Acatist! Este biblică trimiterea bilețelelor la amvon?

18 februarie 2012

Nu este.
Nici amvonul nu este, nici templul ce-l acoperă.

Dar să scriem azi despre acatist.

Nu știți ce-i ăla?
Nici eu n-am știut.

Dar m-am documentat:
” In accepția religiei ortodoxe, acatistul este o rugaminte adresata lui Dumnezeu pe o bucata de hartie. Acatistul trebuie inmanat preotului, impreuna cu o lumanare aprinsa si o suma de bani. In general se dau de la 1 leu pana la 10 lei, in functie de posibilitatile financiare ale fiecaruia. In curtea Bisericii Sf. Antonie stau, mai mereu, cateva femei batrane, care isi ofera serviciile in scrierea acatistului in schimbul unei sume modice. Acestea cunosc la perfectie procedurile si sunt de folos celor care vin pentru prima oara. Dupa ce preotul aduna primele 10 acatiste, acesta incepe sa le citeasca in biserica.
citesc pe un site ortodox.

Așa mi se lămurește și mie uzanța tot mai largă a ”bilețelelor” la amvon.

Vechiul acatist în altă haină.

Vi se pare ceva anormal aici?
Era o cântare: ”nu păstoru-nvățătorul ci doar eu Doamne, eu trebuie să mă rog!”
Este voia lui Dumnezeu ca dacă cineva are o rugăciune să se roage el, nu pastorul pentru el.
Sau s-o rostească el, nu s-o scrie ca s-o citească altul.
Clericalismul, acest tot mai la modă mers cu spatele înlocuiește simplitatea în Cristos cu hainele cârpite ale vechiului Adam.
Fostul ortodox sau catolic obișnuit și cu popi și cu acatiste va considera ceva normal ca toți să aibă acatiste.

Bilețelele la amvon nu sunt altceva decât acatiste  pocăite.

Oameni buni, dacă cineva are o ”cauză” de ce nu se poate ruga el pentru ea, iar ceilalți să zică amin?

Nimic nu-i împiedică însă pe  noii popi să modernizeze vechile acatiste.
Că doar de aia-s plătiți!

Am  bucurie să mai dărâm câte ceva din lucrările celui rău.


Fără cult

24 mai 2015

Am călătorit 3 zile prin Maramureș.
Am stat de vorbă cu mai mulți frați.
Din diferite grupări.
Am și întrebat: ce pocăiți sunt pe valea asta? Aici penticostali, colo baptiși, colo adventiști, colo ostași, colo penticostali fără cult.
De ăștia erau în mai multe sate.
Am întrebat despre ei, despre cei ”fără cult”. Nu au pastori, nu recunosc cultul și se gospodăresc autonom.

Mi-am amintit de vechea școală de la Wiedenest, de învățăturile lui Johannes Warns, de translația acestor învățături în România prin mișcarea fraților.
Mi-am amintit discutând de încăpățânarea lui Florea Moisescu de a păstra adunările în afara unei uniuni. M-am gândit la libertatea primejdioasă despre care a scris el. Și iată că în capete de țară acele semințe încă poartă rod. Mai sunt oameni ”fără cult”, adunări pentru care magia cultului nu este decât un idol de evitat.
Sunt convins că nu le este ușor, mai ales la orașe, atracția cultului e mare pentru tineri, ”nevoia” de clădiri de biserică iarăși, apele mici se varsă în ape mari.
Ca fiind tot unul ”fără cult” m-am bucurat și numai auzind că există astfel de oameni. Că să dau din cele puțin peste 8000 de zile probabile care le mai am, câteva să cercetez aceste stări este exclus.
Dar să scriu dau câteva minute, e mai mult decât destul să pun punctul pe i, arătând celor pe care Google îi va aduce aici, multe alte cuvinte de mângâiere pentru a rezista de partea Cuvântului prigonit.
Creștinii după evanghelie n-au rezistat ”fără cult”, au fost înregimentați imediat după război, la penticostali era mai greu, ei s-au născut atunci direct ”fără cult”. Și mulți au rămas așa, în mod sigur alimentați în convingerile lor de vechile scrieri ale lui Warns și Moisescu Florea.


Contradicții aparente în Biblie(10): ”Va mai găsi Fiul omului credință pe pământ?” sau ”Evanghelia aceasta va fi propovăduită în toată lumea.”

24 mai 2015

1.”Va mai găsi credință?” este o întrebare fără răspuns.
De aici mulți trag concluzia că deoarece suntem aproape de a doua venire, ceea ce este acum pe pământ nu este credință. Și că toate mișcările religioase sunt false, că nici Adunare Adevărată nu mai există, că Dumnezeu așteaptă ceva mult mai mult, inexistent: credința adevărată.

Să fie așa?

2.Evanghelia va fi propovăduită până la marginile pământului este un răspuns fără întrebare. ”Va fi” și vedem că este. A ajuns și la noi care scriem în acestă limbă mărginașă a lumii, un popor de la marginea pământului(România are țărm marin).

Pare contradictoriu.
Despre ce credință este vorba?

Scriptura ne arată două feluri de credințe: credința care o au și dracii și credința care a venit(despre care scrie: ”până la venirea credinței”) să le numim credința de pe pământ și credința din cer.

1.Credința pe care o au și dracii și pe care oamenii n-o mai au este credința din Adam, din Lot, din fiicele lui Lot, din Ahab, din  Ieroboam și din toți cei ce au auzit despre Dumnezeu, dar s-au îndepărtat de Cuvintele Lui. De exemplu, credința în creație este o credință de pe pământ, în cele create. Oamenii văd cu ochii de țărână lucrurile create dar nu mai au conexiuni în minte să le lege de Dumnezeu Creatorul. Mintea lor este intoxicată cu minciuni și nu mai au nici măcar credința dracilor: aceea că Dumnezeu există. Oamenii nici măcar nu se înfioară ca dracii. Această credință ar trebui s-o aibă toți oamenii dar ”toți s-au îndepărtat și au ajuns niște netrebnici”.

2.Credința care a venit din Cer este credința în Fiul lui Dumnezeu arătat în carne și în Cuvântul revelat de El. Acest Cuvânt revelat: Noul Testament are două părți mari: Evangheliile(descrierea lucrării celui venit din cer) și Epistolele (revelația însăși venită din cer, Cuvintele Celui ce ne vorbește din cer). Evrei 12:25 ”Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat ceice n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pămînt, cu atît mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri,…”

Acum o mică paranteză se face necesară: Noul testament îi numește cerești pe cei ce cred în Cel venit din cer și pe ceilalți pământești. Procesul de separare arătat în Apocalipsa (”cei sfinți să se sfințească, cei întinați să se întineze”) ajunge în aceste zile ale sfârșitului să creeze o mare diferență între oameni.

De aici să înțelegem că la venirea Fiului Omului va fi o prăpastie mare de înțelegere a lui Dumnezeu între cei ce cred Cuvântul Revelat și cei ce-L ignoră.  Dar oare nu trăim acum chiar aceste stări: oamenii nu mai cred în creație, nu mai cred într-un Dumnezeu de care ar trebui să se teamă. Dracii se tem, oamenii nu. O astfel de credință pământească(ca și a dracilor) rar se mai găsește pe pământ, de aceea este multă corupție și întinare.

Deci, pe pământ nu mai este credință aproape deloc, dar în cei cerești acestă credință este roditoare, se apropie secerișul.

O zi limpede dragii mei!

 


O îndoială vicleană și distrugătoare

20 mai 2015

”Satan…a păcălit-o pe Eva cu o jumătate de adevăr.
Este așa de ușor răstălmăcești vorbele cuiva și să le subminezi onestitatea.
…..un bun învățător biblic și un creștin devotat cu o lucrare roditoare poate fi distrus sistematic de anumiți oameni din adunare care încep să strecoare îndoieli în legătură cu ceea ce predică sau cu motivele pentru care o face. Atunci unii încep să fie convinși că le predică lor personal sau că există înțelesuri ascunse în predicile lui. Nu trece mult timp și s-au creat suficiente îndoieli, astfel că mulți nu-l mai susțin, iar el e forțat fie să se mute, fie să plece din lucrare – și toate acestea din cauza îndoielii: o îndoială vicleană și necruțătoare.”
Ken Ham, Cartea Geneza și decăderea națiunilor, Ed Agape, pag 13.

Am citat acest pasaj pentru că am fost martor de-a lungul vieții la distrugeri de caractere de oameni aleși și la formare de biografii coafate ale unor fățarnici, totul cu scopul de a înșela mase. Și ce ușor se pot păcăli masele.
Chiar apostolul se temea: ”Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos.” 2 Corinteni 11:3
Sau cum spune cântarea: ”Nu lăsa-ndoiala ca să-şi facă cuib în taina sufletului tău,
ci priveşte-n sus şi fă să tacă toate glasurile celui rău!”(Când în poarta vieții tale bate)

Primul pas al vrășmașului este semănarea îndoielii, o întrebare aparent onestă: ”oare a zis?”

Vedem acestă durere a înșelării oamenilor unii față de alții și o trăim, ca să putem înțege și să trăim intensitatea mult mai adevăratei dureri a înșelării copiilor Tatălui de către vrășmașul său. Aproape că n-ai ce face în fața înșelătoriei, n-o poți dovedi, te frângi și te doare, când vezi cum cel înșelat se bucură de nimicurile cu care este vrăjit ca un ”copil” ce începe să asculte, să facă voia și chiar să slujească de rob vrășmașului tatălui, înșelătorului. Această durere trăită la orice nivel face bine sufletului, durerea crează atitudine, iar în orice luptă atitudinea, poziția sunt primele condiții de a învinge.


Ar da Domnul Isus bon fiscal?

16 mai 2015

Există celebra expresie: ”Ce ar face Isus în locul meu?” sau al tău.
WWJD? sunt tricouri, povești.

Ar da Domnul Isus bon dacă ar avea o prăvălie de la care cumpără doar vecinii? ”Că doar noi ne cunoaștem. Cum să plătim impozit la ”ăștia”? ”Ei” ne dau ceva nouă?”

Citesc acum ”Sectanții” de Vasile Ernu. Fiu de pocăiți din Basarabia(Buceag), pripășit prin România,explică în carte ce sunt pocăiții, pe limba celor ce nu sunt pocăiți. Excelentă cartea, bine scrisă, judecă tocmai raportul acesta între minoritatea oprimată și statul majoritar. Nu doar statul, majoritatea de orice fel, religioasă, etnică, dominanta socială, oricum i-am zice. Sau raportul cu statul: îl respectăm sau îl ocolim? Îl aprobăm sau îl fentăm prin cea mai la îndemână formă de dispreț: neplata impozitelor?

Să ne întoarcem deci la întrebare: dacă Domnul Isus ar avea o prăvălie ar vinde la negru?

Unii vor zice: ce întrebare fără rost, Domnul Isus a fost tâmplar, nu negustor. OK, tâmplar, tâmplar, sau dulgher, nu cred că a fost angajatul cuiva, era mic meseriaș, cum s-ar zice azi, oricum un dulgher cunoscut (”nu este acesta dulgherul?” ziceau despre El…) Trebuia să cumpere materie primă, să vândă produse. Sau dacă lucra doar manopera cu materialul clientului, să ceară bani pe manoperă. În mod sigur avea de plătit un altfel de impozit la romani pentru dulgherie decât un evreu ce avea doar două capre și 10 măslini. Plus impozitul pentru templu, la evrei. Pe acesta l-a plătit, dar la romani? L-a plătit sau nu?

Eu sunt sigur că da.

Desigur el care ne-a învățat să nu strecurăm țânțarul și să înghițim cămila, n-a făcut caz de amănunte și n-ar trebui să facem nici noi, dar a face diferență între cămilă și țânțar e o judecată necesară.

Să nu ne trezim că nu lucrăm nimic sau nu ne apucăm de nimic sau nu ajutăm pe nimeni ca ”să nu dăm prilej daivolului” sau că trebuie să fim 110% corecți dar nici că ajungem să înghițim cămile de fapte zicând că-s țânțari.

Scriu eu și scriu pe blog, poate citește cineva, că din ce am auzit eu predicând mari ”stele” și văd făcându-se la ușile bisericilor se pare că subiectul nu se pricepe. Domnul Isus este considerat de mulți un descurcăreț de împrejurări, ca un fel de popă cu relații sus sau pastor ce trage sfori și închide ochii și la cele mici și la cele mari. Mai ales la cele mari, dacă ce-i ce-l pictează în astfel de culori primezc zeciuieli și sponsorizări de la vrăjiții lor.


Cel mai greu e atunci când ești oaia neagră pentru toți

13 mai 2015

Vasile Ernu, autorul cărții ”Sectanții” a scris:

”Persecuţiile sunt foarte diverse şi foarte parşive uneori.
Ah ce simplu ar fi dacă ar veni maşina neagră noaptea şi te-ar lua şi te-ar  duce: simplu, clar şi transparent, chiar dacă e noaptea. Ce e mai simplu  decât să împuşti sau să arestezi un om. Dar cum reacţionezi ca tată dacă încep să-ţi sufere copiii din cauza unor gesturi ale tale? Se complică lucrurile? Da, foarte mult. Dar cum începi să te comporţi când nu statul cu aparatul său de represiune apasă asupra ta, ci întreaga societate: de la primar la vecin şi până la ultimul tau prieten sau coleg de şcoală? Asta schimbă radical situaţia.
Ei bine, din experienţa comunităţii de care vorbesc ştiu un lucru: cel mai greu e atunci când eşti oaia neagră pentru toţi, când nu mai găseşti un gram de compasiune în jur, când toţi fac presiune pe tine. Acest lucru nu s-a întîmplat în stalinism, când  presiunea cea mare venea  din partea organelor de represiune, însă  găseai compasiune în diverse cotloane ale societăţii. În stalinism violenţa se distribuia cumva pe mai multe segmente, paliere. Învăţai repede regulile şi tehnicile de apărare chiar dacă violenţa deseori era absurdă..

În perioada legionară însă s-a întîmplat un alt fenomen: diabolizarea ”evreului”, „ţiganului” şi sectantului în faţa întregii comunităţi. Întreaga violenţă a fost îndreptată practic către câteva grupuri restrânse şi venea din partea întregii societăţi, nu doar din partea organelor statului. Practic nu mai puteai ieşi în public, iar când ieşeai, trebuia să simţi această violenţă direct, psihic şi fizic. Nu mai găseai un gram de compasiune şi sprijin, iar asta distruge o persoană mai dur decât orice aparat represiv de stat. Ai mei mărtruisesc că ei erau trataţi mai rău chiar decât evreii, dacă e posibil aşa ceva. Pentru că evreii erau ”inumanii stăini”, pe când sectanţii erau ceva mai rău: erau ”inumanii trădători” care şi-au schimbat şi trădat credinţa şi neamul etc.”

sursa: Adevarul.ro

Sectantii


Schimbarea vieții: un ”refren” religios nebiblic

11 mai 2015

Ascult predici pe net, live sau înregistrări, citite sau la liber, de clerici sau de laici.
Un ”refren” se repetă obsesiv fără ca ”muzicanții” să pară deranjați că ce e pe limba lor nu e luat din cartea care o țin în mâini: ”schimbarea vieții”.
”Viața mea, sau a ta sau a altuia s-a schimbat”, sau ”Nu s-a schimbat”, sau se va schimba sau ar trebui să se schimbe.

Mai mult: ”Dumnezeu  a schimbat viața mea” ca și cum acest Dumnezeu și-a terminat treaba cu mine….mai mult: ”să o schimbe și pe a ta”, ca o așteptare la vrăjitorul fermecat care va declanșa momentul magic al unei transformări instante.

Caut eu oare numai chichițe de interpretare sau e ceva cancer ideologic sub gâlma asta de de vorbe de pe pielea predicatorilor plătiți?

Ascult predici pe net, cei ce vorbesc de ”schimbarea instantă a vieții” ca de un moment suficient, nu vorbesc despre credința în Cuvântul care nu face doar o schimbare instantă, ci una începută și continuă sub efectul unei constante învățări în adunare. E o mare diferență, e diferența dintre a trece pe drum mașina ce stropește strada sau a ploua zilnic și bine, e diferența dintre a participa la inaugurarea unei brutării sau a fi însuși înfiat de brutar, e diferența dintre a gusta odată un măr sau a trăi în grădină.

Iluzia unei ”schimbări a vieții” e păcătos de predicat și păgubos de ținut în cap pentru că păstrează drojdia gândului că educația continuă în adunare și familie e nefolositoare. Că dacă ”nu lucră Domnu!” la inima copiilor pe care tu nu-i înveți nimic sau ale fraților ce ascultă spectacole artistice, nu are rost să speri la ceva învățând. Și stai ca țăranul leneș care nu ară și nu seamănă, dar așteaptă o transformare miraculoasă a buruienilor din ogorul său în plante pline de rod. Desigur se și roagă pentru această ”transformare”, ca și cum Tatăl din ceruri ar fi așa de prost ca el. Ideea ”schimbării vieții” mizează pe o oareșicare transformare bruscă a vieții sub efectul de drog al spectacolului artistic religios nu pe o hrănire și întărire sub efectul sațios al meselor bogate ale Cuvântului lui Dumnezeu.

Da cum e bine cârcotașule? vei întreba dacă ai ajuns cu cititul până aici și nu te-ai enervat mai sus. Bună și așezată întrebare, mulțumesc de apreciere.

  E bine să fim biblici, adică să nu trecem peste ce este scris. Cuvântul e imens, e bogat și e plin de pilde, să nu-l reducem la două-trei stereotipuri de psihologie religioasă, de mecanism de gândire provocator de decizii, la fraza asta neîntîlnită în Biblie de exemplu: schimbarea vieții. Biblia vorbește de moarte și de înviere, de naștere și de creștere, de durerile nașterii, de alăptare, de doică ce-și crește copiii și de tată cu copiii săi. Iată câte imagini ce presupun muncă de învățare, lucru mult mai laborios decât ușuratic-crezuta ”schimbare a vieții”.

 Refrenul care ar trebui să se repete obsesiv este credința. Iar dacă repeți ”credința”, poezia are două refrene, se cântă amestecat, celălalt este ”Biblia”, ”Cuvântul”. Deci credința în Cuvânt: citim, credem și facem ce, cât, cum, nu mai mult, nu mai puțin decât e scris. Iar de scris e mult scris, deci e mult de crezut și e mult de vorbit despre credința în Cuvânt. Mult mai mult, mai vast și mai folositor decât predici dulci ca roșcovele despre ”schimbarea vieții”. Atât Noul Testament, cât și Vechiul Testament conțin pilde ale creației, date priceperii și minții fiecărui om pentru a i-o destupa încet și a face să pătrundă ca o apă mică șuvoiul înțelegerii adevărate. Iar apei îi e greu până-și face puțin loc, apoi răzbește singură și iese pe cealaltă parte.

Mulțumesc de răbdare, iar dacă nu sunteți de acord cu mine, vă rog să comentați calm, dând dovadă de ”viața schimbată”, că eu cu înțelepciunea din mintea înnoită v-am scris.

Cu tot dragul!


O conspirație a căpeteniilor (2)

10 mai 2015

Am mai scris pe blog (aici și aici) din versetul 25, capitolul 22 din Ezechiel: ”Este o uneltire a profeţilor[−] Sau „a căpeteniilor lui în mijlocul lui, ca un leu care răcneşte sfâşiind prada; ei devorează suflete, iau bogăţii şi lucruri de preţ, înmulţesc văduvele lui în mijlocul lui.”

Întâmplări și stări din vechiul Israel lăsate de Domnul ca lecții și învățături pentru noi.

Azi am vorbit în adunare despre contradicția aparentă dintre a nu te împotrivi sau a te împotrivi: ce atitudine adopți?
La Matei 5 scrie să nu te împotrivești celui ce-ți face rău, la 1 Petru scrie să te împotrivești diavolului tare în credință. Și este adusă această imagine din Ezechiel, imaginea uneltirii, a conspirației: un leu care răcnește în timp ce sfâșie prada.

O astfel de imagine:

Călătoream săptămâna trecută prin Maramureșul plin de turle și de troițe, de mănăstiri și de biserici. (Uneltele păstorului nebun. Căci Dumnezeul cel viu nu are nimic de-a face cu aceste planuri mișelești de învăluire a sufletelor) Multe nunți, plin de mașini ”tari” împodobite în fața prea-multelor biserici, biserici cu fațade fastuoase, popi grași, case ”nealcoșe” cu garduri ”mândre” și oameni ținuți robi în aceste plase de obiceiuri din care nu pot ieși. La Strâmtura, aproape de Sighet,  mi-am amintit (și parcă vedeam umplând acea frumoasă vale), de convoiul de 10-12000 de robi smulși din casele lor și duși de tătari în 1717, pe valea Izei în sus, la ultima lor invazie în Transilvania. Ce vaiete, ucideri și mizerie sufletească în acele hoarde de oameni înlănțuiți și mânați ca animalele. Istoria spune că la Strâmtura s-a încercat eliberarea lor, dar tătarii au fost mai tari. Abia la Borșa tătarii au fost înfrânți după 2 zile.

Meditând, nu vedeam nici o diferență între acele cete de oameni legați în lanțurile vitelor lor și cetele de oameni amăgiți de căpeteniile lor religioase în care se încred, legați în lanțurile sufletelor lor, biciuiți de obiceiurile impuse de cei ce le mănâncă munca. Mai rău decât tot este ținerea oamenilor departe de adevărata înțelepciune a tâlcului Cuvântului lui Dumnezeu. Și am înțeles apoi din Cuvânt că acest lucru este o conspirație, o uneltire, nu este un război pe față.

Cel mai greu este să lupți cu o conspirație, cu o uneltire. Nu te crede nimeni, nu găsești aliați, inamicul nu este văzut. Toți te cred țignit, ca pe unul care lovește în vânt. Un vrășmaș pe față este văzut, lupta cu el este înțeleasă, unul ascuns este protejat.

Stăpânirea păcatului este garantată de dominarea religioasă, mai ales de dominarea clericală, atât de ușor învăluitoare. Este o uneltire a profeților( a căpeteniilor) pentru stăpânirea sufletelor.

Ei fac mai multe lucruri:
dau târcoale prăzii, dacă cineva vrea să scape de ei sau nu este prins încă, acel sau acei cineva sunt supuși acestei conspirații, pentru a fi prinși.
răcnesc, fac gălăgie, intimidează, spectacolul religios este plin de tam-tam, dar scopul lor este că
mănâncă, sfâșie prada
măresc numărul văduvelor, adică ucid bărbații pentru ca apoi să ”mănânce casele văduvelor” mult mai ușor (spunea cineva că sursa averii celei mai mari corporații religioase din lume: Biserica catolică sunt văduvele)
înghit (devorează) suflete
pun mâna pe bogății și pe lucruri scumpe (”ați făcut din evanghelia mea o meserie”)

Pentru ca această industrie religioasă să prospere, ei au nevoie de o apărare, nu pe față, ci pe ascuns, de o uneltire permanentă, de o conspirație întreținută. Aceasta este religia, sistemul religios: o conspirație pentru prinderea sufletelor, ca un leu care răcnește.

Ei bine, după ce această imagine este făcută vie minții noastre, tabloul este intors cu fața la perete și pe dos tăcutul și zâmbitorul popă, plin de zâmbete false este văzut ca un leu răcnind, sponsorizările cerute pentru ”sfânta biserică” sunt pusul mâinii pe bogății iar marele tam-tam și slujbele mediatizate sunt urletele, răcnetele lor.

Acestui vrăjmaș mascat perfect în oblăduitor sufletesc ni se cere să ne împotrivim, chiar dacă toată uneltirea lui este ascunsă și împotrivirea față de ele pare celor din jurul nostru o nebunie. Conspirația cuprinde cele mai tăinuite metode ale războiului ascuns: intriga, defăimarea, discreditarea, izolarea, compromiterea, etc. Ei bine, cu astfel de vrăjmași avem de luptat, duhuri ale răutății furișate printre și în chiar sufletele cerești ale celor chemați.

M-a întrebat un frate ”ce sunt locurile cerești?”. Pe scurt sunt ”cei cerești”, cei care cred cuvântul vorbit din ceruri, tainele și tâlcul cuvântului vorbit de pe pământ. Dar poate subiectul e vrednic de o postare.

Mărit să fie Domnul!


Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 113 other followers