Adunarea din Gulag, Siberia 1930-1940

Încerc să vă trezesc gustul de lectură, deși ar trebui să fie o poruncă: „aduceți-vă aminte de” cei ce v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu. Reproduc un fragment din autobiografia versificată a lui Pavel Vladâkin, un episod din lagărul Kolîma/Siberia, un loc unde au pierit un număr foarte mare de oameni, în jur de de un milion.
După ce am citit toate aceste 3 volume, m-am dus la internet și am găsit un număr uriaș de documentare pe subiect. Apoi mi-am comandat cartea:

De o săptămână tot citesc, n-am terminat, are 600 de pagini.
Marea teroare stalinistă (1937-1938) sau marea epurare sau „ejovcina”(vremea lui Ejov) o socotesc o urgie profețită de Dumnezeu, căci precum urgiile din Egipt au precedat primul exod evreiesc, urgiile veacului XX au precedat cel de-al doilea exod.
Cititul merge încet pentru că fiecare capitol, fiecare paragraf chiar, descriu grozăvii pe care dacă le cauți pe net, le găsești mai înfiorătoare decât succinta enumerare a renumitului istoric. Epurarea cadrelor universitare, a intelectualității, prezentate în versificarea biografiei lui Vladâkin nu au fost cazuri izolate, ci fenumene de masă, urgii, milioane de oameni au murit în lagărele siberiene.
Și în acele locuri și timpuri…să-ți găsești adunare și frați?!

Duminică era cu soare. Vladîkin lemne a pornit
Pe deal a strânge pe mâncare Să schimbe-n lagăr revenit.

Dar nicio creangă nu găseşte, Fiind deja extenuat,
I se părea că dealul creşte Când îl trecea în lung şi lat.

Mergând spre lagăr pe cărare, După un dâmb el auzi
O melodie, o cântare Şi drept acolo se porni.

Mâhniţi, el vede: patru cântă În jurul unui rug micuţ,
La ei şi feţele cuvântă De suferinţe sunt avuţi.

Cântau cu triste sentimente, Fiind la feţe înnegriţi
De cele foarte reci segmente De timp de iarnă greu loviţi.

Vladîkin între dânşii locul Îndată şi l-a ocupat,
Arzând în inimă cu focul Din cer la cinci repartizat.

Şi ochii inundaţi de lacrimi Spre zări cereşti şi-a ridicat
Îndurerat de grele patimi Încet cu dânşii a cântat:

 

„Te-ndură, milă ai de mine,O luptă straşnică eu duc,
O, Doamne, vreau puteri divine, Ascultă ruga ce-Ţi aduc…”

Era o mică adunare De sus la care se credea
Că Salvatorul cu ardoare Pe fiecare îl privea.

Gândea Vladîkin, mii de îngeri La cânt cu dânşii se uneau,
Au mare preţ aceste plângeri Şi chinul ce îl sufereau.

Un paradox există mare, În inimi ei acum trăiau
Deplin confort şi desfătare, Deşi toţi arestaţi erau.

Şi Duhul Sfânt le-a dat putere Când unul în a lui cuvânt
A spus că Domnul în vedere, Pe vremi de negură şi vânt

Ne are-n marea îndurare, Deşi la moarte azi sortiţi
Suntem să mergem fiecare De frig şi foamete loviţi.

El cum pe Ştefan îl văzuse Şi pe Ioan la Patmos dus
Sau daţi la lei, cum alţi căzuse, A Lui ochi ne privesc de sus.

 

Noi steagul Lui de biruinţă Să-l ţinem şi în suferinţi,
Destin El veşnic, prin credinţă, Ne dă cu miile de sfinţi.

La urmă asta e cântarea Prin care şi-au însufleţit
Credinţa, dragostea, răbdarea Pe drumul greu de suferit.

Cu capetele jos plecate În cel timp nişte arestaţi
Treceau un ţol având în spate. Flămânzi şi prea împovăraţi,

Duceau un regizor din teatrul De stat de la Sankt Petersburg,
El nu a suferit dezastrul, Cum treburile lui decurg,

Se duse şi el după lemne, Ca toţi, pe pâine să le dea,
Dar îngheţat a fost, pe semne, Sărmanul, când se încălzea.

Fără de foc, în oboseală, Se zice, ei se încălzesc
Când biruiţi sunt de răceală Şi gerul nu îl mai simţesc.

Un alt grup doi pe deal găsise, În sanie îi aduceau,
Pe ambii mintea-i părăsise, În vorba lor se încurcau.

 

Privind la ei cu mulţumire Ai noştri fraţi s-au închinat,
Lui Dumnezeu de izbăvire Că zilnic grija le-a purtat.

Ei masa dragostei întinse — Un peşte cineva avea —
Pe drum făină altul strânse La brutărie când mergea.

Din sân al treilea pâine scoase, Făina fiartă e la foc,
Demult Vladîkin nu mâncase. Lui astăzi marele noroc

Îi răsări pe a sa cale Cu fraţii când s-a întâlnit,
Şi sacul greu ticsit cu jale Azi mai uşor a devenit.

La urmă au cerut cu toţii Credinţă până la sfârşit,
Apoi cu lacrimi şi emoţii, Cu dor de cer s-au despărţit.

Şi iar spre valea umbrei morţii Păşeşte el posomorât,
Unde sunt duşi să moară hoţii. În suflet foarte amărât,

Văzându-şi lagărul în faţă, Vladîkin iarăşi s-a rugat:
„Nu vreau nimic, nici zile, viaţă, Sunt, Doamne, prea împovărat.

 

Speranţele îmi sunt pierdute Şi orice vis e spulberat,
Ca sulul zilele avute Se strâng, le pierd neapărat.

Te rog, prin Kolîma trecută A mea credinţă la sfârşit
Să fie cerului plăcută, Mai mult nimic nu am dorit!”

(Epopeea siberiană, vol I, pag 275-262)

Praxiologia creștină sau cum se pune căruța înaintea cailor. Proliferarea cântărilor experienționaliste, eliminarea cântărilor educative (duhovnicești) (4.)

Subiect greu.
Nici nu știu cum să încep, lăudând binele sau blamând răul?
Să arăt și să laud ce e biblic și bine și apoi să descriu și să combat ce e diabolic și rău sau invers?
Regulile didactice spun că prima dată se definește binele, apoi erorile lui.
Așa că înainte de a arăta anomalia, să arătăm norma.
Cântările, atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament erau de 3 feluri distincte:
-cântări de laudă
-rugăciuni
-cântări care descriu faptele Domnului (cântări duhovnicești sau educative, cântări cu tâlc).
Aceste 3 feluri, chiar dacă sunt denumite așa cum sunt, toate au ca scop final învățarea, educația celor ce ascultă.
Leviții erau puși să cânte necurmat la templu cu scopul de a învăța pe cei ce aduceau jertfe acolo.
Psalmii erau cântați.
În Noul Testament cântările aveau chiar acest scop:
„Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţămire în inima voastră.” Coloseni 3:16
Cântarea are ca scop învățarea în primul rând și apoi lauda.
Ca și rugăciunea dealtfel, prima dată da, „mulțumești lui Dumnezeu foarte frumos” dar trebuie și „celălalt să rămână zidit” prin rugăciunea ta.
Nicăieri nu se găsește în Biblie vreun exemplu când se cânta de gradul melodiei, nici concursuri de cântat nu sunt.
Textul rimat(poezia) și cântat(cântarea) e mai ușor de memorat, se șterge greu din cap.
Cântarea are și un rol juridic, de martor la proces.
„Acum, scrieţi-vă cîntarea aceasta. Învaţă pe copiii din Israel s-o cînte, pune-le-o în gură, şi cîntarea aceasta să-Mi fie martoră împotriva copiilor lui Israel. Căci voi duce pe poporul acesta în ţara pe care am jurat părinţilor lui că i-o voi da, ţară unde curge lapte şi miere; el va mînca, se va sătura şi se va îngrăşa; apoi se va întoarce la alţi dumnezei şi le va sluji, iar pe Mine Mă va nesocoti şi va călca legămîntul Meu. Cînd va fi lovit atunci cu o mulţime de rele şi necazuri, cîntarea aceasta, care nu va fi uitată şi pe care uitarea n-o va şterge din gura urmaşilor, va sta ca martoră împotriva acestui popor.” Deuteronom 31:19-21
De ce cântare, de ce nu doar text?
Ca să n-o șteargă uitarea.

Cântările care se cântă astăzi sunt expresia reducționismului teologic evanghelic, al experienționalismului. E valabil doar ce simt și cânt asta: „ce bine mă simt de când Domnul Isus e în viața mea, sunt extrem de fericit, El e tăria mea, nu mi-e frică în încercări, cu Tine Isuse e minunat,” …lucruri adevărate dealtfel.
Dar e puțin.

Adunare 30 decembrie 2018

Adunările de casă din Iran. Persecuția creștinilor evanghelici din Iran (3.)

(Această postare este traducere de pe un raport oficial al Serviciului de Imigrări Danez, capitolul 3)

Adunările de casă, structura/organizarea Adunărilor de casă și a activităților lor

       O organizație internațională din Turcia susținea că nu are informații cu privire la numărul de Adunări de Casă din Iran, dar credea că numărul acestora crește pe zi ce trece. Este imposibil de oferit un număr al Adunărilor de Casă din Iran. Adunările de Casă erau deja numeroase din pricina presiunii la care erau supuse diferite clădiri evanghelice și protestante care se aflau “deasupra solului” (la vedere, oficial, n.n.)(referința se face la 4.1). În continuare se detalia că majoritatea Adunărilor de Casă nu existau pe termen lung. Adunările se roteau destul de mult, schimbând locații și membrii. Aceasta se întâmplă și din cauza monitorizării la care sunt supuși și care îi obligă să le închidă și să deschidă noi adunări în noi locații. Ar fi greu de ținut în funcțiune aceeași Adunări de Casă doi ani la rând de exemplu din pricina riscului de monitorizare din partea autorităților. Prin urmare, detectarea mai multor Adunări de Casă apărând ici-colo nu ar putea fi neapărat un indicator valid al unei adevărate creșteri a numărului de Adunări de Casă. Când a fost întrebat despre zone cunoscute unde sunt Adunări de Casă, sursa a menționat Teheran, Rașt, Șiraz și Isfahan ca fiind orașe unde par a fi multe Adunări de Casă. De asemenea, acesta ar putea fi un indicator al concentrării organelor guvernamentale de aplicare a legii asupra grupurile de credincioși din aceste orașe.

      Cum a început să se pună presiune pe adunările din marile orașe, a început să ia amploare fenomenul Adunărilor de Casă, acest fenoment dezvoltându-se și în orașe mai mici și la sat, creștinii (vorbitori de farsi) neavând vreo altă opțiune decât să se adune în Adunări de Casă, conform lui Mansour Borji.

Alegerea Magdei. Persecuția creștinilor evanghelici din Iran. (2)

Citește și dă mai departe!

Alegerea Magdei

Când divorțul sfărâmă o familie, majoritatea tribunalelor pun interesul copiilor pe primul plan referitor la custodie. Însă în Iran nu este așa. Dacă ești un creștin căsătorit cu un musulman, copiii trebuie să trăiască cu musulmanul. Aceasta-i legea. Astfel că creștinii care au un soț musulman pot să ajungă să fie obligați să aleagă între credința și copiii lor.

Fiind ademenită într-un mariaj cu un om ce se dădea drept creștin, Magda Montazami a fost obligată să facă acea îngrozitoare alegere. În continuare ea își relatează povestea, argumentând de ce nu regretă că l-a ales pe Hristos.

O căsătorie „din dragoste”

Am fost crescută într-o familie creștină și slujeam cu pasiune din adolescență. Chiar îmi plăcea să merg la biserică și chiar îmi amintesc într-o zi că i-am spus mamei cum aș fi dorit să trăiesc într-o biserică. Ca adolescentă eram o membră activă a corului și slujeam la Școala duminicală.

Eram singura creștină din întreaga universitate și colegii mei obișnuiau să spună că eram diferită de ei. Nu puteam vorbi în mod deschis despre credința mea, dar eram bucuroasă că oamenii totuși știau că îl iubesc pe Hristos. În al doilea an la universitate, am ajuns să cunosc un bărbat ce părea să știe destul de multe despre mine și familia mea. El a aflat că eram creștină și mi-a spus: „Și eu îl iubesc pe Isus. Vreau să îți cunosc familia”.

Pe atunci, casa noastră slujea drept casă de adunare¹ pentru credincioșii locali și tatăl meu era pastorul. Noul meu amic a început să vină la adunările noastre și după ceva vreme mi-a spus că s-a îndrăgostit de mine și că vroia să mă ia de nevastă. Trei luni mai târziu ne-am logodit și apoi ne-am căsătorit. Am crezut că dragostea lui era adevărată.

„Urâta” realitate

Cum ne-am căsătorit mi-am dat seama de cruda realitate: soțul meu nu era un creștin. Felul în care se purta cu mine s-a înrăutățit. Nu îi plăcea să îmi vizitez familia și mă ura pentru credința mea creștină, numindu-mă „ghiaură” și „apostată”. El mă tot amenința pe mine și pe familia mea că ne va denunța la autoritățile islamice ca să ne spânzure pentru că eram creștini. Deși nu era un musulman practicant, el recita intenționat versuri din Coran în fiecare noapte cu voce tare doar pentru a mă irita.

Într-o zi l-am întrebat de ce s-a mai însurat cu mine din moment ce mă ura pe mine și pe familia mea atât de mult. Fără rușine el a răspuns că pe când încă eram la universitate într-o zi m-a urmărit până acasă și văzând că locuiesc într-un cartier bun și că eram o fată frumușică a decis că eram demnă de el! Asta a fost ca și cum ar fi turnat apă rece ca gheața peste sentimentele mele! Nu credeam că cineva ar fi putut să se căsătorească pentru asemenea motive superficiale.

Nașterea și separarea

Simțindu-mă fără de ajutor și singură, m-am rugat ca Dumnezeu să îmi dea un copil. Vroiam să fiu mamă, dar soțul meu spunea că nu vroia un copil de la o femeie „apostată”. Dumnezeu mi-a auzit rugăciunile și mi-a dat un copil. Perioada sarcinii a fost pentru mine una foarte stresantă și soțul meu mi-a spus că un copil care are o mamă ca mine nu va avea niciun căpătâi. După nașterea fiicei noastre, atitudinea lui doar s-a înăsprit și pe când ea avea doar patru luni și jumătate ne-a silit să plecăm din casa lui. Viața era grea. Soțul meu refuza să divorțeze de mine, însă în același timp nu ne întreținea pe mine și pe fiica mea și nici nu îmi dădea permisiunea să îmi caut de lucru. Conform legii islamice iraniene, soțul trebuie să îi dea permisiunea soției să lucreze. Mulțumim că familia mea ne susținea financiar. Din când în când soțul meu venea acasă la noi să ne ia fetița pentru câteva ore și apoi o aducea înapoi. Într-o zi a luat-o, dar nu a mai adus-o înapoi. El a argumentat că conform legii islamice, eu ca „ghiaură” nu eram în stare să am grijă de copil. Între timp a și divorțat de mine.

„Dezice-te de credința ta și îți vom da fetița”

Imediat am angajat un avocat să recâștig custodia fetei mele. Ea avea doar doi ani și jumătate și avocatul meu mi-a spus că conform constituției Iranului o fetiță poate sta cu mama ei până la vârsta de nouă ani. Dar în ziua audierii la tribunal, judecătorul mi-a spus că legea din constituție nu se aplică în cazul meu. Judecătorul mi-a spus: „Există o singură modalitate prin care poți să capeți custodia fetei tale. Dacă revii la islam și renunți la credința ta creștină, ți-o vom da pe fiica ta.”.

„Vorbește hulubaș, vorbește!” Anchetarea lui Pavel Vladîkin de către NKVD, 1935

Prezint aici un paragraf din volumul întâi al Vieții lui Pavel Vladîkin (pag 93 înainte). Anchetarea.
Arestat de NKVD (Securitatea sovietică) la 10 februarie 1935, luat cu binișorul, tânărul Pavel nu realizează inițial că răspunzând onest întrebărilor anchetatorului, toarnă pe frați. Când își dă seama, nu mai spune nimic și atitudinea blândă a anchetatorului se schimbă brusc.
Un paragraf: „Să spună cine la amvoane/ Din fraţi mai mult a predicat./Adresa vrea şi ce lucrează….” mi-a amintit de o circulară dată de Ministerul Cultelor din România în 1949. Public paragraful din revista Cultului Creștin după Evanghelie de atunci.  Și acolo se cere la fel, vezi paragraful 2: „…a ne trimite foarte urgent următoarele date cu privire la bătrânii notați în Autorizație, precum și cu privire la cei ce activează în Adunare, vestind Evanghelia.”
Sinistrul cererii acum urmează: „Acestea nu privesc pe cei ce iau cuvântul în adunare odată la o lună sau chiar mai rar, ci pe cei ce activează mai intens.”
Conform cu ceea ce e scris: „Cei ce voiesc să trăiască cu angajament în Hristos vor fi prigoniți.„, ceilalți nu.

Practic, urmare acestei cereri în revistă, Securitatea a primit plocon o mare cantitate de informații, materie primă pentru mașinăria lor de distrus suflete. Unchiul soției mele a fost activ în una din cele mai mari adunări de Creștini după Evanghelie din acei ani și a făcut închisoare pentru că a rămas vertical. Bineînțeles paragraful sub care a fost acuzat nu a fost unul legat de religie. În acei ani Securitatea românească era condusă de 3 generaliu ruși din NKVD, e evident că au aplicat exact aceleași metode și la noi ca în URSS.
Nenorocita centralizare.

Venit din nou la anchetare,
Văzu pe şef prea înrăit,
Lovea în masă foarte tare,
Avea şi mersul repezit.

Ieşi şi intră; zarvă mare,
Făcând aşa de multe ori.
Pe faţă nu avea culoare,
Zbiera împrăştiind fiori.

Îl întrebă pe cine ştie
Din adunarea de baptişti,
Şi Pavel nu gândi să fie
Aici vreun plan la securişti.

Credea că n-au să folosească
Ce el acum le va vorbi,
Pe fraţi surori să prigonească,
De-aceea liber se simţi.

A spus de fraţi din adunare;
Dar după mulţi ani a aflat:
În baza celor spuse — mare
Prigoană au organizat.

Şi arestări au fost în masă,
Iar şeful graiul şi-a schimbat.
Din ton coboară şi mai lasă,
Devine calm şi relaxat.

O prezentare istorică succintă a relațiilor dintre musulmani și creștini (pentru a înțelege persecuția creștinilor din Iran)

„Aduceţi-vă aminte de cei ce sînt în cătușe, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi cu ei…” Evrei 13:3
Prin anii 600 când a apărut mahomedanismul, majoritatea statelor din orientul mijlociu care acum sunt musulmane, erau creștine.
Cucerirea de teritorii face parte din „teologia” islamului.
Este un fel de teologie geografică sau geografie teologică, teoretic islamul trebuie doar să crească ca suprafață ocupată. Așa au mers lucrurile mai bine de 1000 de ani, „casa islamului” a mers doar crescând.
Surpriză majoră pentru musulmani: pe la 1800 Napoleon cucerește Egiptul, apoi teritoriile islamice devin treptat colonii ale „creștinilor”, state coloniale.
Timp de 150 de ani are loc o modernizare formidabilă a țărilor islamice și o întoarcere spre vest a locuitorilor lor.
Această modernizare a fost bine primită de majoritatea oamenilor din aceste țări, mai puțin de către clericii musulmani.
La 1979 în Iran are loc o revenire a islamismului, o reînviere care s-a făcut nu atât la nivelul oamenilor de rând, cât la nivel guvernamental.
În multe țări musulmane a avut loc un proces similar de reîntoarcere spre islamism.

În Iran situația este mai rea decât în multe alte țări islamice.
În Iran creștinismul de limbă farsi (limba de stat) este interzis, sunt acceptați dar foarte strict controlați creștinii de limbă armeană și asiriană (câteva sute de mii din 80 de milioane).
Toate adunările de limbă farsi (persană) din Iran sunt adunări de casă, subterane, de maxim 10-12 persoane.
Oamenii din Iran însă nu pot uita vremurile bune și asociază teroarea și privațiunile dictaturii actuale cu islamul promovat de stat și astfel tot mai mulți oameni sunt interesați de creștinism.
Oamenii sunt foarte interesați să asculte pe creștini, au loc zeci de mii de convertiri pe an, mii de botezuri și există mii de adunări în tot Iranul, adunări clandestine.