În public și prin case. CHM

„În public şi din casă în casă”

Cuvintele pe care tocmai le-am scris sunt extrase din cuvântarea de rămas bun a lui Pavel adresată bătrânilor din Efes, așa cum este menționată în Fapte 20. Este o expresie foarte sugestivă și arată într-un fel foarte pronunțat strânsa legătură dintre lucrarea unui învățător și cea a unui păstor. „Nu am ascuns nimic din ceea ce este de folos”, spune apostolul, „ca să vă vestesc şi să vă învăţ în public şi prin case”.
Pavel nu era doar un apostol, el îmbina, într-un fel remarcabil, darurile de evanghelist, păstor și învățător. Ultimele două menționate sunt în strânsă legătură, așa cum vedem în Efeseni 4:11. Este important ca această legătură să fie înțeleasă și păstrată. Învățătorul arată adevărul, păstorul îl aplică.
Învățătorul aduce lumină în înțelegere, păstorul privește la starea inimii. Învățătorul furnizează hrana spirituală, păstorul se îngrijește de folosul care reiese din ea. Învățătorul se preocupă el însuși mai mult cu Cuvântul, păstorul se îngrijește de suflet. Lucrarea învățătorului este, în cea mai mare parte, publică; lucrarea păstorului, în cea mai mare parte, în particular. Atunci când sunt combinate într-o singură persoană, darul de învățător conferă o imensă putere morală păstorului, iar elementul pastoral conferă o blândețe plină de dragoste învățătorului.
Cititorul nu trebuie să confunde un păstor cu un bătrân sau un episcop. Cei doi sunt total distincți.
Bătrân și episcop sunt frecvent interschimbabili, însă păstorul nu este niciodată confundat cu niciunul dintre ei. Bătrân reprezintă o slujbă cu caracter local, păstorul este un dar. Nu ni se spune nimic despre bătrâni sau episcopi în 1 Corinteni 12 sau 14, sau în Efeseni 4, deși în aceste locuri din Scriptură avem cea mai amplă descriere a subiectului darurilor. Trebuie să deosebim cu grijă darul de slujba locală.
Bătrânii sau episcopii sunt pentru conducere și supraveghere. Învățătorii și păstorii sunt pentru a da hrană și pentru a zidi. Un bătrân poate fi un învățător sau un păstor, însă el trebuie să țină cele două lucruri separat. Ele au temelii cu totul diferite și nu trebuie niciodată confundate.
Totuși, scopul nostru în acest scurt articol nu este de a scrie un tratat despre slujire, sau sa descriem elaborat diferența dintre darurile spirituale și slujba locală, ci doar de a oferi cititorilor noștri câteva cuvinte despre imensa importanță a darului de păstor în Adunarea lui Dumnezeu, pentru ca ei să fie stârniți la a se ruga cu stăruință marelui Cap al Adunării, ca El să binevoiască să reverse acest dar prețios mai din abundență în mijlocul nostru. La El niciodată nu suntem strâmtorați. Comoara vieții spirituale nu a secat, iar Domnul nostru Isus Își iubește Adunarea, și Își găsește plăcerea în a-Și
îngriji și a-Și hrăni trupul Său și a-i împlini orice nevoie din infinita Lui plinătate.
Puțini dintre cei care înțeleg ce înseamnă păstorirea, și care sunt familiarizați cu adevărata stare a Adunării, pot nega faptul că există o nevoie urgentă de grijă de păstor în Adunarea lui Dumnezeu. Cât de rar este adevăratul păstor duhovnicesc! Este ușor să iei numele și să îți asumi slujba dar, de fapt, păstorirea nu reprezintă nici o slujbă și nici un nume, ci o realitate vie – un dar conferit în mod divin – un lucru transmis de Capul Adunării pentru creșterea și binecuvântarea mădularelor Sale. Un adevărat păstor este un om care nu doar că posedă un dar spiritual autentic, ci este de asemenea însuflețit de
chiar afecțiunile inimii lui Hristos față de fiecare mielușel și oaie din turma Lui  răscumpărată cu sânge.
Da, o repetăm, fiecare mielușel și oaie. Un păstor adevărat este un păstor în întreaga lume. El este unul care are o inimă, un mesaj, o slujbă, pentru fiecare mădular al trupului lui Hristos. Nu astfel stau lucrurile cu un bătrân sau episcop. El are o slujbă locală, restrânsă la localitatea în care o astfel de slujbă i-a fost încredințată. Însă domeniul de lucru al păstorului îl reprezintă întreaga Adunare a lui Dumnezeu, la fel precum domeniul de lucru al evanghelistului este lumea largă. În New York, în Londra
sau în Paris, un păstor este un păstor, iar el își desfășoara binecuvântata lui lucrare pretutindeni. A presupune că un păstor trebuie restrâns la o anumită congregație față de care se așteaptă ca el să exercite funcțiile de evanghelist, învățător, bătrân sau episcop, este ceva cu totul străin de învățătura Noului Testament.
Însă cât de puțini păstori se găsesc în mijlocul nostru! Cât de rar este darul de păstor, inima de păstor!
Unde să-i găsim pe cei care îmbină potrivit cele două mari și importante elemente din titlul acestei scrieri – în public și prin case? Poate cineva ne poate adresa o scurtă cuvântare în ziua Domnului, sau o prelegere în timpul săptămânii, însă unde este partea cu „prin case”? Unde este grija sinceră, stăruitoare, arzătoare față de suflete individuale zi de zi? Se întâmplă foarte des ca învățătura în public să treacă
pur și simplu pe lângă urechi. Învățătura „din casă în casă” este cea care, în mod sigur, își va face locuința în inimă. Cât de frecvent se întâmplă ca ceva rostit în public să fie în întregime înțeles și pus în aplicare în mod greșit, până când vizita pastorală în dragoste în timpul săptămânii să furnizeze adevăratul înțeles și aplicarea corectă.
Aceasta nu este totul. Cât de multe lucruri se află în domeniul de lucru al păstorului, pe care învățătorul în public nu le poate niciodată cuprinde! Fără îndoială că a da învățătură în public este de maximă importanță; ce bine ar fi să avem parte de aceasta mai mult decât avem în prezent. Lucrarea învățătorului este de neprețuit, iar atunci când este îndulcită de afecțiunea blândă și profundă a inimii unui păstor, poate parcurge o lungă cale în a întâmpina feluritele nevoi ale sufletului. Însă păstorul care cu dragoste, seriozitate, credincioșie, și cu rugăciune merge din casă în casă, poate să răzbată la încercările adânci ale sufletului, la suferințele inimii, la întrebările încâlcite ale minții, la
greutățile serioase ale conștiinței. El poate pătrunde, cu profunda compasiune a unei inimi afectuoase, în miile de mici împrejurări și suferințe pe cale. El poate îngenunchia cu cel încercat, cel ispitit, cel zdrobit, și cel care suferă înaintea tronului de îndurare, și ei își pot vărsa inimile împreună și pot primi dulce mângâiere de la Dumnezeul oricărui har și Părintele îndurărilor.
Învățătorul în public nu poate face aceasta. Fără îndoială că, așa cum am spus, dacă el are ceva din aptitudinea unui păstor, el poate anticipa în cuvântarea sa publică o mare parte din încercările, suferințele și greutățile ascunse ale sufletului. Însă el nu poate împlini pe deplin nevoia individuală a sufletului. Aceasta este lucrarea sfântă a păstorului. Îmi pare că păstorul este pentru un suflet ceea ce doctorul este pentru trup. El trebuie să înțeleagă boala și leacul. El trebuie să fie în stare să indice cauza. El trebuie să fie în stare să discearnă starea spirituală pentru aplica remediul potrivit. Ah, cât de
puțini sunt astfel de păstori! Este un lucru să iei doar titlul și un cu totul alt lucru să faci lucrarea.
Cititor creștin, te rugăm stăruitor să ni te alături în rugăciune arzătoare cu credință către Dumnezeu pentru a ridica adevărați păstori între noi. Suntem într-o mare nevoie. Oile lui Hristos nu sunt hrănite și îngrijite. Suntem atât de mult ocupați cu ale noastre că nu avem timp să îngrijim de scumpa turmă a lui Hristos. Și chiar în astfel de ocazii, când răscumpărații Domnului se adună în public, cât de puțin se găsește pentru sufletele lor prețioase! Ce pauze lungi și seci și tăceri sărăcăcioase! Ce cântări și rugăciuni fără scop auzim! Cât de puțină conducere a turmei prin verzile pășuni ale Sfintei Scripturi și
la apele liniștite ale dragostei divine! Iar apoi, în timpul săptămânii, câteva apeluri de păstorire în dragoste, câteva întrebări cu îngrijorare cu privire la trup și suflet. Pare că nu mai există timp. Fiecare clipă este înghițită de activitatea de a îngriji de noi și familiile noastre. Vai! Nu este altceva decât vechea poveste: „toţi caută cele ale lor, nu cele ale lui Isus Hristos”.

Cât de diferit stăteau lucrurile cu binecuvântatul apostol. El a găsit timp să facă corturi și de asemenea să învețe „în public şi prin case”. El nu era doar evanghelistul plin de zel, cutreierând continente și înființând adunări, dar el era de asemenea și păstorul iubitor, doica blândă, iscusitul medic spiritual.
Aici se află întregul secret al acestei chestiuni. Este minunat ce poate să înfăptuiască o inimă iubitoare.
Dacă iubesc cu adevărat Adunarea, voi dori binecuvântarea și creșterea ei și voi căuta să contribui la acestea, potrivit cu aptitudinea mea.
Fie ca Domnul să ridice în mijlocul poporului Său păstori și învățători după inima Sa – oameni umpluți cu Duhul Său și mișcați de o dragoste autentică pentru Adunarea Lui – oameni competenți și gata să învețe: „în public şi prin case”

Chemare

O lume astăzi in păcate
Se zbuciumă-n blestem și chin
Ești gata tu să-i dai mesajul
Din cer venit cu pace plin?

Atâți setoși după salvare
Aleargă, vor să se adape
Iar tu-ai băut din râul vieții,
De ce nu-i chemi pe toți la ape?

Ți se va cere socoteală
de-orice talant ce l-ai primit
Ai câștigat cu el pe alții
Sau l-ai ascuns și-a ruginit?

Un loc în slavă, în mărire
E pregătit și pentru tine
Dar azi, smochin de lângă drumuri
Stăpânul vrea să ai smochine!

Treziți acum văpaia sfântă,
Aprindeți jarul stins în voi
Și ridicați la cer o lume
Ce zace moartă în noroi.

Sunt frații noștri, plâng afară
Vorbitu-le-ați de mântuire?
Le-ați arătat pe cruce Jertfa,
Pe Dumnezeu și-a Lui iubire?

Porniți pe căi fără lumină
Și luminați-le mereu
E timpul azi ca toți să știe
Ce vrea Eternul Dumnezeu!

De ce nu avem episcopi și diaconi?

„Toţi scriitorii Noului Testament vorbesc despre venirea răului după plecarea lor, dar nici unul din ei nu ne prezintă succesori ai lor ca măsură prin care să fim păziţi.„

De ce nu avem episcopi şi diaconi?
(Extras din Truth for the Last Days, Vol. 1, 1900, page 68.)

Întrebarea pusă de prietenul dumneavoastră: „De ce nu avem episcopi şi diaconi?” nu este nicidecum una nouă şi este o dificultate cu care s-au confruntat mulţi în cercetarea principiilor pentru cei care ocupă acel teren pe care îl ocupăm noi prin har.

S-a făcut remarca îndreptăţită că eroarea catolică încurcă preoţia cu slujirea, iar în protestantism sunt amestecate darurile cu slujbele. Acestea sunt fără îndoială adevărate. Pentru un romano-catolic un slujitor este un preot, care are dreptul să aducă jertfe şi să intermedieze între om şi Dumnezeu. Şi cred că nu este nevoie să mai arăt că o asemenea noţiune este de fapt o negare a creştinismului. Iudeul sigur că avea nevoie de un preot, dar atunci (adică înainte de Cruce) perdeaua dinăuntru nu fusese ruptă, răscumpărarea nu fusese înfăptuită şi poporul lui Dumnezeu nu se putea apropia de El în sanctuar, chiar dacă era vorba de un sanctuar pământesc. Dar acum toate s-au schimbat într-un mod atât de binecuvântat: răscumpărarea este acum un fapt împlinit şi Domnul Isus a mers în cer şi este la dreapta lui Dumnezeu; calea către locul preasfânt este acum deschisă şi credincioşii se pot acum apropia cu îndrăzneala credinţei. Acum toţi credincioşii sunt preoţi, fără deosebire (Evrei 1:3; 9:11-12; 10:11-12; 1. Pet. 2:5; Apoc. 1:5-6).

Slujirea este ceva la fel de diferit de preoţie pe cât este de diferită de o funcţie. Slujirea coboară de la Capul care este înălţat în cer, după cum arată clar Efeseni 4. Şi întreaga epistolă către efeseni trebuie cercetată cu grijă, ea dezvăluind binecuvântarea sfinţilor individual (Efes. 1), unirea noastră într-un trup (Efes. 2), descoperirea tainei cu privire la Hristos şi Biserică (Efes. 3) şi darurile lui Hristos pentru zidirea trupului său aflat pe pământ (Efes. 4). După cum am spus, toate coboară de la El. Citim că “a robit robia şi a dat daruri oamenilor” (Efes. 4.8). Acestea sunt rezultatele trudei sale şi roadele victoriei.

El a coborât în locurile cele mai de jos pentru a împlini răscumpărarea şi a anihila puterea lui Satan, iar acum El este înălţat mai presus de toate cerurile ca să umple toate. Dacă persoanele enumerate în v. 11 sunt “daruri”, care altul este locul Bisericii decât acela de beneficiar al darurilor? Şi unde ar mai fi loc de oameni cu funcţii oficiale? Aproape toată creştinătatea susţine ideea că este necesară o numire deşi nu sunt de aceeaşi părere cu privire la cine ar fi în măsură să autorizeze administrarea darurilor. În biserica Romană, după cum ştim, Papa este sursa autorităţii. Cu toate consecinţele serioase pe care le implică aceasta, el îşi asumă poziţia şi titlul de “Cap al Bisericii”. Şi aceasta este o gravă încălcare a drepturilor lui Hristos, pentru care va trebui să dea socoteală în ziua hotărâtă. Bisericile naţionale resping aceasta şi aşează toată puterea în mâinile Suveranului ţării, ceea ce echivalează cu a afirma că Biserica şi lumea sunt una, deci o gravă înlăturare sau ignorare a tuturor limitelor sfinte. Regele ţării nu este Hristos! Ba încă se poate chiar să nu fie creştin! Şi totuşi el acţionează ca Prim Slujitor şi este recunoscut ca sursa autorităţii în ceea ce se pretinde a fi Biserica lui Dumnezeu! Domnul a trebuit să-i amintească bisericii din Sardes (în care este reprezentat protestantismul) că Acela “are cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele” (Apoc. 3:1), sau, cu alte cuvinte, că numai El este sursa oricărei puteri spirituale şi autorităţi.

După cum bisericile naţionale resping papalitatea, bisericile independente resping controlul statului. Dar ce aşează ele în locul lui? Vin cu ideea nemaiîntâlnită în vremea apostolilor cum că biserica are dreptul să se organizeze singură şi să-şi numească slujitorii ei. Sper să nu fiu considerat răutăcios când spun că independenţa este pentru Adunarea lui Dumnezeu ceea ce este radicalismul pentru lume. Una este să condamni principii rele şi alta este să condamni oameni sfinţi, care (probabil) din lipsa unei lumini clare se întâmplă să sprijine asemenea principii. Iubim asemenea oameni pentru că sunt mădulare ale trupului lui Hristos şi Duhul Lui cel Sfânt locuieşte în ei, dar nu putem suporta principiile rele pe care le sprijină ei.

Lăsând la o parte aceste abateri, Capul dăruieşte, iar Biserica primeşte. Darurile sunt specificate: „El a dat pe unii apostoli, pe unii profeţi, pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători” (Efes. 4:11). Primele două daruri au rost pentru întemeierea bisericii şi nu mai sunt în prezent şi nu cunosc vreo promisiune a Scripturii ca ele să fie reînviate în zilele din urmă, după cum pretind irvingiţii. Aceştia, adică apostolii şi profeţii, au întemeiat Biserica, şi, sub inspiraţia Duhului Sfânt, au scris Scripturile, după care, odată ce sa împlinit lucrarea lor, ei s-au dus. Rămân însă celelalte daruri. Evanghelistul desfăşoară o lucrare printre cei de afară: el merge în lume cu vestea cea bună despre iubirea Mântuitorului şi caută mântuirea păcătoşilor. Dar, deşi lucrarea evanghelistului, în mod necesar, se desfăşoară în afara bisericii, nu este totuşi o lucrare independentă de biserică, din vreme ce el lucrează pentru zidirea trupului în felul lui, după cum şi păstorul şi învăţătorul lucrează şi ei în felul lor. Şi aceasta este ceva pe care nici sfinţii în general, nici predicatorii nu trebuie să-l piardă din vedere, pentru că, în unele medii, există tendinţa de a dispreţui evanghelizarea. Fie ca Domnul, în îndurarea Lui, să ne păzească de un asemenea duh! Evanghelistul este agentul de recrutare al adunării, dacă putem spune aşa, şi nu se poate fără el. Dacă am fi atât de aproape de inima lui Hristos ca Pavel, atunci chiar şi despre lucrătorii cu lipsuri şi chiar vinovaţi în anumite privinţe am spune: „Hristos este predicat, de aceea mă bucur” (Filipeni 1:18). Lucrarea unui păstor şi a unui învăţător este diferită. Păstorul este în adunare ceea ce este tatăl pentru familie sau păstorul pentru turmă, iar învăţătorul se ocupă de instruire.

Păstorul veghează asupra creşterii sufletelor şi dă sfaturi şi îndrumări. Învăţătorul prezintă adevăruri de bază şi principii ale Cuvântului lui Dumnezeu pentru instruirea şi înaintarea credincioşilor.

Am putea întreba: „Dar, dacă aceşti oameni nu sunt numiţi, cum vor fi ei recunoscuţi”. La această întrebare voi răspunde cu altă întrebare: „Cum este recunoscut un creştin?” Sigur că după faptele lui şi modul lui de viaţă. În acelaşi fel recunoaştem darurile lui Hristos. Şi aceasta sugerează alt aspect grav al abaterilor din creştinătate: sub rânduielile în vigoare, darurile lui Hristos nu se pot revela. Dacă nu există libertate în adunarea lui Dumnezeu – adică libertate pentru ca Duhul lui Dumnezeu să lucreze prin cine doreşte El – darurile rămân ascunse sau îngropate.

Când văd un creştin care arată iubire şi grijă faţă de suflete şi lucrează printre ei ca un părinte, dând sfaturi ş.a.m.d., atunci spun că este un păstor şi îi acord locul care i se cuvine ca atare. Sau, când văd pe un altul care are plăcere să-i înveţe pe sfinţi, recunosc în el un învăţător. Acelaşi lucru se poate spune despre evanghelist: că un om care îi iubeşte pe cei pierduţi şi iese afară pentru a-i căuta în modul cel mai serios trebuie să fie socotit ca unul din darurile Capului înălţat.

Toate aceste daruri le avem şi în prezent şi cine afirmă că nu credem în slujire nu a înţeles principiile noastre. Dimpotrivă, noi acceptăm cu mulţumire slujirea, în măsura în care ea vine de la Domnul nostru Cel credincios din cer. Darurile sunt “pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” şi ele vor fi date în continuare “până când vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos” (Efes. 4:13-14). Indiferent care este starea bisericii şi cât slabă este ea, Domnul are grijă să se ocupe de nevoile alor Săi şi ridică pe cei pe care îi vede potriviţi pentru a se îngriji de nevoile lor.
După cum am spus de la început, toate acestea trebuie să fie deosebite cu grijă nu numai de preoţie ci şi de funcţii. Cele din urmă sunt locale, darurile sunt aşezate în trup, şi, ca atare, au o responsabilitate la nivelul întregului pământ. Atât de încurcate sunt gândurile celor din jurul nostru în urma mai multor secole de obiceiuri încât aceste deosebiri nu sunt aproape deloc cunoscute. Astfel, “slujitorul” se presupune că este în acelaşi timp evanghelist, păstor şi învăţător. Alţii se străduiesc să echivaleze preotul cu presbiterul.

Dar cum vorbeşte Scriptura? Faptul că în biserica din primele zile erau bătrâni (sau episcopi) şi diaconi nu îl va nega nimeni. Citim că apostolii au “rânduit bătrâni în fiecare biserică” (Fapte. 14:23). În “fiecare biserică” înseamnă în fiecare adunare dintr-o anumită zonă, iar motivul pentru această remarcă va fi apărea clar imediat. Vedem şi că Tit fusese lăsat în Creta pentru a pune rânduială în lucrurile care rămăseseră în urmă şi pentru a rândui (hirotioni)  bătrâni în fiecare oraş, cu făcea apostolul. (Acest capitol arată clar că bătrânii şi episcopii erau aceleaşi persoane). Aceia trebuiau să conducă (1. Tim. 5:17) şi să supravegheze turma (Fapte 20:28) şi să îndemne cu învăţătură sănătoasă şi să-i mustre pe cei împotrivitori (Tit 1:9).

Darurile nu erau indispensabile pentru această funcţie, deşi, fără-ndoială, erau de mare folos pentru cei care le aveau (v. 1. Tim. 5:17). Erau necesare calităţi morale, după cum vedem şi din Tit şi din Timotei. Ei trebuiau să fie fără vină sub toate aspectele şi casele lor să fie bine conduse. Se presupunea ca ei să fie oameni cu experienţă şi căsătoriţi (1. Tim. 3:1-6). Ei erau numiţi de apostoli sau de cei delegaţi de către apostoli. Probabil puneau mâinile peste ei, dar Scriptura nu spune direct aceasta. Lucrarea lor era pur locală. Un bătrân de la Efes nu avea nici o autoritate la Corint şi viceversa. Trebuie să notăm că erau întotdeauna mai mulţi episcopi într-o adunare (Fapte 20, Filimon 1:1, etc.). Noţiunea de episcopat, adică o singură persoană cu rol de conducător (şi, vai, cu titlul de domn!), peste toate bisericile dintr-o regiune este străină de Cuvântul lui Dumnezeu.

Şi diaconii erau numiţi de apostoli. Ei aveau în sarcină lucrurile materiale ale adunării, dar biserica avea un cuvânt în numirea lor. Adunarea alegea oamenii şi îi prezenta înaintea apostolilor (citiţi Fapte 6). Adunării i se permite să aibă un cuvânt în administrarea a ceea ce dă ea (bani şi alte bunuri), dar ceea ce dă Hristos (slujirea) este complet în mâna Lui. Şi diaconii trebuiau să aibă calităţi morale pozitive, ca şi bătrânii, şi trebuiau să fie oameni “încercaţi” (1. Tim. 3: 8-13). Ideea eclesiastică cum că un diacon trebuie să fie numit pentru a citi pomelnice, etc., cu o deschidere către preoţie, este total contrară acestei învăţături.

Mai repet încă odată că darurile sunt lucruri deosebite de slujbe. Aceasta se vede clar la Ştefan şi Filip – ambii diaconi. Ei au fost puşi să slujească la mese pentru ca apostolii să poată fi liberi pentru rugăciune şi slujirea Cuvântului. Dar, într-o anumită situaţie, îl vedem pe unul slujind în mod strălucit la Ierusalim (Fapte 6), iar pe celălalt predicându-L pe Hristos şi fiind primit şi cu multă binecuvântare în Samaria (Fapte 8). Se spune explicit că Filip avea darul de evanghelist (Fapte 21:8). Aceştia primiseră darurile de la Hristos, iar slujbele de la postoli.

Şi acum vine întrebarea: „Dacă în primele zile ale bisericii erau asemenea oameni care erau episcopi şi diaconi, de ce nu mai avem acum acest fel de oameni?” Răspunsul este simplu: nu mai avem pe nimeni care să-i numească. În absenţa apostolilor nu mai există în biserică nici o putere cu autoritatea de a numi în slujbe. Cunosc bine că mii de oameni gândesc să răspundă că succesiunea apostolică este resursa, dar în Scriptură nu întâlnim nimic de felul acesta. Toţi scriitorii Noului Testament vorbesc despre venirea răului după plecarea lor, dar nici unul din ei nu ne prezintă succesori ai lor ca măsură prin care să fim păziţi. Pavel i-a avertizat pe fraţi şi i-a încredinţat lui Dumnezeu şi Cuvântului harului său (Fapte 20:32); Petru s-a îngrijit de nevoile sfinţilor după moartea lor dându-ne scrieri inspirate, care nu ne spun despre altceva, nici despre altcineva (2. Pet. 1:12-15); Ioan îi încredinţează pe sfinţi cuvintelor pe care le-au auzit de la început şi ungerii pe care au primit-o (Duhul Sfânt, 1. Ioan 2:20-27); iar Iuda, după ce creionează un tablou foarte întunecat, ne îndeamnă să ne zidim pe credinţa noastră cea mai sfântă ş.a.m.d. (Iuda 20).

Este o tăcere absolută cu privire la succesori având autoritate. Sigur că găsim transmiterea adevărului, dar nicăieri nu întâlnim transmiterea autorităţii (2. Tim. 2:2). Orice persoană care gândeşte trebuie să realizeze că această pretinsă succesiune apostolică este cel mai nesigur lucru din lume. Ea este reclamată de Biserica de la Roma şi de cea Greacă şi de bisericile naţionale, fiecare dintre ele negând autoritatea celorlalte. Roma pretinde că ea are adevărata succesiune şi că toţi cei care nu şi-au căpătat slujba de la Papa sunt impostori. Biserica Greacă respinge pretenţiile Romei ca neîntemeiate şi respinge şi comuniunea cu ea ca fiind erezie. Unde găsim ceva sigur în toate acestea? Dacă succesiunea apostolică este un principiu divin şi singurul mijloc pentru ca să fim păziţi, atunci unde voi găsi aceasta? Adevărul este că în Scriptură nu găsim nimic care să sprijine această noţiune, şi, în consecinţă, nu există nici o autoritate care să numească oameni în slujbe în biserica din zilele noastre. Şi acesta este motivul pentru care nu avem printre noi oameni cu titluri de episcopi şi diaconi: nu pretindem a avea o putere pe care nu o avem. Mai bine recunoaştem ruina şi dezordinea la care am ajuns şi ne încredem în harul inepuizabil al lui Dumnezeu. Şi mulţi care s-au adunat în numele Domnului timp de mulţi ani, despărţiţi de sistemele ecleziastice, pot mărturisi că Dumnezeu este credincios în această privinţă faţă de cei care Îşi pun încrederea în El.

Şi mai trebuie remarcat încă un aspect: deşi avem slujbele oficiale menţionate mai sus, lucrările sunt făcute, şi pentru aceasta Îi mulţumim lui Dumnezeu. Şi voi explica ce vreau să spun. În vremea apostolilor erau localităţi unde nu existau bătrâni sau episcopi numiţi de apostoli – probabil pentru că apostolii nu au avut posibilitatea să se ocupe de această chestiune. Ce făceau sfinţii în asemenea situaţii? Foarte simplu: unii dintre ei, văzând că erau anumite nevoi, se angajau şi făceau lucrările chiar fără să fi fost numiţi oficial de cineva. Se cuvenea ca aceia să fie recunoscuţi. Aşa era situaţia la Corint: „vă rog, fraţilor, (cunoaşteţi casa lui Ştefana, că este dintre primele roade ale Ahaiei, şi că s-a pus cu totul în slujba sfinţilor) să vă supuneţi unora ca aceştia şi oricui ne ajută la lucru şi se osteneşte” (1. Cor. 16:15-16). Vedeţi şi 1. Tes. 4:12-13: „vă rugăm fraţilor să-i recunoaşteţi pe cei care se ostenesc printre voi şi vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc şi să-i preţuiţi datorită lucrării lor printre voi„. Acestea sunt câteva exemple pentru situaţiile de care vorbeam. În acele adunări nu erau bătrâni numiţi oficial, dar erau fraţi care aveau pe inimă nevoile sufletelor şi căutau să facă lucrarea. Aceia nu trebuiau respinşi sau luaţi nesocotiţi ca fiind în neregulă, ci să fie primiţi cu mulţumiri şi preţuiţi cu dragoste, credincioşii trebuind să li se supună. Asemenea lucrători locali avem şi azi în fiecare loc unde sfinţii se strâng laolaltă pur şi simplu pentru Hristos. Nu le dăm titluri răsunătoare, ci recunoaştem cu mulţumire eforturile dragostei lor, iar Dumnezeu nu uită, după cum şi Duhul Lui ne asigură (Evrei 6:10), şi toate sunt scrise în cer.

sursa: http://comori.org/adunarea-biserica/de-ce-nu-avem-episcopi-si-diaconi/

De ce nu cădem de oboseală? Nu ne uităm la viitorul imediat.

Înregistrare din adunare 30 iunie 2019

„Războiul muzicologic” din adunări și apariția „noilor leviți”, o analiză

Am luat câteva cărți noi de la GBV săptămâna trecută, una din ele fiind:

Este o analiză biblică a fenomenului așa cum i-am zis în titlu.
Citate:
„Sunt grupurile de închinare noua formă a cetelor de leviți?”
sursa: http://www.wordsofthislife.ca/2012/03/back-to-future-are-worship-teams-new.html

„Prin publicarea acestor critici vizând „mişcarea pro-închinare” din ultimele decenii, nu am nicidecum intenţia să îi critic pe acesti creştini. Am doar dorinţa de a privi chestiunea din perspectiva Bibliei. Doresc să mă adresez tuturor mădularelor trupului lui Hristos, oricine şi oriunde ar fi. Ar trebui să fim întotdeauna precum cei din Bereea, „cercetând zilnic Scripturile”; ei făceau aceasta, pentru a vedea dacă lucrurile pe care le auzeau erau bazate pe Cuvântul lui Dumnezeu (Fapte 17.11).

Nu este o discutie despre stilurile muzicale ca o nouă contributie la prezentul „război muzicologic” deja existent în multe medii creştine ci mai degrabă o încercare de a răspunde la întrebarea: „Găsim în Biblie porunci, îndemnuri sau măcar îngăduinţă cu privire la închinarea folosind instrumente muzicale?”. Pentru unii, aceasta ar putea părea una dintre acele zone gri, aflate sub incidenţa libertăţii creştine. Totuşi, nu cred că este vorba de a căuta nod în papură cu privire la chestiuni neesenţiale, ci mai degrabă cred că există un principiu biblic de bază, care constituie de fapt miza discuţiei. Să începem deci prin a deschide Biblia, având o „inimă curată şi bună” (Luca 8.15), pentru a vedea ce Spune ea. „Cercetati toate; ţineţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).”
pag 10

Obișnuința duce la desconsiderare?
„Nu există nicio îndoială că exista o reverenţă reală atunci când se lua Cina. Pentru a susţine practica luării Cinei de patru ori pe an sau poate chiar o dată pe an, se aduce deseori argumentul că, dacă am frânge pâinea în fiecare săptămână, şi-ar pierde caracterul special pe care îl are, devenind ceva obișnuit. „Obişnuinţa creşte desconsiderarea“ este o expresie pe care am auzit-o de mai multe ori cu privire la acest subiect. În același timp trebuie observat că nu se aplică acest principiu şi la colecta care are loc săptămânal, şi care funcţionează perfect.”
pag 26

„Trăim o eră a divertismentului şi cred că se poate spune că această cultură a divertismentului a intrat şi în Biserică. Sunt complet de acord că nu ne putem dezice de cultura pe care o avem, iar Biserica trebuie să aibă o oarecare relevanţă, însă cred că s-a depăşit limita, încât s-a ajuns ca adunarea să devină audienţa; „grupul de închinare” este spectacolul pe care îl urmăresc, iar la sfârşitul unei cântări se aud eventual si aplauzele pentru o interpretare reuşită.

Dacă cititorii mei sunt sinceri, vor recunoaşte că prea adesea lucrurile sunt așa, să nu mai vorbim de manifestările firii pământeşti, deseori atât de ţipătoare.
(O anumită biserică din zona în care locuiesc a adăugat reflectoare si mașini de fum (precum cele folosite pentru a face atmosferă la concertele rock şi în cluburile de noapte) la „experienţa închinării” din biserica lor. La un moment dat, una dintre mașinile de fum s-a stricat în timpul serviciului de închinare. La sfârşitul programului, o soră i-a spus unuia din membrii grupului de închinare (cu toată sinceritatea) că, atunci când fumul s-a oprit, a fost nevoită să se oprească şi ea din închinare, întrucât a pierdut simţul prezenţei Domnului! Care este diferenţa dintre a folosi maşini de fum sau tămâietoarea din biserica ortodoxă sau din cea catolică? Mă tem că, dacă lucrurile evoluează în această direcţie, va exista o generaţie de crestini care nu va avea idee de ce înseamnă de fapt adevărata închinare. Ceea ce am scris mai sus este un caz real, pe care mi l-a relatat unul dintre membrii acelui grup de închinare.)
Însă făcând abstracție de extremele acestei mişcări, pun o întrebare: este aceasta închinarea creştină pe care o găsim în Noul Testament?” pag 29

„….citiţi următoarele rânduri, dintr-un blog numit „Instructajul”. Postarea este scrisă de Mike Raiter: „Se pare că adevărata cântare colectivă, izvorâtă din inimă, îşi face auzite ultimele răsuflări. Am fost recent la o convenţie şi am stat undeva spre spatele sălii. Grupul muzical din faţă „conducea“ cântarea (si folosesc intenţionat acest cuvânt), iar noi cântăm. Sau cel puţin ar fi trebuit să o facem. Aşa că am făcut ceea ce fac: destul de des în ultima vreme: am închis ochii şi am ascultat cântarea. Liderii muzicali erau foarte clari şi se distingeau unul de altul. Puteam să aud fiecare instrument de acompaniament 1n parte. Însă, dacă grupul de închinare ar fi încetat brusc, abia dacă s-ar mai fi auzit în sală un murmur slab. Mi-am deschis ochii şi am privit în jur. Majoritatea fie stăteau în linişte, fără măcar a pretinde că ar cânta, fie erau puţin implicaţi.

M-am întors către un prieten care stătea lângă mine şi i-am spus: „Nimeni nu cântă”. S-a uitat la mine, de parcă aş fi observat că nimeni nu zboară. Bineînţeles că nimeni nu cântă; nu prea am mai cântat aici de ani de zile. Orice ar fi fost acolo în dimineaţa aceea, în mod clar nu a fost cântare colectivă. În multe biserici, adevărata cântare colectivă, izvorâtă din inimă, este moartă de mulţi ani. Aşadar, sunt motivat să scriu cu privire la acest subiect. Pe toţi ar trebui să ne intereseze faptul că am permis cântării colective să degenereze până la ceea ce vedem în prezent.”
pag 31

„Domnul Isus a suferit răutatea, respingerea şi răstignirea „dincolo de poartă” (Evrei 13.12). Creştinii dintre evrei continuau să ţină rânduielile templului, cu jertfe şi preoţie, atunci când în sfârşit a venit chemarea pentru a părăsi aceste lucruri şi pentru a ieşi „afară” din acel sistem. A rămâne acolo ar fi însemnat neascultare.

Sistemul templului iudaic nu mai există acum, dar, dacă o mare parte din Biserica Creştină Şi-a standardizat modul de închinare conform cu elemente din sistemul iudaic şi dacă aceste simptome ale „taberei“ sunt prezente acum în ceea ce se proclamă a fi Biserica, nu suntem noi responsabili să „ieşim afară”? Tabăra, fie că este vorba de Iudaism, fie că este vorba de Creştinism, are următoarele caracteristici:

1. Un cler, sau preoţi. Un grup aparte de oameni, diferenţiaţi de alţi creştini, al căror rol este de a media între Dumnezeu si popor.

2. Rânduieli, zile sfinte, un „sanctuar” pământesc, ritualuri. Aici trebuie să includem si corurile sau orice clasă de cântăreţi care se închinau în numele poporului, precum şi instrumentaţia muzicală; spectacol, divertisment; serviciul este conceput pentru a plăcea „omului natural” (unui necredincios).

3. Mântuire prin fapte, legalism sau un amestec de lege şi har; mântuirea nu este sigură; membrii sunt o „mulţime mixtă” de credincioşi şi necredincioși?

Aceste caracteristici (şi nu numai) erau specifice sistemului iudaic. Diferite aspecte ale acestora pot pătrunde în orice grup de creștini, motiv pentru care trebuie să fim mereu vigilenţi, însă, atunci când vorbim despre instituţionalizare, atunci când baza existenţei acelui grup este o denominaţie sau o sectă, putem spune că aceea este o „tabără”. În această situaţie, locul nostru este afară din asemenea sisteme, „purtând ocara Lui”. Şi există, într-adevăr, ocară, deoarece această cale a separării pare îngustă sau chiar sectară.” pag 32-33

toată cartea: http://comori.org/adunarea-biserica/locul-instrumentelor-in-inchinare/

 

 

 

Casa lui Dumnezeu sau instituția lui Dumnezeu?

Seara de alaltăieri am petrecut-o în compania lui Misuzu, o soră japoneză din anturajul lui R. W. , născută în Japonia, dar trăind în SUA, s-a convertit la creștinism citind la vârsta adolescenței cărțile lui RW.
Este a doua oară la noi, prima dată fiind în 2009, când cu centenarul Wurmbrand.
O persoană mai îndrăgostită de tot ce înseamnă România eu nu am mai văzut, așa că (gândeam aseară ascultând-o pe Misuzu) cel mai prigonit „român” se pare că a fost cel mai bun ambasador al patriei care l-a chinuit și expulzat.
Deci tot ce am vrut să facem alaltăieri ieri cu soția, am amânat pe ieri, că așa e când ai musafiri, când ai peste 50 de ani, când ai neamuri, prieteni și frați pe 5 continente, casă mare (și goală) și timp.
Ieri dimineață, fiind 15 august, ziua de Sfânta Maria, noi eram ferm hotărâți cu soția, s-o cinstim prin muncă (pe sfânta), ne-am trezit, ne-am băut cafeaua, am citit din Scriptură, ne-am rugat și …a sunat telefonul,
Lui Ștefan(pseud.), un frate rus din R. Moldova, în drum spre Germania fiind, i s-a stricat mașina și nu mai schimbă vitezele. Era pe la Bistrița și venea încet. Am sunat un prieten/frate/rudă mecanic și cu inimă mare, mi-a spus că știe problema la acel tip de mașină și că-l rezolvă.
M-am bucurat că-l revăd pe Ștefan, el chiar dacă locuiește în Chișinău, umblă mult în misiune în Asia Centrală și Extremul Orient Rus.
Așa că ziua ne-a fost iar programată. Parcă așa ne și rugasem cu soția.
Pe la 12.00 Ștefan a intrat în atelier, la 16.00 a ieșit cu mașina ok și a venit la noi. Am mai stat vreo 3-4 ore legănând istorii. Ziua s-a dus. În ultimul an a fost peste 200 de zile în misiune în Rusia și Asia Centrală. Mi-a adus vești. De povestit am povestit în rusă.
       -În Kazahstan s-a schimbat președintele, e mai lejer cu prigoana, s-au anulat amenzile, dar mașinile confiscate nu le-au returnat.
       -În Uzbekistan e jale, parcă toată conducerea e pornită împotriva creștinismului. Biblia să nici nu fie permisă în țară.
-Dar în Rusia? am întrebat.
-În Rusia persecuția împotriva creștinilor neînregistrați crește, dar „Putin e viclean, aplică metoda chinezească” mi-a zis Ștefan.
-Cum?
-De exemplu, dărâmă noaptea casele de rugăciune, că „acoperișul nu respectă panta din proiect”, că „e mai lungă construcția cu 50 de cm”, sau din alte motive.
Casele sunt de fapt biserici în toată regula, doar că sunt construite pe teren privat și pe nume privat.
Mi-a mai povestit de ofertele „călduroase” ale administrațiilor pentru înregistrare, că nu vor plăti impozit ca asociație religioasă. În Chișinău, pe una din biserici, tot așa construită pe nume privat, impozitul e de 6000 de Euro pe an, o sumă greu de plătit. Dacă ar fi asociație religioasă înregistrată, ar fi scutită de impozit.
În SUA situația lor e mai grea, acolo impozitele pe clădiri private sunt mai mari, „și avem 25000 de membri acolo”, mi-a spus. Preferă să plătească impozite, chiar în SUA, decât să schimbe principiile.
Putin persecută chinezește, după ce a închis ochii la construcții masive, acum le dărâmă, deja e vorba de peste 10 construcții în Rusia, în ultimul an dărâmate, toate mari.
-De ce nu vă adunați în case private, în număr mai mic? l-am întrebat pe Ștefan.
Iar de aici discuția a alunecat spre principii și spre Biblie, că ce-ți mai rămâne dacă vrei să fi biblic.
Am adus vorba despre confruntarea loc public/loc privat și despre cum făceau primii creștini. Argumentul autorităților, pe bună dreptate și logic, și juridic, și biblic, este următorul: dacă declari adunarea loc public, unde poate intra oricine, atunci cine hotărăște cine NU POATE INTRA? 
Pentru că sunt cel puțin trei categorii de oameni care nu au voie să intre într-o adunare creștină:
-bețivii și scandalagiii,  niciodată
-cei ce nu sunt membri, la adunările numai cu membri
-cei excluși, pe perioada excluderii
Cum îi oprești pe aceștia să intre, dacă adunarea este loc public?
Cine îi oprește pe aceștia să intre, dacă adunarea este loc public?
Ce mijloace folosești pentru a-i opri, dacă ei nu se supun cu vorba bună?
Ca creștin, poți folosi forța? Categoric nu.
Declararea adunării ca loc public, adică înregistrarea la stat a fost pârghia principală de persecuție a comuniștilor de peste tot în tot secolul XX, și în Rusia, și în Estul Europei, și în China, chiar până astăzi.
Pentru că înregistrarea se dădea cu condiții imposibil de respectat de cei ce doreau să trăiască cu angajament viața creștină, celorlalți nu le păsa. Atunci, cei ce au vrut să trăiască  după cugetul lor, au refuzat la pachet și ofertele de înregistrare, și dreptul de a avea loc public de închinare. În felul acesta, autoritățile au obținut nu numai o pârghie de persecuție eficientă, ci și o nouă „dezbinare” între „creștini”: înregistrați/neînregistrați.
Nu e vorba de cazuri izolate sau de un număr mic de oameni, e vorba de sute de mii de creștini confruntați cu acest fel de persecuție în Rusia și de zeci de milioane în China. Pentru autorități a fost comod de lucrat cu ambele tabere: cei ce acceptau înregistrarea, pentru că exista modelul „creștinismului protestant apusean”, au fost îmbiați cu acest fel de „creștinism” și au copiat până la lumificare totală tot sistemul clerical și de afacere religioasă al protestantismului apusean. (Acest model se impune acum și în China.) Cei ce nu au acceptat înregistrarea s-au descurcat cum au putut, dar să nu creadă cineva că nu au fost înfiltrați puternic cu agenți KGB cu roluri perfecte. Așa că lucrurile sunt foarte confuze.
Aparent, problema este că în „bună tradiție” rusească, pe teritoriul fostei URSS, creștinii neînregistrați, după 1989 au fost lăsați în pace de autorități, unii au început să-și construiască, mai mult fără acte, săli de adunări tot mai mari. Au ținut și congrese, tot neînregistrate. Acum, de când cu legea Iarovaia lucrurile se schimbă drastic. Dar încet.
„Putin e viclean” mi-a spus Ștefan, el nu vrea să fie văzut de cei din vest ca un persecutor, așa că procedează prudent și mai ales nu face arestări.
Cum?
-„Net dom, net sobranie.”
Adică: „nu-i casă(clădire), nu-i adunare”.
Putin știe asta.
Sunt „persecutate” ca și în China, locurile de adunare, clădirile, nu persoanele.
Vidul legislativ și haosul birocratic ajută.
Aproape nimeni în Rusia nu are toate actele de construcție în regulă, după stufoasa birocrație moștenită de la țari.
Și atunci, în fața oricărei investigații, o demolare apare ca un act administrativ, nu o persecuție religioasă.
Hitrâi, (viclean) mod de lucru.
Acest lucru este povestit de cei ce-l trăiesc, o investigație vastă nu face nimeni și o dovedire e imposibilă. Mie însă îmi amintește de Barnevernet, de tăcuta deportare a evreilor, de KGB, de Securitate și de alte instituții despre care nu mă credeți dacă vă scriu.
Oare Dumnezeu are instituții? ….mă ducea gândul în timp ce ne delectam împreună cu Ștefan din primele smochine din anul acesta.
I-ar fi plăcut Domnului din cer să-i zicem: Domnule Director de Univers, sau CEO al creației?
El să ne numească pe noi directori de departamente sau de secții?
Are Dumnezeu instituții?
Nu, nicidecum. „TATĂL NOSTRU” am fost învățați să-I zicem, „acum, suntem copii ai lui Dumnezeu„, nu funcționari ai lui.
Suntem „casa LUI”, nu „primăria lumii”, suntem „familie”, nu „centru de plasament” al exaltaților religioși.
Și pentru că suntem familie, Domnul Isus umblând prin familii ne-a învățat calea mântuirii: la Betania, la Zacheu, la Capernaum, în camera de sus, etc. Locuri private de tot sau publice de tot:  pustie, câmp, iarbă, malul mării.
În aceste clipe scurte până la răpire, noi nu are rost să ne apucăm de instituit instituții. Constituția ne este de ajuns, avem drepturi destule așa.
(Desigur, pentru cei ce voiesc să facă din evlavie un izvor de câștig, e nevoie neapărat de instituție, peștera lor de tâlhari.)
La Corint, în casa lui Iust, mai apoi în casa lui Gaius, problema loc public/loc privat nu exista, orice om are voie să primească musafiri și să primească pe cine vrea, să închidă ușa cui vrea. Ca și gazdă, ca stăpân al casei, acest drept este și a fost apărat de la creație, sau de la Babel încoace, așa este și acum.
Atunci când adunarea este în casa cuiva, din punct de vedere juridic, dacă un bețiv vrea să intre forțat chemi jandarmii sau Poliția Locală, ca și gazdă.
Dacă e loc public e mai complicat, trebuie să existe reguli clare juridic definite, cine e gazdă și cine nu.
Statutul de comunitate care are dreptul să fie apărată de o agresiune eventuală e cerut de stat.
Statutul de oaspete al unei gazde e mult mai simplu, e definit de gazdă.
Ce mult conținut juridic este în aceste puține cuvinte, „Gaius, gazda mea și a întregii adunări…„.
Ne putem duce ca adunare în gazdă la un frate, la o familie.
Putem invita ca oaspeți, întreaga adunare. Nu e nimic ilegal.
Am mai povestit cu Ștefan cât de mare este acest număr de oaspeți, despre păhărele și pahar. Despre faptul că nu scrie: „aceste păhărele sunt legământul cel nou…” nicăieri, nici acest vin. Peste tot scrie „acest pahar„. Așa gândește Dumnezeu.
Am mai povestit despre „învățătura care duce la evlavie„, termen tradus în traducerea rusă, tot greșit: благочестие. 
Cam cu astfel de istorii a trecut „Sfânta Maria” și cu astfel de gând te las și pe tine, cel ce dacă ai citit această postare până la capăt, înseamnă că ești preocupat de felul, locul, modul și gândul cu care Îl așteptăm pe Domnul nostru.
Și așa mă și dezvinovățesc că de ce nu scriu așa des pe blog: când călătoresc, când primesc oaspeți, când citesc cărți, nu am cum să și scriu.
Toate la timpul lor.

Pârghii ale Cuvântului care conduc la pocăință: îngrozire, întristare, stârnire la gelozie

Înregistrare din adunare duminică, 4 august 2019.