Pacea cu orice preț sau pacea (care vine din înțelegerea planului) lui Dumnezeu?

Cum a văzut Ioram pe Iehu, a zis: „Pace, Iehu?” Iehu a răspuns: „Ce pace! Câtă vreme dăinuiesc curviile mamei tale Izabela şi mulţimea vrăjitoriilor ei!” 2 Împărați 9:22
Un exemplu din Vechiul Testament, despre „pace”.
După moartea lui Ahab, împărăția dezbinată a continuat în cele două ramuri, Iuda, cu capitala la Ierusalim și Israel cu capitala la Samaria.
Cam această hartă să o aveți în minte ascultând:

Dar regele Ioram al împărăției de nord, „Israel” s-a aliat cu „Ahazia”, împăratul din Iuda și ca și cum n-ar mai fi existat dezbinarea, (Calea lui Ieroboam) au pornit chiar un război cu dușmanul: Ramotul din Galaad.
Elisei este posibil să își fi avut sediul în „pădurea din mijlocul Camelului” locul unde stătea și Ilie, și unde a nimicit pe proroocii lui Baal.
Lecția pe care o avem noi de învățat în aceste vremuri este că „pacea” cu orice preț (și „alianța”) nu este valabilă atunci când nu este în cadrul respectării legământului cu Dumnezeu. Ioram și Ahazia erau obsedați de PACE.
Dar nu se poate PACE în prezența închinării la idoli (curvie) și a vrăjitoriei.
La fel este in astăzi, când mulțime de culte, unele chiar „aliate” în alianțe caută pacea, dar vrăjitoria și idolatria nu le leapădă.
Lumea de astăzi, cea comercială este plină de idoli-obiecte, lucruri spre care „ne aruncăm privirile”, apoi le dorim, apoi ne punem tot stresul vieții ca să le avem și devenim robi lor.
Lumea politică (și cea sportivă, filosofică) este plină de idoli-oameni, oameni pe care îi „idolatrizăm” (și alții pe care îi demonizăm, compensatoriu).
Lumea religioasă este plină de vrăjitorii, puternic înrădădăcinate, slujbele popilor și pastorilor au înlocuit cuvântul lui Dumnezeu cu datini ale bătrânilor, mai vechi și mai noi. Vrăjitorii sunt și „serviciile divine”, hainele speciale ca de clowni, clădirile decorate ca niște circuri, muzicile aduse din iad, încât așa-zisa biserică a devenit o biserică psihedelică (va urma cu voia lui Dumnezeu o postare), un fenomen pentru a cărui producție dracii sunt felicitați, diavolul se bucură și de care Dumnezeu se rușinează și nu-i numește frați (pe cei ce le place vrăjitoria).
Concluzie: nu se poate să fie PACE acolo unde este idolatrie și slujbe popești(vrăjitorii), vă rog să adăugați aici la vrăjitorii: „slujba” de căsătorie, de prohod, de „binecuvântare de copii”, lucruri la care se gândesc oamenii când își „aleg” biserica la care merg toată viața ca vrăjiți, nu din convingere.
Nu vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac, cu Iacov și cu toți proorocii decât cei ce nu s-au rușinat de Cuvântul lui Dumnezeu, ca proorocii. Cum să stai la masă cu Elisei, când toată viața ai căutat compromisuri și „pace”, ca Ioram, ca Ahazia?
Domnul Isus n-a adus pace în lume, ci sabie.
Înregistrare din adunare, îmi cer iertare pentru calitatea înregistrării (cu telefonul).


Un alt model de biserică


Dacă vei pune în mintea fraților aceste lucruri vei fi un bun slujitor al lui Hristos Isus.” 1 Timotei 4:6
Săptămâna trecută la înmormântare la Aleșd am întâlnit mulți cunoscuți. Fratele care a murit, în etate de aproape 80 de ani și-a petrecut aproape întreaga viață printre „dizidenți”. Ei bine, nu chiar dizidenți, pentru că niciunul nu își spune dizident. Denumirea a fost dată cu generozitate de securiști prin anii ’70 ’80 tuturor celor care nu intrau în ramele cultelor aprobate de ei. Cum eu și soția mea ne-am lipit de „dizidenți” la „spartul târgului”, în toamna lui 1989, din pură convingere, am ajuns să cunoaștem diverse de ramuri și rămurele pe rând. Deși în condiții normale colaborarea este foarte redusă între rămurele, la un astfel de eveniment apare un fel de „ecumenism al necazului”, deosebirile sunt lăsate la o parte și așa am întâlnit mulți cunoscuți.
Un prieten care făcuse facultatea la Cluj a ținut să-mi spună cât de mult i-a folosit istoria hutteriților pe care am publicat-o pe blog și pe care a urmărit-o episod cu episod în foileton. M-am bucurat că nu am lucrat degeaba și am schimbat cu el câteva gânduri despre hutteriți. Apoi ne-am povestit necazurile, bolile și operațiile, ale noastre, ale soțiilor noastre.
Un alt frate, de vază de data aceasta, despre care nu credeam că îmi urmărește blogul, m-a întrebat senin dacă nu am avut probleme cu ăștia a lui Zac Poonen pentru ce am scris. Mi-a spus că i-a folosit ceea ce a citit. Și eu am mulțumit în gând lui Dumnezeu că nu am scris degeaba.
Au mai fost doi pe care nu îi cunoșteam și cel care m-a prezentat a zis că eu sunt cel cu blogul, dar la aceștia era evident că nu le-a plăcut.
În timpul înmormântării a fost un frig cumplit, deși nu era foarte frig afară, dar era un vânt care trecea prin tine. La groapă s-a oprit vântul. Nu știu dacă frigul încasat sau gastrita care mă tot sâcâie au fost cauza faptului că sâmbătă aproape toată ziua am dormitat. Nu am putut să fac mai nimic așa că am ascultat predici. Cred că am ascultat trei patru de Dan Bercian de la Unison Zalău.
În una din predici pomenea despre muzica modernă care cucerește pe tineri și mi-am amintit de postarea de acum 14 ani, când am scris după ce am fost la Zalău și un frate m-a întrebat ce părere am. Atunci am spus acelui frate că „vantul muzicii saltarete care a adunat aceasta pleava, o va si imprastia, prin altcineva cu vantul unei muzici mai saltarete”, vezi punctul 6 de aici: https://vesteabuna.wordpress.com/2009/04/07/pasiunea-de-la-rutina-la-rutina-am-fost-la-zalau/. După tonul lui Bercian, am bănuit că deja a bătut vântul, așa că am luat la telefon pe acel frate și l-am întrebat dacă a apărut vreo biserică mai bolundă prin Zalău și mi-a confirmat că a fost Trancă de la Baia mare și a deschis deja un fel de discotecă pocăită.
Spunea Bercian în una din predici, dar nu mai știu în care, că a apărut un alt tip de biserică și spunea asta cu mare regret. În mică măsură împărtășesc părerea lui, dar nu și durerea lui. Pentru că cei care au urmat acest trend, au călcat pe o cale de o direcție dată tocmai de cei care se plâng: emoționalismul ca marker, ca scop, ca standard. Iar dacă emoția este Dumnezeu, atunci hai să creăm emoție. Și dacă vom crea o emoție puternică, vom avea un Dumnezeu puternic.
Caci câte emoții ai, atâția dumnezei ai Israele!
Duminică seara iarăși am intrat pe net și m am uitat la mai multe biserici. Pustan prezenta emoția lui originală inconfundabilă, patentată la „Cireșarii”. La biserica unde am fost eu, predica fiul unui prieten de-al meu, prieten cu care umblasem și suferisem prin tinerețe. Am cunoscut pe mama și pe tatăl lui înainte de a se căsători. Acum mama lui am plecat la Domnul. El este pastor și predică același tip de mesaj emoțional și motivant pe care îl predicam și eu acum 30 de ani, și tatăl lui, într un mod la fel de emoționant-motivant în care a stat tatăl lui o noapte cu mine de vorbă atunci când am spus că vreau să ies din cult. Tatăl lui a fost singurul din prietenii mei cu care umblam prin țară, care a suferit real pentru mine și a venit special din Banat până la Cluj, atunci în 1989, să stea cu mine de vorbă și a stat o noapte întreagă până dimineața, l-am dus la gară i-am dat o geantă cu cărți (broșuri de evanghelizare) și de atunci nu ne-am mai văzut. La două din bisericile penticostale am ascultat, la una din ele un mesaj împotriva muzicii care atrage tinerii în biserici moderne și la altă biserică un mesaj foarte clar spus de un pastor american plecat din Baia mare, împotriva purtării de bijuterii, a coafurilor și a hainelor scumpe. Mesaje periculoase, care îndepărtează tinerii, pentru că sunt deja multe biserici care atrag acești tineri tocmai prin lipsa acestor garduri și prin muzica aceea plăcută lor.
Am meditat asupra durerilor și pasiunilor celor care vor să împiedice o alunecare aproape inevitabilă și când am discutat săptămâna aceasta la muncă cu una din colege care merge la o astfel de biserică, încă conservatoare, mi-a spus că la ei baticul a devenit „clătită” (adică e înfășurat, m-am prins) și mi-a arătat două degete, lățimea „clătitei”. Din vocea ei, era evident în care parte va cădea copacul.
Ascultând totuși pe sărite cele opt mesaje duminică seara, mi-am dat seama că toți vorbitorii au o anumită limită în împingerea ideilor în acest spațiu emoțional și motivant acceptat de ascultători.
Spunea Bercian sâmbătă și mi-am amintit de el că „noul model de biserică” nu este modelul de biserică nou testamental. Acum 15 ani când am început blogul sau poate chiar mai înainte, am publicat pe net un material tradus despre adunările de casă, care știu că i-a plăcut foarte mult lui Bercian și pentru că la mine scria că poate fi preluat fără restricție, a preluat materialul și l-a citit la radio Unison și l-a și publicat pe net parcă. Modelele de biserică, atât cel modern cu trupe de închinare, sală întunecată, pastor chitarist și popor care stă un ceas în picioare, repetând aceleași fraze ca niște mantre, cât și cel conservator, cu pastor, cor și ascultători evlavioși, ambele modele nu sunt biblice. Așa că această generație seamănă cu generația din vremea Domnului Isus, cu niște copii care strigă unii la alții: v-am zis și n-ați făcut.
Având o destul de îndelungată experiență în marketing și în reclamele online, știu că rata de click normală este undeva între 1 și 2% raportată la afișări, iar la anumite reclame țintite, poate ajunge până la 10%, adică din 100 de oameni care văd o reclamă, unul dă click și rata de conversie este iarăși foarte mică, poate din 100 de oameni care dau click, unul cumpără produsul. Asta înseamnă 1 la 10.000 eficiență. Vorbim de o poză și două cuvinte care crează o emoție fulgerător de scurtă. Dacă aplicăm acest raport la puterea de convingere a unui cuvânt și la pilda semănătorului, vom vedea că Domnul Isus vorbește despre un raport de 1 la 4, ceea ce este încurajator, dar și mai încurajator decât atât este că raportul de înmulțire al seminței este 1 la 30, sau 1 la 60 sau, 1 la 100. Așa că, chiar dacă se pierd trei boabe din patru, bobul rămas nu va mai face doar patru boabe, ci va face 30 sau 60, sau 100, adică de șapte ori, de 15 ori sau de 25 de ori mai mult decât cele 4, din care 3 s-au pierdut
Acesta este folosul mare al argumentului, al scrisului și cred că modelul de biserică pe care îl aplicăm noi doi acuma, eu, cel care am scris acest mesaj și tu, cititorul meu care ajungi la sfârșitul lui cu cititul, este un model bun, care dărâmă și modelul după care plâng unii și modelul la care visează alții, ca fiind anacronice și învechite. Este ridicol ca cineva să poată să învețe matematică în ritm de rock și nu i-a trecut nimănui prin cap să transforme școala în discotecă, pentru ușurarea și acceptarea materiilor. Eu zic că nu ar trebui opriți acești oameni în direcția lor spre biserica super distractivă, pentru că fenomenul se va eroda singur, trebuie lăsat. Direcția luată dovedește puținătatea de minte, lipsa de pricepere și faptul că ei adună un mare număr de oameni în jurul lor, nu ar trebui să fie mai întristător decât faptul că sunt un mare număr de catolici în jurul nostru, al tuturor, sau de ortodocși, care umblă după același fel de idoli emoționali.
Ce dacă acești idoli emoționali noi sunt „evanghelici”? Dumnezeu nu sunt.
Nici bisericismul, pe care acești plictisiți l-au părăsit, nu este de lăudat, pentru că tot căruța emoțiilor este pusă în fața cailor, a cuvântului și este tot mai încărcată căruța asta.
Când nu ai temple de zidit, culte de aparat, tradiții de prelungit, îți rămâne puțin, îți rămâne Cuvântul, argumentul, durerea și cel mai de seamă lucrul pe care îl putem promova este învățătura care duce la angajament. Angajamentul iubirii stăpânului, Cel fără templu, cel fără cult, cel fără casă, cel fără bani și „fără ceva care să ne placă„. Cine vrea să placă Lui, va trebui să fie ca El în lumea aceasta.
Ce dacă noi mai ardem poate doar câțiva ani!? Am numărat postările de pe blog, peste 3000, wordpress îmi spune și numărul de cuvinte, aproape 10 milioane în acest blog. Mult. Biblia are 700.000 de cuvinte.
Cam 14 Biblii e doar blogul. Lucrarea noastră se aseamănă cu o jertfă, încălzim și hrănim atâta timp cât ardem. După ce ne stingem, va arde altcineva, așa cum și în noi, cineva a pus acest foc și acela care l-a pus, acum nu mai arde. Nu putem acorda unui cult sau unei organizații slujba asta de a transmite focul. Pe mine m-au aprins cărțile, poeziile, cântările și aproape nici un om din cei care au pus făclia între vreascurile minții mele nu a fost slujitor al cultului la care mă închinam ca la un idol, împreună cu părinții mei.
Socotesc că Dumnezeu a binecuvântat în aceste vremuri din urmă pe copiii lui cu acest har al comunicării prin internet.
Mai socotesc că diferența dintre modelul de biserică nou testamental și modelele de biserică actuale este dată de absența sau prezența argumentului, de limitarea lui și de împărțirea slavei argumentului (credinței într-un cuvânt etic, logic) cu slava idolului emoționalismului. Niciunul din vorbitorii invitați pentru 500 € nu va evada din limitele constrânse de emoționalism și nu va rupe niciun deget acestei statui, darmite să dea jos pe idol de pe soclu, ca Samson, sau ca Iehu, sau ca Ilie, sau ca Elisei. „Noi am dezvoltat în bisericile noastre muzica, muzica și iarăși muzica, de aceea lucrarea nu merge, de aceea nu merge ……”

spunea Olah, acuzând igrasia aceasta a sufletelor.
Mă gândesc mult la Olah. Pentru că aceasta este prima postare pe care o scriu dictând în fața telefonului, datorită faptului că WhatsApp a inventat trimiterea de mesaje către tine însuți (o invenție pe care am așteptat-o de mult și mi-am dorit-o și pe care o socotesc la fel de mare ca inventarea cifrei 0 în matematică), de mult timp trimițând soției mesaje pe care vroiam să le trec de pe telefon pe computer, extind puțin postarea cu niște amintiri din copilărie.
A venit Olah la evanghelizare în comuna vecina prin 1974 sau 75 și am plecat cu camionul colectivului la evanghelizare. Eram copil, aveam 7-8 ani. Am trecut prin pădure, ne loveau crengile copacilor și cântam. Am învățat două cântări atunci: Numai harul și Eu am un scump mântuitor prin încercări și noapte. Erau cântări proaspăt aduse de la Sibiu, de fratele Dinu. În satul unde s-a ținut evanghelizarea era o biserica maghiară mare. Olah a predicat în ambele limbi, era plină biserica, curtea și drumul. Sute de oameni. Era în plin comunism și nu pot să uit mulțimile de oameni care am plecat de acolo, nu pot să uit nici focul pe care îl avea în vorbire acel om, deși eu eram un copil.
M-a șocat și a fost pentru mine o întrebare nerăspunsă timp de decenii, de ce după plecarea lui în America, acest om s-a stins. Nu am avut răspuns mult timp, până când, acum mai bine de 15 ani, prin 2007, fiind în Danemarca cu afaceri, la una din casele unde am găsit cazare, nu mergea netul. Dar pentru că aveam descărcate niște materiale dinainte, le-am citit și m-am cutremurat. În noaptea aceea am scris postarea „Surse instruite diferențiat” și am publicat-o probabil în seara următoare, când am avut net sau din ceva benzinărie. Încă nu aveam roaming de date.
Am înțeles mult mai târziu că Olah a fost faultat de IȚ ca să plece din Oradea și el a aterizat în America într un „cuib cald de frați securiști” care l-au paralizat prin influențare pozitivă. Am testat presupunerea mea și mi a fost confirmată din mai multe direcții în ultimii ani. (Mă bucur că pot scrie vorbind, chiar dacă ulterior trebuie să pun cratimele, pentru că încă Gboard nu se descurcă cu ele, deși am observat că „dictatorul” de pe Mac le pune unde trebuie. Totuși e mai comod să stai cu telefonul în palmă decât cu Mac-ul în brațe.) Poate modelul de biserică pe care îl vrea Dumnezeu pentru noi acum este acest model de fiecare zi, să asculți, să vorbești, să scrii, să spui, așa cum am spus în această poezie:

„De-acea scriu acum
şi spun
şi m-ostenesc
şi sap in minţi
Cuvântul ca sămânţă-l pun
şi pun ai harului arginţi
în sfântul Său negoţ spre-a fi
dat la zarafi şi înmulţit,
s-aducă rod şi-a deveni
îmbelşugat şi înmiit.

Bogatul Har!!!
…..la tron să mergi
prin sfâşiata Lui perdea,
acum să intri,
să alergi,
doar langă Cel bătut cu vergi
şi Înviat…Îl vei vedea.

….din plinătatea Lui să iei
Har peste Har, să ai, să dai….

Epistola către Evrei:
ne-nvaţă că atunci când ai

..nevoie de-ajutor şi Har
să te apropii curajos
să intri-n cort,
pân’ la altar,
pân’ la Hristos.

Izvorul Harului e-aici
In Trupul Său cel „zdrenţăros”, („iţi întorceai faţa de la El.”)
în fraţii cei smeriţi şi mici….
în ei să-L cauţi pe Hristos.

Nu-l căuta în Sinedriu
nici la Irod, nici la Pilat
a fost pe-acolo, dar e viu
a Înviat.

Acum e-n fraţii Lui, în toţi,
cu ei El S-a asemănat,
cu ei şi tu să te socoţi
îngemănat.

Rămâi in El, în Trupul Lui
în felul Lui smerit
…şi mic
…şi ne-nsemnat
…şi neiubit.
Te fă nimic.
Slujeşte doar cu Har,
cu Harul dat,
dă altora ce tu ai căpătat.

Aruncă-ţi pâinea-n ape, în pustii
şi după multă vreme-o vei găsi!
Cununa n-o vei căpăta pe drum
şi gloria nu e pentru aici,
ce mici sunt cei ce mari iţi par acum,
ce mari sunt cei ce-ţi par aicea mici.

Tu te-nsoţeşte cu cei fără pungi,
cu ei să plângi, să suferi, să te rogi,
fereşte-te de cei în haine lungi
ce scaune-şi înalţă-n sinagogi!

Să fi găsit tot timpul ÎN HRISTOS
îndreptăţirea Lui să-ţi fie scut.
În Trupul Lui, să fi spre-al Lui folos,
de Domnul fi-vei BINE-CUNOSCUT!

Cred că această comunicare limitată la nivel de etnie, de limbă română, nu doar la nivel de țară, ci la grup de limba este o mare binecuvântare pe care Dumnezeu a dat-o copiilor săi în această „persecuție a distracției” pe care o trăim. De fapt o persecuție a distragerii, distracția înseamnă distragere adică nefocusare sau defocusare. Abaterea de la țintă.
Închei jertfa mea de seară, dorindu-vă și îndemnându-vă să aplicați modelul de adunare nou testamental: „unde sunt doi sau trei adunați în numele meu acolo sunt și Eu în mijlocul lor.” Putem să facem foarte bine lucrul acesta în fiecare zi, unul scriind și altul citind, este exact același lucru ca și când unul vorbește și celălalt ascultă. De aceea eu îndemn pe orice om care are un mesaj de transmis pentru Domnul și de dragul lui oamenilor și pentru salvarea și zidirea lor, să scrie și să vorbească. Un model de adunare imposibil de oprit. „Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat” iar forța argumentului va dărâma de pe soclurile din mințile oamenilor orice fel de idol, și mai ales îi va sparge și îi va dezumfla pe aceștia gonflabili, idolii emoționali.


Cine găsește căpăstrul, caută și calul acolo

Calumniare audacter et semper aliquid adhaerebit – Calomniază cu îndrăzneală și întotdeauna ceva se va lipi.” Machiavelli.

Eram miercuri la înmormântare la Aleșd, când am fost sunat de la librărie că mi-a venit cartea. Comandasem Istoria Clujului volumul 1 de Jakab Elek, după ce nu am găsit-o la mai multe librării și nici pe net.
Am citit-o pe nerăsuflate seara. Citisem volumul doi înainte, destul de bine scris. Volumul unu, destul de prost. Dar autorul, trăind în secolul 19 a fost mai aproape de evenimente, dar departe de calitatea de a scrie captivant. Totuși a menționat spre sfârșit un nume despre care parcă citisem în altă carte: Totfalusi Miklos. Am scotocit pe Google, prin cărți. Tipograf de excepție, trimis de Miklos Bethlen în Olanda cu următorul gând: „Fură doar meșteșugurile Olandei și hai să facem puțină Olanda din Transilvania, până când tu și cu mine avem fiecare câte un tonă de aur.” Despre Miklos Betlen am mai scris aici și aici.
A mers Totfalusi al nostru din Transilvania tocmai la Amsterdam prin 1680, unde a stat aproape 10 ani și după sfatul lui Bethlen a ajuns în scurt timp cel mai bun tipograf din Europa, din lume.
Unul din fonturile cele mai folosite de noi toți este creația lui: Janson.
A realizat formele de tipar pentru alfabetul Georgian (gruzin, ivir) și a tipărit Biblia maghiară la un înalt nivel calitativ. A realizat fonturi chiar și pentru ebraică și greacă.
A vrut să se întoarcă în Transilvania natală și s-a și întors în 1689, aducând cu el 9 care pline cu unelte și cărți și toată averea lui care nu era mică. A început să tipărească la Cluj pentru neamul lui maghiar, un neam ingrat și nerecunoscător, lipsit de obiceiul cititului la acea vreme. A pierdut averea și a dobândit invidie mai întâi și apoi calomnie cât cuprinde de la fețele bisericești reformate ale vremii. A murit la Cluj în 1702, acrit, înainte de vreme, la vârsta de 52 de ani și este înmormântat în cimitirul central.
A fost un om cu o inimă largă, un om al altor vremuri, luminat și dedicat poporului său și lui Dumnezeu. A suferit enorm datorită ingratitudinii semenilor care ar fi trebuit să înțeleagă munca lui.
Să citim rândurile scrie de Miklos (Nicolae) Bethlen, contemporan cu evenimentele (autorul Diplomei leopoldine) la moartea lui Totfalusi:
Atunci când sufletul rar al marelui meșter Totfalusi Miklos încetă să mai existe din pricina morii de la Unguraş ce i-a fost luată şi a prigoanei întreprinse împotriva sa de profesorul Csepregi Mihaly, am socotit potrivit ca, şi în acord cu propriul său testament, să cumpărăm mijloacele scumpe necesare meşteşugului său tipografic de la văduva sa pentru biserică. Pentru inventariere şi preluare, l-am trimis la Cluj pe profesorul alba-iulian Kaposi Samuel, pentru dusul şi întorsul său au fost necesari 3000 de forinți ungureşti, deşi toată treaba ar fi făcut şi mai mult. Întrucât guvenatorul era cam bolnav, ne-am adunat în consistoriu la casa lui Nalaczi Istvan, am prezidat eu, explicând că acum e locul şi timpul pentru cei a căror inimă e îndemnată de Dumnezeu să doneze bani.
Of, Doamne! Dumnezeule! Ce tăcere cumplită; dacă Domnul Isus Hnstos nu zice „deschide-te” şi, la fel ca în cazul Lidiei, nu deschide inimile; au fost promişi de unii cinci forinţi, de alții şase, mare minune ca unii să promită cincisprezece sau douăzeci, poate doi sau trei; promisiunile tuturor fruntaşilor nobili sau ale consistoriului întreg cred că nu se ridicau la trei sau patru sute de forinți. Ca încasator a fost desemnat judecătorul curții, Simonfi Mihaly, dar n-a încasat poate nimic, pentru că, pe cât ştiu eu, n-a prezentat nimic, măcar că vai ce ar fi furat suma. Mi s-a făcut negru în faţa ochilor, am zvârlit pe masă inventarul din fața mea și alte acte, zicând: Domnii mei! Ce credeți domniile voastre? Poate credeți domniile voastre că dacă nu dați nimic, dacă sunteți atât de reci, ăsta nu e un păcat? Să ştiţi că e un păcat nu mai mic, ci mai mate decât dezmăţul şi beţia multor tineri sau un omor din mânie şi ceartă subită: să nu dai dacă ai; căci păcatele acelea se întâmplă de multe ori numai din slăbiciune, din pornire bruscă și îndată regretată, în schimb asta e ex deliberata malitia et ingratitudine erga deum et ejus evangelium (dintr-o rea-voință deliberată şi o ingratitudine față de Dumnezeu și evanghelia sa). Să nu dea domniile voastre daruri, ci doar împrumuturi, şi nu mai mult de o mie de fonnți; eu voi restitui şi asta din banii câştigaţi de colegiu, şi, dacă o voi putea convinge pe văduvă (căreia, pentru anumite pricini, e poate mai bine să nu-i dăm deodată toată suma de trei mii de fonnți), o voi compensa în întregime în trei rânduri, în decurs de doi ani. In toate astea, eu aveam încredere, în parte, în punga guvernatorului, a lui Nalaczi, a hui Keresztesi şi a unor mari nobili absenți, precum şi în punga mea. Plata în trei rate, așa cum am spus-o eu, le-a plăcut, dar în împrumutare râvna a fost tot atât de mare ca adineaoni în dăruire, apoi în schimb găsirăm următoarea soluţie: să cerem împrumut domnului guvernator, sau să vindem domnului domeniul din Stârciu, porțiune făcând parte din posesiunea Șimleu, care nu e, se poate spune, de nici un folos pentru colegiu din cauza funcționarilor aparținând domnului şi domnilor composesori Banffi. Așa a fost bine. Au fost trumişi la domnul doi nobili fruntaşi, dar el trimise vorbă că nu are bani, aşa că aci nu s-a operat nimic; nu mai știu, ce a făcut pe urmă văduva cu instrumentele.” Dar mintea lui Bethlen, deși evanghelic, era plină de bani, moșteniri, războaie și lupta continuă pentru păstrarea Transilvaniei departe de dominarea catolică, nici el nu a reușit în ce a vrut. Betheln Miklos a fost totuși un om onest, în care ideea și spiritul, au dominat peste carne și materie.
Să-l lăsăm și pe Elek să-l descrie pe Totfalusi :
După această perioadă de pregătire, el a ajuns să fie atât de bun în tot ceea ce făcea, încât nu a mai avut rival în Europa, prin urmare toată lumea a dorit să înveţe de la el această meserie. Ducându-i-se vestea cu repeziciune, el a primit cereri de peste tot pentru a pregăti ucenici în arta de a face litere sau matrici. A reuşit să facă aşa ceva în tipografia Papală, apoi pentru Arhiducele de Etruria care doar o dată i-a trimis suma de 11.000 de florini. Pentru regele Georgiei a pregătit litere noi, organizându-i propria tipografie. Măiestria de care dădea dovadă i-a adus numeroase comori. A tipănt Biblia la Amsterdam în anul 1685, într-un format mai mic, dar foarte frumos, apoi separat Noul Testament, Cartea Psalmilor în 12 culori, pe cheltuială proprie, o lucrare pentru care nimeni nu a dat nici măcar un bănuţ. Ulterior, împreună cu câţiva tineri maghiari pe care i-a acceptat alături de el (cazul lui ‘Tseisi Jânos şi Kapusi Sâmuel), a aranjat maniera specifică maghiară de scriere ceea ce el împreună cu tovarăşii săi a continuat să facă şi ulterior….
Însă [aşa cum bine se ştie] orice lucru foarte bine făcut are şi invidioşii săi [Ubi lumen et umbra). Altfel spus, după fapta cea bună, şchiopătează şi invidia. Au existat, în acea perioadă, şi din aceia care au ocărât oboseala şi munca pe care el a depus-o, în consecinţă nici pe el nu l-au stimat.
După ce a tipărit Biblia atât de frumos, anumiţi oameni au dorit să-l înstrăineze. În atare condiţii, el a fost nevoit să scrie două cărţi, una în limba latină, iar cealaltă în limba maghiară. Prima este intitulată Apologia Bibliorum. A.1684 Amstelodalmi impressorum, ut et Ortographie in his observatae. Claudiopoli 1697. 8.2.
Cealaltă lucrare se numeşte M. Totfalusa K Miklosnak maga személyének, életének
és különös cselekedeteinek mentsége, (O scuză pentru persoana lui, viața și acțiunile sale deosebite pe care a fost nevoit să-l scrie împotriva celor vechi, care sunt deci obstacole în calea binelui comun, Cluj 1698). Pe acestea s-a văzut deci constrâns să le scrie împotriva celor care s-au ridicat împotriva binelui pe care el l-a făcut. Cu precădere în lucrarea ultimă, el îşi prezintă dragostea faţă de patria sa, apoi numeroasele sale eforturi, succesele dobândite, demersurile depuse în jurul tipăririi Bibliei, făcând referire şi la ajutorul vizibil al lui Dumnezeu. Nu a omis să vorbească despre antipatia clujenilor faţă de persoana sa, de numeroasele şicane venite atât din partea clerului, cât şi din partea oraşului.
….. În atari condiţii, el a fost chemat la conciliul bisericesc din anul 1698 unde i s-a poruncit să nu îşi distribuie cărțile pe care le-a tipărit, iar pe cele deja date să le recupereze în regim de urgență. Legat de cei pe care i-a jignit, i s-a mai impus să-şi prezinte scuzele de ngoare. El a făcut aceasta şi chiar mai mult decât atât. Scuzele exprimate le-a tipărit, ceea ce înseamnă că, pentru restul lumii, nu el, ci răuvoitorii au avut câştig de cauză în polemica începută. Din cauza numeroaselor suferinţe îndurate — el însuşi fiind obişnuit cu libertatea de mişcare de care s-a bucurat în Belgia — nu a mai fost capabil să ducă povara până la capăt. A suportat greu supărările ce i-au fost pricinuite, motiv pentru care l-a şi lovit guta. De aceea, timp de câţiva ani, nu şi-a mai putut utiliza mâinile şi picioarele. În anul 1702, la 52 de ani, s-a stins din viaţă.
Fiind în anul Domnului 2023, am scotocit pe Google cu titlul maghiar al acestei ultime lucrări
și am scrolat până am găsit altceva decât .pdf.
Am deschis și am tradus cu Google.
Vă dau și vouă linkul.
http://mek.oszk.hu/00200/00247/00247.htm
Cu textul ăsta mi s-a dus seara de alaltăieri și o parte din noapte.
Cine umblă cu înțelepții se face înțelept, iar una din cele mai bune căi este să le citești cărțile, să umbli cu ei, cu gândurile lor.
În ultimele luni am fost calomniat îngrozitor, (e drept că am dat și motiv, ca să aflu de unde bate vântul), dar gradul de demonizare în care am fost pictat m-a făcut și pe mine să mă mir. Dar acest Totfalusi a fost pictat mult mai rău de contemporanii lui. Citind pe Totfalusi mi-am amintit de poezia lui Tatiana:
Şi fraţii şi surorile se miră
de câte strigă el c-ai înfăptuit
şi unul câte unul se răsfiră
prietenii şi cei ce te-au iubit.
poezia Șimei….
Vă dau câteva citate din cartea lui Totfalusi, deși nu am citit tot textul și sigur voi mai găsi:
Nu e de mirare că sunt înstrăinați de mine, pentru că regula lui Machiavellus este foarte adevărată: Calumniare audacter et semper aliquid adhaerebit (Calomniază cu îndrăzneală și întotdeauna ceva se va lipi.). Fie că a fost făcută de mine, fie de alții, (calomnia) a prins repede, mai ales la cei care aveau niște interese lumești în ea, ca să-l pot schilodi. [Cartea lui Samuel I] 19:4-5.: Ionatan a vorbit bine despre David, dar harurile lui (după cum îmi place din cuvintele și din toate intențiile lor) au spus nu numai bine, ci și lucruri spre riscul meu și s-au înstrăinat complet de la mine maiestăţile şi harurile lor.

Traducerea Google din maghiară lasă de dorit cu siguranță.

Descriind lipsa de interes în citirea Bibliei care exista în Transilvania, comparativ cu Anglia, el scrie:
Am tipărit acolo (la Amsterdam, în limba maghiară) puține Biblii (cum știți, doar un sfert și jumătate de mie) în comparație cu alții: au tipărit zeci de mii de Biblii. În ceea ce privește Biblia engleză, numai în Amsterdam (cum mi s-a referit), cincizeci de mii sunt înregistrate în Anglia în fiecare an: și asta numai pe furiș, și câte sunt tipărite acolo? Pentru că oamenii de acolo (Anglia) sunt curioși și iubitori de carte și știință, spre deosebire de aici (Transilvania, Cluj, 1698). Doar un om obișnuit are o bibliotecă decentă acolo.

A fost nevoit să-și ardă propriile cărți, atât de mare a fost ura prelaților reformați împotriva lui. Îl numeau în batjocură „fierarul” și îl urau pentru că el, un tipograf a avut curajul să facă corecturi textului biblic. Totfalusi a fost un om al meseriei, un om înaintea timpului său, timp în care doar nobilii, posesori de pământ aveau voie să fie bogați….și popii. El a devenit bogat prin meseria lui, apoi a vrut să pună bogăția în slujba poporului său. Deșert vis.
Așa că acum, ca români, dacă privim puțin peste gard la vecini, ne liniștim, nu numai ai noștri au avut obiceiul să-și omoare binefăcătorii și să-și laude lichelele.
A scris și despre români Totfalusi, cum că n-ar putea maghiarii să fie o lumină pentru popoarele din jur dacă nu sunt o lumină pentru ei mai întâi:
Pentru că după cum sângele merge la inimă și de acolo îl împarte tuturor membrilor, tot așa, din moment ce comerțul înflorește, de acolo lucrările voinței distrag întreaga lume, sau cel puțin țările vecine; dar aici trăim intr-un astfel de colț de lume încât dacă nu se vinde printre noi (Biblia), nu o putem comunica vecinilor. Pentru că nici polonezii, nici românii, nici tătarii, nici turcii, etc. nu au nevoie de cartea noastră.
Cât despre necazurile prin care a trecut, le-a primit ca din mâna lui Dumnezeu, conștient că fiecare necaz vine cu un har după aceea. „Cine găsește căpăstrul (freno în latină, frână), caută și calul acolo.
Memoria i-a fost reabilitată cu greu în timp, iar în 1991 în satul natal, Tăuții Măgheruș, lângă Baia Mare a fost deschis un muzeu cu numele lui.






Formă, model, prototip, dreptar, iarăși despre traduceri de termeni biblici, azi Romani 2:20 „o formă a cunoștinței și a adevărului”.

Meditând asupra evlaviei, (angajamentului) creștin și asupra a ce trebuie să conțină „învățătura care duce la angajament” mi-am amintit termenul „formă de evlavie” și am zis: ia să văd termenul grec.
Mă așteptat să fie (pseudo=ψευδο) ca și în cazul „apostoli mincinoși” sau „frați mincinoși” sau „învățători mincinoși” sau „martori mincinoși„.
La 2 Timotei 3:5 „având doar o formă de evlavie” avem la original „ἔχοντες μόρφωσιν εὐσεβείας=echontes morphōsin eusebeias” unde termenul vine ca și în traducerea română de la formă, adică de la ceva exterior.
Bunul simț ne cere să mai vedem vreun context în care acest termen este folosit și îl mai găsim în Noul Testament doar la Romania 2:20 „ἔχοντα τὴν μόρφωσιν τῆς γνώσεως καὶ τῆς ἀληθείας=echonta ten morphosin tes gnoseos kai tec aleteias” tradus în românește „în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului.” Am mers și la comentarii și ceea ce scriu eu aici este o concluzie. La Romani 2:20 socotesc că traducerea lui morphosin cu dreptar este destul de deficitară, lipsindu-ne de sensul plin al mesajului dorit de a fi transmis de Domnul.
În primul rând este un pic de inconsecvență: dacă ai folosit într-un loc (2 Tim 3:5) termenul de morphosin (formă) în sensul (evident negativ) de „formă de”, s-ar fi cerut consecvență și în al doilea loc să se pună aceeași traducere, pentru că este vorba tot de ceva negativ.
Cum ar suna tradus corect Romani 2:20?
Tu care te numești iudeu…pentru că ai o formă a cunoștinței și a adevărului în lege„.
Așa că a fost tradus greșit socotesc, cu „dreptarul cunoștinței și adevărului”.
Argumente:
1. Atât KJV, cât și în românește fratele Socoteanu, sau Fidela traduc morphosin tot cu formă, dar acesta nu este un argument suprem.
2. Termenul dreptar este un termen pozitiv, pe când „formă de” este unul negativ. Sunt două cazuri în Noul Testament unde care termenul dreptar în română traduce cu totul altceva decât morphosin. Să le luăm pe rând”
2.1 „Dreptarul învăţăturilor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, ţine-l” 2 Timotei 1:13 la original fiind ὑποτύπωσιν=hipotiposin, adică standard, model, exemplu, evident cu sens pozitiv. Chiar unele traduceri scriu aici „să ai un model„. Se poate înțelege și sensul de prototip, sau chiar de standard.
2.2 „Isus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă” adică πρὸς ὑποτύπωσιν τῶν μελλόντων πιστεύειν ἐπ’ αὐτῷ = pros hypotypōsin ton mellonton pisteuein ep auto„, „ca un model (prototip am putea spune în termeni moderni) celor ce vor crede în El”.
Așa că dreptar este un termen pozitiv, apostolul Pavel are chiar precizarea: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos.” 1 Corinteni 11:1
O, dacă am putea spune și unii dintre noi acest lucru!?
Aici nu este o figură de stil, ci o realitate care s-a petrecut cu Pavel, ce i-a spus chiar Domnul Isus lui Anania din Damasc într-o vedenie: „el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel, şi îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu.” Fapte 9:15-16 Am vorbit tocmai duminică despre acest subiect, despre creștini care urmăresc suferința pentru și împreună cu Domnul și cei care urmăresc distracția. urmează să editez înregistrarea.
Așa că dacă Domnul Isus a suferit, dacă apostolul Pavel (prototipul) a suferit, cu siguranță acesta este standardul, modelul, dreptarul de urmat și de urmărit pentru fiecare creștin. Dar și dreptar este un termen prea slab. Orice traducere trebuie să cuprindă cel mai bun sens al cuvântului, iar limbile sunt destul de bogate să aibă sinonime suficiente ca să nu rămânem legați dogmatic de un anume termen. Socotesc că termenul „model” este cel mai bun pentru hypotypōsin, sau standard, sau chiar prototip, dacă le-am putea adăuga la subsol, pentru a sublinia acea înțelegere a cuvântului, acolo unde încap mai multe înțelegeri.
Să revin la argumente:
3. Poate cel mai important argument al traducerii lui Romani 2:20 cu formă de cunoștință sau „formă a cunoștinței și adevărului în lege” este cel profetic.
Vorbind despre îndepărtarea evreilor de standardul moral (etic) al legii care urmărea formarea în om a cunoștinței și urmărirea adevărului, textul sugerat este cel din Maleahi, care la câteva generații după Isaia constată deja îndepărtarea: „voi v-aţi abătut din cale, aţi făcut din Lege un prilej de cădere pentru mulţi” Maleahi 2:8.
Este o constatare, o realitate, adică ei au făcut din legea, au transformat deja legea au deformat-o și „căutați la fața oamenilor când tălmăciți legea„, adică fac tălmăcirea pentru folos propriu. Ajunseseră în forma de cunoștință și de adevăr înfierată mai târziu de Domnul Isus și de apostol. Aici, profeții, Domnul Isus și apostolii erau în același duh.
Să mai amintesc din Maleahi, „legea adevărului era în gura lui (Levi)” (v6) și „buzele preotului trebuie să păzească știința” (v7) dar sub imperiul sucirii Cuvântului timp de secole, în loc de adevăr și știință avem o formă de cunoștință și de adevăr în lege„. Este o acuzație în text, chiar o ironie: „tu care te fălești„, înveți pe alții de pe o poziție superioară, dar de fapt ai doar forma.
Așa că un termen mai bun decât dreptar la Romani 2:20 ar fi cel negativ, „formă de” (morphosin), o „formă de cunoștință și de adevărdezvoltată de pe vremea lui Isaia de când a venit orbirea „peste poporul acesta”.
Dragii mei, e pandemie de Hristoși falși, epidemie de biserici și mișcări cu nume care mai de care mai sugestive. Fiecare se dă nașterea și renașterea creștinismului autentic, coada la cireașa teologiei, gaura covrigului din coada câinelui de care a zis apostolul să ne ferim. În acest vid de credință, beznă de cunoaștere, în această ceață de discernământ avem nevoie de dreptar, de standard, de model bine definit mai întâi și apoi avem nevoie de deosebirea formelor de realități, de cele dintâi.
Deci nu avem voie să mixăm termenii, trebuie să vedem cum i-au folosit profeții, apostolii și Domnul Isus și vom prinde corect mesajul și vom cere starea după voia lui Dumnezeu transmisă de acest mesaj.
Și cu siguranță, ceea ce iubim, aceea ce vom cere și aceea vom căpăta.
Fără dragoste de Adevăr, nici nu-L vom cere și cred că cine nu iubește Adevărul Cuvântului nici n-a ajuns cu cititul până aici.





Biblia și profețiile, Amir Tsarfati la evz.ro (video)

„Un interviu în exclusivitate cu una dintre cele mai enigmatice figuri publice din Israel: scriitorul Amir Tsarfati, cunoscut pentru interpretarea lui privind profețiile biblice și punctele de vedere originale asupra evenimentelor majore care au loc în lume. În dialogul cu Manu Ionescu, Tsarfati dezvăluie și legăturile speciale pe care le are cu România. Interviul a fost realizat în Hotelul David Citadel din Ierusalim.” EVZ

Amir are curajul de a vorbi liber despre lucruri de care alții se rușinează și acest lucru e important.
Adăugați vă rog la opiniile lui Tsarfati punctul de vedere al lui Dan Bruce.

Alinierea de evenimente în vederea sfârșitului profețit al acestei ere, încălzirea globală printre ele

Ieri a fost 5 ianuarie, dată la care de obicei în fiecare an, afară sunt – 10 sau – 20 ° așa zisul ger al Bobotezei.
Dimineață am văzut în grădină o garofiță mov și două gura leului înflorite,

ghioceii sunt deschiși și în luna decembrie am tuns iarba de două ori.
Avem musafiri din Statele Unite și azi am fost la munte.
Am sperat să vedem puțină zăpadă…sus la munte sus.
La Beliș ploua și ploua tare.
Am urcat mai sus, pe dealul Botii, de unde în zilele senine este o panoramă splendidă spre Vlădeasa și lacul Beliș și spre toată zona din jur. Acum era ceață și ploua și acolo, erau + 4 °C și nici urmă de zăpadă.
Așteptând venirea Domnului Isus și privind în Biblie la evenimentele care se vor petrece la sfârșitul acestei ere istorice, fără să vrem, ne punem întrebări, găsim răspunsuri și potrivim evenimente văzute cu evenimente profețite.
Încălzirea globală este unul din evenimentele care în mod sigur ne vorbesc despre apropiatul sfârșit.
Politica este alt domeniu.
Tehnologia împlinește și ea profețiile.
Alianțele militare, creșterea națiunilor și decăderea imperiilor sunt iarăși evenimente profețite.
Perfecta împlinirea a profeților despre poporul Israel, poporul-manual, etnia-model din care trebuie să învățăm, adaugă la șirul de planete aliniate sau aproape aliniate de evenimente, pe cele mai crono-specifice.
Încălzirea globală probabil are de-a face cu apropierea mileniului, acea perioadă de 1000 de ani în care „nu se va face niciun rău și nicio paguba pe tot muntele cel sfânt„. Mileniul va fi probabil o perioadă de timp asemănătoare cu perioada dinainte de potop și avem voie să presupunem (fără să fim dogmatici pe temă) că este posibil ca această transformare climatică să se facă nu brusc, ci treptat, pentru a ne da timp să ne gândim și să ne pregătim, așa cum orice tată înțelept dă timp copiilor să se pregătească pentru ceea ce tot el le cere. Având credința asta în minte, acum 10 ani am plantat smochini în grădină, apoi kaki. Acum sunt pe rod și culegem, nu puțin. Nu cred că vom mai vedea iernile de altădată, deși iarnă va fi, căci așa este profețit, că nu va înceta această succesiune iarnă-vară, frig-căldură.
Politica și geopolitica sunt domenii care se aliniază și ele sfârșitului profețit. Să urmărim felul cum este privită expansiunea poporului Israel, mai ales repopularea teritoriilor numită în Biblie Samaria și Iudea, dar la știri, Cisiordania. Această repopulare este văzută de către majoritatea politicienilor din lume ca o colonizare ilegală. Subiect extrem de sensibil și strâns legat de două domenii care înfierbântă minți: religia și etnia. Subiectul mai este legat și de atitudinea pe care unii politicieni o au față de alte state cu teritorii în dispută, gen Kosovo, unde toate interpretările cer consecvența și aplicarea egală. Așa că lucrurile sunt extrem de încâlcite la prima vedere, dar dacă noi urmărim ochii minții luminițele profețiilor, vedem că în încâlceala și în ceața asta, anumite evenimente strălucesc constant și tot mai tare iar acestea sunt cele care contează, evenimentele profețite.
Tehnologia și invențiile, rețelele mobile, aplicațiile de internet, comerțul online și reclama, toate schimbă lumea cu viteză. Mare parte din aplicațiile folosite de noi toți sunt deținute de evrei, mai ales aplicațiile bancare, aplicațiile de reclamă și cardurile. Fără să vrem, noi, ca prieteni sau neutri și fără să vrea chiar dușmanii evreilor, toți plătim și toți plătesc comision din orice la poporul evreu. Sfătuiesc pe cine vrea să schimbe această stare de lucruri (poate că are vreun punct de vedere egalitarist etnicist, un fel de Etno comunism darwinist) să-și vadă de treabă pentru că și aceste lucruri au fost profețite. Mai bine să lase lucrurile în pace și să se pregătească de alte evenimente profețite, care au de-a face cu bietul său suflet, așteptat de Tatăl să meargă la El cu pocăință.
Alianțele militare, Persia (adică Iranul), Turcia, Rusia, parcă sunt cele din Apocalipsa. Tot cu cele din Apocalipsa seamănă și armatele împăraților care au să vină de la răsărit, două forțe mari care ne amintesc de China și de India.
Creșterea națiunilor care are loc în paralel cu destrămarea imperiilor apropie iarăși evenimentele de starea în care Dumnezeu la sfârșitul veacurilor, vorbește despre oameni din orice neam, seminție, popor și limbă, nu despre imperii.
Profețiile cronologice, cu termene exacte, intimidează pe atei și nepăsători și încurajează pe cei ce cred.
Cucerirea Ierusalimului din 1967 este una din aceste profeții. Deși profeția a fost clar scrisă în Daniel, a fost clar descrisă de istorici toată viața lui Alexandru cel Mare (văzut de Daniel), totuși aceste evidențe sunt ignorate de toți cei cărora le place să creadă cu Dumnezeu nu va face nici bine, nici rău.
Care este răspunsul cugetului tău în fața acestor evidențe?
Ai două mari propuneri de fericiri în viață: fericirea pământească de a trăi în plăceri ziua-n amiaza mare, de a trăi pentru sine, mânat de dorințe și pofte schimbătoare și mai fericirea cerească de a trăi pentru Stăpânul care-ți poate răscumpăra sufletul. Această a doua fericire vine la pachet cu oferta de a ridica crucea-de bună voie, de a suferi-ca un bun ostaș, de a sluji-fără plată. De a fi prigonit și batjocorit.
Care fericire te animă?


Reper profetic important în 2023: accelerarea construcției de locuințe în Samaria și Iudea

Profețiile lui Dumnezeu dictate acum 2500 de ani se împlinesc sub ochii noștri. Să cităm:
….stâna lor va fi pe munţii cei înalţi ai lui Israel; acolo se vor odihni într-un staul plăcut şi vor avea păşuni grase pe munţii lui Israel.” Ezechiel 34:14
Dumnezeu a prezis nu numai că evreii vor fi strânși din toată lumea în Israel, ci și locurile unde vor locui în Israel: pe munți. Dar este o problemă cu acești munți, zona muntoasă din Israel este locuită de arabi, e drept că arabii locuiesc în văi. Însă din secolul XIX, de la inventarea curentului electric și a pompelor, nu mai este o problemă să se poată construi așezări pe munți. Iată cum o profeție aparent imposibil de împlinit, se dovedește posibilă. Să continuăm citatele:
Voi face din ei un singur neam în ţară, pe munţii lui Israel.” Ezechiel 37:22
„...locuitori, scăpaţi de sabie, vor fi strânşi dintre mai multe popoare pe munţii lui Israel care multă vreme fuseseră pustii, dar, fiind scoşi din mijlocul popoarelor, vor fi liniştiţi în locuinţele lor.” Ezechiel 38:8
Le voi scoate dintre popoare, le voi strânge din felurite ţări şi le voi aduce înapoi în ţara lor; le voi paşte pe munţii lui Israel, de-a lungul râurilor şi în toate locurile locuite ale ţării.” Ezechiel 34:13
Munții sunt pe primul loc în ce privește colonizarea.
Aceasta este profeția, să vedem evenimentele, cadrul lor și să urmăriți la știri accelerarea acestor împliniri. Ce să zic, să le și doriți!

„Poporul evreu are dreptul exclusiv şi inalienabil la toate părţile pământului Israelului. Guvernul va încuraja şi va dezvolta popularea în toate părţile pământului Israelului – în Galileea, în Neghev, în Golan, în Iudeea şi Samaria (Cisiordania)
Liderul Partidului Sionist Religios (un fel de anomalie teologică în accepțiunea majorității evreilor religioși), Bezalel Smotrich, născut în colonii, a devenit ministru al finanțelor în noul guvern și desigur că va urmări finanțarea colonizării.

Adăugați la această conjunctură presiunea și viteza crescândă a exodului forțat al evreilor din Rusia, Belarus și Ucraina și veți putea observa matematic că oricât de rapid ar construi evreii, datorită numărului mare de „nou-sosiți”, tot „nu le va ajunge locul„. Zaharia 10:10
Urmăriți aceste știri!

Cântare de jale pentru învinși

Au semănat grâu, şi seceră spini, s-au ostenit fără folos. Să vă fie ruşine de ce culegeţi în urma mâniei aprinse a Domnului!” Ieremia 12:13
„Spovedanie pentru învinși” și-a întitulat comunistul Panait Istrati cartea lui de impresii din URSS, după o călătorie sponsorizată de statul sovietic în perioada interbelică.
Și acei îngâmfați se credeau superiori, speciali, inventatorii societății perfecte, ca și „recoltații de la Arad”.
Transform în postare ceea ce a fost inițial o completare a unei postări anterioare.

Am ascultat încă două analize ale evenimentului de la Arad, una a unui cunoscut calvinist și alta a redactorului de la radio din Zalău, Dan Bercian.
Pe calvinist îl las în pace, nimeni nu e gripat toată viața, se vindecă oamenii. Și calvinismul lui va trece, dacă are toți neuronii aliniați și el e ascultător de logica biblică.
Comentariul lui Dan Bercian îl inserez aici pentru că e mai arzător și mai adaug apoi câteva cuvinte:

Majoritatea comentatorilor evenimentului au deplâns introducerea în Casa Domnului a meciului de fotbal, uitând că nu acea clădire este Casa Domnului, ci „microbiștii” înșiși ar fi trebuit să fie. Durerea ar trebui să fie pentru faptul că în loc să citească Cuvântul, să se ocupe cu vestirea lui, cu rugăciunea, cu ajutorarea, cu însuflețirea spre cele bune, „majoritatea bărbaților din biserică joacă fotbal și urmăresc meciurile de fotbal„. Pastorul face această constatare placid, rece, fără lacrimi, fără durere și fără conștiența bolii pe care o descrie.
Măcar de tăcea.
Am fi putut crede că seara, în cămăruța lui, aduce înaintea Domnului pe acei câțiva din adunare care urmăresc meciurile de fotbal.
Sunt de plâns, și poporul din sală, și popii lor.
Ei sunt ca și bolnavii negaționiști sau poate chiar mai rău, ca și bolnavii care spun că boala nici nu există, cum au fost mulți pe vremea Covidului. Sau și mai îngrozitor de rău, ei explică cum că boala lor e o formă înaltă a sănătății și manifestarea normalului.
Trebuie să plângă cineva pentru ei.
Căutaţi şi chemaţi plângătoarele să vină! Trimiteţi la femeile iscusite ca să vină!  Să se grăbească să facă o cântare de jale asupra noastră, ca să ne curgă lacrimile din ochi şi să curgă apa din pleoapele noastre! ” Ieremia 9:17-18
Cam asta ar trebui făcut cu „nesimțitorii” de la Arad: cei simțitori să le cânte cântări de jale până le vine și lor să plângă, dacă cântările de jale din Biblie nu le-au citit.
Căci fără plâns propriu și conștient, fără luarea voluntară a crucii, salvarea sufletului nu se poate.
Mie nu îmi pasă de introducerea în Casa Domnului a vizionării fotbalului.
Am oroare de creștinismul de „ziua Domnului” și de „Casa Domnului”.
Cred ferm că fiecare creștin trebuie să fie creștin peste tot și tot timpul, fără pauze.
E dureros că „se mai cred ceva” sau „cineva” un grup de oameni care își petrec zilele tolăniți pe canapele și vizionând meciuri, fără ca cineva să le spună vreodată că ce fac ei nu este dragoste de Domnul și de aproapele, ci dragoste de sine, de pofte, de păcat. Vai de neoprotestantismul lor! De neo-adormirea lor!
Cum să le spui altora să se unească cu tine, la ce?
La „părtășia” microbismului văzut virtute?
Nu mișcarea fizică e problema aici, mișcarea face bine și ajută la sănătate, microbismul, această parte din duhul lumii e problema.
Microbismul și dragostea de vizionare ocupă locul dragostei de Domnul și de Cuvântul Său în mințile oamenilor. Că pastorii s-au hotărât „să fie sinceri” și să facă în comun și public vizionarea, că oricum se face în privat, dovedește doar gradul lor de nesimțire, „sinceritatea” lor nefiind virtute nicidecum, ci obtuzitate.

Viermele mic care a deschis ușa acestei caracatițe este poate melomanismul, plăcerea muzicală, care și aceasta a luat locul plăcerii de Cuvânt, mai întâi în biserici, apoi a cuprins inimile și le-a răcit, de ghiață le-a făcut. Poporul hrănit cu melodii „s-a sculat să joace” și vorba lui Dan Bercian, cum să mai citească Biblia, nici n-au cum, că e întuneric în sală?
Și fiindcă știm că rolul cântării este învățătura, nu distrarea, îmi amintesc de o cântare a fratelui Niculiță potrivită aici:


O, ce orbie intră ne-ncetat,
prin ochii care văd mai bine
în lumea stăpânită de păcat,
ce fuge, Doamne, de la Tine!

Fără Tine, fără Tine,
“Doamne, nu-i lumină,
nu-i nici viaţă, nu-i nici bine,
„nici frumseţe, nici hodină.
Harul veşnic de la Tine,
pentru cel ce crede, vine.

O, ce surzire e-n urechea cea
ce-n lume-aude tot mai bine,
dar pentru adevărul Tău e grea,
şi fuge, Doamne, de la Tine!

O, ce ne-nduplecate rătăciri
se nasc în mintea care ţine
ştiinţa lumii de nelegiuiri,
şi fuge, Doamne, de la Tine!

Dar ce ferice este pentru cel
ce prin credinţă intră bine
sub adăpostul sângelui de Miel!
– Isus, e una-ntreg cu Tine!

Așa cum a spus și întreprinzătorul religios de la Arad, multe biserici fac ceea ce au făcut ei. Luăm ca exemplu biserica coreană Full Gospel din new York al cărui eveniment a fost descris în New York Times.

Mesajul de la slujba plină de viață de ieri la Biserica Full Gospel New York din Flushing, Queens, a fost, în esență, Cunoaște-L pe Hristos prin fotbal – în special, Cupa Mondială de fotbal.
„Îl susținem pe Hristos și iubim fotbalul”, a spus Rev. Ben Hur, pastor asistent.
Aproximativ 700 de fani fervenți în tricouri roșii au intrat ieri în biserică pentru a vedea Coreea de Sud înfruntând Elveția pe două ecrane mari într-un spațiu de cult cavernos. Domnul Hur, în vârstă de 46 de ani, i-a condus într-o rugăciune premergătoare startului în coreeană. Apoi, toboșarii tradiționali coreeni au stârnit uralele, iar Promise to Praise, o trupă de dansuri feminine, a răscolit cântece care lăudau atât pe Isus în cer, cât și Coreea de Sud pe teren.

De fapt, slujba de ieri a fost mai mult ca o producție evanghelică completă, având ca bază fotbalul.
Domnul Hur și ceilalți pastori de la biserică sunt mari fani ai fotbalului și, în căutarea unor noi metode misionare, au organizat vizionări de jocuri în turneul din acest an, în speranța de a atrage noi membri la biserică și la Hristos. Unele dintre jocuri au atras peste 1.000 de fani, au spus ei.
Toată lumea urmărește Cupa Mondială, iar Dumnezeu va folosi această ocazie pentru a-și crește regatul”, a spus domnul Hur în engleză. „M-am rugat ca Dumnezeu să folosească această ocazie pentru a accelera evanghelizarea în întreaga lume”
.




Urâciunea pustiitorului, despre microbism

Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul.” Daniel 11:31
Textul se referă în mod evident la nimicirea Ierusalimului din anul 70.
Profetic, cu 600 de ani înainte, Daniel trasează o schiță a evenimentelor.
Cu mai puțin de 40 de ani înainte de anul 70, Domnul Isus aduce precizări importante:
De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt – cine citeşte să înţeleagă!” și apoi dă sfaturi.

Dar ce înseamnă în Biblie urâciune?

Peste tot în Vechiul testament urâciune înseamnă idol.
Solomon a zidit pe muntele din faţa Ierusalimului un loc înalt pentru Chemoş, urâciunea Moabului, pentru Moloh, urâciunea fiilor lui Amon.” 1 Împărați 11

Ce simboliza urâciunea, idolul?

Idolul simboliza mai mult decât un obiect de închinare, era un semn, un marker identitar. Armatele purtau idolul cu ele și îl așezau în cetățile biruite.
Vrăjmaşul a pustiit totul în Locaşul Tău cel sfânt.
Potrivnicii Tăi au mugit în mijlocul Templului Tău;
şi-au pus semnele lor drept semne…..Semnele noastre nu le mai vedem.
” Psalmul 74: 3-4,9



Ce sunt idolii inimii?

Uneori, idolii inimii, despre care vorbește Biblia erau mai puțin vizibili iar idolatria era socotită o rușine. Obsesiile, dependențele (sau adicțiile) sunt idoli ai inimii. Când idolatria este condamnată, acești idoli sunt ținuți ascunși, așa cum Rahela i-a ascuns sub samarul cămilei pe care călătorea. „Rahela luase idolii, îi pusese sub samarul cămilei şi şezuse deasupra. Laban a scotocit tot cortul, dar n-a găsit nimic.” Geneza 31:34
Dar alteori, mai ales în perioade de adormire spirituală și apostazie, idolii erau „puși în cinste”. Solomon a așezat „urâciunile” pe dealul din fața Ierusalimului.


Să vorbim despre microbism, un idol al inimii, o urâciune.
Nu e vorba despre sport, mișcare și sănătate, ci de o obsesie a minții, una mai puțin vinovată ca altele. Aparent.
Pentru că Dumnezeu cere toată inima noastră.
Iar dacă în locul Lui lăsăm în inima noastră microbism sau beție, diferența mică, „va disprețui pe celălalt”.
Nimeni nu poate iubi doi stăpâni.
Cu privire la biserica de microbiști de la Arad, biserică în care pastorul arată că pentru că oricum toți bărbații din biserică se uită la Campionatul Mondial, de ce să fie farisei să se uite acasă, separat, „uite noi suntem sinceri” și ne uităm împreună, în „părtășie”. Ce m-a mirat este că nu s-a ridicat niciun bărbat, (sau un grup de bărbați) să spună că el nu-i microbist. Nici vreunul care să spună că nu e bine să fi microbist. Stare este văzută ca bună…și pentru că noi suntem protestanți pe etichetă, trebuie doar să explicăm biblic de ce e ok să fim microbiști împreună, nu separat, pe-acasă: „pentru ca să-l lăudăm împreună pe Dumnezeu pentru talentul pus într-un om ca Messi”.
Gata, explicație există, pastor s-o binecuvânte există, cârcotașilor…mucles (tăcere, țig).
Microbismul nu mai este văzut ca ceva vinovat, ca idol de care trebuie să te rușinezi, ci este pus „în fața Ierusalimului”. Doamne ai milă!

Domnul ne poruncește ce să iubim

-pe El
-pe aproapele nostru
-soțul să-și iubească soția
-soția să-și iubească soțul, copiii
-să iubim Cuvântul Domnului
-să iubim oe frați
Mai mult, ne poruncește ce să ne însuflețească: „Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.” Filipeni 4:8
Microbismul nu se încadrează nicăieri aici.

Din păcate, nu doar microbismul a fost pus „în fața Ierusalimului”, melomanismul a fost așezat cu mult înainte de el și „are temelii trainice”, iar simonia a ruginit de când stă acolo.
Cu inimile împărțite între atâtea iubiri, te întrebi dacă mai este cineva care are inima „întreagă a Lui”?
Că Dumnezeu pe ăia-i caută cu ochii Săi, din cerul Său.



Vă voi scoate din mormintele voastre

 „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce iarăşi în ţara lui Israel.” Ezechiel 37:12

Învierea

Mă trezesc.
Cineva mă scutură de braţ.
Aplecat peste mine, un ofiţer.
Îngheţ.
Mă văd în lanţuri.
Va găsi medicamentele, scrisoarea de-acasă, fotografia.
Va găsi pâinea primită pe furiș ieri de la unul dintre bucătari.
Nu mi-am imaginat că vor face vreodată control și în miezul noptii.
Ofiţerul mă îmbrățișează.
Nu-mi dau seama ce se întîmplă.
Crede-mă, Bănuș, nu sînt beat. Am văzut cu ochii mei. A venit o telegramă. Ești grațiat!
Mă uit la el ameţit.
Nu înţeleg.
Sau eu mai dorm, sau se joacă aici o comedie proastă.
„Glumiţi, așa, în miezul nopţii?” Nu glumea.
Pregătește-te. Dimineaţă vei pleca acasă!”
Mă dau jos din pat. Mă așez în capul oaselor. Îmi vuiește capul. N-am putere. Nu știu ce să fac. Îmi scot punga cu medicamente. Vreau să le împart celorlalţi. I le dau lui Vîsîi. Să le folosească împreună cu profesorul Sîrbu. Şi cu Nae Rădulescu. Pîinea o dau profesorului. Acesta mă privește îndurerat. Are lacrimi în ochi.
„Măi Bănuș, noi rămînem, mâi Bănuș!”
Privesc pierdut. Ce pot răspunde? Sîrbu continuă: “Să nu mă înţelegi greșit. Nu mă doare că tu pleci. Mă doare că noi râmîinem!” Tot nu spun nimic.
Dimineaţa trebuie să aștept numărătoarea. Numai după aceea am dreptul să plec.
Întreaga colonie este încolonată în curte. Numărătoarea se termină. Un sergent mă conduce spre poartă. Trec prin faţa tuturor. Merg cu capul plecat. Nu mă pot bucura de fericirea mea. Mi-e sufletul înnegrit. Ei rămîn aici. Aud o voce strigînd:
„Măi jidane, Ben Gurion te-a salvat!”
Încetinesc pasul. Foarte bine faceţi! Insultaţi-mă! Blestemaţi-mă! E dreptul vostru! Îmi va fi plecarea mai ușoară.


Când am citit acest paragraf din cartea lui Max Bănuș, „Cei care m-au ucis”, mi-am amintit profeția despre care voi scrie la sfârșit. Pe Max Bănuș l-am ascultat toată copilăria la Europa Liberă. N-am știut că fusese evreu. Nici că a făcut închisoare. De fapt numai după ce am citit multe cărți despre perioada respectivă, am înțeles.
Iată rama: în anii 1950, când comuniștii români (analfabeți și inculți majoritatea, în general brute, parveniți și oportuniști) au preluat puterea, și-au dat seama că nu sunt capabili să conducă și pentru că legionarii și cei din vechiul regim erau compromiși și condamnați, rămăseseră evreii, educați și calificați să conducă țara. Comuniștii i-au pus pe evrei în posturi bune peste tot, dar în paralel au băgat oameni de-ai lor, să „fure” abilitățile de la evrei, ca apoi prin anii 1957-1960, să le însceneze mizerii evreilor și să-i închidă pe rând, pentru a rămâne în locul lor „elementele sănătoase”. Așa a pățit și Bănuș Max, evreul. Iată cum își descrie el…

Mormântul

Mi s-au dat hainele de deţinut. Maro, cu dungi închise verticale. Mă uitam la mine și-mi venea să rid. Ce comedie mi-a fost dat să trâiesc?
Camera 25. Repartizat în camera 25.
Ajung în cameră.Simt că mă sufoc. Aer. Nu e aer. Dumnezeule, nu e aer. O să mă obișnuiesc. Așa mi se spune. Trebuie să, cred, nu am ce face.
Cum pot dormi oamenii aici?
Cum pot sta?Cum pot mînca? Cum pot respira?
Am măsurat camera cu privirea. Nu era nevoie. Ceilalţi îi cunosc de mult toate dimensiunile.
Are 5 metri lungime, 4,50 lăţime.
Sînt patru rînduri de paturi de fiecare parte. Deci, opt rînduri de paturi. Două lipite de perete, două lipite între ele. Fiecare rînd are trei etaje de paturi. În total sînt douăzeci și patru de paturi.
Patul este lung de 1,80 m și lat de 0,95 m.
În fiecare pat dorm cîte doi deţinuţi.
În cameră sîntem, deci, patruzeci și opt de deţinuţi.
Pentru necesităţile fizice, avem un butoi. Butoiul se scoate o dată pe zi.
Pentru potolirea setei avem un alt butoi. Cu apă și cu o cană. Nu avem voie să avem cană particulară.
Opt dintre noi sînt tuberculoşi.
Trei au eczeme la gură.
Am auzit că foarte mulți au eczeme pe corp. Pentru prima oară în viaţa mea simt pericolul morții!


48 de oameni într-o cameră de 22 mp este cu adevărat un mormânt. Ceea ce nu știa Max era că undeva în lumea liberă cineva aduna bani și trimitea la Securitatea română liste cu evreii care trebuiau să iasă…nu din închisoare, ci din România. „După 40 de zile de la „înviere” am părăsit și România”, pag 10

„Îngerul”

Încă nu ştiam că la New York un vestit rabin, pe care nu-l cunoșteam, şi-a unit forțele cu un şi mai vestit filantrop american, pe care de asemenea nu-i văzusem în viața mea. Ei au plătit o sumă uriașă, în dolari, pentru a fi eliberat înainte de terminarea celor opt ani de condamnare.
Nu știam nimic. De altfel, nici n-aș fi putut înţelege în perioada aceea ce s-a întîmplat. Familia mea s-a mirat la fel de mult ca și mine c-am apărut din nou la suprafață,
Nimeni nu știa că libertatea îmi fusese cumpărată cu bani. Nimeni dintre noi nu știa că libertatea putea fi din nou cumpărată cu aur. Tirgul acesta, împrumutat din obiceiurile celor care trâiseră cu o mie de ani înainte, devenise din nou la modă în societatea românească.


Desigur că nu știa. Nici chiar rabinul, sau filantropul, sau ofițerul, sau chiar Max însuși nu știau că se împlinește cu ei ceea ce a hotărât Dumnezeu înainte de a scrie…

Profeția

Am prorocit cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei şi au înviat, şi au stat pe picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr. 11 El mi-a zis: „Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Israel. Iată că ei zic: ‘Ni s-au uscat oasele, ni s-a dus nădejdea; suntem pierduţi!’ 12 De aceea, proroceşte şi spune-le: ‘Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce iarăşi în ţara lui Israel. 13 Şi veţi şti că Eu sunt Domnul când vă voi deschide mormintele şi vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu! 14 Voi pune Duhul Meu în voi, şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră, şi veţi şti că Eu, Domnul, am vorbit şi am făcut, zice Domnul.»’” Ezechiel 37

Cu siguranță nu este vorba în text despre morminte reale în care sunt puse cadavre și nici despre oase reale, ci imaginea văii cu oase din Ezechiel și a mormintelor este o imagine a exilului poporului evreu, iar „învierea oaselor” și scoaterea din morminte o imagine a Aliyah, a ridicării, a reîntoarcerii în țara lor. Max a plecat în Israel, dar n-a stat mult acolo, a ajuns redactor la Europa Liberă.
Dar celula în care stătea închis semăna cu un mormânt și statisticile arată că mii de evrei au trăit surprize ca și Max, să fie scoși din închisori în mod neașteptat în anii aceia.
Iată de ce trebuie să ne bizuim pe Cuvântul lui Dumnezeu, acesta se împlinește.
Noi așteptăm o altă eliberare: răpirea sau învierea reală din morți, dacă vom fi adormit înainte.
Oricum, nu un rabin va trage sfori, nu un bogat filantrop va plăti și nu un ofițer va anunța. Pentru noi, și planul, și plata și strigarea le-a făcut și le va face Domnul personal.
Noi ar trebui să ne simțim acum în lume ca și Max între cei 47 de colegi de priciuri….
Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc, ……Chiar în cortul acesta deci gemem apăsaţi, nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta…” 2 Corinteni 5
Să gemem apăsați, să dorim să plecăm, nu să ne lăudăm cu poziția câștigată în celulă. Poate un prici mai bun, o funcție mai mare, tot închisoare este.

Creștinismul distractiv, de la duba mică la finala mare


(completare 24 dec. mai jos)
Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.” Fapte 2:42

S-a viralizat clipul cu pastorul care cheamă lumea la biserică să vadă semifinalele și finala mare a Campionatului Mondial de Fotbal din Qatar.
Dar eu zic să „vedeți și vizual ce se întâmplă”:

Știu că-mi compromit blogul băgând în seamă puținătatea de minte, dar privind clipul, m-a dus gândul la o întâmplare de acum mai bine de 80 de ani, de prin părțile Timișoarei,
Am putea ajunge departe cu exemplele triste!… … Iată, sunt 20 de ani trecuţi decând fiind chemaţi şi putându-ne duce în câteva rânduri, pentru câtva timp, prin părţile din apropierea Timişoarei, a luat fiinţă pe acolo cu voia şi cu ajutorul Domnului, mai întâi o Adunare în com Bencec. După ce primele suflete s-au întors la Domnul, şi-au făcut apariţia din apropiere credincioşi (să zic; fraţi, purtând un nume deosebit) căutând în chip lumesc să se amestece într-un de lucru care desigur nu era al lor. Şi pentru a impresiona şi a atrage la dânşii pe cei câţiva fraţi şi surori, oameni întorşi la Dumnezeu, precum şi săteni, au venit cu „banda” (cum se zice pe acolo, fanfarei, adică muzicii cu instrumente de vânt). Odată, de două ori, de trei ori, şi sătenii veneau cu grămada, însă cei veniţi să pescuiască în „apa” altora, nu se alegeau cu nimic. Ultima dată, unul dintr’ânşii intrând în vorbă cu cineva (astăzi soră în Domnul) din familia unui frate din comună, numai că-i spune: „Când vom mai veni, vom veni cu „duba mare” (cu toba mare: N. R.). Şi dacă nici atunci nu se va pocăi cineva, apăi…!” Foarte, foarte ciudat! Gândul că, datorită influenţii muzicei, corului, bandei (fanfarei) cu „duba mică” sau cu „duba mare” oamenii ar putea fi încredinţaţi şi făcuţi membrii acelui cult, arată una din două: Ori cei în cauză sunt nişte credincioşi neluminaţi cu privire la credinţă şi pocăinţă ; ori — mult mai rău încă — ei nu sunt întorşi la Dumnezeu, ci sunt numai nişte simplii profesionişti zeloşi ai unui cult de care s’au alipit oricum, sau în care s’au pomenit dela părinţi, — ceeace pentru Dumnezeu este la fel cu nimicul, iar pentru oameni un fel de „încurcă lume”.
Întâmplarea a fost descrisă de fratele Florea Moisescu în revista Creștinul.
Probabil cei care se duc acum la biserică să vadă „Campionatul de Fotbal-FINALA MARE” sunt nepoții celor „convertiți” cu „duba mică”.

Oricum, problema pe care nu și-o pun cei puși pe umplut săli este dacă e biblic ce fac.
Problema care și-o pun este dacă rentează, dacă ce fac ei le umple vistieria templului sau le-o golește.
Iar dacă distracția muzicală e bună pentru adus oameni în sală, de ce n-ar fi bună cea sportivă?
Desigur nu luați în seamă ce scriu, eu sunt vreun frustat nebăgat în seamă și obtuz, care nu înțelege „nevoile” oamenilor, un fariseu care se uită la finală pe ascuns, să nu știe frații.
Dar dacă nu sunt(eți) așa, să luați!
Probabil se joacă în vremea noastră finala creștinismului apostat.
Vă rog să rămâneți la stăruințele din primul rând al postării, de pe vremea când se predica Cuvântul fără dobe și adunările n-aveau ecrane, nici mari, nici mici.


Completare 24 decembrie 2022.
Subiectul fierbe în multe capete, în primul rând autorii derapajului l-au lăudat pe Dumnezeu pentru talentul pus în Messi. Adică „Cum să nu dai slavă Domnului pentru talentul pus într-un om ca Messi? Când știi că tot ce-i bun și desăvârșit… de unde vine? De la El, de la Tatăl ceresc?” Min. 7:41
Cu siguranță Campionatul Mondial de Răstălmăcire a Bibliei are un finalist în România. Iadul se bucură.

Duelul de pe net a avut și urmări, nu știm cât va mai rămâne liber canalul lui Alin Loloș, dar cât mai e, pun aici:

Îmi place de Alin pentru curajul lui, nu-l urmăresc de obicei, dar aseară am stat peste 4 ore să-l ascult.
„Vai de mama mea și de zilele mele”…”ce emană ăsta”!
Idolatria asta fără sculpturi, altarele fără tămâie și jertfele fără animale cu blană și păr, fără sânge și fără carne are totuși temple, preoți și închinători și același procent și forță de dominare a minților ca și cea de acum 2000 de ani.
Și are jertfe ca cea de mai sus, pe altarul idolului numit Microbism.
Ce au în comun cele două idolatrii peste cele două milenii?
„Izvorul de lovele”, vorba lui Alin.
Love-le de la like-le.


Mai fac câteva observații aici.
Cu siguranță a juca fotbal sau tenis, sau a face o activitate fizică pentru a te dezmorți, a arde calorii și a-ți menține tonusul, este un lucru folositor și necesar, ca și tunsul părului, ca și spălatul trupului, sau a hainelor, sau ca și munca pentru câștigat bani, dar la alt nivel de prioritate.
Dar nu despre sport, mișcare, sănătate și calorii e vorba aici, ci despre microbism, despre o obsesie a minții, care nu-l mișcă pe om, ci îl ține pe canapea, îi „mișcă” doar gândurile, sau i le împietrește, e vorba despre un idol.
Iar cei ce fac vrăjitorii popești se împacă bine cu idolii, atâta timp cât închinătorii la idoli le plătesc și vrăjitoriile lor.
Aceasta este mecanica financiară a gândurilor celor ce duc microbismul, acolo unde ar trebui să fie Cuvântul, analiza, cercetarea, pocăința, învățarea Bibliei și îndreptarea vieții.

Războinicul de soi (despre religia ca distracție)

Poezie de Tatiana Topciu

Umblă prin lume-un războinic de soi.
Știe toate limbile lumii,
știe toate tainele-ngropate-n trecut
ori împlântate-n viitor,
știe simțirea cea mai adâncă
spre care în vârfuri se urcă,
în armonii muzicale
din orgi electronice,
harpe,
chitare….

Și e frumos…
atât de frumos,
că nu găsești pentru el alt nume
decât în cuvântul „desăvârșire”.
El umblă-n mijlocul pietrelor scânteietoare
și-i înțelept,
de n-are rival.

Te cucereşte fără luptă.
Surâde spre tine… fermecător…
Eşti onorat să te ia în seamă.
Sfânta Scriptură o ştie pe dinafară.
Începe-ntotdeauna cu: „E scris”
și predică Evanghelia lui Isus. –

Când vine la tine, se prezintă: „Hristos”,
dar mai adesea „Paraclet”,
Ţi-explică Evanghelia atât de frumos
cu cercuri, săgeți, diagrame
și-ți cântă pe placul inimii tale.

Şi nu cere nimic.
Doar un surâs de răspuns.
Şi ce frumos se roagă el
cu chitara la brâu…!

— Întinde mâna și ia!
cântă războinicul de soi –
Toate sunt pentru tine create.
Toate sunt, prin urmare, curate..,
Eu îţi vestesc slobozenia…
Experimentează!
Aceasta e vestea mea bună:
Ai voie! Eşti liber!
„Carpe diem!” e preceptul său preferat
și-și încheie cântarea. cu:
„Isus Hristos a venit în trup.”

De ești un rob al lui Dumnezeu,
de ești un rob al lui Hristos,
fugi de acest războinic de soi!
Nu îi da „bun venit!”
El e vrăjmașul Mielului răstignit,
Căci, de te vei uita bine la el,
la fruntea lui de aramă,
la ochii nefiresc de scânteietori,
vei auzi-n loc de-armonii,
șuierătura-i de șarpe
și vei simți dogoarea de pârjol
a eternei lui condamnări;

E| n-are semnele Jertfirii!
Chiar dacă are un lanț la gât de care-i atârnă
o cruce stridentă
și-o alta-n ureche…

Nu să te fericească vrea el,
ci să te devoreze în eternitate,
când vei vedea adevărata lui înfățișare
de fiară din adânc !
și când…
va fi prea târziu!

Nu-i asculta cântecul de sirene!
Leagă-te de Stânca veacurilor
și stai neclintit!


Tatiana Topciu, Eterna primăvară, Editura Casa Cărții, Oradea, 2004, pag. 111

Poezia o veți căuta degeaba pe internet, deși este scrisă în volumul Tatianei. Persoana care a încărcat pe Resurse creștine poeziile Tatianei, a sărit peste asta (și peste alte câteva).
(Tatiana a scris greu, cu lacrimi și multă durere. Vă recomand să citiți poeziile ei.)

E un fenomen distracția, distracție care a „atacat” până la urmă și religia, un teritoriu crezut până mai ieri sobru prin excelență.
Cui i-a venit ideea să facă (și) religia distractivă?
Să citez dintr-o carte despre care am mai pomenit pe aici:
În Chicago, de exemplu, preotul romano-catolic Greg Sakowicz își amestecă învățăturile religioase cu muzica rock-‘n-roll. Gonform Associated Press, părintele Sakowicz este atât preot la Biserica Sfântului Dub din Schaumberg (o suburbie a Chicago-ului), cât și D] la postul de radio WKOX. În emisiunea sa, The Journey Inward [Călătorie în interior], părintele Sakowicz vorbeşte cu o voce caldă despre subiecte precum fidelitatea și relaţiile de familie şi combină predicie cu „sunetul hiturilor din Top 10 Billboard”. El afirmă că nu propovăduieşte „într-o manieră bisericoasă” și adaugă: „nu trebuie să fii plictisitor pentru a fi sfânt”.

Între timp, în New York City, la Catedrala Sfântului Patrick, părintele John ]. O’Connor își pune pe cap o şapcă a echipei de baseball New York Yankees și își croieşte drum către locul de învestire ca Arhiepiscop al Arhidiocezei New Yorkului. Odată ajuns, spune câteva poante excelente, dintre care una destinată primarului Edward Koch, care se afla în public; adică era enoriaş. La următoarea prestație publică, noul arhiepiscop se prezintă cu o șapcă a echipei de baseball New York Mets. Evident, aceste evenimente au fost televizate şi au distrat pe toată lumea, în mare parte deoarece Arhiepiscopul (acum Cardinalul) O’Connor l-a depăşit bine pe părintele Sakowicz: în vreme ce ultimul crede că nu trebuie să fii plictisitor pentru a fi sfânt, primul pare a crede că nu trebuie deloc să fii sfânt. Distracția care ne omoară Neil Postamn, pag 133-134 Editura Anacronic, 2016

Cartea a fost publicată de Neil Postman în 1985 și de-atunci distracția…ne-a tot omorât.
Poate cea mai bună încheiere a jertfei mele de astăzi ar fi câteva versuri tot de Tatiana:

Ne credem toţi, apostolii din urmă,
trimişi de Preaînaltul pe pământ,
păstori peste o nou formată turmă,
evanghelişti ai altui legământ.

Şi când ovaţii zgomotoase sună
şi mâini, frenetic se ridică-n sus,
ne-nchipuim că şi în Cer răsună
aplauze spre slava lui Isus.

Dar, vai! în slava unde El domneşte
nu urcă bucuriile trupeşti,
ci doar o inimă ce se zdrobeşte
şi-un duh ce nu se-mbată cu poveşti.


Toată poezia: https://www.resursecrestine.ro/poezii/104516/apostazie



Neocatolici

Carismaticii și chiar penticostalii și baptiștii din Estul Europei nu mai se pot numi protestanți, nici neo-protestanți.
Oricum numele astea nu au o bază biblică, ci doar încearcă să explice celor leneși la cap, o anumită filiație istorică a doctrinelor despre care nimeni habar n-are oricum.
Urmând firul acestei filiații, trebuie din păcate să mergem înapoi în istorie și socotesc că cel mai potrivit nume dat celor carismatizați din prezent ar fi de neocatolici.
Să și explic (repostare de aici, partea a 2-a, cu completări și mici modificări):

Știu, noi suntem protestanți și nu avem indulgențe.
Dar „atingerile” nu-s tot un fel de taine?
Mai ales în capul care are puține cunoștințe și ceva bani în plus în buzunar. Și de aici se declanșează procesul vrăjitoresc al „slujbei” care „atinge” și, (….nu de mila banilor scriu, deși cei ce „ating”, după bani umblă….) tot de aici orice fel de idee de a provoca cuiva convingeri, analize, gânduri, deducții s-a dus pe apa …atingerilor.
Să nu mai vorbesc de frici sau îngroziri, cum i-a provocat Pavel lui Felix.
Nu frate, nu știi că „dragostea izgonește frica”?
Cred că știu, a izgonit frica de a nu călca Cuvântul lui Dumnezeu?
Căci ce înseamnă oare „binecuvântarea copiilor”, slujba făcută de pastor când ia pruncul în brațe și se roagă pentru el? „O rugăciune nu e rea”, mi s-a răspuns când am întrebat.
Atunci mergem la catolici că au mai multe slujbe, le-aș răspunde, și mai multe rugăciuni, dar nu mă-ntreabă.
Cred că nu mai suntem protestanți demult.
Nici măcar semiprotestanți, suntem semicatolici, neocatolici.
Ne-am reîntors la ce au vomat părinții noștri.
La vrăjitoriile popești.
Pentru că asta e în capul celor ce cer slujbe (știu că mulți din cei ce cunosc Biblia nu sunt de acord cu ele, chiar pastori): ideea că personajul executant are „puteri”.
Aceasta este vrăjitorie.
Alăturați scamatoriei hainele speciale, sala bisericii cu podiumul ca la catolici și crasa incultură biblică, ospățul la restaurant cu zeci de invitați de după „binecuvântare” și aveți imaginea medievală a catolicismului de care s-au desprins strămoșii noștri.
De fapt avem personajul profețit: Unsul mincinos.
(În greacă uns este Hristos, deci Hristosul mincinos.)
Totul pleacă nu de la vreun argument biblic, ci de la „obișnuința cu idolul”: „Dar nu toţi au cunoştinţa aceasta. Ci unii, fiind obişnuiţi până acum cu idolul,…” 1 Corinteni 8:7
Cei obișnuiți cu vrăjitorul, cu hocus-pocusul mântuirii prin slujbă, vor cere aceste slujbe, sunt obișnuiți cu ele. Nu pot fără popă.
Iar de la popă sau pastor nu se așteaptă să îi convingă de nimic, ci să le facă slujba.
Setările minții celor obișnuiți cu slujbele popești sunt însă diferite de ale celor ce cred Biblia, ale celor ce caută argumente pentru credință, ca cei din Bereea.
Unii construiesc convingeri, alții fușeresc atingeri.
Îmi pare rău că acum mă întorc spre vechii mei prieteni calviniști: am ieșit din cercul lor, dar am o dragoste adolescentină de pasiunea tinereții, de această teologie care te prinde când citești prima dată Biblia și dacă n-o mai citești, nu te lasă.
Calvinistul, cu al lui „nimic bun nu locuiește în mine” este presetat pentru „atingere”.
Nici nu este pentru el altă poartă de intrare a credinței, că nu poate „mortul” să cugete.
Construirea convingerii ar fi chiar o negare a „depravării totale”.
Ce să cugete un depravat? Totul e „har”, adică revelație, atingere, turnare? Nici o deducție și nici un argument. Câmp liber pentru vrăjitori.
Domnul Isus, spre Emaus nu le-a pus mâinile pe cap celor doi, ci le-a tâlcuit Scripturile, de la Moise, de la profeți.
Bieții profeți. Cât sunt de necitiți.
Mi-a scris cineva pe Facebook că „sigur evreii au făcut Biblia. ca să manipuleze lumea„. I-am răspuns că nimeni pe lume n-ar face o carte care să-l vorbească de rău. Cât de multe lucruri condamnabile au scris profeții evrei despre evrei, ar fi chiar ciudat.
Dar de ce a citat Domnul Isus din profeți?
De ce în pildă profeții sunt numiți „robii Lui”?
De ce scriu apostolii să nu disprețuim profețiile?
De ce scriu apostolii să luăm ca pildă de suferință…pe profeți?
Profețiile profeților sunt sentințe, sunt probe juridice, sunt hrană pentru cuget, sunt oglinda întunecoasă, luminița din loc întunecos, sunt fața cu maramă, dar a le înțelege nu este imposibil.
Domnul Isus îi numește pe ucenicii care nu le pricepeau, zăbavnici cu inima, adică așa, mai…leneși la judecată.
Ce să te gândești atâta, când tu ai ritualuri, te speli, ai slujbe, popi, biserici, de ce să-i citești pe profeți?
La ce să cugeți? Nu e mai simplă o atingere instant, decât construirea unei convingeri?
Hristosul (Unsul) fals de astăzi este pastorul sau preotul care face slujbe.
Toată tristețea pentru cel ce încearcă să construiască și convingeri în capete și să facă și slujbe, binecuvântări și altele. Dia-bolos, aruncă în două părți.

Bună vorbă: „Dacă vei pune în mintea fraţilor aceste lucruri, vei fi un bun slujitor al lui Hristos Isus,…” 1 Timotei 4:6 și mulți pastori sau chiar preoți încearcă să facă acest lucru. Toată mila pentru ei, la prima slujbă de invocare de vreo „prezență”, de punere de mâini, peste copilași sau miri (unde scrie în Biblie asta?) efortul lor de a construi vreo convingere va fi năruit.
A construi convingeri și a face „atingeri” (slujbe, invocări) sunt acțiuni care se exclud una pe alta.
De cele mai multe ori slujba de atingere este prețuită și efortul de a trage pe cineva într-un lanț deductiv rațional este disprețuit.
V-ați făcut greoi la pricepere” zicea apostolul, strofa doua a cântării cu „zăbavnici cu inima„.
Am observat acest lucru la educația copiilor.
Sunt tată de 3, toți căsătoriți acum.
În fața opțiunii greoaie a construirii unor convingeri în copii, stă pentru părinți alternativa mistică a rugăciunii: „Doamne atinge-te de inima lor”, o alternativă părut pioasă, despre care Pavel se pare că nu știa nimic atunci când a scris „Şi voi, părinţilor, … creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului.” Efeseni 6:4, probabil această alternativă a fost introdusă de „apostolii” ridicați dintre ei după plecarea lui.
Soluția rezolvării degradării educației constă în abandonul „atingerilor”, apoi în trasarea de standarde prețuite și urmărite, în folosirea lor … dacă va mai fi timp.
Scriu în plină epidemie de Covid, avem homeschooling, homework și nimeni cu spune, dar homechurch-ul este singura alternativă rămasă viabilă, legal, biblic și …antiepidemic.
Probabil e nevoie de o nouă atitudine. Postarea mea nu este panaceu, nici boala nu o simt toți, este o abordare. O provocare.
Sunt chimist și am deformații profesionale. Chimiștii au proverbe de branșă, un proverb zice că nici o substanță nu este total inertă, adică să nu reacționeze cu ceva. Alt proverb zice că apa este cel mai bun solvent și dizolvă orice,…dar cu viteze diferite.
La orice problemă este o soluție, orice neajuns poate fi atacat, rezolvat, nu există substanță agresivă care să nu poată fi neutralizată, orice acid reacționează cel mai bine cu o bază anume, etc.
Așa că atunci când văd o problemă, umblu după o soluție. Știu că orice legătură chimică înseamnă undeva într-un atom, un electron lipsă și în alt atom un electron în plus jucând nebunește în orbitalul plin de energie, și așteaptă să se lege, plusul să umple golul.
Când văd o problemă, o minciună, o înșelare, nu abandonez, ci mă simt provocat. Înseamnă că undeva trebuie să fie un potențial de rezolvare.”

Anul 1973, un punct de cotitură în mișcarea evanghelică din România, memoriul celor 50

„se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma,” Fapte 20:29


„Fratele” Sandu se clătina și mirosea a băutură când am intrat în casa lor. Eram în vizită la fiul lui, cu care eram coleg de liceu și fiind vecini, mergeam la el să ne jucăm împreună. Eram în clasa a 10-a atunci, prin 1982. Am rămas șocat de imaginea din fața mea. Îi ascultasem mărturia „fratelui”, atât la biserica din Cluj cât și la noi la țară, „Domnul îl vindecase de patima alcoolului” și toți știau asta. Povestea „fratele” prin adunări cu mare emoție cum a intrat „în ziua aceea” în biserică și cum Domnul „l-a cercetat” la predicile fratelu T. „S-a predat” și a început să mărturisească peste tot ce bun e Domnul. Mai târziu cânta în cor, avea voce bună, stătea chiar la marginea rândului de scaune.
Atunci n-am pus la suflet și n-am spus la nimeni, n-aveam miză, n-aveam cui, eu eram prieten cu fiul lui, dar imaginea lui clătinându-se și duhnind a băutură, mi-a rămas involuntar în memorie peste ani.
În lumea mea, în satul în care am crescut, oamenii se împărțeau în două: cei credincioși, puțini din sat, care veneau la adunare, citeau Biblia, nu beau, nu înjurau, nu fumau, erau „frați și surori”, ne salutam cu pace….și restul, lumea, buni și răi. Unde să-l pun pe „fratele Sandu”? N-am știut și nu mi-am pus problema,…atunci.
În biserica de la oraș, fratele Sandu făcea parte din grupul de „vedete”, de oameni „întorși din lume,” ori „vindecați miraculos” de anumite patimi, ori de vreo boală, dar cei mai mulți izbăviți de beție și de fumat. Mai erau și alții, nu doar el. Era îndeosebi un grup extrem de carismatic în manifestări, activi, se rugau, adesea cu plânset, teatral uneori, spuneau poezii și mărturiseau la amvon. Mergeau și în misiune. Îi cunoșteam bine și am stat de multe ori de vorbă cu ei. Unul povestea cum a fost chemat la Iris unde predica frate T și cum a întârziat că n-avea țigări și a mers să-și cumpere….și cum după ce s-a predat a aruncat pachetul de țigări. Erau multe istorii cu predări și „cercetarea Duhului Domnului” la predica lui cutare.
L-aș fi uitat poate pe „fratele Sandu”, dacă nu aș fi aflat amănunte despre ultimele lui zile (nemântuit de „patima alcoolului”) și dacă nu aș fi cunoscut de aproape sfârșitul celorlalți din grupul de „vedete”.
Acele convertiri miraculoase și „cercetări ale duhului” se petrecuseră pe la sfârșitul anilor 70. Când am sosit eu la Cluj în 1981, bisericile aveau fiecare grupuri de proaspăt mântuiți extrem de activi, care dădeau un suflu nou bisericilor formate în mare parte din a 3-a și a 4-a generație de pocăiți. La Cluj erau în biserici cei plecați din sat înaintea noastră sau din zona noastră, ne știam, erau și familii mixte, oameni care trecuseră prin persecuțiile și umilirile și fricile anilor 50-60, când se plătea un preț mare pentru a rămâne credincios. Nu în puține sate, (și al nostru) eram porecliți, „ai pocăitului” după ciufala primită de primul care a făcut pasul din barcă afară, sau „out of the box” cum zice englezul.
După instalarea la putere în anii 50, comuniștii au urmărit distrugerea adunărilor creștine și în special distrugerea creștinilor activi. Și-au dat repede seama (și au primit instrucțiuni de la consilierii sovietici pe temă) că măsurile represive nu vor ajuta, de aceea au căutat să își construiască o rețea de agenți în interiorul adunărilor pentru a distruge adunările din interior. Acest proces de recrutare de informatori și agenți din interior era greu pentru securitate, era extrem de dificil, trebuia păstrată conspirativitatea, mulți din cei recrutați (prin șantaj adesea), nu erau „sinceri”, alții „trădau” față de credincioși. Mult mai utilă li s-ar fi părut posibilitatea de a înfiltra informatori, dar iarăși era greu, o lege dată tot de ei interzicea botezul vreunei persoane de la un alt cult, era voie să fie botezați doar copii de pocăiți. (Unde mai pui că în școli și fabrici copiii de pocăiți erau urmăriți și încadrați încât să-și părăsească credința cu care au fost educați de mici.) Așa că după două decenii de eșecuri în introducerea de informatori și agenți, în 1973 planul a fost schimbat. S-a renunțat la interdicția botezării celor din afara familiilor de pocăiți.
Și s-a făcut acest lucru ca și cum ar fi fost inițiativa celor credincioși.
Ca și cum ar fi fost o luptă câștigată de credincioși.
S-a scris un memoriu, aparent foarte democratic.
Au fost lăsați cei sinceri să aibă inițiativa, să scrie memoriul.
S-a aprobat memoriul, acest lucru poate părea democratic pentru cine n-a trăit în comunism și nu-l cunoaște.
Și atunci când am citit cartea….memoriul
…scrisă în anul 2010, în același stil bombastic și triumfalist, mi-am dat seama că e o altă mascaradă, sau continuarea mascaradei vechi. O mascaradă atât de reușită încât a trecut neamendată de decenii.
Chiar dacă o mare parte din semnatari au fost sinceri, sau poate chiar de aia.
Aceștia trebuiau amăgiți cu ideea că…”da dom’le se poate” …și chiar în acest ton victorios reprezintă domnul….T evenimentul în cartea lui…Confruntări: „la începutul anului 1974…li s-a dat pastorilor să înțeleagă că pot face botezuri fără să mai supună listele …..spre aprobare inspectorilor de culte.” pag 123
Dar după cum am arătat în postarea din 2007, republicată aici în 2010, deja prin 1976, bisericile erau pline de „surse instruite diferențiat„, surse care l-au coborât pe Olah și pe alții ca el cât au putut de jos și l-au înălțat pe T și pe alții ca el, cât au putut de sus. Acest belșug de surse nu puteau umple bisericile fără evanghelizările în masă conduse de același agent.
Din 1973 încoace, de când „s-au ridicat restricțiile”, nimic nu-i mai oprea pe agenți să ridice mâna și să devină rapid membrii, adică lupii primeau rapid o blană de oaie autentică și behăiau că-s oi.
A avut loc o invazie de agenți și informatori în adunări și biserici după 1973.
(Dar să revin un pic la „memoriu”. Printre semnatari sunt nume amestecate, destui dintre cei care evident au fost agenți, dovediți cu dosare groase, dar și mulți oameni sinceri…și rude de martiri. Memoriul a fost, în limbajul securității, „legenda”, acoperirea necesară pentru schimbarea dorită de ei. Repet, în comunism totul venea de sus, tot ce venea de jos era reprimat. Excepțiile sunt dubioase.)
Invazia agenților și informatorilor în adunări după anii 1973 e ușor de văzut în numărul mare de „oameni de-ai lor” care deja copleșeau pe vechii credincioși și îi încadrau deja, nu numai la locurile de muncă, ci și în biserici.
E bun un exemplu, luat din dosarul lui Barthimeu:
Dintre aceștia, numai Chișu nu era securist, restul erau toți, inclusiv pastorul.
De atunci au fost multe chemări și multe „predări”.
Cei setați ca să devină lideri au intrat pe „poartă”, „portarul îi deschide„, scrie și la Evanghelie, și cum să nu-i deschidă, dacă timp de 40 de ani și încă 30 după cum vedem, portar era „Baciu” și „Profesorul” și alții ca ei.
În 2011 când am fost la București să-mi scot dosarul, am fost șocat că nu mi-au dat tot. Gândurile mă năpădeau, mi se învălmășeau în cap oameni, fapte, întâmplări, toate căpătau un alt sens decât crezusem.
Timp de 4 ore, de la 9:00 când am intrat până la 13:00 când mi se solicitase un interviu la CNSAS (îmi pare rău, sunt pe lista de aici: http://www.cnsas.ro/documente/2017.10.12%20-%20Lista%20interviurilor.pdf) îmi apăreau noi și noi persoane ale căror fapte trădau ceea ce petele negre din dosarul meu voiau să ascundă.
Tatăl meu a fost bun prieten cu Chișu, acela din dosarul lui Barthimeu, l-am cunoscut și eu, ….și am mai cunoscut lupte și certuri și frecușuri din toate adunările. În 2011 lucrurile prindeau să se cristalizeze în mintea mea, cu ajutorul faptelor, fapte despre care cred cu încrâncenare că sunt buletinul de identitate al unui om. Ca să cunosc un om, mă uit la ce lucrează, dacă e mecanic îi vizitez atelierul, dacă e agricultor, ogorul, mă uit la tractor, îi cercetez uneltele. Cunoști omul din lucrul lui, din ceea ce face.
După faptele lor îi veți cunoaște” e scris, n-o să vină niciunul din acei agenți să-ți spună: „știi eu sunt agent”. Serviciul lui e secret până moare și după aia.
La creștini e mai ușor: „tot ce faceți cu cuvântul sau cu fapta!”, aici trebuie lăsat omul să zică și lăsat să facă. Doar dacă ce zice și ce face concordă, atunci e adevărat.
Oare chiar ar trebui să fim „suspicioși” față de orice față nouă? Nu suspicioși, prudenți. Nu eu am scris Biblia. Ar trebui:
Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” Căci cine-i zice: „Bun venit!” se face părtaş faptelor lui rele. ” 2 Ioan 10-11
Mulți din cei intrați ca agenți au folosit ca șmecherie pentru propulsare rapidă în ierarhie argumentul mistic: mi-a vorbit Domnul, am darul, m-a vindecat, a lucrat Domnul în viața mea. Chiar dl T. prezintă undeva cum după expulzarea lui Olah, biserica din Oradea s-a rugat ca „fratele T.” să primească darul de evanghelist…și l-a primit, că la următoarea predică a lui T….s-au predat mulți.
De fapt realitatea este că Olah a fost expulzat cu ajutorul lui T.
O întrebare care se pune: mai există oameni sinceri totuși? Cu siguranță da, dar cu aceeași siguranță pot afirma că lipsește un mijloc standardizat de separare, o modalitate reală de separat paiele și grâul.
Cineva născut mai târziu ar mai putea întreba simplu: de ce?
Cu ce scop să întrețină cineva un astfel de aparataj sofisticat de oameni care joacă teatru?
Cine pune astfel de întrebări nu înțelege România.
De fapt Româniile, cele două jumătăți de Românii, jumătatea care ciripește (nu doar) despre cealaltă jumătate.
Teatrul democratic se juca cu măști, iar mascărădirea religiei era strict necesară pentru că în biserici veneau prima dată „emisarii” din străinătate, în ochii securității, agenți CIA.
Anul 1989 a prins acest proces de măscărădire la apogeu.
Ce s-a întâmplat după, ar fi o poveste prea lungă pentru jertfa mea din seara asta.
Îmi stă însă în minte totuși să prezint aici o analiză a procesului de paralizare a creștinilor activi din anii 50-60 prin câteva metode despre care ar trebui să scriu. Memoria proprie mă ajută, mulțumesc lui Dumnezeu, documentele apărute clarifică, internetul propagă, așa că …va urma. Cu voia lui Dumnezeu.





Foc din cer peste samariteni?

Dar ei nu L-au primit, pentru că Isus Se îndrepta să meargă spre Ierusalim. 54 Ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, când au văzut lucrul acesta, au zis: „Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Luca 9:53-54
Petru şi Ioan s-au întors la Ierusalim, vestind Evanghelia în multe sate ale samaritenilor.” FA 8:25

IsaacFeinstein

Ferice omul cel iertat – cântare (din 1938) cu versuri de Isaac Feinstein, muzica JS Bach,

În cartea Cântările Betaniei, apărută sub îngrijirea fratelui V.V.Moisescu în primăvara anului 1938
apare o cântare semnată de J. F. , cântarea „Ferice omul cel iertat” inspirată din Psalmul 32.
Ferice omul cel iertat
Răsfoind cartea, am găsit pe pagina doi un index de autori ai versurilor:
indexautoriCB
…al șaptelea fiind Feinstein. Desigur nu puteau fi atunci mai mulți misionari printre evrei cu acest nume. Această cântare și tipărirea ei în cartea fratelui Moisescu arată legătura care era între ei în acele vremuri grele. Isaac Feinstein, despre care am mai scris pe acest blog, avea să moară în pogromul de la Iași iar Moisescu avea să ajungă „șef de lot” în grupul de frați arestați după aproape 20 de ani, sub falsa acuzație de instigare la răsturnarea ordinii sociale.

Redau în continuare de pe pagina: https://whohasbelieved.net/testimonies/feinstein-isaac/ mărturia despre Isaac Feinstein, traducere Google.
Născut din părinți evrei, Isaac Feinstein a văzut lumina zilei în 1904. Mai târziu a văzut lumina, Isus, și a fost declarat mort de tatăl său. Richard Wurmbrand, care fusese botezat de Isaac Feinstein la 25 martie 1938, s-a referit cu o ocazie ulterioară la el drept „martirul lui Hristos în rândul poporului evreu”. Wurmbrand descrie cum, atunci când Isaac a primit botezul sfânt, tatăl său îl consideră mort, „a spus kaddish-ul peste el și stă la pământ timp de șapte zile în semn de durere și cântă cântece de doliu pentru morți”.
În conștiința tatălui său, Isaac este mort și totuși, continuă Wurmbrand, Feinstein era „mai viu ca niciodată”. El cunoscuse Evanghelia prin frații Plymouth. În 1928 intră în contact cu Misiunea Norvegiană Israel și este angajat ca asistent misionar și evanghelist. Dar mai întâi primește un an de educație la Varșovia cu Joseph Immanuel Landsmann, iar apoi studiază și la Leipzig la Institutum Judaicum Delitzschianum.
În timpul șederii sale la Varșovia, el pleacă într-o călătorie misionară în Polonia în vara lui 1929 împreună cu alți studenți. El își începe descrierea acestui turneu citând câteva cuvinte spuse de un profesor de la un liceu ebraic dintr-unul dintre orașele pe care le vizitează: „Putem tolera cei mai mari criminali, putem tolera cei mai îngrozitori criminali, putem tolera cele mai mici prostituate. , putem tolera proxeneții, dar voi, voi, creștinii evrei, voi misionarii, nu vă vom putea tolera niciodată.
Într-un alt oraș, ei sunt întâmpinați cu un strigăt de la unul din public care insistă că toți creștinii evrei au o cruce tatuată pe brațul stâng, brațul în care evreii își pun de obicei filacterii. Argumentul a fost că creștinii în acest fel se vor asigura că creștinii evrei nu se vor putea întoarce la iudaism. Feinstein o respinge arătându-și brațul. Dar apoi cineva din mulțime strigă: „El are crucea pe inimă”. Feinstein este gata să-și descheie cămașa, dar înainte să se întâmple asta, altcineva strigă: „Nu, nu a intrat în inima lui, ci în inima lui”. Acest lucru i-a oferit lui Feinstein ocazia de a mărturisi că adevărata credință are de-a face cu inima.
Și inima lui Feinstein bătea pentru ca evreii să audă Evanghelia despre Isus. A fost evanghelistul care din 1932 a lucrat în orașul Galați, dar a făcut și călătorii în alte părți, predicând și ținând prelegeri cu diapozitive. Era un cântăreț talentat. A publicat două reviste Prietenul și Prietenul Copiilor. A distribuit Biblii etc.
Când norvegianul Magne Solheim sosește în România în 1938, lui Feinstein i se cere să lucreze la Iași, ​​lucru în care nu putem intra aici. În vara anului 1938, Joseph Hoffman Cohn, liderul Comitetului american al misiunilor către evrei (ABMJ -acum Chosen People Ministries), îl întâlnește pe Feinstein la Budapesta și încearcă să-l convingă să părăsească Europa din cauza amenințării nazismului. Cohn îi oferă lui Feinstein o poziție în New York City ca misionar pentru evrei. Dar Feinstein a crezut că ar fi un act de lașitate să-și părăsească postul. Când războiul dintre România și Uniunea Sovietică izbucnește în iunie 1941, Wurmbrand și alții încearcă să-l determine să se mute la București, unde ar fi mai în siguranță decât în ​​Iași. De asemenea, acest lucru este refuzat de Feinstein. Vrea să fie acolo unde este turma lui mică.
La 22 iunie 1941 ține un serviciu la Iași. Acest serviciu avea să fie ultimul lui.

Dezastrul din 29 iunie 1941
La sfârșitul lunii iunie 1941, orașul Iași este sub focul puternic din partea artileriei ruse. Pe 28 iunie izbucnește un pogrom, în care germanii și românii îi atacă pe evreii din Iași. În câteva zile au fost uciși 11.000-12.000 de evrei. Feinstein a fost capturat în dimineața zilei de 29 iunie. La percheziția casei sale a fost găsit un mic steag norvegian; acest steag cu o cruce pe o pânză citită, se presupunea, în mod greșit, a fi un simbol bolșevic. Au găsit și steagul sionismului. Feinstein este luat – din toate punctele de vedere, cu steagul norvegian într-o mână și steagul sionist în cealaltă.
Abia după câteva luni, Lydia, soția lui Isaac Feinstein, a povestit ce sa întâmplat cu soțul ei. Câțiva ani mai târziu, ea le spune copiilor săi pentru ca ei să știe ce s-a întâmplat „și cât de brusc, într-o zi, fericirea familiei noastre a fost zdrobită”.
Contul Lydiei Feinstein se mută. Hai să o ascultăm.

Relatarea Lydiei Feinstein
Spre sfârșitul lui septembrie 1941, prin urmare, la trei luni după răpirea tatălui nostru, s-a raportat în oraș că un număr de evrei au fost eliberați din lagărele de concentrare pentru a fi folosiți aici în oraș pentru curățarea molozului. bombe. În aceeași seară, doi bărbați mi-au raportat. Au avut multe de spus. I-am recunoscut ca foști participanți ai întâlnirilor noastre și știam că pot să cred cuvintele lor. Ceea ce mi-au spus m-a lăsat aproape amorțit de șoc.
Ei au relatat următoarele: „Am fost cu soțul tău chiar în acea duminică. În pivniță era deja un ajutor pentru toți. Seara ne-au condus în curțile secției de poliție. Eram atât de mulți, încât ne întindeam unul peste altul ca sardinele. Chinuitorii noștri sperau fără îndoială că vom fi loviți de bombe. Indiferent de exploziile din jurul nostru, am fost cruțați. Vai! În dimineața devreme am fost conduși în rânduri lungi până la gară. Se spunea că urma să fim aduși în lagărele de concentrare. Feinstein era în aceeași mașină cu noi. Am fost închiși până când nu am mai putut să tragem aer și nimeni nu se putea mișca, aproximativ 140 de oameni într-un vagon pentru vite în care ar fi fost în mod normal loc pentru doar patruzeci de oameni. Ușile, ferestrele, toate găurile și crăpăturile au fost sigilate etanș și s-au introdus abur de jos. A fost un holocaust oribil; mulți erau nebuni în țipetele torturii. A fost chinuitor și sfâșietor. Din când în când vagonul de marfă rămânea ore întregi în picioare în căldura fierbinte a soarelui. Scene terifiante au avut loc și cei dintre noi care am scăpat de el suntem bântuiți zilnic cu amintirea.
Poate că soțul tău nu a trebuit să sufere mult. Curând a început să recite Psalmi cu glas tare și chipul lui era ca cel al unui înger. El le-a implorat pe celelalte victime să facă pace cu Dumnezeu și să caute mântuirea prin sângele lui Hristos înainte de a fi prea târziu. Și unii au făcut-o înainte să fie prea târziu. Apoi a căzut pe podea și a adormit pentru a nu se mai trezi niciodată. Pe timpul nopții, la o gară mică din Moldova, mașinile au fost deschise și cadavrele au căzut. Se presupunea că toți fuseseră sufocați în această călătorie muritoare. Dar șase dintre noi, bărbați care fuseseră doar inconștienți, am fost răniți când trupurile noastre au căzut și și-au revenit. Am fost reînviați cu hipodermice și apoi ni s-a dat puțină hrană. Apoi am fost forțați să ne îngropăm camarazii morți într-o groapă comună. Cu acea ocazie, l-am găsit pe iubitul nostru Feinstein. Am săpat un mormânt special pentru el. Înainte de asta, i-am cercetat buzunarul pentru a-ți trimite, dacă se poate, hârtiile lui sau orice altceva; dar nu mai avea nimic, nici măcar ceasul. Totul îi fusese luat înainte. După aceea a trebuit să facem muncă grea într-o tabără împreună cu mulți alții și am îndurat o existență jalnică. De multe ori am regretat că viața ne-a fost redată înapoi. Acum am fost aduși înapoi în oraș. Dar nu ne așteaptă nimic bun.”
Cei doi bărbați depun mărturie câteva zile mai târziu în instanță că Isaac Feinstein este mort. Doamna Feinstein primește un certificat de deces pentru soțul ei, iar în octombrie 1942 se poate aduce pe ea și pe cei șase copii ai săi în siguranță în Elveția. Ea scrie în acest sens:
„Fără acea hârtie [certificatul de deces] nu ni s-ar fi acordat niciodată un pașaport și nu am fi putut părăsi țara. În felul acesta, moartea iubitului vostru tată a făcut posibilă mântuirea voastră, dragii mei copii. Întotdeauna fusese dorința lui să te aducă în Elveția, în siguranță; doar din acel preț scump s-a făcut posibil. O, dacă ai putea să nu uiți niciodată acea viață și sacrificiu prețios.” În concluzie, ea scrie:
„La urma urmei, trebuie să înțelegem că căile lui Dumnezeu, care par atât de neconceput și crude, înseamnă în cele din urmă iubire și milă. Numai veșnicia va spune câte roade și binecuvântări au rezultat din acea semănare plină de lacrimi.”
Cuvinte emoționante spuse de mama a șase copii fără tată. În treacăt se poate menționa că fiul cel mic, Daniel Spoerri (Spoerri după numele de fată al mamei sale), urma să fie un multi-artist celebru (vezi internet).1
În cartea Christ on the Jewish Road (Hristos pe ulița evreiască)(1970) Wurmbrand spune următoarele despre moartea lui Feinstein: „A murit în timp ce rabinul recita Psalmii cu voce tare, iar Feinstein explica ceea ce au prezis despre Isus. Când moartea a venit prin sufocare, capul lui se sprijinea pe umărul rabinului. Rabinul însuși a murit câteva clipe mai târziu – un evreu mozaic și un evreu creștin au fost victimele aceleiași urii…
Așa că Dumnezeu nu l-a cruțat pe Feinstein – acest Isaac. Așa cum nu și-a cruțat propriul fiu. În cuvintele apostolului Pavel: „Ce vom spune atunci ca răspuns la aceasta? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine poate fi împotriva noastră? Acela care nu L-a cruțat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toți, cum să nu ne dăruiască și El, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8,31-32).

  1. despre Daniel Spoerri, unul din fiii lui Isaac Feinstein citiți pe net:
    -https://www.danielspoerri.org/
    Are o grădină (deschisă doar vara) în Toscana: https://www.danielspoerri.org/giardino/artist-daniel-spoerri/, se numește: HIC TERMINUS HAERET, adică …se ceartă lumea pe ce înseamnă (https://latindiscussion.org/threads/hic-terminus-haeret.32427/), Scopul Final Rămâne Valabil. …sau Sfârșitul tuturor lucrurilor.

Invazie, sinucidere asistată sau profeție împlinită? Iarăși despre islamizarea Europei.

„….după aceea, voi trimite o mulţime de vânători şi-i vor vâna pe toţi munţii şi pe toate dealurile şi în crăpăturile stâncilor.”


Primesc cu regularitate articole noi scrie de Raymond Ibrahim și mă raportez la ce scrie.
Născut în America, din părinți de origine egipteană, de religie coptă, fluent în arabă și engleză, Raymond Ibrahim face analize și trage concluzii suficient de probate pentru a fi vrednice să fie comparate cu profețiile biblice, treabă de care mă ocup eu pe acest blog.
În articolul de astăzi,

Raymond s-a luat de ideea scrisă de altcineva în presă, cum că în Marea Britanie, (unde anul acesta au intrat ilegal peste 40.000 de imigranți musulmani numai până acum), ar avea loc o invazie musulmană.
Nici pomeneală, spune Raymond, asta nu e invazie, asta e invitație, invazie e atunci când: „o armată sau o țară folosește forța pentru a intra și a prelua controlul asupra unei alte țări.” și citează definiția din 3 dicționare.
Apoi adaugă: „….ingredientul extrem de important care ar califica ceea ce se întâmplă astăzi drept „invazie” lipsește: musulmanii nu intră în Regatul Unit prin „ forță ”, împotriva voinței Marii Britanii. 
Aceștia sunt bineveniți de guvernul și autoritățile Marii Britanii, cei mai însărcinați cu protejarea și menținerea caracterului național al Regatului Unit.

Atunci cum să numim această cucerire tacită și schimbare de conținut a națiunilor din Regat?
Tot Raymond dă răspunsul la finalul articolului: „Pe scurt, dacă ești invitat, nu poți fi numit „invadator” – indiferent de intențiile tale. 
……ceea ce se întâmplă astăzi în vest în general și în Regatul Unit în special, trebuie văzut și numit răspicat ca ceea ce este de fapt: nu o invazie de neoprit, ci o sinucidere asistată .

Acesta e oful lui, durerea lui, mușuroiul de pe care privește lumea (punctul lui de vedere), unul cultural. (Eu scriu aici de pe un mușuroi mai înalt, din punct de vedere al profețiilor. )
Iar profeții au scris cu mult înainte să se întâmple, despre o vreme când poporul Israel, după 2500 de ani de viață în diaspora se va întoarce înapoi în țara Lui, țara lui Avraam, Isaac și Iacov. Prin Daniel, Dumnezeu ne-a lăsat și un termen precis: data la care Ierusalimul va fi cucerit din nou după două milenii de contopire străină, iar în textele profetice găsim o mulțime de amănunte despre cum va avea loc această reîntoarcere din diaspora. De fapt cum are loc, pentru că se petrece în zilele noastre.

Un detaliu despre care am mai scris pe acest blog este faptul că o reîntoarcere a evreilor este mai mult forțată, decât benevolă și unul dintre detalii este că Dumnezeu va trimite vânători care îi vor vâna pe evrei în așa fel încât aceștia să fugă în Israel.

Pierderea caracterului cultural sau național al Angliei este o durere prea mică pentru Dumnezeu și cu siguranță nu este un lucru pe care să-L menționeze sau să-i pese, pentru că oricum, în curând va fi instaurată împărăția Domnului Isus Cristos, împărăție care va nimici toate împărățiile pământului, așa că supremația culturală de moment a vreunui țări are mică importanță în ochii Celui care a scris viitorul acum câteva milenii. Mai mult, această islamizare tacită a Europei are loc cu acordul conducerii țărilor, atât al Marii Britanii, cat și al Germaniei sau al Belgiei. Cineva a scris o carte pe care am citit-o dar nu am apucat să îi fac recenzia:


…iar azi mi-am amintit de ea și am căutat-o în bibliotecă pentru că e aceeași idee ca la Raymond Ibrahim. E stranie totuși sinuciderea asta. E ca un rug care nu se mistuie. De ce nu se „mistuie rugul”?
Pentru că e mișcare divină.
Islamizarea, cu siguranță, nu întâmplător are loc exact în țările și în zonele unde există încă comunități importante de evrei: în Marea Britanie, în Franța și în Belgia. Cum această islamizare crește pericolul antisemit și provoacă acest al doilea exod evreiesc, am arătat postând articolul De ce fug încă odată evreii Europei?
Imperiul Britanic poartă moștenirea vinei de a fi împiedicat timp de 25 de ani, (cat a durat Mandatul britanic asupra Palestinei) emigrarea liberă a evreilor în Israel. Așa că și urgia transformării culturale pare justă.
Vă rog frumos să nu dați cu pietre-n mine, eu doar am citat 3 articole, e drept că la un loc și e drept, am îndreptat asupra lor lanterna profeților.
Lanternă cu care bâjbâi și eu în bezna viitorului, dar parcă cu câte raze de lumină se văd la orizontul istoriei, viitorul acesta nu mai e chiar așa de beznă.
Când Domnul Isus a mers prin părțile Tirului și Sidonului a mers pe ascuns, să nu fie văzut de iudei.
Până în ziua de astăzi taina împietrii evreilor este o taină mare și delicat administrată de Cel ce iubește și pe copilul ascultător și pe copilul împietrit.
Și dacă împietrirea este o taină, tot o taină este și despietrirea, și primirea lor înapoi, și pocăința lor. Dar este taină pentru cine nu înțelege și nu vrea să înțeleagă, pentru cine nu știe și nu vrea să știe, căci odată ce taina este scrisă și este spusă, pentru cine citește și crede, lucrurile sunt clare și înțelese. Chiar asta este deosebirea dintre pământul pietros și pământul bun: pământul bun este cel ce aude cuvântul și-l înțelege.
Lucru pe care mă străduiesc să-l fac și eu pe acest blog: „să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile.” Efeseni 3:9
Înainte de a fi știre, orice eveniment a fost profeție, treptat, treptat, toate profețiile se transformă în știri.

Orientarea spre egali – îndepărtarea de mentori: tribalizarea generațională, Gordon Neufeld, o recenzie

În vremea aceea, Iuda a părăsit pe fraţii săi şi a tras la un om din Adulam, numit Hira.” Geneza 38:1
„.…şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei” Luca 15:29

Gordon Neufeld
E cartea vieții lui și a scris-o târziu, la bătrânețe, la 75 de ani…și n-a mai scris alta.
E probabil moștenirea pe care a dat-o lumii.
Pentru că Gordon Neufeld e evreu și ca orice evreu, vrea să îndrepte lumea. Nu sunt ironic, exact așa gândesc evreii: „lumea e strâmbă și fiecare din noi trebuie să facă puțintel ca s-o îndrepte”..treptat.

Ideea din carte este căne dăm copiii la școală, unde în loc să se alipească de profesori, în loc să se țină de învățat, în loc să-i privească pe profesori ca modele, se alipesc unii de alții, formează gașcă și merg la școală din plăcerea de a fi împreună cu gașca„. Mai mult, se raportează unii la alții, se tem de umilirea și fug după aprecierea…colegilor. Gordon a numit procesul „orientarea spre egali” și l-a înfierat. Cartea e ca raportul unui spion care umblă liber în tabăra „adversă” și informează. Sunt lucruri de care toți cei ce am fost la zeci de ședințe cu părinții le știm.
Dar n-am crezut că-s boli, am crezut că așa e sănătos.

Atașamentul față de gașcă sau orientarea spre grupul de egali este pericolul cel mare al educației
de orice fel. O educație eficientă trebuie să fie verticală, adică să ducă cunoștințele de la cel educat spre cel needucat, de la cel cu experiență, la cel lipsit de ea, de la cel învățat spre cel neînvățat, de la profesor spre ucenic. Când copilul nu mai privește în sus, la părinte, profesor sau mentor după model, standard și apreciere, ci spre colegi și prieteni, educația lui, viitorul lui, viața lui și persoana lui sunt amenințate de moarte. Aș putea adăuga: mântuirea sufletului lui este amenințată.
Pentru că educația să fie acceptată de către ucenic, e necesar un climat de încredere al ucenicului în cel care îl învață, mai mult decât de încredere, un climat de dragoste, de atașament.
Adaug aici citând: „dacă nu veți primi Împărăția lui Dumnezeu ca niște copilași
cu niciun chip nu veți intra în ea.
” Copilașul primește mai întâi dragostea părinților și apoi învățătura lor, iar acest proces merge crescând și paralel. Și la școală, ucenicul trebuie să fie atașat de profesor, deși această condiție este îndeplinită cel mai bine în familie, copilul crește cu această condiție, își iubește părinții, bunicii și rudele mature.
Și transferarea copilului din mediul familial, în care această încredere există, în mediul școlar, în care nu există încrederea în profesorul necunoscut și nici atașamentul față de el, comportă o doză de risc.
Deși ar fi necesar ca un copil atunci când ajunge în școală să se atașeze de profesori tot atât de tare ca și de părinți, rareori se întâmplă acest lucru. De cele mai multe ori copilul se atașează de colegi și plăcerea de a merge la școală este dată nu de dorința de a învăța, ci de bucuria de a fi împreună cu colegii.
Aceasta este o deturnare ca scopului școlii și conduce la riscul ca copilul să rămână neînvățat, să rămână cu educația la un nivel primar, chiar s-o refuze explicat.
Scriitorul Gordon Neufeld a arătat foarte multe detalii în cartea lui: pericolul orientării spre grupul de egali ca fiind o competiție nedreaptă, o adevărată amenințare asupra viitorului copilului.
Cartea este formidabilă prin amănunțime, prin exactitatea și modul elaborat în care face analiza acestui proces, în multe din cazurile luate cu titlu de exemplu ne regăsim pe noi.
Cartea face nu numai o analiză minuțioasă a procesului de îndepărtare a copilului de scopul educației, ci oferă și soluții.
Gordon arată ca soluție principală „recreerea satului de atașament, adică recreerea acelui mediu în care părinții și bunicii să nu își piardă autoritatea, nu de dragul dominării și al controlului, cum se spune adesea, ci de datoria învățării. A fi împreună mai multe generații, a lucra împreună, a petrece timp plăcut și a asigura un mediu propice deschiderii, aprecierii și raportării, va diminua până sub nivelul de pericol influența grupului de egali în viața celor pe care-i iubim.
Este citat în carte psihanalistul englez John Bowlby, întemeietorul teoriei atașamentului care o scris o carte despre crearea și ruperea legăturilor de atașament. Este citat și Domnul Isus cu versetul
nimeni nu poate sluji la doi stăpâni„. Pericolul apare când busola orientării copilului nu mai este îndreptată spre părinți, profesori sau tutori maturi și înțelepți, de la care ar putea învăța înțelepciune, ci spre colegii aflați la același nivel cu el, de la care nu poate primi nimic.
Sunt amendate în carte ideile false legate de independența copilului, de nevoia de afirmare a personalității și sunt descrise confuziile care se fac adesea.
Vă îndemn să căutați cartea, mai este prin unele librării Cărturești prin țară (în Cluj nu), se poate comanda și online.
Ce nu spune cartea lui Gordon Neufeld?
Nu spune că frământările autorului, care au dus la închegarea acestor gânduri, provin și din mediul evreiesc din diaspora, mediu în care a crescut și și-a crescut copiii și în care copiii au fost sub pericolul asimilării.
Gordon reușește să ocolească aspecte religioase, deși cred că atunci când se referă la valori sociale sau culturale ale părinților, la aceste aspecte se referă.
Învârtindu-se în jurul conceptului de „atașament” pe care l-am putea regăsi în Scriptura Domnului sub numele de „dragoste”, Gordon Neufeld nu atinge conceptul de „angajament”, un concept socotesc eu mult mai cuprinzător, și arăt aici de ce.
Angajamentul măsoară legătura slugă-stăpân. În această legătură, Dumnezeu-Stăpânul pretinde nu numai să-i slujim ca robi, ci ne poruncește și să-L iubim. Nu că am regăsi în noi un instinct de a-L iubi, așa cum regăsim foamea sau setea, nu avem nici hormoni pentru asta, dar meditația la creația Lui și la existență, ar trebui să ne conducă în mod logic la dragoste și la supunere, și la angajament.
De aceea eu zic că angajamentul (evlavia) e mai cuprinzător decât atașamentul, și-l include.
Secretul angajamentului este mare” spune apostolul și dacă e o taină (pentru cei mai mulți) atingerea angajamentului, atunci și rămânerea la distanță de angajament este tot „tainică, secretă și misterioasă”, cum spunea profesorul meu de istorie când înfiera ignoranța vreunui coleg.
Mai adaug ceva.
Îndepărtarea ucenicilor de mentori care nu sunt focalizați pe Mentor, a elevilor de învățători care nu sunt supuși Învățătorului, a copiilor de părinți care nu-și iubesc Părintele este socotită dreaptă de Cel care ne cere ca și părinți să avem Părinte, ca și învățători, să avem Învățător, ca și șefi, să avem Stăpân.
Când nu respectăm această piramidă de autoritate de deasupra noastră, să nu pretindem să ni se respecte autoritatea de sub noi.
În Vechiul Testament, de unde ne luăm învățăturile, avem multe exemple de oameni cu diferite atitudini pe aceste scale. Vedem pe Saul care nu a ascultat și drept urmare nu a fost ascultat de cei ce-l urmau.
Vedem pe David care s-a pocăit și a iubit pe Dumnezeu, cum a fost iubit de popor, fără să facă mare efort pentru asta.
Orice autoritatea vine de la Dumnezeu” iar dacă cineva care nu ascultă de Dumnezeu pretinde ascultare, n-o va primi.
Așa că în „orientarea spre egali” trebuie să ne privim și pe noi, care suntem mai interesați de ce cred cei din jur despre noi, cum să le plăcem, cum să nu-i ofensăm, sau cum să le câștigăm aprecierea, decât de ce crede Dumnezeu, cum să-I plăcem, cum să nu-L supărăm, cum să nu-L întristăm și cum să-I găsim aprecierea.
Dacă orientarea copiilor noștri spre egali le faultează educația cu rezultate dezastruoase, orientarea noastră spre egali ne distruge credința în Învățătorul nostru, cu rezultate și mai îngrozitoare.
Cum puteţi crede voi, care umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu?” Ioan 5:44 Iată în acest verset „orientarea spre egali” în viața noastră, a celor maturi, în găștile din care nu vrem să ieșim, în standardele care ne îngâmfă.
Citiți cartea ca o pildă, nu ca Biblia, ci ca pilda neascultării.
Citiți-o nu împărtășind doar durerea părinților neascultați, ci mai mult durerea Tatălui neascultat, adeseori noi fiind acei copii…orientați spre egali.

Suferința și osteneala fac diferența dintre dragoste și atașament

Viespea smochinului

În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi,” Romani 1:20

Are doar 2 mm lungime și trăiește doar câteva zile.

Observarea naturii și cunoașterea istoriei ar trebui să fie două activități educative pe care să le facem cu copiii și nepoții noștri în primii ani de viață.
Eu vreau să vă ajut în acest demers.
Astăzi, despre viespea smochinului.
Când smochina e încă în pârg și în capătul ei apare un mic orificiu, feromonii emanați de smochină pot fi receptați de micuța viespe femelă chiar de la 50 de km. Viespea va veni, va intra în smochină și-și va lăsa aripile acolo, la intrare, nu va mai avea nevoie de ele niciodată.
În smochină, viespea va folosi florile mici ca și cum își folosesc albinele fagurii, va depune câte un ou fecundat în fiecare „floare”. (Pentru că smochina este o floare cu florile înăuntru.) În același timp viespea va și poleniza florile, cu polenul adus pe corpul ei din smochina unde s-a născut.
După depunerea ouălor, viespea va muri în smochină și va fi dizolvată de ficaina din acel suc alb prezent în smochinele verzi, astfel smochinul mănâncă viespea, se hrănește cu ea.
Din ouă ies pui: masculi și femele, ca într-un mic stup, în fiecare smochină are loc acest proces.
Masculii fecundează femelele, chiar incomplet dezvoltate, apoi masculii fac găuri mici în coajă și ies afară, unde mor, neavând aripi.
Pe găurile forate de masculi, ies femelele, pline de polen pe corp și…caută altă smochină.
Această simbioză nu poate fi explicată de evoluționiști, oricât ar încerca.
Iar ca lucrurile să fie cu adevărat grandioase, în lume sunt peste 750 de soiuri de smochini, fiecare cu viespea lui.

Din gura lui se așteaptă învățătură

Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al Domnului oştirilor. ” Maleahi 2:7
Pentru că suntem o „preoție împărătească”, chemați să aducem jertfe duhovnicești, putem aplica cerințele vechilor preoți ca învățătură pentru noi. Din adunare, 13 noiembrie 2022.

Rugați-vă prin Duhul Sfânt



Ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, când au văzut lucrul acesta, au zis: „Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” 55 Isus S-a întors spre ei, i-a certat şi le-a zis: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi56 Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.”Şi au plecat într-alt sat.” Luca 9:54-56
Iată un exemplu de rugăciune neascultată.
Dorința lor de a se răzbuna, justificată cu un exemplu „evlavios”, nu era în duhul Celui ce ne-a dat Duhul Său. Ucenicii nu se rugau în duhul Celui la care se rugau.
Să recapitulăm puțin.
Domnul Isus cu ucenicii plecau din Galileea spre Ierusalim, prin Samaria.
Între samariteni și iudei era un conflict religios vechi, samaritenii ziceau că închinarea adevărată trebuie să se facă pe muntele Garizim, iudeii spuneau că doar la Ierusalim. Iar pentru că grupul de ucenici conduși de Domnul Isus mergeau spre Ierusalim le-a fost interzisă cazarea în acel sat samaritean, probabil mai religios. Indignarea produsă de refuzul cazării a găsit contra reacție în turbulenții ucenici. Și s-au rugat de Domnul să le dea voie să ceară foc din cer. Rugăciunea lor nu a fost ascultată pentru că nu a fost în duhul celui venit să mântuiască, nu să piardă. Și au plecat într-alt sat, spune evanghelia, probabil un sat mai puțin religios, unde au găsit ușor cazare în pofida diferențelor și unde nu a fost activat nici zelul răzbunării lor.

Mai avem exemple de rugăciuni neascultate sau ignorate. La un moment dat, mama fiilor lui Zebedei cere Domnului Isus ca fiii ei să fie miniștri în împărăția viitoare, să stea la dreapta și la stânga, de asemenea o rugăciune neascultată.
Cine să fie cel mai mare?” O altă problemă la care Domnul Isus nu a dat răspuns.
Spune fratele meu să împartă cu mine moștenirea„, iarăși o rugăciune refuzată.
Altele:
Cărturarul:”vreau să Te urmez oriunde vei merge”…Domnul, „….Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul
dă-mi voie să mă duc mai întâi să îngrop pe tatăl meu”.  „Vino după Mine
Petru, „Învăţătorule, este bine să fim aici; să facem trei colibe” „nu știa ce spune
Unii farisei din norod au zis lui Isus: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!”  Nu i-a certat.

Toate aceste rugăciuni și cereri nu au fost făcute în Duhul Celui la care se rugau.

În același timp găsim în Noul testament rugăciuni ascultate, făcute de aceeași oameni, dar în alt duh.
Femeia cananeancă și orbul Barthimeu au spus o rugăciune ascultată imediat „ai milă de mine.
La fel rostea și vameșul din pildă.
Rugăciunea cărturarilor pentru sutașul care avea un rob bolnav: „Face să-i faci acest bine,  căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga” a fost ascultată și robul a fost vindecat.

Aceasta este diferența între rugăciunile prin Duhul sfânt,
pe care suntem îndemnați să le facem și care au de-a face cu dragostea lui Dumnezeu pentru oameni și cu strângerea lor împreună cu El și rugăciunile care sunt făcute în alt duh, poate un duh de partidă sau un duh de ceartă sau un duh de răzbunare sau pur și simplu dintr-un duh egoist, de dragoste de sine.

Apendicele nu este o excrescență inutilă

….la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, …” Eclesiastul 3:14

Apendicele este inutil. Are doar dezavantaje. Poate deveni inflamat și infectat – aceasta se numește „apendicită”. Chirurgul trebuie apoi să îl îndepărteze pentru a preveni apariția peritonitei, o complicație care pune viața în pericol prin perforarea sa.” Apendicele ar fi deci doar un vestigiu misterios al evoluției. Richard Darwin l-a văzut ca rămășița unui timp îndepărtat când strămoșii noștri trăiau în copaci și mâncau frunze. El și-a bazat în ipoteza aceasta pe faptul că multe ierbivore au, de asemenea, un apendice, dar ca formă foarte diferită.

De câțiva ani, o echipă de cercetători americani de la Universitatea Duke (Carolina de Nord) combate teoria inutilității apendicelui. Această excrescență de zece centimetri situată la capătul colonului are, potrivit lor, un rol foarte real. Acesta servește drept refugiu pentru „bacteriile bune” care acoperă pereții intestinelor noastre. În timpul diareei severe, aceste microorganisme sunt protejate în interiorul acestui adăpost natural de unde pot recoloniza intestinul. La om și la primate, comunicarea dintre intestin și apendice nu este directă. Este realizat de o umflătură care formează un fel de barieră.

Explicația lor este atractivă și, mai presus de toate, susține multe descoperiri recente care arată rolul esențial al bacteriilor intestinale în digestia alimentelor și sănătatea fiecărui individ. La un bărbat adult, se estimează că flora intestinală este alcătuită din o sută de mii de miliarde de bacterii, pentru o greutate totală de aproape 1,5 kg. Aceste microorganisme sunt stivuite pe straturi suprapuse de-a lungul tractului digestiv, formând biofilme care protejează intestinul împotriva bacteriilor toxice sau a agresiunilor externe. Recent a fost lansat un proiect european (MetaHIT) pentru a secvența întregul genom bacterian al intestinului uman. Rezultatele ar putea schimba percepția noastră asupra sănătății umane.”

sursa: https://sante.lefigaro.fr/actualite/2009/12/03/9931-lappendice-nest-pas-excroissance-inutile

Iată că teoriile mincinoase ale amăgitorului Darwin sunt combătute tocmai de știință și Cuvântul lui Dumnezeu este confirmat.
Dacă apendicele ar fi fost o „rămășiță” a evoluției” de ce oare să fie numai acesta? Nu ar trebui să ne fie pline trupurile de codițe inutile de organe în perioade diferite de extincție? Chiar susținătorii ardenți ai lui Darwin s-ar îngrozi de o astfel de situație, chiar dacă le-ar susține minciunile. O dovadă în plus a dragostei de Tată a lui Dumnezeu, Tată care dă tuturor creaturilor sale un trup în care să se poată oglindi pe Sine în fața conștiinței celor care-l poartă.
Ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!” Psalmul 139:14
Ce anume vede sufletul meu?
…că sunt o făptură așa de minunată!
Fără excrescențe, fără vestigii.

Pietre de poticnire

Mergeam prin Salzburg cu soția, joia trecută 27 octombrie 2022, când privirea ne-a fost atrasă de o bucățică de bronz cu o inscripție pe ea, încastrată în asfaltul străzii.
am înțeles imediat: din casa de lângă a fost deportat un evreu.
Pe poarta asta a ieșit între baionete și nu s-a mai întors:
Și mi-am scos din raftul minții poza întipărită în memorie acum doi ani când am vizitat casa lui Elie Wiesel din Sighet, așa avea loc „plecarea”, deportarea spre moarte, iar ei nu știau:
Nu știam nici eu nimic, nu mai văzusem astfel de „pietre”.
Am ajuns acasă și m-am învățat.
Stolpersteine (pietre de poticnire) se numesc în germană și sunt amplasate în multe țări, chiar și la noi sunt câteva. Este un proiect vast inițiat de un artist neamț care vrea să evite uitarea numelor acelor oameni care au fost uciși în holocaust. Și s-au amplasat până acum peste 90000 de astfel de pietre.
Aici este pagina proiectului: https://www.stolpersteine.eu/
Și sunt câteva stolpersteine și în România.
Sunt produse din bronz șlefuit.
Povestea lor din 2014: http://mirel-matyas.blogspot.com/2014/07/premiera-in-salaj-instalarea-sase.html
Gunter Demnig este inițiatorul, la Porț, în Sălaj chiar el personal a venit și le-a montat.
Am dat o zi Salzburgului. Miercuri seara, după terminarea celor două zile de la Târgul din Munchen, am întrebat-o pe soția ce ar vrea să facem cu celelalte 3 rămase. Salzburg și Hallstat a fost răspunsul.
Am început la Salzburg cu castelul.
Dumnezeu ne-a dat o zi absolut superbă, aproape ca vara, deși era 27 octombrie, lumea era la cămașă. Soare, fără vânt, o zi caldă de toamnă.
Mi-am amintit că despre Salzburg scrie în Istoria hutteriților.
„Hai să vedem cine-a fost omorât în acest castel” m-am întrebat.
Am deschis blogul și am dat căutare după Salzburg:” Un frate, un ceasornicar pe nume Veit Grünberger (sau Uhrmacher după meseria lui) fusese întemnițat la Salzburg.”
Am recitit toată istoria din 1576.
Fratele Veit Uhrmacher a fost primul care s-a întors la biserică, sosind pe 9 august. El intra deja în al șaptelea an al întemnițării sale la castelul principelui de la Salzburg pentru credința sa în adevărul divin.
Iată evadarea lui după 7 ani de temniță:
Dar Veit Uhrmacher a fost ținut în închisoare o perioadă îndelungată, până în anul 1576. Până la urmă și-a confecționat o frânghie din haine vechi în închisoare pentru a se putea coborî pe ea de la o fereastră situată la înălțime. S-a cățărat peste zid și a evadat cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că ar fi fost imposibil în vreun alt fel, după cum și oamenii din castel spuneau. Au spus că a putut să evadeze prin puteri supranaturale, adică cu ajutorul diavolului. Dar a fost prin intervenția lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, nimic nu este imposibil. Astfel că Veit Uhrmacher s-a întors la biserică împăcat și bucurându-se. Apărarea sa prin care îi contracarează pe preoți încă s-a păstrat, precum și alte lucruri pe care le-a scris din închisoare frăției.”
Funicularul ne-a lăsat chiar la baza turnului închisorii….
…..turn care la anul evadării fratelui Veit avea deja o vechime de 80 de ani.
Turnul încă e tot acolo, dar nu are gură să ne spună câte lacrimi i-au uscat pereții, cât sânge s-a scurs printre pietrele lui.
pentru ca să-ți spună ceva pietrele, trebuie citite cărți.
Cărți care să-ți spună despre crimele din Cernăuți, despre zidurile din aproape fiecare oraș din Europa.
Ziduri pline de sânge și lacrimi.
Cineva a turnat un film despre războiul iugoslav: În țara sângelui și a mierii.
Toată Europa am putea-o numi Țara lacrimilor și a sângelui.
Mi-am amintit lupta fratelui Veit cu călugării catolici în timpul anchetei, în orașul care se mândrește cu cea mai veche mănăstire din Europa:”Preoții n-au venit decât doi ani și jumătate mai târziu: capelanul catedralei Salzburg, judecătorul catolic și alți nemernici. Stăteau acolo fiecare cu pălăria lor cu patru colțuri și cu hârtie și cerneală și îi interogau pe frați. Când l-au chemat pe Veit Uhrmacher și doreau tot felul de răspunsuri, el le-a spus, „Ce să spun? Voi sunteți acuzatorii și judecătorii. Ceea ce voi nu puteți face este preluat de conetabili și călăi. Voi îl inștiințați pe principe, principele îi spune judecătorului ce să facă, judecătorul conetabilului și conetabilul călăului, care vă încheie munca. Călăul este supremul vostru preot, care câștigă bătălia pentru voi.”Fratele Veit Uhrmacher de asemenea le-a spus, „Duhul spune clar cine sunteți. Sunteți aceia despre care Pavel scrie că în ultimele zile unii se vor depărta de la credință și vor urma învățături false ale diavolului. Conștiințele lor se vor veșteji și păta prin minciunile lor ipocrite – interzicând căsătoria și evitând mâncare pe care Dumnezeu a creat-o pentru a fi consumată cu recunoștință.” La aceasta un preot a spus că nu interziceau căsătoria și că mâncaseră carne chiar în acea zi. Veit i-a răspuns, „Cu siguranță, toată lumea știe că interziceți căsătoria și sunteți îngăduitori cu privire la curvie.”

…acolo a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ.” Apocalipsa 18:24

La aceste gânduri în minte m-am „poticnit” privind la pietrele castelului pe care l-am vizitat vreme de vreun ceas.
Deși de sus priveliștea peisajului din jur era magnifică….
gândul meu a rămas „poticnit” la fratele Veit, la cei 7 ani în care a stat închis în acel turn, la acele pietre care nu pot vorbi, dar care probabil la judecată vor căpăta glas.
Dar chiar și până atunci pietrele vorbesc.
Pietrele pe care scrie ceva, transmit un mesaj.
Iar textele antice descoperite de arheologi unele după altele săpate în piatră, ne transmit un singur mesaj: Biblia este adevărată.
castelele, muzeele, șantierele arheologice, basorielefurile, sunt „pietre de poticnire” ale gândului, să te oprești și să te gândești la ce zice piatra.
De fapt gândul lui Gunter Demnig, inițiatorul proiectului era acesta: „Una dintre intențiile lui Demnig este de a da înapoi numele victimelor naziste care au fost degradate la cifre în lagărele de concentrare . Aplecarea pentru a citi textele de pe pietrele de poticnire este menită să fie o plecăciune simbolică pentru victime. Odată cu marcarea „scenelor crimei de deportări”, care se află adesea în mijlocul unor zone dens populate, este pusă în discuție pretenția protectoare susținută de unii martori contemporani că nu au observat nimic despre deportări. La rândul său, Demnig a criticat conceptul de memoriale centrale pentru victime, care în opinia sa nu erau suficient de vizibile pentru public. O dată pe an, demnitarii depun o coroană de flori la astfel de locuri memoriale, „… dar alții pot ocoli pur și simplu memoriale.” Scopul său este să aducă numele victimelor înapoi în locurile în care au locuit. [10] În ciuda termenului de poticnire , Demnig nu este preocupat de „poticnirea” reală. Întrebat despre numele proiectului, îi place să citeze un elev care, întrebat despre riscul de a se poticni, a răspuns: „Nu, nu, nu te împiedici și căzi, te împiedici cu capul și cu inima.” (https://de.wikipedia.org/wiki/Stolpersteine)
Iar ca să se oprească gândul, ca să biruiască gândul, cum scrie la letopiseț, trebuie câte-o astfel de trezire, câte-o piatră de aducere aminte. Iar gândul trebuie lăsat poticnit la cei ce au suferit.
Aduceţi-vă aminte de cei ce sunt în lanţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi cu ei, de cei chinuiţi, ca unii care şi voi sunteţi în trup.” Evrei 13:3 Iată o bună cauză la care să ni se poticnească gândul, să ni se blocheze, să nu ne plece de-acolo.
Istoria creștinilor care au suferit se repetă în fiecare generație.
De la antisemitismul negat, dar cât de cât recunoscut, la anticreștinismul mascat destul de prost, ateismul și vrăjitoria religioasă își arată colții și își ascunde ghearele. Iar la Salzburg am dat de amândouă.
Bune motive pentru gând să se poticnească, fie privind în jos la „pietrele de poticnire” de pe Judengasse, fie în sus spre castel, are la ce se opri gândul.
Vâ îndemn să citiți Istoria hutteriților, pe acest blog.
Ca să vi se poticnească gândul la cele bune.
Duminica dinainte de plecarea spre Europa, în 23 octombrie am vorbit la adunare din Psalmul 78, „….vestesc înţelepciunea vremurilor străvechi.” Este o înțelepciune a istoriei, o înțelepciune pe care cei ce ignoră istoria sau cei ce o falsifică, nu o mai au.
Cuvântul lui Dumnezeu este această înțelepciune și dacă încadrăm dovezile istorice în acest Cuvânt, dobândim și mai multă înțelepciune.

La moartea sorei Rivkah Lazarovici

Plecam cu soția spre Munchen duminica trecută. Eu fiind la volan, soția care stătea pe internet îmi spune: „cred că a murit sora Rivkah”. Cu câteva săptămâni înainte am încercat să o sun și nu mi-a răspuns, ultimele mesaje de la ea erau de prin iulie. Ne-am întâlnit mai bine de cinci ani în urmă în Israel, unde ne-a dat o zi din viața ei, ne-au ospătat la un restaurant arăbesc aflat față în față cu sala de adunare din Yaffa, am vizitat Yaffa împreună și am fost împreună la adunare, unde a tradus ce-am vorbit, din română în ebraică, câtorva frați care erau adunați în acea miercuri seara. Am rememorat cu soția pe drum amintirile legate de Rivka. A fost prin anii 60 în adunare cu fratele Marținkovski, frate care era cel mai bătrân din adunare și a participat la botezul ei din 1964. A cunoscut pe Rose Warner și pe alți câțiva evrei creștini cunoscuți în lume. Era tare fericită că dacă la botezul ei, în 1964 nu erau decât 200 de creștini evrei, în 2017 se pare că era peste 10000 sau poate chiar mai mulți. Am avut privilegiul să o duc cu mașina prin România în 2016, cum de fiecare dată fac acest lucru atunci când am ocazia cu străini, cu bătrâni. Ascult și învăț. A fost persoana care ne-a făcut să ne depășim temerile de a pleca în Israel și să mergem până la urmă. Am găsit mărturia ei în limba engleză și acum cineva a pus pe un sait mărturia e mai scurtă în limba ebraică:

Dau un citat de pe pagina FB a Ceraselei, specific felului de a gândi a lui Rivkah, felului de a se implica în viața altora:
„În azil, avea o prietenă care o enerva teribil. I-am spus să o lase în pace dacă o supără așa de tare. A fost șocată. “Cum să îi fac așa ceva? Eu mai încă minte. Ea a mai pierdut din ea. Are nevoie de cineva care să o iubească!”

De ce vorbesc de așa de multe ori despre evrei?

Am fost acuzat de cineva apropiat că la adunare toată ziua vorbesc numai despre evrei.
Ce să zic? E adevărat.
Chiar și aici pe blog scriu mult despre evrei.
Dar și Biblia tot numai despre evrei vorbește .
Sută la sută din scriitorii Bibliei au fost evrei, întâmplările din Biblie s-au petrecut cu evrei. Despre cine să vorbim? Evreii sunt poporul-„manual”, poporul-exemplu, poporul din întâmplările căruia noi avem de învățat.
Da, știu, foarte mulți din vorbitorii moderni nu vorbesc despre evrei, dar ei nu vorbesc nici din Biblie, ei vorbesc din filozofie, ei vorbesc din psihologie, ei vorbesc din tot felul de rețete de viață, despre succes, despre prosperitate, dar ei nu sunt creștini biblici.
Creștinii biblici vorbesc numai din Biblie, iar Biblia este povestea răscumpărării omului. În această răscumpărare, Dumnezeu a folosit lecții vii, cu oameni vii, cu un popor viu, iar acest popor este poporul evreu. Lecțiile pe care le predăm noi.
Rețeta vorbirii noastră este dată tot în Biblie: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.” 1 Corinteni 10:11.
Așa că dacă vrem să fim învățați de Dumnezeu, trebuie să învățăm din cartea lui Dumnezeu, trebuie să povestim întâmplările evreilor, să ne raportăm la ele, să învățăm din ele, să le știm ca tabla înmulțirii și ne vom regăsi în orice întâmplare prin care am putea trece în una din lecțiile lăsate de…evrei.
Îmi pare foarte rău pentru cei care se plictisesc de vorbirea despre evrei.
Din păcate situația lor se aseamănă tot cu o întâmplare pe care au pățit-o evreii: atunci când evreii s-au săturat de mană, de acea „hrană proastă„. Că acea hrană venea de la Dumnezeu, pe ei nu interesa, că era dulce și bună și că nu munceau nimic pentru ea, iarăși nu se gândeau la asta, singurul lucru de care erau stresați era monotonia, plictiseala cum am zici astăzi.
Încă ceva despre evrei.
Evreii nu sunt numai în Biblie, numai în trecut.
Ei sunt în prezent, printre noi, istoria lor (profețită) se împlinește sub ochii noștri.
Evreii sunt și în viitorul profețit, viitor al cărui cadru se conturează și el prin reîntoarcerea evreilor în țara lor, prin cucerirea Ierusalimului, prin urgiile prin care iată sunt fugăriți din toate țările spre țara lor.
Lucruri despre care trebuie vorbit cu perseverență, pentru a înțelege bine vremea în care ne găsim.
Desigur, dacă cineva nu iubește venirea Domnului, va găsi extrem de ușor vorbitori după plac.
Sunt mult mai mulți, copleșitor de mulți.
Dar eu nu vreau să fac parte dintre ei.
Ei nu vorbesc despre evrei, ei iau din Biblie periculos de puțin.
Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos,” 2 Petru 1:19
Cuvântul prorociei, cărțile profetice adică, de la Isaia la Maleahi, toate se referă la evrei.
Nu poți „lua aminte” la proroci fără să cunoști bine istoria evreilor, cărțile Împăraților și Cronicile, întâmplări la care prorocii se referă. Așa că n-avem ce face, toată viața trebuie să vorbim despre evrei.
Obiecția aceasta „de ce doar despre evrei” seamănă cu nemulțumirea cuiva care ar obiecta că alfabetul are DOAR 27 de litere, că toate numerele se scriu DOAR cu 10 cifre, că drumul are DOAR două direcții și pe cer este DOAR un singur soare.
Ce să facem? Sunt lucruri cărora ne supunem.
Chiar și Bibliei pline de evrei.

Mai adaug ceva.
Evreii au fost în vechime poporul lui Dumnezeu (până la lepădarea lor, pe vremea lui Isaia), noi creștinii biblici suntem astăzi poporul lui Dumnezeu.
În trunchiul măslinului ale cărui ramuri au fost arse și sfărâmate „cu vuietul unei mari trosnituri„, am fost altoiți noi, cei dintre neamuri care credem. Moștenim aceleași făgăduințe ale credinței avraamice.
Suntem popor, nu religie. Așa cum și evreii sunt popor, chiar dacă în țările Europei în secolele 19 și 20 s-a încercat asimilarea lor ca și Cult mozaic. Cu noi creștinii se încearcă asimilarea cu religiile idolatre: cu temple, popi și slujbe.
Un creștin biblic normal va ieși elegant și discret din toate aceste religii pentru a suferi împreună cu poporul lui Dumnezeu. Un creștin biblic va rezona la fiecare asemănare cu vreun credincios evreu din Vechiul Testament și se va bucura de câte ori vine suferința asemănătoare unei lupte din partea vreunor dușmani ai evreilor din același Vechi Testament.
Credința este aceeași, făgăduințele sunt aceleași, legămintele sunt un pic diferite deocamdată, iar această delicatețe a lui Dumnezeu în administrarea legămintelor diferit pentru cei „doi frați” ține de tainele Lui.
Nu disprețuiți prorociiile!

Sistemul (Michael Iovin, Portland, USA)

Și iată că, pe cyber-steroizi, brațului aceluia lung i-au crescut degete și mai multe și mai vârtoase decât tentaculele caracatițelor. Virtualmente.” Michael Iovin
….era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea…” Daniel 7:7
Repostez de pe pagina de Facebook a lui Michael, de data asta o postare mai veche, de acum 6 ani, despre sistem, așa cum a fost acesta descris de președintele României de atunci, dl Traian Băsescu.
„Scriu insa doar pentru a confirma ilustrativ o realitate sinistra, una mereu de tragica actualitate in Romania.” (MI)
Despre sistem. (TB)
Și postarea lui Michael, superbă, scrisă cu năduf, cum trebuie.
„CE-AI FOST SI CE-AI AJUNS !

Ghici cine mi-a facut hopa-Mitica pe FB aseara? Intr-un video clip de vreo 15 secunde, ne soma si ne instruia cu autoritate pe noi, locuitorii de origine romana din Portland, Oregon (suntem cateva zeci de mii aici) ce si cum sa votam pe 11 decembrie. Hai ca n-o sa ghiciti – Traian Basescu! Si el e plecat in campanie, si la propriu si la figurat, dar mai departe ca altii.

Stupefiat, intru pe site si aflu ca ar exista o filiala a partidului PMP in orasul meu adoptiv din Pacific Northwest. N-a auzit nimeni de ea dar are, domnule, emblema reactualizata de vreo doua ori, pagina FB cu grafica ‘snazzy,’ vreo 11 likers si doua comentarii. Pe frontispiciu, cel mai nou pod din oras, inaugurat abia anul acesta. Ma crucesc. In cuprins, doar ‘shares’ ale viziunilor basesciene. Dar nu are adresa, slogan, ‘mission statement,’ istorie, nimic. Ca sa afli ceva, trebuie sa pui botul in zanca virtuala si sa ‘Message Now.’ O singura figura cat de cat umana pare a fi autorul paginii, un oarecare Eugen Tomac. (O abreviere?) Intru pe pagina lui. Tot nimic. „Politician” cu o adresa de dotRO. Si, in loc de orice altceva, sloganul, „PMP LUPTA PENTRU ROMANIA!” Daca vrei sa ‘Learn More,’ adica mai mult decat nimic, pune botul la acelasi dotRO. ‘Message Now,’ si vei fi probabil tratat iscoditor si ironic, ca singurul comentator sfidator la clipul lui TraiBas.

Fake pe bune! Oare exista aceasta virtuala Miscarea Populara si in New York, Chicago, Los Angeles, etc.? Sunt convins ca da. Dar numai pe Facebook, caci in realitate ar fi ilegale aici in America. Deci, ma intreb: cu ce scop? Oare spera TraiBas sa se resusciteze cu votul diasporei? Sau vor fi aceste organizatii fictive doar pentru uzul intern? Oricum, cu cine se lupta pentru tara lui viteazul PMP si al sau capitan Cortez pe aici pe la Coasta Pacifica?

Implicatiile pot fi multiple. Scriu insa doar pentru a confirma ilustrativ o realitate sinistra, una mereu de tragica actualitate in Romania. Intr-o postare relevanta, chipurile ‘shared’ de noi portlandezii din Oregon, fostul mariner, securist, presedinte, nash si mai stim noi ce, Traienut ne lectureaza cu cinism despre cum functioneaza orice stat democratic. Functioneaza pe baza unui SISTEM.

Zice ca toata lumea vorbeste de sistem dar fara sa inteleaga ce este el. Pai, zice, este „coloana vertebrala” a fiecarei tari, cea care rezista si succede politicienilor. Ei nu sunt integrati in el, fiindca sunt „trecatori.” Singura intrebare este daca sistemul e loial tarii sau lui insusi. Good question, you sumbitch, douchebag scum! Sigur ca lui insusi. Tara nu-i decat vaca sacra. Si cum sa fii fidel unei vaci? Noi nu traim in India. A noastra trebuie mulsa si, eventual, fripta ‘well-done.’

Atunci cine e in „sistem”? In primul si in primul rand, aflam ceea ce stim de vreo 70 de ani: sunt „ofiteri importanti ai serviciilor de informatii,” adica Securitatea. Apoi,„ofiteri superiori si generali din Ministerul de Interne,” sefii armatei celei pururi la datorie. Stiam si asta. Mai sunt si judecatorii si procurorii. Apoi militia/politia si birocratii cei niciodata trecatori. Daca nu am stii, ne-am simti intimidati, caci intentia vadita a scapatatului politruc este de a starni si mentine frica de sistemul cel permanentizat. De fapt, pare ca ameninta. Dar, precizeaza, definitia de astazi este „numai la modul absolut general.” Tupeul de a o face pe fata, de la inaltimea decaderii sale, este insa specific si revoltator.

Qui prodest? Evident, sistemului! Acelasi de sapte decenii. In 1978, un capitan de militie din Oradea mi-a fluturat mie pasaportul prin fata nasului si mi-a pritit sa nu cumva sa suflu in strainatate o vorba rea despre sistem caci mana lui e lunga si ma va ginii oriunde m-as pitula eu si familia mea. Sigur, ani de zile am simtit din plin bratul acela scormonind amenintator prin diaspora. Actiunile lui sunt consemnate in dosarele CNSAS dar numai partial accesibile, atat cat sa justifice si sa slujeasca aceluias sistem. Si iata ca, pe cyber-steroizi, bratului aceluia lung i-au crescut degete si mai multe si mai vartoase decat tentaculele caracatitelor. Virtualmente.

Simplu pana la prost sau prost pana la simplu? Ridicol sublim sau sublim ridicol? Hei, commies! Indesativa-va mainile, nu spaga, in propriile buzunare, tineti-va gura si mai dispareti odata in iadul pe care voi l-ati creat si in focul caruia tot mai suflati din toti bojocii, cu fata puhava si cu ochii bulbucati. N-aveti decat sa va jucati de-a America dar, stiti bine, se joaca si America cu voi.”

Sistemul e plin de doctori, min 5:20

Am repostat scurta răbufnire a lui Michael pentru că dac-aș scrie eu n-aș avea aceeași credibilitate. Tata n-a fost la Gherla, la Jilava și la Periprava, eu n-am fost alungat din țară și chiar diferența de vârstă și de profesie (Michael e arhitect și a profesat în USA, eu sunt doar inginer și am lucrat doar pe meleagurile țării în a cărei limbă vă scriu) dau mai multă greutate cuvintelor lui Michael decât alor mele.
Un lucru n-a spus nici Băsescu, nici n-a scris Michael: din sistem face parte și Biserica, mai bine zis cei din Biserică care stau „la masa Izabelei”, mai-marii cooptați. Nu este teoria conspirației ce vă scriu eu, ci împlinirea profeției din Psalmul 2: „Împăraţii pământului se răscoală
şi domnitorii se sfătuiesc împreună
împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând:
„Să le rupem legăturile
şi să scăpăm de lanţurile lor!


Originea (Michael Iovin)

Pe pagina lui de Facebook, Michael scrie literatură.
Apăsat, condensat, cu accentul suferinței îndurate într-o viață de exil și cu frumusețea gândurilor cizelate de o astfel de viață. Astăzi postarea din 5 martie 2020, despre originea ne-sănătoasă. Pentru cei născuți mai târziu, trebuie amintit că în doctrina marxistă, a moșteni un fel de gândire retrograd era pe vremea aceea un handicap care condamna la decapitare un cap purtător de astfel de gândire. Dacă erai fiu de negustor, moșier, evreu sau sectant aveai origine rea și ….despre asta scrie Michael.

ORIGINEA NESANATOASA este un concept odios introdus de comunism in vederea recrutarii adeptilor sai si a racolarii colaboratorilor prin santaj. Nu se deosebeste cu nimic de ideologia „rasei pure” avansate de fascisti. Asa cum a fost si este inca practicat in tzara noastra, e si mai absurd, intrucat se ingemaneaza antagonic cu idea originii sanatoase a neamului, cu legatura romanului cu glia, cu dragostea sa de pamant si de tzarisoara si cu stralucirea vaxuita a istoriei stramosesti glorioase. Recrudescentza acestui concept astazi este insa si mai odioasa.

Nimic mai absurd decat invocarea originii cuiva in vederea atribuirii sau negarii unei demnitati oficiale. Cu atat mai mult cu cat merge mana in mana cu idea frecvent invocata ca educatia incepe cu cei sapte ani de acasa. Astfel, vechea metoda bolshevica, tributara obsesiei gubernatoriale a nesfarsitului feudalism rusesc, de a plasa individul intre ciocan si nicovala se perpetueaza imperceptibil si inconstient.

Ca de obicei, nu voi argumenta decat pe baza experientei personale, eu convins fiind ca istoria adevarata este doar cea traita. Restul sunt baliverne revizioniste. Cuplarea retroactivismului cu proactivismul nu face decat sa obtureze intentionat prezentul, perpetua noastra tragedie.

La inceputul claselor primare, eram premiant, dar tatal meu se afla in puscarie, condamnat la 20 de ani pentru simplul motiv de a fi fost crestin. Sufeream oprobiul la scoala, pe strada, la cozile de la alimentara si chiar la biserica. „Originea” mea nu era deci ancestrala ci perpetuu prezenta. Atunci, invatzatoarea mea, care ma iubea ca pe propriul copil pe care inca nu il avea, a convins-o pe mama sa ma lase sa fiu facut pionier, purtator al cravatei rosii, sa jur ca voi fi tanar ostean vrednic, demn si curajos al patriei si al partidului ei comunist. Mama a acceptat compromisul, cedand argumentului ca, altfel, voi fi respins din scoli si nu voi avea nici o sansa de a ma realiza. Ori, in perspectiva celor 20 de ani de absenta a tatalui, daca nu pentru totdeauna, a deveni eu capul prosper al familiei era imperativ pentru ea. Totodata, avea increderea ca influenta ei crestineasca asupra caracterului meu va prevala asupra presiunilor politice de tot felul. Si a prevalat!

Dar pionieratul meu a devenit imediat arcul tuturor atacurilor si umilintelor pe care le-am indurat, desi am continuat sa fiu premiantul clasei si al scolii opt ani la rand. Secretarul de partid m-a injurat in fatza clasei a V-a, spunand ca, deoarece nu am tata, „te-o facut mama-ta singura.” (Aluzie abjecta la Fecioara Maria.) Nu puteam fi sef de detasament sau presedinte de unitate, datorita „originii.” Trebuia sa fiu insa „sef de grupa” ca sa nu ma pot eschiva de la actiuni. La ceremonia de premiere pe oras, in Parcul Pionierilor (azi parcul din fatza hotelului Astoria), „Mos Gerila” mi-a inmanat o cutie frumos impachetata dar goala. Apoi a venit o profesoara noua, sotia inspectorului sef al orasului, care, la prima ora de Stiinte Naturale, a intrebat cine e premiantul clasei. „N-o sa mai fi!” a strigat si mi-a scazut nota la purtare fiindca am raspuns „obraznic” ca asta nu se poate. Intr-adevar, la careu, desi am fost prezentat cu cea mai mare medie pe scoala, in clasa a VII-a fiind, am primit Premiul II. Tot din cauza „originii.”

La liceu, UTC-ist fiind in mod obligatoriu, si desi tata fusese eliberat, „originea” a continuat sa ma urmareasca nefast. Mi s-a cerut explicit sa renuntz in scris la credintza parintilor si a bunicilor mei ortodocsi si sa ma transfer la un liceu militar. Am refuzat cu nonsalantza. Ca atare, a trebuit sa-mi formulez diferite strategii ca sa-mi ascund intentia de a da examen la facultate. La comisariatul militar mi se spusese ca nu voi reusi nicaieri. Bine, am terminat clasa a XII-a cu Premiul III si, printr-un subterfugiu ajutat de imprejurari, am reusit la facultate.

Intre timp, paradoxal, „originea” a devenit ceva reversibil. In 1973, mi s-a inmanat o cerere de intrare in PCR si un formular autobiografic. „Partidul are nevoie de oameni ca tine,” mi s-a spus. Prima intrebare era insa daca parintii au fost detinuti politici. Da. A doua, daca bunicii au detinut pamant. Da. Un lantz, atribuit lor in anii tulburi ai instaurarii comunismului, apoi confiscat. Ce era sa fac? „Originea,” in sfarsit trecuta, tot nesanatoasa a ramas si tot ciocanul si nicovala promovarii profesionale pe cale politica. Am refuzat din nou. Si am suferit, in cele din urma fiind etichetat de Securitate ca „dusman potential al poporului.” Sic, potential pe baza originii! Ori plec de buna voie, ori intru la puscarie, mi s-a spus pe sleau in 1978. Eram tanar casatorit si tatal unui baiat de doi ani. Sigur ca am plecat, cu pasaport oferit mura-n gura. Ce era sa fac cu „originea,” bat-o vina?!

In retrospect, considerand doar perioada 1968-78, de la invazia in Cehoslovacia si pana la exilul meu, pot sa spun din experientza personala ca Securitatea era cea care folosea conceptul „originii nesanatoase” ca instrument coercitiv. Si, daca nu te lepadai de ea, trebuia cel putin sa taci. Ca altfel, VIN RUSII!” Cam asta a devenit patriotismul celor care, in imnul national de pana in 1974, cantau: „Infratit fi-va vesnic al nostru popor / Cu poporul sovietic eliberator.” Vin fratii! Vin eliberatorii!

Ce tragica ironie ca, astazi, la peste patru decenii de la acele vremuri, „originea nesanatoasa” sa revina inca pe tapet in luptele politice. Cu o diferentza. Azi nu mai avem partid unic, care sa strige „lupul la oi!” Azi, tot politrucul striga: VIN AI NOSTRI ! Vin cei de ieri care, de fapt, n-au plecat niciodata. Culmea, tot ei se declara victime!

Mai grav, astazi, cand nici unul dintre criminalii FSN-isti care, in 1989, i-au inlocuit pe criminalii FDP-isti din 1946, nu a fost inca penalizat pentru „origine nesanatoasa,” nimic nu e nou sub soarele atunci si de atunci incoace votat. Asadar, originea noastra perpetuu buclucasa si maligna ar putea fi extinsa pana la sorgintea ei primordiala. Corect gramatical ar fi DACICA – da, cica sau d’aci ca…– dar eu i-as spune, simplu, DACA.”

Fiul Prorocului

….unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea şi au fost chinuiţi.  Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare, ” Evrei 11:35-36
Expresia Fiii prorocilor o găsim pe vremea lui Ilie și Elisei. O vreme de decădere formidabilă a credinței, o vreme de transformare a încrederii în Dumnezeu și a vieții drepte într-o mulțime de religii idolatre. Probabil fiii prorocilor erau fii leviților care mai rămăseseră ascunși prin munți, prin Carmel sau pe la Iordan, urmăriți de furia neprefăcută a Ahabilor, Izabelelor și a profeților lui Baal. Prorocii aveau slujba de a învăța pe popor credința, legea, Biblia, etica divină. Compar pe acești fii ai prorocilor de atunci cu fiii „prorocilor” din secolul XX, cu cei ce din pricina credinței lor au fost persecutați și izgoniți. Din exilul în care trăiește de aproape un jumătate de veac Michael Iovin, fiul fratelui Mia iovin, ne scrie povestea lui pe pagina de Fb: https://www.facebook.com/michael.iovin/ Am ales postarea care descrie din amintirile copilăriei așa cum s-a văzut cu ochi de copil de 7 ani, arestarea tatălui său. Sunt probabil și eu un „nostalgic de tot felul” a cărui inimă vibrează în acord cu melodia istoriei citite.

„Dedic amintirile care m-au napadit ieri si astazi, amintiri ce nu stiam ca le mai am, parintilor mei inca in viata, memoriei celor care au suferit impreuna cu ei, prietenilor ce vor avea interesul si rabdarea sa citeasca textul lung si „nostalgicilor” de tot felul.

Michael Iovin,

19 februarie 2019
Ieri si astazi dimineata s-au implinit 60 de ani de la PROCES, substantiv vorbit mereu nearticulat in familia mea si intre cunoscuti, asa cum „Procesul” lui Kafka a ramas un roman neterminat. A fost insa doar unul din miile de procese politice inscenate in valuri de securitatea regimului bolsevic din Romania, ultimul tsunami dezalantuindu-se in anii 1958-59-60. In vreme ce eroul kafkian nu stia pentru ce era acuzat, eroii acestui PROCES stiau bine de ce, doar ca acuzele propriuzise erau toate contrafacute si meticulous inregistrate in nesfarsite procese verbale falsificate. De ce aceasta sarada? Pentru ca mascarada avea nu doar scop punitiv ci si propagandistic. Sa stie toti ce ii paste daca pur si simplu gandesc altfel sau daca il marturisesc pe Dumnezeu Creatorul universului si pe Fiul Sau Mantuitorul lumii.

I. ARESTAREA

„Ridicarile” au avut loc in luna decembrie 1958. Pe data de 1, doi capi de familie din Gurahont, banuiti ca ar detine literatura religioasa publicata inainte de instaurarea republicii si manuscrise interzise, au fost arestati. Apoi, intr-o actiune coordonata, echipaje ale securitatii au dat navala in 12 case din Arad, la miezul noptii de 15 decembrie. In aceeasi noapte au perchezitionat si arestat inca patru insi din judetul Timis. Cei 12 vor forma „Lotul Moisescu,” dupa numele liderului grupului, profesorul, teologul si piramidologul Vasile V. Moisescu, tatal viitorului prim liber ales primar al Aradului.

La noi au dat buzna sase, trei militieni si trei civili, duhnind a rachiu, cu mucuri de tigari in coltul gurii si cu pistoalele intinse spre mama, care era insarcinata si care, daca nu se proteja cu usa putea fi strivita sub cizmele intrusilor. De ce asa? Stiau ca nu avem arme, stiau ca tata nu era acasa, caci il urmareau pas cu pas in turul sau de adio prin tara. Stiau ca in casa se aflau doar trei copilasi de 7, 5 si 2 ani, casa fiind permanent supravegheata. Dar asa era protocolul. Fara teroare, „justitia” nici nu ar fi a… proletariatului.

Au aprins toate becurile din casa si au inceput sa scotoceasca in toate ungherele, mutand mobila de ici colo si creind un maldar de carti, scrisori si fotografii aruncate alandala pe patul matrimonial. Sigur ca m-am trezit si am scancit. Un gealat cu camasa descheiata pana la buric s-a aplecat peste mine dar eu, cu ochi lipiti de somn si neputandu-mi imagina un alt barbat decat tata la noi in dormitor, am spus cu afectiune mirata, „Tati, ai venit?”

Mihael, nu este tati! Stai linistit, sa nu se trezeasca si fratiorii tai,” m-a avertizat mama din spatele securistului, cu ton ferm dar foarte calm.

Toata noaptea am privit printre gene cum aruncau hainele din shifoniere pe jos si le calcau in picioare ca sa verse pe pat continutul sertarelor de la noptiere. In sfarsit, a ramas necercetat doar sertarul cel mare de la baza unui shifonier. Acela nu mai avea toarte. Mai greu fiind, i s-au rupt.

„Aici ce aveti, doamna!?” s-a rastit unul la mama.

„Cartile copiilor, albume si caiete de colorat,,,”

„Daaa? Atunci i-a deschide-l dumneata!”

„Domnule, eu nu pot si nu vreau, fiindca sunt insarcinata. Trebuie doar sa ingenunchiati si sa-i impingeti fundul cu degetele pe dedesubt.”

In timp ce unul se caznea cu asta, ceilalti s-au retras strategic in coltul celalalt al odaii. M-a apucat rasul. „Astia chiar se tem de cartile mele,” mi-am zis, muscand coltul perinitei ca sa nu ma auda.

Dimineata nu m-au lasat sa plec la scoala. Asta m-a speriat. Eram in clasa I-a si nu mai lipsisem niciodata. Ce motivare voi avea? La pranz, nu m-au lasat nici sa ma duc la bacanie dupa paine, care se dadea in ratii zilnice pe bonuri de cartela, nici la Obor dupa zarzavat, unde marti era zi de piatza. Am mancat coji uscate muiate in ceai, mama hotarand precaut sa pastram cat lapte mai aveam pentru cei mici.

Apartamentul nostru cu chirie era la etaj. Avea un singur dormitor, o bucatarie si o camara-spalator. S-a umplut de fum, de la cei sase badarani care fumau in lantz si aruncau mucurile pe palierul scarii. Trebuiau deschise geamurile dar nu era foc in casa decat seara. Ziua ne incalzeam la o oala de tuci rasturnata peste lampa de gatit cu petrol, „primusul.” Unul dintre civili a ordonat unui militian sa aduca lemne din curte. Le-a luat din stiva proprietarului, fara sa ceara voie. Se vor adauga la chiria noastra pentru zilele cat ne vor tine sub ocupatie. Macar era cald in camera.

Veceul era in curte. Noi copiii ne faceam nevoile in olitza, pe care mama o varsa intr-o galeata. Cand cobora sa o goleasca, o insotea un militian. Si, daca mama intra in veceu pentru ea, o privea prin crapaturile usii si ii suiera obscenitati.

Pe la mijlocul diminetii, dupa ce au terminat de rascolit si rasfoit, un securist a coborat la uzina de strunguri din vecini si a dat un telefon. Au aparut la poarta doua masini verzi de campanie. A coborat garda de schimb. Doar trei insi, in civil. Cei sase au luat in carca tot ce stivuisera pe pat si dusi au fost cu efectele noastre personale cu tot.

Noi eram binecuvantati cu multi prieteni si vizitatori. Mai ales stiind ca tata era plecat de aproape doua saptamani, imediat dupa ora trei, la iesirea din schimbul de serviciu, soneria a inceput sa zbarnaie de ieseau scantei aevea. Vestea raidului de la miezul noptii se raspandise ca fulgerul. Cum intra cineva, era legitimat, perchezitionat si silit sa stea pe unde putea dar fara a scoate o vorba. Apoi au aparut cinci dintre sotiile fratilor de credinta ai parintilor. Singure, fara soti. Si asa am inteles toti ca barbatii lor fusesera arestati deja. Mai spre seara au venit rudele, bunici, unchi si matusi, toti fiind supusi aceluiasi tratament.

Se adunasera in dormitorul nostru vreo 24 de persoane. Plus securistii, care fumau si faceau bancuri pe palier. Omenosi cum erau, au ordonat oaspetilor sa traga paturile pe mijloc si sa randuiasca scaune de-a lungul peretilor. Ei au adus niste scanduri din sopronul proprietarului si le-au intins intre scaune. Asfel s-au facut lavite si lumea shedea muta, ca la un priveghiu fara mort. Asa au stat toata noaptea, fiind lasati sa plece direct inapoi la serviciu, cei care aveau, dar cu ordin strict sa nu divulge nimic de ce si pe unde au zabovit. Dar vestile circulau mai iute ca pe internet. Telefonul era chiar fara fir. Suvoiul s-a oprit. Unii care mai incercau erau opriti la coltul strazii. Stare de asediu, ce mai.

Pe mine nu m-au lasat insa la scoala nici miercuri dimineata. La pranz a sunat la poarta Doinitza, vecina si colega mea de clasa si de mers la cumparaturi. Au zarit-o pe geam si le-am spus cine este. Au deschis fereastra si mi-au ordonat sa-i strig ca sunt bolnav. Dupa ce a plecat ea si la insistenta mamei, mi-au dat totusi voie sa plec dupa paine si zarzavat, ca plangeau micutii de foame. Dar aveam ordin strict sa nu vorbesc cu nimeni, ca ei vor afla si va fi vai si amar de mine. Si sa ma grabesc tare!

De frica, nu m-am mai targuit cu pilaritzele la pretz. Am luat o legatura de morcovi si una de patrunjel de la prima taraba, care s-au dovedit pe jumatate putrezi, m-am furisat in fatza la coada la paine si m-am intors fugind acasa. Acolo, jale mareee!

Intinsa pe divanul din bucatarie, cu ochii bulbucati si dati peste cap, gemand si cu spume la gura, zacea o femeie. Cu o mana, mama tinea ligheanul sub ea si cu cealalta ii storcea pe buze ultima jumatate de lamaie din casa. Era batrana sora Ambrus, care in fiecare miercuri ne aducea un blid cald de mamaliga. Venea cu el invelit in stergare de-a curmezisul Cartierului Functionarilor, tocmai de pe Str. E. Varga. Brutalizata verbal de gardienii nostri, a cazut in lesin si a facut atac de apoplexie. Mama i-a implorat pe bastarzi sa cheme salvarea. Nu! Macar sa ma lase sa ma duc sa-i anunt sotul, sa vina sa o ia. Nici vorba! Mama a ingrijit-o toata noaptea, eu tremurand ca o sa ne moara in bucatarie. In zori, dandu-si seama ca s-a intntamplat ceva rau, batranul Ambrus s-a incumetat sa vina pe urmele ei. Femeia isi revenise deja si el a luat-o cu binisorul acasa.

Asa s-a facut joi. Erau altii de garda. Unuia i-a venit idea sa ma trimita la scoala dar, desigur, doar daca promit ca nu suflu o vorba despre ce si cum, doar ca am fost bolnav. Dar lectiile mele neinvatate? Dar temele de casa nefacute? „Eh, lasa ca nu ramai tu repetent fara motiv. De aia te si las sa mergi,” zice el, care parea cel mai spilcuit dintre ei.

La clasa am tacut malc. Nu am ridicat nici o data mana. Si, spre surprinderea mea, doamna invatatoare nu mi-a cerut temele de casa. La aritmetica, s-a dat insa lucrare de control cu citirea ceasului. Eu stiam ceasul de la patru ani iar de la cinci imi construiam singur ceasuri de carton cu „tzagari.” Am primit 10* (zece cu stea).

Spilcuitul ma astepta in capul scarilor. M-a luat pe dupa umeri si m-a impins in bucatarie. In trecere, prin usa de sticla a dormitorului, doar am zarit-o pe mama, schimband scutecul celui mic.

„Ia spune, ce nota ai luat azi?” zice securistul, asezandu-se taticos pe scaun si ridicandu-ma pe genunchii lui.

„Zece cu stea!” ma laud eu.

Bravooo! Pai nu ti-am spus eu?”

„Ba daaa…,” zic, razand cu gura pana la urechi.

„Numai ca tu minti si eu am sa te bat rau!”

„Nu mint, Domnule!” ma smiorcai eu.

„Stiu, stiu… BA CA MINTI!”

Si tot asa, pana cand am inceput a rade si a plange deodata de m-a auzit mama de dincolo. S-a napustit val-vartej in bucatarie, m-a smuls din bratele ticalosului iar eu am uitat brusc tot episodul. Nici astazi nu mi-l pot aminti. Il stiu doar de la mama.

Stiam ca seara va veni tata si totul se va sfarsi. Dar oare cum? Ofiterii stiau si ei. Vom afla peste multi ani ca il urmarisera pas cu pas. Stiau ca s-a oprit la Deva si a urcat la Codru, un catun drag lui, sa-i salute pe frati si sa ne aduca un sac de mere ionatane. Dar ticalosii voiau sa o chinuie si pe mama.

„Doamna, sa stii ca sotul te-a parasit si a fugit in munti. Si daca nu vine nici astazi, te luam pe dumneata la ancheta,” il aud ca zice. „Te-ai gandit cu cine lasi copiii? Ca vad ca nu mai prea dau ‘fratii’ pe aici…” Eu am inlemnit.

„Nu va temeti, Domnule,” raspunse mama cu oarecare ironie. „Daca sotul meu stia ca sunteti aici si cat de mizerabil va purtati cu noi, fiti sigur ca se intorcea demult!”

Si chiar atunci se aud pasii tatei pe scari. Avea un fel al sau de a ataca treptele cu un tarsait usor, ca sa stim ca este el. A lasat sacul cu ionatane la usa si a intrat cu un zambitor „Buna seara,” menit sa ne calmeze pe toti. Sigur ca simtise mirosul de fum si observase chistoacele de pe scara si din hol. Imediat l-au infascat doi de brate iar al treilea l-a buzunarit. Nici tu pupat, nici imbratisat, doar zambetul lui cald de tata. „Batista, piaptan, legitimatie, bani,” a zis, cum ii era obiceiul si la plecari si la veniri. „Bani mai putini!” strigam noi razand.

In seara aceea a fost insa doar o plecare, fara batista, fara piaptan, fara legitimatie si fara bani. I le aruncasera pe toate la picioarele mamei, care statea intinsa pe pat, cu mainile impreunate pe pantecul in care a inceput sa miste viitoarea noastra surioara. Tata s-a aplecat si a sarutat-o pe mama, ne-a burzuluit fiecaruia parul, a binecuvantare, cum ii era obiceiul, si ne-a sarutat pe frunte.

„Gata, Iovin!” comanda spilcuitul.

„Sunt gata, Don’ commandant,” a spus tata si, tot zambindu-ne, a facut un stanga-mprejur aproape glumetz. L-au apucat iar de coate si l-au impins afara. Iar daca mama nu a plans, nu am plans nici noi.

Dar usa s-a deschis din nou. Cel care ma chinuise pe mine si o ispitise pe mama si-a varat capul inlauntru si a trantit pe podea sacul cu mere de i-a crapat fundul de hartie si un parfum de ionatane sangerii s-a raspandit in odaie.

Ofiterul: „Astea ti le lasam pentru copii, doamna, si cand o sa mai ai nevoie de ceva, trimite-mi vorba si vin…”

Mama: „Fiti sigur, Domnule, ca de nevoile noastre se va ingriji bunul Dumnezeu!”

Din strada s-a auzit duduit de masina, zdranganit de portiere, scrasnet de roti. Am apucat un mar si am muscat adanc din el. Dar nu aveam toti dintii, tocmai mi se schimbau. Marul inghetat imi ardea gingiile. Si atunci l-am incalzit cu lacrimi.

Marius Oprea despre fratele Mia Iovin


Mi-au căzut ieri ochii pe un articol al lui Marius Oprea de pe Mediafax: https://www.mediafax.ro/editorialistii/istoria-fara-perdea-marius-oprea-evadare-de-la-periprava-21231297
Am scanat cartea autobiografică a fratelui Mia Istoria unui rob al lui Hristos, prin anul 2007. Cu un an înainte de a începe acest blog. La câțiva ani după, mi-a scris cineva cerându-mi voie să preia pdf.-ul și să-l reposteze. I-am dat voie. De-atunci cartea s-a tot repostat și acum e pe mai multe platforme. Probabil pe una din acestea a găsit-o dl. Marius Oprea și l-a citat pe larg pe fratele Mia, mai ales în cadrul cercetărilor legate de Periprava, pușcăria pușcăriașilor, un fel de pedeapsă în plus a celor pedepsiți.
Un articol frumos a apărut ieri, cel din linkul de la început, articol în care Marius Oprea compară evadarea reală a unui deținut cu evadarea „interioară” a fratelui Mia. Iată că deși dintre „frații de credință” prea puțini sunt cei ce-i iau apărarea, alți oameni cu cuget bun o fac.
Googălind am mai găsit un articol scris de Marius Oprea despre fratele Mia: https://www.mediafax.ro/editorialistii/istoria-fara-perdea-marius-oprea-la-periprava-intr-un-lagar-al-suferintelor-fara-numar-si-al-mortii-21053001
Îmi permit să citez pe larg din acest al doilea articol:
Mia lovin povesteşte exact şi fără înflorituri, ce a văzut şi trăit. „Voi incerca sa redau cît de cît ceva din ceea ce a constituit pentru mine şi pentru toţi deţinuţii o adevărată ” tortură, de zi şi noapte, în condiţiile cu totul inumane aflate pe acest bac. În primul rînd, fiind construit în întregime din metal, în timpul zilei se supraîncălzea de soarele dogoritor al verii, astfel încît în condiţiile de neaeresire, temperatura se ridica la peste 40 de grade. În primele zile, am fost tinuţi zi şi noapte închişi în bac, pînă au fost concepute şi aplicate metodele de funcţionare şi paza acestei colonii mobile. În cursul zilei, dezbrăcaţi doar la cămaşă si chiloţi, şiroaie de transpiraţii neîntrerupte curgeau pe trupurile noastre, de parca eram în etuvă, din cauza aburilor care ieşeau din noi. Prin contrast, pe durata nopţii, temperatura scădea brusc, fierăria vasului se răcea repede în bătaia vînturilor de stepă. Am ajuns să dîrdîim de frig, literalmente ne clănțăneau dinţii în gură în aşa măsură, că nu puteam dormi. Transpiraţiile abundente din cursul zilei au determinat nevoia arzatoare de apă de băut în cantitate mare, pentru refacerea echilibiului din organism. Singura sursă de apă era din Dunăre, care aproape de vărsarea în Marea Neagră era suprapoluată. Uneori se punea în butoaiele de apă cloramină pentru dezinfectare, alte dăţi nu, şi eram nevoiţi să o bem. În cîteva zile de la sosire, toţi detinuţii aveau să se îmbolnăvească de diaree rebelă, unii chiar şi de febră tifoidă, iar asistenţa medicală pe bacul Gironde era cu totul inexistentă”.

La toate plîngerile deţinuţilor, răspunsul era invariabil: „V-am adus aici să vă omorîm, bandiţilor. Nici unul din voi nu o să scape… Intrarea şi ieşirea din bac se făcea pe o scară metalică foarte îngustă, înaltă şi abruptă, probabil sa fi avut in jur de 6-7 metri înălţime. Nenorocirea era că în fiecare seară şi dimineaţa, cei ajunşi la rînd in echipa de serviciu trebuiau sa facă pe vidanjorii, să scoată tinetele cu excremente şi urină umplute aproape la refuz, cu o greutate supraomenească, dacă ţinem seama de puterile noastre decimate, zi de zi. Priveam cu groază şi sub tensiune pericolul la care erau supuşi cei din echipă, făcînd operaţia aceasta de a scoate doi inşi aceste tinete, în puterea braţelor, pe scara îngustă de cel mult 50 de centimetri, pînă pe parapet, de unde erau deversate în Dunare. Într-o dimineaţă, echipa de doi care scotea o tineta pe scară, cînd au ajuns aproape sus la leșire, puterile i-au părăsit şi au scăpat tineta din miini, care s-a prabuşit înapol pe fundul bacului. Murdăria s-a împrăştiat peste tot în jur, aşa că s-a umplut toată încăperea cu un miros pestilenţial“. Şi toţi deţinuţii au ‘ început să ţipe…

Pentru nevoile fiziologice din timpul zilei ale celor şase sute de deţinuţi, „lîngă bac, în „imediata apropiere a Dunarii, a fost săpat un şanţ în zig-zag, care să folosească drept hazna şi care era neacoperit. Mii şi mii de muşte, de toate culorile şi de toate soiurile roiau peste tot. Muştele din hazna zburau apoi sus pe Gironde, unde era întinsă mămaliga şi mîncarea pentru deţinuţi, fără să fie acoperită. Am văzut cu ochii mei cum viermii mişunau pe mămăligă, marmeladă şi piine, ca şi muşte de tot felul. Era mai mult decit dezgustător, dar foamea chinuitoare ne făcea în stare să înfrîngem scîrba şi riscurile îmbolnăvirii si să mîncăm tot ce ni se dădea. Nu este nimic în afara realităţii, din cele ce am spus”.

Viaţa de lagăr: „După tine suspin, / Cer senin, cer senin”

Ajuns apoi pe uscat, în lagărul de la Grindu, pe Mia lovin l-a însoţit foamea. Foamea era dominantă, „foamea era un bici permanent pe noi”, scrie lovin. Apoi povesteşte despre munca extenuantă. | se adăuga fie o căldură infernală, vara, fie un frig muşcător, iarna. „Muncile din Deltă au fost cunoscute mai ales prin tăierea stufului, despre care au vorbit şi au scris alţii; eu nu am ajuns la tăiat stuf. În schimb, odată repartizaţi în brigăzi, am ajuns la muncă de plantat butaşi de vie. Numai că acum era iarnă în plin, venise decembrie. Drumul spre gospodăria unde urma să lucrăm a fost lung, de 7-8 km, fiind transportaţi în remorci deschise, trase de tractoare. Trebuia să stăm pe șezut în acele remorci, pe fundul cărora erau ceva tulei de porumb, folosiţi de alţi deţinuţi încă din toamnă, sfărîmaţi și îngheţaţi de toate ploile care au curs peste ei. Practic am stat pe gheaţă şi, în plus, vânturile în Delta Dunării, cu teren deschis spre Răsărit şi Miazănoapte, băteau cu furie, uneori cu ninsori, aşa că aveam impresia că zăpada nu va ajunge niciodată să atingă pămantul. Am suferit de frig, cum greu se poate spune
Citiți voi cele două articole și trageți concluzii.
O singură greșeală am găsit în aprecierile domnului Oprea.
În ambele articole se spune eronat că Mia Iovin ar fi fost membru al cultului cutare. Corectez aici. Nici Mia Iovin, nici alți deținuți închiși pentru credință nu mai erau membri ai vreunui cult la momentul arestării și ani mulți după eliberare sau niciodată. Chestiunea asta cu membralitatea în cult, pentru unii era una de conștiință, pentru alții de conjunctură. Cei care refuzau pe motive de conștiință înscrierea în vreun cult, (punct de vedere pe care îl promovez și eu aici pe blog) erau vinovați și chiar numai pentru asta, comuniștii asimilând orice opoziție cu opoziția față de ei, deci vinovăție.
Dacă vreunii, membrii mai zeloși ai vreunui cult evanghelic trebuiau arestați, mai întâi avea loc o discreditare în fața „fraților de credință”, discreditare măiestrit regizată de ofițerii coordonatori și aplicată prin agenții și informatorii care acopereau informativ gruparea sau adunarea respectivă și apoi avea loc excluderea din cult pentru motive inventate. Această excludere era ca o condamnare la arestare, ca sărutul lui Iuda dacă vreți. În mediul de atunci, dacă un evanghelic membru de biserică (oficială) ar fi fost arestat pentru credință, asta s-ar fi numit persecuție religioasă, cei din vest monitorizau asta, așa că niciunul n-a fost. Toți cei arestați erau niște „haimanale”, niște „huligani” care „făceau de rușine” cultul nostru alcătuit din „oameni muncitori”. Cei de la cârma cultelor care ajutau la discreditare erau răsplătiți cu funcții de pastor de oraș și cu asigurarea protecției. Unul din ei, chiar care i-a vândut pe moisiștii dintre care făcea parte Mia Iovin a fost Izbașa Alexandru, vajnic întemeietor de biserică penticostală în Timișoara, acum Elim. Vă. reamintesc postarea de acum 8 ani: https://vesteabuna.wordpress.com/2014/11/02/zugravirea-mormintelor-editia-2014-felul-dorit-de-ei/
Citez: „””12. ”IANCU VASILE” – numele de cod al lui Izbașa Alexandru. Recrutat în 1950 (ACNSAS, R35839, f.44), în timpul unei anchete referitoare la întrunirile ilegale, după ce a fost pus față în față cu materiale compromițătoare. În 1953, Securitatea l-a tăiat de pe lista candidaților propuși pentru comitetul Filialei Arad. În 1961 este caracterizat ca un bun colaboratorajutând la strângerea de informații despre o grupare de credincioși condusă de Moisescu Vasile și despre niște Martori ai lui Iehova, arestați în anul 1958. ”Menționăm că organele noastre au inițiat promovarea lui în funcția de păstor al bisericii penticostale din Timișoara, cartierul Fabric, cu scopul de a înlocui alte elemente necorespunzătoare și a canaliza activitatea acestor credincioși în felul dorit de noi.” (ACNSAS, R 35839, f. 45)” sursa, Răscumpărarea Memoriei, pag 409
Pe scaunele încălzite de acești vânzători stau acum alte dosuri, dar capetele acestor dosuri poartă și azi același duh de Iudă și de Amalec. Doar că azi răsplata este în valută reală, nu în privilegii și înlesniri ca în comunism. Vai de lume.

Înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă

El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.
Isaia 53:2
Unul din cele mai importante motive pentru a dori să cunoaștem profețiile este că în profeții avem o prezentare suplimentară a caracterului Domnului Isus, față de cum îl avem în evanghelii. Evangheliile chiar nu ne scriu mai nimic despre felul cum arăta Domnul, ce culoare avea părul Lui, dacă avea păr lung sau scurt, dacă purta barbă sau nu, ce ochi avea, ce înălțime, cum era îmbrăcat sau ce sandale purta. Atât de copleșitor era ceea ce vorbea, încât niciun scriitor n-a băgat în seamă restul aspectelor. De fapt Duhul Sfânt care a dictat Scriptura, în mod intenționat a neglijat aceste aspecte pentru ca ochii minții noastre să rămână focalizați pe ce trebuie să fie focalizați, pe Cuvântul rostit.
Noi oamenii, când ne gândim unii la alții, sau la noi, ne gândim să „părem bine” înaintea altora, să fim „prezentabili”. Despre Domnul Isus, profetul spune nu numai că „n-avea nici frumusețe„, adică avea o înfățișare cel puțin anostă, banală, ci și că n-avea nimic atractiv, n-avea ceva „care să atragă privirile„.
Acest verset 2 din Isaia 53 se referă desigur la perioada „creșterii” Domnului Isus între oameni până la momentul când s-a adus pe sine jertfă. Versetul 3 însă descrie momentul răstignirii lui care a început cu disprețuirea și părăsirea chiar de către ucenicii Lui apropiați, apoi cu ignorarea Lui de către ei: „noi nu L-am băgat în seamă„. Mai scrie despre El era „obișnuit cu suferința„.
A fi obișnuit cu suferința, iată ceva ce lumea nu cunoaște, la universități nu se predă, psihologii nu recomandă și niciunul care are acest „simptom” nu merge la ei să se trateze. Ține de nebunia lui Hristos, să-ți iei singur crucea și s-o duci, deși ai putea oricând s-o lași jos.
Nu răspunde nici cruzimii, nici minciunii,
nici o vorbă, nici de bine, nici de rău:
când te judecă stricaţii şi nebunii,
taci senin şi nu răspunde la nici unii,
cum nu le-a răspuns pe Cruce Domnul tău.
(T. Dorz, Când ești dat în mâna celor făr’delege)
Cine e obișnuit cu suferința este de neînvins. Diavolul știe asta, de aceea atacul lui asupra acestei „obișnuiri cu suferința” se face prin „obișnuirea cu confortul”. Oamenii lui te vor compătimi când suferi și te vor lăuda când te lăfăi, te vor căina când lucrezi și te vor admira când lenevești, ca și cum suprema fericire este confortul și ca și cum suferința ar fi nenorocirea.
Domnul n-a spus nicăieri că ce fericire vom avea dacă vom crede, a vorbit doar odată, concis despre fericire, cam așa:
-ferice de cei săraci în duh,
-ferice de cei ce plâng,
-ferice de cei blânzi,
-ferice de cei flămânzi
-ferice de cei milostivi,
-ferice de cei cu inima curată,
-ferice de cei împăciuitori,
-ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii
Cam aceasta este rețeta fericirii pe care ne-a promis-o Domnul, în ton cu „obișnuința cu suferința”.
Dar să ne întoarcem la înfățișare.
Oare de ce Dumnezeu în mod intenționat nu a dat Fiului Său o înfățișare atractivă?
Să luăm puțin un exemplu: „Moise a zis Domnului: „Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea uşoară şi cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de când vorbeşti Tu robului Tău, căci vorba şi limba îmi sunt încurcate. Domnul i-a zis: „Cine a făcut gura omului? Şi cine face pe om mut sau surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul?  Du-te dar; Eu voi fi cu gura ta şi te voi învăţa ce vei avea de spus.”  Exod 4:10-12. (Deci cu siguranță și chipul neatractiv al Domnului Isus, El l-a primit de la Tatăl. )
Dumnezeu alege un bâlbâit pentru a transmite legea Sa poporului său.
A fost o lecție pentru noi această alegere.
Cine să asculte de un bâlbâit?
La prima greșeală a „liderului” bâlbâit Moise, tot poporul nu i-a mai ascultat pe Moise și pe Aaron.
Ce să asculte Faraon? „Iată că nici copiii lui Israel nu m-au ascultat. Cum are să m-asculte Faraon pe mine,„(6:12) Erau disprețuiți nu numai de dușmani, ci și de ai lor. Ce lecție de Glorie a lui Dumnezeu?
Nicăieri nu se arată adevărul lui Dumnezeu mai strălucitor decât în împrejurări potrivnice.
Dacă Dumnezeu ar fi ales on orator înnăscut, un om cu carismă, cum se zice, atunci nu ar fi strălucit mesajul, ci mesagerul, de fapt purtătorul mesajului. Dar mesajul fiind purtat de un om cu vorbire greoaie, fața mesagerului care-l transmitea a fost atât de strălucitoare, încât Moise bâlbâitul a trebuit să și-o acopere. Nu scrie nicăieri că Moise a scăpat de bâlbâială, dar scrie că fața i-a strălucit încât a trebuit să se acopere cu o maramă.
Un alt exemplu:cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări.” Nu confort, nu lăfăială, nu trândăvie, ci muncă și antrenament. Diferența dintre campioni și perdanți este ce au făcut înainte de concurs, campionii s-au antrenat, perdanții au lenevit. „Îmi lovesc trupul” spune Pavel, adică în mod voluntar se opune chiar ispitei de a-și plăcea lui însuși.
Cine își ia asupra lui, prin credință în Cuvântul arătat prin aceste exemple, soarta Domnului Isus și Calea Lui, acela nu este preocupat de cum arată. Nu atât în sens fizic, deși și așa, ci mai mult spiritual: „ce va zice lumea?” „ce vor crede?” „ce imagine prezint?” etc.
Disprețuit și părăsit„, „îți întorceai fața„, „nimic care să ne placă„, iată atribute care nu ți-ar aduce nici un like, dacă ai avea prezență în „social media”. Nu poți numi Domn pe cel disprețuit, când ție ți-e groază de dispreț și ți-e foame de apreciere.
Aprecieri de la cine? De la lumea care l-a răstignit pe Cel ce ai vrea ca la trezire să-ți spună „Vino, slugă bună!”?


9 principii pentru înțelegerea profețiilor biblice

Pentru a putea fi în Duhul Celui ce a inspirat Cuvântul cel Viu, am socotit necesar să schițez câteva principii necesare înțelegerii celor mai grele părți ale acestui Cuvânt: profețiile. Rămânând „zăbavnici cu inima” și „nepricepuți„, adică întârziați în înțelegerea a „tot ce au scris profeții„, pierdem nu numai o mare parte din testament, din moștenirea repartizată nouă, pierdem nu numai abilitatea de a folosi la întreaga capacitate armura Cuvântului divin, ci pierdem și tocmai scopul pentru care profețiile au fost date: de a ne asigura nădejdea prin prefigurarea garanției viitorului care ne așteaptă.
Faceți vă rog diferența dintre angajamentul fals (forma de evlavie) propus și standardizat de clerici și adevăratul angajament la care te duce învățătura biblică, angajament cerut de la fiecare cretin, necesar îndeplinirii eficiente a slujbei de către fiecare frate și soră. Orice creștin biblic va urmări pe Păstor.
Nu disprețuiți profețiile!
1.Duhul lui Hristos era în profeți, adică duhul Unsului. Profeții manifestau în vorbirea și purtarea lor caracterul și gândirea Unsului care urma să vină. De aceea este importantă înțelegerea profețiilor, pentru că prin ele îl înțelegem pe Hristos (Unsul lui Dumnezeu).
2. Creația lui Dumnezeu are rol didactic, animalele și plantele au în ele (în felul cum au fost create de Creator) părți din înțelepciunea divină și noi învățăm din creație caracterul și înțelepciunea lui Dumnezeu. Acest rol de învățare al creației are două aspecte:
– în primul rând că Dumnezeu își manifestă înțelepciunea văzută și ușor de înțeles, în ordinea și perfecțiunea creației, „așa că nu se pot dezvinovăți” și
-în al doilea rând, că tot Dumnezeu a luat pilde din creație pentru a ne explica înțelepciunea lui nevăzută, evenimentele viitoare.
3. Profeții au folosit pilde din creație în explicațiile lor: plante, animale, fenomene naturale. „Limba” profetică (vorbirea lui Dumnezeu) are în ea pilde așa cum limbile omenești au cuvinte. Pentru a putea „traduce” profețiile, adică pentru a le putea înțelege, trebuie să fim familiarizați cu tâlcul pildelor. Pilda este „limba străină” și tâlcul pildei este „limba noastră”: ceea ce trebuie și putem să înțelegem.
4. Mai multe pilde au același tâlc.
5. Pentru a putea înțelege deplin mesajul (tâlcul), trebuie să luăm toate pildele care au același tâlc și să le înțelegem împreună, nu separat.Nici o profeție din Scriptură nu se tâlcuiește singură.” Aici voi da un exemplu la sfârșitul explicației (acestei postări).
6. Pentru că gândirea noastră lucrează cu imagini, cu vizualizări, efectul pildei (o înșiruire de imagini, o poveste) este puternic…El le vorbea ca unul care avea putere (autoritate) nu cum le vorbeau cărturarii lor…” În ce consta această autoritate? În faptul că „nu le vorbea deloc fără pildă.
7. Mintea noastră este totuși „zăbavnică” (întârziată), înceată în înțelegerea pildelor profetice. Această întârziere nu are decât o cauză morală, stăpânul din casa noastră firească (diavolul) nu ne lasă să-L iubim pe Cel care ne poate elibera „casa” de tirania lui și va încerca să ne dea alte satisfacții, ca să nu dorim să ne hrănim omul lăuntric cu smeritele pilde (pâinea din cer).
8. Profețiile pot fi și trebuie crezute în mod integral. Domnul Isus a acuzat pe iudeii vremii Lui că nu cred TOT ce au scris profeții. Ce ar zice oare astăzi Domnul Isus, când profeții nu sunt citați și citiți aproape deloc? Sau că cei care citesc, cel mai adesea răstălmăcesc.
9. Dușmanii pildelor sunt definițiile. Chiar dacă putem și nu e greșit să definim viclenia, de exemplu prin alte cuvinte, efectul folosirii „pildei vicleniei” în locul tâlcului, este mai puternic. „Spuneți vulpii aceleia!a zis Domnul Isus cu referire la Irod.
Un exemplu dau mai jos ca să arăt cum 3 pilde au același tâlc, nu voi cita decât un verset, pentru că textele sunt lungi:
Pilda 1: pilda Chipului de aur din Daniel 2:31-45
Pilda 2: pilda celor 4 fiare din Daniel 7: 2-27
Pilda 3: „Veţi fi ca un om care fuge dinaintea unui leu, pe care-l întâlneşte un urs şi care, când ajunge acasă, îşi reazemă mâna pe zid şi-l muşcă un şarpe!” Amos 5:19, aceeași pildă, cu aproximativ aceleași imagini.
Pildele profeților sunt importante pentru că sunt evangheliile Vechiului Testament, ne prezintă pe Hristos (Unsul) în istorie, pe Cel ce era și pe Cel ce Vine. Cine le ignoră, pierde o mare parte din înțelepciunea pe care pildele o poartă și bineînțeles, pierde competența de a folosi Cuvântul, iar fără această competență, nici calificarea de a face „lucrări grele” n-o mai are și nici nu va primi nici de lucru, nici premiu.
Desigur că această postare se adresează creștinilor biblici, celor care cred că doar prin credință pot fi plăcuți lui Dumnezeu. Creștinii „ritualici” au scurtături, au popi, pastori și slujbe, dar pot să scriu orice despre ei, că oricum aceștia n-au ajuns cu cititul până la …sfârșit.

Se va zice: „Viu este Domnul, care a scos şi a adus înapoi sămânţa casei lui Israel din ţara de la miazănoapte…”

 De aceea iată vin zile, zice Domnul, când nu se va mai zice: ‘Viu este Domnul, care a scos din ţara Egiptului pe copiii lui Israel!’  Ci se va zice: ‘Viu este Domnul, care a scos şi a adus înapoi sămânţa casei lui Israel din ţara de la miazănoapte şi din toate ţările în care îi risipisem!’ Şi vor locui în ţara lor.” ieremia 23:7-8
„Natașa, schimbă-mi ziecie ruble!” auzeam în românește când traversam prin tunelul subteran un mare bulevard din nordul Moscovei. Era prin 1995 când am fost prima dată la Moscova, apoi am tot mers până prin 1998, cam 4 ani, trimis de la fabrica unde lucram atunci. În total am locuit însumate cam 3 luni în Moscova, cu diferite treburi.
Acum privesc uluit lungile cozi de mașini de la granița Rusiei cu Georgia, în munții Caucaz.

Timp de 30 de ani Rusia, îndeosebi Moscova au atras ca un magnet muncitorii din toate republicile de la marginea Imperiului…mă rog, Federației. Îmi amintesc cum acest exod ar fi fost de neimaginat acum 25-30 de ani, ruși să fugă din Rusia. Spre Rusia se fugea. Natașa era din Moldova, ea și aproape toate vânzătoarele de fructe din Moscova. Soții lor lucrau în construcții, iar Moscova era o variantă mult mai bună decât Europa pe vremea aceea pentru muncitorii în căutare de lucru. Se mergea la Moscova la lucru de peste tot, mia de dolari se câștiga ușor în construcții. Se zicea atunci că în Moscova era numai azeri, un milion de oameni. Era un pol economic Moscova, trăgeau toți ca albinele la miere. Armenii aveau magazinele, comerțul, moldovenii lucrau la armeni ca vânzători prin bazare, mulți. Cecenii și alți musulmani făceau câte-un atentat din când în când și umpleau ora 5 la Pervâi Canal (Canalul 1) Ostankino, știrile despre crime, în fiecare zi.
Dar lumea aceasta nu merge nici după poftele oamenilor, nici după istoria falsificată pe care o predau copiilor în școli, nici după religiile deformate la care cotizează, ci merge după Cuvântul lui Dumnezeu transmis nouă prin smeriții, și disprețuiții, și ucișii profeți.
Iar profeții au scris după dictarea lui Dumnezeu. Despre Moscova nu scrie că va fi un pol economic, de fapt despre economiile lumii nu prea scriu profeții. Au scris despre dreptate și corupție, despre justiție și silnicie, despre viitor au scris mult. Nimic depsre PIB și Rate de creștere sau cursuri valutare nu au scris mai deloc. Au mai scris despre viitorul poporului lepădat, al evreilor împrăștiați. Cum vor fi aduși forțat în țara lor. Prin urgii.
Că ies evreii din Ucraina e clar, înțelegem de ce, dar iată că evreii ies și din Rusia. Pentru că acest mare exod al bărbaților ruși, sute de mii de oameni, are ascuns în el, exodul profețit al evreilor ruși. Vă dau să priviți un filmuleț primit ieri pe telegram și apoi mai adaug ceva.

(Imagine cu coada uriașă de mașini cu ruși care fug de mobilizare la granița dintre Federația Rusă (Osetia de Nord) și Georgia, 2 Octombrie 2022)
Times of Israel a scris ieri că statul Israel, după ce a primit deja anul acesta peste 24000 de evrei din Rusia, se pregătește de încă 40000. Un total de 60000 doar într-un an. Dar să cităm:
Potrivit datelor de la Ministerul Aliyah și Absorbția Imigrației, aproximativ 24.000 de imigranți evrei s-au mutat în Israel de când Rusia a lansat războiul în Ucraina pe 24 februarie, cel mai important val de imigrație de acolo de când sute de mii de oameni s-au mutat în statul evreiesc ca Uniunea Sovietică s-a prăbușit acum peste 30 de ani….
…Mai târziu, duminică, o reuniune a cabinetului aliyah condus de Tamano-Shata a aprobat un program de „aliyah expres” pentru cei care sosesc din Rusia. 
Procesul accelerat va permite imigranților să li se aprobe aliyah înainte de a fi supuși unei verificări de eligibilitate, pe care o vor finaliza odată ce vor ajunge în Israel. 
Ministerul se așteaptă să sosească aproximativ 40.000 de imigranți în următoarele șase luni.
Agenția Evreiască va deschide, de asemenea, centre în Azerbaidjan și Finlanda pentru a ajuta rușii care doresc să migreze….
…..Se estimează că aproape 200.000 de evrei trăiesc acum în Rusia, deși aproximativ de trei ori mai mulți sunt eligibili pentru cetățenia israeliană, având cel puțin un bunic evreu.

Mulți se miră că Putin nu închide granițele. Eu nu mă mir. Cel ce are o comoară, o ascunde și apoi cumpără țarina. E un mod de lucru dumnezeiesc. Profețiile despre ieșirea evreilor dintre popoare, despre împietrirea lor de milenii, despre răpirea adunării sunt toate taine. Nici chiar tu care ai ajuns cu cititul până aici, deși ești destul de de acord cu mine, nu ieși pe stradă să strigi aceste adevăruri și nici nu te culci inundat de fericire că se împlinesc aceste profeții. Pui poate acolo pe raftul minții încă o părere, ca Simon fariseul când a văzut că Domnul Isus nu se prinde că-i o păcătoasă cea care-i plânge la picioare.
Dar n-ar trebui să fie așa. Tainele trebuie explicate, deslușite, făcute înțelese, sunt taine până nu se explică, dar acum când vedem cum evenimentele explică profețiile, nu mai sunt taine. Nu știu ce e în capul lui Putin de nu închide granițele, probabil face pe democratul. Dar știu ce e în capul lui Dumnezeu că nu sunt închise granițele, ce ne-a scris la Ieremia: „a adus înapoi sămânţa casei lui Israel din ţara de la miazănoapte„.
Dragii mei, se petrece acest lucru sub ochii noștri, nu-i asta o bucurie, să vezi Cuvântul lui Dumnezeu împlinindu-se? Dar oare nu ar trebui să fie și o durere, să vezi atâția oameni care habar nu au de catastrofa care va veni peste toți cei ce vor rămâne nerăpiți pe acest pământ, la declanșarea urgiilor finale care vor duce la distrugerea totală a pământului? Dacă credem cu adevărat aceste împliniri, ar trebui ca tot cu adevărat să-i îndemnăm pe oameni să se pocăiască de „felul deșert de viețuire” și să se apropie de Dumnezeu prin credință.
60000 de oameni duși forțați de împrejurări în Israel este mult. Acești oameni n-ar fi plecat în condiții normale, sunt chiar setați teologic să nu plece (încă n-a venit Mesia, zic ei), Dumnezeu însă i-a scos și îi aduce în Israel fără voia lor.

Contradicții aparente în Biblie: „caut un om și voi ierta…” sau „nu-i voi ierta nici de vor fi aceștia trei…”

Textul 1: „Cutreieraţi uliţele Ierusalimului, uitaţi-vă, întrebaţi şi căutaţi în pieţe, dacă se găseşte un om, dacă este vreunul care să înfăptuiască ce este drept, care să se ţină de adevăr, şi voi ierta Ierusalimul” Ieremia 5:1
Textul 2: „….dacă …. în ţara aceasta, ……ar fi ….Noe, Daniel şi Iov, pe viaţa Mea, zice Domnul, Dumnezeu, că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei şi-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor.” Ezechiel 14: 20 (și 14)

La prima vedere textele par în flagrantă contradicție, unul spune: „caut un om și voi ierta” iar celălalt „nu-i voi ierta nici dacă ar fi trei„. Se referă la perioada dinainte ducerii în exilul babilonian.
Când am pus unul lângă altul aceste texte (citesc mult profeții și mă gândesc apoi la ce citesc) prima dată m-am descumpănit un pic, dar apoi obișnuit fiind cu aparentele contradicții, am căutat diferențele.
Diferența vine din momentul la care fiecare profeție a fost dată. Ieremia a profețit înainte de Ezechiel, ….dar să privim cronograma:

sursa: http://timeline.biblehistory.com/period/divided-kingdom
Profeția lui Ieremia i-a fost dată „…. pe vremea împăratului Iosia„(3:6), deci între 649-609, domnia lui Iosia, și pentru că Ieremia s-a născut doar în 643 și fiind „un copil” când a început să profețească, perioada rostirii profeției se restrânge la 625 (aprox. când Ieremia avea 18 ani)-609 (când a murit Iosia), deci o perioadă de 16 ani, în tinerețea lui Ieremia.
Ezechiel a fost luat captiv în 597 îH iar profeția din cap 14 i-a fost dată „în al șaselea an al robiei” (8:1) deci în anul 591 îH.
Între aceste două profeții a fost o distanță în timp de minim 18 ani (609-591) și maxim 34 de ani (625-591). Să facem media: 25 de ani.
Această perioadă de timp de aproximativ 25 de ani (o generație) o putem denumi fără să greșim vremea îndurării lui Dumnezeu, o vreme în care dacă Dumnezeu ar „fi găsit un om„, ar fi iertat Ierusalimul.
Dar pentru că timp de aproximativ 25 de ani (sau între 18 și 34 de ani) nu a găsit nici un om, timpul pocăinței posibile s-a scurs și răbdarea lui Dumnezeu s-a terminat, lucrurile au trecut în faza în care nici dac-ar fi fost 3 drepți nu ar fi scăpat Ierusalimul.
Dacă citim bine cartea Ieremia, vedem că doi drepți au fost în cetate: Ieremia și Ebed-Melec etiopeanul (care a scăpat și el, Ieremia 39:17-18) la momentul cuceririi de către Nebucadnețar, dar deja nici 3 nu ar fi fost de ajuns să scape cetatea.
Este un principiu la Dumnezeu, cu răbdarea Lui, pedeapsa merge progresiv, nu dintr-o dată.
 I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei!  Iată că am s-o arunc bolnavă în pat …” Apocalipsa 2:21-22
Așa este și cu aceste două texte aparent contradictorii: unul descrie o etapă a mâniei, celălalt text etapa următoare, între texte sunt 25 de ani…de răbdare divină.
Tu care ai avut răbdare să citești textul meu, mai ai lucruri de care trebuie să te pocăiești?
Dacă mai ai, cât timp crezi că va mai ține răbdarea lui Dumnezeu cu tine?

Pilda maramei

Vă voi rupe maramele şi voi scoate pe POPORUL MEU din mâinile voastre,” Ezechiel 13:21
Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată.” 2 Corinteni 3:16
Am spus pilde prin proroci” (Osea 12:10) spune Domnul și în alt loc spune despre pildele spuse de proroci că nu se tâlcuiesc singure și Domnul Isus însuși a spus foarte multe pilde, nici nu vorbea deloc fără pildă. Pilda nu este doar un capriciu divin ca să ne încurce mintea, ci este tocmai o cheie dată ca să ne-o descurce, să ne-o deschidă. Pentru că pildele sunt luate din creație, creația este mijlocul dat de Dumnezeu ca să-i cunoaștem înțelepciunea iar pilda biblică, prin conținutul ei dublu: imagine și tâlc, tocmai asta face: cu cheia tâlcului, descuie ușa dintre văzut (imagine) și nevăzut (duhovnicesc, ceresc), dintre neștiut și înțeles. Creația fără Biblie nu se înțelege, Biblia fără creație nu se explică. Cine pune lângă creație teorii și lângă Biblie definiții, acela pune trenul pe arătură și plugul pe șine. Creația a fost dată ca să-L glorifice pe Creator și ca Creatorul să poată spune: Eu sunt Păstorul, Iată Mielul, Eu sunt Apa, Eu sunt pâinea, etc, etc. Iar Dumnezeu în Biblie și mai ales în proroci folosește din plin pilde.
Cine s-a prins de felul cum ni se explică Dumnezeu pe sine minților noastre zăbavnice (încete) prin pilde din creație, s-a prins de un mare secret divin. Din păcate, tocmai evoluționismul a provocat o puternică înjosire a creației în evaluările minților în creștere, încât a vorbi despre urși, lei, vulturi, vulpi, cuptoare, turte, pâini și vase pare degradant și …neevoluat celor ce tesatează ecrane de sticlă sau butoane de plastic. Rămâneți vă rog totuși fixați pe creația în 6 zile, acum 6000 de ani și lăsați prostiile!
Azi luăm pilda maramei. Marama din Ezechiel este țesută de prorocițele false ca să acopere slava lui Dumnezeu. Pentru câțiva pumni de orz și câteva bucăți de pâine, deci plata maramelor era motivul. (Cel plătit nu este păstor (urmează postare!?))
Mai vedem marama la Moise („nu facem ca Moise care își punea o maramă„), o vedem explicată în 2 Corinteni („ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată.„), o amintește și Isaia. E aceiași pildă și îi prindem înțelesul deplin, dac-o citim din toate locurile.
Am vorbit duminică din adunare mai detaliat despre pilda maramei și aveți audio, dar din Isaia n-am amintit:
Şi, pe muntele acesta, înlătură marama care acoperă toate popoarele şi învelitoarea care înfăşoară toate neamurile.” Marama este neînțelegerea lui Dumnezeu, motivul pentru care oamenii nu văd slava lui Dumnezeu (Cuvântul său) în mod clar, ci cețos, prin maramă. Domnul Isus și jertfa lui explică profețiile, creația, simbolistica jertfelor, el este Cel care „rupe” marama. A rupe marama înseamnă a-L înțelege pe Unsul (Hristos) ca Stăpân, dar nu numai a-L înțelege, ci a te și încrede în EL în orice lucru și a-L prețui și lăuda ca Stăpân. Și ce poate fi mai de laudă pentru un rob, decât să se laude doar cu numele Stăpânului și în Numele Lui să facă tot ce face.
Așa vă scriu și eu acum, cu bucurie, în Numele Stăpânului Isus, Stăpânul Meu.
Mai amintesc ceva despre maramă: se referă atât la evrei, cât și la neamuri, deci pâcla asta a neînțelegerii nu era numai peste evrei, ci și peste noi când îl citeam fără pricepere pe Moise.
Și încă ceva, Ezechiel arată: „Vă voi rupe maramele şi voi scoate PE POPORUL MEU din mâinile voastre.” Maramele, adică înțelegerile false date de cei ce trăiesc din religie se rup atunci când înțelegem pe Unsul și Domnul însuși scoate pe „Poporul Său” din mâinile religiei false. Nu scoate o religie dintre alte religii, ci un popor, al Lui. Noi nu suntem o altă religie, ci UN POPOR, să înțelegem bine acest lucru.
Ascultați audio Pilda maramei.

După ce mănânci din „dulciurile” diavolului, pâinea Cuvântului ți-e fără gust

Ferice de cei flămânzi însetați după dreptate căci ei vor fi săturați….” Matei 5:6

        „Așteaptă să mănânci mâncare”, îmi spunea mama când eram mic și mă prindea cum sustrăgeam vreo felie de cozonac sau o bucățică de prăjitură, duminica după ce veneam de la adunare, înainte să mănânc supa și felul doi, ca toată familia, la masă.
După înghețată, nici lubenița nu-i dulce.
E un principiu care derivă din felul în care am fost creați: un om sătul nu mai vrea să mai mănânce.  Iar un om care a mâncat dulciuri nu mai simte foame de nimic.

Dar să facem o paranteză. (Sensul cuvântului dreptate îl descoperim cel mai bine în în cărțile profeților biblici. Prin acești smeriți mesageri, Dumnezeu ne a lăsat gândurile Lui descrise sub forma unor pilde petrecute și rostite în mijlocul unor împrejurări ca și niște filme de acțiune. Din fiecare mesaj profetic emană dorința de dreptate a lui Dumnezeu, dorința de justiție, dorința de echitate, caracterul lui desăvârșit manifestat prin împărțirea fără discriminare a darurilor sale asupra tuturor oamenilor. În contrast cu această ofertă delicată și plină de dragoste, omul, în loc să fie însetat după dreptate, oferă semenului său minciună, falsitate și injustiție, iar lui Dumnezeu daruri și ritualuri ca Îl îmbuneze. Toate cărțile profetice așază față în față aceste două oferte complet diferite:
-marfa umană a  ritualului, (însoțită de caracterul inimii omului lipsite de dreptate), oferit de om lui Dumnezeu și
-dragostea de tată a lui Dumnezeu arătată prin descoperirea Cuvântului său și a împăcării realizată prin Fiul său, pe calea pocăinței și a îndreptării vieții oferite de Dumnezeu omului. Pentru a primi aceste daruri, inima omului trebuie să le ceară, așa cum pentru a dori mâncare omul trebuie să fie flămând. )

Pentru a împiedica om să se apropie de Dumnezeu prin pocăință, diavolul are grijă să îi ofere acestuia în fiecare zi, dulciuri, drăgălășenii, minciuni, ca să îl țină sătul și a nu fi flămând după dreptate. Reclamele comerciale, promisiunile electorale, filmele de distracție, glumele, toate oferă dulciurile diavolului: plăcerea goală, distracția, senzația. Iar în domeniul religios lucrurile stau la fel: religiile nu oferă Cuvântul după care nimeni nu-i flămând, ci ritualul plin de dulcegării, cel mai adesea muzicale, pentru că plac.
Ca o gură care mestecă toată ziua o gumă de mestecat fără calorii așa este ochiul care privește, urechea care ascultă și creierul care mestecă toată ziua guma dulcegăriilor diabolice. Cum să îți mai placă cuvântul, Biblia, părtășia, adunarea, când mintea ta a sărit de pe fixul seriozității și tragicului existenței umane pe domeniul volatil al plăcerii și distracției goale.

Mai este ceva în natura umană: nevoia limitată de iubire. Un om „iubit”, nu mai caută iubire. E sătul. Sau afecțiune, sau atașament. Uitați-vă numai la persoanele fără copii cum „se satură” de atașamentul oferit de un biet patruped, cățel sau pisică. Golul acesta al atașamentului e cârpit cu datul din coadă al câinelui sau cu torsul pisicuței, foame de dragoste e hrănită cu ceva și nu mai are foame de dragostea de Dumnezeu cu siguranță, dar adesea nici de dragostea firească a semenilor. Nici nu dă, nici nu cere dragoste, rămâne în cercul închis al dării și primirii de „atașament” față de necuvântător. Chiar alaltăieri am privit cu o scârbă oribilă cum un om a adunat cu mâna în pungă gunoiul făcut pe trotuar de câinele pe care și-l plimba. Înțelegi aceste sacrificii doar în cadrul acestui troc de atașament.

Totuși: „Ferice de ce ai flămânzi….” Dar cum să rămâi flămând și cum să-ți placă dreptatea? Cum să îți fie foame de această „mană” de care celor mai mulți li se „scârbește sufletul„?
Este o singură metodă: refuzând dulcegăriile diavolului. Pe primul loc să fie pâinea cuvântului. Pentru a te putea măsura pe acest cântar ai nevoie de un standard și niște limite. Standardul este pura și simpla plăcere pe care o simți ….dar față de ce? Dacă simți că nu ai plăcere de Cuvânt, deja e foarte mare problemă. Nu e ferice de tine, e problema de tine. Înseamnă că ai mestecat guma diavolului și te-a săturat dulceața lui.
(Urmăresc aplicarea teoriei atașamentului la distrugerea de relații. Se fierbe broasca încet în dragoste falsă și să ține la temperatura maximă care îi place, nu se omoară. Nu va vrea altceva „broasca”, nu va sări din apă, va sta în închisoarea propriei plăceri. Groaznică stare. E unul din principiile teoriei atașamentului: hrănești victima cu dulcele tău pentru ca să se desprindă de orice alt fel de hrană.)

Ce făcea Pavel? „Îmi lovesc trupul și îl țin captiv…. refuza conștient cererile trupului său de a fi „îndulcit” cu orice l-ar fi sustras de la misiunea lui. Rămânea permanent cu o foame vie, cu „o vie dorință de a vesti evanghelia„. Să urmăm și noi pilda lui Pavel, pilda Domnului Isus.
Să ne ferim mai ales de dulcegăriile religioase, de plăcerea lor, de muzica de dragul muzicii, de spectacole, de toată această ofertă care este o „gumă de mestecat”, nu o hrană adevărată. Acestea vor anestezia foamea după dreptate. Când te trezești că fredonezi o melodie doar că-ți place, fără să te gândești la mesajul (poate bun) e problemă pentru hrănirea sufletului tău. Iar dacă fredonezi prostii, dacă mesajul nu e bun sau sunt doar „mantre” repetate, atunci te otrăvești tu pe tine.
Ferice de cei flămânzi după dreptate!

Când etniile se frământă, imperiile se clatină

Cetatea lui Dumnezeu, …nu se clatină; neamurile (etniile) se frământă, împărăţiile (imperiile) se clatină,
….şi pământul se topeşte de groază.
Psalmul 46
        Prorocia despre nimicirea imperiilor este conținută în cea despre „înfrunzirea” etniilor, a națiunilor. „Vedeți smochinul și toți copacii„…. (Smochinul este statul Israel reînviat, toți copacii sunt toate celelalte națiuni care-și câștigă independența.) Nu scrie că doar unii copaci vor înfrunzi, ci că „toți copacii”. Înțelegem că toate națiunile trebuie să-și câștige independența, deci practic imperiile dispar.
      Și în Psalmul 46 vedem aceeași prefigurare a acelui moment când „piatra nedezlipită de mână” va distruge chipul din visul lui Nebucadnețar, adică imperiile.
        Că imperiile se vor „clătina” prin „frământarea” etniilor care le alcătuiesc este o realitate istorică ușor de observat în ultimele secole și chiar în zilele noastre.
       Povesteam joi dimineață cu Galina și fiul ei, refugiați din Mariupol, poposiți în casa noastră, în drum spre Germania. Ei tocmai citiseră la știri despre năvala de refugiați din Rusia la granița Gruziei (Georgiei) în urma ordinului de mobilizare dat de guvernul rus. Eu nu avusesem timp să citești știrile și nu știam, oricum ei erau conectați la canale de telegram și la surse de știri independente credibile pe care le accesează vorbitorii de rusă, pentru că nimeni nu are încredere în canalele de știri oficialei rusești. În sudul Rusiei, la granița Georgiei sunt etnii musulmane, ceceni, daghestani, etc.
Etniile din Rusia se frământă, imperiul rusesc se clatină. Nemulțumirile etniilor față de imperii sunt în stare latentă în general, dar atunci când izbucnește un război, se arată, se frământă. Niciun om de etnie nu vrea să-și dea viața pentru imperiu. (Nici românii din Imperiul Austro-ungar n-au vrut, vezi „Pădurea spânzuraților”. ) Rușii fug în Georgia de frica mobilizării. Evreii din Rusia fug în Israel.

A fost înghesuială mare la granițele Rusiei zilele acestea. Oamenii fug de mobilizare pe unde pot. Se frământă, se îngrijorează. Imperiul se clatină. Pentru mine aceste evenimente sunt mici detalii ale planului general lăsat de Dumnezeu în biblie prin profeți. Așa ar trebui să fie pentru fiecare om. O știre, o veste de război, de frământare nu ar trebui să fie o sursă de îngrijorare.
Domnul Isus însuși a spus „veți auzi de războaie și vești de războaie vedeți să nu vă înspăimântați căci aceste lucruri trebuie să se întâmple„. Mai mult: a dat detalii semnificative. Atunci când a fost întrebat când va fi sfârșitul veacului și care va fi semnul, a răspuns prin pilda smochinului și a tuturor copacilor. Înțelegem bine cunoscând profeții, că smochinul reprezintă pe poporul Israel și ceilalți copaci reprezintă celelalte popoare. Când înfrunzesc și li se frăgezește mlădița vara este aproape. Tot așa acum când vedem că a înfrunzit smochinul, adică s-a creat statul Israel și înfrunzesc celelalte popoare și li se frăgezește mlădița, adică se formează popoare pe teritoriile fostelor imperii, înțelegem că la acest timp s-a referit Domnul Isus.
Deci noi trăim acum exact vremea despre care au întrebat ucenicii, vremea sfârșitului. Că imperiul se numește rus și că are 400 de ani și că este condus cu mână de fier, are prea puțină importanță pentru cel ce a programat istoria. Și imperiul rus se clatină. Și etniile din el se frământă. E interesant de văzut la Wikipedia cât de multe etnii sunt pe teritoriul federației Ruse. Oficial 10% din populație, neoficial între 20 și 30% nu sunt ruși. Iar dacă vorbim de suprafețe de teren, acolo procentele sunt cu mult mai mari.

Am discutat mult cu Galina și fiul ei. Joi am fost la Salina Turda. Casa lor din Mariupol e incendiată de la începutul războiului. Doar ziduri căscate spre cer, acoperiș deloc. Au lucrat mulți ani la casă, cu multe sacrificii. Pe vremea perăstroicăi, prin anii ’90, când era foarte greu în Ucraina. Acum totul e distrus. Familia Galinei au stat șase luni în vestul Ucrainei, timp în care ceilalți copii au fugit în Europa. „Dumnezeu ne-a rupt de la toate deșertăciunile.” spunea printre întrebări, „de ce astea?, de ce astea?„.
……după 2 zile….

De când am început această postare Galina și fiul ei cel mic de 17 ani au ajuns în Germania la ceilalți copii. „Copiii sunt valuta noastră.” La 51 de ani are 15 nepoți.

Ce ar trebui să facem noi cei care citim sau auzim aceste știri și cunoaștem și profețiile pe care aceste știrile împlinesc.

Câteva lucruri:

1. Să ne uităm în sus, adică să ne gândim la lucrurile de sus și să așteptăm din ceruri pe Domnul Isus.

2. Să nu ne punem încrederea în lucrurile de pe pământ, pentru că le putem pierde odată cu prima rachetă sau primul avion care trece granița fără drept.

3. Să avertizăm și pe alții cu privire la volatilitatea timpului pe care îl trăim.

4. Să ne punem încrederea în Cel ce ne va scoate din deșertăciune acestei vieți, să ne bucurăm de apropierea zilei Lui, dar în același timp să ne întristăm pentru cei din jurul nostru care nu au această încredere și să îi avertizăm în fiecare zi de apropierea judecății Lui și a zilei Lui de răzbunare. Să-i îndemnăm să se apropie de iertarea Lui prin pocăință și credință.



       

Voi zice miazănoaptei: „Dă încoace!”

Eu voi aduce înapoi neamul tău de la răsărit şi te voi strânge de la apus. Voi zice miazănoaptei: ‘Dă încoace!’ şi miazăzilei: ‘Nu opri, ci adu-Mi fiii din ţările depărtate şi fiicele de la marginea pământului:” Isaia 43:5-6

Valul de refugiați din Ucraina s-a oprit aproape de tot peste vară, am fost doar odată solicitat prin august să „salvez” o familie cu 7 copii care rămăseseră cu mașina defectă lângă Nyregyhaza. Aveau numărul meu de la cineva din SUA…!!?? Am creat conecțiile necesare (fără să ies din biroul meu din Cluj) și în 4 ore niște credincioși din Nyregyhaza le-au pus mașina pe platformă, service, cazare copii, reparație….era o siguranță arsă.
Am petrecut aseară cu mama și fratele celor 4-5 frați care au trecut în primăvară pe la noi. Toți din Mariupol. Multe nu pot scrie, nici arăta, deși aș vrea. Ceea ce e nou și probabil se știe deja: fratele conducător de adunare de la singura adunare evanghelică rămasă în Mariupol (unde peste 75% din cei care se adună sunt necredincioși care ascultă Cuvântul) a fost arestat ieri. Autoritățile de ocupație au cerut ca să li se dea sala pentru organizarea referendumului de alipire la Rusia și ei au refuzat. Nu prea sunt săli rămase întregi în Mariupol.
Au sosit târziu musafirii noștri, era trecut de 11, după un drum epuizant de la Galați până la Cluj.
Azi le facem o zi de vacanță, să plece mâine mai departe, odihniți.
„Am fost rupți de toate deșertăciunile” a spus aseară la masă sora Galina, după fuga de acum 6 luni din Mariupol și după 6 luni de refugiu la Ismail. Acum a trecut cu fiul de 17 ani în România cu destinația Germania, unde sunt toți ceilalți copii ai lor, singurul rămas în Ucraina fiind soțul, care nu poate ieși legal. Casa lor le este distrusă, am văzut filmul, de asemenea casele a doi din copiii lor sunt jefuite parțial și devastate (au locuit militari în ele).
„De ce toate astea?” se întrebau. Le-am spus încercând să-i încurajez, că eu mă aștept ca așa cum în primăvară au trecut pe rând toți copiii lor prin casa noastră în drum spre Germania, să vină vremea să îi găzduim pe drumul de întoarcere. Au zâmbit triști. Am vrut să le spun despre profeții, dar nu era potrivită nici ora, nici starea lor. De când primim oaspeți, am învățat lecția de a pune omul la masă, a-i da patul să se culce, (pardon…prima dată parola de la wifi), harta casei: dormitoare, bucătărie, baie. Profețiile și discuțiile din Scripturi a doua zi sau pe Whatsapp. Dar mintea mea rumega știrile de azi, le știau și ei: Putin a decretat mobilizarea generală. Coada de mașini (cu ruși care fug) la granița Finlandei era de 35 de km.
În exodul acesta masiv, a masca exodul celor „dați încoace” de Dumnezeu, a evreilor din Rusia, nu este greu pentru Cel ce lucrează în ascuns. Iar pentru că acest exod al evreilor este „unul câte unul” și pentru că în Rusia sunt încă mulți evrei, și această urgie care se tot aprinde ca o vâlvătaie în loc să se potolească, se pare că va fi lungă. Nu fac nici speculații, nici predicții, aplic doar profețiile la situația reală. Scoaterea evreilor din Rusia se face tot prin urgii, iar pentru ei abia acum începe urgia: recrutarea forțată, evreu-neevreu, mergi la război. Așa că singura opțiune este fuga, mai devreme sau mai târziu.
Iată încă o știre care împlinește încă o profeție.

Narcoza dragostei false…și sevrajul ei

„Ce copil drăguț!” a exclamat o „soră” la ieșirea din biserică spre soția mea care îl ținea pe fiul nostru de 3-4 luni în brațe. Era în toamna lui 1989, prin octombrie, înainte de revoluție cam cu două-trei luni. Începuse școala, eram studenți, căsătoriți de un an și cu bebe mic.
Sora (Neli, am aflat mai târziu) era clujeancă autentică, nu „de la țară” ca mulți din biserică, îmbrăcată elegant și cu pălărie la adunare, nu cu batic. Ne-a lăudat copilul și apoi am povestit un pic cu ea „în curtea bisericii”. S-a oferit să-i împletească o căciuliță copilului, că ea e „pasionată de croșetat”. N-am zis nu. Ne-a întrebat unde stăm, i-am dat adresa. Dacă avem telefon, aveam, nu de mult. Și a venit pe la noi…
Dar o să revin la sora Neli mai jos un pic.
Am scris cu durere postările despre familia Bodnariu, atunci când copiii le erau luați de la ei și dați să-i crească alții. După una din rarele întâlniri pe care aveau voie să le aibă cu propriii copii, Rut a scris: Naomi vrea perucă, Eliane vrea cercei. Am scris atunci câteva rânduri despre uniformizarea socială, dar poate că mai bine s-ar potrivi textul scris aici de un medic autentic. E vorba de aplicarea socială a teoriei atașamentului. Dar revin mai jos cu comentarii pe tema teoriei atașamentului.
Revin la „sora Neli”. Căciulița a apărut repede, după cam o săptămână, direct acasă la noi, adusă de „sora Neli”. Parcă ne-a mai întrebat de una-alta, ce nevoi avem, nu prea aveam, dar ne-a cadorisit, nu mai țin minte cu ce, nu doar cu căciulița, pentru prunc. Dar ce țin bine minte era prietenia caldă care s-a legat între noi. O „soră scumpă”, avea spre 60 de ani, noi 23. O prietenie dulce, tenace, blândă. Apoi a tot venit. Am întrebat-o la un moment dat ce lucrează. Ne-a spus ca un lucru banal că e „dactilografă la Institutul de Istorie”. Dactilografă? În comunism, când mașinile de scris erau înregistrate la Miliție cu probă se scris anuală (pentru a descoperi eventuale „scripta hostilia„). Am tresărit brusc, m-au prins toți fiorii. Cu câteva luni înainte discutasem cu soția acasă că ce fain ar fi să avem o mașină de scris, aveam de dat formă unor texte pentru revista ilegală pe care o pregăteam cu niște prieteni. Ne-am și rugat, măcar să cunoaștem pe cineva cu mașină de scris. Dactilografă? Iată cum Dumnezeu ascultă rugăciunile, minune. „Astăzi nu mai sunt minuni, lumea va striga”, era o cântare, tremuram de bucurie că Dumnezeu ne-a ascultat rugile. (De fapt nu numai Dumnezeu ni le-a ascultat, le-au ascultat și oamenii Securității, între timp avuseseră timp să ne pună microfoane, plus telefonul aprobat de urgență. Și ni le-au și împlinit.)
„Îmi puteți bate la mașină ceva?” am întrebat-o imediat, convins că răspunsul va fi da, în urma dulcii noastre prietenii.
-„Sigur”. Și am stabilit detalii. Că e urmărită, că doar seara, la Institut, pe strada Napoca, tot. Am mers după câteva zile la institut, pe Napoca, era doar dânsa, i-am dat textul și am stat acolo să-l bată, era o pagină A5. Când a băgat hârtia în mașină am văzut că pune indigo.
„De ce puneți indigo?” am întrebat fără bănuieli.
-„Se vede mai bine textul pe prima foaie”, mi-a răspuns și apoi a adăugat că vrea și ea un exemplar, să aibă ce citi,… „pentru zidire”. N-am comentat. Era deja prin noiembrie 1989, poate chiar decembrie, nu mai știu. (Știu că mulți ani după aceea, când am avut mașina mea de scris, scriam la indigo și dacă nu era nevoie, „să se vadă bine prima foaie”. „Eu, fiul lor„, a zis Dorin Tudoran. Facem ceea ce suntem setați să facem.)
După revoluție (22 decembrie 1989) n-am mai văzut-o pe sora Neli și pentru că am plecat din acea biserică. La mulți ani după revoluție, mai mergea la soția la cabinet, era încă înainte de a ști noi sistemul, înainte de a-mi scoate dosarul, înainte de 2011. Sevrajul după întreruperea prieteniei ei a fost scurt. Pentru că și despre acest lucru vreau să scriu azi. Despre sevraj. Ca la orice drogare sau altfel de adicție, problema este sevrajul dat de întreruperea dozei. E sever, dă reacții violente, am testat chiar recent fenomenul la nivel relațional. Pentru că….
Sora Neli, Ema, omul care m-a lăudat, omul care îmi scrie1, omul care a citit scrisoarea furtunoasă sau omul cu butoiul și încă mulți alții, au avut toți câteva lucruri în comun:
-o intrare artificială în viața noastră (neprovocată de noi)
-o prietenie strânsă, libidinoasă, caldă, fără tumulturi și conflicte (cum sunt uneori între oameni normali)
-o neputință a noastră de a întrerupe voluntar „narcoza” servită regulat prin vizite, telefoane, cadouri, cereri de servicii, etc.
-un sevraj relațional dat de eventuala întrerupere.
Cu sora Neli și cu omul cu butoiul și cu încă câțiva din 1989, întreruperea „dozei” a venit la revoluție și sevrajul l-am testat involuntar, dar pentru că perioada de „narcoză” a fost scurtă, sevrajul a fost ușor.
Mai greu a fost cu omul care m-a lăudat și cu cel cu scrisoarea. Și cu încă câțiva despre care urmează să scriu. Prietenia cu ei a mers foarte departe, a fost „sinceră” (din partea noastră), implicativă, lungă.
Sevrajul după întreruperea fiecăreia a fost corespunzător și greu. Cel mai greu a fost primul, apoi ne-am obișnuit.
Am oroare de dezindividualizarea dată de apartenența la un grup mare, de pierderea identității de sine în favoarea identității de grup. Nu am cerut-o nimănui, nici celor apropiați. Acest lucru ne-a ajutat. N-am avut de dat socoteală multora.
(Singura dezindividualizare pe care o proclam, dar n-o cer, este cea pe care ne-o cere Însuși Domnul: să ne lepădăm de sinele nostru, pentru a lua individualitatea, personalitatea Lui.)
Să revin la narcoza dragostei false și la sevrajul ei…și la apărarea de ele.
Parțial am scris acum 7 ani, dintr-o pensiune din Munții Slovaciei, mergând spre Danemarca, o postare despre cum scoți otrava din ceai.)
Orice împrietenire cere implicare, dai din tine, primești afecțiune, atașament, te îndulcești și îndulcești la rândul tău. Și pentru că nu fără motiv am asemănat dragostea falsă cu un drog și starea de „iubit fals” cu narcoza, adaug faptul că pe lângă starea de narcoză la servirea dozei și de sevraj la lipsa ei, drogul mai dă ceva: insensibilizarea celorlalte simțuri.
Drogatului nu-i mai este foame, nici somn, narcoza falsă îl satură, îl satisface.
Dragostea adevărată nu-l mai interesează.
Din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci.
(I-am citit azi cuiva porunca: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău.” și i-am spus că trebuie să-L iubești pe Dumnezeu și dacă „nu-ți vine”, e bai că „nu-ți vine”. Iar cel mai bun semn că-L iubești este că iubești ce ne-a lăsat scris, că citești Biblia cu drag și cauți s-o înțelegi. A ascultat omul, că oricum ploua afară și nu putea lucra.)
Dar și dragostea este tot un simț, o „foame”, îți vine. Iar dacă nu-ți vine, trebuie să-ți pui întrebări, dragostea e o poruncă și dacă nu-ți vine. Poate ești sub narcoza unei dragoste false, a unui atașament care te satisface, ca pe drogat doza. Dacă nu-ți vine dragostea de Dumnezeu pentru că sigur ești sub o narcoză de vreun fel, ia întrerupe doza și-o să-ți vină.
Sora Neli făcea parte din „Planul de măsuri„, iar introducerea ei în casa noastră a fost o mică parte din acel plan.

Până la urmă au fost mai mulți acasă la noi, sora Neli a venit ca urmare a rugăciunilor noastre….”ascultate”.
Cred că e inutil să vă spun că habar n-am avut că „sora” e agent al securității și absolut cu siguranță dacă cineva ne-ar fi spus atunci că e, l-am fi declarat pe acela nebun definitiv și iremediabil.
În venele noastre curgea drogul dragostei ei false, capul nostru era sub narcoza acestui drog, simțurile noastre celelalte, precum și dragostea veritabilă pe care ar fi trebuit s-o arătăm altora erau parțial anesteziate de drogul fals, dar sevrajul despărțirii a fost real. Ne-a fost dor de sora Neli, cum dor ne-a fost și de mulți alții pe care i-am descris aici și de care a trebuit să ne despărțim ca drogatul de doză.
Să mai amintesc ceva despre teoria atașamentului. E cea mai bună cale de influențare a cuiva. Prețul plătit e timpul lung de instalare a „narcozei”, dar apoi beneficiile sunt uriașe: faci ce vrei tu cu drogatul, dacă-i spui ceva, crede că-i părerea lui și chiar este pentru că nu-i așa: „Cum răspunde în apă faţa la faţă, aşa răspunde inima omului inimii omului.” Proverbe 27:19
Ajungând să înțeleg parțial laboriosul sistem folosit de statele europene pentru anihilarea credincioșilor angajați, am crezut că înțeleg degeaba. Totul până la răpirea copiilor Bodnariu, în 2015, când am recunoscut imediat în acțiunile Barnevernet principiile de lucru ale securității pe care le trăisem personal, de fapt ghearele de aramă ale fiarei a 4-a. Una din metode este remodelarea identitară, alta demonizarea și mitizarea. Atunci, la răpirea copiilor, mi-am dat seama că nu degeaba știu acele „taine” și mi-am pus imediat tastatura în slujba eliberării acelor copii. Am scris 70 de postări, știind întotdeauna mai mult decât puneam pe ecran, analizând și condensând, cântărind fiecare frază, fiecare sens al Cuvântului pentru impact maxim. (Am aflat mai târziu (mi-a scris cineva din Norvegia), că Barnevernet traduce tot ce se scrie despre ei. Foarte bine. ) Am dat dreptul de a reposta oricui mi-a cerut și zeci de bloguri au repostat imediat ce am scris despre Bodnariu și Barnevernet. Unele postări au fost citite de zeci de mii, poate sute de mii de oameni atunci. Și uite că n-am scris degeaba, copiii au fost eliberați. Înainte de 2015 însă am avut o experiență pe care n-am descris-o aici, cu un credincios danez căruia îi fuseseră răpiți copii și încredințați mamei. Era fiert omul. (Va urma.)
Dar mai este o dragoste falsă, dragoste care vine direct de la diavolul, nu prin oameni: dragostea de lume, dragostea de obiecte (lucrurile din lume) și chiar dragostea de oameni când este mai presus de dragostea de Dumnezeu: „s-au închinat făpturii în locul Făcătorului„. Putem purta în noi drogul iubirii de obiecte, al idolatrizării oamenilor, sau instituțiilor sau a o orice altceva în afara Cuvântului lui Dumnezeu care nu ne mai place. „Iată Cuvântul Domnului este o ocară pentru ei și nu le place de El.” Ieremia 6:10
Dar din textul de la Ieremia am vorbit duminică la adunare și voi pune înregistrarea aici.

1. Omul care îmi scrie a trecut printre primii la ordinea de rugăciune. Felul în care a fost cercetat de Dumnezeu m-a pus pe gânduri la modul serios și m-a îndemnat spre o mai mare seriozitate a legăturii cu Domnul și Cuvântul Său. Mă bucur că n-am dat numele niciunuia. Pocăința informatorilor și agenților e una din cele mai dure lovituri pe care o poate primi diavolul și cred că se poate.

O împărăție care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor

Dar, în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii şi ea însăşi va dăinui veşnic.” Daniel 2:44
„Ridicarea” împărăției lui Dumnezeu are loc acum, această ridicare a început „în noaptea în care a fost vândut” Domnul nostru și continuă prin milenii, deși „încă nu vedem că toate îi sunt supuse„. Dar Hristos „este cel dintâi rod” și „la venirea lui cei ce sunt ai lui Hristos„.
Caracterul supranațional al Adunării derivă din această „programare” divină. Ca creștini, nu suntem o religie dintre mai multe, ci un popor, un popor unic, mai mult, suntem o împărăție.
O împărăție care nu va fi nimicită.
O împărăție care nu este sub stăpânirea vreunui popor din cele multe de pe pământ și nu va fi niciodată.
Creștinii biblici, de-a lungul vremurilor au refuzat supunerea credinței lor la regulile religioase ale statelor. Când au devenit nebiblici, s-au supus. (Nu e vorba de supunerea la plata impozitelor și la respectarea legilor, la care fiecare creștin este obligat din îndemnul cugetului.)
Încă nu toate îi sunt supuse„, dar noi cei ce credem îi suntem supuși, iar dacă îi suntem supuși Lui, nu vom trece credința noastră sub stăpânirea unui alt popor, sub stăpânirea niciunui popor.
Noi nu ne-am supus lor” spune Pavel galatenilor, pentru ca „adevărul evangheliei să rămână cu noi„. Gal 2:5
Din evanghelia (Vestea Bună) pe care „o făgăduise mai înainte prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi” (Roamni 1:2 face parte și această poziționare deasupra tuturor popoarelor prescrisă de Daniel, chiar deasupra poporului Israel, deși iudeilor le-a fost dat Cuvântul lui Dumnezeu, (prin ei s-a dat), cu atât mai mult nu vom fi supuși (subordonați) altor popoare (etnii).
Guvernele statelor au ca obligație logică reglementare religiilor și le și conduc prin oamenii aprobați de guvern.
Dar creștinii, credincioșii adevărați nu sunt religie, adunarea nu este o religie care să fie supusă vreunui guvern, adunarea este un popor deosebit, așa scrie: „un popor care nu este un popor„.
Câteva citate convingătoare:
1. FA 15:14 „ca să aleagă din mijlocul lor (neamurilor) un popor care să-i poarte Numele„, nu o religie a ales Dumnezeu
2. FA 9:25 „Voi numi popor al meu„, nu religie a Mea
3. 2 Cor 6:16 „ei vor fi poporul Meu„, nu religia Mea
4. 1 Petru 2:9 „Voi însă sunteți un popor pe care Dumnezeu Și L-a câștigat ca să fie al Lui„, nu o religie din cadrul unui popor
5. Și cel mai clar text: 1 Petru 2:10 „pe voi care odinioară nu erați un popor, DAR ACUM SUNTEȚI POPORUL LUI DUMNEZEU„, nu suntem religia lui Dumnezeu, nici măcar religia corectă, ci UN NOU POPOR. Acum suntem, nu doar că vom fi odată.
De aceea un creștin biblic trebuie să iasă afară din orice religie, nu să intre în vreuna.
Pentru ca adevărul evangheliei să rămână cu el.
Creștinul biblic face parte din națiunea creștină, națiunea lui Hristos, are cetățenie cerească și Rege pe Unsul Isus. Ca străin și călător aici pe pământ, creștinul va fi supus guvernului țării prin care pribegește, dar inima Lui va fi a Domnului, conștiința, cugetul și speranța Lui vor fi dincolo.
Statele organizează culte, locașuri de cult, acte de cult și slujitori de cult. Sunt multe culte. Dar au aceste multe culte vreo legătură cu acel popor UNUL, al Unicului Dumnezeu? Tu faci parte din poporul lui Dumnezeu sau din vreo religie? Răspunde singur.
Ca să te ajut să-ți răspunzi, redau mai jos primele 3 pagini din Îndrumătorul creștin baptist (buletinul cultului creștin baptist din RPR), numărul din luna Martie 1953, anul morții lui Stalin.



Nu îmi fac iluzii că revistele altor culte au fost mai puțin zeloase în a aduce elogii acestui odios criminal.
Dacă știe cineva, undeva, vreun rânduleț prin care vreunul din aceste culte s-a pocăit de astfel de texte și astfel de atitudini, să mă informeze vă rog!
Creștinătatea nu este acest popor, nici cei ce cu inconștiență înființează culte, partide creștine sau asociații. Azi am vorbit la adunare despre învățarea „căilor poporului meu” din Ieremia 12:16 și pun mai jos ce am vorbit:

Cine umblă cu înțelepții se face înțelept

Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept, dar cui îi place să se însoţească cu nebunii o duce rău.” Proverbele 13:20

De fiecare dată când încep să citesc o carte care știu că e bună am emoții ca acum aproape 50 de ani când am citit primele cărți. Prima carte întreagă pe care am citit-o la sfârșitul clasei întâi a fost „Singur pe lume” de Hector Malot. Era istoria unui băiețel, Remi, care a trebuit să se descurce pe cont propriu în viață de la vârstă fragedă. Am tot recitit cartea retrăind împreună cu el fricile și bucuriile și necazurile lui. M-am contopit cu personajul.
Cu vârsta multe emoții se atrofiază. Nu însă cea a cititului.
Iată că acum, la 55 de ani, pot să spun că emoția citirii unei cărți îmi este la fel de vie ca și la șapte ani.
Ca unul care de două ori până acum mi-am vândut aproape toată biblioteca la anticariat mai pot să vă spun că am învățat să deosebesc cărțile de cărți. Când citești cărțile scrise de înțelepți parcă aceștia te iau de mână și te poartă cu ei și cu blândețea lor, te hrănesc și te ajută să ajungi ca ei.
Cine umblă cu înțelepții se face înțelept iar cui îi place să se însoțească cu nebunii o duce rău.” Asta este una din căile de a deveni înțelept: a umbla cu înțelepții, iar unul din cele mai la îndemână moduri de a umbla cu înțelepții este să le citești cărțile.
Pentru mulți înțelepți scrisul a fost ca o confesiune, ca o spovedanie. Într-o lume în care înțelepciunea strigă pe străzi și nu are auditoriu, desigur că nici înțelepții nu au adesea alt ascultător decât hârtia (sau ecranul) din fața lor, dacă au ocazia.
Iar privilegiul de a fi singurul ascultător al unui înțelept îl ai de fiecare dată când îi iei cartea și i-o citești cu aceeași răbdare cu care el ți-a scris-o ție.
Am oroare de ficțiune, sunt ars cu filmele, dar nimeni nu mi-a putut tăia dragostea de cărți adevărate, de biografii, de istorie, de mărturii ale oamenilor care au suferit pentru credință, pentru cuget, pentru adevăr sau pur și simplu au suferit pe nedrept.
Desigur că cei mai înțelepți oameni de pe pământ sunt cei pe care ni i-a trimis Dumnezeu: adică profeții Lui, apostolii Lui, fiul Lui. Cărțile lor și cuvintele lor să ne fie tovarăși de călătorie ai gândului nostru în fiecare zi.

Pentru că fiecare om are o cărare în cap: ”Ferice de omul a cărui putere este în Tine: în inima lor sunt croite drumuri (Psalmul 84:5 GBV)” sunt drumurile gândului, drumurile pe care umblă gândirea noastră toată ziua de când se trezește până când se culcă.
Și pe drumul acesta al gândului nu e bine să umbli singur, e bine să îți iei tovarăși de drum oamenii înțelepți, să umbli cu ei. Să citești cărți bune în primul rând.
Pentru mine lectura este ca o mâncare bună, ca un medicament, ca o baie. Mă simt sătul, vindecat, împrospătat după ce-mi împrospătez mintea cu gânduri care mă satură, mă vindecă sau mă curăță.
Când prind o înțelepciune, scap de o prostie, scap de o neghiobie și mă bucur ca și cel care găsește o comoară.
Iar una din căile de a găsi această comoară este să umbli cu înțelepții. Cititul cărților este unul din felurile de a umbla cu înțelepții. Pledoaria mea pentru citit vine în primul rând din exemplul profetului Daniel caruia i s-a însămânțat în cuget de mic copil această preocupare, încât până la bătrânețe a citit și a putut să spună la un moment dat: „eu Daniel am văzut din cărți” (9:2) Dragii mei, luați ca pildă de suferință și de răbdare pe profeți, luați-l pe Daniel caz particular, luați ca exemplu răbdarea lui de a citi cărți chiar și la bătrânețe, de a primi învățătură.
La bătrânețe a priceput din cărți o profeție scrisă de un contemporan de-al lui pe care este posibil să îl fi cunoscut în copilărie, dar apoi aproape sigur că nu s-au mai întâlnit, de Ieremia zic.
Televizorul prostește, știrile confuzează pentru că majoritatea sunt doar un prilej pentru reclame comerciale.
Dacă Dumnezeu din ceruri a găsit cu cale să ne vorbească nouă printr-o carte, înseamnă că facultatea aceasta de a citi nu este o șugubeață îndeletnicire a unor maimuțe care nu au vrut să mai stea pe creangă, ci planul ingeniosului Creator de a-și împărtăși înțelepciunea și însușirile cu propria Sa creație și de a ne aduce la viața Lui, din moartea specific materială în care ne găseam în lipsa cunoștinței Lui. Ferice de cine citește cuvintele înțeleptilor și în primul rând Biblia, cartea înțeleptului nostru Tată.

13 sfaturi pentru viața de acum

 Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe când evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare. ” 1 Timotei 4:8

Am fost întrebat prin mail acum 9 ani, în 2013:
Am ajuns iarasi in situatia in care incerc sa adun sfaturi cat mai multe ca sa cresc sansele de a gasi si unul bun. De la inceputul lunii aprilie nu mai sunt angajat; ma intrebam daca ar fi bine ca sa ma apuc sa imi fac PFA. Tata imi spune ca nu e bine ca in perioada asta sa ma apuc sa fac asta. Mai multi pana acuma mi-au spus sa incerc in alta tara pentru ca aicea lucrurile nu vor merge in perioada urmatoare. Dumneavoastra ce credeti ca ar fi bine de facut?

O să dau răspunsul mai jos. Să explic: zilele acestea parcurg arhiva Google Photo și arhivele de mail. Găsesc lucruri interesante. Pe acest prieten îl cunosc de când era prunc, sunt prieten cu părinții lui și așa i-am devenit „consilier”. Iată răspunsul (5 aprilie 2013):

„Sfaturi

Tata zicea că cine-ți dă sfat nu-ți dă și colac(cozonac).

Deci: sfaturi.

  1. Să nu treacă nici o zi fără să muncești.

2. Muncă înseamnă să faci ceva util cu mâinile tale.

3. Dacă nu găsești de lucru la calificarea maximă pe care o ai, să cauți o treaptă mai jos, și încă una, și încă una, până găsești.

4. Dacă nu găsești de lucru la salariul care îl visezi, să cauți cu 10 lei/zi mai jos (pe zi, notă de acum), apoi cu încă 10 și cu încă 10.

5. Aplicând regula 3 și regula 4 e imposibil să nu găsești de lucru.

6. În orice perioadă vor fi oameni care vor zice că ”e greu acum”, dar Cuvântul zice ”cine se uită după nori nu va semăna și cine se uită după vânt nu va secera”. Adică împrejurările se schimbă.

7. Romania sau afară? ”Tot pământul este al Domnului cu tot ce e pe el” Oriunde ești poți fi acasă cu El sau străin de El și acasă, acolo unde ești, dar nu e bine să fi sufletește ”acasă” undeva pe pământ. Așa că și în S. ești tot străin, sau așa ar trebui să te simți.

8. PFA sau angajat? Sunt 4 forme de a câștiga bani: angajat, liber profesionist(PFA), patron și investitor. PFA poate fi mai bine decât angajat: libertatea, câștigurile și riscurile sunt mai neuniforme, deci pot fi mai mari,…sau mai mici, sau pe minus(pierderi), ceea ce ca angajat nu se poate. Dacă drămuiești bine socotelile și ca PFA te poți opri mult înainte să ajungi la minus, vaca ce nu mai dă lapte se poate da la abator, cel puțin cât nu slăbește.

9. Ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!

10. Nu intra în nici o datorie, fugi de ideea de datorie, de cei ce te sfătuiesc să faci datorii, sunt dușmanii tăi zâmbitori.

11. Trăiește modest, mai modest decât îți permiți, să-ți rămână să dai și altora care trăiesc obligat mai modest(bolnavi, bătrâni, orfani, văduve).

12. Hrănește-ți mintea cu Cuvântul lui Dumnezeu, acolo sunt cele mai bune sfaturi. ”făgăduința vieții DE ACUM și a celei viitoare”.

Cred că 12 sfaturi sunt destule pentru azi. Eu nu strecor țânțari, dacă nu ai de lucru, lucrează ce ai, du-te undeva „cu ziua”, ajută pe unul pe altul la zugrăvit, la construcții, să te plătească seara, iar seara stai și caută (pentru mâine, notă de acum) ceva mai bun ca azi. Uite că l-am scris pe al 13-lea. Și în vest e la fel, lucrezi ce poți din ce găsești.”
5 aprilie 2013

Am primit și răspuns, îl redau parțial:
Multumesc! …..
Inca am in mana lucrul care l-am facut si cat timp eram angajat: …… Incerc sa il fac in continuare cat de bine pot. Doar ca uneori ma simt obosit si unele mici probleme de sanatate (pentru care la doctori nu prea am gasit solutii) ma fac sa lucrez mai greu si ma intreb daca e bine sa continui sa fac ceea ce fac desi nu am altceva care sa imi vina in minte sa fac.
Dintre sfaturi eu am luat unul singur: incurajarea sa continui sa fac ce pot increzandu-ma in Tatal care le stie pe toate si le are pe toate in control.
Partea cu sanatatea nu e ceva grav, doar o senzatie de ameteala care cateodata ma impiedica sa lucrez. Lucrul la calculator cere creier odihnit si in stare sa se concentreze la munca. De aicea apar intarzieri la predarea materialelor la clienti… deci o impresie gresita facuta celor care imi aduc alti clienti. Oricum inca pot lucra……


Problemele „mici de sănătate” și „senzația de amețeală” au fost de fapt o tumoră pe creier, a urmat o operație complexă și o reabilitare lentă, lucru pe care „sfaturile” mele nu l-au cuprins.
Dar ce au cuprins socotesc valabil și azi.


Dumnezeul cetățuilor, despre urbanizare

 În schimb, va cinsti pe dumnezeul cetăţuilor; acestui dumnezeu, pe care nu-l cunoşteau părinţii săi, îi va aduce cinste cu aur şi argint, cu pietre scumpe şi lucruri de preţ. Cu ajutorul acestui dumnezeu străin va lucra împotriva locurilor întărite; cui îl va recunoaşte, îi va da mare cinste, îl va face să domnească peste mulţi şi le va împărţi moşii ca răsplată. ” Daniel 11: 38-39

Urbanizarea cu adevărat a apărut în secolele 18-19. Până atunci dimensiunile orașelor erau limitate de tehnologiile încă nedezvoltate legate de aducțiunile de apă, de canalizări și de lipsa industrializării.
Pe măsură ce oamenii au descoperit secretele prelucrării metalelor, ale electricității și ale motoarelor, nu a mai fost nevoie de mulți țărani pentru pământ, ci de mulți muncitori pentru industrie și așa s-au dezvoltat orașele.
Odată cu conductele de apă și gaz, cu stâlpii de curent și telegraf, s-au întins străzi și cartiere pe orizontală și blocuri cu multe etaje pe verticală. Așa că „a sta la oraș” a devenit un țel, un vis, un idol: dumnezeul orașelor.
Născându-se și locuind la oraș, omul s-a îndepărtat de fermă și de ogor, de pildele creației, de semănat și secerat, de creștere plantelor, de germinare, de cântatul cocoșilor și de săritul vițeilor din grajd. Admirând mai mult obiectele făcute de om decât creația divină, omul de la oraș a căzut ușor pradă idolatriei.

Mai mult, nefiind dependent de agricultură, omul de la oraș nu mai era afectat de secetă sau de bolile plantelor.
„.…ştiţi că bogăţia noastră atârnă de meseria aceasta” spunea Dimitrie meșterilor lui din Efes acum 2000 de ani, iar atunci când nu mai vezi binecuvântarea lui Dumnezeu din curgerea succesiunii de ploi și vreme bună, devii și mai idolatru. Când bunăstarea îți vine de la „meseria aceasta” mai repede uiți de Dumnezeu, te gândești doar la meserie. Îndrăznesc să presupun că la urbanizare se referă acest text din Daniel, despre acest dumnezeu nou, al cetățuilor.

Ce n-am găsit pe Youtube?

Trei chestiuni cel puțin:
1. O vorbire în limbi autentică
2. O predică împotriva muncii la negru
3. O predică împotriva câștigului mârșav, împotriva vorbitului pe bani.

(Postare începută la 1 Mai 2022.)

1. Despre vorbirea în limbi am mai scris. Că n-am găsit. Ce am găsit, n-a trecut testul, iar ceea ce unii cred că este vorbire în limbi e dovada pentru ei că pot primi certificat de naivitate.
2. Cât despre o predică împotriva muncii la negru (sau o atitudine, o luare de poziție), precizez că ar trebui să fie din partea unei persoane care trăiește din munca lui, nu din partea pastorilor care se încadrează cu toții la Ezechiel 34. Oricum, n-am găsit de niciun fel.
E duminică noaptea, spre luni, a aproape două și n-am somn. Într-o cameră de oaspeți din casă dorm Sașa și Tolic, doi refugiați ucrainieni, tată și fiu, din Donețk, am povestit cu ei până târziu. Rușii au bombardat acum câteva zile podul de la Bugaz, peste limanul Nistrului și singura trecere spre Buceag a rămas prin Moldova. Unde poți să virezi dreapta și nu mai reintri în Ucraina.
Așa au scăpat mulți de data asta. Sașa e marinar, lucrează la o firmă germană cu bază în Cipru, locul de muncă îl așteaptă, trebuie doar să ajungă în Germania. Tot în Germania e și restul familiei, soția și ceilalți 4 copii, din care unii au trecut prin casa noastră în martie.
Au sosit pe la 22:30, s-au rătăcit prin Cluj, navigatorul de la Yandex se pare că nu știe prea bine străzile din Europa. Un clujean binevoitor pe care l-au întrebat de adresă, când a văzut că sunt din Ucraina, i-a condus până în fața porții noastre.
Am povestit până după 12 cu Sașa. Mi-am reamintit istoria mea cu Ucraina. Ucraina, dragostea mea.
Prima dată a fost bicicleta, o „Ucraina”, aveam 12 ani. Apoi soția ucraineancă pe care am cunoscut-o la 19 ani, apoi am cunoscut țara la 23 de ani. Chiar față de România ceaușistă, în Ucraina anilor 90 era un haos căruia trebuia să i te adaptezi. 10 ani am umblat la Cernăuți în interes privat și în timpul acesta am umblat și în toată fosta Uniune ca trimis de la serviciul unde lucram ca traducător. Corupția, șpaga, comerțul și munca la negru erau regula acelor ani și pe-acolo. În 92 mi-am dus mașina (o lada ruginită) s-o „fac” la Cernăuți. 3 săptămâni am stat acolo. A venit soția la mine în vizită. Mașina a stat o săptămână pe Ruska la făcut motorul și apoi am dus-o la Ostrița la caroserie. Tinichigiul, pe nume Isopescu, trăia într-o sărăcie înspăimântătoare, WC-ul era în grădină învelit cu snopi din tuleie de porumb și avea ca ușă un țol. La vopsit am dus mașina la Pavel, tot la Ostrița. Români toți în Ostrița. Și mulți pocăiți, se pare că nazarineni.
În fosta URSS, credincioșii evanghelici neînregistrați nu fac armata, de fapt au o atitudine antistat derivată dintr-o lungă istorie de „invitații în colivie”, adică înscrieri în culte controlate de stat. Chiar și refugiații care vin, bărbații de obicei trec ilegal în Moldova (fugind de armată) și apoi legal la noi.
Au plecat la culcare oaspeții noștri și eu am rămas să meditez cumpătat la această relație credincios biblic-stat (opresor sau nu). La plata impozitelor și la slujirea lui Dumnezeu prin asta. Și la faptul că dregătorul (chiar al statului opresor) e slujitorul lui Dumnezeu, lucru greu de intrat în cap. Ideile angajează mercenari gratis, iar cine scoate cuvinte contra sabiei se trezește cu sabia scoasă împotriva cuvintelor.
De fapt, cum să găsesc predici împotriva muncii la negru? Cunosc pastori-investitori imobiliari care practică munca la negru, e un trend.
Ideea de a bani altora, statului, nu place, dar totuși Cuvântul lui Dumnezeu este clar: „De aceea trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta. Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul;” Romani 13
E foarte greu să citești bucuros aceste texte când „slujitorul lui Dumnezeu” te amendează, te arestează sau în țările unde trebuie să poarte masca democrată, îți trimite spioni în adunare de te sufocă. Toți sunt „slujitorii lui Dumnezeu”. Îi plătești pe acești spioni din munca ta și zice Tata s-o faci din îndemnul cugetului. Vezi cum le cresc casele și ei nu știu tabla înmulțirii, știu tabla șoptirii. Un „frate” le-a donat terenul, alt „frate” materialele, alți „frați” munca și au explicații la tot.
În fosta URSS a funcționat între credincioși mișcarea de refuz al înregistrării la stat ca și cult, ca formă de protecție și ca formă de protest.
Peste acest refuz au suprapus „ca normal” refuzul participării la război.
Și acum a venit peste ei războiul la care nu vor să participe.
Și fuga din țara și de mediul cu care trăiau într-o simbioză și un echilibru deja devenit tradiție.
Fără înregistrare la stat și totuși baptiștii neînregistrați din fosta URSS au „catedrale”, cum e aceasta din Tula.
„Cum le-ați făcut, pe ce nume?” i-am întrebat
„Pe nume personal, pe numele câte unui frate.”
„Ca și casă particulară.”
Țin congrese în astfel de săli. Sau țineau.
O explicație mai detaliată am primit de la un frate care mi-a explicat că în fosta URSS cei mai buni meseriași în construcții sunt recunoscuți ca fiind „veruiușii” adică credincioșii, chiar ofițerii, KGB-iștii și membrii guvernului apelează la ei, știind că sunt cinstiți. Și ca „răsplată” sunt lăsați în pace.
Dar războiul îi fugărește pe toți.
Și strică și simbioza, și echilibrul dintre credincioșii fundamentaliști și guvernanții corupți sau nu.
Am deschis subiectul și cu ei despre munca la negru.
Răspunsul invariabil a fost că nu se poate decât așa, așa e construit sistemul încât să perpetueze corupția, să nu se poată altfel, toată lumea să fie mânjită, toată lumea să fie vinovată și starea de a fi liber să fie un privilegiu acordat de guvernul pe care nu e bine să-l deranjezi.
Cred tare că un astfel de sistem și un astfel de guvern au semnate condamnarea la moarte în catastifele tribunalului ceresc, chiar înainte de Marea și Înfricoșătoarea judecată, chiar aici și acum pe pământ, cu termene.
3. Și totuși nu acesta este câștigul mârșav în limbaj biblic.
Câștigul mârșav este descris la Romani 3: „se slujesc de limbile lor ca să înşele„.
Este starea majorității sistemelor religioase, indiferent în ce grad se acceptă sau nu se suportă reciproc.
Marfa lăudată și vândută este „slujba” religioasă, scamatoria popească, acea vrajă dată de locul amenajat tradițional sau modern, de costumația caraghioasă sau nu, de muzică, de arhitectură și de regie.
Mersul la slujbă este pârghia logică din cap, pârghie care-l face pe om să se miște acasă spre acel loc, să verifice dacă are bani „de pus” și să pună, amăgit că acea slujbă îi va face ceva, îl va ajuta.

Vom analiza „slujba” religioasă.
Fie tradițională, fie modernă, orice „slujbă” are două caracteristici care o fac urâcioasă și condamnabilă, îi fac urâcioși și condamnabili în fața lui Dumnezeu pe participanți.
1. Lipsa Cuvântului lui Dumnezeu explicat și înțeles, adică îndepărtarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Starea aceea când mergi cu Biblia la adunare, adunarea fiind un loc unde 2-3 frați explică Cuvântul și ceilalți judecă ce aud, procesează și cresc în înțelegere este o stare total diferită de „slujbă”. La „slujbă” nu se explică mai nimic, se asistă, se simte ceva, „te umpli” și pleci. Fără procese de conștiință sau mentale, fără analiză de sine sau de text, fără standarde morale și fără standarde biblice. Asta e slujba, un loc în care e suficient să fii, că se pretinde că „prezența” e destul. Și eventual că te „trăznește” …duhul, te străpunge, mă rog. Chiar exercițiul simplu al ascultării și analizei unui text biblic s-a atrofiat până acolo că textul apare doar ca decor și pretext pentru alunecarea spre un motivaționalism din păcate adesea financiar.
2. „Credința” în „eficiența” slujbei, credință care nu este mai mult decât vrăjitorie, adică alocare de puteri unui obiect, loc, persoane sau/și ritual. Iată încă un motiv pentru care „slujba” este urâcioasă și condamnabilă în fața lui Dumnezeu. Cuvântul explicat este înlocuit cu ritualuri și invocări, de la banalele rugăciuni de intrare (început) până la slujbă pe orice: binecuvântări de copii, inaugurări de temple, binecuvântări de miri și chiar înmormântări cu pretenția de „prohod”, de ușurare a trecerii. Aproape nimeni nu se stresează că aceste „slujbe” nu se găsesc în Biblie, dar cine să se streseze? Pastorii și preoții care le fac au interese financiare, iar laicii care le plătesc cred în ele.
Concluzia tristă la care am ajuns este că slujba este alternativa diabolică a credinței. „Crezând” sincer în eficiența slujbei, omul nu se mai vede motivat să citească și să creadă textul Sfânt. El crede că prin slujbă are Duhul Sfânt care-i face ceva. Aici oferta variază. Nu variază însă renumerarea. Nicio slujbă nu este netaxată. Acesta este câștigul mârșav. Lăsați-mă cu pilda boilor. Treieratul este despărțirea paielor de grâu, slujba este amestecarea paielor cu grâul. La slujbe niciun „bou” nu treieră niciun grâu, ci bagă paie în grâu până nu se mai vede grâul.
Ieremia 23:28 „ Prorocul care a avut un vis să istorisească visul acesta şi cine a auzit Cuvântul Meu să spună întocmai Cuvântul Meu! Pentru ce să amesteci paiele cu grâul? zice Domnul. „
Pentru ce? Pentru bani.
Explică Amos: „….vom vinde codina în loc de grâu.” Codina înseamnă un amestec de grâu cu pleavă și cu paie, un grâu amestecat. Textul sfânt amestecat intenționat cu paie și pleavă, asta este codina, are volum. (Termenul codină vine din zootehnie: la tunderea oilor, lâna mai slabă și murdară din jurul cozii se numește codină, de la coadă.)
O altă concluzie tristă este că vorbitori adesea buni și tâlcuitori expliciți ai Bibliei s-au compromis atunci când au început să facă slujbe. Mesajul a ajuns confuz și analiza dificil de făcut. Slujba este codina, pleavă amestecată cu paie și grâu. Nu ai de unde să știi dacă cel ce ascultă cu interes urmărește firul logic, procesează, este cercetat ca și cei mustrați din Corint sau pur și simplu te ascultă pentru că ești furnizorului de „slujbe”, ești magicianul lui.

Testarea se poate face simplu, să începi să nu mai faci nicio slujbă nebiblică. Vezi cu câți ascultători rămâi. Riscă cineva? Să treieri bine grâul, dacă tot te pretinzi „bou”, să separi paiele de grâu.

Starea de a te asculta cineva nu pentru logica argumentelor pe care le împletești în mintea lui, ci pentru că te crede un fel de magician furnizor de „har” este foarte riscantă. Dacă sunteți pastori sau „slujbași religioși” meditați la asta. Dacă cunoașteți pastori, dați-le acest text. Toată truda argumentației este zadarnică dacă la urmă în loc de pocăință și angajament este invitat „Domnul să lucreze” adică se așteaptă ca slujba să aibă efect.
Pe scurt: slujba e marfă, dragii mei.
Marfă mârșavă.




De ce sunt atât de multe cărți despre Auschwitz, despre holocaust?


Voi sunteţi martorii Mei – zice Domnul –” Isaia 43:10

Încă mai eram acolo, aliniaţi, după ce s-a terminat selecţia şi, nu ştiu cum, dar era şi o femeie cu noi în grup, care ţinea în braţe un bebeluş de vreo două sau trei luni. Nu ştiu cum reuşise să-l ascundă de nemți până atunci.
Un SS-ist oarecare, de rang inferior, a văzut bebeluşul şi s-a dus la femeie. Netulburat, de parcă era ceva obișnuit, a înfipt baioneta puștii în trupul bebelușului şi i l-a smuls din braţe, apoi l-a aruncat în aer. A prins cu baioneta bebeluşul când cădea şi l-a izbit de pământ. A făcut-o cu plăcere — ca şi când ar fi fost un sport pentru el.

Într-o fracțiune de secundă, mama a sărit la SS-ist, i-a înfipt degetele în ochi şi i-a scos globii oculari ca pe două ouă mici. Nu i-am mai văzut ochii, doar sângele şiroind din orbite.

Totul s-a petrecut foarte rapid. Am fost cu toţii șocați şi încântați că femeia aceea a avut curajul să facă ce-a făcut — fără teamă şi fără să ezite niciun moment.

A fost împușcată din trei direcţii cu o ploaie de gloanţe. Se terminase cu ea. SS-istul a început să urle de durere. A fost important și pentru noi. Înainte, păreau diferiţi de noi, dar acum vedeam că SS-iştii nu ne erau mult superiori. Tipul acela avea un trup la fel cu al nostru, avea aceleaşi slăbiciuni şi urla exact ca noi.

Au venit câţiva gardieni şi l-au luat pe SS-ist de acolo. Probabil că l-au expediat la un spital din Germania. Sunt convins că rămăsese orb pentru tot restul vieţii. Ultimul lucru pe care l-a văzut au fost mâinile femeii îndreptându-se spre ochii lui.

Sursa: Ceasornicarii, Harry Lenga, Scott Lenga , Polirom 2022, pag 154-155

Aproape de fiecare dată când mă duc la librărie găsesc câte-o nouă carte despre holocaust. În general sunt scrise de supraviețuitori ai holocaustului, câteodată ajutați de câte un scriitor de profesie. Eu cu siguranță am citit zeci de cărți pe tema Auschwitz și alte lagăre. În ultimul timp am descoperit cărțile despre Transnistria.
Cei au trecut prin suferință și prin amenințarea zilnică a morții au un altfel de mesaj decât cei care „nu ratează nici un prânz”. În ultimele săptămâni am mai citit vreo șase-șapte cărți, tot despre Auschwitz. Evrei sau evreice din Ungaria, din Polonia, din Germania, cu toții au scris.
Penultima carte cumpărată n-am citit-o. Se numește „Tatuatorul de la Auschwitz”. Vânzătoarea de la Cărturești n-o găsea și colega ei i-a strigat: caut-o la „ficțiune istorică”. Cum ficțiune? am întrebat supărat. Auschwitz nu e ficțiune. Mi-a explicat că nu e scrisă de cineva care a trecut prin Auschwitz, ci de un scriitor. Am cumpărat cartea de rușine, că a căutat o vreme. Dar se vede că scriitorul n-a fost acolo. Mi-am amintit de o poveste pe care ne-a spus-o Mihai Wurmbrand în 2009. Trebuia să facă în America filmul despre viața tatălui său. Regizorul american a citit toate cărțile lui Wurmbrand și s-a documentat. I-a prezentat lui Mihai scenariul. La faza în care Mihai, copilul de 12 ani se duce la mama lui la închisoare la Râmnicu Sărat, scenariul propus de regizorul american era așa: „am imaginat o scenă în care tu te duci la poarta închisorii și gardianul te întreabă grijuliu: „băiețelule, la cine ai venit?” Tu îi spui că la mama ta și atunci el te invită la restaurantul închisorii, te servește cu o cafea și te invită să îi spui povestea. Aici am pus următorul dialog…etc etc”
Am încheiat discuția cu regizorul în acel moment fără explicații și am venit și am făcut filmul în România„, ne-a spus Mihai. Cine nu a trecut prin suferință, nu poate s-o înțeleagă.

Nici o carte nu este ca alta. Fiecare om a intrat în lagăr cu impresiile lui, cu părerile lui și suferința l-a marcat pe fiecare într-un fel deosebit.
Și totuși de ce sunt așa de multe cărți pe același subiect, Auschwitz?
Oare pentru că evreii sunt mai isteți decât alți oameni și reușesc să își descrie suferința cu mai multe patos pentru a impresiona?
Altul este răspunsul: evreii sunt martorii lui Dumnezeu, ei sunt un popor martor. Ei sunt martorii împlinirii cuvântului lui Dumnezeu în ei, în istoria lor, în împrăștierea lor printre toate neamurile, în sinagogile și cimitirele lăsate în urmă, sunt martori prin țara pe care o construiesc acum, la exact 2300 de ani profețiți de Daniel. Sunt martori în suferința lor profețită. Citind cărți despre Auschwitz îmi răsună în minte Cuvintele lui Moise:
…veţi fi smulşi din ţara pe care o vei lua în stăpânire. 64 Domnul te va împrăştia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă, şi acolo vei sluji altor dumnezei pe care nu i-ai cunoscut nici tu, nici părinţii tăi, dumnezei de lemn şi de piatră. 65 Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. 66 Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta67 În groaza care-ţi va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: ‘O, de ar veni seara!’ şi seara vei zice: ‘O, de ar veni dimineaţa!’” Deuteronom 28

Iar aceste frici profețite au fost descrise în cărți.
Fiind martori, ei trebuie ascultați. Fiind martorii lui Dumnezeu, cine îi ascultă pe ei, ascultă glasul lui Dumnezeu. Adică cei ce caută să le înțeleagă istoria, cauza suferințelor și miraculoasă lor reînviere în acest sfârșit de epocă istorică profetică.
Leneșul de cap va vrea să nu știe, dar dacă îi place să citească, va da cu ochii în librărie luna viitoare de o carte nouă despre Auschwitz. Și din curiozitate va ajunge la originea acestui popor martor.
Istoria evreilor este detaliată în Biblie, chiar și gândurile primului evreu și visele lui sunt scrise acolo.
Noi toți cei care credeam îl avem ca tată pe Avram pe primul evreu și într-un fel suntem și noi evrei, de fapt în alt fel. Împărtășim cu ei suferința respingerii: și antisemitismul și anticreștinismul fiind o formă de antiDumnezeu. (Antisionismul este o formă de antisemitism.)
Acest mare număr de cărți despre Auschwitz atrag atenția. Sinagogile goale atrag atenția. Cimitirele evreiești te fac să îți pui întrebări. Casele evreiești părăsite de peste tot (și ocupate de alții) fac parte din această mărturie complexă pe care Dumnezeu a lăsat-o în dragostea Lui celorlalte popoare ca să le facă să își pună întrebări. Și muzeele.
Pentru ce a făcut Dumnezeu aceste lucruri acestui popor? Am scris în alt loc la cineva care presupunea că Biblia este o înjghebare de texte evreiești pentru a domina lumea: -nici pomeneală: Biblia conține atât de multe texte antievreiești, pentru că este în primul rând o carte de justiție, o justiție raportată la moralitatea și dreptatea lui Dumnezeu. Iar pentru că evreii au călcat această justiție au fost pedepsiți. Iată ce le scria Ieremia în ajunul deportării prinanii 600 îH: „Unde este omul înţelept care să înţeleagă aceste lucruri? Să spună acela căruia i-a vorbit gura Domnului, pentru ce este nimicită ţara, arsă ca un pustiu pe unde nu mai trece nimeni?” 13 Domnul zice: „Pentru că au părăsit Legea Mea pe care le-o pusesem înainte; pentru că n-au ascultat glasul Meu şi nu l-au urmat14 ci au umblat după aplecările inimii lor şi au mers după Baali, cum i-au învăţat părinţii lor.” 15 De aceea, aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: „Iată, voi hrăni poporul acesta cu pelin şi-i voi da să bea ape otrăvite. 16 Îi voi risipi printre nişte neamuri pe care nu le-au cunoscut nici ei, nici părinţii lor şi voi trimite sabia în urma lor până-i voi nimici.” Ieremia 9
La ce concluzii ajungem oare, la concluzia lui Nae Ionescu, că Iehuda patet (evreul suferă) pentru că este evreu? (citiți partea va 2-a a postării de aici.)
Să nu cumva să credem că noi celelalte popoare vom scăpa. Privind la pedeapsa lor, noi suntem mai vinovați ca ei, pentru că ei nu au avut exemplu de pedeapsă, dar noi îi avem pe ei.
Necaz şi strâmtorare vor veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste grec.” Romani 2:9
Întâi peste Iudeu.
Peste ei a venit emigrarea forțată din Israel acum 2500 de ani, peregrinarea prin lume timp de două milenii și jumătate și întoarcerea lor prin suferințe înapoi, „scăpați de sabie” (cum scrie Ezechiel și eu cred că acest text se referă la Auschwitz și la teroarea hitleristă), dar să nu uităm că acolo scrie mai departe…
Apoi peste grec.
Adică peste celelalte popoare (neamuri, etnii).
Urgiile de la Auschwitz se pot repeta pentru că omul este neschimbat în firea lui. Despre ce se întâmplă acum în Ucraina, despre sutele de mii de ucrainieni deportați în Rusia, probabil se va scrie în cărți peste 10 sau 20 de ani și ne vom mira, dacă va mai fi lume pe atunci.
Așa cum atunci când deportarea regatului de nord (numit atunci Israel) a precedat cu 70 de ani deportarea regatului de sud (numit atunci Iuda), profetul a amintit acești 70 de ani de „prilej de pocăință”, tot așa cred că va urma o pedeapsă peste neamuri „apoi peste grec”. Ieremia tratează acest subiect în capitolul 3: „Şi sora ei, vicleana Iuda, a fost martoră la aceastaŞi, cu toate că a văzut că M-am despărţit de necredincioasa Israel din pricina tuturor preacurviilor ei şi i-am dat cartea ei de despărţire, totuşi soră-sa, vicleana Iuda, nu s-a temut, ci s-a dus să curvească la fel. „
Suntem cronologic acum la această „virgulă” istorică dintre „Întâi peste iudei” și „apoi peste grec”.
Cu toate că noi neamurile, popoarele, au văzut pedepsirea evreilor pentru neascultarea lor, cea mai mare parte dintre popoare nu s-au întors la Dumnezeu cu pocăință.
Cel ce a știut este mai vinovat: „Domnul mi-a zis: ‘Necredincioasa Israel pare nevinovată faţă de vicleana Iuda.” v 11
De aceea sunt atât de multe cărți despre pedeapsă, despre Auschwitz. Auschwitzul a fost apogeul necazului și strâmtorării „peste Iudeu”.
Profeții Domnului au scris însă despre Necazul cel Mare care eu cred că este acel „apoi peste grec”, tot „necaz și strâmtorare”. Ziua de răzbunare a Domnului.
În fața acestei perspective atât de sigure și atât de dovedite, singura alternativă a fiecărui om rămâne pocăința înaintea lui Dumnezeu. Cum este această pocăință? Să rămânem la Ieremia 3, iată cum vede el în viitor pocăința evreilor: „Un vuiet se aude pe înălţimi: sunt plânsetele şi rugăminţile de iertare ale copiilor lui Israel, căci şi-au sucit calea şi au uitat pe Domnul, Dumnezeul lor. 22 Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, şi vă voi ierta abaterile’. ‘Iată-ne, venim la Tine, căci Tu eşti Domnul, Dumnezeul nostru.
Dar, dacă pentru ei, încă ușa este închisă (dar se va deschide), pentru noi acum este deschisă (dar se va închide). Pocăința nu este o decizie sau un moment, sau o slujbă, sau o aderare la vreun cult sau la vreo sectă, pocăința este în primul rând o frământare a inimii. O aliniere la Voia lui Dumnezeu din Biblie, o întoarcere cu adevărat la ascultare de El.

„Nu ai nici o șansă să scapi de rugăciunile mele”

Departe iarăşi de mine să păcătuiesc împotriva Domnului, încetând să mă rog pentru voi! Vă voi învăţa calea cea bună şi cea dreaptă.” 1 Samuel 12:23

Expresia din titlu am auzit-o dimineață la adunare, un frate a spus asta altui frate.
Încetarea rugăciunii pentru ceilalți este păcătuire împotriva Domnului.
Meditați!

Variola incorectă politic

„…au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor.” Romani 1:27
Oms a recunoscut că „variola maimuței” e total incorectă politic: se răspândește printre homosexuali. Sigur trebuie sa i se schimbe numele.
Probabil în „pedeapsa divină LGBT-22”, ca să fie în trend cu …-19, zic eu.
Citez din excelentul articol al lui Marius Oprea de aici.
Săream peste titlu dacă nu vedeam autorul.
Am în bibliotecă 3 cărți de Marius Oprea, citite toate.
Minte limpede, cuget bun, după cum se poate vedea și din opiniile echilibrate pe acest subiect sensibil.
Dar înainte de a cita din articol, amintesc ce am scris în postarea anterioară: „În cazul alcoolului și tutunului aceste cheltuieli medicale suplimentare sunt într-un fel acoperite de accizele la alcool și tutun. Dar ce facem cu bolile homosexualilor?
Lor cum li se pot pune accize?
Pentru că această sexo-identitate, care dă din coate să fie recunoscută sub flamuri de curcubeu, poartă cu ea la modul fizic semințele buruienilor bolilor LGBT, buruieni care atunci când răsar trebuie plivite pe cheltuiala tuturor.
Despre bolile astea și costul tratamentului lor, noul popor LGBT nu spune nimic.
Dar spune Dumnezeu:…

Și acum citate:
Asupra variolei maimuţei şi răspîndirii ei s-au dat multe detalii, de la primele cazuri – în afara unuia esenţial: anume că se răspîndeşte, în majoritatea cazurilor, în mediile homosexuale. De ce? Din ”corectitudine politică”. Nu la fel s-a întîmplat în trecut, cu SIDA. A fost o tăcere criminală, o situaţie în care ipocrizia a atins cote planetare.

Tăcerea „de aur” şi „corectă politic” poate fi şi criminală

Timp de peste o lună, însă, s-a păstrat o tăcere „pudică”, asupra unui aspect esenţial al „bolii: anume că ea se răspîndeşte (în cazurile din Europa şi SUA, aproape exclusiv) în mediile homosexuale. Dacă HIV/SIDA se poate răspîndi prin variate moduri, fără nicio legătură cu homosexualitatea, în cazul „”variolei maimuţei” cazurile depistate pînă acum nu prea lasă loc îndoielii, privind această cauzalitate.

Cu toate acestea, în mediile de informare nu s-a spus, pînă zilele trecute, nimic despre asta. Am căutat, de pildă, pe site-ul Institutului “Cantacuzino” – nu se spune nimic despre asta. Vectori importanţi de imagine, pentru acţiuni de prevenire şi educație medicală n-au spus nici ei nimic despre legătura dintre homosexualitate şi „variola maimuţei”. Doctoriţa Oana Cuzino, de pildă, una dintre cele mai populare promotoare în media a sfaturilor medicale, a publicat pe pagina sa de web un articol, cu titulul: „Ce este variola maimuţei, cum se transmite, ce simptome are şi cît este de gravă?”. De la bun început, suntem liniştiţi, cu următoarea apreciere: „Virusul nu se transmite la fel de uşor ca „noul” coronavirus, iar simptomele sunt mult mai grave şi vizibile, ceea ce implică o limitare a expunerii celor infectați şi depistarea cazurilor de către personalul specializat, cu măsurile de izolare şi gestionare ulterioară”.
Despre modul de transmitere, distinsa, frumoasa şi populara doctoriţă scrie că “transmiterea poate avea loc prin contactul cu fluidele corporale, leziuni ale pielii sau picături respiratorii ale animalelor infectate, direct sau indirect”, fără să pomenească ceva de relaţiile homosexuale, care nu sînt menţionate nici acolo unde ea vorbeşte despre factorii de risc: „Factorii de risc demonstraţi pentru infecția cu variola maimuţei sunt: zonele puternic împădurite şi rurale din centrul şi vestul Africii, manipularea şi pregătirea cărnii de vînat, îngrijirea unei persoane infectate cu virusul variolei maimuţelor şi nevaccinarea împotriva variolei. Sexul masculin a fost, de asemenea, corelat cu riscul de infecţie, însă acest lucru poate fi mai degrabă o consecinţă a normelor culturală africane, conform cărora bărbaţii vinează şi intră frecvent în contact cu animalele sălbatice”,
Cu toate acestea, niciun purtător de cuvînt al vreunui spital de boli infecțioase, nicio televiziune, niciun articol de presă n-au făcut, până în prezent legătura directă între homosexualitate şi ”variola maimuţei”. Acest fapt s-a petrecut, cu tente evident homofobe şi atacuri suburbane la adresa minorităţilor sexuale, pe anumite site-uri sau în comentarii private, în spaţiul virtual. Dar nicăieri, în spaţiul public, în nicio intervenţie de pînă mai ieri. „Corectitudinea politică” a creat o anume pudibonderie, care însă în cazul de faţă are conotaţii de-a dreptul nocive. Nu e, totuşi, vorba de o chestiune inofensivă, culturală – ci de un virus, posibil ucigător, în orice caz de o epidemie. E total pe dos, la nivelul comunicării publice, tot ce s-a petrecut în cazul „variolei maimuţei”, faţă de Covid-19. Abia acum, cînd boala a început să se răspândească cu repeziciune, autorităţile medicale internaţionale au lăsat pudoarea deoparte şi au vorbit dechis: noua ameninţare la adresa lumii se răspîndeşte în mediile şi prin practici sexuale de tip homosexual. Dacă mai era nevoie de un prag al aberaţiei numite „corectitudinii politice”, acesta a fost atins, prin tăcerea cu care, mai bine de o lună şi jumătate, a fost înconjurat acest „secret al lui Polichinelle”.

Un subiect intangibil chiar prin mediile „creștine”: pedeapsa lui Dumnezeu.
Păi, Dumnezeu e dragoste.
Cum adică pedepsește? Dragostea izgonește frica.
Cum să trăiești tot timpul cu groază?
Dar iată că sentințele lui Dumnezeu se aplică matematic.
...au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor.” Romani 1:27 Să nu tăcem ca „autoritățile medicale internaționale.”
Variola este pedeapsa Lui Dumnezeu pentru anumiți păcătoși.
Este incorectă politic, nu se scrie despre ea.
Și Dumnezeu e incorect politic, nici despre el nu se scrie, se tace.
Probabil și această postare este incorectă politic, vom vedea.
A vorbi despre Dumnezeu într-o lume care tace despre Dumnezeu este socotit desigur incorect.
Tăcerea asta vinovată mi-a amintit de poezia Se tace îndârjit (Tăcuta lume)

Se tace îndârjit, abrupt, rapace,
Conspirativ se tace-n cârdăşie,
Pe un pământ bolnav de limbuţie
De Dumnezeu tot mai vârtos.. se tace!.

………

Vremelnicia s-a ornat, dibace,
Captând atenţia sferă cu sferă,
Iar omul prins în cursa-i efemeră
Despre ce-i veşnic şi vital.. doar tace!.


Dragostea și noua toleranță

Dar, de la începutul lumii, Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască.” Marcu 10:6
Nu variante.
Acești nou-toleranți au o grozavă intoleranță pentru cei ce nu le împărtășesc „toleranța”.
Acești nou-toleranți pretind discriminare pozitivă, drepturi colective, de grup, vor de fapt recunoaștere identitară. Ca și cum ar fi o etnie separată, ca o rasă de animale în pericol de extincție.
Și fac tot ce pot pentru a-și afirma identitatea.
De la ultimele mitinguri identitare ale lor, n-a prea plouat prin țară.
Seceta s-a întins nemiloasă peste capetele filozofilor care nu știu că Cel ce dă ploaia a lăsat scris că ÎN CAZ DE PĂCAT O VA OPRI.
Dar, dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău….Domnul te va lovi cu lingoare, cu friguri, cu obrinteală, cu căldură arzătoare, cu secetă, cu rugină în grâu şi cu tăciune, care te vor urmări până vei pieri. Cerul deasupra capului tău va fi de aramă şi pământul sub tine va fi de fier. Domnul va trimite ţării tale, în loc de ploaie, praf şi pulbere, care vor cădea din cer peste tine până vei fi nimicit.” Deuteronom 28:15,22-24
Vedem multe exemple în Vechiul Testament.
„Dar nu sunt numai pentru biserică exemplele astea? ” m-a întrerupt un frate duminică seara, în timp ce deșiram subiectul ce vi-l transcriu aici.
Nu, deloc, i-am spus.
Acolo unde scrie, „pentru învățătura noastră” cred că se referă la învățătura tuturor oamenilor.
Mai mult: a tuturor popoarelor: „La fel Se poartă fie cu un popor, fie cu un om,” Iov 34:29
Cred deci că înmulțirea mitingurilor LGBT și a acceptării lor sociale a dus la această secetă grozavă.
Pe vremea când soția mea era studentă, homosexualitatea se preda la cursul de psihiatrie ca boală.
Alături de pedofilie, zoofilie și de alte aberații.
Acum, păcatul s-a încoronat ca prinț și pretinde închinare.
Bine, bine, va zice cineva, nu trebuie să le arătăm dragoste?
Ba da.
Ieri coboram Feleacul cu mașina și după Rompetrol văd pe trotuar un moș căzut.
Un șofer slăbuț oprise să-l ajute.
Dar moșul era gras, celălalt șofer firav, „ajutați-mă să-l ridic”, zice.
Moșul avea o pungă plină cu pachete de țigări și evident trăsese ceva la măsea.
Ne opintim, îl rezemăm de gard și-l întreb pe moș unde stă. Îmi spune numărul, 3 case mai jos, merg și o chem pe nevasta lui care vine bombănind să-l recupereze.
Cam așa dragoste ar trebui să le arătăm, să-i ridicăm de jos, nu să-i ajutăm să cadă.
Ce ar fi dacă moșii ăștia bețivi ar cere drepturi colective, „identitatea bețivilor nedreptățiți care pică pe stradă”? De ce să fie claxonați? Să le amenajăm un țarc pe stradă să se simtă bine. Scuzați.
Să luăm o chestiune etică.
Bolile homosexualilor sunt un capitol cunoscut al medicinei.
Dar oare tratamentele acestor boli, împreună cu ale bolilor produse de alcool sau de tutun, ar trebui decontate din asigurările generale de sănătate?
Eu socotesc că nu. Pentru că așa cum o asigurare auto nu se aplică dacă tu îți dai foc intenționat la mașină, tot așa dacă tu te otrăvești singur ar trebui să-ți plătești din buzunar tratamentul.
În cazul alcoolului și tutunului aceste cheltuieli medicale suplimentare sunt într-un fel acoperite de accizele la alcool și tutun. Dar ce facem cu bolile homosexualilor?
Lor cum li se pot pune accize?
Pentru că această sexo-identitate, care dă din coate să fie recunoscută sub flamuri de curcubeu, poartă cu ea la modul fizic semințele buruienilor bolilor LGBT, buruieni care atunci când răsar trebuie plivite pe cheltuiala tuturor.
Despre bolile astea și costul tratamentului lor, noul popor LGBT nu spune nimic.
Dar spune Dumnezeu: ” …bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor.” Romani 1:27 Aici cred este vorba evident de bolile cu transmitere sexuală.
Dacă ei le ignoră, dacă apărătorii lor nu scriu despre ele, scrie Dumnezeu: aceste boli sunt o pedeapsă pentru păcatul lor. Și asta e doar o parte a pedepsei, de aici și de acum, mai urmează cea veșnică.
Unde e dragostea noastră aici?
Evident dragoste este să le spunem acestor păcătoși că ceea ce ei consideră „ramură evolutivă”, că deviația lor este păcat în fața Creatorului.
(Acceptarea homosexualilor se bazează pe teoria evoluției, pasămite ei ar fi vreo nouă rămurică de om nou, un salt genetic de ultime decenii al zburdalnicei evoluții.)
Să le spunem de creația în 6 zile, de cădere și păcat, de potop și de Sodoma, despre oamenii stricați din Ghibea lui Beniamin de la Judecători 19, despre mânia lui Dumnezeu și pedeapsa păcatului, despre iertarea prin credința în jertfa lui Isus Hristos și despre judecata ce o să vină și despre împărăția Lui cerească.
Aceasta este dragoste, nu o acceptare tâmpă și o „tolerare” tăcută a celor care se pierd.
Nici contra-miting la mitingul lor. Normalitatea nu face mitinguri.
Cine cade în păcat şi eu să nu ard?” spunea apostolul.
Unde este în acest început de mileniu duhul acela de explicare și de analiză a Cuvântului pe care-l avea apostolul?
Pentru că pământul bun din pildă este asemănat cu „cei ce aud Cuvântul și-l înțeleg.”
Pentru înțelegere trebuie explicații, stăruință și învățare cu lacrimi, ca Pavel la Efes, „pe fiecare din voi”, nu muzici, tobe și sărit ca țapii ca la Untold și Electric Castle, că din Cluj vă scriu. Ah, și ca la HeartBeats, Electric-Castlelul pocăit, tot în Cluj.
Aceasta a fost și explicația mea din acest miez de noapte în care, mulțumesc lui Dumnezeu, nu mă doare nimic, am împlinit 34 de ani de căsnicie, mai am 5430 de zile până la 70 de ani și am o dorință vie de a explica și tălmăci Cuvântul lui Dumnezeu care aduce mântuire tuturor oamenilor.
Asta fac prin acest blog: explic, învăț, analizez, ca să ușurez înțelegerea, ca să fie bun pământul care primește sămânța, să fie luminat cugetul care primește Cuvântul și credința.
Iar tu care ai citit această postare cu gând rău sau poate ca sarcină de serviciu, te rog să fii tolerant cu mine.

Hristoși falși, „unși” falși, „aleși” falși

„…Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi, vor face semne mari şi minuni…” Matei 24:24

Termenul de „hristos” nu este un nume propriu, ci o calitate, un titlu.
Hristos înseamnă „uns”, „ales”, „destinat” și se referă în sens general la oricine este calificat și predestinat pentru o funcție, în sens mai restrâns la un „prinț” sau la un urmaș la domnie și în sensul particular, biblic se referă la Unsul despre care scrie Vechiul Testament că va veni și Noul Testament că a venit.
Termenul de Isus Hristos înseamnă Isus Unsul, acest nume nu poate fi asemănat cu Popescu Ștefan, ci eventual cu prințul Ștefan.
Când definește nașterea din nou, Cuvântul lui Dumnezeu afirmă: „oricine crede că Isus este Unsul (Hristosul) este născut din Dumnezeu” adică oricine a citit în Vechiul testament despre Hristos (Unsul) și în cel nou despre Isus și crede că Isus din Noul este Unsul promis în Vechiul este născut din Dumnezeu.
Când Domnul Isus însuși ne spune că se vor scula unși mincinoși, ne întrebăm la cine se referă, pentru că aproape nimeni din zilele noastre nu are pretenția că este Isus Hristos, poate vreun bezmetic.
Și totuși în această postare voi arăta cu exemple cum foarte mulți oameni și foarte multe categorii de oameni sunt de fapt unșii mincinoși despre care a profețit Domnul.
Sunt unși mincinoși toți cei care au titluri, influență, autoritate, dar nu de la Dumnezeu și își folosesc puterea nu pentru a-i îndrepta pe alții spre Dumnezeu.
Unșii mincinoși nu învață din Cuvântul lui Dumnezeu și nu îndreaptă atenția altora spre Dumnezeu, ci spre ei și foloasele lor. Ne dăm seama că cineva este uns prin aceea că este privit de alții ca „uns”, ca îndreptățit să învețe sau să conducă, să fie exemplu și să fie ascultat.
Să începem cu domeniul filozofic. Teoria evoluționistă este legată de numele lui Darwin. Evident teoria toată este o minciună. Darwin a fost un uns fals pentru că este privit ca autoritate și teoria lui este ascultată la ani mulți după moartea lui, chiar în lipsa celei mai mici dovezi legată de fosile de verigi intermediare.
Domeniul socio-politic: Marx, Engels, Lenin, teoreticieni ai sistemului social comunist și atei în același timp au fost unși falși. Sistemul proclamat de ei a falimentat rușinos.
Domeniul economic. Aici venim la timpul prezent. „Omul bogat se crede înţelept” Proverbe 28:11 Nu numai bogatul se crede înțelept, și alții îl cred așa, iar unul foarte bogat este crezut foarte înțelept, este ascultat. Dacă are talent oratoric, un bogat devine guru al finanțelor sau al investițiilor, cuvintele lui sunt memorate, sfaturile lui sunt urmate, ca și cum ar fi posibil ca pe o scară, toți să stea pe fușteiul de sus.
Bogatul nu este înțelept, dar pentru că și el se crede, și mulți îl cred, iată că bogatul devine un Uns (Hristos) fals pentru toți cei ce-l cred.
Tot de domeniul economic țin nu numai falșii unși, ci și falsele probleme pe care unii falși unși le rezolvă. De multe ori ei inventează probleme false pentru a-și putea promova și vinde soluțiile false.
Puneți aici promotorii de homeopate, de ape miraculoase, de uleiuri esențiale și vindecători de boli închipuite. Dar aceștia sunt evident falși pentru cei mai mulți oameni cu scaun la cap.
Cine nu sunt și nu pot fi unși mincinoși? Cei înălțați în dregătorii de stat nu sunt unși falși. Au ungerea din partea statului, iar autoritatea statului vine de la Dumnezeu, „el este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău.” Chiar dacă statul ia taxe, chiar dacă uneori funcționarii sunt corupți, autoritatea statului vine de la Dumnezeu. Unșii falși sunt alții.
De asemenea nu este uns fals un om care a reușit într-o realizare și are cunoștințe pe care vrea să le împărtășească altora. Să continuăm.
Fiecare uns fals are o „ungere” falsă din partea unei entități false și exploatează ascendentul (dat de ungere) asupra altora, adesea câștigând bani prin asta.
Diplomele false crează „unși” falși. E „absolvent de facultate” și se mândrește cu diploma, nu cu cunoștințele. La noi în țară după revoluție au apărut universități de tip „fabrici de diplome”, care au „uns” o grămadă de neisprăviți cu calificative false, cu diplome. Să nu-mi spuneți că fără folos. Salariile în multe domenii sunt în funcție de „pregătire”, de diplomă, de „ungere”. Diplomă falsă, uns fals, adică Hristos fals.
Domeniul media. Unul din cele mai râvnite posturi unse este cel de moderator de emisiuni. Dacă e unsul cuiva nu poți știi, dar de cele mai multe ori acești moderatori au agende, sponsori, idei de băgat în capetele care-i ascultă. E greu de analizat și cere multă vreme.
Unșii creați de dorințele oamenilor.își vor da învățători după poftele lor„. Popularitatea crează unși falși, sportul, muzica crează idoli, modele. Nu dau exemple.
Domeniul religios. Am arătat în postarea Regele pomanagiilor cum a copt în niște capete ideea unui nou cult în România. Cultul unge și face unși. „Ce bine ar fi să avem noi fabrica noastră de unși, sau să ne ungem singuri”, și-au zis niște minți croite în peșteri de tâlhari. Toți unșii cultelor sunt falși, pentru că instituția care i-a uns este falsă. Cultul, oricare, unul din cele foarte multe, nu este Biserica-Adunarea care este una singură.
Nepotismul crează „unși” falși în toate domeniile. Mai ales la funcțiile de stat. Un stat eficient întreține un sistem curat de măsurare a performanțelor și angajează pe cei mai buni în slujbele plătite de stat. Un stat copleșit de corupție lasă ca funcții vitale din stat și bine plătite să fie ocupate nu de cei calificați, ci de „unși falși”, rude sau prieteni ale altor sus-puși.
Cam acestea au fost exemplele, cu siguranță mai sunt.
Ideea de fals incomodează, noi am vrea să trăim într-o lume fără falsuri. În fața posibilității ca ceva: o bancnotă, o piesă auto, un medicament, un om să fie false stă nevoia de analiză, analiză care cere întotdeauna timp. Și din grabă mulți resping și fugăresc ideea că ceva ar putea fi fals, ca pe o pisică străină. Dar lucrurile sunt foarte serioase. Dacă pe orice sticlă sau borcan cu alimente este scrisă compoziția exactă, alergenii, procentele, etc. pentru ca nu cumva în stomacul nostru să ajungă ceva ce nu e bun sau nu vrem, tot la fel de exigenți ar trebui să fim cu cei ce ne vâră în suflet hrana vorbelor lor sau ne îmbracă cu căldura atașamentului lor.
Doar o analiză temeinică face diferența dintre autentic și oportunist, dintre calificat și pretins.
Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi.” 1 Ioan 4:1



Aliyah din Rusia și Ucraina, 26 iulie 2022, alte cifre

După ce în 14 iulie am scris că peste 10000 de evrei din Rusia au emigrat anul acesta spre Israel, acum trebuie să corectez această cifră: „Aproximativ 19.200 de evrei ruși s-au mutat în Israel până acum în 2022, față de cei 7.824 din tot 2021.” scrie în ediția din 24 iulie Israel Hayom: https://www.israelhayom.com/2022/07/26/ukraine-war-led-to-major-spike-of-aliyah-from-russia/
Din Ucraina au emigrat spre Israel abia 12358 de evrei până acum anul acesta. Explicația este dată de faptul că în timp ce din Rusia bărbații au voie să iasă, deci și bărbații evrei, din Ucraina nu au voie.
Oricum ar fi, profețiile se împlinesc: o urgie sau alta scot pe evrei de unde i-a împrăștiat Dumnezeu acum 2600 de ani și-i duc în Israel. Unul câte unul.
Dar să cităm din articol:
Declanșarea războiului din Ucraina a dus la o creștere majoră a numărului de imigranți din Rusia, au dezvăluit datele furnizate de Ministerul Aliyah și Integrării la cererea lui Israel Hayom .
De la începutul acestui an, aproximativ 19.200 de persoane au făcut aliya din Rusia, față de cele 7.824 care s-au mutat în Israel în tot 2021. Recordul lunar de anul trecut a fost înregistrat în octombrie cu 1.248 de noi imigranți, în timp ce anul acesta, în medie, 3.000 de evrei din Rusia s-a mutat în Israel în fiecare lună.
În februarie, Israelul a primit 743 de evrei ruși, un număr care a crescut după izbucnirea războiului, 3.361 care au făcut aliya în martie.
Cifrele sunt deosebit de mari în comparație cu aliya din alte țări, chiar și din Ucraina. De la începutul anului 2022, 12.358 de evrei au făcut aliya din țară și, deși numărul a crescut după izbucnirea războiului, de atunci a revenit la medie (doar 384 de evrei ucraineni au făcut aliya în iulie, față de 549 în iulie 2021, înainte de începerea războiului).
Până acum, în 2022, 39.585 de persoane au făcut aliya în Israel, dintre care 48% proveneau din Rusia.
Pe măsură ce Rusia continuă să amenințe că va închide birourile Agenției Evreiești , care lucrează pentru promovarea aliah-ului în Israel, surse politice spun că există teama că președintele Vladimir Putin ar putea chiar opri zborurile către Israel.
„Cu siguranță există o teamă că ar putea exista o închidere. Nu suntem siguri ce anume vor, pentru că nu au depus nicio cerere. Poate că le este frică de o creștere a aliyahului, nu se poate exclude acest lucru”, a spus o sursă. adăugând că oficialii politici sunt „din ce în ce mai îngrijoraţi”.
Un rabin care locuiește în Rusia i-a spus lui  Israel Hayom  că, în opinia sa, există o legătură directă între acțiunile Kremlinului și numărul masiv de imigranți care părăsesc țara pentru Israel.
„Retorica organizațiilor aliyah este că suntem într-o stare de sfârșit al lumii și trebuie să fugim din Rusia. Au făcut o campanie mare în ultimele șase luni, pentru ca oamenii să părăsească Rusia, așa că li s-a cerut să oprească campania. ,” el a spus. 
El a insistat că nu trebuie să vă faceți griji cu privire la închiderea zborurilor către Israel, spunând că „nu este nemaivăzut ca o țară să închidă o organizație care încurajează cetățenii să părăsească țara în mijlocul unei situații de urgență”.
Un alt rabin din Rusia a fost de acord, sugerând că Kremlinul acționează din răzbunare pentru acțiunile Agenției Evreiești.
 „
Profețiile lui Dumnezeu se împlinesc sub ochii noștri. Și cine a mai făcut profeții ca El?
Cine a făcut prorocii ca Mine (să spună şi să-Mi dovedească!), de când am făcut pe oameni din vremurile străvechi? Să vestească viitorul şi ce are să se întâmple! Nu vă temeţi şi nu tremuraţi, căci nu ţi-am vestit şi nu ţi-am spus Eu de mult lucrul acesta? Voi Îmi sunteţi martori! Este oare un alt Dumnezeu afară de Mine? Nu este altă Stâncă, nu cunosc alta! Cei ce fac idoli, toţi sunt deşertăciune şi cele mai frumoase lucrări ale lor nu slujesc la nimic. Ele însele mărturisesc lucrul acesta: n-au nici vedere, nici pricepere, tocmai ca să rămână de ruşine.” Isaia 44
Cugetul nostru, la citirea acestor știri comparate cu profețiile, poate s-o ia sau să rămână pe două căi.
Una este calea ce largă, calea nepăsării și ignoranței („n-au știut nimic„), calea ușuratică, calea neimplicării, cale care duce la pedeapsa celor ce n-au vrut să știe. Cei ce n-au știut, de aceea n-au știut pentru că n-au vrut („înadins se fac că nu știu„).
Alta este calea cea îngustă a atenției și analizei, a verificării și comparării, a aplecării asupra textului scris și a credinței în ce e scris, a căutării și observării împlinirii celor profețite.
Unsul lui Dumnezeu (Hristosul) va veni înapoi din ceruri și după ce-i va salva pe cei de pe calea îngustă, va face judecată asupra celor de pe calea cea lată. Toate aceste evenimente despre care scriem pregătesc calea reîntoarcerii Lui iminente. „De la smochin învățați pilda lui.
Tu, dragul meu cititor, care ai ajuns până la capăt cu cititul, pe care cale ești, pe care cale vrei să fi, pe care vrei să-ți termini drumul vieții?


Alianța din Ezechiel 38?

Am scris acum ceva vreme că Putin nu e Gog. Și totuși tare se potrivește alianța profețită de Ezechiel acum 2600 de ani cu poza.
Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Iată, am necaz pe tine, Gog, domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului!  Te voi târî şi-ţi voi pune un cârlig în fălci; te voi scoate, pe tine şi toată oastea ta, cai şi călăreţi, toţi îmbrăcaţi în chip strălucit, ceată mare de popor, care poartă scut şi pavăză şi care toţi mânuiesc sabia;  împreună cu ei voi scoate pe cei din Persia, Etiopia şi Put, toţi cu scut şi coif:  Gomerul cu toate oştile lui, ţara Togarmei, din fundul miazănoaptei, cu toate oştile sale, popoare multe împreună cu tine! ” Ezechiel 38:4-6
Pentru cercetătorii credincioși ai profețiilor biblice, istoria lumii este o succesiune de împliniri de profeții.
Toate aceste profeții au în vedere Planul divin veșnic dinainte de întemeierea lumii.
O lume întemeiată acum 6000 de ani, distrusă acum 4350 de ani prin potop și recreată după potop.
O lume care datorită păcatului repetat va fi din nou distrusă prin foc, un foc de judecată și de pieire a oamenilor nelegiuiți.
Ordinea exactă a evenimentelor sfârșitului nu este deslușit prezentată de profeți, se dau doar semne, pentru ca atunci când se împlinesc, cei credincioși să capete speranță.
Socotesc întâlnirea de săptămâna aceasta a liderilor Persiei, Rusiei și Turciei un astfel de semn.
E vremea piersicilor, fructele care ne vin din Persia, de fiecare dată când mănânc piersici mă gândesc la Iran.
La întoarcerea de la Teheran, președintele Rusiei a dat ordin să se dizolve Agenția Evreiască din Rusia, o organizație care se ocupa de Aliyah, plecarea evreilor din Rusia spre Israel.
E evident că sugestia închiderii acestei agenții care întărește Israelul prin emigrație a venit din partea conducătorului iranian. Deci aproape sigur la Teheran s-a discutat și despre Israel.
Ei împlinesc probabil fără să vrea Scriptura, iată ce scrie Ezechiel mai departe:
„.…vei fi în fruntea lor; în vremea de apoi, vei merge împotriva ţării, ai cărei locuitori, scăpaţi de sabie, vor fi strânşi dintre mai multe popoare pe munţii lui Israel care multă vreme fuseseră pustii, dar, fiind scoşi din mijlocul popoarelor, vor fi liniştiţi în locuinţele lor.
O imagine nemaipomenit de exactă a Israelului de azi.
E posibil ca această alianță să conducă la un astfel de deznodământ: sângeroasa bătălie de la Armaghedon (Muntele Meghido-nordul Israelului).
Imaginea este detaliat descrisă de profet, nu lasă loc de dubii, va fi un grozav război:
În ziua aceea, multe gânduri îţi vor veni în minte şi vei urzi planuri rele11 Vei zice: Mă voi sui împotriva ţării acesteia deschise, voi năvăli peste oamenii aceştia liniştiţi, care stau fără griji în locuinţele lor, toţi în locuinţe fără ziduri şi neavând nici zăvoare, nici porţi! 12 Mă voi duce să iau pradă şi să mă dedau la jaf, să pun mâna pe aceste dărâmături locuite din nou, pe poporul acesta strâns din mijlocul neamurilor, care are turme şi moşii şi locuieşte în mijlocul pământului.
Iarăși o imagine fidelă a Israelului de astăzi, despre care este scris că va fi atacat de o alianță de popoare.
Dacă adăugăm ura furibundă a șefilor iranieni față de Israel, tabloul profetic se întregește.
Vă rog să nu plecați la pădure după lemne, vă rog să nu mă puneți pe rug.
Nu am zis că așa va fi sigur, am întrebat.
Postarea este o întrebare.
Dar te rog tu cititorule, în mod personal să îți mai pui o întrebare:
Ce fel de Biblie citești, cum o citești, ce fel de „gânduri îți vin în minte” când citești profeții, când asculți știrile?
Mai bine zis: citești profeții?
Aștepți împlinirea planului descris de ei?
Unsul despre care scriu toți profeții va veni din nou și va conduce lumea. Deocamdată a biruit moartea, o garanție suficientă credinței ca „toate îi vor fi supuse”. Iubești un astfel de Stăpân, crezi cuvintele Lui?
Aceasta este Biblia, așa trebuie crezută.
Ea îl are în vedere pe Unsul, pe Hristos.

Blogul Vestea Bună 14 ani

Am 14 ani am început să scriu aici. Dar pe net am început să scriu mai demult.

Citeam astăzi un interviu cu ambasadorul Israelului care vorbește cursiv limba română și este extrem de activ pe media de limba română. Sigur este treaba unui ambasador să vorbească de bine țara sa, guvernul său, dacă este ambasadorului unui regat, pe regele său.

Cam asta fac și eu aici. Îmi prezint țara, Regele, perspectiva Lui și doresc să îi fac pe cât mai mulți să emigreze în țara Lui. Regele meu îndeosebi e foarte hulit, dar caut să îi păstrez renumele și să Îl laud.

Mulțumesc pentru urmărire, pentru comentarii, pentru rugăciuni și mă bucur de fiecare dată când îmi dau seama că unuia sau altuia dintre cititori i-a făcut bine hrana primită aici.

Domnul vine iar noi suntem străini și călători pe pământ. Eu mai am 5444 de zile până când voi împlini 70 de ani, dacă le voi primi pe toate. Acest număr scade cu o viteză incredibilă. Dar e și o incredibilă certitudine.

În afară de numere nu prea avem repere cu care să ne putem evalua lucrul, angajamentul fidelitatea față de Stăpânul ceresc. Putem să să slujim 100% sau 90%, dar și procentele sunt numere. E bine să numărăm și dacă nu ați făcut până acum acest lucru, învățați să vă numărați zilele, orele, procentele.

Într-o lume confuză, încerc să fiu exact, între religii mistice, încerc să fiu biblic. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru sănătate, la care am avut și câteva pauze în ultimul timp. Mulțumesc și pentru a încercările de toate felurile. Slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Biserici muzicale sau biserici biblice?

Un prieten făcut aici, cu blogul, mi-a scris aseară că așteaptă să scriu ceva despre concertul de „rock creștin”, Heartbeats Festival, care a avut loc la noi la Cluj zilele acestea pe Cluj-Arena.
Nu am avut de gând nici să urmăresc, nici să combat „festivalul”, deși fiind la mine în oraș, alte dăți am reacționat.
În cadrul lor de gândire, tot ce fac acei oameni cu rockul creștin, e coerent, logic și aprobat, ei nu văd nimic rău.
Problema e cadrul, nu ceva anume din cadru.
Am umblat pe liziera acestei probleme ani buni în urmă și am scris aici, încât nu trebuie decât să citez, nu am alte opinii acum:
În multe medii așa zis creștine, dacă scoți muzica din ecuație nu mai rămâne nimic. Parcă totul se învârte în jurul acestei ”prințese” onorate. Cuvântul a devenit umplutura iar la orchestre și fanfare a dispărut fără să taie pe nimeni.
Am mai amintit de comparația: farfurie cu mâncare=muzică cu cuvinte.
Parcă astăzi se face paradă de farfurii, cu mâncarea în rol de decor.
Personajul principal în multe medii este chitaristul, el este ”CAPUL” adună(tu)rii pentru mai bine de-o oră, șeful formației de ”laudă și închinare”. El pune mădularele gândurilor (ce-i drept puține și des repetate)  pe note, game și octave după cum vrea el și tehnica din dotare.
Muzica devine ”capul” nu numai al oricărui bărbat, ci al oricărui suflet cu urechi de neauzit, ferice de surzi!
Îmbătarea cu extaz muzical este scopul urmărit de ”noii cristoși” ai ”evangheliei din corzi”.
”Evanghelizare” fără ”trupă”, fără  ”va cânta formația…x” nu riscă nimeni, Cristosul fals e chitarist în veacul XXI, e ceasul lui și puterea întunericului.
sursa: Noi propovăduim un Hristos chitarist, 2012
De câte ori ascultăm de plăcere o muzică aşa-zis creştină, fără cercetarea duhului, fără pocăinţă, fără zdrobire, numai aşa pentru gâdilirea urechii nu ne hrănim, ne îmbătăm. Însăşi felul şi alcătuirea religiei Babiloniene este spre a fi uşor acceptată de mulţimi şi de a da satisfacţie mulţimilor. Măsura succesului ei este tot mărimea mulţimii, criteriu absent în epistolele lui Pavel.
Multe din bisericile creştine se transformă imperceptibil din locuri ale hrănirii, săturării şi creşterii în locuri ale îmbătării şi extazului firesc, „chelneri” profesionali amestecând, falsificând şi înlocuind rodul viţei de sus cu scursoarea roadelor degenerate ale unei viţe străine.
Doamne ai milă de noi!
sursa: Hrănire sau îmbătare, 2010
Alte postări despre muzică aici pe blog găsiți căutând, sau mai bine vă dau rezultatele căutării:
https://vesteabuna.wordpress.com/?s=muzica
Boala are o cauză mai adâncă: sacramentalismul ritualic, ideea că prin participare la ritual te „umpli” este hrana mistică ce „umple” acest meniu. Iar muzica este ritualul care „te umple” cel mai ușor.
O adunare biblică este acea adunare în care Cuvântul lui Dumnezeu este vestit așa cum este și pe primul loc, este explicat pentru a fi înțeles, o adunare în care cercetarea Bibliei este în duhul celor de la Berea, pe primul loc, iar alte activități sunt subordonate ascultării de Cuvânt.
O biserică muzicală este acea biserică în care în locul Bibliei este muzica pe primul loc și în jurul muzicii se petrec toate activitățile.
Biserica muzicală nu este biblică, dar acesta este deja subiectul altei postări, în care voi arăta cum sacramentalismul erodează atașamentul și angajamentul față de Cuvânt și implicit erodează spiritul critic pe care ar trebui să-l avem și de care este plin Cuvântul lui Dumnezeu.

Vă rog să nu mă îngropați cu popi!

Vă rog să nu mă îngropați cu popi!
eu am un Mare Preot Minunat
ce-a vindecat pe schilozi și pe șchiopi
El n-a rostit discursuri lângă gropi,
ci morții întâlniți i-a înviat.

Și nici dieci1 n-aduceți la prohod
cântați voi cum veți știi, chiar fals și fad
și chiar de nu vi s-ar părea comod
lăsați și-acest din urmă episod
să fie cum mi-a fost al vieții vad.

Nici rugăciuni nu-mi spuneți la mormânt
ca nu cumva să creadă vreun naiv,
că rugăciunea-i un deznodământ
vreo vrajă, dezlegare sau descânt,
vreo mantră pentru mântuit tardiv.

Nu dați pomeni, nu cereți iertăciuni
nu înșirați virtuți imaginate,
lăsați tradițiile din străbuni
de viclenii și de înșelăciuni
măcar la poarta spre eternitate!

Varianta în proză aici.

1. Prin „dieci” înțeleg orice fel de muzicanți de profesie: formații, coruri, fanfare…etc.

Pilda administratorului nedrept tâlcuită de William MacDonald

Pilda ispravnicului nedrept fusese spusă de Isus spre învățătură ucenicilor Săi.
În ea, Mintuitorul fixează principii care aveau să devină regula-de-aur pentru toți cei ce vor să-l devină ucenici, din toate timpurile. La urma-urmei, ucenicii lui Isus sunt, de fapt, slujbași, ispravnici cărora li s-a dat în grijă averea și interesele Stăpînului lor pe acest pămînt.

Această parabolă nu e ușor de înţeles. La prima vedere, ea pare să încurajeze mai degrabă lipsă de onestitate și de cinste elementară. Totuși, înțeleasă în adevăratul ei: spirit, ea conţine o învățătură de cea mai mare importanță pentru creștini. Rezumatul ei este acesta: un proprietar-bogat angajase un slujbaș pentru a purta de grija averilor sale. Pe parcurs, stăpânul află că acest slujbaș făcea risipă din banii săi. Atunci, îi ceru imediat să-i prezinte registrele de contabilitate și bilanţ, iar apoi îi dădu preaviz de concediere. Ispravnicul acesta își dădu seama că, de nu va întreprinde ceva în grabă, mâine ar putea muri de foame; căci, pentru a munci muncă fizică era prea bătrân, iar ca să cerșească, îi era rușine. Atunci, întocmi în mare grabă un plan, care avea drept scop să-și facă prieteni pentru ziua de mâine. Astfel, ducându-se la unul din clienții stăpânului său, îl întrebă: “cât datorezi șefului meu?” Răspunsul fu: “șapte sute cinci zeci de bidoane cu ulei.” “Foarte bine” spuse ispravnicul, “plătește-l numai jumătate din această datorie, iar eu vol avea grijă să te acopăr față de stăpânul meu!” Se duse apoi la un al doilea și-l întrebă: “Cât datorezi tu stăpânului meu?” Omul răspunse: “Opt sute măsuri de făină.” “În regulă — îi spuse el — îmi vei plăti numai șase sute patruzeci de măsuri, și voi considera datoria încheiată.”

Comentariul care urmează, așa cum era rostit din gura Mântuitorului, pare încă mai șocant decât actul de incorectitudine în şine. Căci iată ce spune Domnul: „Și stăpânul lăudă pe ispravnicul necinstit, pentru că lucrase cu înţelepciune; căci fiii acestei lumi sunt mai înţelepţi față de ai lor decât sunt fiii luminii” (Ediţia Revizuită, v.8).

Cum trebuie, de fapt, înțeleasă această aparentă încurajare de înșelăciune în afaceri?

Un lucru e cert: nici stăpinul din parabolă, și, cu atît “ mai puţin Stăpînul nostru, nu laudă și nu încurajază nicidecum astfel de acte de necinste. Căci doar acesta fusese tocmai motivul care provocase hotărîrea acestui stăpîn de a-l concedia pe ispravnic. Nici un om cinstit nu poate aproba o astfel de incorectitudine. Învățătura pe care trebuie s-o tragem din această parabolă, nu este nicidecum o încurajare sau o justificare a furtului, a abuzului de încredere, sau a însușirii bunurilor altuia.

Un singur lucru se accentuiază aici, un singur motiv pentru care ispravnicul acesta e lăudat de stăpinul său: faptul că se îngrijește de viitor. El procedează astfel pentru a se asigura că, atunci cînd nu va mai avea nici slujbă și nici un alt mijloc de existenţă, va avea cel puțin, prieteni. El se asigură pentru mâine, în loc de a se îngriji numai pentru vremea de acum.

Tocmai acesta este tilcul parabolei. Oamenii firești și lumești se străduiesc să se asigure pentru ziua de mîine, pentru viitor, înțelegând însă prin aceasta anii de bătrâneţe, când nu-și vor mai putea câștiga pâinea. Ei muncesc cu sârguință spre a-și asigura o viață cit mai confortabilă atunci cînd vor trebui să iasă la pensie. În scopul acesta, aproape că nu-și îngăduie odihnă nici zi nici noapte, când este vorba să afle în ce fel vor putea, când le va veni vremea, să capete asigurare de bătrâneţe, de boală, etc.

În privința aceasta, trebuie s-o recunoaștem: cei nemîntuiți sînt mai înţelepţi decît creștinii. Însă, pentru a putea înțelege de ce, trebuie mai întâi să înţelegem bine că viitorul creștinului nu este pe acest pămînt, ci Sus. Acesta este punctul crucial! Viitorul pentru un necredincios — înseamnă porțiunea de timp dintre ziua de acum și ziua morții lui. Pentru un copil al lui Dumnezeu însă, viitorul înseamnă: veșnicia cu Hristos!

Parabola ne învaţă că necredincioșii sunt mai întelepţi și mai perseverenţi când trebuie să-și asigure viitorul lor aici pe pămînt, decit sunt creștinii, cu privire la viitorul lor veșnic, din ceruri. Punând acest fundament, Domnul Isus prezintă ucenicilor Săi partea practică din această lecţie:

Eu vă zic: Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogățiilor nedrepte, pentruca atunci cînd veţi muri, să vă primească în corturile veșnice” (v. 9).

Bogăţiile nedrepte sunt banii, sau orice alt bun material pe care-l avem. Putem folosi aceste bunuri pentru a câștiga, cu ele, suflete pentru Hristos. Sufletele câștigate astfel, cu ajutorul banilor sau bunurilor noastre folosite cu credincioșie în slujba lui Dumnezeu, sînt numite aici “prieteni”. Vine însă o zi când și noi vom muri (fie de moarte naturală, fie că vom fi răpiți cu Hristos la EI). – ŞI în ziua aceea, prietenii câștigaţi astfel, cu ajutorul bunurilor noastre materiale folosite cu înţelepciune, ne vor servi ca un nor de martori care ne vor ura bun-venit și ne vor conduce în veșnicie, în cereștile lăcașuri.

Acesta este felul în care ispravnicii înţelepţi își fac planurile de viitor: nu risipindu-și sărmanele lor vieţi căutând în van mijloace de a-și asigura bătrâneţea; ci, mai degrabă „animați neîncetat de sfânta datorie de a-și face prieteni — suflete care să fie aduse la Hristos cu ajutorul banilor sau mijloacelor lor. Bani transformați în Biblii, în Noi-Testamente, tractate, și în alte cărți de literatură creștină; bani care să întreţină misionari și alți lucrători ai evangheliei în diferite locuri în lume. Bani care să ajute la răspândirea programelor de radio-difuziune, și la tot felul de alte activităţi și lucrări creștine. Pe scurt, bani care să fie folosiţi la răspândirea evangheliei în orice fel și pe orice cale posibilă. Singurul mod în care ne putem strânge comori în cer, este a le învesti pe cele de acum în ceea ce merge spre cer. ..

Atunci cînd un creștin învestește bunurile sale materiale în scopul de a mântui, cu ele, suflete preţioase și veșnice, el se detașează de cele pământești; inima sa încetează a mai fi legată de acestea. Luxul, averea și confortul material îi devin atunci o povară. El tânjește a vedea cum bogăţiile nedrepte sunt transformate cumva, prin vreo “formulă chimică Divină” în suflete noi — închinători noi ai Mielului pentru veșnicie. El e obsedat neîncetat de gândul cum ar putea să facă o lucrare în vieţile oamenilor din jurul lui, care să aducă slavă eternă lui Dumnezeu, și binecuvântare veșnică oamenilor. Pentru el, toate diamantele, rubinele și perlele, conturile la bancă, toate poliţele de asigurare, orice locuinţă confortabilă, îmbrăcăminte scumpă sau automobil, toate acestea sunt bogății nedrepte care, folosite pentru sine, vor pieri odată cu întrebuințarea lor; dar, dacă sunt folosite pentru Hristos și cauza Sa, aduc mari dobânzi în veșnicie.

Felul în care dispunem de lucrurile noastre materiale, și măsura în care suntem atașați de ele, este un examen al caracterului nostru real. Domnul Isus pune accentul pe acest lucru în special în versetul 10 (după o traducere mai veche), spunînd: “ Acela care e vrednic de încredere când este vorba de un lucru foarte mic, va fi vrednic de încredere și în cele mari; iar cel necinstit într-un lucru de mică valoare, este necinstit și în cele mari și importante.

Aici, “lucrul foarte mic” este corespunzător — după cum vedem — bunurilor materiale. Aceia care sunt socotiți “vrednici de încredere” sunt cei care folosesc aceste bunuri, deci, pentru slava lui Dumnezeu și binecuvântarea semenilor lor. Cei necinstiţi sunt aceia care întrebuințează bunurile lor materiale pentru a trăi o viață cât mai confortabilă, risipind în plăceri egoiste. Și dacă nu i se poate încredința cuiva un lucru de puţină valoare, (adică, bunurile materiale) cum i se va putea vreodată încredința ceva cu adevărat de preț (responsabilitatea asupra comorilor duhovnicești)? Dacă un om e necinstit cu bogățiile nedrepte, cum se mai poate aștepta să fie credincios ca slujitor al lui Hristos și ca ispravnic al tainelor lui Dumnezeu? (1 Cor. 4:1).

De aceea, Mântuitorul folosind același argument, ne conduce un pas mai departe, spunînd: “Deci, dacă n-aţi fost credincioși în bogăţiile nedrepte, cine vă va încredința adevăratele bogății?” (vers. 11)

Averile pământești nu sunt adevărate bogății. Valoarea acestora este limitată și vremelnică. Bogăţiile duhovnicești sunt cele adevărate, căci valoarea lor este nemăsurată și nelimitată. Ele nu vor trece niciodată. Atâta vreme cât un om nu se dovedește vrednic de încredere cu privire ia felul în care dispune de lucrurile materiale, nu se poate aștepta de la Dumnezeu să-i încredințeze comoara unei vieți de prosperitate duhovnicească aici pe pământ, și, cu atât mai puţin o va putea avea în ceruri. Din nou lsus accentuiază acest lucru, prin cuvintele:
Și dacă n-aţi fost credincioși în lucrul altuia, cine vă va da ce este al vostru?” (v. 12),
Bunurile materiale ps care le avem în lumea aceasta, nu sunt averea noastră. Ele aparțin lui Dumnezeu. Orice lucru pe care-l posedăm aici este un bun sacru peste care am fost puși ca ispravnici, de Dumnezeu. Tot ce poate fi numit “al nostru” este roada sârguinţei și a slujirii noastre aici pe pământ și răsplata pentru credincioșia cu care am slujit, și pe care o vom căpăta în ziua aceea, în ceruri. Dacă nu ne-am dovedit vrednici de încredere în ce privește felul în care am avut grijă de averea lui Dumnezeu de pe pământ, nu ne putem aștepta să fim făcuți vreodată părtași ai tainelor Cuvântului lui Dumnezeu în viața aceasta, nici, să primin vreo răsplată în cea viitoare.

Domnul rezumă învățătura din această parabolă, punând accentul și mai tare încă asupra cuvintelor: “Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpîni; căci, sau va urî pe unul și va iubi pe celălalt, sau va ţinea numai la unul și va nesocoti pe celălalt. Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona.” (v. 13)

Nu poate exista fidelitate împărțită; nu poate ucenicul lui Hristos -să trăiască și pentru lumea aceasta, și pentru cea. viitoare. Un slujitor poate iubi, fie pe Dumnezeu, fie banii (Mamon=în limba ebraică, însemnează bani). Dacă el iubește banii, urăște pe Dumnezeu. Și acum, fie-mi îngăduit să amintesc cititorului: aceste cuvinte au fost adresate ucenicilor lui Hristos, nu celor nemântuiţi! *