„….unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea şi au fost chinuiţi. Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare, ” Evrei 11:35-36
Expresia Fiii prorocilor o găsim pe vremea lui Ilie și Elisei. O vreme de decădere formidabilă a credinței, o vreme de transformare a încrederii în Dumnezeu și a vieții drepte într-o mulțime de religii idolatre. Probabil fiii prorocilor erau fii leviților care mai rămăseseră ascunși prin munți, prin Carmel sau pe la Iordan, urmăriți de furia neprefăcută a Ahabilor, Izabelelor și a profeților lui Baal. Prorocii aveau slujba de a învăța pe popor credința, legea, Biblia, etica divină. Compar pe acești fii ai prorocilor de atunci cu fiii „prorocilor” din secolul XX, cu cei ce din pricina credinței lor au fost persecutați și izgoniți. Din exilul în care trăiește de aproape un jumătate de veac Michael Iovin, fiul fratelui Mia iovin, ne scrie povestea lui pe pagina de Fb: https://www.facebook.com/michael.iovin/ Am ales postarea care descrie din amintirile copilăriei așa cum s-a văzut cu ochi de copil de 7 ani, arestarea tatălui său. Sunt probabil și eu un „nostalgic de tot felul” a cărui inimă vibrează în acord cu melodia istoriei citite.
„Dedic amintirile care m-au napadit ieri si astazi, amintiri ce nu stiam ca le mai am, parintilor mei inca in viata, memoriei celor care au suferit impreuna cu ei, prietenilor ce vor avea interesul si rabdarea sa citeasca textul lung si „nostalgicilor” de tot felul.
Michael Iovin,
19 februarie 2019
Ieri si astazi dimineata s-au implinit 60 de ani de la PROCES, substantiv vorbit mereu nearticulat in familia mea si intre cunoscuti, asa cum „Procesul” lui Kafka a ramas un roman neterminat. A fost insa doar unul din miile de procese politice inscenate in valuri de securitatea regimului bolsevic din Romania, ultimul tsunami dezalantuindu-se in anii 1958-59-60. In vreme ce eroul kafkian nu stia pentru ce era acuzat, eroii acestui PROCES stiau bine de ce, doar ca acuzele propriuzise erau toate contrafacute si meticulous inregistrate in nesfarsite procese verbale falsificate. De ce aceasta sarada? Pentru ca mascarada avea nu doar scop punitiv ci si propagandistic. Sa stie toti ce ii paste daca pur si simplu gandesc altfel sau daca il marturisesc pe Dumnezeu Creatorul universului si pe Fiul Sau Mantuitorul lumii.
I. ARESTAREA
„Ridicarile” au avut loc in luna decembrie 1958. Pe data de 1, doi capi de familie din Gurahont, banuiti ca ar detine literatura religioasa publicata inainte de instaurarea republicii si manuscrise interzise, au fost arestati. Apoi, intr-o actiune coordonata, echipaje ale securitatii au dat navala in 12 case din Arad, la miezul noptii de 15 decembrie. In aceeasi noapte au perchezitionat si arestat inca patru insi din judetul Timis. Cei 12 vor forma „Lotul Moisescu,” dupa numele liderului grupului, profesorul, teologul si piramidologul Vasile V. Moisescu, tatal viitorului prim liber ales primar al Aradului.
La noi au dat buzna sase, trei militieni si trei civili, duhnind a rachiu, cu mucuri de tigari in coltul gurii si cu pistoalele intinse spre mama, care era insarcinata si care, daca nu se proteja cu usa putea fi strivita sub cizmele intrusilor. De ce asa? Stiau ca nu avem arme, stiau ca tata nu era acasa, caci il urmareau pas cu pas in turul sau de adio prin tara. Stiau ca in casa se aflau doar trei copilasi de 7, 5 si 2 ani, casa fiind permanent supravegheata. Dar asa era protocolul. Fara teroare, „justitia” nici nu ar fi a… proletariatului.
Au aprins toate becurile din casa si au inceput sa scotoceasca in toate ungherele, mutand mobila de ici colo si creind un maldar de carti, scrisori si fotografii aruncate alandala pe patul matrimonial. Sigur ca m-am trezit si am scancit. Un gealat cu camasa descheiata pana la buric s-a aplecat peste mine dar eu, cu ochi lipiti de somn si neputandu-mi imagina un alt barbat decat tata la noi in dormitor, am spus cu afectiune mirata, „Tati, ai venit?”
„Mihael, nu este tati! Stai linistit, sa nu se trezeasca si fratiorii tai,” m-a avertizat mama din spatele securistului, cu ton ferm dar foarte calm.
Toata noaptea am privit printre gene cum aruncau hainele din shifoniere pe jos si le calcau in picioare ca sa verse pe pat continutul sertarelor de la noptiere. In sfarsit, a ramas necercetat doar sertarul cel mare de la baza unui shifonier. Acela nu mai avea toarte. Mai greu fiind, i s-au rupt.
„Aici ce aveti, doamna!?” s-a rastit unul la mama.
„Cartile copiilor, albume si caiete de colorat,,,”
„Daaa? Atunci i-a deschide-l dumneata!”
„Domnule, eu nu pot si nu vreau, fiindca sunt insarcinata. Trebuie doar sa ingenunchiati si sa-i impingeti fundul cu degetele pe dedesubt.”
In timp ce unul se caznea cu asta, ceilalti s-au retras strategic in coltul celalalt al odaii. M-a apucat rasul. „Astia chiar se tem de cartile mele,” mi-am zis, muscand coltul perinitei ca sa nu ma auda.
Dimineata nu m-au lasat sa plec la scoala. Asta m-a speriat. Eram in clasa I-a si nu mai lipsisem niciodata. Ce motivare voi avea? La pranz, nu m-au lasat nici sa ma duc la bacanie dupa paine, care se dadea in ratii zilnice pe bonuri de cartela, nici la Obor dupa zarzavat, unde marti era zi de piatza. Am mancat coji uscate muiate in ceai, mama hotarand precaut sa pastram cat lapte mai aveam pentru cei mici.
Apartamentul nostru cu chirie era la etaj. Avea un singur dormitor, o bucatarie si o camara-spalator. S-a umplut de fum, de la cei sase badarani care fumau in lantz si aruncau mucurile pe palierul scarii. Trebuiau deschise geamurile dar nu era foc in casa decat seara. Ziua ne incalzeam la o oala de tuci rasturnata peste lampa de gatit cu petrol, „primusul.” Unul dintre civili a ordonat unui militian sa aduca lemne din curte. Le-a luat din stiva proprietarului, fara sa ceara voie. Se vor adauga la chiria noastra pentru zilele cat ne vor tine sub ocupatie. Macar era cald in camera.
Veceul era in curte. Noi copiii ne faceam nevoile in olitza, pe care mama o varsa intr-o galeata. Cand cobora sa o goleasca, o insotea un militian. Si, daca mama intra in veceu pentru ea, o privea prin crapaturile usii si ii suiera obscenitati.
Pe la mijlocul diminetii, dupa ce au terminat de rascolit si rasfoit, un securist a coborat la uzina de strunguri din vecini si a dat un telefon. Au aparut la poarta doua masini verzi de campanie. A coborat garda de schimb. Doar trei insi, in civil. Cei sase au luat in carca tot ce stivuisera pe pat si dusi au fost cu efectele noastre personale cu tot.
Noi eram binecuvantati cu multi prieteni si vizitatori. Mai ales stiind ca tata era plecat de aproape doua saptamani, imediat dupa ora trei, la iesirea din schimbul de serviciu, soneria a inceput sa zbarnaie de ieseau scantei aevea. Vestea raidului de la miezul noptii se raspandise ca fulgerul. Cum intra cineva, era legitimat, perchezitionat si silit sa stea pe unde putea dar fara a scoate o vorba. Apoi au aparut cinci dintre sotiile fratilor de credinta ai parintilor. Singure, fara soti. Si asa am inteles toti ca barbatii lor fusesera arestati deja. Mai spre seara au venit rudele, bunici, unchi si matusi, toti fiind supusi aceluiasi tratament.
Se adunasera in dormitorul nostru vreo 24 de persoane. Plus securistii, care fumau si faceau bancuri pe palier. Omenosi cum erau, au ordonat oaspetilor sa traga paturile pe mijloc si sa randuiasca scaune de-a lungul peretilor. Ei au adus niste scanduri din sopronul proprietarului si le-au intins intre scaune. Asfel s-au facut lavite si lumea shedea muta, ca la un priveghiu fara mort. Asa au stat toata noaptea, fiind lasati sa plece direct inapoi la serviciu, cei care aveau, dar cu ordin strict sa nu divulge nimic de ce si pe unde au zabovit. Dar vestile circulau mai iute ca pe internet. Telefonul era chiar fara fir. Suvoiul s-a oprit. Unii care mai incercau erau opriti la coltul strazii. Stare de asediu, ce mai.
Pe mine nu m-au lasat insa la scoala nici miercuri dimineata. La pranz a sunat la poarta Doinitza, vecina si colega mea de clasa si de mers la cumparaturi. Au zarit-o pe geam si le-am spus cine este. Au deschis fereastra si mi-au ordonat sa-i strig ca sunt bolnav. Dupa ce a plecat ea si la insistenta mamei, mi-au dat totusi voie sa plec dupa paine si zarzavat, ca plangeau micutii de foame. Dar aveam ordin strict sa nu vorbesc cu nimeni, ca ei vor afla si va fi vai si amar de mine. Si sa ma grabesc tare!
De frica, nu m-am mai targuit cu pilaritzele la pretz. Am luat o legatura de morcovi si una de patrunjel de la prima taraba, care s-au dovedit pe jumatate putrezi, m-am furisat in fatza la coada la paine si m-am intors fugind acasa. Acolo, jale mareee!
Intinsa pe divanul din bucatarie, cu ochii bulbucati si dati peste cap, gemand si cu spume la gura, zacea o femeie. Cu o mana, mama tinea ligheanul sub ea si cu cealalta ii storcea pe buze ultima jumatate de lamaie din casa. Era batrana sora Ambrus, care in fiecare miercuri ne aducea un blid cald de mamaliga. Venea cu el invelit in stergare de-a curmezisul Cartierului Functionarilor, tocmai de pe Str. E. Varga. Brutalizata verbal de gardienii nostri, a cazut in lesin si a facut atac de apoplexie. Mama i-a implorat pe bastarzi sa cheme salvarea. Nu! Macar sa ma lase sa ma duc sa-i anunt sotul, sa vina sa o ia. Nici vorba! Mama a ingrijit-o toata noaptea, eu tremurand ca o sa ne moara in bucatarie. In zori, dandu-si seama ca s-a intntamplat ceva rau, batranul Ambrus s-a incumetat sa vina pe urmele ei. Femeia isi revenise deja si el a luat-o cu binisorul acasa.
Asa s-a facut joi. Erau altii de garda. Unuia i-a venit idea sa ma trimita la scoala dar, desigur, doar daca promit ca nu suflu o vorba despre ce si cum, doar ca am fost bolnav. Dar lectiile mele neinvatate? Dar temele de casa nefacute? „Eh, lasa ca nu ramai tu repetent fara motiv. De aia te si las sa mergi,” zice el, care parea cel mai spilcuit dintre ei.
La clasa am tacut malc. Nu am ridicat nici o data mana. Si, spre surprinderea mea, doamna invatatoare nu mi-a cerut temele de casa. La aritmetica, s-a dat insa lucrare de control cu citirea ceasului. Eu stiam ceasul de la patru ani iar de la cinci imi construiam singur ceasuri de carton cu „tzagari.” Am primit 10* (zece cu stea).
Spilcuitul ma astepta in capul scarilor. M-a luat pe dupa umeri si m-a impins in bucatarie. In trecere, prin usa de sticla a dormitorului, doar am zarit-o pe mama, schimband scutecul celui mic.
„Ia spune, ce nota ai luat azi?” zice securistul, asezandu-se taticos pe scaun si ridicandu-ma pe genunchii lui.
„Zece cu stea!” ma laud eu.
Bravooo! Pai nu ti-am spus eu?”
„Ba daaa…,” zic, razand cu gura pana la urechi.
„Numai ca tu minti si eu am sa te bat rau!”
„Nu mint, Domnule!” ma smiorcai eu.
„Stiu, stiu… BA CA MINTI!”
Si tot asa, pana cand am inceput a rade si a plange deodata de m-a auzit mama de dincolo. S-a napustit val-vartej in bucatarie, m-a smuls din bratele ticalosului iar eu am uitat brusc tot episodul. Nici astazi nu mi-l pot aminti. Il stiu doar de la mama.
Stiam ca seara va veni tata si totul se va sfarsi. Dar oare cum? Ofiterii stiau si ei. Vom afla peste multi ani ca il urmarisera pas cu pas. Stiau ca s-a oprit la Deva si a urcat la Codru, un catun drag lui, sa-i salute pe frati si sa ne aduca un sac de mere ionatane. Dar ticalosii voiau sa o chinuie si pe mama.
„Doamna, sa stii ca sotul te-a parasit si a fugit in munti. Si daca nu vine nici astazi, te luam pe dumneata la ancheta,” il aud ca zice. „Te-ai gandit cu cine lasi copiii? Ca vad ca nu mai prea dau ‘fratii’ pe aici…” Eu am inlemnit.
„Nu va temeti, Domnule,” raspunse mama cu oarecare ironie. „Daca sotul meu stia ca sunteti aici si cat de mizerabil va purtati cu noi, fiti sigur ca se intorcea demult!”
Si chiar atunci se aud pasii tatei pe scari. Avea un fel al sau de a ataca treptele cu un tarsait usor, ca sa stim ca este el. A lasat sacul cu ionatane la usa si a intrat cu un zambitor „Buna seara,” menit sa ne calmeze pe toti. Sigur ca simtise mirosul de fum si observase chistoacele de pe scara si din hol. Imediat l-au infascat doi de brate iar al treilea l-a buzunarit. Nici tu pupat, nici imbratisat, doar zambetul lui cald de tata. „Batista, piaptan, legitimatie, bani,” a zis, cum ii era obiceiul si la plecari si la veniri. „Bani mai putini!” strigam noi razand.
In seara aceea a fost insa doar o plecare, fara batista, fara piaptan, fara legitimatie si fara bani. I le aruncasera pe toate la picioarele mamei, care statea intinsa pe pat, cu mainile impreunate pe pantecul in care a inceput sa miste viitoarea noastra surioara. Tata s-a aplecat si a sarutat-o pe mama, ne-a burzuluit fiecaruia parul, a binecuvantare, cum ii era obiceiul, si ne-a sarutat pe frunte.
„Gata, Iovin!” comanda spilcuitul.
„Sunt gata, Don’ commandant,” a spus tata si, tot zambindu-ne, a facut un stanga-mprejur aproape glumetz. L-au apucat iar de coate si l-au impins afara. Iar daca mama nu a plans, nu am plans nici noi.
Dar usa s-a deschis din nou. Cel care ma chinuise pe mine si o ispitise pe mama si-a varat capul inlauntru si a trantit pe podea sacul cu mere de i-a crapat fundul de hartie si un parfum de ionatane sangerii s-a raspandit in odaie.
Ofiterul: „Astea ti le lasam pentru copii, doamna, si cand o sa mai ai nevoie de ceva, trimite-mi vorba si vin…”
Mama: „Fiti sigur, Domnule, ca de nevoile noastre se va ingriji bunul Dumnezeu!”
Din strada s-a auzit duduit de masina, zdranganit de portiere, scrasnet de roti. Am apucat un mar si am muscat adanc din el. Dar nu aveam toti dintii, tocmai mi se schimbau. Marul inghetat imi ardea gingiile. Si atunci l-am incalzit cu lacrimi.
Trimite acest articol la prietenii tăi:
Apreciază:
Apreciere Încarc...