Înregistrare din adunare 24 iunie 2018

Înregistrare din adunare, 17 iunie 2018

Praxiologia „creștină” sau cum se pune căruța înaintea cailor (scurte istorii, 2)

Un mic istoric al praxiologiei creștine, al preocupării cu experiența, al discuțiilor despre ce-ai trăit, ce-ai simțit, etc…

Voi lua 2 exemple din foarte multe: contele Zinzendorf și Rick Waren

1. Prin secolul 16, pietiștii germani au fost printre primii care au afirmat că nu e suficient să faci afirmații creștine, trebuie „să le și trăiești”.
Nu că anabaptiștii nu spuneau același lucru încă de la 1500 și de mai înainte, dar a fi anabaptist în Europa secolului 16 era echivalent cu a fi ciumat, mai rău chiar.
Și atunci educații pietiști au promovat cu mai mulți sorți de izbândă o variantă „soft” a praxiologiei: pietismul. Mesajul pietist scotea din ecuație botezul la maturitate, prin aceasta pietiștii rămâneau acceptați social, nu mai erau văzuți ca ciumații de rebotezați, dar (evident pentru noi cei de azi) continuarea botezului copiilor muta temelia casei lor (planurilor lor) de pe stânca credinței pe pământul tradițiilor. Casa lor s-a dărâmat.
Pietiștii al cărui principal reprezentant a fost contele Zinzendorf și principala locație, satul Herrnhut, au pus mare accent pe trăire, pe experiență. Despre ei am mai scris când am fost la Herrnhut, acum 5 ani. Nu au ascultat de Cuvânt în privința botezului, au rămas activi în cadrul bisericilor reformate după principiul „ecclesiola in ecclesia” și au compensat această neascultare cu activitate. Și au tot discutat despre activitate.

2. Ideile lui Rick Waren nu prea au nimic de-a face cu aplicarea Bibliei, cu credința.
Rick Waren are ca scop adunarea oamenilor și evident taxarea lor, iar orice mijloc folosit ca să reușească e socotit de el bun. El numește asta: scop.  Voi cita din cartea lui Rudolf Ebertshäuser (un frate german) o analiză critică a principiilor lui Waren.

„Orientarea după scopuri: influența determinatoare a unor teorii ale organizațiilor seculare.
Influența dăunătoare și distrugătoare din punct de vedere spiritual a teoriilor moderne de management asupra lui Warren se arată în întregul concept al lucrării din biserica condusă de scopuri. Teoriile lui Peter Drucker și ale altor experți în management au ca scop să facă cât mai eficientă posibil o organizație seculară care și-a fixat ca scop câștigul economic. Este limpede că scopurile mereu optimizate (vision sau purposes) și controlul permanent asupra atingerii acestor scopuri („Total Quality management”) conduc la faptul că o organizație omenească lucrează foarte eficient. În esență, Warren a aplicat aceste teorii ale înțelepciunii lumești la lucrarea din biserică și astfel a făcut din biserică o întreprindere omenească care poate fi bine ținută sub control și folosită foarte eficient de către o conducere cu experiență în management.

Praxiologia „creștină” sau cum se pune căruța înaintea cailor (introducere, definire, 1)

„…credința fără fapte este zadarnică…” Iacov 2:20
„…să uniți cu credința voastră fapta…” 2 Petru 1:5

Azi am vorbit în adunare din Matei 7: „Casa zidită pe stâncă” și am arătat cum stânca este Cuvântul lui Dumnezeu (realitatea, Adevărul), zidirea casei pe stâncă înseamnă ascultare de Cuvânt, iar ploile, vijeliile și vântul sunt teste trimise de Dumnezeu peste casa văzută, ca să arate trăinicia Stâncii nevăzute.

Am demult în minte această postare, e ca un buletin de analiză pentru o boală, să-l arăt, să nu-l arăt?! Să încerc totuși:

Praxiologia este știința despre acțiuni, studierea faptelor, a experiențelor.
Praxiologia creștină ar fi deci studierea, discutarea faptelor, experiențelor creștine.
Totul e frumos până aici, nici o boală, nici un bolnav, de ce să nu studiezi experiențe?
Uite de ce: în cazul casei zidite pe stâncă, a da rol primordial experienței și a o teoretiza după aia, e ca și cum ai vrea să faci mai întâi casa oriunde și apoi să vrei să bagi stânca sub casă.
Ce vreau să arăt cu acest șir de postări este că ordinea gândului trebuie să fie de la Cuvânt spre acțiune, de la teorie spre practică, de la sămânță spre rod, de la primăvară spre toamnă, de la credință spre fapte și niciodată invers.
În creștinismul de astăzi bântuie o boală numită pragmatism, adică „important e să faci ceva” orice, să fii implicat, să „aduci rod”, să dovedești cu fapta, nu doar să vorbești,…că „de teorie suntem sătui frate,…faptele vorbesc”.
Despre credință, ca precursoare a faptelor nu se vorbește.
Se pune astfel căruța înaintea cailor.
Iar despre ce, cum, când „vorbesc faptele” voi scrie eu acum, fiindcă am observat că de vremuri bune încoace s-a schimbat cântarul, degeaba arăți cuiva sau multora că un lucru e nebiblic, că o practică nu e după Scriptură… și ce dacă, după normele lor e, iar una dintre norme este pragmatismul, filosofarea asupra pragmatismului se numește praxiologie, adică discutarea experiențelor.
Unul din argumentele celor care pretind experiențe este textul din Iacov care spune: „arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta credința mea din faptele mele.” Dar observați ordinea: întâi credință, apoi fapte. Orice act de credință dovedit prin faptă va glorifica credința, adică Cuvântul eficace și cu siguranță nu orice faptă își are originea în credință.
Praxiologia este tocmai invers: mai întâi experiențe, fapte, lucrări și apoi teorii, discuții pe baza lor.
Credința a dispărut. (va urma)

 

Este Dumnezeu „tradițional”?

Pe 7 octombrie se va ține referendumul pentru definirea familiei.
E ciudat, să se facă referendum pentru o definiție, pentru un cuvânt!
Dar e bine, e grozav.
E bine mai ales că se pune problema.
E bine că există astfel de preocupare, pentru precizia de semnificație a unui termen, o raritate în acest veac al confuziei și degringoladei.
E bine că se merge la detaliu, la conținut de sens.
Răul a venit atunci când dracul a inventat falsul, în acest caz un alt fel de „familie”.
De fapt, rău a fost când s-a acceptat ideea că eticheta de „familie” se poate lipi și peste altceva, peste o altfel de pereche de oameni.
Dumnezeu a creat familia, L-a creat pe om și pe femeie aproape deodată, fără posibilitate de alegere.
Dumnezeu nu a creat un Adam, apoi o Evă, apoi pe Adam II, ca să aibă Adam I opțiuni.
Adam și Eva au fost o familie de la început, iar urmașii lor tot așa au trăit și tot așa s-au înmulțit.
Omenirea evoluează doar tehnologic, moral involuează, se degradează secol după secol, de la creație încoace tot mai mult.
Acest proces de involuție morală este descris astfel chiar de Domnul: înainte de potop încă se însurau și se măritau, „…în zilele lui Noe, …. mîncau, beau, se însurau şi se măritau,…” mai apoi la câteva sute de ani nu mai scrie nimic de însurat și de măritat: „…în zilele lui Lot, ….oamenii mîncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau,” (Luca 17), oamenii erau deja de pe atunci LGBT.
Dacă e bine că se urmărește definirea familiei, consider nefericită alegerea termenului „tradițional”, asocierea termenului „tradițional” cu termenul familie (dar acum e prea târziu să se mai facă ceva).
Să luăm realitatea și eticheta ei.
Realitatea e că familia este divină, a ieșit din Planul, din proiectul, din „fabrica” de idei a lui Dumnezeu. Voi arăta mai jos detalii.
Eticheta de „tradițional” e perimată, termenul e „bolnav”.
Avem biserici tradiționale, cele vechi, moștenite de milenii și neschimbate mai deloc, cu preoți îmbrăcați ciudat, cu niște rochii din altă lume, biserici preluate și păstrate ca relicve ale trecutului. Iar percepția asupra vechiului este că trece, că este schimbat, că este înlocuit, că se va pune altceva în locul „tradiționalului”.
Termenul tradițional se mai aplică la folclor, la portul popular, la lumea satului din care am plecat toți, la ceva vechi.
Termenul tradițional așezat lângă familie a fost din păcate o alegere nefericită.
Familia nu e tradițională, familia e divină.
Dumnezeu nu e tradițional, Dumnezeu e viitorul nostru, e prezentul nostru, e Creatorul nostru, e Păstrătorul nostru, al tuturor, și al celor care nu-L cred, Dumnezeu e proiectantul nostru, Dumnezeu e IT-istul care ne-a scris softul, nu doar fabricantul carcasei trupului nostru, minunată și aceasta, Dumnezeu nu e tradițional ca popii sau ca muzica lui Dumitru Fărcaș care a murit.
Dumnezeu nu moare și nu se învechește, Dumnezeu nu e folclor, nici „tradiție”, familia e Planul Lui, e proiectul lui mereu nou.
Nefericită etichetă, tristă asociere, efect dezangajant.
Cine va merge la vot pentru a promova ceva care se învechește? Cam greu de scos lumea la vot pentru ceva ce pare „fără viitor”.
E ca și cum ai face reclamă la Trabant!
Realitatea e alta: promovarea definirii familiei ar trebui să fie ca și reclama la Coca-Cola. E aceeași Coca-Cola de mai bine de o sută de ani, dar setea e tot nouă. Ordinea din familie e ceva ce derivă din Creație, din Proiectul unui Dumnezeu Înțelept și ordonat, Proiect care nu se schimbă și nu se învechește.
Deci nu la termenul „tradițional” trebuie făcută promovarea, ci la termenii ce descriu ordinea divină din Creație. Acest fel de promovare se poate repara pe ultima sută de metri.
Bărbatul, femeia și copiii, ascultarea femeii de bărbat și a copiilor de părinți sunt ierarhii de autoritate care reflectă ierarhia din Univers, autoritatea lui Dumnezeu ca Tată peste noi ca copii.
Autoritate de orice fel înseamnă conducere de sus și ascultare de jos, a primi și a transmite ordine, iar ascultarea de Dumnezeu se învață în familie, o învață copiii de mici prin exemplul părinților, supuși și ei la rândul lor Tatălui nevăzut.
De aceea spunem „Tatăl nostru”, nu Creatorul nostru.
Viață este educație și ascultare, dobândire de cunoaștere, nu doar funcționare biologică.
Familia este locul ales de Dumnezeu în care să crească oamenii mici, pentru a deprinde treptat prin educație ascultarea, cunoașterea și apoi credința când vor fi mari.
Pe lângă această asociere nefericită dintre familie și termenul „tradițional”, demersul e grozav: să se facă referendum pentru o definiție, se pare că limba română își trăiește anii ei de glorie.
Nu am soluție la problema acestei asocieri: familie+tradițională.
Semantic, îmi face impresia că această încercare de definire a „familiei tradiționale” lasă loc de înțeles că ar fi mai multe feluri de familii, deci perpetuează eroarea.
Cred că alături de definirea familiei ar trebui definit și un alt termen diferit de „familie” pentru perechile de bărbați, de femei, dar un alt termen: cuplu, pereche, echipă, nicidecum familie.
Acel termen va avea o soartă tristă, dar cuvinte sunt destule.
Mai bine pierdem un cuvânt din limba română, decât mii de români să se piardă prin confuzie și inexactitate de termeni.
E scurt timpul și cred că dușmanii proiectului au avut în vedere această tactică, de a arunca în pripeală aplicarea ideii, dar există un potențial de promovare online, încât tocmai acest timp scurt să fie marele atu.
O idee e ca o piesă, ruginește mai tare dacă stă mult nefolosită, dacă se folosește imediat, lucrează ca unsă.

Să înțelegem gelozia lui Dumnezeu, cazul Acan

Înregistrare din adunare 3 iunie 2018, Iosua 7

Citatul

„…a scris şi prea iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui, cînd vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sînt unele lucruri grele de înţeles, pe cari cei neştiutori şi nestatornici le răstîlmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.” 2 Petru 3:15-16

„Arma antisemită cea mai gravă n-a fost nici revolverul, nici piatra, ci cu totul alta: citatul.” Mihail Sebastian (pe numele adevărat Iosif Hechter, scriitor evreu din România interbelică.)
Dar să redau mai pe larg despre citat și citare ca mijloc de răstălmăcire, așa cum au fost dureros experimentate și apoi plastic descrise mijlocele de către Iosif Hechter.
La sfârșit voi adăuga câteva gânduri, de ce nu este Mihail Sebastian o Anne Frank a României, amândoi au fost evrei, amândoi au scris un jurnal, amândoi au trăit în aceeași perioadă, amândoi au murit la sfârșitul războiului.
Dar să mă întorc la citatele despre citat:
„A cita un text este o operaţie de răspundere intimă.
Alte sancţiuni decât propria ta conştiinţă – când dă Dumnezeu să fie – nu există.
Iar când nu dă Dumnezeu, libertatea ţi-e întreagă şi abuzul inocent.
Ştergi un cuvânt, suprimi o paranteză, greşeşti o virgulă – şi iată că nefericita pagină care ţi-a picat în mâini spune exact ce ai vrut tu să spună.
Jocul acesta n-are limite.
Oricine poate dovedi orice, plecând de la nu importă ce text.
Dacă vreţi şi dacă vă amuză, vă pot găsi în Eneida lui Virgiliu hexametri despre revizuirea tratatului de la Versailles, iar în Infernul lui Dante terţine despre stabilizarea monetară.
E o chestiune de punct de vedere, iar punctele de vedere sânt nişte animale docile, care merg unde le duci.
O carte este un lucru organic, în care fiecare detaliu este luminat de contextul său, fiecare pagină condiţionată de întregul cuprins, fiecare afirmaţie precizată de nuanţele ei.
Nimic mai lesne decât să o ciunteşti măcelăreşte, cu toporul.
Evreii sânt deprinşi cu asemenea procedee, căci toate cărţile lor au fost în toate vremurile măcelărite, spre a spune diverse lucruri monstruoase.
Arma antisemită cea mai gravă n-a fost nici revolverul, nici piatra, ci cu totul alta: citatul. Nu cu citate s-a dovedit omorul ritual?
Nu cu citate au dovedit d-nii Cuza şi Codreanu că neamul lui Israel se hrăneşte cu sânge de creştin?”
sursa, aici, pag 244