„Unde sunt doi sau trei adunați pentru Numele Meu”…nu e rost de colectă

Explozia telefoanelor inteligente a pus comunicarea în palma fiecărui om.
Nu mai trebuie să „mergi” undeva pentru a relaționa, nevoia de „comunicare” se rezolvă acum instant.
Mersul la biserică (adunare) a fost înlocuit de mulți cu vizionarea live.
Iar pentru cine dorește extra- „părtășie”, spațiul virtual abundă de oferte.
Mai demult, când intram în casa cuiva, ceream voie să mă uit în bibliotecă și aflam ce are-n cap, acuma întreb ce predicatori ascultă pe youtube.
Creștinismul, care este pentru mulți oameni sensul unic al vieții, esența existenței, motivul pentru care și-ar da viața,…și chiar își dau: timp, bani, dedicare, pentru alții este …piața, clientela.
Unul din Franța își crease un astfel de renume încât tariful i-a crescut pe măsura renumelui la 2000 de euro pe week-end.
Un altul recomanda clienților să nu părăsească „prăvălia” lui, să nu vină în România, că în Belgia (unde avea el taraba) e mai bine.
Un altul, mai recent, de aici din Cluj, evident în sevraj financiar, era supărat pe cei ce nu vin de fiecare dată la biserică, și marți, joi, duminică, cât de des.
Urmăritorii de pe youtube nu pun la colectă, prin ecran nu le poți duce farfuria, sau sacul.
De aici pierderi la magazin, pagubă, cum adică? Eu vorbesc și tu nu plătești!?
Amintesc că la protestanți sunt 7 surse principale de căștig mârșav al clericilor:
1. Colecte
2. Zeciuieli
3. Sponsorizări
4. Donații ocazionale
5. Servicii (reparații case, mașini)
6. Plata pentru servicii ocazionale (nunți)
7. Plata pentru predici în deplasare
Mai nou, încasări din trafic online pentru unii.
Cât să cântărească pentru acești bișnițari de emoții (asta propagă ei, nu idei, să fim realiști) adevărurile biblice, realitatea creștinismului ca jertfă, ca dedicare, ca lepădare de sine?
Pentru ei, adunările biblice, de doi sau trei, nu sunt altceva decât o piață neexplorată, posibilă clientelă și nu din dragoste de adevăr le disprețuiesc, ci pentru că îi vor de clienți și pe cei din ele.
Dacă vreunul din cititori îmi va mai scrie că aceste lucruri „nu se discută pe net”, că „ne citesc necredincioși”, acestora le spun că aceste lucruri le fac necredincioșii.
Credincioșii respectă modelul apostolului Pavel: „N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. ³⁴ Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine. ³⁵ În toate privinţele v-am dat o pildă şi v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuşi a zis: ‘Este mai ferice să dai decât să primeşti’.” FA 20:33
Desigur că numai dracul le-a sucit mintea unora, să ajungă să creadă că e mai ferice să primești decât să muncești!

Un an de război, gânduri din Biblie

(postare lungă)
+380… a sunat telefonul alaltăieri, cam așa arată apelurile din Ucraina.
Nu am mai primit din august. Din nou refugiați. Explicații lungi la telefon că de unde au numărul nostru: de la o familie din Lugansk, care a fost la noi anul trecut, mi-au spus în nume, dar nu am reușit să-mi amintesc.
Cei mai mulți din cei care au fost anul trecut au fost credincioși evanghelici, dar am primit și apeluri de la oameni care pur și simplu au ajuns în Cluj și au cerut ajutor în perioada aceea și i-am primit.
„am fost străin și m-ați primit…„
Bucuria de a primi oaspeți este prima bucurie pe care o ai după aceea de a avea casă, să împarți cu altul binecuvântarea ta. Sigur că cei credincioși vorbesc limba noastră, limba lui Dumnezeu, dar parcă să faci un bine unui străin e mai dulce.
„Preaiubitule, tu lucrezi cu credincioşie în tot ce faci pentru fraţi şi pentru străini totodată.„
Una din primele familii care au venit la noi anul trecut, din Odessa, au stat 5 zile, nu erau credincioși: tata, mama, băiat, fetiță, bunică, pisică și cățel. Au plecat tocmai în Portugalia. Nu puteau locui departe de mare, ca la Odessa. Am vorbit mult cu ei, am apucat să le spunem despre Dumnezeu, erau…nu atei, dar nici măcar religioși, erau…sovietici. Au ajuns în Portugalia și mi-au trimis de crăciun poze de la o adunare ucraineană pe care au găsit-o acolo și unde au început să meargă.
Mă gândeam la ei peste zi, iar seara m-au sunat de la poartă Igor și Ana (pseudonime). Nu erau credincioși.
Detalii nu dau, nici nume. Au lăsat două case acolo. Aproape de front. Un văr de-al lui a fost recrutat forțat și a murit la Mariupol anul trecut, mama ei a murit de cancer în timp ce ea era în Germania. Am ascultat povești multe și triste. Bucuria evadării era umbrită de necazurile copleșitoare…și de propagandă.
„În America …tot probleme și acolo?” m-a întrebat Igor cu un aer îngrijorat, când i-am spus că am fost acolo, că avem rude. Propaganda rusă le-a înfipt bine de tot în capete idei fixe despre degradarea Europei, de cât de rău o duc europenii, americanii, că sunt la marginea prăpastiei, etc, etc. Igor al meu era victimă. N-aveam vreme de smuls buruiana asta. O seară și o dimineață. Le-am asigurat cazare în Linz pentru aseară. Ieri dimineața au plecat. Am mai găsit prin casă un Nou Testament în rusă pentru ei.
L-am lăsat să povestească. „Unde au ocupat rușii, dau pensii în ruble, au început să investească, să repare școli, drumuri, Ucraina n-a făcut nimic 30 de ani.” Omul era învins în capul lui, credea. Totuși (știam de la alții), România a fost un șoc, n-a văzut pe nimeni locuind în scorburi și bordeie. Conform propagandei, asta era pictura. E mai mult un război al „poveștilor”, înainte de cel cu rachete. Iar Igor al meu era bombardat bine, ciuruit.
Despre viitor n-am prea vorbit. Ana era în Germania de un an, știa deja limba, știa și engleză dinainte, aveau două fete studente în Germania, dar la facultăți din Ucraina, online. Ce să le zic de viitor? Erau un pic și antisemiți, după cum am testat în dialog, antisemitism se pare comun în Ucraina, unde încă sunt foarte mulți evrei, atât de comun că nu s-au rușinat să îl exprime.
Pentru că vorbeam în rusă și pentru că vorbesc fluent, au uitat că eu nu sunt rus și fără să vrea a transpirat din discuție și anti-ucrainismul greu mascat.
De fiecare dată când vorbim cuiva îi pictăm mintea, dăm cu pensula de vorbe și facem un tablou de povești. Igor mă picta cu tabloul din mintea lui, nu i-am oprit mâna nici un pic, am lăsat ca pensula vorbelor lui să facă ce vrea pe urechea mea. Am ascultat și am meditat.
Când a trecut primul avion peste casă (locuim sub culoarul de zbor), Igor a tresărit, uitasem să-l atenționez. Toți pățesc la fel, la ei nu mai zboară avioane, doar rachete sau avioane cu bombe.
Privirea tristă și abătută a lui Igor contrasta puternic cu bucuria zecilor de refugiați credincioși care ne-au trecut pragul, „trântiți jos, dar nu distruși„, fără casă și țară, dar nu fără pace. Igor nu era distrus de azi, de ieri, ci de pe vremea perestroicii, din anii 90.
Ascultând meditam: „este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile.” Daniel 9:26, dar cum să-i spui asta unui om fără nădejde, fără casă, fără țară, fără viitor. Cumpăraseră înainte de război un teren lângă orașul lor, cu o casă mică și începuseră alta. Evident că banii și investițiile le rămăseseră în Ucraina. „Strângeți-vă comori în ceruri” mă gândeam „unde hoții nu le sapă,… nu le fură„, deci tu Doamne Isuse nu ai venit să faci din lume un loc fără hoți, fără jaf, fără războaie. Ana, care lucrase în Germania un an, știa câteva cuvinte românești (lucra cu români) era mai optimistă, avea alt tablou în cap. Cine și cum va repicta capul lui Igor, și în cât timp? Le-am spus că îmi doresc ca la plecarea lor înapoi spre Ucraina, „când va fi pace” să treacă iar pe la noi. Le-am spus asta la toți refugiații care au trecut pe la noi spre vest.
Apoi, urgia prin care Dumnezeu îi scoate pe evrei afară de acolo, nu a fost doar covidul, este și războiul. „”vă voi strânge din ţările în care v-am risipit, cu mână tare şi cu braţ întins, şi vărsându-Mi urgia.” Ezechiel 20:34 La noi au început cutremure, sute de cutremure, ca semnele de circulație, pe alocuri. Nu toate să ucidă, dar toate să atenționeze. „Pe alocuri vor fi mari cutremure de pământ,” …nu cutremurul cel mare, dar tot mari. Cum să spui cuiva că un Dumnezeu bun și iubitor a lăsat o lume cu cutremure, ciume și războaie…până la sfârșit?
Săptămâna asta l-am ascultat pe Putin. Tabloul din mintea lui Igor a fost „pictat” de propagandă. Un imperiu de sărăcie, construit cu arsenale, arme și bombardamente de minciuni.
Ne-am despărțit cu invitații, după război să mergem la ei, le-am dat Testamentul. Ana a avut doi bunici credincioși, mi-a scris din Linz seara: „Domnul să vă binecuvânteze”, mai știa puțin „limba”.
Dimineața am plecat la lucru, spre răsărit cerul era gri, acolo sunt rachete, război, morți, tranșee, asta-mi spuneau norii dinspre Apahida. Igor și Ana plecaseră spre un apus luminos.
Apusul lumii e luminos pentru credincioși, dar e cețos pentru „cei cu capul în norii” minciunilor.

Nu cred în „treziri” gen Asbury

„Dar Dumnezeu, care mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit. ⁷ Şi nu numai prin venirea lui, ci şi prin mângâierea cu care a fost mângâiat şi el de voi. El ne-a istorisit despre dorinţa voastră arzătoare, despre lacrimile voastre, despre râvna voastră pentru mine, aşa că bucuria mea a fost şi mai mare. ⁸ Măcar că v-am întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău şi chiar dacă mi-ar fi părut rău – căci văd că epistola aceea v-a întristat (măcar că pentru puţină vreme) – ⁹ totuşi acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăinţă. Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu, ca să n-aveţi nicio pagubă din partea noastră. ¹⁰ În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată, pe când întristarea lumii aduce moartea. ¹¹ Căci uite tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate voi aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa aceasta. ¹² Aşa că, dacă v-am scris, nu v-am scris nici din pricina celui ce a făcut ocara, nici din pricina celui ce a suferit ocara, ci ca să se arate marea noastră purtare de grijă pentru voi înaintea lui Dumnezeu. ¹³ De aceea am fost mângâiaţi.” 2 Corinteni 7

Umblă pe net „mărturii” despre „coborâri ale duhului” prin universități din America.
Această postare este doar pentru cei care ați urmărit cu interes acele clipuri.
Cum e?
„cântă un tânăr la chitară și se coboară duhul Domnului….”
Ai, aș!?
Ca la David cu Saul?!
Dar nu e ca la Pavel.
Nu e ca la Efes, ca la Troa, ca la Filipi, ca la Berea.
Pavel n-avea chitară, erau chitare pe vremea lui, bani avea, că muncea din greu și câștiga, dar nu i-a trecut prin cap să-l pună pe Timotei să cânte la chitară.
Și la Troa, a adormit unul, mare plictis.
„O biserică moartă Troa asta„, să stai să asculți ore întregi pe unul care explică ceva.
La Berea, se citau argumente la sinagogă și se citeau acasă, spre verificare.
Pavel avea cărți.
A cerut să i se aducă cărțile.
Urma să stea în chirie la Nicopole peste iarnă, și îi trebuiau cărți, să aibă de unde citi, cita.
Mișcarea asta de „trezire” de la Asbury, a „bisericii”, are cel puțin un „semn” de adormire, o fi somnambulism.
Pentru promotorii evenimentului, așa-numita „biserică creștină” (care cică „se trezește”) este un conglomerat de religii, fiecare cu popia ei, cu ierarhia ei, ierarhii în primul rând financiare. Sunt popi acolo cu conturi din care se alimentează carduri de credit. Somn greu, moarte. Cum să „trezești” așa ceva? Se vor „trezi” și vor da mai mulți bani la mai mulți popi, de diferite religii. Să mă bucur de asta?
Cred într-o „trezire” individuală a celui care iese afară din acest sistem, a celui care nu mai dă nici un leu la nici un popă, a celui care nici nu mai are nevoie de slujbele și de fastul popesc. La Asbury nu este așa ceva. Să vedem în ce direcție va merge mișcarea, deocamdată nu vedem.
Și nici cine laudă Asbury nu mai amintește această catastrofă a reîntoarcerii la popi, la popii și la slujbe vrăjitorești. Și a rămânerii acolo. Asta pentru cei ce ați fost puși în uimire de Asbury.
Nu cred într-o „trezire” fără abandonarea acestor înșelătorii.
Probabil se „întoarce” creștinismul în somn de pe o parte pe alta.
Pe scurt, nu cred în evenimente instante de treziri în masă (sau în mase), ci în procese individuale lungi de analiză și detașare de apostazie. Ca ieșirea din ceață, ca apariția zorilor, procese, nu momente.

Instalarea fricilor

„Idolii, dimpotrivă, au mâncat rodul muncii părinţilor noştri din tinereţea noastră: oile şi boii lor, fiii şi fiicele lor.” Ieremia 3:24

„Soneria, din nou. Cineva bate cu nodurile degetelor în uşă. Ca şi cum nodurile degetelor ar spune: Deschide, ştim că eşti acasă, orice vei spune poate fi folosit împotriva dumitale.
În pragul uşii, doi bărbaţi. Unul în costum şi cravată, elegant, zvelt, cu nas şi buze fine, cu o geantă diplomat în mână. Celălalt mai bondoc, cu o mutră respingătoare, cu salopetă şi cu o trusă de scule ţinută de un braţ de fier.
— S-scuzaţi, eram la maşina de spălat, n-am auzit …
De cum a spus asta, femeia a şi înţeles că nu era o minciună bună. Din bucătărie nu se auzea niciun zgomot de la maşină de spălat. Bărbaţii se uită la femeie ca şi cum nu s-ar uita la femeie. Ciudat. Bărbaţii nu au un aer ameninţător. Dimpotrivă. Cel în costum chiar pare vorbăreţ; celălalt, da, e mai necioplit, greoi, absent.
— Bună ziua, dragă doamnă, spune cel în costum, cu aerul său vorbăreţ. Am venit să instalăm frica.
— F-frica?…
Cel în costum îşi ia un aer de mirare retorică:
— Nu aţi fost anunţată?Bărbatul ridică din sprâncene a mirare. Femeia îşi muşcă buzele:
— Trebuie azi neapărat? Pentru că voiam să…
Vorbăreţul la costum, deşi circumspect, e ferm:
— Doamnă, progresul nu aşteaptă. E spre binele ţării.
— Înţeleg. Numai că nu eram pre…
Bărbatul în costum are un aer dezamăgit:
— Doar n-o să-mi spuneţi că vă opuneţi binelui ţării.
— Eu…
— Sau progresului.— …
— Sau fricii.
Femeia îşi muşcă buzele:
— Nu. Sigur că nu…
Femeia ar fi trebuit să înţeleagă încă de la început că bărbatul la costum, elegant şi vorbăreţ, nu va ceda. Şi nu, nu cedează:
— Ştiţi că instalarea fricii e un obiectiv patriotic. Directiva nr.359/13. Hotărârea 8:„Toate familiile trebuie să aibă frica instalată în termen de 120 de zile”.
–Cunoaşteţi hotărârea, nu-i aşa?
— Păi…
— Şi directiva?
— Da…
— E importantă. O hotărâre memorabilă. Crucială pentru buna funcţionare. Este crucial pentru binele tuturor ca instalarea fricii să se facă din timp şi metodic, iar termenele să fie respectate.
Femeia, tic nervos, îşi netezeşte părul cu degetele. Unii ar vedea asta ca pe un gest de seducţie sau ca manifestare subconştientă a interesului erotic feminin. Nu neapărat. Bărbatul elegant şi, după cum se vede, bun vorbitor continuă:
— Înţelegeţi, nu-i aşa?
— Păi… Bărbatul zâmbeşte. Deşi încă tânăr, ştie să fie paternalist:
— Spuneţi că înţelegeţi, dragă doamnă.
— Vreţi ca eu?…
Bărbatul ridică din umeri:
— Protocolul. Femeia îşi strânge părul între degetul arătător şi cel mare:
— Păi… Sigur…
Celălalt, tehnicianul urâcios, pare să înainteze. Poate că nici nu s-a urnit din loc, încă nu au trecut de pragul uşii, dar dă senzaţia că înaintează. Masa acestui om e o ameninţare tăcută. Elegantul bun vorbitor ridică din umeri. Cel puţin pare să-şi strângă umerii. Un gest subtil, aproape imperceptibil. Ori subtila sugerare a unui gest care nu are nevoie de concretizare ca să se concretizeze:
— Vedeţi cine decide, dragă doamnă… e spus explicit în protocol. Cetăţeanul care, la a treia încercare,nu confirmă că a înţeles instrucţiunile poate şi trebuie (subliniez pe trebuie, ca să vă daţi seama că n-avem nimic personal cu dumneavoastră) să devină obiectul cuvenitei admonestări fizice, la alegere dintre cele prevăzute prin lege, conform deciziei echipei de instalare.
Celălalt are un rictus sinistru, ca o semilună cu colţurile în sus. Se scarpină la vintre. Să fie un mesaj subliminal, explicit, ori doar, pur şi simplu, lipsă de educaţie? În comparaţie cu acest bădăran, vorbitorul e tot numai temenele. Însă nu mai puţin neliniştitor:
— Înţelegeţi. Înţelegeţi, nu-i aşa? Noi îndeplinim doar nişte ordine. Sigur că înţelegeţi. Instalarea fricii e spre binele dumneavoastră. Spre binele tuturor. Înţelegeţi asta, nu-i aşa? Femeia consimte. Ce altceva poate să facă? Ce altceva poate să facă decât să consimtă? Bunul vorbitor şopteşte, contrar regulilor unui sufleor confruntat cu o divă uitucă:
— Spuneţi că da, dragă doamnă.
— D-da… Faţa bunului vorbitor se destinde, e parcă uşurat.
— Foarte bine, dragă doamnă. Atunci înseamnă că putem intra.
Femeia pare să nu priceapă. E normal. Bunul vorbitor zâmbeşte. Femeia se gândeşte, la asta se gândesc întotdeauna: oare dacă nu le-aş da voie, tot ar putea să intre? Oi fi comis vreo eroare fatală? par să spună ochii femeii. Bunul vorbitor zâmbeşte. Întotdeauna adoră partea asta. Îndoiala. Se gândesc. Se gândesc întotdeauna.
Să se gândească. Înainte ca femeia să apuce să spună ceva, bărbaţii intră. Bunul vorbitor îşi şterge pantofii de preş. Celălalt, nici gând. Ca nişte noi proprietari, examinează încăperea. Cel puţin par să examineze încăperea. Noii proprietari. Femeia se uită la ei.
— V-vreţi să vă arăt şi restul casei?
Bărbaţii o examinează pe femeie. S-a bâlbâit, s-a împotmolit la „v-vreţi”.
Aproape că zâmbesc, complici. Femeia trebuie să gândească: o fi doar o impresie de-a mea, sau e ceva batjocoritor pe chipul lor? Probabil că da, trebuie să gândească. Posibil că nu, o fi doar o impresie de-a ei, trebuie să gândească de asemenea. Celor doi bărbaţi le place ce se întâmplă.
Nimic nu-i mai relaxant decât să ştii că oamenii gândesc ceea ce trebuie să gândească.”

Am citat pe larg din cartea „Instalarea fricii” de Rui Zinc, Humanitas.
Frica te face să cauți mântuirea de amenințare.
Ca să introduci un mântuitor fals ai nevoie de o frică falsă.
„Frica se instalează”, prin emisiuni tv, prin știri, prin sugestie, prin necesitate patriotică, frica devine consensuală, acceptată. „De frica morții sunt ținuți robiei toată viața lor.” În închisoarea asta deținuții nu stau în celule separate, ci în celule comune. Cu cât celulele sunt mai mari, cu atât deținuții nici nu-și dau seama că sunt într-o închisoare. Îi preocupă administrare internă, regulile celulei, curățenia ei, lumea mică a închisorii sufletului, bula. (Doar pentru deținuți speciali, se fac celule speciale, frici particulare.)
Toți Hristoșii mincinoși(falși) au intrat în suflete pe portița deschisă a fricilor false.
La fiecare frică instalată de un „instalator”, îți vei „instala” singur un mântuitor de frică, un idol al minții, al inimii.
Și apoi îți vei petrece viața slujind acestor „instalații”: ale instalatorilor și ale tale.
Când văd „instalatorii” ăștia, cu sculele și salopetele lor aparent nevinovate, gospodărești, privind departe, pe drumul pe care au venit, văd la distanță respectabilă apropiindu-se (să nu-și dea nimeni seama că sunt „bandă”) hristosul fals care își va oferi serviciile să te salveze de frica nouă instalată.
Fiecare frică are hristosul ei fals și fiecare hristos vine însoțit apoi de prooroci falși…
Odată frica instalată, pe hristosul care te va salva de ea îl vei chema singur, îl vei căuta, îl vei întreține.
Geme lumea de hristoși falși, pe internet sunt o mulțime, primiți bine și ei pe ușa deschisă tot mai ușor de „instalatorii” dinaintea lor și în casele cu frici gata instalate.
„— O, da, doamnă dragă. Instalarea fricii e o treabă rapidă. Până să vă daţi seama, e deja instalată şi gata de folosit. Pe timpuri dura ani de zile. Acum, cu noile tehnologii, este o chestiune de doar câteva minute.” Spune personajul cărții.
Apogeul acestei instalări va fi acceptarea antihristului de către lume. Căci, observați vă rog, instalatorii nu agrează opoziția. Chiar parte a slujbei lor este atitudinea de acceptare a receptorului:
„— Adică nu e doar treaba noastră să instalăm frica, trebuie să mai existe şi, din partea concetăţenilor, o stare de disponibilitate mentală (eu chiar aş spune morală) pentru acceptarea fricii. E ca un semnal. Nu e important doar ca emiterea semnalului să fie puternică, e convenabil ca receptarea să fie şi ea pe măsură.„
„…dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi. „
Cum scapi de idolul care-ți va mânca viața, munca, copiii? De hristosul fals? Trebuie să scapi de frica ce l-a invitat, care i-a deschis ușa. Pentru asta refuză să le deschizi „instalatorilor” de frică: emisiuni tv, talk-show-uri, reclame, (nu e ciudat că fiecare reclamă la detergent de vase începe cu un vas murdar?), al căror principal rol este să inducă frică, ce te va face să deschizi ușa „mântuitorului”: un produs, o filosofie, un nou Mesia al internetului pe care îl vei urma fidel, un actor, un politician, vreun nou sânge-albastru al noilor nobilimi. Și având casa tapetată cu astfel de frici, mobilierul îți va fi plin de idoli și vei munci o viață pentru ei. Îi vei lăsa moștenire…dacă vei avea cui. Canibali crescuți de noi.
Ai „disponibilitate mentală să cedezi”? Vorba instalatorilor. Sau mă vei socoti și pe mine, un „instalator”? Într-un fel sunt: „singurul lucru de care trebuie să ne fie frică este frica însăși.” Roosvelt.

Am fost în Rusia (1. Moscova)

„Vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în Împărăţia lui Dumnezeu.” Luca 13:29
„Am fost în Rusia.
De multe, de foarte multe ori. Dacă adun zilele state acolo, probabil că trec de …..„

….trei luni de zile. Nu, nu eu am scris acest text (copiat cu italice), l-am găsit pe pagina unui vizitator de-al paginii mele FB. Sunt întru totul de acord cu descrierea Rusiei făcută de acest călător și vreau să mai adaug ceva. Continuarea lui (cu maro) o găsiți mai jos, de asemenea comentariul meu după.

„….o jumătate de an. Am scris, la timpul potrivit, pe blogul meu despre asta. Nu vreau să preiau aici ce e deja acolo. Și nici nu e un rezumat ce spun acum. Cel mult, un avertisment.
Am ajuns aproape de linia imaginară care împarte țara în partea europeană și asiatică. Am zburat peste Rusia, am mers cu mașina, cu trenul, cu metroul, cu orice alt mijloc de transport în comun. Am văzut metropole, orașe mai mici, orășele, sate, cătune. Moscova, Kaluga, Kazan, Chistopol… căutați-le pe hartă pe cele care nu vă spun mare lucru.
În ordinea aceasta, de la vest spre est și de la mare la mic decad nivelul de trai, bunăstare, educația. În ordinea aceasta dispare speranța. În ordinea aceasta supraviețuiește nostalgia după o Uniune Sovietică având în centru Rusia. O Rusie care, la fel cu extratereștrii din Independence Day, se hrănește cu resursele celorlalte republici. Un fel de Sindrom Stockholm greu de explicat. Sau poate ușor, având în vedere că fiecare țară care s-a separat de URSS, a făcut-o cu prețul mult prea mare al unor vieți nevinovate.
Rusia dincolo de Moscova, poate cu câteva mici excepții, înseamnă sărăcie, corupție, populație abrutizată, violentă, supusă, xenofobă, homofobă, bolnavă. Nu că n-ai vedea asta și în capitală, doar că acolo mai vezi și frânturi de normalitate. Nu vreau să vorbesc de cartierele de case ale noii nomenclaturi, zone pe care doar din avion le-am văzut. Sunt, dacă aveți vârsta și mai țineți minte, ca vilele de vacanță ale lui Ceaușescu: reședințe luxoase ridicate în mijlocul unor parcuri, ascunse după ziduri înalte. Poate și păzite. Dar e chiar o lume mai tristă ca România anilor ‘80. Poate au gaze la discreție, benzină ieftină, dar cam asta e tot ce au. Cu ele își alimentează autovehicule care sunt, în multe cazuri, piese de muzeu. Dar doar ca vechime. Mai au blocuri vechi, oribile rebuturi ale unor arhitecți ratați, și au și blocuri noi, la fel de urâte. Reclamele produselor de larg consum sunt peste tot, acoperind fațadele gri-negre ale clădirilor. Șosele care au cratere pe care nu le simți doar dacă treci cu GAZ-uri de douăzeci de tone prin ele. De străzile din orașe pot să vorbesc doar în sens peiorativ. Gunoi, praf peste tot (cred că doar în Moscova era mai curat), clădiri părăsite. Clădiri spoite la exterior, insalubre înăuntru.
Și oameni triști. Peste tot, indiferent de mărimea orașelor. Cu haine ponosite, cu ochii in pământ. Poate într-o carte, dacă erau în metrou. Dar cu speranțe că va fi mai bine. Nu a fost.
Și eu vorbesc de perioada de dinainte de anexarea Crimeei. Anii de prosperitate ai Rusiei, 2011-2014. În 2014, nu mai țin minte luna, am fost pentru ultima dată în Moscova. Rubla pierduse deja 50% din valoare, față de prima mea vizită acolo.
De atunci, multe companii cu afaceri profitabile pentru toate părțile au plecat. Prieteni de-ai mei, ruși, au ales exilul. Neforțat, dar necesar. Au vândut în pierdere tot ce aveau acolo și au luat-o de la capăt prin Europa, prin Statele Unite, chiar și prin România. Salariile celor rămași și-au pierdut puterea. Nici când am fost eu acolo nu vorbeau prea multe despre regim, știau că “zidurile, toate, au urechi”. Dar dacă există protestatari, glasurile celor care mai au cât de cât curajul să spună ceva sunt acoperite cu bastoanele OMON, de ușile grele ale pușcăriilor copiind gulagul și, uneori, de ceai cu poloniu sau direct cu gloanțe. În funcție de cât de importante sunt vocile.
Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt. Nu am pretenția că-s vreun profet. Probabil că nu se schimbă prea ușor ideile sădite în unele minți de o propagandă bine gândită și implementată ca la carte.
Doar vă doresc să nu mai ajungeți să experimentați “la persoana întâi” miracolele care vin odată cu marele prieten de la răsărit. Rusia nu e un model pe care să vrei să-l copiezi. Din niciun punct de vedere. Și-mi mai doresc, infinit mai mult, ca nu cumva miracolele acelea să ajungă aici, din nou, călătorind pe tancuri.” Absolut fidelă descrierea, deși a fost la 7-8 ani după mine, sau poate și mai fidelă.
Și eu am fost în Rusia de multe ori, ca traducător, iar în Ucraina de foarte multe.
Aterizarea prima dată pe Șeremietievo a fost cu emoții, nu legate de zbor, ci de …moment. Văd Moscova, pentru prima dată! Eram delegație de la fabrică. Era în 1995, iarna, avem 28 de ani. Am fost așteptați de reprezentantul nostru de acolo, român, un om al cărui nume îi exprima fidel caracterul. Ne vedeam pentru prima dată. El mă privea curios, pentru că vorbeam rusa, eram un concurent la postul lui. Aveam și pregătire de specialitate, vorbeam și ucraineana binișor și directorii din centrala din București m-au necăjit luni de zile cu ideea să mă trimită cu familie cu tot, reprezentant la Moscova. Că vei sta la ambasadă, că ambasada e cea mai mare ambasadă străină din Moscova, că are terenuri de sport, un parc, au școală acolo pentru personal etc. Ar fi trebuit să plec cu familia. De doi ani mă băteau la cap. Noi ne-am rugat cu soția și deși nu am avut îndoieli că vom găsi credincioși și în Moscova, totuși am primit încredințarea și liniștea să stăm acasă. Salariul promis acolo pentru acele vremuri era colosal: 1000 de dolari, plus cazare, masă, etc. Nu știam cum să-l fac pe concurentul meu cu nume de pasăre de pradă să fie liniștit că nu îi vreau scaunul. Ne-au cazat la fostul hotel CAER, pe malul râului Moscova, lângă Casa albă. Casa albă mai purta urmele loviturilor de tun din 1993, când armata a tras în parlamentari cu focuri de artilerie. Am stat o săptămână. Ambasada americană era pe un deluț, pe o ridicătură înconjurată de un zid de beton, lângă hotelul nostru. Într-o dimineață, pe gardul ambasadei, scria mare cu vopsea neagră: „Мы ненавидим вас! (Mî nenavidim vas)” M-au întrebat colegii „ce scrie acolo?” Le-am tradus: Vă urâm!
Am mers peste tot: la Lenin la mausoleu (piața Roșie), Arbat(strada comercială), cu metroul, mult. Mă ruga directorul să ținem aproape, să nu ne pierdem. În metrou și pe tot locul nu este scris nimic în engleză, doar rusă. Un lucru vreau spun apăsat: între ruși este un procent ridicat de oameni normali, europeni în gândire, educați, citiți, cu cuget bun (frământat). Discutam, cu mulți din ei. La tradus, la afaceri traduceam…hiene, „oameni de afaceri” ieșiți din tenebrele stalinismului-brejnevismului și acum ale elținismului, oameni al căror limbaj îl cunoșteam foarte bine din bazarul din Cernăuți, dar la Moscova erau de alt calibru.
Directorul m-a scutit de ieșirile de seara la restaurante deocheate, acolo traducea…acvila. Față de „afaceriștii” ruși, acvila noastră, care avea și el ceva învârteli pe-acolo, era…porumbel. (va urma!)

Cum am ajuns calvinist?

„Îi voi mânia printr-un neam fără pricepere.” Deuteronom 32:21

Pentru că am scris postarea „Cum am scăpat de calvinism?„, cred că este de folos să mă spovedesc aici și să arăt cum am ajuns la boala asta. Am deschis prima librărie creștină în Cluj prin 1997-1998 împreună cu un frate (pe firma lui) și cu sponsorizarea de la fratele Mia Iovin din Chicago. Librăria era chiar în fața gării, veneau tot felul de oameni.
Mergeam des pe acolo și mă bucuram că oamenii au ocazia să găsească câte o carte bună. Erau cărți de la Editura Agape, Lampadarul, era prin anii 1997-1998. La un moment dat am găsit un teanc de cărți, despre care fratele (care era aproape tot timpul acolo) mi-a zis că „i le-a lăsat cineva„: Răscumpărarea realizată și aplicată, de John Murray. Am citit cartea și mi s-a părut logică, mi-am asumat conținutul. Era calvinism pur în ea. E plăcut calvinismul, e ca Doreta, ca Tramadolul. După fiecare operație am luat câteva zile aceste medicamente. Nu numai că nu te mai doare nimic, îți dau o stare de bine, bineeee.
Sedarea asta face calvinismul otrăvitor. Te bagă într-un răsfăț teologic al minții, jubilezi de liniște și confort, Domnul lucrează, tu stai, să-i mântuiască Dumnezeu pe păcătoși, noi suntem aleșii, slavă Domnului, nici un pericol. Cugetul doarme, sforăie. Apoi am mai citit o carte pe care am prezentat-o și aici pe blog: „Spurgeon cel uitat”, despre calvinismul lui Spurgeon și despre lupta lui cu Uniunea baptistă pe tema calvinismului. Martir, nu alta. A părăsit și uniunea din cauză că nu l-au crezut.
Otravă a minții calvinismul ăsta. Îți face setări în cap ca niște garduri, că nu poți ieși din ele ca și pasărea din colivie. Ce mai rău și mai rău este că cea mai mică influență de calvinism (în varianta modernă: de carismatism) anihilează simțămintele: dragostea, compasiunea, dorința de implicare și de ajutorare a celuilalt, sedează întreaga ființă și o paralizează în nemișcare și nesimțire, atrofiază „mădularele” spirituale: HARnicia, evanghelizarea, mărturia personală, ajutorarea, mijlocirea pentru și cu cel „împietrit”, plânsul împreună cu alții și de fapt educația pe de-a-ntregul! Calvinismul omoară angajamentul (evlavia) și lasă în viață (în loc) orice forme diferite de evlavie. Calvinismul nu plânge!
Toată această înșelare vine sub masca unei teologii compacte, tari ca un diamant, aparent impenetrabilă în logica ei. Observ această încredere falsă la toți calviniștii nevindecați pe care îi mai ascult. Absolut toți sunt niște cocoși îngâmfați, infatuați, plini de sine, umflați ca niște baloane, lucru de care m-a ferit Dumnezeu în timpul „bolii mele calvine”, ba cu o operație, ba cu o întristare, ba cu câte-un „ales” dovedit apoi informator al serviciilor (și de cântarul meu „calvin” trecuse ca aprobat). Cel mai mult m-a ferit alipirea de Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvânt de care calvinismul nu m-a dezlipit și Cuvânt în care am văzut exemple și atitudini plină de angajament ale oamenilor din vechime. Angajamentul lor mă mobiliza mai mult decât mă adormea calvinismul meu. Cum am scăpat, am scris aici.

Biserici psihedelice

„…când i-am dus în ţara pe care jurasem că le-o voi da, şi ei şi-au aruncat ochii spre orice deal înalt şi spre orice copac stufos” Ezechiel 20:28

Prin efecte psihedelice se denumesc acele efecte date de consumul de droguri, de exemplu imagini care apar pe retină, ca și când, copii fiind, vara, după ce priveam soarele și apoi închideam ochii, vedeam cercuri, stele și forme stranii de toate culorile.

Dar termenul a trecut granița, există o muzică psihedelică, rock psihedelic și există artă psihedelică.
Esența fenomenului este de fapt excitarea minții, bombardarea minții, crearea de „efect”, atragerea și captarea atenției, alungarea plictisului, relevanța, ziceți-i cum vreți.
Un citat despre arta psihedelică: „Arta psihedelică are cu certitudine rădăcini mai vechi, dar când Revista LIFE a devotat un articol principal „Artei LSD-ului” în 1966, a ieșit brusc la suprafață. Articolul a tratat expoziția unui colectiv de artiști care încercau să „arunce mintea în aer prin bombardarea simțurilor”, un efort pe care LIFE, oarecum surprinzător, l-a considerat o nouă dezvoltare serioasă în artă.” sursa Și un citat despre rockul psihedelic:
„Rockul psihedelic este un stil a muzicii rock, care e inspirat sau influențat de cultura psihedelică și încercarea de a replica și a îngloba experiența alterării mintale a drogurilor psihedelice.„

Bisericile psihedelice sunt acele biserici care au înglobat în serviciile lor efecte psihedelice.
Și pentru că mă adresez unui public evanghelic, bisericile psihedelice evanghelice sunt bisericile evanghelice care au trecut de la simplitate la „relevanță”, de la lipsa de astfel de efecte, la abuzul de ele.
Diferența dintre bisericile noi și cele vechi (ortodoxe)ține doar de tehnologie, efectul este același.
În trecut se împodobeau pereții bisericilor cu picturi și ferestrele erau vitralii, avem azi alte tehnologii:

Au fost 2 exemple de decorațiuni, dau câteva exemple de muzică și un exemplu de haine „psihedelice”.

Ultimul exemplu, pe care îl comentez puțin:


Câtă puținătate de minte poți să ai să-ți pui țolul ăla violet pe tine? Nu e biserică catolică, ci „neocatolică”: carismatică. Cât analfabeism biblic este în publicul tău, că nimeni nu te trage de mâneci, deși dimensiunile lor sugerează că ar avea de ce? Și de ce.
Concluzie: cu cât s-a îndepărtat o comunitate de Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât i-au năpădit efectele psihedelice. Să nu se plictisească poporanii, să le bombardeze ochii cu culori, urechile cu bubuituri și nasul cu fum.
Astfel de oameni, „obișnuiți cu idolii” vor disprețui o adunare în care se pune bază pe analiza Cuvântului lui Dumnezeu, se vor plictisi și vor fugi repede la furnizorii de astfel de nimicuri, să fie „bombardați”!

Fericirea obișnuitului

„Fiindcă am primit dar o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu angajament (evlavie) şi cu frică, …” Evrei 12:28
Dumnezeu așteaptă de la noi să îi mulțumim pentru binecuvântări.
Să trăim o stare de mulțumire, să nu fim nemulțumiți, să nu căutăm mai mult, să nu ne plictisim de fericire.

O prietenă care avea fiica bolnavă, ne-a spus la un moment dat, acum mulți ani: „atât de mult îmi doresc o zi din aceea „obișnuită” fără spitale, doctori, analize, tratamente, operații, etc, etc. „
Așa de mult ne-a marcat pe mine și pe soția mea afirmația ei.
Dar avem și exemplul tragic al poporului-martor din Vechiul Testament.

Ei sunt martori că noi oamenii uităm așa de repede binele primit, ne „plictisim” ușor.
„Când vei mânca şi te vei sătura, să binecuvântezi pe Domnul, Dumnezeul tău, pentru ţara cea bună pe care ţi-a dat-o.” Deut 8:10
La obișnuitul binecuvântării se răspunde cu „obișnuitul” mulțumirii, al binecuvântării.
Dar noi uităm. Uitarea este păcat, uitarea este călcarea poruncii: să nu uiți! De câte ori scrie!!
„Vezi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, până acolo încât să nu păzeşti poruncile, rânduielile şi legile Lui,” v 11
„ Când vei mânca şi te vei sătura, …..ia seama …..să nu uiţi pe Domnul, „Dumnezeul tău,” v 12-14
O altă poruncă: „…adu-ţi aminte de Domnul, Dumnezeul tău, căci El îţi va da putere să le câştigi, ” v 18

Acesta este obișnuitul, aceasta este fericirea obișnuitului: Dumnezeu binecuvântează, omul mulțumește!

Uitarea mulțumirii pentru fericire însă duce pe om la prăpăd: „Dacă vei uita pe Domnul, Dumnezeul tău, şi vei merge după alţi dumnezei, dacă le vei sluji şi te vei închina înaintea lor, vă spun hotărât azi că veţi pieri.  Veţi pieri ca şi neamurile…..” v 19-20 Cumplită pieire au avut canaaniții. Cu câteva sute de ani înainte de a doua nimicire a Ierusalimului, au avut loc războaiele punice, prin care romanii i-au distrus complet pe canaaniți.
Am scris cu amănunte pe subiect aici și aici și am vorbit aici.
Pieirea canaaniților a fost o mărturie pentru evrei, le-a mai lăsat Dumnezeu 2-300 de ani pentru pocăință.
Dar….am citit azi o carte despre romani și acolo am aflat că erau la modă discursurile lungi.
Eu nu vreau să mai am multe postări peste 30 de rânduri, de aceea mă opresc aici.
Bucurați-vă de obișnuit! Va urma probabil o postare despre plictiseală, despre obișnuitul atacat.

Predicarea pe bani sau evanghelia de 2000 de Euro

(postare lungă)
„În lăcomia lor vor căuta ca, prin cuvântări înşelătoare, să aibă un câştig de la voi. Dar osânda îi paşte de multă vreme şi pierzarea lor nu dormitează.” 2 Petru 2:3
Umblă de câteva zile pe net un clip.
Un pastor de origine română din Marea Britanie negociează prețul venirii într-un anumit oraș „la predicat”. După ce am ascultat trei-patru variante ale „mesajului”, m-am prins: vorbitorul (țigan) bănuia că e înregistrat, dar nu-i păsa, voia să afle toți că „fratele cutare (tot țigan)” nu-i dădea toată colecta strânsă pentru „prețul și valoarea” lui.
O răfuială adică.
Ca la ușa…bisericii.
Cunosc fenomenul: predicatori cerșetori care zic că merg în toată lumea după cum este scris și merg într-adevăr, să ia bani de la toată lumea, după cum le este scris.
Își poartă neștiința s-o afle toți, dar n-o le-o pot măsura decât înțelepții (care nu-i ascultă), ascultătorii le-o plătesc.
Au tarife graduale, fiecare din noii misionari pe ogorul Euro-pei, au valoare și preț, ca vacile și ca porcii la piață.
Tarifele sunt progresive, după cum le este influenca și view-urile de la like-lele care-i love-sc (cu lovele desigur).
Își etalează „valoarea”, tupeul și aroganța prin microuniversul psihedelic al noilor slujbe bisericești ultratehnologizate cu decibeli, fotoni și „fumuri”.
Ascultați aici.
Între timp omul (operat pe cord se pare, după ce după o micșorare de stomac a slăbit de la 150 la 90 de kg) a fost blocat pe „Câmpul Evangheliei Euro-pei țigănești”, conform unei discuții pe care am ascultat-o integral pentru a deduce cine trage ițele. Nume ca fratele Prințu, fratele Pardaillan și fratele Spartak sau Gogoșaru, au dat culoare dialogului, așa că nu m-am plictisit.
Câteva idei s-au coagulat:
Una, bună zic, să nu aprobe frații țigani „lucrători” care nu au meserie, care nu lucrează.
Dar moderatorul a sărit peste idee.
Alta, de la „moderator”: „să fim și noi cult d-le”. Ca românii. Aici a bătut pas tot pe loc, pe loc.
Comentariile au fost mai interesante pe o pagină de „satiră” creștină.
Mulți comentatori erau de-a dreptul uluiți de ….sistem.
Cum adică să ia bani pe lucrul Domnului?
La acești uluiți mă adresez și apoi la cei care cerșesc bani (dacă citește vreunul pe-aici).

Dragi…uluiți! (…că se iau bani pe predici.)

Bun venit în lumea reală.
N-ați știut că toți pastorii cerșetori (plimbăreți cu papagalul și trupa) au tarife? Poate n-ați vrut să știți.
Un comentariu:”…Hai sa fim serioși, păstoria e o afacere, cine știe sa o practice/aplice trăiește ca un rege, și avem câțiva “regi” și prin O.”
Consimt la afirmație: o afacere pentru cine știe să o practice.
Pe vremea veche, comunistă, pastorul care „știa” să o practice, semna colaborarea, vizita metronomic și secret casele de întâlniri cu securistul, primea lunar sarcini de la securist, se întorcea în turmă și jupuia miei și mioare, sau izgonea, după ordin, zâmbind evlavios.
Doi ruși au scris o carte: Noua nobilime. Noul feudalism.

Cum era vechea nobilime?

Când pe vremea lui Ștefan cel Mare aprodul Purice s-a nimerit în mijlocul bătăliei pe lângă Ștefan și Ștefan a căzut de pe cal, aprodul Purice s-a făcut movilă ca să poată încăleca Ștefan. După bătălie, aprodul Purice a fost înnobilat de Ștefan cel mare cu numele de Movilă. A primit moșii, scutiri de taxe și diplomă de nobil. Și de atunci încolo toți urmașii lui au fost nobili. Unii au ajuns domnitori.
Să divaghez puțin.
În Moldova a fost și o familie de nobili cu numele de Putină. Și la pribegia lui Cantemir, (că după bătălia cu turcii din 1711, Cantemir a plecat în Rusia și) toți nobilii l-au însoțit, și Putină. După obiceiul nobil de atunci, țarul Petru cel Mare și-a dus acasă pe fata lui Cantemir, iar restului de nobili le-a dat pământuri în Rusia, că-i mare. Mi-am amintit de istoria lui Cantemir acum 26 de ani, când fiind în Moscova, trimis cu lucrul pentru mai multe luni, am mers în vizită la niște frați în cartierul Kantemirovskaia. Se zice că și boierul Putină a plecat atunci cu Cantemir în Rusia și a avut urmași, doar se zice că numele a pierdut între timp un ă. Vorbe.
Dar sângele rămâne albastru.
Mi-e rău și de la sângele roșu, de cel albastru mă scârbesc.
Din acest motiv nu sunt nici monarhist.
La gradul în care poporul idolatrizează statul, biserica, pe dumnezeu-idolul, rege ne mai trebuia, de închinat?!
Gata divagarea.
Așa că nici de nobili nu-mi place, de nici un fel, nici de ăia vechi, nici de ăștia noi.

Să scriem puțin despre Noua nobilime.

Am mai scris aici ceva, cartea a treia.
Noua nobilime s-a format în România în anii 50. Vechea nobilime a fost băgată în pușcării și morminte (comune), iar cei ajunși la putere în locul lor au format o clasă care conduce acum țara, dl Băsescu a numit-o Sistem. Și a explicat.
Sistemul este să zicem Noua Nobilime, sau o parte din ea.
Ceea ce n-a spus nici Michael Iovin, nici Băsescu este că din sistem face parte și biserica.
Cu clerul ei tot nou, că ăla vechi, care nu a vrut să fie reeducat, a murit prin gherle.
Iar profitorii bisericești de toate cultele fac parte din Sistem, din Noua nobilime, din noul feudalism, ei sunt noii purtători de sânge albastru religios, cărora ceilalți le dau ….2000 de Euro pe week-end.
La un moment dat, fiecare purice mistic s-a făcut movilă pentru cine-a fost pe cal religios și a căpătat de la acela diplomă de sânge albastru duhovnicesc.
(Sunt curios cât a primit tacana tahava pentru dejecția de la Cluj?)
Și noi avem în România 19 cavalerii din astea, fiecare cu prințul ei care înnobilează, cu nobilii ei, (de culte zic) și mai avem alte cavalerii mai mici cu vise de creștere. Așa că mulți purici așteaptă în țara asta momentul potrivit să se facă movile pe lângă vreun ungător, știu chiar un caz în care puricele de la o cavalerie s-a făcut movilă la alta, fără scrupule.

Cine i-a uns nobili pe aceștia?

Voi dragilor, cu toții, cei mirați și uluiți împreună cu cei blazați și neinteresați de chestie. mai ales cei fără miză.
Aveți cu toții cel puțin un nobil religios în cap, un rege al minții, un sânge-albastru pe care-l plătiți: pastorul. Sunteți iobagii cuiva.
Unui uns și nou-nobil care fiecare își știe „prețul și valoarea lui”.
El numai de aia e nobil, pentru că niște iobagi îi plătesc dijmă religioasă lunară.

Ce-i aia dijmă?

Să mergem la Dex: „Dijma: dare care reprezenta a zecea parte din produsele principale, percepută de stăpânii feudali de la producătorii direcți; formă de rentă funciară feudală, care consta în cedarea de către țăran proprietarului funciar a unei părți din producția obținută de pe bucata de pământ primită de la acesta spre a fi lucrată în parte.”
Dijma e a zecea parte, zeciuiala.
Nu-i nobil?
E. Stăpân feudal.
Ia dijmă.


Care este actul miraculos prin care a ajuns muritorul de rând nobil religios?

Ordinarea, ungerea sau hirotonisirea.
Și sub ce formă se revarsă spre lume meritele albastrului la sânge personaj?
Prin slujbe.
Iar de slujbe are tot omul nevoie, cât timp are vrăjitoria religioasă în cap.

Ce este vrăjitoria slujbelor (vezi pagina 205 de aici)?

Slujbele sau serviciile, sau slujirile (depinde de „ogor”) sunt acele acte prin care boierul religios, ca intermediar al divinității repartizează binecuvântări cerești iobagilor supuși. Periodic și la evenimente, „nobilul” face slujbe pe care iobagii le cred că au „puteri” și „efect” …sau dacă nu le cred, nu spun tare, să nu fie dați afară din sinagogă. Puterea slujbelor se aseamănă cu o cușcă de câine. Câinele legat are grad de libertate, cel din cușcă, nu.

Câteva exemple biblice:

„Părinţii lui au zis aceste lucruri, pentru că se temeau de iudei, căci iudeii hotărâseră acum ca, dacă va mărturisi cineva că Isus este Hristosul, să fie dat afară din sinagogă.” Ioan 9:22 Pentru părinții orbului vindecat frica de nu fi dați afară a fost mai puternică și decât evidența unei minuni, și decât bucuria vindecării fiului lor. Groaznic lanț, frica de a nu fi dat afară.

‘”Totuşi, chiar dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El, dar de frica fariseilor nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă.” Ioan 12:42 Ca și comentatorii noștri, pe internet se arată viteji și își expun nemulțumirile la adresa pastorilor, dar cu siguranță aproape toți au unul căruia-i plătesc ce trebuie și care le ține slujbele. Frica de a nu fi exclus din comunitate te ține legat, căci fără comunitate (sinagogă) nu beneficiezi de slujbe, mai ale la evenimente. Cine te îngroapă, cine-ți cunună copiii, cine-ți binecuvântează pruncii?

O poveste.

Împreună cu soția am părăsit creștinismul denominațional în 1989 (aveam 22 de ani) în urma citirii cărților GBV, am „ieșit afară din tabără”, cum se zice, lucru pe care nu-l regret, dimpotrivă, mă bucur mult, nu explic aici. Poziția noastră am expus-o atât în practică, având adunare în casa noastră, cât și prin viu grai sau prin tractate, până în anul 2000, apoi și pe internet. Mai ales pe internet mi-am făcut prieteni, tovarăși de idei. Una din familiile care simpatiza cu punctul nostru de vedere s-a mutat în Cluj după o vreme, ne-am cunoscut mai bine, ne vizitam și chiar ne-au invitat la nunta unei fiice de-a lor. Am mers la nuntă (la masă doar) unde a venit la noi un frate din Dej care mi-a spus că și ei „văd” ca noi, că se adună pe la case, vor să fie biblici, că „biserica de case”, „grupuri mici” și alte vise frumoase, pe care aproape nimeni niciodată nu le pune în practică. Voia să strângă legăturile cu noi, să ne cunoaștem, etc. etc. Eram la o nuntă, la masă. L-am întrebat pe visătorul nostru dacă a fost și la biserică, la cununie. A fost. I-am spus detaliat că despre slujba de cununie nu scrie nimic în biblie, este preluată de la catolici, care au preluat-o de la păgâni, că este o vrăjitorie. L-am mai întrebat: „poți să îți imaginezi o nuntă la care de la primărie să mergi direct la restaurant, fără biserică și popă?” Cu ochi mari, uluit și fără grai, a dat din cap a negație și a bâiguit slab un „nu” anemic. I-am spus atunci să nu mai facă nimic, nici cu grupurile, nici pe la case, să meargă înapoi în biserică, la un moment dat va avea nevoie de pastorul din mintea lui. Degeaba pleci din biserica cu pastor, trebuie să-ți scoți pastorul din cap. Vrăjitoria, slujba, mistica locului sfânt, timpului sfânt, persoane sfinte, etc. cu totul afară. Împărăția lui Dumnezeu este despre altceva decât despre mistica obiectelor sau persoanelor, Vestea bună este despre înțelegerea Cuvântului, despre judecată de sine, despre pocăință, despre frământare de cuget, despre iubire de Cuvânt, și vestire a acestui Cuvânt.

„Lăsaţi prostia, şi veţi trăi şi umblaţi pe calea priceperii!” proverbe 9:6

În ultimul timp, tupeul acestor noi Mesia crește proporțional cu ignoranța celor ce-i ascultă. Cum altfel decât plângând te poți uita la cât poate fi de ridicol un personaj care și-a pus pe el o robă stacojie că de nu enoriașii i-ar cădea în plictiseală. Cum mai evident să-și arate goliciunea de minte decât prin acest țol caraghios? Procesul evoluează și se extinde în ritm de tobe, în mediu de mâini ridicate, de ochi dați pe spate și de glasuri care cântă: „eu simt, eu simt pe cineva”. Într-un astfel de mediu stimulativ, normal că simți.

Ciorba verbală a acestor noi mesia este puternic condimentată cu mirodenii motivaționale de genul: „banii Domnului sunt în buzunarul tău” sau „mântuirea oamenilor depinde de cât de mult dai tu” sau „te-ar binecuvânta Dumnezeu, dar tu ai inima închisă” etc.etc. Și așa își măsoară ei „prețul și valoarea”, în funcție de cât „dau frații”.

Acesta a fost mesajul pentru ULUIȚI.

Câteva cuvinte pentru cerșetori.

Vă va bate Dumnezeu dacă nu vă pocăiți de simonie.
Cum puteți ca în numele Domnului Isus, un dulgher, să spuneți că voi călcați pe urmele lui Pavel, un croitor și să cereți bani?
Pavel, după ce la începutul călătoriei lui a primit de la Filipeni de două ori ceva, după aceea nu a mai primit și a dat instrucțiuni clare pentru noi toți să călcăm pe urmele lui. Pavel a lucrat cu greu și ostenindu-se atât la Tesalonic, cât și la Corint, cât și la Efes, ca să fie o pildă.
Domnul Isus însuși i-a spus lui Anania din Damasc că Pavel va fi o pildă pentru cei ce vor crede.
La plecare din Efes, după 3 ani de stat acolo a putut spune: „N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. ³⁴ Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine. ³⁵ În toate privinţele v-am dat o pildă şi v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuşi a zis: ‘Este mai ferice să dai decât să primeşti’.” FA 20
Nu cumva voi, aceste stele ale Youtube-ului vestiți altă Evanghelie? Nu cumva îl urmați pe Simon, Vrăjitorul din Samaria și nu pe croitorul Pavel din Tars?

Am vorbit duminică pe temă din Mica 3, deși nu am epuizat subiectul.

Reforma a format limba română (și principii evanghelici transilvăneni), nu Școala Ardeleană

„Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. ” (și românilor)….Matei 24:14
(Atenție, postare lungă! Temă istorică.)

„Sinodul organizat de reformați¹ în anul 1566 (la 49 de ani după reforma lui Luther) la Debreţin trata chiar despre organizarea bisericii româno-reformate şi a hotărât să fie creaţi câţiva protopopi cu scopul de a avea grijă ca aderarea preoţilor români la reformă să nu se facă pentru dobândirea de drepturi şi privilegii, ci să se facă din convingere adâncă.
Chiar şi preotul român din satul Vajdafalva, Francisc Achim, a participat în 1569 la sinodul de la Oradea Mare; urmaşul acestuia, Mihai, îmbrăţişând reforma. În urma decretului din 15 ianuarie 1608, a primit din partea lui Sigismund Râkoczy aceleaşi drepturi şi privilegii de care se bucurau preoţii unguri. Astfel de preoţi convertiţi la reformă erau destul de mulţi în acest comitat, căci sinodul reformat ţinut în oraşul Debreţin la 9 iunie 1630 a impus superintendentului obligaţia de a-i convoca pe români la Oradea pentru a cerceta dacă au progresat în credinţă cot la cot cu credincioşii.
Cei care sunt găsiţi vrednici, să fie primiţi în sânul bisericii, însă cei care „vânează
libertatea sub pretextul religiei” să fie lăsaţi pe seama pedepsei magistraţilor. „

Chiar și românii săraci să-și poată dobândi din zi în zi hrana spirituală….

Numărul acestora creştea în continuu. Astfel, sinodul din 7 septembrie 1631, ţinut în oraşul Batăr, „a uns” pe românul Mihai Tatarosi; iar sinodul organizat pe 17 iunie 1635 la Oradea „i-a uns pe Petre Tatarosi, Petre Papfalvi şi Ioan Czegeny. În anul 1641, principele Gheorghe Rakoczy a scos întreg comitatul din jurisdicţia episcopului românilor şi i-a dat episcop propriu. Este vorba de Abraham Burdanfalvi, care a fost numit prin decret în ziua de 30 septembrie a aceluiaşi an şi cu condiţiile de a se supune condiţiilor superintendentului reformat şi de a folosi limba română în toate serviciile divine şi de a avea de grijă ca toţi preoţii supuşi lui să facă acelaşi lucru; încât chiar şi românii săraci să-şi poată dobândi din zi în zi hrana spirituală fie în credinţă, fie în cunoaşterea salvatoare şi pe zi ce trece smulşi din întunericul superstiţiilor, să fie aduşi spre adevărata lumină a credinţei.„

Este un citat dintr-o lucrare din care voi cita mai pe larg, mai jos, dar vreau mai întâi să fac o introducere.
Am învățat la școală și chiar comuniștii ne-au învățat (preluând de la catolici), faptul că limba română s-a format sub influența Școlii Ardelene, adică a românilor obligați să treacă la catolicism după cucerirea Transilvaniei de către habsburgi(austrieci). O teză propagată asiduu de catolici și continuată de comuniști.
Realitatea e cu totul diferită. Limba română a căpătat formă scrisă și românii au scăpat din închisoarea limbii slave datorită reformei. Chiar dacă timp de încă 350 de ani după adoptarea reformei, alfabetul chirilic s-a păstrat, limba română a fost unificată la insistențele principilor evanghelici ardeleni (maghiari majoritatea, sau români maghiarizați (unii)).
Ideile pe care le scriu eu aici nu prea le veți citi în altă parte din câteva motive din care un motiv rădăcină îl descriu. Pentru ca o sămânță să încolțească trebuie să aibă pământ, pentru ca o idee să prevaleze trebuie să aibă susținători. Iată cinci motive pentru care această realitate istorică a literarizării limbii române în secolele 16-17 (1550-1700) sub controlul principilor evanghelici nu prea are avocați:
1. Maghiarii de acum n-ar accepta (datorită naționalismului) să recunoască că tocmai principii Transilvaniei au insistat timp de 150 de ani ca românii să vorbească românește.
2. Pe ortodocșii români de azi nu-i măgulește faptul că Biserica strămoșească a perpetuat timp de secole o tradiție de limbă slavonă veche și că nici preoții (majoritatea), nici poporul nu înțelegea ce cântă popii în limbă străină. Evident că ideea de educație, de zidire, de învățare a „bisericii’ le era cu totul străină. Că de fapt în mistica lor, slujbele fac treaba. Vrăjitorie, misticism, ce să mai zicem, nici ai noștri nu-s mai breji, mă refer la neocatolicii, ne(o)pocăiți de astăzi.
3. Ateii n-au miză.
4. Istoricii de astăzi sunt ideologi majoritatea. La ce folosește un adevăr istoric, dacă nu se încadrează în schema de gândire? Iar a schimba o schemă de gândire este evident o treabă de Sisif. Plus că riști să fi dat afară, istoric cu stomacul gol, cui folosește.
5. Catolicii români de astăzi continuă teoriile Școlii Ardelene cum că bineînțeles Biserica Catolică a iluminat poporul român și l-a scos din ghearele ortodoxiei înapoiate.
Așa că iar a rămas adevărul istoric fără avocați!
Tocmai acest ultim punct este conținut în teza de doctorat a lui Zenovie Pâclișeanu (1886-1957, Jilava), catolic român care a analizat în lucrarea lui „Relaţiile românilor cu calvinismul de la moartea lui Gabriel Bethlen (1629) până la Unire (adică până la Unirea cu Roma, 1700).” Desigur, catolic fanatic, Zenovie nu putea să aibă un punct de vedere pro-evanghelic, pro-reformă. El fost dimpotrivă un critic asiduu al lucrării de reformă, cu accent (în teza lui) pe strădania Principilor maghiari de a reforma pe români și Biserica Ortodoxă din Ardeal. A încercat acest Zenovie să-i prezinte pe dușmani (reformați) puternici, lucrarea lor (reformarea românilor) grandioasă astfel încât Unirea cu Roma să fie văzută nu numai o întoarcere a ortodocșilor spre Roma, ci și o salvare a lor de la Reformarea iminentă. Ce să zic, nu i-a fost greu, pentru că așa a fost.
În descrierea lui, Zenovie dă multe amănunte, care acum, după 400 de ani se dovedesc ușor de dovedit datorită accesibilității documentelor. Toate aceste documente dovedesc că efervescența biblică a secolului 16, urmată de o formidabila efervescență literară a secolului 17, cu traducerea bibliei în foarte multe limbi, inclusiv în română și cu o inundație de literatură biblică datorită accesibilității tiparului, a fost aproape la același nivel și în spațiul de limba română ca și la celelalte popoare europene, cel puțin aproape la fel ca și la vecini.
Chiar dacă maghiarii au trecut la reformație încă din primii ani, această reformă a maghiarilor nu a fost o muncă de convingere a maselor, ci o mișcare a nobililor, singura categorie de oameni educați, știutori de carte. Poporul de rând maghiar era la fel de needucat ca și cel român.
Este surprinzător pentru noi, cititorii secolului 2, educați în retorica naționalistă belicoasă a secolului 20, să vedem cum principii maghiari ai Transilvaniei erau cu totul și cu totul lipsiți de această gândire etnicistă în acel secol. Acești principi de etnie maghiară și de religie reformată erau dornici de a educa poporul din țară în limba lui și dacă acest popor era român, atunci popii și dascălii trebuiau să educe românește. Maghiarizarea românilor nu a trecut nimănui prin minte în acele secole. Acești principi au fost primii care au plătit școli românești, au tipărit cărți românești, au interzis preoților să mai folosească limba slavonă și i-au obligat să citească și să predice în românește. Prima traducere a Noului Testament în limba română și tipărirea au fost plătite de principele Gheorghe Rakoczi al doilea în anul 1648. Este cu adevărat greu, atât pentru un român, cât și pentru un maghiar de astăzi, să înțeleagă spiritul acelui veac.
Realitatea de atunci o descrie în spirit critic Zenovie în teza lui și acest lucru dă mult mai mare autenticitate mărturiei. Când dușmanii te vorbesc de bine, atunci cu siguranță au dreptate, dacă ar fi avut ceva rău de spus despre tine, ar fi spus.
Cam asta a fost introducerea și vă dați seama că mai am și cuprinsul și încheierea (concluziile), așa că este o postare lungă.

Voi cita pe larg din teza lui Zenovie, punând ca subtitlu ideile principale pentru grăbiți și citatul larg pentru cei mai aplecați spre „înțelepciunea vremurilor străvechi„, cum spunea psalmistul (78:2).
O observație prealabilă: termenul „calvinist” folosit de Zenovie (la nul 1900) este un pic impropriu cu referire la anii 1630-1670 la care se referă. Ca unul care am citit parte literatura transilvăneană a veacului respectiv (Kemeny, Bethlen, Totfalusi) pot spune că termenul calvinist, folosit atunci era echivalent cu evanghelic, sau reformat, nu calvin ca diferență doctrinară, ca astăzi. La catolici, reformații le spuneau papistași sau romani, la ortodocși le spuneau „greci”, așa că termenii pot deruta dacă se aplică înțelesul altui veac. În citatul din introducere am forțat schimbând pe „calvini” cu „reformați” pentru claritate istorică, dar în teză am lăsat „calvini”, din comoditate.

Nu s-a ajuns la refacerea vechiului episcopat româno-calvin (reformat)

Este ciudat că la 1630 se vorbește despre un mai vechi episcopat română-calvin, distrus probabil, care nu a mai fost refăcut. Ciudată informație, deci a existat o Biserică Reformată Română la anii 1500. Citez:
„După o scurtă guvernare a văduvei lui Gabriel Bethlen, Ecaterina de Brandenburg, de
confesiune catolică, a fost ales ca principe Gheorghe Răkoczy I (1630). Nesiguranţa guvernării,
neîntrerupte le frământări ale numeroşilor pretendenţi care aşteptau momentul potrivit pentru a se urca
pe tron, împiedicau de la început planurile de răspândire, pe cale mai mult sau mai puţin legală, a
calvinismului, deşi superintendentul calvin maghiar Ştefan Katona Geleji (6 iunie 1633-12
decembrie 1649), se intitulase deja din 1634 „episcop al românilor ortodocşi„. După ce au venit
vremuri mai bune, după ce situaţia principelui s-a consolidat, a început să reformeze cu mai multă
energie biserica românilor şi chiar dacă se ţinea strâns de condiţiile lui Gabriel Bethlen şi dorea să
răspândească prin episcopii români calvinismul, totuşi s-a folosit de metode aspre, fiind ajutat de
superintendentul Ştefan Katona Geleji şi de predicatorul de curte George Csulai. Niciodată nu s-a
ajuns la refacerea vechiului episcopat româno-calvin, dar a pus prin decretul din 9 aprilie 1638
episcopatul românilor sub jurisdicţia superintendentului calvin al maghiarilor.„

Tipografia românească a lui Gheorghe Rakoczy

„În acea perioadă, episcop al românilor era Ghenadie II, numit în anul 1628 de Gabriel Bethlen
ca succesor al lui Dosoftei. În ultimul an al episcopatului său (1640), a început să tipărească la Alba
Iulia, în tipografia românească a lui Gheorghe Rakoczy, cu ajutorul preotului Dobre din Valahia,
Evanghelia cu învăţătură (Explicatio Evangeliorum), a cărei primă ediţie a apărut la Braşov în 1580-
1581. După moartea acestuia, tipărirea cărţii a fost continuată prin cheltuiala urmaşului său, Ilie Iorest (l640-1643) Încă în timpul vieţii lui Ghenadie, Catehismul calvin a început să fie tipărit
în limba română (25 iulie 1640) „prin sfatul şi cheltuiala după cum citim în prefaţa cărţii domniei sale
George Csulai, conducătorul spiritual al stăpânului nostru, Gheorghe Râkoczy”. Traducerea a fost
făcută de preotul George din satul Sec (din comitatul Alba Inferioară). Tipograful a fost acelaşi „popa
Dobre” din Valahia (Țara Românească).„

Unu-i moldovean, unu-i ungurean și unu-i vrâncean

La 1640, pentru înscăunarea unui episcop român pentru românii din Transilvania, au participat 4 candidați, câte unul din fiecare provincie de peste munți și doi din Transilvania: „Candidaţii erau: un călugăr din Valahia, Milovitius (Meletie Macedoneanul, tipograful principelui Matei Basarab), Ilie Iorest, călugăr din Moldova, recomandat de Vasile Lupu, principele aceleiaşi ţări, Ştefan Popa, călugăr la mănăstirea din Alba Iulia şi arhidiaconul (numele nu este amintit) oraşului Haţeg (în comitatul Hunedoarei).” Iată că ideea vechii Dacii, (familiară nobililor educați maghiari din Transilvania (fiind vorbitori de latină, ei au observat similaritatea de limbă cu italienii) a afectat alegerea unui candidat dintre toate cele 3 țări românești. Aș mai adăuga două lucruri:
Odată, că această „internaționalizare” a alegerii episcopului românilor, urmărea în mod evident intențiile principilor transilvani de răspândire a Cuvântului lui Dumnezeu între toți românii.
Apoi, Bethlen Nicolae, descriind catolicizarea forțată a ortodocșilor români, a lăsat scris așa: „Mai trebuie să scriu despre necazurile ce le-am avut şi primejdiile pe care le-am înfruntat cu prilejul unirii preoţilor valahi cu confraţii lor de la Roma (1701)…” Evident că termenul „confrații” nu se referă la credință sau religie, ci la etnie. Deci, ideea originii latine a românilor era cunoscută și acceptată în epocă. Nu Școala Ardeleană, (apărută la zeci de ani după) a răspândit prima dată această idee.

Să folosească limba română în toate serviciile sacre

„În ziua de 22 septembrie superintendentul Geleji a trimis viitorului episcop şi tuturor preoţilor
români „regulile” ordonate de principe, reguli ce trebuiau impuse de el. Aceste reguli constau din 24
de puncte. AI doilea dintre puncte aminteşte că episcopul va rezida în Alba Iulia sau într-un alt
loc potrivit pentru întemeierea unei şcolii româneşti pentru instruirea tinerimii şi că vor fi chemaţi doi
sau trei profesori pricepuţi în limbile română, greacă şi latină; va trebui să păstreze tipografia şi să
tipărească cărţi pentru cultul divin cărţi şi catehismul calvin pentru tinerimea care trebuie educată în
şcoli, rugăciuni zilnice, cântece bisericeşti folosite de către comunităţi le calvine din Lugoj şi
Caransebeş; mai departe episcopul este ţinut să folosească limba română în toate serviciile sacre şi să se îngrijească ca preoţii aflaţi sub ascultarea lui să facă acelaşi lucru; la Sfânta Împărtăşanie să fie admişi numai adulţii şi să nu li se dea acestora Împărtăşania cu lingura, ci să ia pâine sfinţită din mâna lor, dar să bea vinul din potir; să scoată din administrarea botezului lumânările şi mirul (Geleji înţelege prin numele „ulei pentru uns” sacramentul Primei Împărtăşanii care în biserica greacă se administrează o dată cu botezul) şi să boteze cu apă „simplă” (aşadar nu binecuvântată!) în numele Tatălui şi Fiului şi Spiritului Sfănt; să renunţe la folosirea cădelniţei şi să nu admită între Dumnezeu şi om vreun alt
mijlocitor În afară de Isus Christos şi să renunţe la cultul şi venerarea sfinţilor; „printr-o simplă
formulă creştinească” să-i îngroape pe morţi fără cântări, lumânări, tămâie şi astfel de
„superstiţii”; să împiedice venerarea şi cultul icoanelor şi al crucii şi practicarea postului şi, în sfârşit,
episcopul să fie supus în toate superintendentului eretic (reformat)„
Iată un program ambițios care datorită condițiilor istorice nu s-a realizat.

Condiții istorice

Care au fost aceste condiții istorice. După bătălia de la Mohacs(1526), Ungaria a devenit Pașalâc, iar Transilvaniei i s-a garantat statalitatea la 1541, subordonată prin tribut de Istanbul, exact ca și Moldova și Țara Românească. Chiar uneori cele trei țări, duceau tributul la istanbul în delegație comună. În Transilvania era două „partide”,:
-unul evanghelic, pro-turc, care țineau cu turcii pentru că aceștia garantau libertatea cultului evanghelic
-mai exista „partidul catolic” care urmărea subordonarea față de habsburgi
(Aceeași poveste ca astăzi, pentru țărișoare mici, între două imperii.)
„Partidul” evanghelic era puternic, bogat și influent, cel catolic era dirijat de Viena.
Viena a fost atunci față de Transilvania, cam cum este astăzi Rusia față de Ucraina.
Așa că programul reformei românești a dat greș, nu înainte de a lăsa o mulțime de cărți și o limbă comună, care dacă nu apuca să fie literalizată atunci, ar fi fost regionalizată de „prietenii” de la răsărit care au venit din fericire mai târziu și am fi avut graniță pe Carpați și dicționare ardelenești-muntenești.
Scriu aceste lucruri ca român din mocănime, că niciunde nu să vorbește limba română mai pocit ca în nordul apusenilor. Cu româna mea, învățată la sat, înțeleg o bună parte din maghiară.

Am rămas la anul 1640, anul alegerii unui nou episcop român de Transilvania.

Ilie Iorest

„Chiar dacă Milovitius fusese cel mai priceput în arta tipografiei şi astfel putuse să aducă multe
servicii calvinismului prin tipărirea cărţilor necesare în propagarea ereziei calvine şi chiar dacă s-a
bucurat de protecţia deosebită a superintendentului, totuşi episcop a fost numit „după anumite porunci
date lui” Ilie Iorest, călugăruI moldovean.” Era de fapt născut în Transilvania.
„Episcopul Ilie Iorest nu a vădit tragere de inimă spre propovăduirea calvinismului. Mai înainte
de a veni în Transilvania, a fost stareţul mănăstirii Putna (în Bucovina de astăzi), unde credinţa
orientală era păstrată într-o formă foarte curată. De aceea toamna anului 1643, este destituit şi aruncat
în temniţă şi ucis prin biciuire cu vergi.” Aici am mers să verific informați și Zenovie se dovedește mincinos. Iorest a fost destituit pentru lipsa de interes în reforma românilor, dar nu omorât. Cităm de pe doxologia.ro: „În anul 1643, blândul Ierarh Iorest a fost aruncat în temniță pentru râvna dreptei credințe, pătimind multe necinstiri, bătăi și ocări. Iar sfântul a răbdat mucenicește, fiind gata să-și dea și viața pentru apărarea credinței ortodoxe și mântuirea turmei sale. După nouă luni de zile, păstorul cel adevărat este scos din temniță și obligat să dea o sumă de bani. Ajungând din nou în Moldova, între anii 1656-1657 a fost episcop la Huși, păstorind bine Biserica lui Hristos și lucrând la mântuirea fiilor săi duhovnicești. Apoi și-a dat sufletul cu pace…” BOR l-a canonizat în anul 1955 și se face pomenirea lui la 24 aprilie. Este sfânt deci.
Fake news funcționau și pe vremea lui Zenovie. Mai greu acum, cu internetul.

Ștefan Popa

„În locul acestuia, principele l-a numit pe Ştefan Popa, călugăr al mănăstirii din Alba Iulia…„
Condițiile de reformare impuse bisericilor românești:
„Episcopul este ţinut să se folosească de limba română în tot ceea ce priveşte serviciul divin, să-i silească pe credincioşi pentru a primi catehismul calvinesc tipărit În anul 1640 şi să propovăduiască învăţăturile acestuia; să boteze cu apă „simplă„; să îngăduie ca numai pe cei adulţi să primească Sfânta Împărtăşanie; să împiedice cultul icoanelor şi al sfinţilor; să renunţe la toate ceremoniile de care se foloseau la înmormântări; să dea libertate deplină tuturor celor care doresc să îmbrăţişeze calvinismul; în fiecare an să ţină sinod cu preoţii, iar în ceea ce priveşte toate deciziile mai importante să se ceară sfatul şi aprobarea superintendentului calvin, ia a cărui sfat este dator să recurgă când doreşte să-i pedepsească pe protopopi, să-i destituie sau să-i ungă.
Astfel, episcopul românilor poate să fie considerat vicar al superintendentului calvin şi toţi
urmaşii săi au avut aceeaşi soartă până la Unire (1701). Principele a facut cunoscute aceste condiţii în
acelaşi an tuturor preoţilor români, care erau obligaţi să le respecte foarte riguros.„

Cărți tipărite în românește în acei ani:

„După întemeierea tipografiei româneşti, Gheorghe Rakoczy s-a îngrijit ca Sfânta Scriptură să
fie tradusă în întregime în româneşte, ca în acest fel episcopii şi preoţii să poată propovădui cu mai
mare succes cuvântul „curat” al lui Dumnezeu. O parte din Vechiul Testament se găsea într-o bună
traducere, apărută la Orăştie în anui 1582, prin cheltuiala lui Francisc Geszti, iar traducerile Noului Testament erau acelea care au apărut la Braşov, prin cheltuiala saşilor (Evanghelia din 1561, Faptele Apostolilor din 1563) . In tirnpul lui Gheorghc Rakoczy (1630-1648), acestea erau foarte rare.
De aceea principele a dat poruncă în anul 1644 călugărului Silvestru să traducă integral Noul
Testament în limba română. Această traducere a fost imprimată în tipografia din Alba Iulia, la
începutul anului 1648.
În acelaşi an, prin cheltuielile magnatului Acaţiu Barcsai (de origine română, de origine din Bârcea Mare, Hd), a apărut chiar versiunea românească a Catehismului palatin, tradusă de Ştefan Fogarasi, „pastorul spiritual” („lelki pasztor”) al românilor din oraşul Lugoj trecuţi la calvinism . În prefaţa aceluiaşi catehism, traducătorul (Ştefan Fogarasi) scrie împotriva catolicilor pe un ton vehement. „

„Acesta avea aceleaşi intenţii de a-i converti pe români spre calvinism cu orice preţ. Chiar şi mijloacele erau cele vechi; …. tipărirea cărţilor în limba română ….„

O educaţie dreaptă nu poate fi făcută fără cărţi

„Savul Popa, care a fost uns în temeiul următoarelor condiţii: „
1. Se va îngriji să li se propovăduiască românilor în limba proprie cuvântul lui Dumnezeu şi să li se insufle în mod asemănător valahilor, cât şi rutenilor (în comitatul Maramureş locuiau mulţi ruteni).
2.Să-i silească sub pedeapsa destituirii pe preoţii şi pe ajutoarele lor, ce sunt supuşi supravegherii sale,
să-şi procure Noul Testament, Catehismul şi Psaltirea; se va strădui să fie semănate în inimile
ascultători lor seminţele acestui cuvânt divin, după ce din sufletele celor ce ascultă vor fi îndepărtate
superstiţiile, dat fiind că o educaţie dreaptă nu poate fi făcută fără cărţi.
3. Pe soţi să nu-i despartă decât pentru acuzaţia de adulter şi să nu îngăduie căsătoria între persoanele nepotrivite, iar dacă cineva nu putea fi urmărit în astfel de treburi de judecata sa şi alor săi, atunci să aibă parte de sfatul şi de judecata superintendentului ortodox (sic calvin) şi ale vlădicului (vlădică = episcop) de Alba Iulia (este vorba de episcopul românilor care îşi avea reşedinţa la Alba Iulia).
….
5. În discuţiile despre cauzele externe, să nu-l oblige să facă şi să realizeze nimic de la sine, ci
pe toate cu consimţământul bătrânilor (adică al protopopilor)
6. Va fi susţinut să înainteze pricinile mai importante, aici la Alba Iulia, ca niciodată să nu fie la îndemână cuiva prilej de a se plânge de încălcarea dreptului său, să transmită chiar în toate şi în alte treburi în care se amestecă întărirea evlaviei şi mântuirea sufletelor, să depindă de superintendentul ortodox şi de vlădica de la Alba Iulia şi întru totul să urmeze sfaturile acestora în legătură cu cele necesare, să caute acestea prin intermediul oamenilor şi al scrisorilor şi să-i consulte.
7. Să fie obligat să vină personal la sinoadele anuale ale preoţilor români sau, dacă acest lucru nu poate să se întâmple din vreun motiv important, să trimită aici la Alba Iulia legaţi demni de încredere şi potriviţi prin credinţă.”
Iată un program ce și-a dorit apropierea bisericilor ortodoxe, de felul reformat. O reFORMARE adică.
Cât a reușit, nu știm.

„În anul 1651, Gheorghe Râkoczy II s-a îngrijit de tipărirea unei traduceri româneşti a Psaltirii
ebraice, de traducători ale căror nume ne-au rămas necunoscute. Prefaţa a fost scrisă de episcopul
român Ştefan Popa. Această prefaţă conţine apărarea folosirii limbii naţionale în serviciile sacre
[12]. Episcopul spune „cine predică cuvântul lui Dumnezeu într-o limbă străină, nu vorbeşte
poporului, ci lui Dumnezeu, se întrezăreşte el însuşi în credinţă, nu pe credincioşi, deoarece aceştia nui înţeleg cuvintele; predica este asemănătoare goarnelor care au întotdeauna acelaşi sunet fără nici o varietate.„

Împotriva alor două ţări fără Scriptură Sfântă

„În acelaşi oraş (Alba Iulia) a apărut în anul 1656 Scutul catehismului cu răspunsuri din
Scriptura Sfântă împotriva alor doue ţări fără Scriptură Sfântă. Varlaam, mitropolitul Moldovei,
a fost trimis sol în anul 1644 de către Vasile Lupu, principele acelei ţări (1634-1653) la Matei Basarab,
principele Țării Românești (1632-1654). Acolo, la vărul principelui, Udrişte Năsturel a văzut un exemplar al catehismului tipărit în româneşte în anul 1640 de către calvini pe care l-a socotit „plin de venin aducător de moarte”.

Respingerea (Refutatio)

„De aceea, întorcându-se în Moldova, a convocat în sinod şi pe preoţii Moldovei şi pe cei ai Valahiei şi a redactat un răspuns de combatere a acelui catehism, ca să demonstreze „interpretarea falsă şi eronată a Sfintei Scripturi făcută de calvini” („strâmbătura şi tâlcul cel rău al calvinilor, cari tâlcuiesc rău şi strâmbează Sfănta Scriptură”). Această respingere (Refutatio) a fost tipărită în anul 1645 la Iaşi.

Iată că în acei ani, când răspunsul la o carte venea după câțiva ani, exista un real schimb de idei în spațiul românesc. Ce e important, e că acest schimb s-a făcut nu în latină, limba cancelariilor vremii, ci în românește. Această trecere la limba română s-a făcut sub influența reformei.

Apărarea catehismului reformat, românii au multe lucruri care nu au o origine apostolică

„Fără îndoială, părea că este un răspuns necesar la această respingere şi de aceea calvinii au editat la 1656 lucrarea Apărarea catehismului. Apărarea constă din două părţi. În prima parte sunt combătute obiecţiile mitropolitului Varlaam. „Românii au multe lucruri care nu au vreo origine apostolică – spune autorui Apărării.„

Care dintre apostoli v-a învăţat să-i încingeţi pe miri cu o cingătoare, să le puneţi
deasupra capului coroane şi să le daţi miere?”

„Care dintre apostoli v-a învăţat la administrarea botezului să scuipaţi şi să suflaţi, să însemnaţi capul copilului cu ceară, să-i ungeţi cu ulei şi să-I purtaţi de trei ori în jurul mesei şi la icoanele sfinţilor, căci Christos ne-a învăţat să botezăm într-alt fel. Care dintre apostoli v-a învăţat să amestecaţi pâinea şi vinul cu apă (cuvântul este din Sfânta Eucharistie) şi să-I duceţi la bolnavi, să deschideţi gura acestora cu un lemn şi să le daţi cu lingura Împărtăşania?
Care dintre apostoli v-a învăţat să puneţi icoanele pe stomacul bolnavilor şi să le
sărutaţi, să puneţi în mâna acestora o cruce de ceară şi bani, să le daţi merinde de drum, să-i stropiţi cu
vin şi alte multe prostii pe care nu le putem expune în întregime. Nici în Sfânta Scriptură mi se găsesc
astfel de lucruri, nici apostolii, nici profeţii nu au propovăduit lucruri asemănătoare, aceste superstiţii sunt băbeşti.
„Care dintre apostoli v-a învăţat să-i încingeţi pe miri cu o cingătoare, să le puneţi
deasupra capului coroane şi să le daţi miere?”
Mai departe, autorul spune că omul nu poate să dobândească mântuirea sufletului prin respectarea legii şi prin fapte bune, ci numai prin credinţa în Isus Christos. Legea este sfântă şi „spirituală”, pe când omul „material” şi astfel nu poate să o respecte şi să o împlinească. Cei care doresc să dobândească salvarea sufletului prin fapte bune şi caută să ajungă la Tatăl prin alt intermediu decât Isus Hristos şi care venerează pe sfinţi sau pe îngeri, fac „o mare prostie” deoarece „sfinţii şi îngerii nu văd suferinţele noastre” şi nu pot să ne aduc vreun ajutor. Apoi este combătut celibatul, postul, cultul icoanelor şi al Sfintei Cruci deoarece „nu crucea, ci Isus Hristos ne-a mântuit”.
Partea a doua conţine o nouă ediţie a Catehismului tipărit în anul 1640. „

Stefan Majlat

„Primul care a vrut să-i convertească pe români a fost Ştefan Majlat, căruia îi aparţinea atunci
domeniul Făgăraşului, din prima jumătate a secolului XVI. La 1541, scria de numeroase ori din
Constantinopol, unde fusese întemniţat, soţiei sale Anna Nadasdy, să rămână credincioasă reformei şi
să o propovăduiască printre români.

Susanna Lorăntffy , „…dacă se folosesc de limba română în serviciul divin.”

„Susanna Lorăntffy a emis un decret pe 2 aprilie 1657 în legătură cu inspecţia canonică a
bisericilor româneşti. Aceşti inspectori erau şi inspectorii şcolii româneşti din oraşul Făgăraş. Aceştia
erau ţinuţi să inspecteze toate bisericile de cel puţin două ori pe an. Cu ocazia inspecţiilor trebuia avut
în vedere dacă preoţii stăpânesc destulă ştiinţă teologică, dacă se folosesc de limba română în serviciul divin, de unde îşi scot subiectul predicii, dacă propovăduiesc sau nu învăţăturile catehismului calvin?”

Școala românească de la Făgăraș. Universitate?

Ca unul care sunt cât de cât familiarizat cu limbajul secolului 16, trebuie văzut cum această școală ar avea dreptul să fie numită Prima Universitate Românească,….3 aprilie 1657.
Despre Susanna Lorantffy ar trebui scris mult.
„În ziua următoare a emis un nou decret. Este vorba de decretul întemeierii unei şcoli româneşti
la Făgăraş, fondată de principesă pe propria-i cheltuială.
Decretul avea cinci părţi:
1. Despre locul, clădirea şi scutirile de care beneficia şcoala românească.
2. Despre dascălul şcolii.
3. Despre învăţăcei.
4.Despre inspectarea ei.
5. Despre mijloacele de întreţinere ale dascălului şi ale învăţăceilor.
Şcoala românească a fost construită aproape de şcoala ungurească, pentru ca inspectarea să fie
mai uşoară şi elevii români să poată învăţa maghiara, iar cei unguri româna. Şcoala românească se
bucura de aceleaşi privilegii ca şi cea ungurească. Profesorul era numit de stăpânul Făgăraşului şi era
supus jurisdicţiei consistoriului calvin. Trebuia să aibă destulă învăţătură, dobândită într-o şcoală
calvină şi să vorbească bine româneşte, să ştie să scrie şi să citească. Era nevoie ca elevii din
clasele mai mici să aibă îndemânarea de a scrie şi de a citi bine româneşte, mai apoi de a învăţa
predica de duminică, Crezul, cele Zece Porunci şi catehismul tipărit la Alba Iulia, mai apoi să explice
sacramentele Botezului şi al Împărtăşaniei şi cântecele religioase folosite de comunitatea din Lugoj şi
Caransebeş. În zilele de duminică şi în cele de sărbătoare dascălul trebuia să meargă cu învăţăceii la
biserică şi să cânte cântece religioase în limba română.
Pentru inspectarea şcolii este stabilită o comisie din doi membri ai consistoriului calvin, din
doi mireni şi preoţi învăţaţi români. Aceştia trebuiau să inspecteze şcoala de cel puţin două ori pe lună.
În fiecare an erau două examene publice, toamna şi primăvara.„
Iată un program care precede cu 100 de ani Școala Ardeleană.

Mai departe documentul conține mai mult date despre decrete date de principii protestanți pentru întărirea protestantismului printre români.
Am scos în evidență efortul tipografic al epocii, efort care ascunde nerostită o realitate: literalizarea limbii române, formarea ei. Cu aport egal din partea traducătorilor și tipografilor din toate cele trei țări românești, cu ajutorul bugetului generos al Transilvaniei (una din cele mai bogate și puternice țări europene de atunci) limba română s-a format pe paginile Noului Testament, ale Bibliei și ale cărților care explicau Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu.

Acesta a fost mesajul postării mele de astăzi.
Documentul aici.

Ascultarea, oglindirea lui Dumnezeu în noi

Lumea religioasă e plină de profeți falși, iar falsul e mai periculos decât lipsa lui.
Ascultând doar de Dumnezeu, vom beneficia de promisiunile Lui, prin credință.

Înregistrare din adunare, 29 ianuarie 2023
Geneza cap 22 min 0:00
Pilda oglindirii min 3:15
Cum se poate să avem mintea lui Dumnezeu? Prin ascultare min 7:20
Pentru că ai ascultat, te voi binecuvânta! min 11:00
Angajament=Ascultare+Facere, min 12:30
Și noi, cei de acum suntem din sămânța lui Avram min 13:58
Relevanță, relevanțometru, min 14:29
Cum vede Dumnezeu relevanța? Evrei 11 min 15:12
Un popor caută o patrie min 23:45
Ceea ce ne face pe noi diferiți sunt promisiunile pe care le avem în cap min 24:24
Îi este rușine lui Dumnezeu cu noi? min 26:02
Falsul este mai periculos decât lipsa lui min 28:00
Pilda urechii străpunse min 30:30
De cine asculți? De opinia publică sau de Dumnezeu? min 33:57

Trei case: casa hoțului, casa nelegiuirii, templul Domnului

Înregistrare din adunare 22 ianuarie 2023

Zaharia cap 5 min 0:00
Zaharia cap 6 min 1:25
Explicații:
Dl Isus reproșa iudeilor că nu ascultau de proroci min 3:15
În Vechiul Testament sunt amănunte care îl clarifică pe Noul min 4:40
Casa hoțului (vechiul Israel) min 6:06
Casa nelegiuirii (datina bătrânilor) min 8:42
Templul Domnului (Adunarea) min 9:48
Imaginea Odraslei (Iov 14, Zaharia 3) min 10:50
Legământul Avraamic: (desăvârșita unire) min 12:50
Despre templul lui Dumnezeu min 17:55
Dragostea de sine, primul păcat min 18:23
Noi suntem parte din Templu min 21:52
Când suferim, să ne bucurăm min 22:53
Casa nelegiuirii s-a extins (biserica apostată a copiat casa nelegiuirii) min 23:50