”Lumina sfântă” de la Ierusalim, o escrocherie ”chimică”

Dacă fosforul alb este dizolvat într-un solvent și apoi lăsat să se usuce, prin evaporarea solventului fosforul se autoaprinde prin contact cu oxigenul din aer.
Acesta este ”secretul” escrocheriei sfinte de la Ierusalim la fiecare sărbătoare de paște. ”Focul de fapt nu se pogoară de niciunde. Lumânările pur și simplu se aprind instantaneu, nefiind atinse de cineva.
Cum este posibil acest lucru? (…)
Fosforul nu poate exista liber în natura deoarece are o mare afinitate pentru oxigen.
Se găsește numai sub forma de compuși, mai ales fosfați.
Fosforul alb se obține prin calcinarea fosfatului de calciu (apatite sau fosforite) cu cărbune.
În procedeul industrial se adaugă însă dioxid de siliciu (nisip) , al cărui rol este de a pune în libertate din ionul de fosfat, pentaoxidul de fosfor mai reactiv.
Este posibil ca preoții, sa introducă fitilul lumânărilor în fosfor alb înainte de începerea ceremonialului.
Fosforul alb este foarte ușor inflamabil și se aprinde în contact cu oxigenul.
În anul 2005 (vezi video de mai jos), într-o demonstrație live la o televiziune greaca, Michael Kalopoulos a înmuiat trei lumânări în fosfor alb.
Lumânările s-au aprins spontan după circa 20 de minute, din motive binecunoscute de oricine știe proprietățile fosforului în contact cu aerul.
Criticul a arătat ca dacă fosforul este dizolvat într-un solvent organic potrivit, autoaprinderea este întârziată până când solventul este aproape total evaporat. Aprinderea putând fiind întârziată până la o jumătate de ora sau chiar mai mult, depinzând de densitatea soluției și de natura solventului folosit.”

Minunea încearcă să copieze pogorârea focului din cer, întâlnită de câteva ori în Vechiul Testament.
De fapt la Ierusalim este o afacere a unor escroci religioși, afacere veche și profitabilă pentru ei dar aflată sub judecata, condamnarea și mânia lui Dumnezeu.
Focul la care s-a referit Domnul Isus când a spus că ”Eu am venit să aprind un foc pe pământ” nu este un foc fizic, deși arătarea lui inițială a fost prin flăcări vizibile (la pogorârea Duhului Sfânt), ci este focul judecății de sine și pocăinței, focul jertfei lăuntrice ce se petrece în fiecare om care aprinde pe altarul gândurilor inimii sale Cuvintele lui Dumnezeu care-i fac inima să ardă.
Dacă ești unul din credulii care nu ți-ai curățat mintea de minciunile popești, minciuni care țin sufletele oamenilor legate în lanțurile păcatului, Cel ce face curățirea casei Lui este gata să te curățească și pe tine dacă mărturisești cu gura ta starea ta înaintea Lui și te-ai bucura să fi curățit.
El este Cel ce face personal curățirea și sfințirea casei Lui (casa Lui suntem noi) pentru ca noi să-i fim o locuință plăcută. Dumnezeu locuiește în oameni, nu în biserici, în trupuri de carne, nu de cărămidă, se arată în foc al conștiinței și al pocăinței, nu în lumânări de parafină sau seu de oaie înmuiate în fosfor.
Cei ce se apropie de Dumnezeu și sunt iertați și curățiți de păcate, fac parte din casa Lui (familia Lui) unde toți sunt frați.
Prelații, preoții, pastorii, clerul, salariații religioși sunt majoritatea din ei șarlatani și hoți, indivizi certați cu Dumnezeu care și-au făcut din evlavie un izvor de câștig. Domnul Isus ne-a învățat să ne ferim de astfel de oameni, apostolii ne-au spus să-i însemnăm, să-i demascăm, ceea ce am făcut și eu astăzi bucuros.

Pacea care vine din înțelegerea Planului divin („nu cum o dă lumea”) și păcile lumii

Tata îmi tot spunea o poveste când eram mic, o poveste cu tâlc, v-o spun și vouă: se zice că mai demult pe 3 oameni aflați într-o călătorie i-a prins noaptea și s-au culcat sub un copac. Doi din ei aveau cojoc, unul nu. Cel fără cojoc avea însă ac și ață și le-a zis celorlalți doi: „măi, am o idee, voi aveți cojoace, eu am ac și ață, hai să coasem cojoacele să facem o „pătură mare” să ne adăpostim peste noapte. „Bună idee” i-au răspuns cei doi. Au cusut cojoacele și când s-au culcat, cel cu ața a zis: „acuma fiecare sub cei a lui, eu sub ață”. S-a făcut frig, a început și ploaia, iar cei de la margine trăgeau de cojoace fiecare spre el. Cel din mijloc le striga: „măi, nu vă mai foiți atâta, că vă iau ața!”

„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” Ioan 14:27
Am terminat de citit cartea lui Amir Tsarfati, „Ceasul de pe urmă” și în același timp l-am urmărit pe net, sâmbătă și duminică a fost la Cluj, marți seară a fost la Bistrița (traducere oribilă, rușine mare), aseară la Rădăuți, dar nu au transmis online.
E interesantă teologia dispensaționalistă: există, propovăduită de Darby și frații Plymouth, de aproape 200 de ani.
O găsești teologia asta la noi în cărțile GBV cu detalii, exact așa cum o proclamă acum Alfa Omega TV sau Amir Tsarfati, sau Aurel Gheorghe.
Și totuși mai bine de 150 de ani a fost considerată erezie.
Acum trece din carte-n carte și din cap în cap cu viteza focului din miriște și schimbă culoarea peisajului teologic. La noi încă n-a reușit la nivel de mase. Am urmărit pe net reacția atât a traducătorilor (lipsiți de vervă), cât și a pastorilor, cât și a publicului lui Amir, pe unde-a predicat.
Reacția reținută a ascultătorilor mi-a amintit de când i-am dus prima dată pe niște prieteni nemți autentici să mănânce ceva 100% românesc: ciorbă de burtă. Până nu le-am explicat ce se adaugă, mujdei, oțet, ardei iute, era evident că nu le-a plăcut.
Așa și ascultătorii lui Amir, obișnuiți cu trupe de laudă și închinare, cu muzică, cu predică fără logică, au fost supuși, „dragi frați și surori” …. unei predici de 90 de minute cu un apel la logică și analiză de un nivel neobișnuit. Prea mult!

Învățarea prin Cuvânt și experiența de catâr

„Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără pricepere, pe care-l struneşti cu un frâu şi o zăbală cu care-l legi, ca să nu se apropie de tine.” Psalmul 32:9
Dumnezeu vrea să se poarte cu noi ca și cu niște fii, nu ca și cu niște animale.
El ne-a dat Cuvântul său, ne-a povățuit, ne-a îndemnat, se poartă cu gingășie cu noi, cu toți oamenii, așteptând să fie înțeles, crezut și iubit.
Prin creație ne vorbește, ne susține și chiar ne umple sufletele cu bucurie…mai ales în anii tinereții.
În același timp ne îndeamnă și ne avertizează prin Cuvântul Său.
Dacă ascultăm Cuvântul, dacă îl credem și dacă ne pocăim de umbletele și de atitudinile noastre suntem, binecuvântați și răsplătiți.
Dar dacă nu ascultăm?
Atunci se aplică ce e scris: Tatăl trebuie să se poarte cu noi ca și cu un cal sau un catâr nărăvaș, este obligat să ne lege și să ne limiteze.

Ce stare tristă.
Poate o stare și mai tristă este să zici că așa e bine.
Am auzit recent despre o mamă care îndemna pe altă mamă, cu privire la creșterea copiilor: „lasă-i să aibă experiențele lor„. I se părea că spune un lucru înțelept, mult timp așa am crezut și eu.
Uite Dumnezeu nu spune așa, Pavel nu-i spune lui Timotei că-i lipsește experiența „lumii”, că e „pui de gostat” crescut în adunare și că doar „cui i s-a iertat mult iubește mult”.
Există o îndreptare prin Cuvânt, ascultarea căreia cei care i se supun sunt numiți „fii ai ascultării”.
Doar când această ascultare nu mai funcționează, Dumnezeu folosește frâul și zăbala ca la catâri.
Frâul și zăbala sunt mijloace extreme, nu reguli.

Din gura copiilor şi a celor ce sug la țâță

„Din gura copiilor şi a celor ce sug la ţâţă, Ţi-ai scos o întăritură de apărare împotriva potrivnicilor tăi, ca să astupi gura vrăjmaşului şi omului cu dor de răzbunare.” Psalmul 8:2

„De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales.  Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari.  Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt,  pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” 1 Corinteni 1:26-29

Îl ascultam duminică seara pe Amir Tsarfati la Cluj (am vizionat online) și meditam la repartizarea înțelepciunii.
De mult m-am întrebat: „de ce Dumnezeu ne-a făcut pe toți proști, ne-a adus în lume ignoranți adică?”
De ce Domnul Isus „a luat un copil” și a zis că „dacă nu suntem ca niște copii„, nu vom vedea împărăția…?
E clar că textul are în vedere o vârstă spirituală, nu una fizică, nu copilăria fizică.
Apostolul clarifică mai mult adăugând: „la răutate fiți prunci….!” nu la minte.?

Ca să bage mai mult în ceață mințile fixiste, Dumnezeu spune că i-a lăsat pe oameni să-L caute bâjbâind…așa de multe religii, atât de multă înșelăciune, atâtea amăgiri.

Răspunsul este că în mijlocul acestui mediu aparent ostil și confuz, învățarea, creșterea, învățătura este slăvită, cei învățați de El sunt binecuvântați. Procesul de învățare este apreciat, este plăcerea lui Dumnezeu.

Soția a comandat mai demult cartea lui Amir Tsarfati, „Ceasul de pe urmă”

(Alfa Omega Publishing, 2019, Timișoara)
și tocmai ieri a ajuns la noi.

Turcii, catolicismul și reforma, sec. XVI („Ameninţarea turcă a fost una dintre cauzele principale ale extinderii şi consolidării protestantismului…”)

N-am scris pentru că am călătorit și am citit.
Ne-am întors cu soția din Germania, cu mașina și sâmbăta cealaltă am traversat Ungaria pe șosele. Nu pot uita că Ungaria a fost peste 150 de ani pașalâc turcesc și că efectul acelei perioade încă se vede.
Aproape de fiecare dată când am drum prin Mall trec pe la anticariat și nu prea ies fără vreo carte-două.
Aseară am cumpărat „Viața lui Soliman Magnificul”,

…..sultanul turc din secolul XVI care a cucerit Ungaria, a amenințat Viena și a ținut în șah toată Europa. Citind am concluzionat că Dumnezeu și-a făcut planurile prin Soliman. Semeția catolicismului (sprijinit din umbră de temutul său sistem de informații, Inchiziția) era la un astfel de nivel încât nimeni nu ar fi crezut că poate fi doborâtă.
Soliman Magnificul a domnit la Istanbul între 1520-1566, exact anii în care Reforma s-a extins în Europa.
Autorul cărții, expert în islam a prins bine un aspect:

„Trebuie să reamintim că prezenţa turcilor în Europa a schimbat cursul istoriei continentului, începând cu cea a ţărilor dintre Rin şi Dunăre în timpul Reformei. Protestanţii fură principalii beneficiari ai conflictului dintre Carol şi Ferdinand pe de o parte şi păgânii pe de alta. ,,De nu ar fi fost turcii, reforma ar f1 avut mai mult ca sigur soarta răscoalei Albigenzilor.” Ceea ce l-a împiedicat pe Carol să rezolve prin forţă, în 1526, problema religioasă şi să dizolve Dieta de la Speyer a fost presiunea exercitată de către otomani asupra Ungariei şi Europei Centrale, precum şi nevoia, pentru a-i putea rezista, de ajutorul protestanţilor germani. Din acelaşi motiv, Carol a fost silit să semneze, în 1532, pacea de la Nurnberg cu principii protestanți, să accepte tratatul de la Passau şi, în cele din urmă, să semneze în 1555 pacea de la Augsburg, prin care era recunoscută în mod oficial existenţa protestantismului în Germania.

Adunare 31 martie 2019

Limba rea (lașon hara), o înțelegere evreiască a termenului

Citate biblice:
„ Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare!” Psalmul 34:13
„Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău. Să nu te ridici împotriva vieţii aproapelui tău. Eu sînt Domnul.” Levitic 19:16
Iar Levitic 25:17 „Niciunul din voi să nu înşele deci pe aproapele lui,…” spun cunoscătorii că se referă la înșelarea prin discurs (lashon hara-limba rea), sau cum este se pare citat în Noul Testament „nu vă mințiți unii pe alții„.

      Înainte de a reproduce integral articolul lui Jonathan Sacks despre „limba cea rea” precizez că nu sunt de acord 100% cu punctele de vedere teologice al dânsului, nici cu citarea de resurse extrabiblice (gen talmud, „înțelepți’, etc), nici cu concluziile lipsite de abordare creștină. Atunci de ce-l citez? Pentru nuanțele de înțelegere ale termenului, și implicit ale gravității păcatului înfierat.

     Când Maria și Aaron au vorbit împotriva lui Moise din pricina femeii etiopene pe care o luase el de nevastă, Dumnezeu a lovit-o pe Maria cu lepră. Se pare că de fapt Maria i-a vorbit lui Aaron, la versetul 2 scrie „și Domnul a auzit-o„. De aici unii au dedus că boala leprei este o pedeapsă pentru discursul rău, pentru limba rea, pentru bârfă.

„Puterea limbajului (Metzora 5779) , Jonathan Sacks

     După cum am văzut în Parșat Tazria, înțelepții identificau tzara’at (lepra, n.n.)– afecțiunea care afectează pielea omului, materialul hainelor și zidurile unei case – nu ca o boală, ci ca o pedeapsă și nu pentru orice fel de păcat, ci pentru unul în special și anume lașon hara, limba rea.

      Aceasta impune următoarea întrebare: De ce limba rea și nu oricare alt păcat? De ce vorbirea este mai rea, decât să zicem, violența fizică? Un vechi proverb englezesc spune: „Bâtele și pietrele poate că-mi vor rupe oasele/Dar niciodată nu mă vor afecta cuvintele”. Este neplăcut să auzi lucruri urâte despre tine, dar cu siguranță că nu mai mult de atât.

       Nu există nici măcar o singură interzicere directă a limbii rele în Tora. Există o interdicție împotriva bârfei: „Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău” (Lev. 19:16). Lașon hara reprezintă doar o categorie a acestei mai mari porunci. Maimonide o definește astfel: „Există un și mai mare păcat, care se încadrează sub această prohibire [a bârfei]. Este „limba rea”, adică acea discreditare de către cineva a camaradului său, deși aceasta se face prin spunerea adevărului”.

      Înțelepții depun eforturi considerabile pentru a sublinia seriozitatea acesteia. Aceasta este, după cum spun, la fel de rea ca cele trei păcate cardinale luate împreună – adorarea idolilor, vărsarea de sânge și preacurvia. Oricine vorbește cu o limbă rea, spun ei, este ca și cum l-ar fi negat pe Dumnezeu. Ei de asemenea spun, că este interzis să stai în apropierea acelora cu o limbă rea, cu atât mai mult să stai cu ei și să le asculți cuvintele. De ce sunt cuvintele obișnuite tratate cu atâta seriozitate în iudaism?

      Răspunsul se referă la unul din cele mai de bază principii ale credinței iudaice. Au existat culturi antice care venerau zeii pentru că îi vedeau ca pe fenomene naturale: fulger, tunet, ploaia și soarele, marea și oceanul care reprezentau forțele haosului și câteodată animale sălbatice care reprezentau pericol și frică. Iudaismul nu era o religie care venera puterea, în ciuda faptului că Dumnezeu este mai puternic decât orice zeitate păgână.

      Iudaismul, ca alte religii are locuri sfinte, oameni sfinți, timpuri sacre și ritualuri consacrate. Ceea a făcut iudaismul să fie diferit, însă, a fost că în mod absolut acesta era o religie a cuvintelor sfinte. Prin cuvinte a creat Dumnezeu universul „Și Dumnezeu a spus, să fie…și a fost”. Prin cuvinte El a comunicat cu omenirea. În iudaism, limba în sine este sfântă. De aceea lașon hara, folosirea limbajului pentru a face rău, nu este o simplă ofensă. Implică luarea a ceva sfânt și folosirea lui pentru scopuri nelegiuite. Este un fel de profanare.

     După crearea universului, primul cadou al lui Dumnezeu către oameni a fost puterea de a denumi animalele folosind cuvintele și prin urmare folosirea limbajului pentru a categorisi. Acela a fost începutul procesului intelectual care reprezintă marca distinctivă a lui Homo sapiens. Targum-ul traduce propoziția, „Și omul a devenit o viețuitoare” (Gen. 2:7), adică „un duh vorbitor”. Biologii evoluționiști contemporani adoptă viziunea că cerințele limbajului și avantajul pe care acesta l-a oferit oamenilor peste orice altă formă de viață, a dus la masiva expansiune a creierului omenesc.

      Când Dumnezeu a căutat să împiedice planul poporului de la Babel de a construi un turn care să atingă cerul, El „le-a încurcat acolo limba” și astfel ei nu erau în stare să comunice. Limba rămâne de bază pentru existența grupurilor omenești. Amploarea luată de naționalism în secolul al nouăsprezecelea a dus la pierderea importanței dialectelor regionale în favoarea unei singure limbi comune în întregul teritoriu în care o autoritate politică era suverană. Până în ziua de astăzi, diferențele de limbă, când există în interiorul unei singure națiuni, reprezintă o sursă de continue divergențe, de exemplu între vorbitorii de engleză și franceză în Canada, vorbitorii de germană, franceză, olandeză și valonă în Belgia și limbile spaniolă și bască (cunoscută și sub numele de Euskara) în Spania. Dumnezeu a creat universul natural prin cuvinte. Noi creem – și câteodată distrugem – universul social prin cuvinte.

Construcția visului…noi creăm lumi cu cuvinte

Ne-am întors ieri cu soția dintr-o călătorie prin Europa, 6 zile, peste 4000 de km.
„Alergarea fără premiu” am numit-o, timp scurt, destinații lungi, termene strâmte, orare fixe, timpi de așteptare.
Am alergat cu stăruință în alergarea ce ne stătea înainte, să nu ratăm ceva, să nu se închidă, am fost la un târg și la niște cumpărături pentru firmă, la rude și la prieteni de asemenea.
Alergarea din aia fără premiu. Nu pentru astfel de alergare se dă premiu și cunună în cer.
Am scris după cum se vede, deloc, am citit puțin și pe obosite, seara, înainte de-a închide ochii frânt.
Una din chestiile pe care le-am citit (în afară de ceva legat de Ioiachim) a fost o meditație a lui Jonathan Sacks, de aici: puterea rostirii.
Dânsul aplică, bineînțeles Biblia la iudaism, dar în creștinism nimic nu este schimbat legat de valabilitatea puterii Cuvântului rostit, să citez:
„Iudaismul, ca și alte religii, are locuri sfinte, oameni sfinți, timpuri sacre și ritualuri consacrate. Ceea ce a făcut însă diferit iudaismul este că este o religie a cuvintelor sfinte . Cu cuvinte Dumnezeu a creat universul: „Și Dumnezeu a spus: Să fie … și a fost.” Prin cuvinte, El a comunicat cu omenirea. În iudaism, limbajul în sine este sfânt. Acesta este motivul pentru care lashon hara , folosirea limbajului pentru a face rău, nu este doar o infracțiune minoră. Este vorba de a lua ceva sfânt și de a-l folosi pentru scopuri care sunt nesfinte. Este un fel de profanare.”
„După ce a creat universul, primul dar al lui Dumnezeu pentru primul om a fost puterea de a folosi cuvinte pentru a numi animalele și, astfel, de a folosi limba pentru a le clasifica. Acesta a fost începutul procesului intelectual care este semnul distinctiv al lui Homo sapiens. Targum traduce fraza „Omul a devenit o făptură vie” ( Geneza 2: 7 ) ca „un spirit vorbitor„. Biologii evoluționiști consideră astăzi că este vorba de cerințele limbajului și de avantajul pe care l-a oferit omului peste oricare altă formă de viață și a dus la expansiunea masivă a creierului uman.”
„Limba rămâne fundamentală pentru existența grupurilor umane. Creșterea naționalismului în secolul al XIX-lea a condus la o încetinire treptată a dialectelor regionale în favoarea unei limbi comune, pe teritoriul asupra căruia autoritatea politică avea suveranitate. Până în prezent, diferențele de limbă, acolo unde există într-o singură națiune, sunt sursa unei frecușuri politice și sociale continue, de exemplu între vorbitorii de limbă engleză și franceză din Canada; Vorbitori de limbă olandeză, franceză, germană și valonă în Belgia; și limba spaniolă și bască (cunoscută și sub numele de Euskara) în Spania. Dumnezeu a creat universul natural cu cuvinte. Creăm – și, uneori, distrugem – universul social cu cuvinte.”
„Noi creăm lumi cu cuvinte. ”