Dacă Domnul Isus care era bun n-a făcut nimic de la sine, ci doar ce vedea pe Tatăl făcând, cu atât mai mult noi n-ar trebui să avem cutezanța și nebunia de a ne lăsa sinele nerăstignit, crezând în mintea noastră firească că facem ceva pentru Dumnezeu.
Mirajul mulțimilor adunate, impresia de ”putere” ce o degajă acest miraj, sentimentul de apartenență, de tărie face ca umblarea după mulțimi să fie dorită de mulți.

Dar dacă nu e de la Domnul?
În Roma erau mulți creștini pe vremea lui Pavel?
Nu-i găsim adunați într-o sală mare cu un pastor vestit eventual. Nici pomeneală. Pavel a ”prădat” o pagină din Cuvântul Revelat să scrie fiecărei adunărele pe nume.
Pe tine de ce nu te-ar mulțumi o astfel de adunărică?
Doi sau trei, fără program de la om, fără fire pământească, ci totul să fie de la Domnul! El să fie în mijloc că așa a promis, nimeni să nu fie în față, nici să nu fie ”față”.
Să nu vrei să știi acolo altceva decât pe Cristos răstignit.
Să urmărim cu toții pacea și sfințirea, nu afirmarea de sine.

De 20 de minute au plecat de la mine doi oameni (Dumnezeu i-a trimis). Ei au venit după niște cântări de-ale fratelui Niculiță(așa credeau ei). Le-am vestit cu bucurie Cuvântul crucii. Au rămas șocați.  Chiar nimic de la om?
Despre multe  adunări laolaltă Domnul poate spune: ”aceasta nu e de la Mine”.

Acolo unde te aduni tu, de la cine e adunarea?
De la oameni, cu rânduielile și compromisurile din fărașul istoriei sau din lumina strălucitoare a Cuvântului lui Cristos?
Este Cristos înălțat și învățat sau omul cu talentele firii lui nerăstignite?
Este vestit Cristos, Cuvântul Lui, El Unul, unicitatea Lui, unitatea trupului Său, singura Lui Masă reprezentată prin stăruința împărtășirii dintr-o pâine și un pahar? Sau ești încă vrăjit de  jalnica apartenență la roșcovele staulului din care încă nu ți-ai venit în fire să ieși?


Cel mai bun site pentru citirea Bibliei online: biblia.ro

16 mai 2012

www.biblia.ro

Traducerea Cornilescu și traducerea GBV2001  cu note explicative.
Foarte ușor de parcurs.


Minoritari frustrați sau ambasadori demni?

12 mai 2012

Ce atitudine avem în relațiile cu oamenii, cu felul cum ne văd ei pe noi? Ca de minoritari frustrați sau ca de ambasadori ai unei țări renumite?
Depinde de cine, la cine ne raportăm.

Dacă ne raportăm la oameni, la ”majoritate” atunci da, nu suntem altceva decât niște minoritari condamnați la absorbție socială, la asimilare, la dispariția identității. Stăm ca broasca sub grapă înghesuiți și poate speriați de presiunea socială a obiceiurilor care nu le mai practicăm.

Oamenii fără credință se raportează la cei de care le e frică. Aici se vede credința. Cel ce o are se raportează nu la oameni, ci la Dumnezeu, la Cuvântul Lui, la legile Țării a cărei cetățenie cu laudă o poartă.

Să ne întrebăm mai bine cu ce ne lăudăm? Să ne testăm pe noi.
Pavel se lăuda cu:
-mărturia pe care i-o da conștiința lui
-cu slăbiciunile prin care trecea
-cu crucea lui Cristos
-cu frații: ”bucuria și cununa” lui, etc Erau pricinile de laudă pe care nu voia să i le ia nimeni.
Aceste pricini de laudă nu sunt reacții, ci motivații generatoare de reacții.
Când ne raportăm la Dumnezeu, la Cuvântul Lui atunci atitudinea, felul cum ne evaluăm, ne vedem pe noi sunt complet diferite.

Sunt două cântări care mi-au format două viziuni diferite după ce le-am învățat.

Din fericire prima  (care am învățat-o) a fost asta:

”Să fii credincios e-o onoare!
E-a Cerului întreg sărbătoare!
Să porți un nume ce l-ar vrea
orice stea
orice floare!
Și chiar de îngerii de sus
veșnic spus
cu mirare!
Să fii credincios în Isus,
nu uita,
e-o onoare!” C. Ioanid , sursa

Iar a doua, care nu pot zice că nu m-a influențat a fost:

”Nu-i aici a noastră bucurie,
lumea n-are pentru noi decât urgie.
Tot ce poate să ne dea-i zădărnicie
S-o străbateţi, fraţi iubiţi, ca pe-o pustie,
– nu-i aici a noastră bucurie!” T. Dorz  sursa

După ce cânți prima cântare rămâi cu mireasma cunoștinței stării de ambasador demn.
După ce cânți a doua cântare rămâi cu o împovărătoare stare de minoritar frustrat, ca de călugăr supus regulilor unei mănăstiri fără ziduri. Stările cântate, de exemplu, de a ”străbate lumea ca o pustie” nu că n-ar putea fi considerate adevărate într-un anumit context dar în mediul în care poezia a fost și este citită produce doar ”stăruință în lucrare”, dar o lucrare venită nu de la Tatăl duhurilor. Poezia e un îndemn de-a merge alergând dar nu se spune pe ce cale!!??

Robul nu înțelege libertatea.
”Călugărul fără mănăstire”, cel ce străbate lumea ca pe-o pustie are o atitudine de minoritar frustrat și nu înțelege starea de ambasador demn. Stând ca Ghedeon la început, preocupat ”să ascundă grâul de madianiți” el chiar va interpreta orice acțiune a ta, care te comporți ca ambasador liber ca pe o iritare inutilă a ”inamicului”, ”inamic” de care el se teme. El nu va înțelege că e vorba de două autorități, de două împărății, tu ești ambasadorul uneia. El nu se vede pe el (probabil nici nu este) (și nici pe tine) decât supusul celeilalte.
Nu e vorba de antagonism neapărat între împărății, ci de diferență. ”Veți fi duși înaintea împăraților” ca ambasadori (poate că în lanțuri).. Vorbind de îndrăzneală în mărturisirea Veștii Bune eu nu-mi voi uita starea de ambasador, numai pentru că cei la care am fost trimis nu mă recunosc. Face parte din ”cuvântul crucii”, din ”părtășia suferințelor” să fii neînțeles și neprimit, să fii respins și batjocorit, mai ales când Împăratul pe care-l reprezinți este văzut ca inamic, între împărăția Lui și cei la care el te-a trimis este stare de mânie și vrășmășie. E o poziție delicată care cere înțelegerea și învățarea cu temeinicie a acreditării noastre(trimiterii), a limitelor ei și a însărcinărilor Celui ce ne trimite. De fapt, de a-L cunoaște, de a fi ”pe gândul” lui.
Iar gândul lui Cristos a fost: ”Nu și-a plăcut Lui Însuși!”


De ce să nu facem servicii clericale?

11 mai 2012

(Completare 17.05.2018, mai jos.)

Din cauza conștiinței.

Serviciile clericale sunt pentru mulți oameni singurul sens al legăturii cu biserica, în mintea lor: cu Dumnezeu.

Când te naști, te căsătorești și mori, popa are treabă cu tine, ….cu Dumnezeu, ….treaba lui! Zice ignorantul.
Dar ce zice cel învățat din Cuvânt?
Dăunăzi vorbeam cu cineva din Oastea Domnului ce urmează să-și căsătorească fiica.
-Unde veți face căsătoria religioasă, la popa în care nu crezi?
-Da, ca să nu se poticnească ceilalți.
Deci el nu credea în ceremonia nebiblică, dar o făcea ca să nu se poticnească.
Dacă însă i-ai întreba pe ceilalți, toți ar da același răspuns, că nici ei nu cred în popi, dar fac ca să nu se poticnească.
Și atunci, nu cumva este un laț al fățărniciei aici?

E o chestiune mai delicată, e o chestiune de conștiință, de cuget.
Dacă eu știu că scamatoria lui nenea popa(pastorul, egal) nu este în Biblie, nu e după Cuvânt, n-ar trebui s-o fac.
Mai mult, e vorba de conștiința altuia, conștiință tulburată de mărturia mea strâmbă.

E exact ca la mâncarea cărnii jertfite idolilor, e totuna cu nimic idolul, deci nici mâncarea nu e împuțită.

Dar!

Cel slab ce privește înfulecarea mea nu crede așa, el crede că idolul e ceva, că acea carne e ”sfântă” și că și tu cel care ai mâncat crezi la fel, că te temi de idoli în continuare și de aia mănânci ”carne sfântă”. Mărturia ta va fi compromisă, cugetul celui ce privește va fi dărâmat datorită slăbiciunii lui de gândire. Aici nu putem spune ”treaba lui”. Faci ”un orb să se împiedice pe drum” și ești sub blestem!

Vorbesc aici nu de conştiinţa voastră, ci de a celuilalt, căci de ce libertatea mea să fie judecată de conştiinţa altcuiva?

O regulă în viața apostolului era să nu se supună judecății oamenilor, nici prin frica de a mărturisi, dar nici prin discreția de a nu abuza de o libertatea ce nu poate fi înțeleasă de unii.

Tu mănânci în templu că e foarte bun, nu te plouă, poate e mai ieftin și proaspăt zilnic, poate nici n-ai de unde cumpăra zilnic carne.
Dar!?
El, cel slab trage alte concluzii și ”vai de cel prin care vin prilejurile de păcătuire” sau ”ce voiți să vă facă vouă oamenii faceți-le voi lor”. Eu aș vrea ca cel ce mă învață din Cuvânt să se aplece spre neînțelegerea mea, nu să mi-o disprețuiască.

La fel e și cu ceremoniile bisericești, serviciile clericale: cununia, prohodul, chiar botezul.
Dacă sunt efectuate doar de aceleași persoane denumite, dacă sunt oficiate într-un cadru pompos, biserici, temple, etc. sunt o grozavă capcană pentru suflete.

Oamenii, majoritatea dintre ei cred în popi(pastori), ca mijlocitori între ei și Dumnezeu, ”e ceva…!”, rostesc cu sfială. Ei cred că harul, blagoslovirea, binecuvântarea,etc, vin prin mâinile lui nenea popa ce -și face teatrul lui, sceneta. Bieții oameni! Unii îi fură și alții se lasă furați în cadru festiv. Dar asta e biata lor ”credință”. Personajul ”popa”(pastorul) atrage privirile și este considerat canalul de scurgere a divinității, pâlnia de blagoslovire.

Când vin la pocăiți, cei numiți ”necredincioși” ar trebui să vadă evident în toate ”preoția tuturor credincioșilor” faptul că toți suntem frați. De la așezarea scaunelor în adunare, (care ar fi cel mai bine, pe cât posibil să fie în cerc, Domnul este în mijlocul, nu în fața noastră), la rânduiala slujirii, în cinste fiecare dând întâietate altuia, după regulile pe veci stabilite, cei tineri la cei bătrâni, cei sănătoși la cei bolnavi, gazdele la musafiri, etc. Niciunul nu ar trebui să monopolizeze nici timpul, nici slujirea, prin ton sau abuz de nici un fel, ”suntem mădulare unii altora”, să veghem la aceasta.

Dar să revin la cel necredincios. El crede în popi ca și pâlnie de divinitate, noi nu avem dreptul să-i lăsăm minciuna nescuturată. De aceea (să) nu facem servicii clericale. Tu știi că harul vine prin credință, dar el nu știe, el crede că vine prin mâinile lui nenea popa.

Să boteze orice frate, să dea cina orice frate, despre altele în Cuvânt nu scrie și așa să lăsăm: nefăcut ce nu-i scris și să insistăm asupra celor scrise!

Observație: lipsa serviciilor clericale, a templelor este o libertate greu înghițită de mulți robiți de aceste capcane. Nu ne vom pleca însă sub jugul unei robii a praticilor sociale acceptate dacă vrem ca Adevărul Evangheliei(Veștii Bune) să rămână cu noi.

Completare: 17.05 2018

Ca principiu pe scurt: oamenii pot socoti că sursa informației despre Dumnezeu le poate veni doar din două direcții:
-din Cuvântul Lui Dumnezeu, Biblia, (Cuvânt care are în sine apelul la cuget și la Creație)
-din oameni, obiecte sfinte, ritualuri, marșuri, ceremonii religioase
Cei ce socotesc că-l pot cunoaște pe Dumnezeu din Biblie manifestă credință.
Cei ce socotesc că Dumnezeu este în altceva manifestă idolatrie.

Aceste două izvoare se anulează una pe alta, sunt contrare, ca un drum cu două sensuri.
Mergând spre una, te îndepărtezi de cealaltă.
Faci ritual, te îndepărtezi de Cuvânt.
Apelezi la Cuvânt, te lași de ritual.
Cuvântul lui Dumnezeu cere analiză, cercetare de sine, cere să-l cunoști, să te absoarbă, meditarea zilnică și logică la Cuvântul lui Dumnezeu te duce la angajament și dedicare față de Planul lui Dumnezeu. Învață-ți familia și apropiații că religia dreaptă nu constă în dependența față de un pastor, popă, templu sau cult (care sunt așa  de diferite și de multe) ci că religia dreaptă este dependență față de unicul Cuvânt al Unicului Dumnezeu și Stăpân al Universului și al tău.
Ritualul e lucru fără cap. Odată că ritualurile le fac cei ce nu cunosc Biblia și nici măcar nu și-au pus vreodată întrebarea dacă e bine sau nu să le facă. (Unor astfel de oameni vrei să placi?)
Apoi ritualurile sunt pentru cei ce le fac și pentru cei se uită la ele o grozavă mărturisire că Dumnezeu e mincinos și că Diavolul are dreptate. Prin ritual tu mărturisești implicit că mincinosul de executant e ”ceva”, are ”ceva”, face ”ceva”, arăți spre el, spre șaman (popă, pastor), îi crești ”ratingul” și potențialul de înșelare.
El nu se va lăsa de la sine putere de ritual, pentru că îi aduce bani, dar tu, dacă ești sluga altuia și ai citit cu interes până aici, te poți lăsa de el, îl poți lăsa în pace și încearcă să-i înveți și pe cei din jurul tău, familia ta de această grozavă capcană a sufletului.
Atunci ucenicii Lui s-au apropiat, şi I-au zis: „Ştii că Fariseii au găsit pricină de poticnire în cuvintele, pe cari le-au auzit?“ Drept răspuns, El le-a zis: ….Lăsaţi-i: sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.” Matei 15:12-14

 


Eu n-am sădit, ”Apolo” n-a udat, dar noi credem în minunea că Dumnezeu va face să crească

11 mai 2012

Este o frază pe care o pot rosti liniștiți mii de părinți creștini care nu fac cu copiii lor ”Școala părintească”, educarea sistematică a copiilor lor în Învățătura Domnului.

Unii părinți se amăgesc că-i duc la biserică.
Nu e rău de tot, la orice biserică se vorbește Cuvântul lui Dumnezeu, cât de cât. Acest Cuvânt e viu și lucrează în cei ce-l ascultă. Dar! Cuvântul spune direct părinților să-i crească în Învățătura Domnului pe copiii lor. Nu să-i dea la școala duminicală.

Bunica Lois și mama Eunice l-au învățat pe Timotei, nu cineva din adunare. Nu există slujbă desemnată în adunare pentru învățat copiii altora.

Învățarea este sădire, repetarea , exemplificarea, aplicarea sunt udare, abia după ce se fac aceste lucruri se poate aștepta ca ”Domnul să lucreze la inima lui”. Ce să crească Dumnezeu dacă omul n-a semănat nimic și nici n-a udat?

Nu e vorbă…. a semănat lumea.
Lucrurile învățate de la firea pământească se seamănă singure.
Iar ploaia lui Dumnezeu face să crească și  spinii și caișii.

Oare pentru trecătorul stomac a lăsat Dumnezeu ca în fiecare an pe vremea asta piețele să fie pline de răsaduri?
Răsadnițele(lat. seminarium, de unde provine seminar) produc  plantele mici ce se răsădesc și le-a lăsat Domnul ca exemple nouă, să înțelegem rânduielile vieții lăuntrice care e ”tot așa”. Se aseamănă cu cea vegetală.

Exact așa să sădim cuvânt în inimi, cu blândețe sădit, cu blândețe primit, cu răbdare udat (cu lacrimi) va aduce rod.

Dumnezeu va avea ce să facă să crească!


Trupul stării noastre smerite

11 mai 2012

Când te uiți la frați bătrâni, fețe altădată strălucind de viață iar acum schimonosite de riduri, înțelegi de ce a spus Pavel că unii frați nu s-au împiedicat de slăbiciunile trupului său.

Nu cred că trupul său era intact după atâtea bătăi și împroșcări cu pietre.
Chiar spune că purta semnele Domnului Isus pe trupul lui.
Posibil chiar pe fața lui.
Şi n-aţi arătat nici dispreţ, nici dezgust pentru ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuşi Hristos Isus.” Galateni 4:14
Versetul 13 ” Dimpotrivă, ştiţi că în neputinţa trupului v-am propovăduit Evanghelia pentru întâia dată.” Lasă să se înțeleagă că e vorba de o neputință, handicap, infirmitate.

Din versetul 15 se poate înțelege că e vorba de afectarea vederii. ”Căci vă mărturisesc că, dacă ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos până şi ochii şi mi i-aţi fi dat.” dacă nu cumva este o expresie pentru exprimarea afecțiunii.

Indiferent ce a fost, a fost o smerenie în trupul de carne. O smerenie, o limitare, o îngrădire și o slăbire care nu l-a încurcat deloc pe Pavel, dimpotrivă:” De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” 2 Corinteni 14:10

Slăbiciunea, bătrânețea, ofilirea sunt respingătoare. Dar oglinda ni le vestește în fiecare dimineață.

Și să vrem nu ne putem ține cu dinții de tinerețe, de vigoare, de putere. Mai bine să nu vrem. Trup de stare smerită, de carne purtăm, trup de carne vom dezbrăca la momentul potrivit. Numai cei mândri se rușinează de o haină veche, de o salopetă uzată.

Dacă este curată și ”miroase frumos” n-are de ce să ne fie rușine. E templul Creatorului.

Spunea dăunăzi o misonară americană (la moartea unui tânăr): ”el n-a avut bătrânețea lui”.
Apoi a filosofat un pic pe tema bătrâneții: ”da, da zicea ea, avem și harul bătrâneții să-l primim…”.

Unii nu-l au, să ne bucurăm de el!

Să ne bucurăm de ”bătrânețea noastră”, mulți n-o mai capătă.

Când la 28 de ani, bolnav de moarte, priveam la oamenii de pe stradă, îi vedeam pe cei de 40 de ani și-i invidiam:”voi v-ați trăit chiar și maturitatea, eu n-o s-o am”. Dumnezeu mi-a dat însă zile, poate și ca să pot scrie pe blog, spre mângâierea celor ce au ajuns cu cititul până aici.


Protejat: Înregistrări adunare 6 mai

11 mai 2012

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Este o uneltire a căpeteniilor lui în mijlocul lui

5 mai 2012

Ezechiel 22:25-27
Mai marii lui uneltesc în mijlocul lui ca să înghită sufletele ca un leu care răcneşte şi îşi sfâşie prada; pun mâna pe bogăţii şi lucruri scumpe şi măresc numărul văduvelor în mijlocul lui. Preoţii lui calcă Legea Mea şi Îmi pângăresc lucrurile Mele sfinte, nu fac nicio deosebire între ce este sfânt şi ce nu este sfânt, nici nu învaţă pe oameni să facă deosebire între ce este necurat şi ce este curat, îşi întorc ochii de la Sabatele Mele, şi sunt pângărit în mijlocul lor.  Căpeteniile lui sunt în mijlocul lui ca nişte lupi care îşi sfâşie prada, varsă sânge, pierd sufletele, numai ca să-şi potolească lăcomia de bani.”

Apostolii Domnului în învățătura lor(în care ar fi bine să stăruim) ne îndeamnă să facem bine să acordăm atenție scrierilor profetice. Chiar dacă sunt luminițe luminând într-un loc întunecos (Vechiul Testament vorbește despre Cristos într-un mod confuz, neclar, întunecos, este oglinda cețoasă), profeții aveau în ei Duhul lui Cristos iar scrierile lor înțelese în lumina clară a Noului Testament devin mult mai ușor de înțeles.
Știm că ce li s-au întâmplat evreilor în mod fizic nouă ni se întâmplă duhovnicește.
Robia egipteană reprezintă starea de om născut în păcat.
Ieșirea din Egipt, paștele, reprezintă venirea la viață, chemarea Domnului (Ieși!).
Drumul prin pustie reprezintă curățirea, lupta sufletului și moartea omului vechi (dați morții).
Intrarea în Canaan reprezintă intrarea în odihnă, în promisiuni.
Cucerirea țării reprezintă lupta cu duhurile care ”sunt în locurile cerești”(țara).
Sabatul reprezintă odihna în care intră toți cei ce prin credință se odihnesc de lucrările lor proprii.
Cucerirea Ierusalimului reprezintă înțelegerea tainei lui Cristos, a Adunării,  a Ierusalimului de sus(Legământul cel Nou).
Ierusalimul reprezintă Legământul cel Nou, Adunarea celor întâi născuți.
Fidelitatea, atașamentul față de Ierusalim reprezintă rămânerea în legământ, în credință (cele 10 seminții n-au rămas), în dragoste(David (iubire, cel iubit) a cucerit Ierusalimul și urmașii lui l-au stăpânit).
Templul reprezintă adunarea (aflată în locurile cerești în Cristos), casa Lui (suntem noi!).
Perdeaua sfâșiată reprezintă trupul lui Cristos, atunci frânt, astăzi batjocorit și prigonit, sfâșiietura fiind cuvântul crucii.
Calea lui Ieroboam reprezintă  îndepărtarea de credință, apostazia despre care au scris și apostolii.
Întinarea Ierusalimului reprezintă pervertirea, stricarea Evangheliei, a mesajului crucii.
Robiile, asiriană și babiloniană reprezintă pedeapsa pentru îndepărtare,  pentru întinare.
Reîntoarcerea din robie reprezintă trezirea, venirea în fire, realipirea față de Ierusalim(legământul cel nou).
Pe-aici pe undeva ne aflăm noi, din aceste locuri avem mult de învățat. Ca să înțelegem vremile pe care le trăim trebuie să citim pe prooroci, despre ”astăzi” a scris Ezechiel.
Să citim Vechiul Testament cu ”ochelarii” apostolilor și vom ”scoate cu bucurie apă din izvoarele mântuirii”. Izvoarele mântuirii sunt cuvintele lui Dumnezeu.
Dacă în acestă înțelegere citim Vechiul Testament, înțelegem de exemplu tâlcul alianței dintre Iosafat(urmaș al lui David) și Ahab, înțelegem și învățătura pentru care acele istorii s-au întâmplat.

Totul se scrie.
S-a scris atunci ca să citim azi.
Ce facem azi se scrie și se va citi mâine.
Se vor deschide cărțile, dosarele (și Doamne ce emoții te furnică când îți vezi dosarul), ferice de cei ce n-au sunat cu trâmbița, de cei ce au ascuns de stânga ce face dreapta, de cei ce s-au ferit de scaunele dintâi și nu și-au făcut neprihănirea de ochii oamenilor, ferice de cei ce n-au urmărit nebuna slavă a oamenilor și nu s-au temut de batjocurile minților lor de copii.
Așa cum Vechiul Testament are un tâlc ascuns de cei ce au trăit acele istorii, mersul nostru are un folos străin înțelegerii firești.  Îngerii doresc să privească la adunare, probabil grefierii din cer înregistrează de la numărul de fire de păr ce sunt, cresc, cad și lipsesc la monstruoasele sau minunatele țesături de gândiri din care se mișcă sau ruginește roata vieții.

Ce este uneltirea căpeteniilor?
Ce urmărește?
să-şi potolească lăcomia de bani.
E scris dinainte ca să gândim dinainte aceste lucruri, să le înțelegem și să ne ferim de ele. Iar gândurile noastre să rămână în Ierusalim, în Templu, în Sfânta Sfintelor, în fața Tronului de Har, de-acolo să plece și acolo să se întoarcă.


Pe oricine Mă va mărturisi…îl voi mărturisi și eu înaintea Tatălui Meu

1 mai 2012

Matei 10:32-33 ”Deaceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.”

În alt loc scrie: ”voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” Apocalipsa 3:5
sau: ”pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor îl va mărturisi şi Fiul omului înaintea îngerilor lui Dumnezeu;”

Domnul Isus face slujba de mijlocitor între Dumnezeu și oameni. Singurul.

Ca Mijlocitor ne vorbește nouă oamenilor despre Tatăl și vorbește Tatălui despre noi.
Vorbește despre noi nu numai înaintea Tatălui ci și înaintea îngerilor Lui.
În Cer, acolo unde Domnul Isus stă la dreapta Tatălui nu se dormitează și nu se doarme.
Slujirile sunt continue, mărturisirile fără oboseală, admirațiile fără sfârșit.
Fiul este admirat în cei ce cred. Îngerii doresc să privească la Adunare.
Îngerii sunt duhuri slujitoare trimise să slujească celor ce vor moșteni mântuirea, adică să ne slujească nouă.
Faptul că Domnul Isus mărturisește despre noi în Sfatul Universului dinaintea Tronului Ceresc și că această mărturisire este auzită de îngeri ne dă nouă un mare motiv de curaj.

Textul citat, din Matei 10 este în contextul atenționărilor Domnului Isus cu privire la prigoana de care vom suferi: să nu ne temem. Mărturisind pe Domnul Isus devenim subiect de insultă pe pământ și subiect de mijlocire în cer, Domnul Isus atrage atenția Sfatului ceresc și numărul corespunzător de legiuni de îngeri este pus în mișcare pentru a ne sluji.
Îngerii sunt duhuri slujitoare, nu sunt fii, noi suntem fii. Ca slujitori, îngerii nu știu ce face Stăpânul, ei doar admiră, nu își părăsesc locurile, ascultă și execută.
În acest context înțelegem expresia ”din pricina îngerilor”, ei privesc la semne, ca în Egipt la sângele stropirii.

La acestea meditam acuma dimineața, 1 mai, soare, liniște, grădina înflorită, păsările cântând. Grădina e cel mai bun loc pentru a sta cu gândurile în mărturiile lui Dumnezeu. În grădină vedem cel mai bine orânduirile Lui.
Despre acest subiect am vorbit joi la o înmormântare, despre mărturiile și orânduirile lui Dumnezeu. Am citit din psalmul 119 de la început.
Orânduirile se văd în natură, în creație, se văd cu ochii de carne.
Mărturiile se văd în Cuvânt, în pildele Cuvântului, se înțeleg cu ochii inimii.

Când mărturisim Numele Lui devenim teren de luptă, inima noastră. Fricile, amenințările, îndoielile, emoțiile atacă în asalturi. Dar imediat se petrece mijlocirea din cer și rodul mărturisirii devine evident prin lucrarea mângâierii lăuntrice și mai ales prin acele nevăzute dar nu neînțelese împletituri ale împrejurărilor dirijate de Sfatul Celui Preaînalt prin slujitorii ce țin catastifele cu numărul perilor din cap, cu câți cresc și câți cad, la ce intervale și din ce motive!

Căci ”dacă pe Stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu cât mai mult vor numi așa pe cei din casa Lui?”
”Și casa Lui suntem noi.”


%d blogeri au apreciat: