Mintea românului cea de pe urmă, învățăminte

24 octombrie 2021

O atitudine recomandată oricărui creștin în fața noului conflict social: vacciniști-antivacciniști


„Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” Filipeni 4:7


Cu statistica, istoria și matematica nu poți negocia.
Sunt numere, fapte, mărimi imposibil de combătut sau de modificat.
Statisticile dovedesc că vaccinurile au efect.
Noi, românii, nu.
Inerți ca-ntotdeauna, peste măsură de prudenți, simpaticii noștri concetățeni au stat pe dreapta, să vadă ce-o fi cu alții.
Și au văzut: sute de români morți pe zi, în timp ce țările „docile”, „oile” au scăpat în cea mai mare parte.
La întrebarea: „Te-ai vaccinat?” și la răspunsul ” Da”, eram privit cu milă, ca un prost, de „înțelepții” care brusc începeau să-mi toarne evanghelia antivaccinului.
Desigur, pastori erau citați, sau preoți, după religie, sau doctori, fără religie.
Ieri s-au vaccinat peste 120 de mii de oameni, e coadă la vaccin.
Și la morgă, și la cimitir.
Sâmbăta trecută am primit 4 telefoane: a murit H, fata de 30 de ani a unui misionar american care a stat 30 de ani în România, a murit în Usa, apoi M soția unui cunoscut din Cluj, apoi S, un frate din MM, apoi mătușa unei surori din Chișinău. Toți într-o singură zi.
Toți de Covid, unii după săptămâni cumplite de chin.
Puteau scăpa, dacă nu era Lașon Hara, limba cea rea, discursul mincinos.

Pe unii dintre aceștia nu i-a ucis Covidul, ci discursul mincinos.
I-au ucis cei ce nu au aplicat porunca Psalmistului: „ Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare!” Psalmul 34:13

Cu câteva lecții să rămânem după acest episod tragic al înșelării prin mass-media:

1. Să învățăm dintr-o altă urgie a trecutului, din comunism.
Privind în urmă, în anii 50-60 ai secolului trecut, când părinții și bunicii noștri erau prinși în cleștele conflictului comuniști-anticomuniști, care ar fi fost cea mai bună atitudine?
Să fi fost comunist, n-avea logică, să fi fost anti, n-avea rost.
Urgia comunistă a venit și trebuia să țină.
Neimplicarea ar fi trebuit să fie cea mai bună atitudine.
Ca și cum trece un nemicrobist pe lângă un stadion în care două galerii urlă potrivnic:
-Cu cine ții?
-Nu sunt microbist.
Tot la fel, un creștin n-ar trebui să fie nici vaccinist militant, nici antivaccinist, dar eu am recomandat aici vaccinarea.
Nu am recomandat vehement, pentru că acest blog nu este nici politic, nici religios, nici medical, este un blog de învățătură creștină.
Recomand însă neutralitatea pe temă, adică să avem în noi pacea luI Dumnezeu, așteptând să treacă urgia lui Dumnezeu.
Când după insistente, stăruințe și mijlociri, Sodoma și Gomora totuși au fost distruse, Avraam-mijlocitorul privește de sus de pe munte, de la 1400 de metri diferență: „Avraam s-a sculat a doua zi dis-de-dimineaţă şi s-a dus la locul unde stătuse înaintea Domnului. Şi-a îndreptat privirile spre Sodoma şi Gomora şi spre toată câmpia şi iată că a văzut ridicându-se de pe pământ un fum, ca fumul unui cuptor.” Geneza 19:27-28 Dar Avram a câștigat prin mijlocire viața nepotului său Lot.
Putem să facem și noi această mijlocire.

2. Cât de mult seamănă această reticență, această amânare a vaccinării, cu amânarea mântuirii sufletului.
Cât de târziu va fi prea târziu?
Când va fi urma când îi va veni românului mintea la cap?
Ieri s-au vaccinat totuși un număr record de români.
Iată o imagine din Cluj de la Sala Sporturilor.

Pentru mulți din cei puși în saci a venit urma înainte ca să-i vină mintea.
Că de se vaccinau, 90% din cei morți, ar fi trăit.
Să luăm dar bine seama ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.” Evrei 4:1

3. Dumnezeu în scoate pe evrei afară dintre neamuri prin urgii: hitlerismul, comunismul și pandemia sunt doar 3 din urgiile evidente de 100 de ani încoace.
Vor mai fi urgii probabil, deși acestea 3 sunt cuprinse în expresia: „sabie, foamete și ciumă”.
E posibil ca pandemia să fie ultima urgie.
Nu speculăm, dar nici nu ne lăsăm mintea în narațiunea falsă a filosofiei atee, a noului socialism, a antivaccinismului, etc, etc.
Ce facem cu antivacciniștii creștini?
Ne punem niște întrebări.
Iubesc acești oratori de doi lei venirea Domnului?
Umblă ei în carul de biruință cu Hristos?
Slujesc ca robi sau slujesc pentru un câștig mârșav?
Domnul Isus ne-a spus ce să facem; „Lăsaţi-i: sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.” Matei 15:14
Desigur trebuiau lăsați și când au început să ceară salariu pentru 5 ore de „muncă” pe săptămână, trebuiau părăsiți și când au strecurat pe furiș erezii, slujbe și servicii, ca să aibă ce taxa.
Dar măcar acum, când nu li se împlinesc profețiile, trebuie lăsați.






Toate fenomenele naturale sunt în mâinile lui Dumnezeu, Megavulcanii și asteroizii-instrumentele justiției divine, Aurel Gheorghe-Târgoviște

24 octombrie 2021

Îl ascult de fiecare dată, vi-l recomand și vouă.
Analizele din Apocalipsa sunt extrem de detaliate.


Pavel, sclav al lui Isus Hristos

21 octombrie 2021

„Căci robul chemat în Domnul este un slobozit al Domnului. Tot aşa, cel slobod care a fost chemat este un rob al lui Hristos.
1 Corinteni 7:22
Am fost la Pompei de 3 ori și am rătăcit de fiecare dată ore întregi prin acel labirint de străzi de pe care a fost îndepărtat stratul de lavă care a păstrat timp de 2000 de ani mărturii istorice grăitoare.
Am vizitat case, taverne, temple, cimitire, castelul de apă, am încercat să pătrundem aerul orașului roman de acum 2000 de ani, exact de pe vremea apostolilor.
Subiectul n-a încetat să mă fascineze.
În 2010 am mers cu familia cumnatei din State, noi cu copiii noștri, ei cu ai lor, ne-am întâlnit la aeroport în Budapesta, și cu două mașini am făcut Italia o săptămână. De fapt ne-am cazat la o casă între Roma și Napoli și de-acolo am tot vizitat.
Și iarăși Pompei.
Recent am cumpărat o carte din librărie, numai cu acest subiect, analiza descoperirilor arheologice din Pompei.

Câteva citate mi-au atras atenția, numele sclavilor.
Spre deosebire de oamenii liberi care aveau 2-3 nume, ca astăzi, sclavii aveau un singur nume, să zicem Secundus, nume la care adăugau: „sclav al lui…” și puneau numele întreg al stăpânului lor.
Prestigiul sclavului era direct proporțional cu prestigiul Stăpânului.
Să dăm exemple:
1. Una din metodele folosite de arheologi pentru a reproduce forme din orașul ars de lavă, este ca atunci când sapă în acel tuf (relativ moale) și descoperă o cavitate, să toarne în ea ghips (ipsos) lichid, iar după întărire, să continue decopertarea, ghipsul luând forma fostului obiect sau trup care a lăsat gaura. Așa s-au descoperit într-o brutărie, pâini scoase din cuptor și pregătite de vânzare, abandonate însă în graba dată de erupția Vezuviului. Dar să citez: „Când aluatul era pregătit și modelat sub formă de pâini, lucrătorii îl treceau printr-o ferestruică de la capătul încăperii, direct în zona din fața cuptorului. Câteodată, cel care le modelase își marca lucrarea. La Herculaneum, de pildă, au fost găsite mai multe pâini carbonizate pe care fuseseră ștanțate cuvintele: „Făcut de Celer, sclavul lui Quintus Granius Verus„. …

Stai mi-am zis, așa se întitulau și apostolii: rob al lui Dumnezeu, rob al lui Isus Hristos, Pavel, Petru, Iacov și Iuda se prezintă sub această calitate la începuturile epistolelor lor. Chiar și Epafra este numit sclav al lui Isus Hristos.
Așa se întitulau robii.
Ștanța de pe pâine vorbea de reclama brutăriei lui Quintus Granius Verus, mai puțin de abilitățile sclavului Celer.
Dar era trecută și persoana, ca un fel de semn de CTC, control tehnic de calitate, în caz de reclamații.
Noi cum ne întitulăm?
Doctor, doctor, fratele funcție, sau sclav cu un singur nume, robind la un domn glorios?
De meditat.
Alt exemplu:
2. Citat: „Două tăblițe cerate…înregistrau împrumutul făcut de o femeie, Dicidia Margaris, către o alta, fostă sclavă, pe nume Poppaea Note. Drept garanție pentru banii împrumutați…Poppaea Note a predat doi din propriii ei sclavi, Simplex și Petrinus….”
Iarăși sclavii poartă un singur nume și puteau fi folosiți ca și gajuri vii pentru garanția unui împrumut, ca o marfă.
Mi-am amintit de Pavel, Petru, Iuda, Iacov, Epafra, toți numiți cu un singur nume, nume la care se adaugă Rob al lui Dumnezeu sau Rob al lui Isus Hristos. Așa se apelau robii.
Greșim când credem ce vrem, ce ne place sau când nici nu ne interesează dacă ce credem e și adevărat și dovedit.
Numele de sclav chiar însemna starea de sclav.
Iar ca sclav nu ai nume și prestanță mai mare decât a stăpânului tău.
Aveau sclavi și negustorii, și fermierii, și centurionii (sutașii), și împărații.
Fiecare sclav purta numele și lucra spre interesele stăpânului său, umbla în Numele stăpânului.
Desigur că prestigiul sclavului unui împărat era mai mare decât al al sclavului unui fermier.
Cărți întregi s-ar putea scrie despre aceste lucruri, și s-au scris, iar din ce s-a scris adaug un text, despre imaginea noastră ca și sclavi ai lui Isus Hristos: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.” Noi suntem sclavii purtați în carul de glorie, sclavi prin care gloriosul Stăpân răspândește mireasma lui împărătească pe unde trece carul.
Ne identificăm cu Numele Stăpânului sau ne umflăm de mândrie cu titlurile noastre sau ale oamenilor sau comunităților care ne-au amăgit?
Pentru cine vrea să aprofundeze aceste lucruri, redau aici ce am vorbit din cartea profetului Mica în aprilie anul acesta.








Principiul zi-an în înțelegerea profețiilor lui Dumnezeu

19 octombrie 2021

Trebuie corelate câteva profeții ca să înțelegi acest principiu.
Nici o profeție de la Dumnezeu nu se interpretează singură.
Să mergem împreună prin Biblie.
În mai multe situații Dumnezeu a folosit această asociere.
Primul text pe care vă sugerez să îl citiți este: Luca 19
42. și a zis: „Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.
43. Vor veni peste tine zile, când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura și te vor strânge din toate părțile:
44. te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău; și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.

La momentul răstignirii se împlinea un timp pe care cărturarii mai ales și mai-marii lui Israel ar fi trebuit să îl știe printr-un calcul cronologic simplu.
Care timp?
„Daniel 9
25. Să știi, dar, și să înțelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni; apoi timp de șaizeci și două de săptămâni, piețele și gropile vor fi zidite din nou, și anume în vremuri de strâmtorare.
26. După aceste șaizeci și două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, și nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea și Sfântul Locaș, și sfârșitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ține până la sfârșit, și împreună cu el, și pustiirile.

În postarea de aici https://vesteabuna.wordpress.com/2015/09/24/483-de-ani/…am explicat cu detalii biblice exacte, cum de la darea poruncii pentru rezidirea cetății Ierusalimului, pe vremea lui neemia, până la răstignirea Domnului Isus trebuiau să treacă exact 69×7=483 de ani…și exact atâția au trecut.
Nu este singurul loc și nici singurul profet la care principiul zi-an îl întâlnim în Biblie.

Ezechiel 4
6. „După ce vei isprăvi aceste zile, culcă-te a doua oară pe coasta dreaptă și poartă nelegiuirea casei lui Iuda patruzeci de zile; îți pun câte o zi pentru fiecare an.
Mai găsim principiul la Moise:
Numeri 14
34. „După cum în patruzeci de zile ați iscodit țara, tot așa, patruzeci de ani veți purta pedeapsa fărădelegilor voastre; adică un an de fiecare zi: și veți ști atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi.”
și la Iacov:

Geneza 29
27. „Isprăvește săptămâna cu aceasta și-ți vom da și pe cealaltă pentru slujba pe care o vei mai face la mine alți șapte ani.
Sper că v-am fost de ajutor.
Dar să nu fac lucru pe jumătate: dacă cunoașterea acestor cronologii nu ne va duce la o asumare a atitudinii corecte de angajament în fața lui Dumnezeu și față de Cuvântul Său, atunci cunoașterea ne va fi fără folos.

Wikipedia despre acest subiect:
https://en.wikipedia.org/wiki/Day-year_principle


Oare pe drept a fost el negat? Hristos și evreii (8.) V.F. Marținkovschi

17 octombrie 2021




Oare pe drept a fost el negat? Hristos și evreii (8.) V.F. Marținkovschi

Să ne amintim povestea respingerii Lui.
În învăţătura Sa, duşmanii Săi vedeau lucruri noi şi abatere de la lege. Minunile Sale erau atribuite puterii răului.
Citim în Evanghelie că poporul simplu şi neprefăcut «se mira de cuvintele pline de har, care ieşeau din gura Lui», iar fariseii ambiţioşi «L-au vândut din pizmă».

«Preoţii cei mai de seamă şi fariseii au trimis niște aprozi să-L prindă…)

Şi mai departe: «Aprozii s-au întors la preoţii cei mai de seamă şi la farisei. Şi aceştia le-au zis: De ce nu L-aţi adus? Aprozii au răspuns: niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” Ioan 7:32, 45-46

Poporul, slujitorii, copiii, pescarii din Galileea — cei care se aflau mai aproape de natură şi de viaţa truditoare reală, oamenii care nu erau stricaţi de cărturărie şi fățărnicie — pătrundeau cu inima frumuseţea învăţăturii Sale.

În faţa înţelepciunii Sale dumnezeieșşti se închinau şi aşa cărturari ca Nicodim şi Pavel, care nu aveau conştiinţa sugrumată de pedantism şi îngâmfare.

Evreii din zilele noastre, pe cât ştiu eu, justifică neacceptarea lui Hristos prin următoarele argumente:

  1. Hristos a călcat legea, de exemplu porunca cu privire la ziua de sâmbătă. ,

Dar să privim obiectiv: El s-a abătut de la lege, sau cărturarii care-L judecau?

Dar El Însuşi spunea: « Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii, am venit nu să stric, ci să împlinesc (grec. plerosai, germ. erfullen).

Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi împlinit toate lucrurile.

Aşa că oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor, dar oricine le va păzi, şi va învăţa şi pe alţii să le păzcască, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor.

Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor».!

Respectarea literei, a ritualurilor, manifestată în executarea formală a legii, nu salvează omul; anume aceasta i-a şi împedicat pe iudei să vadă adevărata neprihănire a lui Hristos.

Ei reproşau ucenicilor lui Hristos că aceştia nu postesc. Ei se indignau că Isus vindeca în ziua Sabatului. lar El le-a zis: «Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau s-o pierzi? Dar ei -tăceau».?

De aceea tăceau, fiindcă în inima lor ei recunoşteau dreptatea lui Hristos. Căci şi ei cunoşteau cap. 58 din Isaia, unde se vorbeşte atât de înălțător, cu adevărat în spiritul Noului Testament, şi despre post, şi despre Sabat ca manifestare a principalei, unicei porunci despre iubire:

«lată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți, şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost… Atunci lumina ta va răsări ca zorile… şi slava Domnului te va însoţi… Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, amenințările cu degetul şi vorbele de ocară, dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime…».

Într-un cuvânt, în înţelegerea proorocească a Vechiului Testament, ca şi în Noul Testament, postul este o autolimitare în numele iubirii, nu doar o asceză a stomacului, ci şi a egoismului, înfrânarea nu numai a lăcomiei, ci şi a setei de înavuţire, a mândriei, înlăturarea oricărei exploatări a aproapelui.

Ce minunate erau în vechiul creştinism, dar şi în zilele noastre în timpul foametei din Rusia Sovietică, aşa-numitele «posturi ale iubirii», când credincioşii nu mâncau o zi întreagă, pentru ca hrana astfel economisită sau echivalentul ei să fie dată fraţilor înfometați!

Tot aici la Isaia se spune şi despre Sabat în același sens evanghelic înălțător:

«Dacă îi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mca cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfințești pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-L vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălțimile ţării…».

Vindecarea într-o zi de Sabat a unei femei bolnave ce suferea de optsprezece ani, fiind gârbovă, a stârnit indignarea fruntaşului sinagogii. Dar Domnul i-a spus: «Făţărnicilor, oare în ziua Sabatului nu-şi dezleagă fiecare din voi boul sau măgarul de la iesle, şi-l duce de-l adapă? Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam, şi pe care Satana o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată în ziua Sabatului? Pe când vorbea El astfel, toţi protivnicii Lui au rămas ruşinaţi, şi norodul se bucura de toate lucrurile minunate pe care le făcea El».

Într-o zi de Sabat, Isus trecea prin lanurile de grâu, şi ucenicii Lui, pe când megeau, au început să rupă spice. Asta a stârnit proteste şi reproşuri din partea fariseilor. Dar EI le-a amintit ce a făcut David când a flămânzit el şi cei ce erau împreună cu el, cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, în zilele marelui preot Abiatar, şi a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe care nu-este îngăduit să le mănânce decât preoţii, şi le-a dat şi celor ce erau cu el. Apoi le-a zis: «Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat»

  • Anume Fiul Omului, ca Desăvârşit, poate domni peste legi, căci EI face totul nu din bunul Său chef, ci din necesitate reală sau pentru dreptatea supremă.

Pe când fariseismul, cu înţelegerea sa literală şi formală a poruncilor a ajuns la noţiuni complet denaturate: eu au scos la lumină, de exemplu, cunoscutul tratat din Talmud (Beţ), în care se examinează la modul serios chestiunea dacă se poate mânca oul pe care găina l-a ouat în zi de Sabat. Este curios faptul că, pentru a ocoli interdicţia de a muta sâmbăta lucrurile dintr-o casă în alta, unii evrei din orașele din partea apuseană a Rusiei fixează două prăjini de o parte şi de alta a străzii, iar sârma ce le uneşte trebuie să însemne că întreaga stradă reprezintă o singură casă.

În Cuvântarea de pe munte, Hristos n-a anulat legile lui Moisc, astfel El n-a înlăturat porunca «să nu ucizi», ci a aprofundat sensul ei prin aceea că a oprit pe oameni să se mânie pe fratele lor.

În general vorbind, Noul Testament față de Vechiul Testament este ca răsăntul soarelui faţă de zorile zilei: acelaşi soare străluceşte aici şi acolo, însă el arată oamenilor un grad diferit de luminozitate. Aici şi acolo este unul şi acelaşi Dumnezeu, dar este diferită închipuirea oamenilor despre El, şi diferită este profunzimea înţelegerii voinţei Sale.

O studentă din Praga mi-a spus nu demult: «Mă închin în faţa Noului Testament, dar Vechiul Testament…. El seamănă atât de puțin cu Evanghelia».

De fapt, Noul Testament are atâta comun cu Vechiul Testament cât are roza cu rădăcinile ei. Rădăcinile-i sunt aspre şi sure, ele trăiesc în sânul întunecat al pământului, dar ele hrănesc o floare minunată. Tot astfel din întunecimea Dumnezeiască a revelaţiilor lui Moise a înflorit roza frumos mirositoare a Testamentului Nou. Tot aşa, o intelectuală evreică din Tel-Aviv, simpatizantă a Evangheliei, mi-a spus nu demult: «Vechiul Testament este temelia, iar Noul Testament este casa construită pe această temelie. De trăit putem trăi numai în casă». La Varşovia, un inginer evreu cunoscut mi-a spus: «Când voi, creştinii, veţi găsi Evanghelia în Vechiul Testament , iar noi, evreii, vom găsi Vechiul Testament în Evanghelie, atunci ne vom înţelege unii pe alţii». |

Şi chiar aşa este. Însuşi Hristos şi apostolii recunoșteau că Vechiul Testament este de inspiraţie dumnezeiască.

«Cum priviţi Vechiul Testament ?», a întrebat-o pastorul pe o bătrânică evlavioasă. «Ca Isus», a răspuns ea simplu. Un astfel de răspuns este cea mai bună ripostă falsului liberalism al unor creştini din vremea noastră, care prin speculaţiile lor vor să fie mai presus de Însuşi Învățătorul.

  1. Mai departe evreii se referă la învăţătura creştină despre Sfânta Treime, care, chipurile, ar contrazice revelaţia Vechiului Testament despre aceea că Dumnezeu este unic.

Trebuie totuşi să fim de acord că unele încercări nereușite de a exprima în cuvinte omeneşti marea taină a Dumnezeirii pot trezi nedumeriri: asta arată.o dată în plus cât de riscant este pentru om «să pătrundă cu mintea trupească în ceea ce nu a văzut». Deja intenţia ca atare de a pătrunde transcendentul cu logica celor cinci simţuri este sortită eșecului din punct de vedere filozofic (în lumina teoriei cunoaşterii).

Un lucru e clar: Hristos învaţă despre acelaşi Dumnezeu Unic» în Care credeau Moise şi proorocii. La întrebarea unui învățător al Legii care este cea mai mare poruncă din Lege, El a repetat cunoscutul:

«Ascultă, Israel: Domnul, Dumnezeul tău este Dumnezeul tău», și prin aceasta a confirmat învăţătura lui Moise despre monoteism. În originalul ebraic se spune anume “1 «ehad» — unic (unul în sensul unităţii, care poate fi şi în pluritate), şi nu — singurul, numai unul, smguratic. .

Nu este vorba despre o unitate aritmetică, ci despre una etică şi metafizică. El este unul în toate manifestările sale, şi în trecut, şi în prezent, şi în viitor, şi în istorie, şi în natură, şi în toate ipostazele și manifestările fiinţei Sale.

Tot astfel, la omul sufleteşte sănătos, integru şi raţiunea şi voinţa, şi simţurile formează un tot unic, ele sunt întrunite de ceea ce noi numim «personalitate, «eu», «unitatea spiritului».

«Dumnezeu nu este o unitate sterilă, ci Treime creatoare».

Şi în Vechiul Testament Dumnezeu se numeşte în ebraica veche printr-un cuvânt care are forma de plural: «Elohim» (divinități). Chiar la începutul cărții Geneza se spune: «La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul»; este caracteristic faptul că verbui «a făcut» este aici totuşi la forma singular. Toate ipostazele Divinităţii au participat la creare (facere), dar a creat (făcut) totuşi El, Dumnezeul Unic, după un plan și un chip unic. Mai departe se spune:

«Să facem omul după chipul şi asemănarea Noastră».

Chipul lui Dumnezeu e unul, dar el întruchipează diversitatea Divină. Aceste trei ispostaze principale ale lui Dumnezeu — Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt pomenite în cărțile Vechiului Testament sub diferite denumiri: Dumnezeu-Elohim, Duhul lui Dumnezeu IDR PT, iar Fiul, ca întrupare a lui Dumnezeu, Dumnezeul văzut, perceptibil, slava lui Dumnezeu (Şehina) 99″) uncori aşa se şi numeşte cu acelaşi nume, de exemplu în psalmul 2 (vers. 7): «Domnul Mi-a zis: Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut»

«Daţi cinste Fiului ca să nu Se mânie». În capitolul 63 la Isaia (vers. 9 şi 10) de asemenea sunt amintite cele trei ipostaze: Dumnezeu, Îngerul care este înaintea Feţei Lui și Duhul Lui cel sfânt. Tot despre acest Înger care este înaintea Feţei Lui se vorbeşte și în Exod 23,,,: «lată, Eu trimet un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care L-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă de glasul Lui; să nu te împotriveşti Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El.

Scriitorul rus Sergheienko mi-a spus odată că trinitatea este formula a tot ce există: «Luaţi, spunea el, acest creion: „el cuprinde o anumită idee, materia care o întrupează şi puterea care a întrupat-o». | |

  1. «Dar se poate întrupa Dumnezeu în om? Cum se poate încadra infinitul în finit?» întreabă mai departe evreii, având în vedere învăţătura despre Hristos ca Fiul lui Dumnezeu. «Oare Dumnezeul Nevăzut poate avea chip văzut? Şi cum poate Dumnezeu să aibă Fiu?» Dar tocmai această relaţie este exprimată în amintitul psalm 2, unde Dumnezeu spune despre Mesia: «Tu eşti Fiul Meu».

Tocmai pentru că Dumnezeu e nevăzut, El trebuia să Se întrupeze, ca să devină vizibil şi accesibil. lată ce se spune despre Hristos în Evanghehe: «Cuvântul (Dumnezeu) S-a făcut trup…, şi noi am privit slava Lui…5. «Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut» (loanl1, ,,). |

Şi tot despre întruparea lui Dumnezeu se spune la proorocul Isaia în cap. 9:

«Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii»,

Locul acesta de asemenea este mesianic conform vechiului Targum al lui Jonatan.

Un cunoscut de-al meu, un tânăr evreu, citind locul acesta, s-a oprit în nedumerire. Şi e de înţeles; el a întâlnit aici acelaşi fapt de nepătruns care s-a realizat în Noul Testament — întruparea eternului în temporal, a Părintelui veşniciilor în Pruncul din Betleem. «Dar acesta este Cuvântul lui Dumnezeu», îşi zicea prietenul meu: «Cum să nu cred în El? Totuşi este atât de neînțeles, asta este cu neputinţă». Dar iată a început să citească mai departe:

«lată ce va face râvna Domnului oştirilor (vers. 7). Şi deodată întunericul din sufletul lui a fost destrămat de lumina credinţei, a acelei credinţe care este atât de cunoscută adevăratului Israelit: «Râvna Domnului oştirilor…». A!… Atunci totul e posibil. Dacă apare acea Forţă creatoare atotputernică, aceea Care a creat universul, Care a trecut cândva poporul evreu peste mare şi pustiu, atunci totul este cu putinţă. Şi el s-a pătruns de credinţă, apoi a devenit martor al lui Hristos în faţa altora. –

Aici se adevereşte Cuvântul lui Dumnezeu, spus prin Isaia în cap. 55, care de asemenea prooroceşte despre Mesia:

«Gândunile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Melc, zice Domnul. Cu cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre». Dumnezeu, ca să ne fie accesibil, a devenit om; Hristos deci este Dumnezeu, ca să zicem aşa, tradus în limba omenească. Şi ca întotdeauna, minunea şi aici se produce «nu pe lângă, nu împotriva, ci pe de asupra naturii» (non contra, non praeter, sed supra naturam). Mai pe scurt, în toată învăţătura lui Hristos nu veţi găsi nici un fel de contradicții nici cu raţiunea omului în general, nici cu ideile şi legile Vechiului Testament în particular: Noul Testament nu este împotriva, ci este superior şi unuia şi altuia.

În definitiv, singura contradicţie pe care o găsim la citirea Bibliei este contradicţia dintre ea şi om, creată de păcatul acestuia din urmă. Tocmai ea a şi generat protestul cărturarilor şi fariseilor împotriva lui Hristos; dar în mândria lor oarbă ei n-au observat că de-acum de mult mergeau împotriva poruncilor curate ale Vechiului Testament, adaptându-l la slăbiciunile și poftele lor omeneşti şi înlocuind porunca Domnului cu datine aşezate de oameni.! Învățătura lui Hristos într-adevăr contrazice această interpretare talmudică a Torei, şi Tora nu mai puţin contrazice aceste datini aşezate de oameni.

Ca să nu-și recunoască nedreptatea, cărturarii şi fariseii au început să-l învinuiască pe Hristos de neadevăr,; chiar şi despre puterea lui Dumnezeu care se arăta în minunile săvârşite de EI, ei ziceau că vine de la duhul rău?, căzând astfel în păcatul de neiertat al hulirii Duhului Sfânt. Ei spuneau despre El: «Ai drac în Tine», dar cu adevărat că ei se aflau în puterea întunericului. Căci petele de pe soare uneori nu sunt decât pete pe ochelarii noştri.

Pe când Hristos stătea înaintea lor cu conştiinţa Sa Dumpezeiesc de curată şi le zicea:

«Cine dintre voi Mă poate dovedi că am păcat? Dacă spun adevărul, pentru ce nu mă credeţi?»

Când păgânul Pilat L-a scos pe Hristos în faţa mulțimii întărâtate, care cerea răstignirea Lui după mărturia mincinoasă a cărturarilor şi fariseilor, acesta a spus despre El:«Să ştiţi că nu găsesc nici o vină în El. Isus a ieşit deci afară purtând cununa de spini şi haima de purpură. «lată omul!» ie-a zis Pilat.

Şi Pilat, şi tâlharul răstignit alătun de El pe cruce, şi ostaşul roman care stătea de strajă au recunoscut nevinovăția şi sfinţenia Lui. Conştiinţa poporului era de partea Sa: ea îl întâmpina cu strigăte de «Osana» când Isus intra în Ierusalim călare pe asin, aşa cum prorocise Zaharia (9,). După moartea Sa pe cruce, «tot norodul care venise la priveliştea aceea, când a văzut cele întâmplate, s-a întors, bătându-se în piept» (Luc. 23,):

Aşadar, EI a fost osândit pe nedrept, Pentru a atrage poporul

de partea lor, acuzatorii au strecurat în mulţime zvonuri false despre falsitatea învățăturilor Lui, la judecata marelui preot au fost aduși martori mincinoşi, în faţa lui Pilat au făcut aluzie la pericolul pe care |-ar fi prezentat «noul împărab», iar unora le-au insuflat teama pentru patrie («vor veni romanii şi ne vor subjuga»).







Casa nelegiuirii

15 octombrie 2021

…„Unde duc ele efa?” El mi-a răspuns: „Se duc să-i zidească o casă în ţara Şinear…” Zaharia 5:10-11

Domnul Isus a fost un dușman înverșunat al datinii bătrânilor.
Datina bătrânilor a fost motivul pentru care iudeii din vremea Lui desființaseră Cuvântul lui Dumnezeu.
El le-a mai zis: „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu ca să ţineţi datina voastră.” Marcu 7:9
Datina bătrânilor a fost motivul pentru care iudeii l-au persecutat pe Domnul Isus, că n-o ține.

Datina bătrânilor a fost instituționalizată sub forma singogii și a membralității în sinagogă în cele 5 secole de robie care au precedat venirea Domnului Isus în lume. Teama de a nu fi exclus din sinagogă îi ținea pe oameni legați de datină. Oare azi nu este la fel?

Să analizăm puțin, din cel mai curat izvor, din Cuvântul lui Dumnezeu această instituție a „clădirii sfinte”, cum a apărut, ca și consecință a ce, cum s-a dezvoltat și cum ne afectează pe cei ce trăim azi în Împărăția lui Dumnezeu.

Cititorii superficiali ai Cuvântului lui Dumnezeu, când citesc că Domnul Isus mergea la templu, că apostolii mergeau la sinagogi, înțeleg că Domnul și apostolii aprobau sistemul, clădirile. Oare chiar așa este? Sau cu totul dimpotrivă!
Un cititor presupun sincer, chiar m-a întrebat pe Fb: „Și totuși, Domnul Isus mergea la templu ,și căutat fiind de părinți le-a răspuns ” sunt în casa tatălui „. Vă rog un răspuns.
Redau aici mai pe larg ce i-am răspuns.

În Israelul de pe timpul Domnului Isus, existau alături de templele păgâne, două tipuri de clădiri religioase evreiești: templul și sinagogile.
Templul era unul singur: în Ierusalim, sinagogi erau peste tot și chiar de multe nuanțe, cum sunt azi cultele și sectele.
Templul a fost zidit, de fapt rezidit la porunca lui Dumnezeu dată prin profeții Hagai și Zaharia, și darea poruncii pentru rezidire de către împăratul Medo-persan a reprezentat un marker cronologic exact legat de venirea lui Mesia, moment ușor de calculat, din profeția lui Daniel, moment pe care evreii religioși l-au ratat și din acest motiv au fost acuzați de Domnul Isus.
Zaharia și Hagai au profețit despre cel de-al doilea templu, o fereastră de timp îngăduită de Dumnezeu unui număr mic din cei „ai lui Avraam” pentru a reconstrui Templul Domnului și a permite împlinirea profețiilor pentru venirea „Mântuitorului lumii”. Acel număr mic de evrei care s-au întors totuși din robie ca să zidească templul sunt evreii simbolizați în cartea Ieremia de coșul cu smochine bune, evrei care nu s-au aclimatizat în Babilon și la cel mai mic semn de permisiune, s-au reîntors în țara lor, s-o rezidească. Cu ceilalți evrei, care au rămas în Babilon, s-a împlinit tot cuvântul lui Dumnezeu din pilda coșului cu smochine rele.
Acești evrei care nu au vrut să se întoarcă din Babilon au zidit „casa nelegiuirii” și sunt baza diasporei evreiești până astăzi.
Dar să nu divaghez, e destul pentru explicație să menționez că templul unic era construit la porunca lui Dumnezeu.
Cu sinagogile e altă poveste.
În Zaharia 5 apare imaginea blestemului și a nelegiuirii, nelegiuirea fiind simbolizată de o efă, dusă de două femei în țara Șinear pentru a-i zidi o casă. Citiți Zaharia 5 pentru a înțelege mai departe.
Cele două femei care duc nelegiuirea în țara Șinear (Babilon) sunt cele două case ale lui Israel care au fost duse în robie și au construit în Babilon o casă efei, adică o casă nelegiuirii. Vedem profeția cu cele două „surori” din Ieremia 3; Iuda și Israel.
În țara Șinear, adică în robia Babiloniană s-a dezvoltat „casa nelegiuirii”.
„Casa” aceasta rămasă până astăzi este „datina bătrânilor”, datină propagată prin sistemul sinagogilor, un sistem de educație falsă, sistem care nu a fost agreat de Domnul Isus deloc. „Voi să nu vă numiți Rabbi” ne-a spus clar.
Rețineți episodul din Nazaret, când Domnul Isus a fost scos afară nu numai din sinagogă, ci chiar din cetate, ca să fie aruncat de pe munte, în prăpastie, afară din cetate.
Sau mențiunea Domnului Isus: „Păziţi-vă de oameni, căci vă vor da în judecata soboarelor şi vă vor bate în sinagogile lor.
Sinagogile nu erau văzute de Domnul ca sinagogile Mele, ci „sinagogile lor” ale oamenilor, nu erau ale lui Dumnezeu, adică nu au fost în planul lui Dumnezeu.
Să ne întoarcem la templu: rețineți că templul a fost dărâmat la 37 de ani după răstignirea și învierea Domnului Isus.
Această nimicire a templului și împrăștiere a poporului a fost profețită și de profeți, și de Domnul Isus.
Așa că, faptul că Domnul Isus mergea la templu nu trebuie luat ca exemplu.
Templul de atunci reprezenta în chip fizic adevăratul templu din ceruri, care este alcătuit din ființe, nu din pietre.
Chiar Domnul Isus a zis: „Stricaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.” lucru de care l-a acuzat mulțimea batojocorindu-L în timp de era răstignit: „„Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce!” Matei 27:40
Până la urmă templul de pietre a fost dărâmat și deocamdată altul pe acel loc nu se poate zidi și pe alt loc nu e voie.
Creștinii evrei din primul secol, în primii ani după învierea Domnului Isus, continuau să meargă la templu, dar acest lucru nu a fost se pare agreat de Dumnezeu, pentru că Domnul Isus poruncise ca să meargă în toată lumea să propovăduiască evanghelia, nu să stea în Ierusalim după rusalii.
După prigonirea cu ocazia morții lui Ștefan, s-au împrăștiat și n-au mai mers la templu, apoi în anul 70 templul a fost dărâmat, nu mai era nevoie de el.

De ce e important pentru noi ca creștini să înțelegem această lucrare falsă: „casa nelegiuirii”?
Pentru că sistemul educațional de tip sinagogă s-a transferat în creștinism prin acea „iudaizare” atât de condamnată de apostoli.
Un Vechi Testament care condamnă templele zidite peste tot, Dumnezeul unic care critică orice formă de idolatrie și o privește cu gelozie, Hristosul trimis de Dumnezeu, Isus, care a înfierat datina bătrânilor, locurile dintâi și ierarhizarea, apostolii care peste tot au scos oamenii din sinagogi după ce au crezut, nu i-au lăsat acolo, un Nou Testament plin de exemple de creștini fără temple și clădiri dedicate, multele exemple de adunări fără pastor, comitet, niciuna cu cor și industrie muzicală sau de alt fel, toate acestea nu reprezintă nimic pentru cine vrea să meargă după felul nelegiuit transmis istoric din modelul iudaic al sinagogii.

Tu, dragul meu, care ai ajuns cu cititul până aici, din ce categorie vrei să faci parte, cu cine te identifici?
Ești ca Noe sau ca cei din vremea lui?
Ești ca Lot sau ca cei din Sodoma?
Ești ca Ilie, prigonitul sau ca cei 850 de proroci de la masa Izabelei?
Ești ca Isaia, ca Daniel, ca Ieremia, ca Ezechiel, ai luat tu de modele pe prorocii Domnului sau îi disprețuiești și pe ei și prorociile lor? Crezi tu în proroci cititorule?
Dacă ai fi fost la Ierusalim pe vremea răstignirii, oare ai fi strigat și tu ca mulțimea, poate împreună cu cei din sinagoga ta?
Sau pe vremea uciderii lui Ștefan, poate dacă n-ai fi aruncat piatra, ai fi păzit hainele celor ce plini de elan, aveau nevoie de libertate de mișcare, să țintească bine!
Sinagogile de pe vremea apostolilor aveau diferite nume și nimeni nu era deranjat de această babilonie: „Unii din sinagoga numită a Izbăviţilor, a Cirinenilor şi a Alexandrinilor, împreună cu nişte iudei din Cilicia şi din Asia, au început o ceartă de vorbe cu Ştefan.” FA 6:9 Cam cum sunt astăzi cultele, după învățătură și după geografie.
Caută să ai Certificat de rob bun, citește cartea Domnului și învață și pe alții din ea!
Cu tot dragul și din toată inima!
Puzderia de case ale nelegiuirii să nu te facă să crezi că în acestea se face lucrul Domnului.
Cercetează ce se face în casa în care ești, nu cumva este o „casă a nelegiuirii”?
Iudaismul fals a produs un creștinism fals, am tratat acest subiect în cele 5 postări despre Ieșirea din sinagogă.











Adunare 4 iulie 2021

8 octombrie 2021

Rostul animalelor

5 octombrie 2021
Despre înțelepciunea lui Dumnezeu pusă în creație, cu scopul perpetuării unui limbaj fără cuvinte, un limbaj al eticii și dragostei Lui. O analiză Biblică.

Întreabă dobitoacele, şi te vor învăţa, păsările cerului, şi îţi vor spune; vorbeşte pământului, şi te va învăţa şi peştii mării îţi vor povesti.Iov 12:7-8

M-am întrebat citind Isaia 56, la felul cum în limbaj profetic, Dumnezeu compară pe „bătrânii” lui Israel cu niște câini muți „care nu pot să latre„, adică nu semnalizează atunci când vine primejdia asupra turmei și din cauza asta turma piere.
Totuşi sunt nişte câini lacomi, care nu se mai satură…toţi îşi văd de calea lor, fiecare umblă după folosul lui, fără abatere.” Isaia 56:11
Ce verdict dur!
Imaginea este preluată de apostol atunci când același Duh Sfânt L-a inspirat să scrie:
Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos.
și tot acolo face legătură cu alt avertisment: „…feriți-vă de câinii aceia!„.
Voi reveni la acest subiect la sfârșitul postării!

Pentru a denumi viclenia, Dumnezeu a creat vulpea iar pentru a descrie blândețea, a creat oaia și mielul.
Pentru invidie și lingușitorie a creat câinele sau lupul îmblânzit.
Pentru a ilustra puterea, Dumnezeu a creat boul, pentru viteză calul, pentru încăpățânare măgarul, pentru nesimțire struțul, pentru maternitate barza.
Pentru șiretenie avem șarpele, pentru puritate avem hermina, pentru hărnicie și colaborare avem furnicile, pentru grație avem cocorul și lebăda.
Pentru necurăție avem porcul, pentru ucidere scorpionul, pentru moarte vulturii și corbii, pentru pustiire lăcustele și bufnița, pentru imitație, papagalul și pentru iscodire cârtița.
Iată câte exemple doar din lumea animală, sunt mult mai multe, exemple care ne arată dragostea de Tată a lui Dumnezeu pentru noi. Prin toate aceste felurite animale (și plante) Dumnezeu își arată înțelepciunea Sa.

Revin aici cu explicație mai detaliată la pilda câinilor din Isaia 56 pentru că are mare legătură cu antisemitismul nostru contemporan și cu înțelegerea marii taine a lepădării temporare a evreilor în favoarea celorlalte popoare și cu restaurarea lor apropiată..
Citez din Isaia 56 și explic verset cu verset:
v. 9: „Veniţi, toate fiarele de pe câmp, veniţi de mâncaţi, toate fiarele din pădure! …” după v.8 unde profetul vede peste veacuri timpurile de acum, v.9 descrie timpurile de atunci1, când fiarele de pe câmp, adică popoarele cuceritoare, asirienii și babilonienii sunt invitate „să mănânce„, adică să cucerească țara lui Israel. Lucru care de altfel s-a întâmplat și este bine documentat, biblic, istoric, arheologic.
v. 10: „Toţi păzitorii lui sunt orbi, fără pricepere; toţi sunt nişte câini muţi, care nu pot să latre; aiurează, stau tolăniţi şi le place să doarmă.” Aici imaginea este cea unei turme cu paznici orbi, care nu văd pericolul. (Citind cartea Ieremia, cu detaliile dialogurilor din anturajul regelui iudeu din timpul asediului Ierusalimului, vedem că exact așa a fost). Iar cei care fi trebuit să fie paznici sunt prefigurați în câini de turmă care nu-și fac slujba. Acești paznici, bătrânii lui Israel au fost înfierați și de Domnul Isus ca fiind cauza rătăcirii întregului popor și a necredinței lor în Isus ca Unsul (Mesia, Hristosul, tradus corect).
Tot acești bătrâni sunt acuzați și la Filipi ca deviatori.
(În Isaia 56 avem și răspunsul din titlul postării: rostul animalelor este să ne fie pilde din care să învățăm.)
v. 11: „Totuşi sunt nişte câini lacomi, care nu se mai satură. Sunt nişte păstori care nu pot pricepe nimic; toţi îşi văd de calea lor, fiecare umblă după folosul lui, fără abatere.
Un verset trist. Să ne gândim că Pavel aplică aceste pilde scriind cu lacrimi, având durere pentru „frații lui, rudele lui după trup„, pentru iudei. Scria plângând. Iar această orbire este veche, de pe vremea lui Isaia, avea 500 de ani, acum are 2500. Așa trebuie să înțelegem versetele din Filipeni: după ce în Filipeni 2:21, citează pe Isaia: „Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos.„, în Filipeni 3:2 accentuează despărțirea între cei ce înțelegeau taina Adunării, de cei care voiau să întoarcă pe ucenici spre lege și datina bătrânilor: „Păziţi-vă de câinii aceia; păziţi-vă de lucrătorii aceia răi.
Avea dragoste însoțită de durere pentru rudele lui iudei, avea dragoste însoțită de grijă pentru ce ce au crezut dintre neamuri. Era în el dragostea lui Dumnezeu, dragoste din Dumnezeu.
Ce atitudine plină de tandrețe și câte deosebire, față de atitudinea flegmatică și disprețuitoare a calviniștilor de azi față de sufletele oamenilor, chiar față de cei pierduți și împietriți de Dumnezeu cum erau și sunt evreii.
Aș aminti nu doar pe calviniști, ci și pe antisemiții politici și religioși de azi și de ieri. Unul a fost „Seducătorul domn Nae”…Ionescu, ideologul legionarilor, (cum a vrut să-i coafeze biografia o autoare în cartea cu titlul din ghilimele). Neînțelegerea dragostei lui Dumnezeu l-a făcut pe acest Nae să scrie în prefața cărții evreului Mihail Sebastian că „Iehuda patet”, adică Iuda suferă, că….așa îi e dat, suferă pentru că „Dumnezeu l-a făcut să sufere”. Acest argument le-a fost destul sălbaticilor legionari, (și chiar statului român de atunci acaparat de Antonescu, cu toții inoculați cu virusul superiorătății de rasă), să dezlănțuie acele cumplite pogromuri în numele unui Hristos păgân, pogromuri care au lăsat o pată rușinoasă pe istoria neamului în limba căruia vă scriu. Iată un motiv pentru care este important să înțelegem bine Cuvântul lui Dumnezeu, ne vom umple cu dragostea Lui.
Pentru că nu s-a auzit de învierea vreunui animal, este rândul plantelor să prefigureze învierea unui popor. Măslinul din Romani 11 este legământul avraamic, iar ramurile tăiate și realtoite, înverzite, ne vorbesc de ceea ce se petrece sub ochii noștri și a scris și profetul Isaia: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care strânge pe cei risipiţi ai lui Israel: „Voi mai strânge şi alte popoare la cei strânşi acum din el.” 56:8 (Așa că am arătat pe scurt și rostul plantelor.)
Tu ce ești?
Oaie sau lup?
Miel sau câine?
Ce caracter ai, nu față de oameni, ci față de Tatăl ce stă cu mâna întinsă să te binecuvinteze?
Să nu fi dintre cei despre care scrie Isaia: „Mi-am întins mâinile toată ziua spre un popor răzvrătit, care umblă pe o cale rea, în voia gândurilor lui!” 65:2
Absolut toți oamenii sunt obiectul dragostei lui Dumnezeu, dacă despre idolatrii din Listra scrie că „
…nu s-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug şi v-a umplut inimile de bucurie.” FA 14:17 atunci cu siguranță absolut toți oamenii beneficiează de aceste „mâini întinse” ale bunătății și dragostei Lui.
Încă ceva, Dumnezeu ne-a creat înțelepți și așteaptă să fim înțelepți și să-i înțelegem înțelepciunea pusă în creație. În postarea anterioară am arătat un lucru foarte important, observat bine de matematicianul și savantul Isaac Newton: „…În timp ce alți exponenți creștini au avut tendința să accentueze respingerea evreiască a persoanei lui Mesia și a implicării lor în crucificarea Sa ca fiind cauza directă a respingerii lor, Newton s-a axat pe incapacitatea lor de a înțelege prorocia. Această noțiune a necesității priceperii este foarte tipică pentru un om…”.
Incapacitatea de a înțelege profeția sau mai bine zis dorința de a nu înțelege logica și cronologia creației este o respingere a mâinilor întinse ale Dumnezeului iubitor, Dumnezeu care ne-a dat animalele nu doar pentru tubul digestiv, ci și pentru atenționare juridică și exemplu moral. Dumnezeu se așteaptă să înțelegem aceste pilde „zoologice” pentru că ne-a creat suficienți de inteligenți să le putem înțelege.

Note:
1. Nu e singurul loc în profeții, în care sunt prezentate mai întâi evenimentele îndepărtate în timp și abia apoi cele apropiate, imediat următoare. E ca și cum se prezintă un plan: mai întâi cadrul, apoi detaliul, mai întâi scopul, apoi mijlocul.











Isaac Newton despre întoarcerea evreilor (2)

3 octombrie 2021

citat: „Hermeneutica profetică coruptă și secătuită de energie a fost cauza eșecului Israelului și un motiv crucial pentru care creștinii din timpul lui Newton ar fi putut și au și eșuat. În timp ce alți exponenți creștini au avut tendința să accentueze respingerea evreiască a persoanei lui Mesia și a implicării lor în crucificarea Sa ca fiind cauza directă a respingerii lor, Newton s-a axat pe incapacitatea lor de a înțelege prorocia. Această noțiune a necesității priceperii este foarte tipică pentru un om care a declarat odată că a făcut a sa ‘Principia ‘„greu de înțeles” pentru că nu avea timp pentru „novici în ale matematicii”. Putem adăuga, că nu avea prea mult respect nici pentru novicii în ale hermeneuticii.”

TOT ISRAELUL VA FI SALVAT”: RAȚIUNEA TEOLOGICĂ A ROBIEI ȘI RESTAURĂRII EVREIEȘTI
La fel ca mulți scriitori protestanți ai școlii literaliste, non-augustiniene, Newton elaborase cu atenție o rațiune teologică pentru robia și restaurarea evreiască. La fel ca acești exponenți, Newton a petrecut mult timp repetând interpretarea restauraționistă din Romani 11. Apostolul Pavel în aceasta capitol descrie poporul lui Dumnezeu ca un măslin. Unele dintre ramuri (evreii) au fost tăiate din acest copac și au fost altoiți lăstari sălbatici de măsline (neamurile) pe el (Romani 11:17). Dar Pavel continuă să sublinieze că ramurile evreiești s-ar grefa într-o zi din nou, cu rezultatul că „tot Israelul va fi mântuit”(Romani 11:26). La rândul său, acest eveniment este legat de a doua venire a lui Mesia, când păcatele iudeilor vor fi iertate (Romani 11: 26-27).
Newton nu avea nicio îndoială că Romani 11 vorbea despre convertirea finală a evreilor ca popor și nu pur și simplu ca indivizi. În timp ce Newton era de acord cu alți creștini că Dumnezeu i-a dat la o parte pe evrei pentru neascultare, el a fost diferit de mulți spunând că Dumnezeu îi va restaura din nou. În interpretarea sa a acestui pasaj, Newton respinge în mod explicit replica augustiniană și scrie că:
Restaurarea poporului evreiesc despre care au scris atât de mult vechii proroci îi reflectă nu pe cei câțiva evrei ce s-au convertit în vremea apostolilor, ci pe poporul împrăștiat al evreilor ce va fi convertit la sfârșit, când plinătatea neamurilor va intra, atunci când Evanghelia (după căderea Babilonului) va fi predicată tuturor popoarelor .
În al doilea rând, luând seama că Pavel în Romani 11 a făcut aluzie la textul profetic Isaia 59: 20-21, el consideră că argumentul apostolului privește „timpul convertirii și reîntoarcerii viitoare a poporului evreiesc. ” În al treilea rând, el reflectează și asupra mesajului moral adresat creștinilor dintre neamuri, menționând că „atitudinea care pentru mult timp a domnit printre creștini de a ne lăuda pe noi înșine împotriva evreilor și de a-i jigni pentru necredința lor, este condamnată de apostol drept idealizare și fudulie și mult mai mult să nu-i privim cu răutate, fariseic și cu necuviință. „Astfel, încă o dată, Newton nu izolează necredința și ipocrizia evreilor, alegând mai degrabă să dea vina de asemenea și pe creștini.
Pentru că în timp ce respingerea evreilor a lui Mesia a permis chemarea neamurilor, evreii și-au păstrat prioritatea: „Bisericile neamurilor erau o ramură a unui măslin sălbatic altoit în rândul evreilor și nu trebuia să se laude ei înșiși împotriva ramurilor naturale. ” Așa cum reiese din lucrările sale cuprinzătoare referitoare la apostazia creștină, Newton nu a văzut nimic special la ascultarea neamurilor. În plus, el credea că Pavel a spus că atât evreii, cât și neamurile deopotrivă trebuiau convertite în masă atunci când Evanghelia va fi propovăduită la momentul sfârșitului. În sfârșit, așa cum vom descoperi în secțiunea următoare, Newton a văzut perioada captivității evreiești, legată indisolubil de timpul neamurilor.

MISTERUL LUI DUMNEZEU ȘI AL VREMURILOR DIN URMĂ
Înainte de a lua în considerare unele dintre complexitățile escatologiei lui Newton, va fi importantă clarificarea unei părți a terminologiei și a conceptelor pe care le folosește în discutarea sa a întoarcerii evreilor. În tratatul său „Of the Church” (despre biserică), Newton dezvăluie modul în care înțelege o parte din limbajul profetului Daniel în legătură cu poporul evreu. În primul rând, el explică faptul că evreii „fiind într-un stare grea, de prigoană, împrăștiere și robie, acestea sunt numite de către Daniel Indignarea îndreptată împotriva legământului sfânt sau, în general, „Indignarea.” Newton continuă prin a explicarea că „capătul final al indignării este și capătul final al împrăștierii și al robiei Oastei cerului. „Pe același folio Newton identifică „Oastea cerului” în prima instanță ca evreii, dar mai târziu incluzând și neamurile credincioase.
Explicarea proprie a lui Newton a „Indignării” este crucială, deoarece folosește termenul în altă parte fără a-i explica semnificația. Newton adaugă, de asemenea, că „fărădelegea necredinței și urâciunea pustiirii este închinarea instituită de către păcătoși în locul adevăratei închinări zilnice a Oastei cerului. „
Un alt concept cheie este identificarea lui Newton a învierii în prorocii drept simbol pentru „reînvierea unei stăpâniri fărâmițate”. Aceasta este fără îndoială o referință la Ezechiel 37, prorocia văii pline de oase, explicată în mod curent drept simbol pentru renașterea națiunii evreiești.
Deja am luat aminte la faptul că evreii și întoarcerea lor în Israel în vremurile din urmă ocupau un loc central în schema profetică generală a lui Newton. Localizarea timpului Restaurării în legătură cu seria altor evenimente prorocite este vitală în expunerea lui Newton, după cum întoarcerea evreilor joacă rolul de semn pentru evenimente apocaliptice sincronizate și viitoare. Aici este cel mai important să arătăm că Newton leagă întoarcerea evreilor de sunatul dintr-a șaptea trâmbiță a Apocalipsei, care pentru el declanșează întoarcerea Domnului Isus, Învierea, Judecata de apoi, Armaghedonul și începutul mileniului. Este dificil de determinat, totuși, dacă Newton a pus accentul vreodată pe asocieri mai precise. Într-un singur loc, el leagă pur și simplu vremea învierii de întoarcerea evreilor fără a fi prea specific. În a lui „Of the Church”, el leagă convertirea și întoarcerea evreilor (evenimente pe care pare să le vadă ca fiind simultane, sau aproape simultane) cu A doua venire, sfârșitul timpului Neamurilor și prima Înviere. În alte locuri, Newton trece dincolo de simpla juxtapunere și pare să sugereze secvențe ordonate. Astfel, într-una manuscris el leagă Restaurarea, Învierea și sfârșitul necazurilor sfinților, și apoi pune după aceste evenimente căderea împărățiilor și întoarcerea lui Hristos. În manuscrisul său despre A doua venire, el concluzionează că întoarcerea ar avea loc după înviere (care îi va include pe evreii
cărora li s-a făcut prima dată promisiunea) și la sunetul celui de-a șapte trâmbițe. Într-o altă scriere, el inversează acest lucru și afirmă că învierea și judecata ar avea loc imediat după marele necaz și întoarcerea evreilor din robie. Într-un manuscris timpuriu, el ajunge la ceea ce pare a fi aceeași concluzie și afirmă că Împărăția lui Dumnezeu și a Lui Hristos „începe la sunetul celei de-a șaptea trâmbițe și este întemeiată de convertirea evreilor și întoarcerea lor din robie”. O și mai specifică cronologie din două manuscrise de la începutul secolului al XVIII-lea are chemarea la întoarcere și reconstruirea Ierusalimulului la patruzeci și nouă de ani înainte de înviere și A doua venire, cu împlinirea întoarcerii începând cu aproximativ trei sau patru ani după chemarea de a reconstrui și, aparent, continuând până la apariția lui Hristos. Astfel, în timp ce succesiunea exactă a evenimentelor nu este întotdeauna ușor de determinat, este clar că în schema premileranistă a lui Newton, convertirea și întoarcerea evreilor slujesc la apariția Mileniului.
Cu toate acestea, Newton pare sigur că convertirea și întoarcerea evreilor vor începe înainte de Armaghedon. Într-un loc el enumeră o serie de versete de la prorocii mari și mici despre care crede că prezic că această mare bătălie va avea loc la scurt timp după convertirea și restaurarea Israelului. Acest lucru este în concordanță cu Mede, care susține că evreii trebuiau să se convertească înainte de Armaghedon sau altfel „ar trebui distruși (împreună cu restul dușmanilor lui Hristos printre care rămân încă) în acea mare Zi a răzbunării și judecății universale. „Newton credea, de asemenea, că Imperiul Otoman va rămâne până la sfârșitul robiei evreiești, sugerând deci că s-ar putea privi pentru dovezi ale dispariției primului ca semn al încheierii robiei.
La fel ca Mede înainte de el, Newton era deosebit de preocupat de rezolvarea sincronizării profetice. Având în vedere acest lucru, este important să rețineți că el era sigur că perioada robiei evreiești era sincronă cu două perioade cruciale de timp apocaliptic. În primul rând, el a văzut „vremea Neamurilor” drept coexistentă cu robia. Pentru Newton, robia evreilor era consecința negativă a vremii Neamurilor: ambele perioade sunt sincrone, iar Restituirea îi va readuce pe evrei în prim-plan și va restabili armonia.
La sfârșitul acestei perioade combinate, recolta va fi mare, pentru că el credea că convertirea evreilor ar fi însoțită de convertirea „plinătății Neamurilor”. În al doilea rând, Newton a văzut ambele perioade ca întinzându-se în aceeași vreme ca și apostazia, susținând că Omul păcatului (adică papalitatea) va prospera până când „mânierea [împotriva evreilor] se va înfăptui.” De fapt, Newton merge atât de departe încât spune că expresia din Daniel „zilele din urmă” înseamnă „tot timpul cât au fost evreii în robie „din 70 d.Hr. Și astfel toate aceste trei mari perioade de timp rulează și sfârșesc împreună, convergând către marea și universala restituire apocaliptică, pe care Newton o vede ca „misterul lui Dumnezeu” care se va termina la vocea Îngerului celei de-a șaptea trâmbițe, așa cum este confirmat în Apocalipsa 10: 7. Toate acest lucruri dau sens citării lui Newton a discursului lui Petru din Fapte 4:19, care vorbește despre Hristos care rămâne în cer „până la vremurile restituirii tuturor lucruri.” Mileniul trebuia astfel să fie un timp al Restaurării generale. Acesta, de asemenea, includea și Țara Promisă însăși. Newton se referea în mod special la țara Israelul ca fiind golită de populație din 70 d.Hr. și rămânând „pustie” până în perioada contemporană lui – punct de vedere pe care l-ar fi putut obține din mărturii anecdotice sau din relatările sale de călătorie despre Țara Sfântă. Această părăsire avea să dureze până la porunca de a reveni și reconstrui Ierusalimul. Templul evreiesc urma să fie, de asemenea, reconstruit, și poporul evreu urmau să devină locuitorii muritori ai Împărăției lui Dumnezeu pe pământ.
În urma prorocilor evrei, Newton a crezut, de asemenea, că Ierusalimul reconstruit ar fi centrul
guvernării lumii în vremea Mileniului.


”ȘI DOAR APOI VA VENI SFÂRȘITUL”: TIMPUL RESTAURĂRII EVREILOR
După ce am reconstituit natura credinței lui Newton în Restaurarea evreilor, este important să analizăm mai în detaliu momentul producerii acesteia în istorie. Dar încercarea de a stabili timpul exact pe care Newton l-a simțit că este timpul întoarcerii evreilor nu ar trebui privit pur și simplu ca o aventură intelectuală. În schimb, o astfel de cunoaștere dezvăluie multe despre percepțiile lui Newton asupra lumii și asupra evenimentelor politice, împreună cu propriile sale acțiuni sau lipsa acțiunii predicarea pe care el o făcea altora. Vom începe cu caracterizările sale generale ale lungimii perioadei, apoi vom trece mai departe pentru a lua în considerare câteva cronologii specifice.
Newton a crezut că perioada robiei evreiești va dura foarte mult. De mai multe ori, el a scris despre „lunga robiei” a evreilor. Într-un loc, el este mai exact și scrie că perioada robiei evreiești avea să dureze „aproape 2000 de ani”. Newton citează și vechea tradiție evreiască și creștină conform căreia această lume va mai exista timp de șase milenii și leagă sfârșitul acestei perioade de crearea Noului cer și a Pământului nou, „regenerarea și renașterea sau reinstituirea lumii”, împreună cu „a doua venirea a lui Hristos – prima înviere și judecata sfinților. – ” În mod asemănător, Newton a văzut o perioadă lungă de timp pentru vremea Neamurilor și pentru durata apostaziei. Cea mai mare parte din această perioadă de timp ar fi cuprinsă în stăpânirea a zece împărății, care s-ar ridica după după căderea Imperiului Roman, care Newton a susținut că vor rezista „mult timp”, până când „Egiptul va avea un rege din neamul grecilor, și evreii vor fi convertiți; nici unul din aceste lucruri văzându-l deocamdată.” În tratatul său „Despre Biserică”, întreaga perioadă a apostaziei se extinde din vremea apostolilor până la A doua venire a lui Hristos. Astfel, Newton a văzut atât o perioadă lungă pentru robie, cât și o perioadă lungă
pentru apostazie – perioade arătate deja ca fiind sincrone în schema lui Newton.
Prorocia lui Daniel despre Cele șaptezeci de săptămâni (Daniel 9: 24-7) a fost crucială pentru calculele vremurilor din urmă ale lui Newton. Modelul de bază pentru exponenți era să calculeze șaptezeci de săptămâni (490 de ani conform principiului „o zi pentru un an”) de la chemarea de a reconstrui Ierusalimul sub persani și întoarcerea din robia babiloniană până la prima venire a lui Hristos. Au fost sugerate mai multe cronologii diferite (ajungând fie la nașterea lui Hristos, fie la crucificarea Sa) și Newton însuși a ales una în care cei 490 de ani din Daniel 9:24 s-au încheiat la 33 sau 34 d.Hr. Totuși, Newton a izolat și cele șapte săptămâni (patruzeci și nouă de ani) din Daniel 9:25 ca referindu-se la timpul chiar de dinaintea Venirii a doua a Lui Hristos. Astfel, el credea că va exista un interval de patruzeci și nouă de ani între viitoarea chemare pentru „restaurarea și zidirea Ierusalimului” și A doua venire a lui Mesia. Și pentru că porunca de a reveni și de a reconstrui Ierusalimul are loc cu patruzeci și nouă de ani înainte ca Mesia să revină, și el presupunea că „poate să nu apară la evrei înșiși, ci într-un alt regat prieten cu ei.” Newton integrează acest interval în celelalte perioade ale lui Daniel de 1290 și 1335 de zile (Daniel 12: 11-12). În „Of the Church „, el propune un scenariu în care cele 1290 de zile (adică ani) se încheie „când Dumnezeu va termina împrăștierea oamenilor săi sfinți. „Această încheiere a împrăștierii, speculează el, ar putea avea loc la aproximativ trei sau patru ani după porunca de a reveni și
a reconstrui Ierusalimul. Aceasta îi oferă în totalitate cei patruzeci și nouă de ani (șapte săptămâni
profetice de ani) între porunca întoarcerii și venirea lui „Mesia- Împăratul” care, după cum subliniază în mod corect, este durata unui jubileu evreiesc. Astfel, odată cu chemarea de a reconstrui făcută în jurul anului profetic 1286 sau 1287, adăugarea unui Jubileu de patruzeci și nouă de ani îl aduce la „binecuvântarea sfinților și învierea lui Daniel la sfârșitul celor 1335 de zile profetice. ” Aceasta îi permite lui Newton să își armonizeze perioada de patruzeci și nouă de ani cu decalajul de patruzeci și cinci de ani dintre cei 1290 și 1335 de ani. Într-un tratat de la începutul secolului al XVIII-lea despre Apocalipsa, Newton sugerează un punct de plecare pentru cei 1290 și 1335 de ani, scriind că par să înceapă fie cu 609 d.Hr. „fie poate puțin mai târziu”. În acest scenariu, chemarea la întoarcerea și reconstruirea Ierusalimului va expira în 1895 sau 1896 d.Hr., iar cei 1335 de ani se încheie în 1944. În timp ce el crede că aceste date încep cu efectuarea „sacrificiului zilnic”, este evident că în acest caz, el se referă la ridicarea Papalității. Observațiile sale dau date de început ușor mai târzii și sugerează că sfârșitul va veni între 2000 și 2050 d.Hr.
Newton a văzut, de asemenea, un loc pentru cele 2300 de zile din Daniel 8:15. După ce a argumentat că cele 2300 de zile de profanare a Templului sub „cornul mic” (Daniel 8: 9) nu au fost împlinite în zilele literale pe vremea lui Antiohus Epifanes (o poziție susținută de interpreții preteriști), el plasează această perioadă în contextul ultimei robii evreiești, susținând că micul corn (care pentru el era papalitate) trebuia să acționeze până la „capătul final al mâniei” care nu era încă completă, și că în această perioadă „sanctuarul a continuat să se degradeze 2300 de zile înainte de a fi curățit și zilele în sacra prorocie trebuie să îi luăm drept ani.” Când au început aceste 2300 de zile (ani)? Newton enumeră patru sugestii în Observații. În primul rând, el pune pe tapet evenimentul tulburător al distrugerii Templului de către Vespasian în anul 70 d.Hr. În al doilea rând, el zice despre „contaminarea Sanctuarului” că ar fi fost construirea templului închinat lui Jupiter Olympius în 132 d.Hr. În al treilea rând, el spune de „pustiirea Iudeii” după revolta lui Bar Kohba din 135-6. În cele din urmă, el sugerează „altă perioadă care se va descoperi cu timpul.” Astfel, templul ar putea fi curățit cândva între 2370 și 2436 d.Hr. În comentariul său de la începutul secolului al XVIII-lea despre Apocalipsa, Newton afirmă că robia evreiască a început
pe când romanii au pus capăt sacrificiul zilnic, acest moment fiind identificat în mod explicit cu Războiul evreiesc din timpul domniilor lui Nero și Vespasian. Această încetare forțată a sacrificiului este „urâciunea pustiirii” a lui Daniel.
Aceste multiple cronologii profetice sugerează că Newton s-ar putea ca niciodată să nu se fi hotărât pentru o dată fixă a sfârșitului robiei evreiești. Aceasta ar putea fi, desigur, în concordanță cu reticența sa generală de a stabili date. Și el nu era totdeauna preocupat de fiecare detaliu, comentând într-un loc: „Nu știu cum de știu. Timpul să decidă asupra acestora. ” Dar timpul precis nu este important pentru scopul nostru. Pentru cineva care trăia la începutul secolului al XVIII-lea, anii la care se referea Newton erau toți date abstracte situate în viitorul îndepărtat. Oricare ar fi fost momentul exact, era suficient de departe în viitor pentru a avea un impact imediat mic asupra propriei vieți și a acțiunilor lui Newton.

ISAAC NEWTON DESPRE ÎNTOARCEREA EVREILOR
Acest studiu a arătat că Newton a elaborat o teologie și escatologie complexă a Restaurării evreiești și el este un bun exemplu pentru convingerile milenariste ale perioadei sale. Concluziile sale s-au bazat pe o citire temeinică a tuturor textelor biblice relevante și el a crezut că revenirea evreilor a fost nu numai o temă centrală în prorocia biblică, ci de care se vor lega toate evenimentele apocaliptice majore care vor urma. O mărturie convingătoare a credinței sale în importanța înțelegerii prorociei este văzută în identificarea sa drept cauza majoră a robiei evreiești a eșuării interpretării în mod corect a prorociei. În afară de faptul că ne deschide o portiță cu privire la motivațiile pe care le-a avut în timpul acestei investigații profetice lungă de decenii, această poziție dezvăluie felul distinctiv în care privea prorociile.
Pentru Newton, a fost o provocare divină, un test cu care să îi încerce pe credincioși. Prorocia a acționat ca o pereche de ochelari cu care să distingem oi de capre. Newton a scris că „Dumnezeu a poruncit prorociile astfel, ca în zilele din urmă cei înțelepți să înțeleagă, dar cei răi vor face tot răul, și nici unul dintre cei răi nu va înțelege, Dan. xii.9,10. ” Și creștinii ar fi putut și au și eșuat la acest test – tot timpul cu pedepse și condamnări atârnând deasupra capului lor. Hermeneutica profetică coruptă și secătuită de energie a fost cauza eșecului Israelului și un motiv crucial pentru care creștinii din timpul lui Newton ar fi putut și au și eșuat. În timp ce alți exponenți creștini au avut tendința să accentueze respingerea evreiască a persoanei lui Mesia și a implicării lor în crucificarea Sa ca fiind cauza directă a respingerii lor, Newton s-a axat pe incapacitatea lor de a înțelege prorocia. Această noțiune a necesității priceperii este foarte tipică pentru un om care a declarat odată că a făcut al sa Principia „greu de înțeles” pentru că nu avea timp pentru „novici în ale matematicii”. Putem adăuga, că nu avea prea mult respect nici pentru novicii în ale hermeneuticii.
Totuși, în timp ce Newton credea că foarte puțini din propria sa vreme degenerată ar înțelege
profunzimile prorociilor, el a susținut, de asemenea, că înspre sfârșitul veacurilor s-ar petrece o înflorire a unei astfel de înțelegeri. Aici vedem o ultimă mare semnificație pe care întoarcerea evreilor o joacă în schema lui Newton. Într-un fragment de manuscris de la începutul secolului al XVIII-lea, Newton a scris că prorocia ar fi „mai bine înțeleasă” la sfârșitul „timpului și a jumătății de timp” (1260 ani). Mai mult, a adăugat că va fi înțeleasă mai bine la întoarcerea evreilor din lunga robie prorocită de Moise și proroci . . . . Și dacă atunci ar apărea o poruncă să se redea Ierusalimul vechilor locuitori, acest fapt va face interpretarea (propusă aici) și mai plauzibilă și demnă de luat în considerare.
Deși lipsește un context, această notă izolată sugerează că Newton credea că întoarcerea evreilor va fi un eveniment decisiv care va începe o epocă de înțelegere profetică. Pentru a evidenția miracolul acestei prorocii, Newton a subliniat că robia fusese prezisă de Moise cu 3000 cu ani înainte și de Isaia cu mai mult de 2400 de ani înainte de timpul său. Împlinirea celui de-al doilea aspect al acestor profeții (întoarcerea) a fost astfel „ făcută probabilă” prin expulzarea evreilor din propria lor țară și împrăștierea lor în toate națiunile.” Pentru Newton, care a susținut că prorocia neîmplinită rămânea în umbră, dar când se finaliza slujea drept „argument convingător” pentru providență, întoarcerea evreilor ar acționa ca dovadă supremă pentru validarea prorociilor biblice. Dar citatul de la începutul acestei lucrări, de asemenea, arată clar că Newton credea că adevărul ar fi trebuit deja să fie evident pentru cei care aveau ochi să vadă. Newton, ca și Whiston, a găsit incredibil faptul că anti-Restauratorii nu s-au supus greutății mărturiei Scripturii. Acest punct de vedere opus ajută la furnizarea unui fundal controversat pentru multe scrieri ale lui Newton despre Restaurare, inclusiv exemplul citat la începutul acestei lucrări. La fel ca în cazul altor exemple din viața acestui mare om, această opoziție probabil că a prezentat o puternică stimulare pentru a studia, scrie și demola argumentele dușmanilor săi exegetici.
Distanța temporală a concepției lui Newton despre restaurarea evreiască de cea din timpul său este uimitoare. În timp ce Finch se gândea la convertirea evreilor că va începe în 1650, Mede la o dată nu mai târziu de 1715, William Lloyd de 1736, și propriul său protejat Whiston până în 1766, Newton a văzut-o la secole distanță. Nu poate exista nicio îndoială că viziunea sa despre întoarcerea evreilor a fost puternică. Puțini intelectuali din vremea lui Newton puteau să se potrivească cu intensitatea credinței sale în acest eveniment profetic. Cu toate acestea, nu există niciun sentiment de urgență apocaliptică. În timp ce Whiston, de altfel gândind într-un mod similar, a predicat apropierea de sfârșit, iminența Restaurării evreiești și a făcut turul stațiunilor englezești cu un model al Templului milenial, Newton a rămas la biroul său, s-a adâncit în cărțile sale și a lucrat la și refăcut tratate profetice care puțini în viața lui vor ajunge să citească. Totuși, în timp ce el nu gândea apocaliptic despre prezentul său, el a văzut o perioadă intens apocaliptică concentrată la sfârșitul veacului. Implicit în acest proiect escatologic se poate, de asemenea, vedea radicalismul religios inerent al lui Newton. Susținând că adevărata Evanghelie nu va fi predicată pe scară largă până la sfârșit, el marginalizează Reforma și se îndepărtează
de protestantismul de masă din zilele sale. Această credință chiar îl conduce pe Newton să citească
Romani 11 în mod diferit: vremea în care „tot Israelul va fi salvat ”nu era momentul în care iudeii
convertiți vor fi adăugați credincioșilor dintre Neamuri. Mai degrabă, pentru Newton, acest lucru se referea la momentul de la sfârșit când tot Israelul – Evrei și Neamuri deopotrivă – se vor converti
împreună la adevăratul creştinism. Spre deosebire de mulți alți creștini, Newton a refuzat să plaseze lipsa de credință a evreilor peste necredința creștină a Neamurilor. Mai mult, lumea profetică a lui Newton a fost una foarte privată. Spre deosebire de atâția alții din vremea lui, nu există context politic direct pentru credința sa în întoarcerea evreilor, nicio discuție despre interese comerciale și nicio dovadă a implicării în eforturi pentru a converti evreii din vremea lui.
Este dificil să estimăm impactul scrierilor publicate de Newton despre întoarcerea evreilor. În timp ce ar fi greșit să susținem că influența sa a fost mare, protestanții conservatori l-au văzut totuși ca pe o autoritate profetică importantă și studii recente au demonstrat că ale sale Observations publicate – care includ o secțiune detaliată despre întoarcerea evreilor – a fost o sursă de căpătâi pentru exegeții fundamentaliști din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Și, deși nu este prea lungă, secțiunea sa despre întoarcerea evreilor din Observations este una dintre cele mai complete și detaliate dezvoltări a vederilor sale cu privire la acest subiect. Nici nu trebuie să trecem cu vederea influența (deși probabil mai important) secundară pe care el a exercitat-o prin discipoli în teologie ca Whiston, care a publicat mai multe lucrări care se ocupă de Restaurarea evreiască. În ambele cazuri, exegeza lui Newton s-a unit cu o tradiție profetică care a ajutat la crearea în timpul secolelor al XIX-lea și al XX-lea a climatelor religioase și politice care au pavat calea pentru reașezarea evreilor în Palestina – mult dorita viziune a Restaurării. Newton ar fi fost de acord.


Nu există cult creștin

28 septembrie 2021

ştim că în lume un idol este tot una cu nimic. Căci chiar dacă ar fi aşa-numiţii „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt în adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”), totuşi, pentru noi, nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi. Dar nu toţi au cunoştinţa aceasta....” 1 Corinteni 8:4-7

  1. Ce este cultul și de ce se bucură acest termen de o atât de înaltă, dar nemeritată stimă?

    Iată 3 definiții ale cultului, din dex:
    omagiu care se aduce divinității prin acte religioase;
    manifestare a sentimentului religios prin rugăciuni și prin acte rituale;
    totalitatea ritualurilor unei religii
    Mai sunt definiții, aplicate la persoane sau lucruri: -sentiment exagerat de admirație, de respect, de venerație, de adorație față de cineva sau de ceva.
    În toate definițiile observăm că din cult face parte actul religios sau ritualul, deci cultul conține ritual.

    2. Dar oare se potrivește acest termen creștinilor, adunării creștine biblice, așa cum o găsim descrisă în Noul Testament?
    Sau, putem oare să înghesuim formidabila revelație divină care este Scriptura, materializarea ei invizibilă prin Adunare și efervescența unei trăiri creștine personale angajante într-un atât de searbăd, strâmt și netrebnic vas: cuvântul „cult”?
    Răspunsul va fi un NU categoric și voi arăta aici că un creștin angajat și dedicat Domnului Isus trebuie să se descotorosească discret sau nu de această mreajă a nelegiuirii, de această închisoare socială, numită pompos „cult”.

    3. Cu ce gând s-au format „cultele” și de către cine?
    Nicidecum de către Domnul Isus sau de către apostoli. Nu găsim în tot Noul Testament nici un element care să dea de bănuit că primii creștini au avut „locașuri de cult” sau au săvâșit „ritualuri”, acte de cult. Botezurile întâlnite în Noul Testament s-au făcut toate în case particulare sau în râuri și lacuri (probabil și în mare), dar nicăieri în case de cult. Cina Domnului se lua într-un cadru asemănător sărbătorii pascale, sărbătoare prin excelență familială, trebuia sărbătorită acasă. De fapt tot creștinismul este familial, nu instituțional. Relațiile de familie sunt integrate armonios an această ierarhie: „...Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Hristos.” 1 Corinteni 11:3 Creștinismul dintâi care se suprapunea cu Adunarea, nefiind încă falsificat, era o mișcare a sufletelor, o fierbere de minți, o revelație a unui Plan istoric ascuns până atunci, o redirecționarea a dorințelor tuturor celor ce deveneau credincioși în Hristos (Unsul). Față de creștinismul dintâi, noi trăim într-un „creștinism” foarte strâmb, format începând cu secolul întâi, după plecarea apostolilor, de către „alți apostoli” probabil „nespus de aleși” (deja sunt menționați în Noul Testament) prin preluarea de elemente DE CULT păgâne din religiile din jur.

    4. Cum s-au format așa-zisele „culte creștine”?
    Deși Dumnezeu nu a intenționat niciodată să facă din Adunarea Lui un „cult”, oamenii înșelători nu s-au sfiit și nu au avut scrupule din a falsifica orice, chiar pe credincioșii lui Dumnezeu să-i transforme în „clienți” ai tarabelor din bazarurile lor religioase. Pentru asta e bun cultul, cu acest gând în minte au pornit cei ce cu dragoste falsă i-au vârât pe toți în „culte” în toate veacurile, sau au încercat.
    Acest proces de alunecare spre „cult”, după cum am spus, a început imediat după apostoli și a continuat repetat în fiecare generație. Mai mult, dacă la un moment dat în istorie au avut loc reforme și reîntoarceri la creștinismul biblic, „oameni răi și înșelători” nu s-au intimidat și au continuat procesul de retransformare a „credinței” în rutină cultică, cu scopul ascuns de a face profit din asta. Acest reîntoarcere se poate observa ușor de către orice cercetător onest al istoriei Adunării de-a lungul veacurilor.

    5. „Actul de cult” este „elementul principal de identitate” al cultului. Ortodoxul de exemplu nu va considera valabile actele de cult catolice sau protestante. Apoi fiecare cult are personal desemnat, slujitor cultic, sau deservent, adică acei oameni care au voie să efectueze „acte de cult”. De aceea în cadrul de gândire cultic, identitatea este strict legată de actele de cult și de slujitorii „acreditați” sau ordinați sau hirotonisiți, după caz. Principiul este același: o identitate falsă caută să se păstreze prin perpetuarea unor elemente de identitate false.

    Concluzii necesare celor ce doresc să practice un creștinism biblic:
    1. A fi creștin nu este o chestiune de „cult”, ci de credință în Biblie, în Cuvântul lui Dumnezeu.
    Aceste două concepte, „cultul” ca ritual sec și credința ca atitudine, ca încredere, trebuie separate unul de altul.
    2. Botezul și cina Domnului sunt simboluri, pot fi efectuate de orice creștin matur, nu sunt „acte de cult”.
    (Despre Cina Domnului se poate observa în Noul Testament în două locuri că se lua în familie, acasă. Era o sărbătoare mai mult de casă, asemănătoare sărbătorii pascale.)
    3. Locul de întâlnire al credincioșilor nu trebuie să fie mare și nici să fie public, ci privat, adunarea să fie găzduită în casele credincioșilor, după modelul Nou Testamental.
    Teama și acuzele nefondate de conspiraționism ale dușmanilor creștinilor angajați au făcut de-a lungul istoriei ca mulți creștini să plece urechea la aceste discreditări și să aplece gâtul în jugul unor înregistrări de persoane juridice (culte) absolut necesare atunci când pretinzi „loc public”.
    4. Un lucrător creștin care dorește să lucreze pentru Domnul cu timp integral poate beneficia de ajutorul material sporadic al celor pe care-i învață, dar fără să facă din acest lucru un mod de viață.
    Nu există boi care mănâncă întotdeauna grâu, ci doar când treieră grâul. În restul timpului mănâncă iarbă. Pentru toți creștinii, întotdeauna se aplică regula apostolică: „Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi cu mâinile voastre, cum v-am sfătuit.
    5. Nici un creștin normal, cu minim de bun simț și cu temele făcute legate de unicitatea lui Dumnezeu și a Adunării Lui, nu poate fi de acord cu pleiada de „culte” creștine și de ierarhii avându-și fiecare capul și patrimoniul propriu. Este un singur Dumnezeu, un singur Domn, o singură credință, un singur botez și o singură Adunare, nu două.

    Pentru că nu pot să vorbesc despre nimic, nici despre nimicuri, nu ați găsit des în postările mele nume de culte, decât poate ca exemple.
    Socotesc că Domnul are o singură Adunare.
    În Numele Lui singur vă scriu.
    În Adunarea lui, unică sunt membru.

    Lucrarea mea din partea lui Dumnezeu pentru ceilalți creștini o pot face în felul acesta fără spirit partinic.




ISAAC NEWTON DESPRE ÎNTOARCEREA EVREILOR (1)

23 septembrie 2021

„….Interpret sârguincios, înțelept și corect al naturii, al antichității și al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa măreția Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea evanghelică.…” Din epitaful lui Isaac Newton.

Matematicianul, fizicianul, savantul Isaac Newton a fost, citez „….un protestant ascetic care credea cu fanatism în Sola Scriptura.” (wiki)
„Newton era, fără îndoială, un om profund religios și în afară de aceasta, un teolog erudit. În 1703John Locke scria nepotului său, King: „Newton este într-adevăr un savant remarcabil, nu numai datorită uimitoarelor sale realizări în domeniul matematicii, ci și în teologiei, grație vastelor sale cunoștințe în Sfânta Scriptură, puțini putându-se compara cu el”. (wiki)
Am tradus (cu ajutorul un prieten care are mai mult timp decât mine) un articol de pe saitul profesorului Snobelen, sait amintit în postarea anterioară.

S. SNOBELEN
7. „MISTERUL ACESTEI RESTAURĂRI A TUTUROR LUCRURILOR”:

ISAAC NEWTON DESPRE ÎNTOARCEREA EVREILOR

Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.” (Romani 11:25-7)

Într-unul din manuscrisele sale de la începutul secolului al XVIII-lea, la rubrica „Despre Ziua Judecății & Lumea care va veni,” Isaac Newton declară că „misterul restaurării tuturor lucrurilor se găsește în Proroci.” La aceasta adaugă: „ceea ce mă uimește mult este că atât de puțini creștini ai vremurilor noastre îl pot găsi acolo.” Ce era acest „mister” profetic care putea fi descoperit doar de un număr atât de mic al contemporanilor săi? El continuă explicația astfel:

Pentru că ei nu înțeleg că întoarcerea finală a evreilor din robie & cucerirea națiunilor de către ei <cele patru monarhii> crearea unui regat just & înfloritor la sfârșitul zilei judecății este acest mister. Dacă ar înțelege aceasta, ei le-ar găsi în toți prorocii care scriu despre zilele din urmă, de exemplu în ultimele capitol din Isaia unde prorocul unește noul cer & noul pământ cu distrugerea națiunilor ticăloase , sfârșitul plânsului & al tuturor necazurilor, întoarcerea evreilor din robie & întemeierea lor a unui regat înfloritor și veșnic.”

Newton sprijinește apoi exprimarea acestei credințe profetice prin scrierea unui mic compendiu de texte ajutătoare din prorocii evrei. În această lucrare voi detalia despre credința lui Newton în întoarcerea evreilor în tărâmul lui Israel. Acest subiect a rămas pentru multă vreme un aspect puțin cercetat al gândirii profetice al lui Newton, dar publicarea în 1991 a majorității manuscriselor lui teologice permit acum o analiză adâncă a gândirii sale legat de această temă. Utilitatea acestei lucrări se va manifesta, sper eu, în două feluri diferite. În primul rând și în general, îl folosesc pe Newton ca metodă de introducere în cultura perioadei sale a interpretării profetice – în special legat de credința Restaurării evreilor. În al doilea rând și mai specific, întoarcerea evreilor a fost pentru Newton una din temele centrale ale prorociilor și acest studio demonstrează și fervoarea credinței sale în acest eveniment apocaliptic și cum a devenit o parte integrală a schemei sale profetice în general. În plus față de a evidenția ce avea Newton în comun cu exegeza contemporană, de asemenea voi arăta că s-a îndepărtat de trendurile standard în două locuri cruciale. Și mai mult, voi analiza înțelegerea lui Newton a cauzelor divine ale robiei evreilor și modul în care le-a legat de repetarea modelelor de apostazie atât printer evrei, cât și creștini. Alte considerații cruciale pe care le explorez sunt atitudinile lui Newton față de poporul evreu, necredința lor în Isus ca Mesia și locul lor esențial în istoria mântuirii. În cele din urmă, reconstruiesc axa cronologică profetică a lui Newton în ceea ce privește robia evreiască și Restaurarea în Israel. Aici întâlnim unul dintre cele mai distinctive aspecte ale credinței lui Newton în întoarcerea evreilor: locația sa temporală în istorie. 

Așteptările secolului al XVII-lea legate de convertirea și întoarcerea evreilor

Două dinamici au convers în Marea Britanie din secolul al XVII-lea pentru a produce o așteptare mărită în rândul multor creștini cu privire la convertirea și întoarcerea evreilor. Prima a fost o creștere a exegezei profetice literale și (pre)milenariste. Această tendință s-a extins pe tot spectrul social de la cercetători precum Joseph Mede din Cambridge la sectele radicale ale războiului civil englez. Cu acest nou curent hermeneutic a venit, de asemenea, o abordare mai literală a bibliei profeții referitoare la Restaurarea evreilor. Și această Restaurare a fost văzută ca mult mai mult decât simpla dovadă a activității providențiale a lui Dumnezeu în istorie. Pentru mulți exegeți profetici, pasaje precum Romani 11 și Matei 24 învățau că convertirea și întoarcerea evreilor era o necesitate preliminară pentru finalizarea „vremurilor neamurilor” – perioada în care harul este extins la neevrei – și de aici sfârșitul acestei epoci și începutul Mileniului. Astfel, acest semn special a fost un marker apocaliptic esențial pentru mulți milenariști, așa cum este și astăzi.

Anterior secolului al XVII – lea, teologii protestanți (inclusiv Philipp Melanchthon și Ioan Calvin) au urmat interpretarea augustiniană din Romani 11, care susținea că evreii vor fi convertiți și mântuiți ca indivizi,  dar niciodată ca națiune. Referințele profetice la Israel erau interpretat ca un Israel „spiritual”, adică creștinii. Cu toate acestea, la trecerea în secolul al XVII-lea, unii exegeți au început să accepte prima dată eventuala convertire a poporului evreu la creștinism și apoi chiar Restaurarea lor către țara Israelului. Emblematică pentru această nouă hermeneutică este opera lui Sir Henry Finch din 1621 Marea restaurare a lumii sau chemare a evreilor, în care el a argumentat împotriva interpretărilor alegorice ale Israelului și a legat întoarcerea și chemarea evreilor cu mântuirea neamurilor. Deși el niciodată nu a scris pe larg despre Restaurarea evreiască, faimosul Mede a adăugat și numele său autoritar exegeților care au acceptat această interpretare. După cum vom vedea, și Newton, se va alinia la această școală exegetică. Asta nu înseamnă că toți protestanții au acceptat această poziție. După cum a arătat Nabil Matar,perioada de la mijlocul secolului al XVII-lea până la mijlocul secolului al XVIII-lea a fost martora unor dezacorduri puternice între exegeții restauratori și anti-restauratori. Nici paradigma premilenară, care susține că Hristos se întoarce la începutul Mileniului pentru a realiza Împărăția lui Dumnezeu, nu atrage sprijin universal. Mulți dintre savanții mai ortodocși și conservatori rămas la amilenarismul augustinian și variantele sale.

Al doilea factor care a crescut așteptarea au fost discuțiile din jurul reprimirii evreilor în Anglia în timpul Commonwealth-ului din anii 1650. Pentru mulți creștini și chiar pentru unii evrei, reprimirea evreilor în Anglia a fost o etapă necesară pentru întoarcerea lor în Israel, întrucât așa ar fi fost completată împrăștierea lor către toate națiunile. Dar nu toți au fost de acord și discuții despre statutul evreilor din Anglia și despre statutul lor în profeție a continuat până la controversatul Proiect de lege de naturalizare din 1753 și nu numai. Deși drumul spre reprimire (și mai târziu, naturalizare) al evreilor a fost puternic colorat de mercantilism și motivații politice, această dinamică convergea totuși cu cea speranțele profetice de a crea un climat de așteptare generală în Marea Britanie pe la mijlocul secolului al XVII-lea – lumea tinereții lui Newton.

NEWTON ȘI EVREII

Newton avea un interes profund pentru chestiunile evreiești. Numai biblioteca sa furnizează dovezi suficiente în acest sens. Newton a deținut câteva din lucrările lui Maimonide, și a făcut numeroase referiri la acestea în manuscrisele sale. De asemenea, el avea și Kabbala denudata a lui Christian Knorr von Rosenroth (1677-84), în care au fost găsite multe semne de folosire intensă, împreună cu o ediție a filozofului evreu din primul secol Philon. Scrierile sale au dezvăluit că a folosit Talmudul, învățătura aceasta accesând-o prin Maimonide și alte surse din biblioteca sa. Deși nu a dobândit niciodată o cunoaștere prea complexă a limbii, Newton a învățat o brumă de ebraică și a achiziționat o serie de lexicoane și gramatici ebraice. De asemenea, deținea și folosea și o Biblie ebraică. Mare atenție este dată în scrierile lui Newton studiilor despre Templul evreiesc și ritualurile sale. Fascinația sa pentru aceste lucruri a fost motivată în mare parte de importanța înțelegerii atât a complexității ritualului evreiesc, cât și a proiectării Templului pentru interpretarea prorociei. De asemenea, Newton deținea și o serie de lucrări legat de aceste subiecte. O mărturie suplimentară a cercetărilor sale asupra Templului există în dovezile fizice ale Bibliei sale octavo, ale cărei pagini sunt foarte murdărite în secțiunea care detaliază prorocia Templului lui Ezechiel. 

Acest studiu a dat deja roade. Mai mulți cercetători au indicat spre însușirea lui Newton de elemente ale teologiei evreiești. John Maynard Keynes l-a caracterizat într-un mod celebru pe Newton ca „monoteist iudaic al școlii lui Maimonide”. În timp ce aș argumenta că alte tradiții teologice – cum ar fi socinianismul – au fost în egală măsură sau chiar mai importante în modelarea vederii sale despre Unicul Dumnezeu, trei studii importante despre Newton și Maimonide ajută la deslușirea caracterizării lui Keynes. La aceasta putem adăuga monografia recentă a lui Matthew Goldish, care prezintă o tratare amănunțită al implicării lui Newton în teologia evreiască.

Pe de altă parte, lipsa relativă din biblioteca lui Newton de comentarii profetice și alte cărți generale despre profeție – să nu mai vorbim de lucrări specific dedicate revenirii evreilor – este izbitoare. Se pare că odată ce elși-a obținut bazele profetice din lucrările clasice ale lui Mede (și într-o versiune mai mică Henry More), el a continuat în mare parte pe cont propriu. Fostul discipol al lui Newton, William Whiston, într-o recenzie publicată a Observațiilor celui dintâi, a făcut un comentariu similar. În timp ce referirile directe la alți expozanți profetici sunt rare în lucrările lui Newton, este clar, așa cum vom vedea, că el a avut dezacorduri puternice cu multe tendințe exegetice contemporane. De asemenea, în ciuda interesului dovedit pentru teologia, ritualul și istoria evreiască, încă nu am găsit vreo dovadă care să sugereze că Newton a căutat sau a avut contacte semnificative cu evrei, chiar dacă acest lucru nu era neobișnuit pentru protestanți milenariști și intelectualii din această perioadă. Asocierea lui Newton cu evreii – asemănătoare cu atâtea lucruri ale vieții sale, inclusiv teologia lui, scrierile lui apocaliptice și chiar într-o mare măsură filozofia sa naturală – a fost o chestiune intens privată.

Primul lucru pe care îl putem spune despre studiile profetice private ale lui Newton este acela îl plasează ca un exponent al tradiției exegetice premilenariste. Newton a fost un exponent al hermeneuticii profetice literale prin excelență. În al doilea rând, a fost un exponent al Restaurării la fel de înflăcărat. În al treilea rând, este clar că Newton a lucrat la interpretarea sa despre întoarcerea evreilor de-a lungul întregii sale perioade active de studiu profetic. Cele mai vechi exemple provin din primul său tratat apocaliptic din anii 1670` și continuă după aceea până la sfârșitul vieții sale. În al patrulea rând, Newton nu dedică vreun singur tratat exclusiv întoarcerii evreilor, ci mai degrabă scrie expoziții pe această temă în manuscrisele sale, variind de la comentarii mici și adesea repetate până la expuneri detaliate de mai multe foliouri în lungime – o dinamică care a făcut o cercetare extinsă a scrierilor sale esențială. În cele din urmă, Newton credea că profețiile referitoare la întoarcerea evreilor abundă în Scriptură – în special în prorocii evrei. În consecință, în mai multe locuri din manuscrisele sale, el scrie liste lungi de referințe biblice la prorocii referitoare la întoarcerea evreilor. El afirmă într-un manuscris de la sfârșitul secolului al XVII-lea că atât convertirea cât și întoarcerea evreilor este descrisă în „aproape toți profeții” și declară cu și mai multă încredere într-o scriere ulterioară  că astfel de previziuni au avut loc în „toți vechii proroci. ” Ocazional, el extinde gama de profeții dincolo de canonul protestant pentru a include scrieri apocrife precum Tobit și chiar scrieri pseudoapocrife ca Oracolele sibiline. Pentru Newton, cu atât mai mare era numărul profețiilor referitoare la întoarcerea evreilor, cu atât mai puternic era cazul Providenței. Ne vom întoarce acum pentru a examina natura credinței sale în Restaurarea evreiască.

LEGĂMÂNTUL AVRAAMIC ȘI STATUTUL SPECIAL AL EVREILOR

Newton credea că evreii sunt poporul ales al lui Dumnezeu, unic printre națiuni și beneficiari speciali ai harului divin, referindu-se la ei ca „poporul (lui Dumnezeu) evreu” Nu numai că a crezut că evreii ca națiune erau chemați și aleși, dar le-a extins unicitatea pentru a include centralitatea rolului lor în prorocie. Comentând despre prorocia lui Olivet despre Hristos din Matei 24, Newton declară că „această generație (națiunea evreilor nu va trece până când toate aceste lucruri se împlinesc vers. 34 pentru că împlinirea lor depinde {sic} de poporul evreu. ” Rolul evreilor ca prizonieri ai Romei în 70 d.Hr., de asemenea, a contribuit la fixarea identificării Babilonului apocaliptic drept Roma, din moment ce romanii au fost cei care „au asediat Ierusalimului, au ars Templul și i-au luat în robie pe Evrei, așa cum vechiul Babilon o făcuse înainte ”. Într-un alt loc, Newton subliniază că evreii, împreună cu răpitorii lor și națiunile de pe teritoriul cele patru monarhii, au fost subiectul principal al prorociei Vechiului Testament, în timp ce națiunile prin care a fost propovăduită Evanghelia erau subiectul Noului Testament. El a văzut, de asemenea, dovezi ale locului special al evreilor în continuarea existenței lor ca popor distinct din timpul robiei lor. Căci, deși „Dumnezeu i-a respins din a fi poporul sau împărăția lui și i-a împrăștiat în toate țările ca în ziua de astăzi, astfel încât în ​​prezent nu sunt un corp politic sau un popor, ci doar o rasă servilă de oameni împrăștiată și fără niciun guvern al lor „, totuși era de asemenea adevărat că” într-un mod minunat continuă în mod numeros și distinct de toate celelalte națiuni: acest lucru nu se poate spune despre orice altă națiune aflată în robie, și, prin urmare, este opera providenței.”Pentru Newton, supraviețuirea poporului evreu nu a fost decât un miracol.

Newton și-a bazat convingerea despre statutul unic al evreilor, în special pe Legământul avraamic, care confirmă poziția specială și binecuvântată  a lui Avraam și a seminței lui (Geneza 12: 1 ^ 3), precum și făgăduința făcută lui despre țara Canaanului (Geneza 13: 14-17). După ce i-a spus să cerceteze țara, Dumnezeu îi spune lui Avraam: „căci toată ţara pe care o vezi ţi-o dau ţie şi seminţei tale în veac” (Geneza 13:15). Spre deosebire de expozanții anti-Restaurare precum Pierre Allix, care a susținut că legămintele lui Dumnezeu cu evreii erau condiționate, Newton era convins că Legământul era veșnic. Caracterizând Legământului drept profeție, el se referă la „promisiunea făcută lui Avraam de a da țara Canaan (această țară pe care a privit-o și pe care a străbătut-o) lui și seminței lui pentru totdeauna Geneza 13.16 pentru a o stăpâni veșnic printr-un legământ veșnic cu sămânța sa în generațiile sale cap. 17: 7- 8. ” În tratatul său de istorie a Bisericii, el a întocmit o listă de referințe ale Vechiului și Noului Testament legate de Legământul avraamic sub titlul „Despre promisiunea făcută lui Avraam și ale sale sămânțe. ” În mod similar, în manuscrisul intitulat „Profeții despre Hristos a doua venire a lui Hristos „, a scris o serie de versete referitoare la acest Legământ, inclusiv ambele pasaje care subliniază promisiunea lui Dumnezeu către Avraam de a „ moșteni Palestina „și cele care subliniază natura veșnică și irevocabilă a acestei moşteniri. După cum reiese din juxtapunerea versurilor,din glosele selectate de către el și sublinierea cuvintelor și a frazelor cheie, Newton a crezut că legămintele vor fi îndeplinite în viitor.

„DUBLA ÎNTOARCERE”: APLICAȚIA VIITOARE A RESTAURĂRII

Nu lipsesc prorociile Vechiului Testament care prezic întoarcerea evreilor din exil. Dar, din moment ce majoritatea acestor profeții sunt de dinaintea captivității babiloniene, din care mulți evrei s-au întors, a fost necesară pentru exegeții profetici care au acceptat o Restaurare în zilele din urmă pentru a oferi justificare pentru o a doua aplicare a previziunilor. Acest lucru a fost deosebit de pertinent pentru un un apărător pasionat al prorociiei argumentului ca Newton, din moment ce scepticii și chiar și mulți exegeți protestanți au insistat că aceste profeții fie le-au găsit completări în secolele al VI-lea – V-lea î.Hr. sub Ezra și Neemia sau, acolo unde paralelele cu această perioadă nu sunt evidente, erau condiționate. Newton nu a fost în necunoștință de cauză privitor la acest lucru și, așa cum exemplifică următorul citat, uneori dialoghează cu această poziție în expunerile sale profetice. Strategia hermeneutica a lui Newton  de a lupta cu viziunea opusă merge în două direcții. Mai întâi, vrea să arate atât o diferență calitativă cât și cantitativă între prima revenire din exilul babilonian și a doua din dispersarea în spațiul roman. El abordează aceste chestiuni într-unul din manuscrisele sale anterioare despre Apocalipsă. După ce citează unele pasaje din prorocii ebraici, el conchide astfel:

„Nu este întoarcerea din robia babiloniană despre care se vorbește aici, pentru că apoi au fost curând smulși din țara lor din nou, dar după întoarcerea lor despre care s-a vorbit aici nu vor mai fi scoși afară. Nici ei nu au avut atunci rămășița Edomului și a tuturor păgânilor ca acum, și de aceea suntem aici pentru a înțelege împărăția universală și eternă a lui Dumnezeu și Hristos despre care vorbește Ioan și Daniel.”

Din moment ce evreii au fost duși din nou în captivitate în 70 d.Hr., și pentru că prorociile vechi testamentare vorbesc despre o întoarcere permanentă, Newton credea că previziunile cer o a doua aplicație. Mai mult, el observă că Israelul nu avea nici Țara edomiților, nici cele a celorlalte națiuni de la momentul primei lor întoarceri. Citând în general din Mica 4: 1-7, Newton preia din nou acest argument teritorial în același tratat:

În zilele din urmă, acest lucru va fi împlinit, iar după captivitatea vor reveni și vor deveni un popor puternic și vor domni peste popoare puternice aflate în depărtare, și  Domnul va domni pe muntele Sionului de atunci în veac și multe popoare vor primi legea neprihănirii din Ierusalim și își vor preschimba săbiile în brăzdare de plug și sulițele lor în cosoare  și niciun popor nu va mai ridica sabia împotriva altuia, nici nu vor mai învăța războiul; toate acestea neîmplinindu-se până acum.

Aici este clar că Newton vede revenirea în contextul Împărăției de o mie de ani a lui Dumnezeu pe pământ – o împlinire mult mai extinsă ca orizont decât prima aplicație. Pe lângă acești factori, prorocii au  prezis o întoarcere care nu va fi însoțită de vreo altă apostazie. Această condiție, de asemenea, nu a fost îndeplinită odată cu prima revenire. În sfârșit, de asemenea, Newton credea că Romani 11 – în mod clar scris după prima întoarcere – vorbea despre o Restaurare în zilele din urmă. A doua strategie a lui Newton a fost să se îndrepte spre cuvintele unei profeții standard a Împărăției, scriind într-un loc după cum urmează: 

Și în acea zi va exista o rădăcină a lui Iese care va reprezenta un steag poporului, pe acesta neamurile îl v or căuta  (Rom 15. 12) și odihna lui va fi glorioasă. Și se va întâmpla în ziua aceea că Domnul se va pune în mișcare o a doua oară pentru a recupera rămășița poporului său care va fi împrăștiat, din Asiria și din Egipt.

După cum indică însuși Newton, aceste cuvinte, inclusiv cele pe care le-a subliniat, sunt din Isaia 11: 10- 11. Astfel, cu aprobarea autoritară a acestui pasaj biblic cheie, el se referă în altă parte la „dubla întoarcere” a Israelului în țara lor. Semnificativ, această parafrază din Isaia 11:11 a ajuns chiar în Observațiile sale publicate. Cu implicațiile și principiile fondării ale Legământului avraamic și cea de-a doua întoarcere bătută în cuie, Newton a putut apoi să construiască un edificiu profetic elaborat care detaliază cauzele, condițiile și împlinirea robiei și restaurarării evreiești.

IGNORAREA PROROCIEI: CAUZELE ROBIEI FINALE A EVREILOR

În mai multe puncte din scrierile sale, Newton explică cauzele finale ale robiei evreilor. Mai întâi, el a indicat spre că blestemele prorocite de Moise vor coborî asupra Israelului dacă nu îl vor asculta pe Dumnezeu. Aceste blesteme mozaice sunt detaliate în Deuteronomul 28 și includ invazia și robia străină. Pentru Newton, istoria evreilor a fost una a tiparelor repetate de apostazie și reformare, și încălcare și reînnoire a legământului. Când evreii s-au răzvrătit împotriva Dumnezeului lor, blestemele mozaice au fost dezlănțuite asupra lor. De două ori acest lucru a dus la împlinirea blestemului robiei: mai întâi sub babilonieni și apoi sub romani. Cu toate acestea, Dumnezeu le-a dat evreilor un avertisment cuprinzător printr-o serie de proroci, dintre care Hristosul a fost ultimul. Evreilor li s-a dat astfel ultima ocazie cu venirea lui Hristos și lovitura finală a venit când ei au respins predicarea Lui:

Dar când această doctrină a fost predicată poporului evreu cam pentru șapte ani și nu au primit-o, ci l-au respins pe Împăratul lor, Îngerul legământului, Dumnezeu a început să-i respingă de la a fi poporul Său și să numească Neamurile fără a-i oblige să împlinească Legea lui Moise și la scurt timp după aceea a făcut ca închinarea evreiască să înceteze și evreii să fie împrăștiați în toate țările.

Aceasta, desigur, a fost o poziție creștină comună și se repetă în scrierile lui Newton, inclusiv Observațiile sale publicate. De asemenea, nu este deosebit de unică referirea lui Newton la eșecul evreilor „de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima și sufletul lor și pe aproapele lor ca pe ei înșiși, să fie drepți și miloși, blânzi, umili și mulțumiți cu starea lor actuală. ” Două dinamici ale relatării lui Newton sunt totuși mai puțin standard. Prima este absența unei concentrări puternice asupra implicării evreilor în crucificare. A doua este emfaza aproape exclusivă profetică pusă de Newton asupra naturii eșecului evreiesc.

În foliourile de la început ale primului său tratat despre Apocalipsa, Newton scrie clar că din cauză că evreii nu au reușit să înțeleagă prorociile mesianice Dumnezeu le-a dus judecata. Cea mai dură declarație a acestei credințe îl face să concluzioneze: „într-un cuvânt, a fost ignoranța evreilor legată de aceste prorocii ce i-a determinat să-și respingă Hristosul, drept consecință să nu fie doar robiți de romani, ci să suporte pedepse veșnice. Luca 19. 42, 44. ” În timp ce sentimentul de judecată exprimat în această sentință pare să se fi înmuiat mai târziu, poziția fundamentală prin care el credea că principalul defect al evreilor a fost un eșec în a înțelege profeția nu s-a înmuiat. Acest lipsa de înțelegere profetică a avut, de asemenea, repercusiuni practice negative, și chiar a condus, susținea Newton, la răscoala zeloților evrei din timpul Războaiele evreiești. Comentând asupra așteptării mesianice generale generată de Prorocia lui Daniel despre cele Șaptezeci de săptămâni, a scris: „Această prorocie care a pus popoarele orientale în așteptare continuă a unui Eliberator pământesc ce trebuia să iasă din Iudeea, pe care evreii l-au înțeles despre Mesia cu acea încredere în stăpânire pământească pentru ca să se răzvrătească împotriva romanilor și să înceapă astfel războiul care le-a provocat distrugerea. ”Creștinii, pe de altă parte, știu că această prorocie se referea la Hristos. Din nou a fost o interpretare greșită a prorociei și de data aceasta rezultatele au fost și mai directe și imediate. Newton spune, de asemenea, că ei și-au adus propria distrugere asupra lor; astfel rezultatul a fost drept și nu au putut da vina pe Dumnezeu pentru acesta.

Dar Newton nu este mulțumit de simpla identificare a eșecului profetic al evreilor: el dorește să extragă și o lecție morală din ea. În primul rând, el subliniază că poporul lui Dumnezeu este poporul Său numai atât timp cât își îndeplinește legămintele. Și evreii, dar și creștinii au eșuat în acest lucru, prin urmare încălcarea legământului de către evrei este oglindită de încălcarea legământului între creștinii dintre neamuri. Newton are cel mai înalt grad de respect pentru legămintele divine și opinia cea mai scăzută pentru cei care le nesocotesc. Mai specific, Newton leagă încălcarea legămintelor cu eșecul la încercarea prorociei. Vorbind despre folosirea lui Hristos de parabolele dificile pentru a-i testa pe evrei, Newton își avertizează cititorul său: „Prin urmare ferește-te ca să nu cazi la acest test. Căci dacă o vei face, obscuritatea acestor scripturi {profetice} va fi o scuză la fel de nesemnificativă pentru tine așa cum obscuritatea din pildele Mântuitorului nostru i-a scuzat pe evrei ”. În plus, pedepsele îi așteptau pe creștinii care neglijau cuvântul sigur al prorociei: „cum știi tu că Biserica creștină nu va fi pedepsită chiar și în această lume la fel de sever ca oricând au fost evreii, dacă continuă neglijarea? Da, nu se vor ridica evreii în judecată împotriva voastră? „Newton adaugă putere acestor afirmații mai târziu în același manuscris, proclamând că „judecăți mai mari atârnă deasupra creștinilor pentru lipsa lor de pocăință decât au simțit vreodată evreii”. Newton, așadar, nu i-a scos în evidență pe creștini; creștinii care au eșuat în încercarea prorociei o vor păți și mai rău.

(va urma)


isaac-newton.org

19 septembrie 2021

Doar semnalez.
Isaac Newton a fost un creștin biblic înainte de a fi om de știință.
Grație unor împrejurări favorabile și internetului, manuscrisele lui, atât cele științifice, cât și cele teologice sunt cercetate și făcute accesibile.
Saitul isaac-newton.org este întreținut de cercetările profesorului de istoria științei și tehnologiei Stephen D. Snobelen, de la University of King’s College, Halifax, Nova Scotia, Canada.
Traduceți cu Google Translate.
Partea fascinantă este că prin alte proiecte, gen www.newtonproject.ox.ac.uk

avem acces la manuscrisele lui Newton în format traductibil de către Google Translate.
Accesați opiniile lui formate de cercetarea Bibliei despre reîntoarcerea evreilor în Israel și veți fi uimiți de cât de mult bine face cugetului să nu se lase antrenat de beția religioasă din jur, ci să cerceteze Biblia cu imparțialitate și dragoste de Dumnezeu, de Cel care a scris-o.
Isaac newton a fost un credincios biblic extrem de serios și adânc, baza concluziilor lui științifice a derivat din cercetarea Bibliei și din credința în Dumnezeu.
Opiniile lui despre profeții sunt absolut unice, mai ales ținând cont de epoca mustind de misticism în care a trăit.



Fără jertfă

15 septembrie 2021

Căci copiii lui Israel vor rămâne multă vreme fără împărat, fără căpetenie, fără jertfă, fără chip de idol, fără efod şi fără terafimi.” Osea 3:4
Astăzi este Ziua Ispășirii și cu această imagine mi-a întipărit retina Times of Israel.

Fără circulație, cea mai sfântă zi a evreilor din toată lumea, dar îndeosebi în Israel este sărbătorită strict.
Nimeni nu conduce mașină, barcă, tren , autobuz, avion, nimic.
(Nu știu cum explică ei evreiește de ce biciclete au voie.)
Citez:
Toate zborurile în și dinspre aeroportul Ben Gurion au încetat la 13:35.
Aeroportul se va redeschide joi seară, cu sosiri începând cu 21:30, în timp ce plecările se vor relua la 23:30.
În această perioadă, spațiul aerian al Israelului este, de asemenea, închis pentru zboruri tranzit.
Trecerile de frontieră se închid, de asemenea, chiar după prânz și se vor redeschide joi la 22:00.
Pe măsură ce se apropia apusul soarelui, toate emisiunile locale de radio și televiziune au tăcut treptat.
Transportul public s-a oprit, de asemenea, cu autobuze și trenuri care își opresc rutele până după sărbătoare. 
Autobuzele interurbane vor reporni treptat de la ora 20:00, în timp ce transportul interurban va reporni de la ora 21:30 joi.

(sursa: https://www.timesofisrael.com/israel-shuts-down-for-yom-kippur-but-forces-on-high-alert/)
Pentru evreii religioși și tradiționali, perioada de 25 de ore de post și rugăciune trebuia să înceapă la 18:09 la Ierusalim și 18:26 la Tel Aviv.
Se va încheia joi la 19:19, respectiv 19:21.
În Vechiul Testament este numită Ziua Ispășirii, în ebraică Yom Kippur, dar cât de deosebit se sărbătorește față de cum a fost scris.
Trebuia să fie un miel, un Mare Preot, să aibă loc jertfirea, strânsul sângelui în vas, să nu ajungă în pământ, stropirea sângelui, cort sau templu în primul rând, perdea, trecerea dincolo de perdea cu acel sânge. Multe amănunte, toate semnificative.
Toate aceste lucruri nu se mai fac de 2000 de ani.
De ce nu se mai fac? Din două motive, pentru două feluri de întrebători.
Pentru cei fără ochi ai credinței, pentru care justiția și profețiile lui Dumnezeu nu înseamnă nimic, desigur este o întâmplare că templul a fost dărâmat de romani în anul 70, că pe locul lui s-a construit o moschee mai târziu, (moschee a cărei demolare ar declanșa o urgie mondială) și faptul că evreii sunt acum, de Ziua ispășirii, fără miel pentru jertfa de ispășire, fără jertfă deci, este o pură întâmplare.
Cei care au ochi ai credinței, toate aceste lucruri le regăsesc în profețiile extraordinar de clare și de amănunțite ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Să cităm tot Osea 3, e dureros, dar și frumos:
Domnul mi-a zis: „Du-te iarăşi şi iubeşte o femeie iubită de un ibovnic şi preacurvă; iubeşte-o cum iubeşte Domnul pe copiii lui Israel, care se îndreaptă spre alţi dumnezei şi care iubesc turtele de stafide!”  Mi-am cumpărat-o cu cincisprezece sicli de argint, un omer de orz şi un letec de orz.  Şi i-am zis: „Rămâi multă vreme numai a mea, nu te deda la curvie, nu mai fi a niciunui alt bărbat, şi voi fi şi eu la fel cu tine!”  Căci copiii lui Israel vor rămâne multă vreme fără împărat, fără căpetenie, fără jertfă, fără chip de idol, fără efod şi fără terafimi.  După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui în vremurile de pe urmă.
Să explicăm: femeia preacurvă este Israelul istoric idolatru (cel de acum 2000 de ani), iubit totuși de Dumnezeu în acea MULTĂ VREME de atunci încoace, vreme profețită de Osea prin exemplul personal. (Acum înțelegem că acea vreme a ținut peste 2000 de ani.)
Căsătoria lui Osea cu femeia preacurvă a reprezentat profetic istoria iubirii lui Dumnezeu față de un popor preacurvar, adică închinător la idoli.
Ei au abandonat templul, jertfele și altarele Domnului și au ales, în ordine:
-împărați și căpetenii (nu a fost inițiativă divină alegerea de împărat)
-jertfe la idoli
-chipuri de idoli
-efod
-terafimi
Iată câte motive de mânie i-au provocat lui Dumnezeu.
Deci atunci când profetul scrie că vor rămânea fără jertfe, este vorba de jertfele idolatre pe care le făceau cu drag, căci jertfele cele adevărate și aprobate, le abandonaseră voluntar cu mult înainte.
Într-un fel, Dumnezeu le zice prin profet: „pentru că nu vreți să-Mi slujiți Mie, nici idolilor nu veți sluji în țara mea.”
Ce imitație tristă a zilei ispășirii din vechime fac ei acum.
O zi a ispășirii fără jertfă de ispășire.
Dacă ei ar înțelege că Domnul Isus este jertfa de ispășire pentru păcate, n-ar mai ține zile.
(Dar oare creștinii n-ar trebui să înțeleagă acest simplu adevăr?)
(Ziua ispășirii în Israel e cam ca și Cina Domnului la martorii lui Iehova: se zice, dar nu se face.)
Faptul că ei nu înțeleg evanghelia(Vestea Bună), dovedește împietrirea lor, orbirea lor, întunericul lor.
Dar acest lucru este „o bogăție pentru neamuri„.
A trebuit ca Dumnezeu să-i orbească „multă vreme” pe evrei, ca să-și arate îndurarea față de cei mulți adunați dintre toate popoarele lumii.
Adevărata și ultima zi a ispășirii a fost atunci când Domnul Isus s-a adus pe sine însuși jettfă, (și ca Mare Preot, și ca Miel de jertfă) pe dealul Golgotei.
De atunci, simbolul fiind împlinit, nu ar mai avea sens să se facă jertfe de ispășire, iar Dumnezeu a avut grijă să împletească istoria, ca să nu se poată face.
Dar e și ceva frumos în text, ultimul verset:
După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui în vremurile de pe urmă.
Vor tresări!
Am prieteni evrei creștini.

O soră în vârstă îmi spunea că atunci când a fost ea botezată, prin anii 60, erau doar 250 de evrei creștini.
Acum sunt peste 30000 de evrei care mărturisesc că cred în Isus că este Mesia, doar în Israel.
Trebuie să credem, o spun dușmanii lor.
O organizație evreiască, Beyneynu, estimează că sunt cel puțin 30000 de evrei creștini, peste 300 de congregații mesianice și peste 200 de saituri creștine în ebraică.
(https://www.youtube.com/watch?v=H-E_c0J5ero&t=43s) Dați copy/paste.
Cineva tresare la bunătatea lui Dumnezeu.
Chiar dacă o țară întreagă a înțepenit în niște obiceiuri expirate, (nici măcar avioane străine nu tranzitează peste Israel de Yom Kippur) un anumit număr din ei au beneficiat de stropirea sângelui Celui veșnic și au intrat în locul Preasfânt unde au primit iertare, căci e la liber, se ia cu năvală.
Acelora doar le-a folosit adevărata jertfă de ispășire.
Să nu închei fără o foarte importantă explicație a zilei ispășirii.
Ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” scrie la Romani.
Jertfa pentru păcat se ardea pe același altar cu jertfa de ispășire, cenușa era amestecată, moartea era la fel.
Viața era diferită.
Sângele jertfelor pentru păcat mergea în cea mai mare parte în pământ (la picioarele altarului) și simbolizează mărturisirea păcatelor de către cei păcătoși și așteptarea judecății celor necredincioși (sângele de sub altar, din pământ strigă răzbunare, ca cel al lui Abel, ziua răzbunării n-a venit încă), însă sângele jertfei de ispășire se aduna cu grijă, era numit sângele stropirii și simbolizează sângele lui Hristos „care vorbește mai bine decât (sângele lui) Abel.” Ce vorbește? Iertare.
Pentru ca să existe sânge, trebuie să fie moarte, iar moartea noastră împreună cu moartea Lui face mărturia comună a morții. Prin faptul că viața (sângele) nostru merge în pământ (în chip simbolic), reprezintă uitarea și așteptarea răzbunării divine, să nu ne răzbunăm noi. Prin faptul că ieșim de la jertfă stropiți, mărturisim (vorbim) ce spune sângele stropirii: iertare, mesajul iertării Domnului jertfit.
Dacă nu înțelegem aceste simbolistici și transferurile de vinovăție și iertare pe care le reprezintă, riscăm să credem tot felul de bazaconii mistice despre sângele lui Hristos, că e ca un curent sau ca o emoție.











Adunare 30 mai 2021

14 septembrie 2021

Creștinism logic sau creștinism emoțional, o analiză

9 septembrie 2021

Duminică seara am „navigat” pe net pe la mai multe biserici și am ascultat câteva predici sau frânturi de predici.
La unele am stat mai mult, la altele mai puțin.
Oricum, caut să nu treacă săptămâna fără să citesc o carte-două, să ascult 2-3 predici, să dau niște telefoane și să vorbesc cu câțiva oameni pe-ndelete și cu răbdare, asta legat de relaționarea cu oamenii.
Meditam privind, (mai ales că am văzut și un botez) că orice schimbare de „religie” are nevoie de un „marker” logic: un adevăr uitat și redescoperit, o practică greșită, corectată, în general în spatele fiecărei „modificări” religioase, la întrebarea „de ce”, răspunsul este logic, un adevăr biblic, rațional, explicat, cu capitol și verset, cu argument și aplicații.
Ne botezăm pentru că în Biblie învățătura botezului este foarte clară.
Nu ne închinăm la icoane și statui pentru că la un moment dat, orice cititor, chiar superficial al Bibliei, descoperă cât de mult urăște Dumnezeu idolatria. Etc. etc.
Am dat aceste două exemple, pentru că sunt clare și pentru că aceste două practici sunt markerii (semnele care fac să se deosebească) principali ai mișcărilor evanghelice de la reformă încoace.
La aceste lucruri mă gândeam duminică când am asistat la o biserica mai mult virtuală, la o nouă repriză de aprovizionare emoțională furnizată de un vestit personaj și de grupul lui.
Nici un metru pătrat din scena filmată, nici un minuțel de filmare nu era lipsit de material pentru croit emoție.
Din croitoria asta, omul iese îmbrăcat într-o manta emoțională suficientă cât să nu se destrame până duminica viitoare.
N-aș numi nici hrană, nici hrănire „pseudo-meniul” servit cu chitara, toba și limba de lemn.
Hrană este atunci când pleci setat, cu ceva ce ți-a dat de gândit, când îți petreci săptămâna de după citind, căutând, întrebând. Hrană este atunci când cugetul primește credința în Cuvânt și caută în Cuvânt câte un „de aceea” pentru fiecare „de ce”.
Dar „bucuria (și pacea) pe care o dă credința”? O fi Cuvântul acesta ceva insipid, să nu te bucure deloc? …îmi ziceam încercând să dau și un pic de dreptate simpaticului personaj căruia, în afară de câteva derapaje doctrinare, „colegii” nu prea au ce-i reproșa. Botează enoriașii bisericii lui virtuale, furnizează emoție, nu se axează tare pe doctrină, că scade numărul de vieweri. Dar toți fac la fel.
Cam pe-aici mi-a rămas pendulând metronomul întrebărilor mele: câtă emoție și câtă logică sunt permise și cum?
Are voie emoția să deschidă ușa credinței?
Acesta a fost unul din argumentele cu mare vervă debordate de soția unui prieten profesor de teologie și pastor, cu destui ani în urmă, stând cu ei la masă în casa noastră: că emoția este un fel de portăreasă a inimii, zâmbitoare și drăgălașă, care deschide ușa smeritei credințe să intre. „Omul are nevoie de emoție” îmi ziceau, când le spuneam despre cor și formații că nu-s din Biblie, ca și crucifixele și mătăniile.
Ei ziceau (mai ales ea) că fără emoție nu se poate, „c-așa-i făcut omu'”, cere emoție. M-am gândit mult la zisa ei, la corul bisericii lor, pe care trebuiau să-l privească aprobat.
„Bucuria și pacea pe care o dă credința”, îmi arăta că este o emoție a logicii, temnicerul s-a bucurat că a crezut în Dumnezeu. Deci adevărul provoacă emoție, clar.
Dar oare emoția poate provoca adevăr?
Oare cei cărora le-a plăcut formația și muzica, vor ajunge la un adevăr doctrinar pur mai târziu?
Portăreasa asta drăgălașă numită emoție va deschide ușa doar credinței sau va deschide ușa oricui, să nu se supere?
Are discernământ portăreasa asta?
Există o logică a emoțiilor?
Am văzut mai sus că logica, argumentul, descoperirea unui adevăr provoacă, produc bucurie, deci emoție.
La urma urmei, Dumnezeu este dragoste, dragostea este un sentiment.
Înseamnă oare că Dumnezeu este emoție, că o emoție poate fi socotită înfiorare divină.
(S-a mers mai departe și emoției i-a fost asociat momentul numit „naștere din nou” și iată că emoția asta ia o formă logică, emoția este „atingerea lui Dumnezeu”. Cred că divaghez. Să mă întorc.)
Există o logică a emoțiilor?
Nu prea. Emoția este căruță, nu cal.
Calul poate trage căruța, nu invers.
Credința poate da bucurie, încrederea poate da pace, invers nu se poate.
Cam ce am văzut duminică, dar nu numai, este căruță fără cal, emoție goală, produsă de chitare și tobe, nu de întrebări și răspunsuri.
Emoție fără adevăr, fără argument.
Reprezentația de tip Cântarea României, show, fără Cuvântul crucii, fără lepădarea de sine, fără teamă, fără analiza Planului Veșnic, fără acel duh al profeților care „căutau să vadă ce vremi și ce împrejurări avea în vedere Duhul luI hristos care era în ei……”.
Oare Domnul Isus când a plâns pentru cetate, că n-a cunoscut ceasul, nu cumva a fost un înfrânt? Timp de 3 ani, cu o trupă de 12, nu reușise, nu reușiseră să fie relevanți, să se facă înțeleși.
Nu cumva pentru că n-au avut chitară, sau că n-au stăpânit mijloacele emoționale. S-au că n-au avut microbuz, în sfârșit, lectică.
Sau treaba cu negustorii din templu?! Peste 2000 de ani, cei ce-și zic urmașii Lui, i-ar fi supus zeciuielii fără scrupule.
Sau și cu Irod, câtă lipsă de tact, s-ar fi putut înțelege cu el, mulți au făcut-o după…în Numele Lui.
A lăsat scris prin apostoli ca în biserica (Adunarea) Lui să ne învățăm unii pe alții prin cântări, dar nu a prevăzut să cântăm cântări de dragul și plăcerea melodiei, cântări care să nu învețe pe nimeni nimic.
E joi. De duminică au trecut 4 zile în care am clocit postarea asta. Imediat e vineri.
Mi-a venit în minte articolul lui Octavian Goga despre Tudor Popescu, când a fost Octavian Goga la biserica Cuibul cu Barză, oare a fost emoție acolo sau logică, ia să vedem ce zice poetul, (ministrul, omul politic)?
Am căutat articolul, citez: „Mulţimea participa cu devotament la toate analizele lui, îi urmărea ritmul logic şi-i
primea argumentul cu o vie agitaţie, lăsînd să se întrevadă pe seama spectatorului critic o intimă înrudire
de convingere şi-o necontestată elaborare spirituală.
” (Voi da în primul comentariu tot citatul pentru cei ce au timp.)
Analize, ritm logic, argument, convingere.
Desigur toate îmbrăcate în verva și patosul derivat din însăși trăirea bucuriei descoperirii acestor adevăruri.
Ce se întâmplă când dispare logica, planul, argumentul, adevărul, justiția, teama?
Credeți că am însăilat termeni aiurea, ca să produc și eu „emoție” la sfârșit de postare? Nicidecum.
Dacă dispare teama, dispare justiția, dispare adevărul, dispare planul, dispare logica.
Dispare calul, rămâne căruța.
Cam ăsta e creștinismul emoțional, o căruță fără cal.
N-are cum altfel și nu merge decât în jos.
Căruță?
Caravane.












Rob bun și credincios, poezie, Milly King

9 septembrie 2021

1 Corinteni 3:7: „…așa că nici cel ce sădește, nici cel ce udă nu sunt nimic;
ci Dumnezeu, care face să crească!

De câte ori mărturisești pe Domnul
chemându-ți semenii la pocăință,
de sunt atei, pe Creator negându-L
și îți batjocoresc a ta credință,

să nu te întristezi măcar o clipă
căci despre tine, bunul Dumnezeu,
cu bucurie, îngerilor spune:
„Vedeţi ce plin de râvnă-i robul Meu?!”


Când spui că Isus a venit din ceruri
— să mântuiască lumea de păcat —
în chip de copilaș fără prihană,
dacă se mânie țipând sau chiar te bat,

să nu te întristezi măcar o clipă
căci despre tine, Bunul Dumnezeu,
cu bucurie îngerilor spune:
„Vedeți ce îndrăzneţ e robul Meu?”

Vestind: „Plata păcatului e moartea.”
Că: „Oamenii sunt răi şi păcătoși”
Că: „Pentru toți Isus muri pe cruce.”
De-și râd de tot, ca niște ticăloşi,

să nu te întristezi măcar o clipă
căci despre tine, Bunul Dumnezeu,
cu bucurie îngerilor spune:
„Vedeţi ce credincios e robul Meu?”


Când fiind cuprins de-o bucurie sfântă
le strigi că-lsus din morți a înviat
și că şi noi vom învia odată!
Hulind, de spun că nu-i adevărat,

să nu te întristezi măcar o clipă,
căci despre tine, Bunul Dumnezeu,
cu bucurie îngerilor spune:
„Vedeţi ce răbdător e robul Meu?


Deci, fie vreme rea sau vreme bună,
gonit de toți, lovit, batjocorit,
amenințaţ de închisoare, moarte,
să nu te-ntrebi: „La ce a folosit!”

Tu trebuie să-ți împlineşti menirea,
iar despre tine, Bunul Dumnezeu,
va spune îngerilor, sus în ceruri:
Priviți cât de smerit e robul Meu!

Cântările Magdalenei, Versuri, Milly King Levy, pag 104


Poate cel mai bătrân predicator din lume… 106 ani

8 septembrie 2021

Stephen Kaung încă predică la vârsta asta.
A fost la Oradea în 2006, avea 91 de ani și era cel mai bătrân din sală și atunci.

Stephen Kaung

Colaborator cu Watchman Nee, Austin Sparks, Poul Madsen, a făcut parte cât a fost în China din acea mișcare care s-a răspândit apoi în toată China și a depășit originile modeste ale celor din Plymouth Brethren, cu care fuseseră în legături înainte.
A emigrat înainte de venirea comuniștilor la putere și a editat din America scrierile lui Watchman Nee.
Mișcarea creștină din China, zisă a „adunărilor de casă” a crescut însă până la un număr imposibil chiar de estimat.
Dumnezeu își împlinește în aceste zile promisiunea: „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor.”.
Și „neamul” chinezilor e cel mai mare, nu putea lipsi la apel.


Galileia, Galileia, țara amintirilor (poezie nepublicată de Milly King Levy)

8 septembrie 2021

Dintre grupul de poeți cu care a fost înconjurat Richard Wurmbrand în anii războiului și imediat după, alături de Ioanid, Dorz și Moldoveanu, Milly King Levy ocupă un loc aparte:
-în primul rând era evreică
-în al doilea rând era femeie, (a mai fost o poetă sub influența lui Wurmbrand: Tatiana Topciu)
-în al treilea rând și cel mai important, a plecat în Israel, a făcut Aliya,
A fost o creștină evreică care a compus în românește, una din cântările cunoscute compuse de ea este „Un cântec răsună în inima mea.”
Am găsit la anticariat cartea ei „Cântările Magdalenei” cu autograf și a fost surpriză să aflu că e o carte tipărită după plecarea ei în Israel. Alături de poeziile publicate în România, în volumul cumpărat de mine am găsit poezii compuse în Israel. După conținut, e clar că această poezie a fost scrisă după sosirea ei în „Țara Sfântă.”
Erau puțini creștini evrei atunci în Israel, câteva sute, astăzi se zice că sunt în jur de 30000 de evrei în Israel care cred în Isus, o spun dușmanii lor.

NUMAI TU NU ȘTII?

Ioan 14:28: „Ați auzit că v-am spus: Mă duc și mă voi întoarce la voi.”

Galileia, Galileia, ţara amintirilor,
Cât de minunată îmi apari, astăzi, privirilor!
Pe câmpiile’n culoarea dulce-a mozaicului
îți admir îmbelșugarea’n greutatea spicului.
În grădini, ce minunată-i feeria florilor.
ce se’ntrec în nuanțarea tuturor culorilor.
Iar cînd vântul jucăuş îşi cânta madrigalele,
portocali, smochini, migdali îşi ning, ușor, petalele.
Te’nfăşoară, ca’ntr-o vrajă, dulcele miroznelor,
pe când vântul îşi urmează şirul lung al poznelor.
Smulge-o floare’mpodobind, pe nesimţit, cosiţele.
Cât de mândre par atunci, ciobanilor, fetiţele!
Iar cînd cerul îşi aprinde, rând pe rând, făcliile,
Luna vraja şi-o aruncă, argintând câmpiile.
Chineretul fermecat, atunci, mângăie malurile
cu dantela-i fină care-i mărginește valurile.
Mai târziu — când astrul zilei — din adâncul beznelor
glorios apare’n toată strălucirea razelor,
Fiica Sionului stă plimbindu-şi trist privirile
înspre drumul prăfuit, tot aşteptându-şi Mirele.
Iar se face zi. Iar noapte. Anii trec ca clipele!
Paseri vin şi paseri pleacă scuturând aripile.
Însă ea stă neclintită şi păzeşte viile.
Anii, vai, s’au scurs de mult cu sutele… cu miile!
Însă El, nu s’a întors! Pustii sunt depărtările.
Zorii’s plini de dulci nădejdi, dar triste înserările.
Fără El totul e sterp. Tot sterpe-i par şi viile;
razele de soare reci şi triste bucuriile.
Iar când, tristă, fata-şi plimbă osteneala mânelor
peste harpa ei uitată — din adâncul strunelor —
cânt de jale se ridică pe-aripa zefirului.
Cântec repetat mereu, în aşteptarea Mirelui.


*

Cântecul s’a stins de mult în liniștea-asfinţitului,
Dar ea încă mai aşteaptă’ntoarcerea iubitului.
Și când vede că nu vine izbucneşte’n hohote
pe când lacrimile-i cad, pe harpă, în mici ropote.

*

“Galileia, Galileia ţara amintirilor,
în zadar îţi răspândești parfumul trandafirilor!
În zadar îţi oglindeşti în Chineret podoabele
și ciorchinilor din vii, le schimbi în aur boabele;
În zadar, pe sub palmieri, întinzi lungimea umbrelor
şi oferi Iordanul cu răcoarea dulce-a undelor!
Oare crezi — de dragul lor — se’nghesuie mulțimile?
Vin să vadă văile? Să urce înălțimile?
Vin să’nveţe graiul tău sau psalmodierea cântului?
Frumuseţi sunt mult mai mari pe tot globul pămîntului!
Stii de ce — fără sfârșit — e şirul pelerinilor
care urcă ne-obosit pe Muntele Măslinilor?
Știi de ce vin regi și învăţaţi de toate neamurile;
tineri și bătrîni ce-şi uită-aci, cu taţii, clanurile?
Stii de ce vin mii şi mii şi-un foc le arde inimile;
galbeni, negri, roșii, albi — rase de toate felurile?
Știi ce caută? Ce doresc? De ce scrutează zările
Și ascultă cu atenţie când străbat cărările?
Ce tot speră să audă pe întinsul drumurilor
când străbat cetăți şi sate; liniştea cătunurilor?
Cum! Nu știi? Nu ai ghicit? Toţi oamenii pământului
o ştiu! Doar singur tu n’o ştii? Doar tu,…. Patria Sfântului?
Galileia, Galieia, dorul călătorului
e s’audă iar, pe drumu-ţi, pașii-ÎNVAȚATORULUI…





Piatră pe piatră

6 septembrie 2021

Înregistrare Aleșd 16 mai 2021, seara


Hristos. Hristos și evreii (7.) V. F. Marținkovschi

30 august 2021

Dar să încetăm a compara proorocirile şi să vedem cum este înfăţişat Isus Hristos în Evanghelie.

Să ne adresăm nemijlocit Cărţii în care evreii-apostoli, «martori ai Cuvântului», ne înfăţişează Chipul Lui adevărat. Şi atunci vom vedea că El corespunde nu numai proorocirilor scrise, ci şi speranţelor tainice ale inimilor noastre şi cerinţelor rațiunii noastre. Oare nu va recunoaşte în El fiecare din noi idealul său? Urmăriţi în Evanghelie vorbele şi faptele Lui. Începeţi cu aceea cum într-o sâmbătă El şi-a declarat în sinagoga din Nazaret scopul venirii Sale. «I s-a dat cartea proorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimes să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare a Domnului. În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului, și a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună: Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit. Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har care ieșeau din gura Lui.1

Gândindu-ne bine la această «declaraţie» a lui Hristos, ne încredinţăm că ea răspunde dorințelor şi nevoilor celor mai sincere și mai adânci ale omului. Orice suflet viu este însetat de vestea cea bună de la Dumnezeu, care îi aduce omului tămăduirea inimii zdrobite, eliberarea din prizonieratul păcatului și lumina vieţii.

Oare nu suntem noi toți — și evrei și neevrei — victime ale unor decepţii amare, ale robiei spirituale şi orbirii morale?

Esenţa întrebării este dacă aceste cuvinte minunate ale Scripturii s-au împlinit într-adevăr în Isus Hristos. Evreii care le-au auzit atunci în sinagoga din Nazaret au recunoscut deschis faptul acesta, fiindcă vedeau faptele iubirii. Toate acestea le putem vedea și noi, mai întâi prin citirea Evangheliei, apoi prin primirea lăuntrică a lui Hristos. În anii mei de studenţie, când am trecut de la studiu la experienţă, m-am convins în fapt, din trăiri personale, că Hristos cu adevărat va da pacea, lumina şi „puterea, — atingând cu mâna Sa tămăduitoare rănile inimii, ochii nevăzători şi voinţa păcătoasă. Chipul Lui înmiresmat, ţesut din raze de lumină, înţelepciune şi iubire, respiră o frumuseţe desăvârşită. Oare nu despre El vorbea David în unul din psalmi: «Tu eşti cel mai minunat dintre toţi fiii oamenilor?»

Oare nu chipul Lui i-a inspirat pe poeti şi pictori, creatorii literaturii, picturii şi muzicii universale? lată ce scrie poetul Balmont despre El în zilele noastre:

O frumusețe singură-i pe lume de găsit –
A dragostei, mâhnirii, renunţării
Și suferințele durerii
Ale Hristosului pe cruce răstignit.

Să ne amintim faptele Lui, cum îi salva El pe cei amenințaţi de pieire, vindeca, învia, şi trupește şi spiritual.

Cum sub influenţa cuvintelor sale de inspirație Divină se renăşteau tâlharii şi femeile desfrânate, dobândind prin El o nouă viaţă, plină de curăţie, de sfinţenie şi iubire!

Şuvoaie de har se revărsau din ochii Lui, şi «cei ce se atingeau de El, se tămăduiau»).

În același timp, dragostea lui pentru Israel se manifestă îndeosebi de viu:

«Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel, spune El unei femei canaanene păgâne.

Trimiţându-i pe ucenicii Săi să propovăduiască, El le spune: «Întâi mergeţi la oile rătăcite ale casei lui Israel».

Numai de două ori se pomeneşte în Evanghelie despre lacrimile lui Hristos.

O dată a plâns când a aflat vestea morţii lui Lazăr.

A doua oară«când S-a apropiat de cetate (Ierusalim) și a văzut-o, Isus a plâns pentru ea și a zis: «Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.2

Sau să ne amintim cuvintele Lui pline de tristețe, cu care Şi-a încheiat mustrarea cărturarilor și fariseilor: «Ierusalime, lerusalime, care omori pe prooroci și ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut».3

Dar cum murea Hristos! Chiar şi în ceasul cel greu al morţii El îi căina pe cei ce L-au pironit pe cruce şi se ruga pentru vrăjmaşii Săi:

«lartă-i, Tată, că nu ştiu ce fac».

După învierea din morţi, El le lasă poruncă apostolilor «să propăvăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăință şi iertarea păcatelor, începând din lerusalim».3

Toată tragedia negării lui Hristos de către propriul Său popor, pe care El l-a iubit chiar până la moartea pe cruce este

exprimată în câteva cuvinte ale apostolului Ioan: «A venit la ai Săi, şi ai Săi nu l-au primit».

Evreii sunt ai Săi pentru Hristos, iar Hristos este al Său pentru evrei; acest adevăr simplu şi nestrămutat trebuie să şi-l restabilească fiecare evreu conştient care gândeşte.!5





1. Luca 4: 17-18
Isaia 61:1-2

2. Luca 19: 41-42

3. Matei 23:37-38

4. Luca 24:47

5. Compară cartea evreului german Constantin Brunner „Hristosul nostru”, (Unzer Christus) și cuvintele remarcabile din ea: „Die Juden mussen Jesum wieder zuruckwollen”. Evreii trebuie din nou să-l dorească pe Isus.


Calvinismul este rădăcina carismatismului

24 august 2021


Calvinismul are 5 puncte, dintre care punctul: „depravarea totală” este vinovat, cred eu, de „geneza” gândirii carismatice.
„Depravarea totală” spune că omul este „mort în păcat” și nu poate reacționa la evanghelie, dacă nu-l „trezește” duhul.
E fals.
Omul are cuget înainte de a auzi Cuvântul, cuget în care legea divină operează, rațiunea vede creația lui Dumnezeu și există în orice om „mort în păcat”, o luptă între cuget și gânduri.
Citiți: https://vesteabuna.wordpress.com/2017/09/17/este-ceva-bun-in-om-da-cugetul/
E o luptă internă a omului chiar fără să aibă cunoștința Cuvântului lui Dumnezeu.
Despre această luptă calvinismul nu spune nimic.
Calvinismul nici măcar nu explică cum un om „total mort” dintr-o dată devine viu. Nu are cum deveni, așadar calvinismul atribuie intervenției miraculoase a lui Dumnezeu „momentul” convertirii.
Reducerea „procesului” conștiinței și a „sentimentului de vinovăției” și a efortului de neprihănire proprie, prezent în atâția oameni (mai ales religioși), la un „moment” al „străpungerii” duhului, este rădăcina calvină a practicii carismatice.
Carismatismul nu a apărut acum. Încă de pe vremea când în bisericile reformate (și apoi baptiste) s-a introdus corul, apoi „chemările” în sunet de orgă și apelul la „decizie instant”, toate s-au făcut pe baza teologică a calvinismului care are nevoie de moment.
Momente” s-au produs la Cluj, când cu Tacana Tahava, momente care au urmărit să facă mortul viu.
Știu că prietenii mei calviniști se vor supăra, dar să se supere pe ei înșiși, pentru că ei nu au o explicație logică a „convertirii” ca proces al cugetului, ci aruncă în cârca lui Dumnezeu „momentul”, momente.
Calvinismul este o formă de reducționism, prin abordarea simplistă a complexului proces al judecății lui Dumnezeu, al mărturiilor Lui, al stimulării cugetului omului spre pocăință prin mărturiile creației, al justificării omului.
https://vesteabuna.wordpress.com/2018/04/15/logica-este-o-proprietate-a-cugetului/
Când spui că „omul e mort”, ai dat cu buretele peste un întreg proces care precede „deschiderea Bibliei”, ca să fie citită sau deschiderea urechilor ca să asculte.
https://vesteabuna.wordpress.com/2019/05/22/crezi-tu-in-proroci-mortule-despre-logica-profetica/

Și dacă ștergi exact lanțul deductiv al cugetului care are de meditat la legile, principiile și judecățile divine, trebuie să pui ceva în loc.

Aici intervine rețeta carismatică, rețetă care nu are în sine „procese”, nici de conștiință, nici de analiză, ci stări și momente.
Se așteaptă străpungere instant, minune, intervenție miraculoasă.
E o poartă deschisă pentru impostori, ca cel din postarea cu Tacana Tahava.
Așa că să nu se supere avocații calvinismului, dar teologia lor sedează oamenii, oameni pe care îi vor strânge apoi în plasa lor carismaticii.
Culmea este că acești adormiți ai rațiunii se numesc pe ei înșiși, cum altfel decât „treziți”.
Ca orice treabă gata terminată a Diavolului.

(Această postare a fost inițial un comentariu la un articol despre :cum am scăpat de calvinism”. Un cititor s-a arătat intrigat de afirmația mea cum că: „Un al treilea lucru observat a fost că teologia calvină se împacă bine cu teologia carismatică, e chiar rădăcina ei.
Există un mecanism de idei, un lanț deductiv care conduce gândul calvinistului spre carismatism/misticism.
Una din verigile esențiale ale acestui lanț, poate prima este abandonarea logicii: că din moment ce alegerea mea de către Dumnezeu este deasupra logicii, hai să punem în căruța asta a minunilor toate aspectele educației, mai ales acela că Domnul trebuie să se atingă de inima copiilor noștri, nu să-i învățăm noi.
Am început să socotesc așadar teologia carismatică ca rod al rădăcinii calvine și pentru că nu-mi plăceau roadele, am început să-i smulg rădăcinile.”)


Evanghelia ca împlinire a prorocirilor Vechiului Testament. Hristos și evreii (6.) V. F. Marținkovschi

8 august 2021

A fost un moment în viaţa mea când şi eu m-am îndoit de existenţa istorică a lui Isus Hristos, dar nu de aceea că nu cunoşteam acest fapt (pe atunci studiam la universitate istoria), ci fiindcă vroiam ca acest fapt să nu fie: căci dacă acest fapt a fost, mă gândeam eu atunci, el mă obligă să recunosc Evanghelia şi toate cerinţele ei morale. Această îndoială deriva atunci la mine din necredinţa de rea credinţă.

Mai departe. De ce evreii nu acceptă Noul Testament, care este revelat în Evanghelie şi care mărturiseşte că Mesia deja a sosit. Oare de aceea că este «nou» şi ei îl resping sub pretextul fidelității faţă de primul Testament? Dar nu se spune oare la proorocul Ieremia:

«lată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israe] şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care L-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam dreptul de soț asupra lor, zice Domnul. Că iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu»1

Oare nu tocmai acest legământ nou l-a adus Isus din Nazaret?

Bineînţeles, rezolvarea acestei chestiuni cere de la un evreu maximum de independenţă interioară, lipsă de prejudecată şi libertate de opinia străină, tradiţională: numai studierea conştiincioasă a acestei chestiuni în lumina raţiunii şi conştiinţei, în lumina prorocirilor Bibliei va sugera un răspuns obiectiv, totodată trebuie să ai şi curaj moral ca să recunoşti şi să împărtăşeşti deschis aceea ce este adevărat.

Eu însumi m-am convins din experienţă personală ce înseamnă să crezi sau să nu crezi sub jugul obişnuinţei sau opiniei străine. În adolescenţă credeam în Hristos, fiindcă aşa m-au învăţat. În anii de studenţie credinţa aceasta s-a clătinat. Chiar chestiunea privind Personalitatea lui Hristos îmi devenise indiferentă şi «aşa cum i se cuvine unui student», am căzut la îndoială. Viaţa însă m-a făcut să revăd chestiunea şi în aceiași ani de studenţie, după studierea Evangheliei, am găsit un răspuns clar şi hotărât.

În același timp, această căutare m-a învăţat să recunosc şi să înţeleg dreptul omului care gândeşte de a avea îndoieli și să respect aceea ce V. Soloviov numea «necredinţă de bună credință». O astfel de necredinţă protestează nu împotriva adevărului, ci tocmai în numele adevărului se ridică împotriva denaturărilor lui.

Aşa și necredinţa evreilor deseori este doar rodul acelor idei denaturate despre creştinism pe care le crează exemplele proaste ale creştinilor.

Dar acum nu este vorba despre creştini, care pot fi foarte diferiţi, ci despre Hristos. Este EI oare adevăratul Mesia?

Să ne întoarcem la prooroci. Oare nu s-au împlinit prezicerile lor în viaţa lui Isus Hristos?

Profesorul Şiltov de la Universitatea din Harkov, în una din cărţile sale, enunţă următoarea idee: .

Dacă, în veacul al X-lea cineva ar fi prezis că la sfârşitul sec. al XVIII-lea se va naşte în insula Corsica un ofiţer, care va deveni împărat al Franţei, apoi va cuceri o jumătate de lume, în zăpezile Rusiei va pierde o jumătate din armata sa şi îşi va sfârşi zilele pe insula Sf. Elena, oare cine n-ar recunoaşte pe acest erou în personalitatea istorică a lui Napoleon Bonaparte?

Pe când despre Mesia s-a prezis cu mult mai mult, și numai nedorinţa de a crede poate să te orbească într-atât încât să pierzi capacitatea de a vedea faptele. A fost un moment în viaţa mea când şi eu m-am îndoit de existenţa istorică a lui Isus Hristos, dar nu de aceea că nu cunoşteam acest fapt (pe atunci studiam la universitate istoria), ci fiindcă vroiam ca acest fapt să nu fie: căci dacă acest fapt a fost, mă gândeam eu atunci, el mă obligă să recunosc Evanghelia şi toate cerinţele ei morale. Această îndoială deriva atunci la mine din necredinţa de rea credinţă.

Amintesc doar câteva din principalele proorociri despre Mesia, care s-au confirmat în viaţa lui Isus Hristos:

  1. Locul naşterii — Betleem (Mica 5,).

«Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până la vremuri străvechi, până în zilele Veșniciei».

Evanghelia de la Matei 2,: «…S-a născut Isus în Betleemul din Iudea». Vezi, de asemenea. Luca, 2,

  1. Vremea naşterii. Mesia trebuie să vină:

a) înainte ca ludea să-şi piardă independenţa politică:

Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo și de El vor asculta popoarele: (Gen. 49).

Vechiul Targum (adică traducerea arameică a Bibliei) al lui Onkelos raportează acest loc la Mesia. Isus a venit în zilele împăratului Irod, cu puţin înainte de căderea definitivă a independenţei politice a Iudeii, înainte ca «toiagul de domnie să fie fost depărtat din Iuda, înainte de dărâmarea Ierusalimului (a. 70) şi risipirea iudeilor în toate popoarele (v. Mat. 2,).

b) în zilele celui de-al doilea templu.

Îndemnându-l pe Zorobabel să zidească un al ‘doilea Templu, Dumnezeu spune, prin proorocul Hagai:

«Voi clătina toate neamurile, comorile tuturor neamurilor VOR veni, și voi umplea de slavă Casa aceasta, zice Domnul oştirilor. Slava acestei Case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi, zice Domnul oştirilor, şi în locul acesta voi da pacea» (Hag. 2,,).

«Şi deodată va intra în Templul său Domnul pe care-l căutaţi; iată că vine, zice Domnul oştirilon». Așa se spune la proorocul Maleahi tot despre cel de-al doilea templu (3,)

Cel de-al doilea templu deja e dărâmat.

Cine dar, în afară de Isus, a venit în acest templu şi a înfăptuit toate semnele măreției amintite? Dacă nu Isus din Nazaret, atunci cine?

Să ne amintim şi de cunoscuta proorocire a lui Daniel (cap. 9-a).

„Tot îngerul Gavriil care-i vesteşte Fecioarei Maria nașterea de la ea a Mântuitorului (Luca 1,,), îi spune proorocului Daniel (a trăit de la 618 până în 530 î. Hr.):

«Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale cele sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi până la ungerea Sfântului sfinților. Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cărmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de șasezeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, și anume în vreme de strâmtorare. După aceste şasezeci și două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop… El va face un legământ trainic cu mulți, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare, și pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustiește, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât». În traducerea rusă stă cuvântul «sed’mina» (nu «nedelea» — săptămână, care transmite exact cuvântul «şavium» ( AU) ) — de genul masculin, în timp ce săptămâna în ebraică de obicei are forma de gen feminin din originalul evreiesc).

Că «sed’mina» (rom. săptămâna) constituie șapte ani, se vede din Talmud, unde se vorbeşte despre vremea venirii lui Mesia (Talmudul babilonean, Sanhedrin, 97a).

O astfel de înţelegere răspunde acelor locuri din Biblie unde al şaptelea an, când pământul trebuie să se odihnească, corespunde cu a şaptea zi a săptămânii şi se numeşte anul sâmbetei sau pur și simplu sâmbăta (Ex. 23, „„ Lev. 25,.,).

De aceea şi cea mai nouă traducere în germană a Bibliei (Menga) transmite săptămâna («sed’mina») prin Wochenjahre.

În orice caz, «neclaritatea proorocirii este înlăturată prin împlinirea ei» în istorie, cum spune pe bună dreptate profesorul Hengstenberg de la Universitatea din Berlin, precum și prin compararea ei cu alte proorociri corespunzătoare din Biblie.

Şaptezeci de sed’mina alcătuiesc 490 de ani, adică circa cinci secole.

Dată fiind complexitatea şi deosebirile dintre vechile cronologii (datorită modurilor deosebite de calcul) şi înţelegerea unor amănunte ale acestei proorociri, există divergențe în calcularea momentelor cronologice ale împlinirii ei. Totuşi din aceste calcule, «nu există nici unul să dea rezultate care ar devia de la data proorocirii cu mai mult de zece ani» (Hengstenberg).

Lăsând la o parte detaliile2 calculelor, avem următoarele fapte istorice indiscutabile pentru ştiinţă. Daniel (care a trăit în sec. 6 î. de Hr.) prezice că peste cinci veacuri şi anume în cursul veacului al cincilea (peste 69 sed’mini — săptămâni, sau 483 de ani) de la darea poruncii privind refacerea Ierusalimului (a fost dată de împăratul persan Artaxerxe, care a domnit din a. 465 până în 425, adică în veacul al cincilea î. de Hr.) — va veni Mesia și se vor produce o serie de evenimente legate de venirea Sa.

Aşa s-a și întâmplat. A venit exact în timpul acesta, a fost dat morţii pe Golgota, şi cu această jertfă de răscumpărare au fost «încetate fărădelegile, ispăşite păcatele şi nelegiurile». După aceea, «cetatea şi Sfântul locaş au fost nimicite de poporul unui domn care a venit» (adică de armatele conducătorului roman de oşti Titus în a. 70 după Hr.), mulţi L-au primit pe Hristos în scurt timp («a făcut legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână — sed’mina»), a incetat jertfa şi darul de mâncare, şi «pe aripa urâciunilor idoleşti… a căzut prăpădul hotărât». Toate evenimentele acestea s-au produs după moartea lui Isus, fiind lăuntric legate de respingerea Lui.

Astfel istoria confirmă prorocirea lui Daniel cu privire la vremea venirii lui Mesia. Totodată, cu ea coincid şi alte preziceri corespunzătoare ale Bibliei, amintite de noi, în cartea Geneza şi la proorocii Hagai şi Maleahi.

  1. Mesia se va naşte din Fecioara. «De aceea Domnul însuşi vă va da un semn: lată, fecioara va rămânea însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel» (Is. 7):

a) Cuvântul «Fecioara» se află în traducerea siriană (Peshito, sec. 2 î. de Hr.), şi la leronim (Vulgata, sec. 4 după Hr.). Este caracteristic faptul că şi evreii care au tradus Biblia din ebraică în limba greacă la Alexandria, aşa-numiţii cei 70 de tălmăcitori (înţelepţi) — autorii LXX — Septuaginta în sec. II după Hr. — au tradus cuvântul ebraic «alma» map) prin cuvântul grecesc «partenos» (napOevoo) — ceea ce înseamnă «fecioară». Abia după venirea lui Isus Hristos evreii au început să conteste această traducere (comparaţi traducerea lui Acvila în sec. 2 d. Hr., unde «alma» = veav.o, femeie tânără).

b) Pe lângă considerentele filologice, proorocirea despre naşterea de la Fecioară e înţeleasă şi în mod logic: căci ce fel de «semn» putea fi în cazul unei naşteri obişnuite a Pruncului? .

c) Unora le vine greu ca din conţinutul acestui capitol (din context) să recunoască mesianismul acestei proorociri, atribuindu-i doar sensul istoric în legătură cu evenimentul cunoscut din timpul domniei împăratului Ahaz. Dar versetele 11—13 arată limpede că «semnul» este dat nu împăratului Ahaz, ci casei lui David, transferând semnul acestei proorociri din sfera personalului și temporalului în sfera mesianicului şi eternului (din punct de vedere gramatic — singularul versetelor precedente trece, în aceste versete, în plural).

d) Neprihănitul Mesia este o fiinţă supranaturală («minunat, cum e numit EI în vers. 6 cap. 9 din Isaia, în originalul ebraic («minune») — plai ). Şi este mult mai înţeleasă, după legea eredității, naşterea unei fiinţe supranaturale neprihănite pe cale supranaturală (din Duh şi Fecioara), decât pe cale obişnuită.

e) Fenomenul «naşterii feciorelnice» este cunoscut în ştiinţele naturii (partogenezis). Şi este oare ceva cu neputinţă pentru Dumnezeul Atotputernic, care l-a făcut pe primul om din țărână, fără mijlocirea oricăror fiinţe, născătoare (adică fără participarea nu numai a tatălui, ci şi a mamei)? NA îT.T2 DZ în «Este oare ceva prea greu pentru Domnul?» (Gen. 18,,.).

  1. Diferite detalii din soarta lui Mesia, chiar şi faptul că El va fi vândut pentru 30 de arginţi sunt prezise de către prooroci.

«Şi Mi-au cântărit, ca plată, treizeci de arginţi. Dar Domnul Mi-a zis: «Aruncă olarului preţul acesta scump, cu care M-au prețuit!» Şi am luat cei treizeci de arginţi, şi i-am aruncat în casa Domnului, pentru olar» (Zah. 11, ,.); comp. Mat. 27, ș

«Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a adus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor, şi a zis: «Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat). «Ce ne pasă nouă?», i-au răspuns ei. «Treaba ta». Iuda a aruncat arginţii în Templu, Și s-a dus de s-a spânzurat. Preoţii cei mai de seamă au strâns arginţii și au zis: «Nu este îngăduit să-i punem în vistieriea Templului, fiindcă sunt preţ de sânge». Şi după ce s-au sfătuit, au cumpărat cu banii aceia «Țarina olaruluw», ca loc pentru îngroparea străinilor. lată de ce țarina aceea se numeşte până în ziua de azi «Țarina sângelui».

  1. Proorocul Isaia, în cap. 53, descrie atât de amănunțit tabloul chinurilor lui Hristos cu 700 de ani înainte de întâmplarea lor, de parcă el însuşi ar fi stat atunci lângă crucea de pe Golgota. Şi pe baza aceasta noi, creştinii, îl considerăm pe Isaia un evanghelist al Vechiului Testament.

De caracterul uimitor, supranatural al cuvintelor sale este conștient și însuşi proorocul, când spune: «Doamne, cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului? În zadar tâlcuitorii evrei de mai târziu, de-acuma în era creștină, au încercat să raporteze acest capitol la întreg poporul Israelului. Lucrul acesta vine în contradicție măcar şi cu vers. 8: «Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului Meu?» Şi mai departe cuvintele: «… nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui» (vers. 9) — nu pot fi spuse despre nici un popor în genere. De aceea ele nu sunt aplicabile la Israel, care în fiecare an, de Ziua Judecăţii, se căieşte de păcate. Tocmai pentru aceste păcate şi a murit Mesia: «pentru păcatele poporului Meu El a fost lovit de moarte».

Nu se pot spune despre Israel nici aceste cuvinte: «ca o oaie mută înaintea celor ce o tund», fiindcă Israelul, ca şi oricare alt popor asuprit, n-a suferit în tăcere. Să ne amintim măcar şi de răscoalele sângeroase ale lui Bar-Cochba. lată cât de lipsite de temei sunt explicaţiile iudeilor de mai târziu (cele apărute după Hr.).

Cât priveşte vechile interpretări iudaice, ele raportează „această prorocire (Is. 52,,., şi 53) la Mesia:

  1. Targumul lui Ionatan ben Uziel (în Biblia rabinilor. Varşovia, 1883). M>YTI IIRNP2
  2. Talmudul din Babilon, Sanhedrin, 98 b.
  3. «Zohar» (Cabbala), t. I, p. 181 a, b; t. III, p. 280a.
  4. lalcut Şimoni, t. II, p. 53.

Dacă citim cu atenţie Evanghelia, vom recunoaşte fără greutate în Isus Hristos chipul de suferind al «omului durerii», despre Care se vorbeşte la proorocul Isaia; vom găsi aceleaşi amănunte, ţel, caracter şi roade ale suferințelor Lui mesianice. Ţelul suferințelor Lui la Isaia este acelaşi ca şi în Evanghelie: «El suferințele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui… El era străpuns pentru păcatele noastre… Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste EI, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi… Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor» (Is. 534%):

Isus Hristos spune despre Sine: «Fiul Omului a venit să-Și dea viaţa răscumpărare pentru mulţi» (Mr. 10,). «După cum a înălțat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (loan 3,, ,,)

Isaia spune: «A fost chinuit şi asuprit, dar n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund».

Evanghelia povesteşte că martorii mincinoşi l-au clevetit pe Isus în faţa Sinedrionului. «Marele preot s-a sculat în picioare, şi I-a zis: Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta? Isus tăcea» (Mat. 26,.,).

Mai târziu, adus la judecată înaintea lui Pilat «n-a răspuns nimic la învinuirile preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor. Atunci Pilat i-a zis: N-auzi de câte lucruri Te învinuiesc ei? Isus nu i-a răspuns la nici un cuvânt, aşa că se mira foarte mult dregătorul» (Mat. 27, ,,). |

«Şi a fost pus în numărul celor fără de lege», se spune la Isaia.

Şi într-adevăr, Isus a fost răstignit între doi tâlhari. Chiar şi un aşa amănunt ca îngroparea lui Isus în mormântul unui om bogat — Iosif din Arimatea, membru al Sinedrionului (Mat. 27 a confirmat proorocirea lui Isaia: «Groapa lui a fost pusă între cei răi, dar mormântul Lui la un loc cu cel bogat, fiindcă nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui». Şi mai departe — El a înviat din morţi şi a văzut «sămânță de urmaşi», un şuvoi de noi urmaşi, care nu încetează de mii de ani. Cu părere de rău, acest capitol nu se citeşte în sinagogă. Oare nu de aceea fiindcă el vorbeşte atât de clar despre Isus Hristos? Mi-amintesc că un cunoscut de-al meu — un tânăr evreu, într-o sâmbătă, fiind la sinogogă, a întrebat cu glas tare pe cei prezenţi: «Despre cine vorbeşte capitolul 53 din Isaia dacă nu despre Isus Hristos?». Întrebarea a stârnit, fireşte, o dispută aprinsă între cei ce l-au auzit.

  1. Ieremia 31:31-32

    2. Una din dificultăţile unor astfel de calcule o constituie chestiunea privind începutul perioadei indicate de Daniel, adică vremea când s-a dat porunca de restabilire a Ierusalimului (cap. 9,,), fiindcă ştim din Biblie despre două asemenea porunci ale lui Artaxerxe (Ezra 7, Neemia 2). Cunoscutul învățat Isaac Newton și alții socot începutul vremea când s-a dat prima poruncă, adică anul al șaptelea al domniei lui Artaxerxe, sau anul 457 î. de Hr.

Această metodă de calcul oferă o uimitoare corespundere a cifrelor istorice, şi anume: 457 ani din era de până la creştinism şi 33 de ani ai credinţei creştine alcătuiesc exact 490 de ani. După Daniel, Hristos trebuie să se arate deschis înaintea poporului ţinând o predică (după Evanghelie — având deja vârsta de 30 de ani) peste 69 de săptămâni (sed’mini), adică peste 483 de ani, socotind de la anul 457 î. de Hr. Asta ne aduce la anul 26 după

Hr. (483 minus 457) — timpul ieșirii lui Hristos în fața poporului şi la anul 4 după Hr. — vremea nașterii Lui. Deci, după Daniel, reiese că cronologia noastră creştină întârzie cu patru ani. Datele ştiinţifice de mai târziu au arătat, însă, că anume în cronologia erei creştine este o greşeală (a fost făcută în sec. VI de abatele învăţat Dionysius Exiguus) şi exact de 4 ani, adică Hristos s-a născut în realitate cu 4 ani mai înainte decât se socoate în general.


Groapa este în livada de vișini, recenzie

5 august 2021

Sunt cărți renumite despre holocaust, ca jurnalul Annei Frank sau Lista lui Shindler.
Renumele acestor cărți este legat fără îndoială de exploatarea turistică a unor locații fizice, cum sunt ascunzătoarea lui Anne din Amsterdam și Fabrica lui Shindler din Cracovia.
Nu mai puțin valoroase din punct de vedere al reușitei transmiterii emoțiilor și faptelor istorice sunt cu siguranță și alte cărți.
Aș aminti „Evrei, treceți Nistrul”, de Sonia Palty sau cartea doamnei Miriam Bercovici, „Jurnal de Ghetou”.
Pe lângă aceste cărți, care descriu holocaustul românesc, am mai găsit una, un jurnal excepțional de realist, scris tot acolo, în Transnistria (de fapt chiar dincolo de Bug), la fața locului, pe bucăți de hârtie stenografiate de către pictorul Arnold Dagani, deportat împreună cu soția lui Anișoara. Cartea se numește „Groapa este în livada de vișini” și descrie în mod jurnal chinurile deportării: smulgerea de acasă, convoaiele, cazările, epurările prin împușcarea celor slabi, foamea, frigul, jaful și permanenta frică. Apoi, evadarea lor reușită.
Citind-o, ca creștin cunoscător al profețiilor, mi-am amintit: „ Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. 66 Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. 67 În groaza care-ţi va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: ‘O, de ar veni seara!’ şi seara vei zice: ‘O, de ar veni dimineaţa!’” Deuteronom 28
Socotesc că suferințele lor sunt mărturii ale pedepsei lui Dumnezeu, împliniri ale blestemelor, pentru învățarea celorlalte popoare.
Isaia explică logica pedepsei: „Căci, când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea.” Isaia 26:9, iar atitudinea lui Isaia față de aceste judecăți este: „Sufletul meu Te doreşte noaptea şi duhul meu Te caută înăuntrul meu” tot acolo scrie.
Faptul că aceste atrocități s-au petrecut în mijlocul Europei, printre celelalte neamuri nu este întâmplător, este pentru ca „locuitorii lumii să învețe dreptatea.”
Dau o porțiune mai lungă din jurnal și apoi voi mai comenta puțin:
„18 august 1942

În zorii zilei, ghetoul instalat la marginea localității Ladâjin, pe malul vestic al Bugului, a fost încercuit de o formațiune de SS și jandarmi români.

Câțiva dintre noi dormeam încă, înghesuiți într-un garaj părăsit, fără uși. Cu o seară înainte, Anișoara și cu mine am căpătat niște fân și ne odihneam pentru prima dată după data de 7 iunie (Notă: în ziua de 7 iunie 1942, autorul, împreună cu soția, au fost ridicați din locuința lor din Cernăuți și deportați laolaltă cu un lot de peste 1800 de evrei bucovineni dincolo de Transnistria, în Transbug) într-un așternut moale. Deodată am auzit o voce străină strigând:

– Afară cu voi!

Ridic privirile și zăresc un neamț burtos, mic de statură, care manevrează amenințător o nuia și răcnește:

– Afară cu voi și cu boarfele voastre!

Apariția lui neașteptată ne-a făcut să sărim în picioare și să părăsim în mare grabă garajul, târând după noi boccelele.

Afară, oamenii înspăimântați alergau fără rost de colo până colo. Sosirea câtorva camioane mări zăpăceala.

Grupuri de câte cincizeci, chiar șaizeci de oameni fură încărcate în camioane pe care scria cu cretă: O. T.

O femeie amețită de evenimente, se aplecă să adune cartofii care, în îvălmășeală, se risipiseră pe jos. Fu împiedicată de un ofițer de la SS să-i ridice.

– Nu te osteni, îi spuse el, ai să capeți acolo destulă mâncare ca să crăpi!

Camioanele ne-au dus până la malul Bugului. Acolo ne-am dat jos. Soldați români și germani ne-au cercetat bagajele, confiscând bani, obiecte de valoare și documente.

Înainte de a trece râul, un ofițer român de la grăniceri ne-a prevenit că, în cazul când cineva ar încerca să se întoarcă, va fi împușcat pe loc.

Ne-au urcat pe un bac…

Timp de mai bine de o oră, bacul a circulat încolo și încoace, vărsând această masă de mizerie umană pe malul de dincolo de Bug. Erau reprezentate toate vârstele, de la șase luni până la nouăzeci și unu de ani. Un amestec de cele mai diverse înfățișări: unii cu aspect fizic desăvârșit, alții slăbănogi, cocoșați, piperniciți, un orb, tineri și tinere în floarea vârstei, bătrâni, copii, sugaci. Muncitori pentru Organizația Todt.

Am fost iar încărcați în camioane.

Înainte de a le pune în mișcare, nemții de la Wehrmacht și cei de la Organizația Todt cerură fiecăruia banii pe care eventual i-am fi ascuns, căci acolo unde mergem nu avem nevoie de bani.

Am trecut prin sate ai căror locuitori ne priveau pe furiș de după ferestre…

În orașul Gaisin, ne-am oprit în fața unei cazărmi. Câțiva soldați lituanieni stăteau afară și se uitau la noi. Schimbară câteva cuvinte în lituaniană cu santinelele noastre. Părăsind orașul, am văzut tăblițe care indicau drumul spre Teplik și Uman.

Am ajuns pe o șosea mărginită de ambele părți de o pădure. Prizonieri sovietici lucrau la repararea șoselei. În cele din urmă, trei camioane din convoiul nostru s-au oprit în fața unor grajduri de la marginea satului Mihailovka.

O santinelă civilă stătea în fața gardului de sârmă ghimpată.

Am intrat câte unul pe poartă, pentru a fi numărați. Șocul produs de succesiunea evenimentelor a fost atât de tare, încât nu prea ne-am dat seama de cele ce se petreceau cu noi. Intram, în neștire ca oile…

Un plutonier german de la poliția Reichului ne-a ținut o scurtă cuvântare:

– Este interzis de a vorbi cu trecători; de a face comerț cu ei. Cine va contraveni va fi împușcat. Cei care vor încerca să evadeze vor fi împușcați sau spânzurați.

Ne arată spânzurătoarea de deasupra gardului, pe care, zicea el, fusese spânzurat în ajun un evreu ucrainean fugar.

– Nu se face nici o deosebire în ce privește gradul de cultură. Toți vor munci. Evreul este evreu! Ați înțeles?

Ne întoarse spatele și părăsi țarcul.

După plecarea sa, Anișoara îmi atrase atenția asupra câtorva capete care se iviseră la ferestruicile grajdului. În acel moment o santinelă deschise poarta către grajd. O priveliște sinistră: în prag apărură umbre de ființe omenești, îmbrăcate în zdrențe. Camarazii noștri.

Am aflat că erau evrei ucraineni din Teplik și Uman, aduși în acest lagăr cam în luna mai, ca să muncească la cariera de piatră, pentru societatea Dohrmann (Una din firmele germane care au luat în antrepriză construirea șoselei de legătură – Durcgangstrasse IV – DG IV, directă dintre Guvernământul General și Ucraina de sud. Urma să devină șoseaua cea mai importantă pentru frontul de sud – est).

Unii dintre ei, cei cu care stăturăm de vorbă, fiind bolnavi, fuseseră lăsați în lagăr, alții erau folosiți ca meseriași, sau la bucătărie. Meseriașii lucrau pentru nemți, în sat. Bucătăreasa sta în fața unui cazan cu aburi, în care fierbea mazăre.

Am fost sfătuiți să nu ne declarăm exact vârsta, când vom fi întrebați. Cei sub paisprezece ani și cei peste patruzeci și cinci sunt trecuți pe o listă specială, laolaltă cu imprudenții care declară că sunt bolnavi. Plutonierul Arthur Kiesel, un berlinez, cel care ne-a ținut cuvântarea la sosirea noastră, este comandantul lagărului. Adjuncții lui sunt SS Unterscharfuhrer Walter Mintel și Zelinskas, un subofițer lituanian.

Hrană? O dată pe zi, adică la întoarcerea de la cariera de piatră, o fiertură nesărată de mazăre, amestecată cu mei muced, iar la opt sau chiar nouă zile, trei sferturi de pâine de persoană. Bineînțeles, cine are ceva de vândut sau schimbat – se uită semnificativ la grămezile de lucruri aduse de noi – poate căpăta cartofi sau ceapă, sau pâine, de la țăranii în trecere pe aici. Interzis? Prostie! Nemții și lituanienii abia așteaptă să fie mituiți.

Am văzut o femeie tânără, cu un prunc în brațe, născut în grajd cu două săptămâni în urmă.

– Într-o zi, spuse ea, privind cu tristețe pruncul, nemții mi-l vor lua.

… Un nor de praf se apropie, în timp ce un zgomot din ce în ce mai mare ne lovește auzul.

Convoiul.

Bărbați și femei, în grupuri separate, escortate de santinele, s-au oprit în fața gardului. Erau poate trei sute de oameni. După ce un subofițer, ieșind din corpul de gardă, dinafara țarcului, făcu numărătoarea, poarta fu deschisă.

Urmă o învălmășeală nebună: bărbați, femei, tineri se îmbulzeau, vociferând, înghiontându-se, înjurând. Am putut să-i observăm cum se orânduiau în fața ferestrei de la bucătărie. Chipuri supte, zdrențe omenești, își luau supa cu lăcomie. Unii dintre ei stăteau deoparte și-i urmăreau cu priviri pline de invidie pe cei care izbutiseră să-și capete fiertura și acuma o sorbeau. Trebuiau să aștepte eliberarea străchinilor de pământ.

M-am uitat la Anișoara. Va fi și viața noastră la fel?

M-am cutremurat…

Se înnoptează.

Nefiind loc și pentru noi în interiorul grajdului, am petrecut cu toții noaptea sub cerul liber.

………………………………………………………………………..

26 mai 1943

… Pe când intram în lagăr, am fost întâmpinați cu lovituri de către santinelele postate la poartă. Un lucru neobișnuit până acum.

Furăm numărați.

Eu rămăsesem în curte, când deodată Anișoara ieși într-un suflet din clădire. Cu ochii înlăcrimați îmi spuse că totul era pierdut! Pepi, Bernhard și Mizzi Locker au fugit în cursul dimineții.

Știam ce înseamnă aceasta – totuși am încercat s-o liniștesc…”

Din Introducere a cărții ”Groapa este în livada de vișini”, citez:

”… Agitația și starea de fierbere din mai 1943, după fuga a opt persoane din lagăr, scăzu repede și făcu loc letargiei obișnuite. Bătrânii făceau rugăciuni pentru reușita fugarilor. Atâta tot. Nimeni nu se mai gândea la fugă.

În seara de 15 iulie 1943 Anișoara, soția mea, și cu mine am riscat și am fugit din clădirea societății Dohrmann din Gaisin. În noaptea de 18 spre 19 iulie am trecut Bugul, îndreptându-ne spre Ghetoul din Berșad.

Cinci luni mai târziu, între 10 și 18 Decembrie 1943, toate lagărele de dincolo au fost dizolvate, prin exterminarea generală a oamenilor.

Gropile n-au nici un semn, nici un monument.

Gropi comune într-o livadă, într-un șanț, în fața unui grajd, în spatele unui grajd, într-o porumbiște, lângă o fântână. Peste tot…!”

22 octombrie 1944

”… Țăranii povestesc că execuția a durat timp de șase ore, începând de la cinci dimineața.

Groapa este în livada de vișini.”

Notă: Oamenii din lagărul de la Mihailovka, între timp (după fugari), au fost transferați în lagărul de la Tarasivka, unde au fost executați în ziua de 10 decembrie 1943.

„Vânat liber”, așa spuneau despre ei înșiși deportații.
Prima carte în care am citit descrisă frica a fost Jurnalul lui Mihail Sebastian, dar el nu a fost deportat, a trăit în frică chiar în București.
Apoi aceste cărți.
Dar ce zic evreii creștini despre aceste frici?
Cei cu care am vorbit eu au ocolit cu grijă acest subiect și am înțeles de ce.
Subiectul e sensibil și poate alimenta antisemitismul creștin și l-a alimentat.
Atunci când zici că Dumnezeu i-a pedepsit pe evrei, înseamnă că suferința lor este de înțeles. Iehuda patet (Iuda suferă) a scris Nae Ionescu în prefața romanului lui Mihail Sebastian „De 2000 de ani” iar Mihail a răspuns umilirii acceptând publicarea cărții cu această prefață. Nu se putea o mai mare înfrângere pentru filozoful Nae Ionescu.
Istoria l-a contrazis pe Nae.
Iată ce scrie el: „Iuda suferă. De ce?Pentru că Iuda trăiește în mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu le dușmănească, chiar dacă ar voi altfel; pentru că din momentul în care a refuzat să-l recunoască pe Hristos-Mesia, ancorându-se și mai departe – pe drept sau pe nedrept – în calitatea lui de popor ales, el e dator, față de el însuși să-și împlinească funcțiunea care îi revine, aceea de dizolvant al valorilor creștine. Iuda suferă pentru că l-a născut pe Hristos, l-a văzut și nu a crezut. Și asta încă nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut alții – noi. Iuda suferă – pentru că e Iuda.” O teorie antisemită clasică. Răspunsul Bibliei din profeți este că evreii suferă dinainte de venirea lui Mesia, ei au fost risipiți cu 600 de ani înainte, pentru că nu au ascultat de Moise și de profeți, nu doar pentru că L-au răstignit pe Domnul.
Și pentru ca gâgâiala filozofului să fie completă, acesta și-a dat cu părerea și despre sionism, deși Mihail Sebastian nu era sionist deloc:” Există totuși o acțiune prin care evreii au încercat să se smulgă soartei lor. E sionismul. Încercarea mi se pare însă cu totul confuză. Desigur, Ierusalimul rămâne polul magnetic al iudaismului. Dar un pol, aș zice, mistic. Căci urarea nostalgică „la anul la Ierusalim” nu are nimic pozitiv în ea, ci e mai degrabă unul din acele mituri despre care vorbește Sorel, în același fel mit cum mit e hiliasmul, evenimente care nu se vor întâmpla niciodată, dar care polarizează omenirea și au asupra oamenilor o înrâurire extrem de puternică, obligându-i să-și regleze viața în vederea acelor evenimente, ca și cum ele s-ar întâmpla.” A mai scris prostii Nae, tot acolo, nu le redau.
La puțini ani după ce Nae Ionescu a scris această prefață, „evenimentul care nu se va întâmpla niciodată” s-a întâmplat, evreii și-au făcut stat și apoi au cucerit Ierusalimul.
Așa că nici măcar creștinii nu amintesc suferința evreilor ca pedeapsă, pentru că ideea se amestecă cu justificarea antisemitismului și puțini pot vedea diferența.
Suferința este o constantă a tuturor oamenilor, nu doar a unei etnii.
Dar cel înțelept suferă mai mult.
Și cel ce iubește suferă mai mult.
Iar dacă iubim pe Dumnezeu și pe oameni, dacă căpătăm înțelepciunea Lui, vom suferi suferința Lui, agonia Lui.
Pentru noi toți urmează o groapă undeva, poate nu la un an după căsătorie și poate nu într-o livadă.
Și pentru cei mai mulți nu de glonțul semenului, ci de boala sau bătrânețea ce ne par normale.
Dar cauza morții e aceeași: păcatul, și nu groapa e spaima cea mare, ci învierea de după.
Fiorii care însoțesc citirea unei astfel de cărți nu trebuie să-i simțim doar empatizând cu evreii deportați peste Bug, nici cu cei deportați „doar” peste Nistru, sau cu cei ce și-au trăit fricile nedeportați, ci cu umanitatea pe de-a-ntregul.
Și eu, și tu suntem deportați în lagărul numit lume, închiși de lanțuri de pofte și nevoi, păziți de gardieni numiți opinie publică sau minciuni convenționale.
Bucuria pe care o retrăim însoțind pe Arnold și pe Anișoara în evadarea lor de la Gaisin este ca bucuria pe care ar trebui să o aibă fiecare om care evadează din lume, la „libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu”.
Există două viziuni despre viitor, viziuni diametral opuse, amândouă cu puternice rădăcini în trecut:
-una, cea umanistă, progresistă, evoluționistă, ce socotește trecutul ca miliarde de ani și viitorul îl „vede” indefinit cronologic, dar bine definit tehnologic, progresăm deci trăim.
-alta, cea biblică, realistă, creaționistă, morală, etică, ce socotește trecutul scurt, de 6000 de ani și viitorul și mai scurt, „neamurile se ostenesc pentru foc„.
Ca creștini, zicem că trăim în a doua, dar ne comportăm ca-n prima.
Și încă un gând.
Am meditat de câteva luni încoace la un proverb biblic: „Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept
Proverbe 13:20
Cum putem umbla cu înțelepții?
Hai să-i socotim pe 3 dintre ei: Noe, Daniel și Iov.
Toți au trăit în trecut, dar faptele și vorbele lor sunt înregistrate, sunt scrise.
Cei mai mulți dintre înțelepți au trăit în trecut, au murit și au lăsat cărți. Înțelepții de astăzi, nu-i știm sau nu-s pe-aproape, tot la cărți rămânem.
Umblăm cu înțelepții citind cărțile lor.
Iar unii din cei mai înțelepți oameni au fost profeții biblici.
Profeți care au prevestit aceste urgii pe care le trăim astăzi.



Adunare 25 aprilie 2021

4 august 2021

Israel – popor ales. Hristos și evreii (5.) V. F. Marținkovschi

4 august 2021

Poporului evreu i-a fost încredinţată măreaţa misiune de a vesti tuturor popoarelor credinţa în Dumnezeul unic.

Dar poporului evreu îi fusese dată o anumită, o mare misiune, pentru ea a fost.el «ales».
Fiecare popor are o vocaţie a sa deosebită, fiecare este chemat să-şi spună omenirii cuvântul .

Şi nu are oare fiecare om o sfântă chemare personală a sa, deosebită — de a descoperi adevărul lui Dumnezeu prin darurile pe care numai el le are?

Gogol şi Dostoievski credeau într-un astfel de „mesianism” al poporului rus: şi va veni un timp când în chinuri şi suferințe se va naşte, spre bucuria lumii, acest «cuvânt rusesc» deosebit, o revelaţie deosebită asupra vieţii. .

Mickiewicz era şi el însufleţit de credinţa mistică în vocaţia deosebită a poporului polonez.

Pe când evreii sunt un popor în esenţă recunoscut, «ales». Şi aici, ca întotdeauna, noblesse oblige; dar odată cu abaierea de la îndatoriri se pierde şi demnitatea ce-i era proprie.

După cum am mai spus, poporului evreu i-a fost încredinţată măreaţa misiune de a vesti tuturor popoarelor credinţa în Dumnezeul unic. Dar asta nu e totul: credinţa într-un singur Dumnezeu o propovăduiau încă așa gânditori greci ca Socrate şi Platon, deşi nu atât de clar ca Biblia.

Esenţa caracterului ales al evreilor a constituit-o descoperirea lui Dumnezeu Însuşi pe pământ, revelaţia despre calea spre comunicarea nemijlocită cu Dumnezeul viu în persoana întrupării Lui —Mesia.

Toate religiile lumii, într-un grad diferit de intensitate şi profunzime, aspiră spre Dumnezeu, căutând acces la El. Dar fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă pentru om.

Setea de a găsi calea spre El o au toate popoarele: tocmai ea a şi creat nevoia de un Mântuitor, Care urmează să vină și să transforme omul, apropiindu-l de Dumnezeire. Această credinţă în Mijlocitor şi Ispăşitor poate fi găsită în speranţele confuze ale legendelor şi ritualurilor din vechime, în misteriile greceşti, în învăţătura lui Zoroastru şi altor înţelepţi ai Orientului (din mijlocul lor au venit cei «Trei magi» pentru a i se închina lui Isus Hristos, când s-a născut la Betleem).

Însuşi faptul venirii lui Mesia trebuia să aibă loc în mijlocul poporului evreu.

«Materialismul sacru» ce-i este caracteristic, capacitatea de a realiza principiul spintual şi de a spiritualiza materia constituiau acea trăsătură, în virtutea căreia, după părerea lui V. Soloviov, Dumnezeu a binevoit să se întrupeze anume în mijlocul acestui popor.

Veacuri întregi a durat pregătirea acestuia pentru primirea lui Mesia. Despre el proroceau sfintele slujbe din Templu, însăşi construcţia lui şi obiectele sfinte (chiar şi veşmintele preoţeşti1— despre el «vorbeau în Lege Moise şi proorocii».

Aşadar, cuvântul despre Dumnezeu şi Mântuitorul trimis de El — aceasta este misiunea sfântă dată poporului evreu.

Rămâne oare poporul evreu credincios acestei misiuni?

Nu cumva abaterea de la ea este izvorul principal al suferinţelor lui?

Şi într-adevăr, păstrează oare evreii din zilele noastre acea credinţă fierbinte în Dumnezeu, care a făcut să iasă din pieptul lui Isaia rugăciunea:

«O! de ai despica cerurile, şi Te-ai pogorf, s-ar topi munții înaintea Ta ca de un foc…»2

Cu părere. de rău însă, în ce priveşte intelectualitatea evreiască, tineretul studios evreiesc, nu s-ar putea da un răspuns pozitiv în sensul acesta.

Am vizitat odată, la Praga, căminul studenţilor evrei de acolo; în timpul unei discuţii pe o temă religioasă i-am întrebat pe studenţi: «Cine dintre voi crede în Dumnezeu?».

— «Fiecare are dumnezeul său», a răspuns evaziv unul din ei.

— «Acesta nu este un răspuns la întrebarea mea. Cine dintre voi crede, conform Bibliei, în Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi lacov, în Dumnezeul Care ne-a creat, nu în dumnezeul pe care l-am creat noi?»

— «Într-un aşa Dumnezeu nimeni din noi nu crede…»

‘«În aşa caz, eu sunt aici printre voi singurul evreu», am spus eu râzând, «fiindcă eu cred în Dumnezeu după Biblie, în Dumnezeul lui Avraam, Isaac, Iacov. Şi de acum încolo voi încerca să vă convertesc nu la confesiunea creştină, ci, mai întâi, la cea iudaică».

Ateismul a devenit, pare-se, chiar o trăsătură tipică a studenţimii evreieşti.

Fireşte, nu voi generaliza această constatare, deoarece cunosc şi alte fapte din viaţa poporului evreu.

Dacă în 1922 tineretul evreu a organizat la Odesa, de Ziua Judecăţii o procesiune antireligioasă prin faţa sinagogilor cu strigăte profanatoare: «Weg mit Gott!»,(afară cu Dumnezeu! n.n.) dreptatea cere să amintesc şi faptul că acest apel a rămas fără răspuns din partea credincioşilor.

La cunoscuta dispută antireligioasă cu Lunacearski, care a avut loc la Moscova, în 1921, alături de noi, oponenții din partea creştinilor, s-a pronunţat în apărarea nobilă şi îndrăzneaţă a credinţei în Dumnezeu rabinul Ia. I. Maze, de care am amintit mai sus.

Dar cu toate acestea, eu l-aş ruga pe fiecare evreu conştient să răspundă la întrebarea: crede el în Dumnezeu și numai în El Unul cu toată credinţa vie? Căci dacă religia nu este la noi pe primul loc, atunci ea nu este deloc, cum pe bună dreptate spune Reskin: Doar Biblia ne învaţă întâi de toate despre monoteismul moral şi cel etic.

Și orice preferinţă a exteriorului faţă de interior şi a materialului faţă de spiritual nu este oare închinare la idoli?

În acest caz, neîndoios este că orice evreu care şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu a încetat de a mai fi evreu.

1. Vezi Cartea „Lumină din umbra harurilor viitoare. de I.V. Karghel
2. Isaia 64


Afaceri cu suflete de copii – carte online

3 august 2021

Ceea ce „hotărăște” naționalitatea unui popor este limba, spunea doctorul Max Nordau, acum mai bine de 100 de ani, atunci când încă imperiile Austriac, Otoman și Rus căutau să se salveze de răbufnirea internă a dorinței de afirmare a spiritului național al popoarelor oprimate.

De atunci au trecut ani și războaie iar spusele lui Max Nordau s-au adeverit.
Forța unei națiuni este dată de câștigătorul războiului limbii, de câți ajung să vorbească acea limbă. Și cum.
Iar muniția acestui război este literatura, textul scris, ideile purtate pe pagini, care fac să înflorească mințile, să le pasioneze și să le scoată din starea de consumator de materie în cea de formator de idei, astfel încât materia să rămână ceea ce-i este dat: farfurie, nu mâncare, haină, nu trup.
Literatura hrănește o limbă și-i face viguroși intelectual pe vorbitorii ei.
Lipsa literaturii, a preocupării pentru citit, folosirea hârtiei mai mult pentru ștergerea celor două capete ale tubului digestiv decât pentru aducerea de cuvinte sub ochi și trimiterea de cuvinte din minte, e semnul degradării unei limbi și a slăbirii vitalității națiunii ce-o vorbește.
După planul profetic, noi trăim epoca înfrunzirii copacilor și a smochinului, adică epoca înfrunzirii națiunilor (toți copacii), printre care și evreii (smochinul).
Iar această înfrunzire a națiunii cum se face? Limba hrănește națiunea și literatura hrănește limba.
După urgia comunistă, anii imediat de după revoluție au fost mai puțini productivi în literatură.
Chiar dacă a fost o abundență de informație, acea informație a fost haotică și puțin s-a scris exact despre acel timp.
Oamenii erau puși pe căpătuială, nu pe scris în anii 90.
Ceea ce vă propun astăzi spre citire este o carte care descrie tocmai acele vremuri.
Anii 90 au fost ani în care românii nu știau nimic despre capitalism și funcționarea lui, nici despre valorile care se schimbă în „lumea liberă”.
Cartea „Afaceri cu suflete de copii” a medicului Maria G. umple puțin acest gol, lipsa de literatură din anii 90.
Și pentru cei ce au trăit acele vremuri, cartea va trezi amintiri duioase, înaintea înțelegerii durerii provocate de întreaga mașinărie de făcut bani inventată de un vânzător de oameni.
Pentru că acest lucru îl dezvăluie cartea: ițele unei afaceri cu copii, bine mascate sub activitatea filantropică a câtorva fundații, fundații conduse cu mână de fier atât în România, cât și în Statele Unite de către un singur om.
Ceea ce nu scrie cartea este că acest lucru nu s-ar fi putut petrece dacă omul n-ar fi avut legături bine unse cu structurile dinainte, dar scrierea cărții a fost un strigăt care a ajuns sus de tot și a făcut ca în scurt timp, adopțiile internaționale să fie oprite prin lege.
Citiți cartea, meditați asupra ei și faceți așa încât să câștigați un simț al analizei oamenilor, sau al cercetării duhurilor, „căci în lume au ieșit mulți proroci mincinoși„.
După scrierea cărții, autoarea și soțul au fost contactați și convocați de oameni sus-puși, relații ale „generosului filantrop”.
Ca explicație, soțul a replicat calm: „cartea este un roman”.


Vă îndemn să citiți cartea, s-o recomandați și altora și să faceți în situații asemănătoare, la fel ca „autorii” cărții: să umblați după cugetul bun și după „cum este scris”, în orice situație.
Descărcați cartea de aici:
doc, https://vesteabuna.files.wordpress.com/2021/08/afaceri-cu-suflete-de-copii.doc
sau pdf: Afaceri cu suflete de copii
Link pdf: https://vesteabuna.files.wordpress.com/2021/08/afaceri-cu-suflete-de-copii.pdf
(Pentru utilizatorii de wordpress: am observat că sunt probleme la descărcarea cărții pe telefon în aplicația WordPress, deschideți în Chrome, sau altceva.)
Publicată cu permisiune.


Decăderea spirituală a poporului evreu. Hristos și evreii (4.) V. F. Marținkovschi

2 august 2021

Ei au pierdut chipul măreț al poporului lui Dumnezeu, căruia i-a fost încredinţat Cuvântul lui Dumnezeu, care are «înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele…» (Rom. 9,).

Ce fel de suferinţă este aceasta pe care o îndură poporul evreu?

Să mă ferească Domnul de orice condamnare din partea mea a acestui popor şi să-mi ajute să ating cu grijă şi compasiune rănile lui de veacuri!

Dar în acelaşi timp, în numele adevăratei iubiri faţă de om, trebuie să am curajul să vorbesc adevărul, să spun lucrurilor pe nume, încercând să stabilesc diagnoza bolii în mod just şi profund. Căci ce înseamnă iubirea fără adevăr? Şi care este preţul adevărului fără iubire? lar pe acestea două poate să le îmbine ca adevărat numai înţelepciunea Divină.

Pe de altă parte, îi voi ruga pe cititorii mei evrei să mă asculte cu răbdare și curaj.

Evreii şi-au pierdut măreţia lor şi demnitatea lor morală… Chiar şi ei recunosc asta. Theodor Herzl recunoaşte în carnetul său de note neajunsurile morale ale poporului său «Die Juden weisen moralische Defekte auf» (Theodor Herzl Tagebucher, Berlin, 1922). Ei trec printr-o reală decădere spirituală şi sărăcire morală. Şi tocmai asta e cel mai rău în soarta lor. Ei au pierdut chipul măreț al poporului lui Dumnezeu, căruia i-a fost încredinţat Cuvântul lui Dumnezeu, care are «înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele…» (Rom. 9,).

Vechiul eroism al evreilor s-a preschimbat în timiditate şi laşitate, credinţa în valori spirituale invizibile a degradat în prețuirea valorilor materiale vizibile, palpabile.

Marele nostru filozof rus Vladimir Soloviov a fost un prieten al poporului evreu, şi el şi-a exprimat simpatia sa față de acesta într-o serie de lucrări («Talmudul şi literatura modernă despre el, «Israelul Noului. Testament», «Necrolog pentru Iosif Davidovici Rabinovici» ş.a.).

În articolul «Creştinismul şi problema evreiască», una din lucrările sale cele mai semnificative în acest sens, sunt amintite trei trăsături de mare valoare proprii geniului poporului evreu, şi anume:

1) credinţa intensă în Dumnezeul Viu,

2) puterea sentimentului personal (conştiinţa profundă de sine ca personalitate liberă) şi

3) aşa-numitul materialism sacru, în virtutea căruia evreul tinde spre sacralizarea materiei, spre imprimarea principiului religios tuturor relaţiilor pământeşti reale (personale, econo-mice, familiale, sociale), aşa cum se vede asta din numeroasele prescripţii, reguli şi ritualuri expuse, de exemplu, în cartea «Leviticul».

Dar fără legătura vie cu Dumnezeul viu, aceste trei trăsături au degradat în contrariile lor spirituale: credinţa în Dumnezeul viu s-a transformat în autoadorare, puterea sentimentului personal s-a denaturat, devenind vanitate bolnăvicioasă — egocentrism (de aceea evreului îi place să vorbească așa de mult despre sine!), iar materialismul sacru s-a transformat în patima deloc sfântă pentru înavuțire.

«Fiii proorocilor şi legământului» au degradat în negustori şi afacerişti de bursă.

Apostolul Pavel a fost un evreu tipic: cu setea nestinsă de a-l proslăvi pe Dumnezeul său el mergea din ţară în ţară, purtând vestea cea bună despre Mesia iudeilor şi elinilor, până când sabia ostaşului roman n-a curmat această energie nobilă.

Evreul de azi merge şi el din ţară în ţară, dar el nu poartă nici o veste bună, nici o misiune — doar tragica întrebare despre sine însuşi tăinuiesc buzele arse şi privirea bolnavă a acestui peregrin.«jidovul rătăcitor» — Ahasverus.

El nu are ce spune oamenilor: el tace şi suferă în tăcere. Şi mai rău este că tace şi Dumnezeul lui Israel. De multe, multe veacuri durează această tăcere a lui Dumnezeu.

Slava lui Dumnezeu (Șehina), care se afla în templu, l-a părăsit. «I-cabod» «s-a îndepărtat slava de Israel» — în aceasta constă esenţa profundă a tragediei evreieşti.


Nu moartea este cel mai îngrozitor lucru, ci învierea fără Dumnezeu

31 iulie 2021

Atunci va fi uluiala lor.” Mica 7:4

Discutam azi „la foișor” cu o cunoștință, martor al lui Iehova.
Om educat, relativ bogat și nu foarte atașat de principiile „organizației”, destul de destupat cât să nu fie dogmatic și să poți purta cu el un dialog fără anateme.
Meditasem de câteva zile la Luca 16 și n-am spus la prea mulți.
Lui i s-a potrivit textul, căci martorii nu cred în pedeapsa lui Dumnezeu.
Dar s-o iau cu începutul.
Foișorul este un loc de recreere, la firmă, acoperit, înconjurat cu iederă și copaci, cu 6 scaune și o măsuță, destul de larg să stea de vorbă 6 oameni.
Acolo am povestit cu martorul meu.
Luca 16 ne descrie mijlocirea păcătoșilor.
Chiar așa, în Biblie nu scrie nimic despre mijlocirea sfinților, dar scrie totuși despre mijlocirea morților.
Adică, dogmele Bisericilor tradiționale susțin că sfinții mijlocesc pentru oamenii vii și că trebuie plătit la biserică pentru morți.
Parcă se susține și că tu ca viu te poți ruga pentru sufletul celui mort și că cel mort, mai ales dacă a fost sfânt, se roagă pentru tine.
Problema este nu avem argument biblic pentru această inovație teologică.
E posibil ca singurul picior al acestei mese să fie cel financiar, că totul se face taxat.
Dar să revin.
… în Biblie nu scrie nimic despre mijlocirea sfinților, dar scrie totuși despre mijlocirea morților.
A murit şi bogatul şi l-au îngropat. 23 Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui 24 şi a strigat: ‘Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta’. 25 ‘Fiule’, i-a răspuns Avraam, ‘adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum, aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit. 26 Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată.’ 27 Bogatul a zis: ‘Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu, 28 căci am cinci fraţi şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin’.
Vedem deci o mijlocire a celor morți pentru cei vii. Bogatul mort mijlocea la Avraam pentru frații săi vii, să trimită pe Lazăr „să le adeverească aceste lucruri„.
Toată problema cu această mijlocire este că nu a fost acceptată.

Avraam a răspuns: ‘Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei’. 30 ‘Nu, părinte Avraame’, a zis el, ‘ci, dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi’. 31 Şi Avraam i-a răspuns: ‘Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi’.”
Așa că răspunsul pe care ar trebui să i-l dăm unuia care crede în mijlocire este dat de Avraam, să creadă Scripturile cei ce trăiesc, atât timp cât trăiesc…”ca să nu vină în acest loc de chin„.
Nu să dea bani „pentru suflet” cuiva.
În satul în care am crescut erau mai bine de un sfert din sat martori ai lui Iehova, cunosc subtilitățile doctrinei lor, așa că am atins discret cu omul meu, coarda aceasta a pedepsei morale, a exemplului pedepsei evreilor, am povestit mult.
Am discutat despre teologia înlocuirii, prezentă și la martori, ca la toți, despre profeția celor 2300 de ani, despre Ezechiel 38, munții lui Israel, despre Ieremia 16, pescari și vânători, lucrurile se legau logic, așa că m-a ascultat cu interes.
M-am întors la coarda „pedepsei” de la Luca 16 și am ciupit să sune mai tare, am amintit de Felix și de Pavel care l-a îngrozit.
Omul asculta.
A răbufnit: „moartea este cel mai îngrozitor lucru!”
„Nu-i adevărat, învierea este, trezirea dincolo în chin, regretul tardiv va fi uluiala lor, va fi plânsul și scrâșnirea dinților.”…am replicat.
Totuși nu își putea imagina un Dumnezeu care este dragoste, să pedepsească.
Dacă scoatem din Biblie perspectiva pedepsei trebuie să scoatem potopul, Babelul, Sodoma și Gomora, paștele și urgiile Egiptului, nimicirea Canaaniților, robia asiriană și babiloniană, nimicirea Babilonului, zdrobirea perșilor, războaiele punice, nimicirea Ierusalimului și împrăștierea evreilor în lume de 2000 de ani.
Dacă scoatem pedeapsa și logica pedepsei din Biblie rămânem fără Biblie, rămânem cu o coajă de poveste lipsită de logică, de argument și de putere.
De fapt rămânem cu teologia care se vestește astăzi, o teologie fără frică de Dumnezeu, că de-ar fi cu frică nu ar vinde-o nimeni.
Am încheiat discuția cu prietenul meu ciupind și mai tare coarda cea mai subțire, cea a identității și i-am spus că nu putem să nu ne uităm la evrei, numiți „martorii lui Dumnezeu” în Isaia 43:10, la pedeapsa lor de-a lungul istoriei și la vindecarea lor de acum.
Am vorbit că s-a-ntrebat.
Dar pentru cine nu-ntreabă….înseamnă că nu i-a pictat nimeni vis(ualiz)area asta!


Vânătorii trimiși…

21 iulie 2021

…trebuie să aibă drumuri.
Am învățat la istorie că a fost o epocă a popoarelor migratoare, acum…vreo 1000 de ani.
Cam fals.
Migrații sunt și acum.
Dimineață stăteam la ghișeu să-mi schimb permisul, în fața mea, o familie. Doamna de la ghișeu întreabă: „Ce-i cu permisul ăsta așa de expirat?” Am fost mulți ani în Canada. A zâmbit doamna, au zâmbit ei, și-au făcut poze și în 3 minute au plecat. Repatriere. Migrații.
Migrează românii, au migrat nemții din România, evreii din România.
Aceste migrații sunt profețite.
Mai ales cele ale evreilor. (Migrațiile românilor sunt pustiiri.)
Azi, președintele Belarusului, (alături de cel al Rusiei și al Turciei, aflați cu toții în dezacord sever cu lumea vestică) a promis și el că va da drumul emigranților spre Europa prin țara lui.
Voi i-ați chemat. Descurcați-vă!” vezi sursa.
Șahul acesta numit geopolitic arată așa acum: americanii pleacă din Afganistan, talibanii recuceresc țara și întreaga infrastructură politică fost pro-americană va trebui să emigreze: milioane de polițiști, militari și familiile celor din aparatul de stat vor fugi. Unde?
Unde este scris, să facă un lucru profețit de Dumnezeu: „Iată, trimit o mulţime de pescari, zice Domnul, şi-i vor pescui, şi, după aceea, voi trimite o mulţime de vânători şi-i vor vâna pe toţi munţii şi pe toate dealurile şi în crăpăturile stâncilor.” Ieremia 16:16
Scriu demult pe acest blog că acești emigranți care au luat drumul spre vestul Europei fac un lucru demult scris despre ei.
Ce a scris Ieremia.
Rusia și Belarus nu vor împiedica aceste migrații, le vor favoriza.
Ei nu știu că împlinesc un plan. „Dar el nu judecă așa!” a zis profetul despre o altă situație identică, când un popor a fost pus să pedepsească pe un alt popor pentru păcat, dar cel ce pedepsea „nu judeca așa”.
Nici afganii, nici rușii și nici chiar americanii nu știu că mișcările lor de trupe sau migrațiile împlinesc un Plan demult scris. Aceste amănunte le știu doar cei ce se apleacă cu seriozitate și credință asupra textului profetic și-l înțeleg.
Valul de migranți sporește antisemitismul din vestul Europei.
Ca urmare evreii vor pleca în Israel, după cum este scris în tot Vechiul Testament și după cum vedem că se întâmplă.
Ieri am citit Ieremia 30.
Parcă descrie vremea de acum.
Este acolo un verset care demult m-a pus pe gânduri: „Totuşi toţi cei ce te mănâncă vor fi mâncaţi şi toţi vrăjmaşii tăi, toţi, vor merge în robie; cei ce te jefuiesc vor fi jefuiţi şi voi da pradă pe toţi cei ce te pradă.” V16 Cine? Nemții, românii, rușii?
Am cumpărat și am citit pe nerăsuflate aseară cartea „Groapa este în livada de vișini” de Arnold Dagani, jurnal de Transnistria al pictorului cernăuțean Arnold Korn (ebreizat Dagani). Sonia Palty, doamna Bercovici și alții au scris despre jaful, chinul și uciderile din Transnistria „românească”. Despre români și ruși pot spune că au plătit și au împlinit versetul. Vină mare!
Dar ce-am gândit și n-am spus tare a fost despre nemți.
Nu vedeam nici o urgie acolo, deși am fost de zeci de ori în Germania.
Am rude multe și prieteni.
Poate de aia n-am zis.
Și pentru că e o țară dezvoltată, perfectă, nici urmă de urgie acolo.
Când am văzut inundațiile de săptămâna trecută am zis la niște prieteni duminică seara la o înghețată în grădină, după o zi toridă.
Am îndrăznit.
Se făcea noapte povestind cu prietenii mei (tovarăși de blogherit, de wordpress) când am văzut spre Apahida fulgere mici pe cer. Se apropiau. Mi-am smuls niște vișine să plec și vântul s-a pornit într-un minut-două.
Când am pornit mașina, deja ploua.
La 3 minute bătea gheața și n-am mai văzut nimic. Cunoșteam bine drumul, m-am ascuns sub podul hingherilor, unde era deja plin de mașini, inclusiv o mașină de poliție.
În Cluj a fost prăpăd.
Am plecat spre serviciu, slavă Domnului, ochiul ciclonului nu trecuse pe-acolo, acasă, doar o creangă de piersic bătrân s-a rupt.
Ce mare ești Doamne!
Acoperișul liceului unde au absolvit fetele noastre a fost dat jos. La un kilometru de noi.
Duminică la amiază după adunare am ascultat predica luI Aurel Gheorghe, din Apocalipsa.
Mi-a plăcut o specificare cum că „iată eu vin curând” se poate traduce: iată eu vin în mod rapid.
Venirea Domnului va fi într-o succesiune rapidă de evenimente profețite.
Și a mai scris Ieremia: „Mânia aprinsă a Domnului nu se va potoli până ce va împlini şi va înfăptui gândurile inimii Lui. Veţi înţelege în totul lucrul acesta în cursul vremurilor.” 30:24
Înțelegem tot mai bine.
Urgiile profețite, catastrofe naturale, epidemii, migrații, inundații, incendii, toate sunt pe noi, „alocurea” unele!
Dar cu ce-am început? Cu drumurile vânătorilor. Tocmai nu pricepeam de ce-i Lukașenko supărat pe UE.
Ca să permită împlinirea profeției.
Vânătorii trimiși trebuie să aibă drumuri.
Înțelegem tot mai „în totul’.



13 ani de blog

18 iulie 2021

Mulțumesc lui Dumnezeu.
Chiar dacă ultimele luni au fost cu activitate mai restrânsă pe blog (promit să revin în forță), fiecare zi de 16 iulie îmi trezește amintiri: wordpress mă anunță că blogul Vestea Bună s-a născut acum …n ani.
În ultimele luni mi-am dat mai mult timp unei campanii de „citit” cărți, istorie, documentare, comentarii.
Multe nu s-au schimbat: numele blogului, stilul, frecvența postărilor, abordarea și atitudinea, s-a schimbat lumea, oamenii, m-am schimbat eu, împrejurările s-au schimbat.
Acum 13 ani eram părinți de adolescenți, îmi trăiau părinții, socrii, acum mi-au murit părinții, socrul, copii s-au căsătorit toți și suntem bunici de 3 nepoți.
Mulțumesc lui Dumnezeu pentru voi, cei ce mă urmăriți, mulțumesc că am putut să vă fiu de folos cu peregrinarea mea pe pășunile cuvintelor.
Vă mulțumesc și vouă de însoțire.
cu drag




Adunare 20 iunie 2021

18 iulie 2021

Calea împăraților care au să vină de la răsărit.

8 iulie 2021

Poziționarea Chinei împotriva Israelului (opinie)

Apocalipsa 16:12 „Al șaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Și apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraților care au să vină din răsărit.
Zilele trecute s-a petrecut un lucru care mai completează încă o mică piesă la tabloului final al evenimentelor profetice.
A avut loc poziționarea Chinei împotriva Israelului. (Pentru original aici: https://www.jpost.com/opinion/why-has-china-turned-on-israel-opinion-672959)
În scenariul evenimentelor finale schițat de Duhul sfânt prin apostolul Ioan în cartea „Descoperirea”(Apocalipsa), împărații din răsărit au un rol în pedepsirea pământului. Așa cum în vechime, Dumnezeu i-a folosit pe babilonieni și pe asirieni pentru a-și duce la îndeplinire judecățile, tot așa și în viitor vedem profețite împărății și împărați care vor intra pentru un „joc” dinainte stabilit de Dumnezeu.
Până acum China nu a exprimat nici un punct de vedere legat de „conflictul” din Israel.
Această tăcere a fost însoțită de o creștere economică constantă în ultimele decenii a împărăției de la răsărit, care acum este capabilă să recruteze 200 de milioane de soldați. Pentru că aceasta este cifra profetică, un număr uriaș de oameni, pe care numai o singură țară poate să îi recruteze. Lucrurile sunt legate și de Mesopotamia (râul Eufrat), unde prin legăturile cu Iranul, China are un cap de pod puternic.

Apocalipsa 9:16 „Oştirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul.” (adică 200.000.000, 200 de milioane)

Iar Iranul este cel mai mare dușman al statului Israel. De asemenea dezvoltarea autostrăzilor care probabil vor trece munții spre a ajunge din China la marea Mediterană, îndeplinește un scop profetic. Prima dată am auzit că această interpretare de la Cristian Moisescu și dacă ascultați tot ce a vorbit veți găsi și voi.
Merită ascultat tot. (Partea 1, Partea 2)
Câteodată mă gândesc cât de puțini oameni cred aceste lucruri și îmi vine în minte versetul din Isaia: „Învelește această mărturie, pecetluiește această descoperire între ucenicii mei„. Isaia 8:16 Una din cele mai mari bogății pe care le avem cu noi este cunoașterea și înțelegerea acestor taine.
Tainele rămân taine până când sunt explicate.
După aceea nu mai sunt taine.
Taina împietririi evreilor, o taină atât de mare încât milioane de oameni prin neînțelegerea ei au alunecat în calvinism, este pe cale să se reveleze. Sfârșitul oricărei taine înseamnă începutul clarificării. Cu cât vedem mai multe evenimente că se potrivesc unui tablou profetic, ne obligă cugetul să eliminăm alte explicații.
Participarea împăraților de la răsărit la războiul armaghedonului este sigură, detaliile sunt mai puțin clare. Eu nu fac aici nici speculație, nici nu sunt dogmatic pe tema. Dar atunci când un eveniment de azi se potrivește cu o profeție de ieri, pentru a explica un eveniment de mâine, sunt prea multe detalii ca să acordăm hazardului vreun rol în scenă.
Mai mult, teoria probabilităților obligă cugetul la concluzii.
Dacă ar fi o singură profeție împlinită în Biblie am putea acorda coincidenței o șansă și cugetului o pernă. Dar atât de multe profeții împlinite duc spre zero probabilitatea ca să fie hazard, și acordă 100% credit planului Dumnezeu, pentru oricine se apleacă cu credință și răbdare asupra vechiului text biblic, divin, inspirat de Dumnezeu.
Aceste avertismente ne salvează și pe noi, pentru că ne țin mintea trează și conectată la profeții și știri.
Ar trebui de asemenea, și rugăciunea mea pentru Dumnezeu este, atât pentru mine cât și pentru alții, ca vederea acestor evenimente care îndeplinesc profețiile divine să producă în noi o mai sigură dedicare și predare a timpului și trăirii noastre în angajament și iubire față de Comandantul suprem.
Noi zidim viitorul la care să visăm și ne zidim viitorul la care lucrăm, crezând în împlinirea lui, studiind Planul dintre coperțile cele vechi.
Noi „clădim deasupra” peste fundația apostolilor, dar ne ducem de câte ori trebuie la Proiect, la Plan, să nu zidim strâmb, să nu greșim.


Mă iubești tu mai mult decât aceste lucruri?

2 iulie 2021

Reîntors la pescuit, ocupația lui de bază, după învierea lui Isus din morți, Petru atrage după el și o parte din ucenici: „Mă duc să prind pește. Mergem și noi cu tine.”
Știm cum n-au prins nimic toată noaptea iar dimineața, la Cuvântul lui Isus, au prins captura vieții.
Ne putem imagina gândurile lui Petru (care credea că de acum Isus va fi cu ei și vor avea în continuu astfel de pescuiri), bucuria lui privind mreaja plină de pește, mândria că mreaja a rezistat, ce vor vorbi oamenii din Capernaum despre atâția pești, câștigul ce-l va avea după ce-i va vinde. Cam ce ne gândim și noi atunci când „ne rodește țarina”.
Traducerea este evident corectabilă.
Sunt 3 variante de înțelegere a textului:
1. Mă iubești tu mai mult decât mă iubesc aceștia?
2. Mă iubești tu mai mult decât pe aceștia?
3. Mă iubești tu mai mult decât aceste lucruri?
Din context, dar și din analiză, cea corectă este ultima variantă.

Această ultimă întrebare ne-o pune peste 2000 de ani Domnul Isus fiecăruia dintre noi
, atunci când avem pentru ce mulțumi și răspunsul nostru ar trebui să fie să ne întoarcem spre Dăruitor cu iubire și ascultare.

Pentru că după cele 3 întrebări spuse lui Petru, Domnul Isus nu i-a spus: „Du-te și vinde peștele, să-ți acoperi costurile drumurilor la Ierusalim, de când cu răstignirea mea, de exemplu”….cum a spus Elisei la înmulțirea untdelemnului, nici nu știm ce-a făcut Petru cu peștele, ci Domnul l-a supus examenului conștiinței în fața mrejei pline de pești:

Ce sau pe cine iubești mai mult?
Aceste lucruri (care tot Eu ți le-am dat, spune Dumnezeu) sau pe Mine?
Te ocupi toată ziua de ce ți-am dat eu sau te ocupi de Cuvântul Meu și de „oile Mele”?
Și în fața acestei întrebări i-a trasat a doua oară țelul vieții: „paște oile Mele!„. Adică „Eu te-am chemat de la pescuit să te fac pescar de oameni, și acum trebuie să te mai chem odată, pentru că tu Petru iubești pescuitul!”

Cât de mult semănăm noi cu Petru, cum iubim rutina zilnică prin care primim de fapt ce ne-a hărăzit Dumnezeu, ce Tatăl știe că avem nevoie. Dar întrebarea rămâne: iubim mai mult aceste lucruri sau pe Domnul?
Ne întreabă și pe noi Domnul lângă „mreaja” noastră câteodată plină: „Mă iubești tu mai mult decât mreaja cu pești”, decât meseria ta, decât școala ta, decât casa sau mașina ta, decât familia ta, decât pasiunea ta și chiar mai mult: decât viața ta?

Petru era un om cu inima împărțită până la Rusalii, a răspuns chemării lui Isus și a părăsit pescuitul, dar în inima lui era dragostea de meseria Lui. Așa suntem și noi.

Dovada că iubim pe Domnul este că-i iubim pe oameni, că-i iubim pe toți oamenii, nu doar pe cei din „barca noastră”.
Dar ocupația de zi cu zi, rutinarea vieții are nevoie de sirena avertizoare a întrebării cugetului: mă iubești tu mai mult decât iubești aceste lucruri?

Închei cu o analiză a textului, nu pentru frica de „inchiziție”, ci pentru corectitudine.
Dr J. Harold Greenlee, doctor în Greacă Biblică și patristică la Harvard University, a scris un articol pe temă:
https://www.sil.org/system/files/reapdata/17/00/45/170045653181104208428365630695750061511/siljot2005_2_02.pdf

Din grabă nu traduc, dau print screen doar:


Nu este singura explicație pe temă, dacă dați căutare pe Google cu textul „do you love me more than these” veți găsi multe articole cu același răspuns.

Să rămânem cu gândul că a sluji pe Dumnezeu înseamnă a paște turma altuia, a-i sluji pe oameni, chiar pe cei ce nu sunt (încă) ai lui Dumnezeu, a te face tuturor totul pentru a mântui pe unii din ei (rog pe calviniști să nu citească), a face ce nu-ți place.

„Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum.” înseamnă că Domnul vrea să se folosească și de ce ți-a dat El.
Iar vestirea morții lui Petru sună neplăcut pentru oricine se iubește pe sine: „altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi.”
Dar doar aceste lucruri se răsplătesc: pașterea oilor, proslăvirea lui Dumnezeu prin viață adică, dar și „a te lăsa dus” unde nu voiești, pe tine care ai mers totdeauna unde ai vrut, adică proslăvirea prin moarte.
Vă las cu o imagine de acum 4 ani a locului probabil, din apropiere de Capernaum, unde s-a petrecut pescuirea, imagine pe care am avut-o în minte când am recitit textul și când am scris postarea.


Varianta audio a acestui mesaj, dela minutul 15:10 înainte:





Regele pomanagiilor

20 iunie 2021

…sau „un nou cult în România”

Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire. 11 Căci, fraţilor, am aflat despre voi, de la ai Cloei, că între voi sunt certuri. 12 Vreau să spun că fiecare din voi zice: „Eu sunt al lui Pavel!” „Şi eu al lui Apolo!” „Şi eu al lui Chifa!” „Şi eu al lui Hristos!” 13 Hristos a fost împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel aţi fost voi botezaţi?” 1 Corinteni 1:10-13

Mi-a spus un coleg într-o dimineață.la lucru: „Ai auzit? Cutare, și cutare,…și cutare vor să fac un cult nou.”
Parcă era alianța de la Zohelet:…” la masa răzvrătirii,
Adonia, davidicul lăstar,
cu preotul bătrân Abiatar
și cu Ioab, mai-marele oștirii
se proclamase domn prin legea firii
și închina pahar după pahar.
Și-n timp ce minți bătrâne și dibace
urcau un rege-sânge în Sion,

…” asta e poezia.
Seamănă.
Despre acest clip probabil e vorba.
De multă vreme urmăresc mișcările plevei de mulțimi atrase și înghesuite de vânturile de învățături prin colțuri de „hambare” cu identități cu nume exotice.
Zic dânșii că au nevoie de 21000 de semnături ca să devină cult.
Evenimentul este propus cu aer triumfal, ca „salvator”…pentru „vremurile grele” care vor veni.
N-am prea priceput din clip și nu ni s-a spus, nici despre ce fel de „vremuri grele” vor veni, nici cum ne-ar putea salva mântuitorul cult (Domnul e scos discret pe făraș din problemă, semn că pe mercenarii noilor înjghebări îi înrolează în chestiune altcineva și altceva, decât Domnul de sus.)
Cultul nu ne pregătește de răpire, nici nu e înaintea lui Dumnezeu, sau a îngerilor, nu pentru „arătarea și împărăția Sa” cum scriau apostolii cei adevărați.

Este o febră care vine și trece…cu înființările,…..și iar vine,….a fost cu partidele, partidul pocăiților, alianța nuștiucare, dar asta cu cultul cel nou (scuzați cucufonia) e gravă.

Nu erau destule partide, culte și secte, mai trebuia unul.
Ziceau ei în clip un lucru aparent frumos, că ar fi câteva sute de biserici independente în România, adică biserici care nu aparțin unui cult din cele mari. Dar au asociații majoritatea, cred că sunt puține biserici fără nici o formă legală de asociere, nu ar avea dreptul la „loc public”, doar la loc privat, unde se intră cu invitație.

Citisem recent o carte de Israel Zangwill: „Regele pomanagiilor” și fără să vreau am făcut asocierea.

De când cu primirea banilor de la stat, conducătorul de cult, pe lângă că primește personal un salariu gras, are parte și de privilegiul de a împărți cota de „subvenții” sau cum le-o zice, alocate fiecărui cult de către guvern.
Pomana.
Pâinea și cuțitul.

Cultul ăsta nu va fi altceva, după cum îmi miroase mie, decât încă o pâine și încă un cuțit…și încă un cuțitar.
Nu, nu e Pâinea care s-a pogorât din cer, cea din cer e Una, astea-s multe.

Că foarte mulți „slujitori” și-au dezvoltat abilitatea de a atrage sponsori și a se asigura financiar știam, dar din câți cunosc, majoritatea și-au păstrat aparența de boi care treieră grâul.
Ei zic că au dreptul.
Dar cum s-or fi numind în pildă banii primiți de la stat?
Secară, porumb?
Au dreptul boii să mănânce secară când treieră grâul?
Iată întrebări la care apostolul n-a răspuns, pentru că de la creație toți boii pasc iarbă, și doar la treierat mănâncă grâu, grâu de-acolo de unde treieră, nu din altă parte.
Iar apostolului nu i-a trecut prin minte că vreodată statul te va îmbia cu bani.

Cu ce gând te îmbie statul cu bani, cu gând curat?
După mai bine de 100 de ani de când evanghelia a făcut breșă în monopolul „bisericilor naționale” în estul Europei, întreținerea unor cozi de topor pe ascuns între evanghelici a fost preocuparea constantă a fiecărui guvern, de orice culoare politică, în timp ce lozincăraia temei libertății religioase era zdrăngănită tot pe culori politice variabile, dar constant neschimbată și neîntreruptă.
Știm bine asta.
Și cum poți mai bine să ungi mecanismul, decât cu obedienți plătiți de tine?
Așa că și noul cult va fi o nouă gașcă de pomanagii cu rege.
Una în plus.
Ce să răspundem izvodirilor acestor „minți bătrâne și dibace” vorba poetului?
Să lăsăm ce-a scris apostolul la capăt de capitol:

Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, 31 pentru ca, după cum este scris: „Cine se laudă să se laude în Domnul”.” 1 Corinteni 1:30-31


Explicație: Dumnezeu nu a lăsat scris în Biblie că Fiul său sau apostolii Săi vor înființa o nouă religie, nici măcar cea corectă.
Noi creștinii nu suntem religia lui Dumnezeu, nici religia adevărată sau o religie printre altele.
Toți credincioșii în Hristos adevărați suntem copii ai lui Dumnezeu și popor al lui Dumnezeu, nu religie.
Și nici cult.
Așa este scris, nu este altă Biblie.
Care tată s-ar bucura când copiii lui ar face „bisericuțe” unii contra altora?
Mai ales atunci când ar renunța la numele lui de tată și și-ar da alte nume?
Degradarea de care se plâng mulți „slujitori” e și din cauza acestei „schele” (cultul) care te obligă să trăiești forțat într-un cadru care dă impresia de schelet, dă impresia de viață, de imaginea „religioasă” a adunării, o religie printre altele, un cult printre altele. (Să nu scriu despre ierarhii paralele că lungesc postarea.)
Dar nu așa se construiește identitatea creștină, pentru că creștinii nu sunt religie, creștinii nu sunt cult, creștinii sunt copiii lui Dumnezeu, sunt poporul lui Dumnezeu.
Trebuie reconstruită demnitatea de copii a lui Dumnezeu, de familie divină, de popor ales, nu construind culte noi, religii noi, aberații noi, jalnice, ci tocmai așa cum profesorul la tablă, șterge discret cu buretele tentativa greșită a elevului pentru a face loc rezolvării corecte, să ștergem aceste denumiri rușinoase și identități forțate și păcătoase ca să fim, schimbând pilda, „o plămădeală nouă, fără aluat”.
Acest lucru se poate face doar la nivel individual, asumându-ne fiecare conștient nu doar o etichetă goală, ci întreaga plinătate de conținut a identității de copil al lui Dumnezeu, de parte din unicul popor al lui Dumnezeu.
Împărțirea în culte și perpetuarea acestor stări este cea mai rușinoasă stare pentru cine vrea să placă Domnului.

Ca români, avem exemple demne de creștini care au refuzat etichetele și „codițele”, trei din ei sunt foarte cunoscuți, dar nu sunt singurii: Moldoveanu, Ioanid și Moisescu.
Așa că pilde bune avem.
De ce să le urmăm pe cele rele?


Suferințele poporului evreu. Hristos și evreii (3.) V. F Marținkovschi

20 iunie 2021

Să ne amintim lanţul nesfărşit de prigoniri, persecutii, înjosiri la care a fost sortit acest popor.

Ierusalimul a fost asediat de patruzeci de ori.

Poporul, izgonit din ţara sa, a fost risipit pe întreaga față a pământului.

Să urmărim peregrinările neîntrerupte ale evreilor în căutarea unui adăpost mai bun, aceste strămutări nesfârşite din Palestina în Spania, din Spania în Olanda şi Germania, din Germania în Rusia.

Astăzi (anul 1932 n.n.) aceşti exilați se găsesc şi în China, și în Abisinia; potrivit revistei evreieşti «Ha-Olam», evreii trăiesc în prezent în 48 de țări.

În Europa, evreii erau închişi în ghetouri, o parte îngrădită a orașului; dincolo de porţile de lanţuri ale ghetoului nici un evreu nu avea dreptul să iasă după ora opt seara.

A fost o vreme, în evul mediu, când fiecare evreu trebuia să poarte pe spate un cerc galben, ca semn al originii și ostracizării lor,

Asta însă n-a fost numai o izolare exterioară — de ea era legat un ghetou moral și mai greu — disprețul moral, al cărui jug evreii îl poartă şi până acum.

Dar convertirea cu forţa la creştinism cu ajutorul inchiziţiei?1

Dar pogromurile? Îţi îngheaţă sângele în vine numai când citeşti paginile sângeroase din istoria Chişinăului, Belostokului, Odesei. Vânătoarea unor bieţi săraci, goana după ei pe acoperişurile şi prin podurile caselor, schingiuirea sălbatică a femeilor şi copiilor… Aceste fapte reale nu sunt oare o ruşine de neşters pentru așa-zisa civilizaţie a noastră?

Ciudat este că evreii au fost supuşi celor mai mari prigoniri din partea reprezentanţilor creştinismului şi mahomedanismului, adică a celor două religii mondiale care își trag rădăcinile din iudaism. Mahomed nu numai că a preluat adeile sale religioase din Vechiul Testament, dar şi prin sânge el, ca și poporul său, era înrudit cu evreii, trăgându-se din Ismail, fiul lui Avraam şi Agar.

La început, împreună cu iudeii el recunoștea Ierusalimul drept loc ‘sfânt, către care trebuia să se întoarcă cu fața în tmpul rugăciunii (kibla). Mai târziu însă, el și-a ales Mecca drept loc sfânt, explicând asta prin aceea că Dumnezeu i-a îndepărtat de la sine pe iudei și cetatea lor.

Când a luat Medina, Mahomed a poruncit să fie masacraţi toți evreii de parte bărbătească (600 de oameni).

Da, evreii beau din cupa cea mare a suferinţei, beau până în ziua de azi. Care este cauza acestei sorți grele?

Se ştie că suferinţa este de două feluri: pentru dreptate şi pentru încălcarea dreptăţii.

1. Imnul «Kol-Nidrei» (toate făgăduințele»), cunoscut prin zguduitoarea sa tristeţe, executat de cantor în Ziua Ispășirii (lom-Kipur), a apărut în timpul acestei nevoite abateri de la credința părinţilor: în această rugăciune evreii îl imploră pe Dumnezeu să considere nevalabile «toate făgăduințele» ce li s-au smuls prin ameninţări când au fost convertiți cu forţa la creştinism.

urmează: Decăderea spirituală a poporului evreu.


Meritele culturale ale poporului evreu. Hristos și evreii (2.) V. Marținkovschi

15 iunie 2021



Citește prima parte: Problema evreiască. (1.)


Tot ce avem mai valoros în viaţa noastră, a oamenilor de cultură, am dobândit prin poporul evreu. Credinţa curată în Dumnezeul unic, aşa-numitul monoteism, i-a fost dată acestui popor şi, prin el, întregii omeniri. Și tocmai de această credinţă – are nevoie sufletul omului contemporan. Unitatea omenirii depinde de măsura în care popoare aparte cred în Unicul. Nu în zadar doctorul Kerjenţev, chinuit de căutările adevărului unic (în povestirea lui Andreiev „Gândul”), exclamă într-un moment de mare tristeţe arzătoare: «Eu aş sfâşia acest pământ blestemat care are atât de mulţi dumnezei, şi nu un veşnic Dumnezeu unic!»

Este cu adevărat acesta un strigăt al sufletului, ieşit din pieptul omului de azi suferind de moarte din cauza nesfârşitelor divizări în partide, religii şi secte ce se vrăjmăşesc între ele; căci sănătatea spirituală, tăria şi integritatea personalităţii sunt determinate de credinţa în Dumnezeul unic.

Personalitatea sănătoasă, puternică este creată de aşa-numitul monoteism, dominaţia unei singure idei măreţe în suflet. Cu decăderea sau pierderea acestei credinţe, mai devreme sau mai târziu survine inevitabil dedublarea, zbaterea spirituală şi degradarea personalităţii.

De aceea, de credinţa în Unul Dumnezeu, moştenită de la evrei, întotdeauna vom avea nevoie nu numai datorită valorii ei filozofice, ci şi din necesitatea unităţii interioare a fiecărui om viu care gândeşte.

Figura puternică a lui Moise ca prooroc, conducător şi legislator nu şi-a pierdut forţa de atracţie şi influenţa (fie şi numai în sfera legilor sociale) până în prezent.

Proorocii evrei îndeobşte sunt oameni cu inspiraţie şi o gândire de zbor vulturesc, ei ne deschid idealurile unei viitoare existenţe spirituale universale, când «în cerurile noi şi pe pământul nou» se vor înfăptui până la sfârşit dragostea şi adevărul, când «din săbii se vor făuri fiare de plug», şi se va sfârşi puterea întunericului, căci «pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr».

Fie ca oamenii zilelor noastre, obosiţi cu sufletul, deprimaţi de triumful vizibil al răului, să se atingă din nou de aceste izvoare necesare de apă vie care răzbesc din chemările proorocului Isaia: «Voi, cei însetaţi, mergeţi cu toţii către ape…» şi ei îşi vor ridica din nou aripile căzute. Şi în ochii lor din nou se va aprinde focul de la şuvoaiele de lumină ce se revarsă din aceste înălţimi cereşti fără fund, văzute cu ochi de prooroc.

A trăi înseamnă a crea, iar a crea înseamnă a crede.

Şi dacă credinţa care a pălălăit cândva în inima ta tinerească a început să se stingă, dacă ţi-a slăbit curajul de a o împărtăşi deschis şi cu îndrăzneală, priveşte chipurile viguroase ale atleţilor credinţei, cum a fost, de pildă, Daniel, care nu s-a temut să fie aruncat pentru credinţa sa în Dumnezeul cel Viu într-o groapă cu lei.

Tineri şi tinere din zilele noastre, de la care astăzi se cere mai mult ca oricând o credinţă îndrăzneață, fierbinte — priviţi mai atent chipurile celor trei adolescenţi evrei aruncaţi în cuptorul aprins din porunca împăratului Nebucadneţar pentru credincioşia lor faţă de Dumnezeul unic; aprindeţi-vă deci făclia, care poate de-acuma e gata să se stingă, de la credinţa lor ce s-a dovedit a fi mai fierbinte ca focul…

În mijlocul vechilor evrei vom găsi eroi ai credinţei, prooroci şi conducători…

Dar Biblia însăşi?… Nu este ea oare cel mai mare monument al literaturii şi al culturii noastre în genere?

Literatura clasică universală nu este oare doar un comentariu la această carte, care oglindeşte idealurile ei universale eterne în condiţiile diferitelor epoci şi ţări?

Cunoscutul istoric al literaturii universale Scherr n-a găsit o mai mare laudă pentru Shakeaspeare decât calificând opera lui genială drept o «Biblie laică».

După cum spunea marele savant fizician Boyle, «comparate» cu Biblia, toate cărțile scrise de oameni, chiar şi cele mai bune, nu sunt decât nişte planete care împrumută «toată lumina şi strălucirea lor de la soare».

Ne sunt deci înţelese versurile lui Byron:

Ferice de cel ce Biblia citind,
Profundu-i sens l-a înţeles.
Mai bine însă, o muritorule, să nu te fi născut
Decât divinele-i cuvinte, trufas să le respingi
.

Dar tot ce ni s-a arătat mai măreț şi mai sfânt pe pământ este Domnul Isus Hristos, «Lumina lumii, Mântuitorul omenirii.

Trupeşte, însă, el se trage tot din evrei.

Anume în acest popor Dumnezeu a binevoit să se întrupeze.

Tot din mijlocul acestui popor au ieşit primii creştini, apostolii, care au adus lumii vestea bună a mântuirii.

Să nu uităm că Evanghelia — care deschide calea spre . înfăptuirea tuturor speranţelor, idealurilor, viselor şi înaltelor noastre năzuinţe — este o carte evreiască.

Aşadar, încă de pe acum s-a împlinit în bună măsură marea făgăduință pe care a făcut-o Dumnezeu evreilor în persoana lui Avraam.

«Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine„. Geneza 12:2-3

Da, evreii din trecut sunt un mare popor.

A fost oare vreun alt popor pe pământ pe care Însuşi Dumnezeu să-l călăuzească nemijlocit prin pustiurile acestei lumi, arătându-i-se noaptea într-un stâlp de foc, iar ziua într-un stâlp de nor?

Asta însă a fost în trecut… Pe atunci soarta evreilor purta aureola unei măreţii şi puteri spirituale excepţionale.
Dar acum?

Urmează: 3. Suferințele poporului evreu


Hristos și evreii. Carte în serial. Vladimir F. Marținkovschi, 1932 (1.) Despre autor, Problema evreiască

14 iunie 2021

Vladimir Filimonowicz Marcynkowski , (rus Владимир Филимонович Марцинковский, născut în 1884 în satul Derman din guvernarea Volyn, decedat la 9 septembrie 1971 la Haifa) – activist creștin rus, scriitor de emigrație și jurnalist.

În 1902, a absolvit un gimnaziu din Grodno, iar în 1907, facultatea de istorie și filologie de la Universitatea din Sankt Petersburg. …. A activat în Asociația Religioasă și Filosofică din W. Sołowiow. Apoi a devenit profesor la o gimnaziu din Grodno. În 1913 a venit la Moscova, ….În calitate de reprezentant al organizației, din 1914 a vizitat universități din Rusia, inițierea înființării unor grupuri de studenți care se ocupă de studii biblice și științe bisericești. A vizitat închisorile, predicând Cuvântul lui Dumnezeu printre deținuți. A susținut prelegeri și prelegeri în fabrici și fabrici industriale. ….. În anii 1917-1918, ca invitat, a participat la deliberările Sfatului Bisericii Ortodoxe Ruse. Din toamna anului 1919, a fost profesor de etică la Universitatea din Samara. El și-a continuat activitățile religioase. Mai mult, a participat la discuții publice cu activiști anti-biserici. A fost arestat de mai multe ori de către Cheka. În aprilie 1923, după ce a fost reținut la Odessa, a fost trimis înapoi în Germania. A participat la numeroase prelegeri și prelegeri pe teme religioase la universități și biserici din diferite țări europene. De asemenea, s-a ocupat de traducerile Bibliei în ucraineană și rusă. Apoi a venit în Polonia, unde s-a stabilit la Vilnius. A scris articole pentru revistele locale cu emigranți ruși. După ceva timp, s-a mutat la Praga, unde a co-organizat primul congres RSChD. Din 1930, a locuit în Palestina. A organizat mai multe comunități religioase compuse din evrei și arabi. A fost autorul unor lucrări științifice despre relația dintre creștinism și iudaism. După formarea Israelului în 1948, și-a asumat cetățenia. ….
Am luat această mică prezentare a autorului de pe net și am găsit și o poză:

Problema evreiască

Acum vreo zece ani am ţinut o prelegere pe această temă la Moscova, la Muzeul Politehnic1. Înainte de a vorbi public despre problema evreiască îl vizitasem pe rabinul Moscovei Iacov Isaievici Maze, cunoscut prin învăţătura sa înaltă şi autoritatea spirituală de care se bucura în rândurile evreilor. Vroiam să-mi verific ideile mele principale privind destinele poporului evreu într-o discuție personală, intimă cu unul dintre conducătorii lui de frunte.

Ia. I. Maze m-a primit cu multă căldură şi a arătat mult interes pentru concluziile mele. Am citit împreună din Vechiul Testament câteva proorociri despre Mesia. Deşi el nu împărtăşea credinţa mea în Isus Hristos ca Mesia Israelului, totuşi aveam multe puncte comune: credinţa în Dumnezeu, în Mesia (pentru el unul care va să vină) şi compasiunea pentru soarta grea a naţiei evreieşti. Acest din urmă lucru, desigur, l-a făcut deosebit de binevoitor faţă de mine.
M-a rugat să vin oricând la el, ca să citim împreună Evanghelia, această «mare carte a vieţii», după spusele sale. La despărţire, petrecându-mă spre ieşire, a zis: «Binecuvântat să fiţi de Cel în numele Căruia…» «lucraţi”, a vrut probabil să spună, dar l-a întrerupt clopoţelul de la intrare: îi veniseră nişte vizitatori2.

În spiritul acelei memorabile discuții prietenești aș dori să propun gândurile expuse mai jos cititorului evreu și oricărui alt cititor.
În Talmud este o zicere: „Când stau doi și cuvintele Torei (adică Cele Cinci Cărți ale lui moise) se găsesc în mijlocul lor, atunci Șhekina (adică lumina lui Dumnezeu) se află între ei”.

Oare nu ne amintesc aceste cuvinte cunoscuta zicere a lui Hristos: «Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor». Sunt sigur că noi, creştinii şi iudeii, ne vom înţelege mai bine unii pe alţii dacă în convorbirea noastră ne vom conduce de aceste sentinţe.

Gândurile expuse mai jos le adresez şi evreilor, şi creştinilor3, urmărind să clarific acel element comun prin care Biblia îi îndrumă pe evrei şi Evanghelia pe creştini.

Materialul pe tema dată s-a adunat în mod firesc pe parcursul muncii mele de mai mulţi ani.

Am trăit şaptesprezece ani în fosta parte apuseană a Rusiei, la Grodno (1897-1913); am avut multe cunoştinţe printre evrei şi ca gimnazist, şi mai târziu, ca învăţător de literatură la gimnaziu (de stat şi particular).

Am văzut viaţa covârşită de muncă şi sărăcie a micilor comercianţi şi meşteşugari evrei, am venit în contact cu intelectualitatea evreiască, am cunoscut idealurile tineretului evreu, cu năzuinţele lui entuziaste şi mintea lui iscoditoare.

Mai târziu, lucrând în mijlocul tineretului: studios din școala superioară în calitate de lector pe problemele eticii şi religiei, am putut cunoaşte căutările spirituale ale studentului evreu.

În 1921, din cauza prelegerilor mele pe teme religioase, am nimerit în închisoarea Taganka din Moscova şi acolo am avut posibilitatea să iau cunoștință de limba ebraică datorită tovarășilor mei evrei de detenţie.

Ca fiziolog, am încercat cea mai mare desfătare învățând această limbă originală, sfântă şi pentru noi creștinii — limba proorocilor.

Probabil, chiar împrejurările de ordin exterior ale vieţii mele m-au îndreptat spre problema evreiască.

Nu în zadar V. S. Soloviov susţine că însăşi istoria a pus povara acestei probleme pe seama Rusiei şi Poloniei, stabilind cu traiul în aceste ţări masa cea mai mare, relativ vorbind, a poporului evreu. |

Dar oare numai o asemenea condiţie exterioară trebuie să constituie motivul interesului pentru tema dată?

Oare nu sunt legate toate popoarele prin interese indisolubile şi suferinţe comune? Nu împărtăşim noi oare tot amarul şi bucuria unul altuia?

Oare n-a avut dreptate Dostoievski spunând că «fiecare este vinovat pentru toți ceilalți»?

Dar mai există pentru acest interes încă un motiv ce va fi înţeles îndeosebi de cei pentru care învățăturile lui Hristos sunt poruncile absolute ale lui Dumnezeu: oare nu le spunea El apostolilor cu deosebită insistenţă ca ei să meargă «mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel»? După învierea Sa, El a poruncit ucenicilor Săi să-l fie «martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului» (E. Ap.1,).

Şi nu cade oare asta în sarcina noastră, a tuturor creștinilor, căci noi toţi se cuvine să fim martori ai lui Hristos în această lume? În sfârşit, chiar simplul sentiment al recunoştinţei îl determină pe orice om inteligent, care gândeşte, să-i privească pe evrei cu atenţie deosebită şi compasiune.

1. În URSS prelegerea a fost ţinută, de asemenea, la Samara (universitate), apoi în Cehoslovacia — la Praga (Casa studenţilor), în Germania (Berlin, Frankfurt-pe Main), în Franţa (Paris), Polonia (Varşovia, Belostok, Grodno, Luţk, Rovno, Ostrog, Brest-Litovsk ş.a.), în România (Bucureşti, Chişinău, Galaţi, Reni) şi, în sfârşit, în 1932 la Ierusalim. După prelegere, de obicei, avea loc un liber: schimb de opinii, sau răspundeam la întrebările ce mi se puneau.

2. Despre această vizită, precum şi despre participarea lui Maze împreună cu mine ca oponent în apărarea credinţei în Dumnezeu la cunoscuta «dispută antireligioasăy» a lui Lunacearski la Moscova — vezi cartea mea «Notiţele unui credincios» (din istoria mişcării religioase în Rusia sovietică). Praga, 1920, 320 p.

3. Împărțirea în «creştini» şi «evrei» o fac doar într-un sens general, adică iau evreii ca pe un popor întreg, căci numai ca un întreg național evreii pot fi opuși creştinilor, unii evrei aparte se pot găsi printre creştini, ştiut fiind că în toate timpurile, începând de la apostoli, au existat evrei-creștini convinşi.



Urmează: 2. Meritele culturale ale poporului evreu.

De acealși autor: Sensul suferinței.


Crima uitării…crimelor

10 iunie 2021
Despre necesitatea păstrării memoriei trecutului pentru asigurarea unei baze solide în educație.

Adu-ţi aminte de zilele din vechime, socoteşte anii, vârstă de oameni după vârstă de oameni, întreabă pe tatăl tău, şi te va învăţa, pe bătrânii tăi, şi îţi vor spune.” Deut 32:7

Adu-ţi aminte ce ţi-a făcut Amalec pe drum, la ieşirea voastră din Egipt...” Deut 25:7

În prefața unei cărți despre holocaustul românesc (deportarea în Transnistria) se menționa că a uita ororile care li s-au întâmplat celor ce au fost uciși ar însemna a-i mai ucide odată, a adăuga o crimă în plus alături de cea a criminalilor, căci ucigașii chiar pe asta au mizat, că nu va ști nimeni, că nu-și va aminti nimeni, că se va uita.

Dar să citez: „Acoperirea cu vălul uitării de către noi, a acelor ani negri, dar mai ales contestarea crimelor făptuite însemnează uciderea, încă odată, a atâtor milioane de evrei căsăpiți,...” M. Rudich, prefață la cartea Evrei, treceți Nistrul, de Sonia Palty.

Am meditat mult la adevărul acestei fraze și la cât de bine se potrivește cu îndemnurile Tatălui de sus: să nu uiți, să-ți aduci aminte, să exersezi „gimnastica” acestui exercițiu mental: păstrarea vie a memoriei trecutului.

Mai ales în ce privește urmările păcatului.

Să nu uiți:….”Ce a făcut Amalec”,… „că ai fost rob în Egipt…”, „că în vremea aceea erați fără Dumnezeu în lume..”.etc.

Criminalii și tatăl lor, diavolul, mizează pe uitare, pe ștergerea amintirilor și astfel pe anularea vinovăției și a pedepsei. Vor ajuta ei înșiși la uitare prin minciună, prin denaturare, prin negare și prin …tăcere.
Tăcerea e cea mai eficientă unealtă a uitării.
Datorită „tăcerii” am bătut timp de 20 de ani Cernăuțiul cu pasul, cu troleibuzul, cu mașina, cu taxiul fără să știu absolut nimic despre tragedia celor 60000 de evrei uciși de români, (de „neamurile” mele) în anii 40 prin masca „deportării” în Transnistria. De fapt această deportare a fost o operațiune paravan pentru uciderea deportaților prin felurite mijloace: frig, foame, boli, extenuare fizică prin marșuri lungi cu împușcarea celor rămași în urmă, (ca și Amalec), cazare în condiții ce provocau boli, lipsă de medicamente și condiții de igienă, etc, etc. .
Tăcerea cărților de istorie, tăcerea mass-mediei de atunci, tăcerea martorilor, sunt tot crime care ajută pe criminali să rămână nepedepsiți și pe alții ca ei să facă alte crime.
Am în minte executarea de către autoritățile române în iarna lui 1941 a peste 40000 de evrei doar în lagărul de la Bogdanovca și alte crime, nenumărate. La Bogdanovca execuția s-a făcut în loturi de câteva mii de evrei pe zi, evrei care erau duși la marginea unui râpe și împușcați de echipe de criminali care se tot schimbau, că oboseau. Apoi cadavrele au fost scoase din gropi și li s-a dat foc, timp de luni de zile.

Cum privim aceste atrocități?
Cu ce gânduri?
Avem mai multe variante:

1. Darwinistic, evoluționist, ne place să zicem că ororile țin de trecut, că lumea a evoluat de atunci, că de-acum am intrat într-o altă epocă, ce nu va mai permite repetarea unor astfel de tragedii. Gravă eroare.

2. Putem să vrem să uităm, și aceasta este cea mai seducătoare variantă, să nu ne implicăm, să stăm deoparte, să trecem înainte pe alături, ca levitul și preotul din pildă. Imoral.

3. Profetic, vedem cum toate războaiele și pustiirile sunt profețite, fiind urmări ale păcatului. Doar punctul de vedere profetic ne asigură claritate de înțelegere a istoriei, iar această înțelegere are nevoie de memorie, de aducere aminte în primul rând și de meditație, de analiză, în al doilea rând. Starea cea bună.

Dar alt tâlc vreau eu să scot din această durere a uitării: crima păcatului, uciderea și moartea aduse de înșelăciunea seducătoare a șarpelui cel v,echi sunt tot crime și pot fi tot la fel de eficient acoperite de uitare ca și crimele naziste sau staliniste. Totul e să nu vorbești despre ele, să nu le amintești, să le lași neamendate.
Păcatul va face alte crime și va înșela alți semeni, cu complicitatea ucigașă a noastră, a celor care știm.
E cântec de jale ce scriu eu, dar tăcerea înseamnă aprobare, rareori opoziție.

Crima uitării…păcatului înseamnă aprobare și acord. Consimți să fie, e ok că a fost.
Și păcatul domnește în lume nestingherit și fără opoziție.
Păcatul este tot crimă, este ucidere, minciuna este tot crimă, falsitatea, mascarea, promovarea falsului și ascunderea realității sunt tot crime.
Minciuna ucide suflete, sedează conștiințe care ar trebui să rămâne treze, adoarme străjeri și cucerește cetăți întregi care altădată erau apărate de străjeri vigilenți.
Ca să facă uitat adevărul, minciuna are nevoie să pară ea însăși adevăr, făcând astfel ca adevărul propriu-zis să fie uitat, să nu vorbească nimeni despre el, să vorbească despre altceva.
Și această uitare este tot o crimă, înfăptuită paradoxal în numele unul adevăr, bietul de el, denaturat.

A nu vorbi despre păcat, a nu arăta urmările lui, a trece nepăsător pe lângă păcat este tot crimă.
Păcatul duce la moarte, păcatul este cauza morții.
Minciuna manifestată în toate formele ei este un fel de holocaust al adevărului, nerostirea adevărului este ajutor dat minciunii, adică ajutor dat crimei, tăcerea este vinovată.
Când știm că păcatul duce la moarte, că toată lumea zace în cel rău, simpla rostire a voii Celui Bun, simpla afirmare a Adevărului este o declarație de război, deși adesea războiul e mai mult un atac de gherilă.
Sfiala noastră, a creștinilor, intimidarea noastră în fața pseudoadevărurilor, dă apă la moară perpetuării minciunii.
Recâștigarea victoriei după această tragică înfrângere se face prin păstrarea vie a memoriei, a trecutului, un fir care începe de la creaționism și duce prin împărați și profeți, tot firul biblic, până la noi. Pe acest drum vom întâlni fapte și istorii răstălmăcite pe care trebuie să le punem la loc, cronologii abuzate și lăudate pe care trebuie să le negăm și să „tragem” în loc ceasul biblic, al cronologiei biblice adevărate.
Să construim „trupul” memoriei care va hrăni creierul, pe scheletul adevărului istoric, biblic, tragic, așa cum e el, nu cum ar vrea filosofii să fie, sau cum ni-l promit politicienii, reclamele comerciale, bancherii sau…popii.
Trebuie să mizăm pe trecut, istoria e adevăr … uitarea este o crimă!



America s-a terminat, mă mut în Israel (articol preluat de pe Times of Israel)

6 iunie 2021

„Americanii nu mai privesc către guvernul lor ceea ce este adevărat și corect. Se uită la Facebook, la Instagram, la Bella Hadid și Jimmy Fallon. Suntem guvernați de opinia publică…” Rea Bochner

Nu știu dacă este posibil un alt Holocaust în SUA, dar după ce am văzut în ultima vreme, cred că la un moment dat evreii nu vor mai fi bineveniți aici.” Rea Bochner

Articol preluat de pe Times of Israel. (sursa)

Cuvântul lui Dumnezeu se împlinește la virgulă și punct. Acum 5 ani plecam în America să văd cum e o Americă din care evreii n-au plecat și n-au de gând să plece. Am spus tuturor prietenilor mei atunci că evreii vor pleca din America. Unii au zâmbit, alții, puțini mi-au cerut detalii. I-am dus la profeții. Profeții ăștia și profețiile lor, cam limbă străină pentru cei mai mulți „bisericiști” (mergători la biserici).
(Bisericismul exclude în mod organic, ca pe un puroi, învățăturile despre răpirea iminentă, judecata viitoare, mânia lui Dumnezeu și semnele apropierii acestor zile. Unul din semne e întoarcerea Israelului înapoi după 2500 de ani de împrăștiere. De ce bisericismul nu propagă aceste învățături? Pentru că clericul semidoct, (la acest nivel s-a transformat identitatea evaghelică, încât credința a trecut din fiecare inimă, în mâinile a câțiva, vai de ei) preocupat de venitul lui religios va evita în limbaj orice aluzie care ar putea canaliza energiile enoriașului spre altceva decât donațiile la clădire/pastor.)
Între timp ne-au expirat vizele, pașapoartele (în Israel am mers cu pașaport temporar). Am făcut pașapoarte noi dar a venit pandemia și a trebuit s-o luăm de la capăt.
Alaltăieri ne-au venit noile vize.
Și probabil vom în ajunge într-o altă Americă, o Americă în care e posibil un alt fel de Kristallnacht.
Cam cu aceste gânduri în cap mi-am privit vizele gândindu-mă că acum doi an a fost operată soția, anul trecut eu, după o lungă boală de o vară și o slăbiciune inexplicabilă. Acum suntem amândoi bine cu sănătatea, avem și energie, să mai vină încă odată primăvara oare?
Vom mai ajunge oare în State?
Ce vom găsi?
Se poate oare schimba atât de repede o țară ca America, încât antisemitismul să fie posibil acolo?
Autoarea articolului de mai jos spune că da și aduce argumente.

Eu caut conecții.
Conecții între amănuntele scrise de către profeți despre acest proces al emigrării evreilor și evenimentele de la știri.
Cel mai spectaculos eveniment este cel desigur văzut ca imposibil de cei mai mulți: plecarea evreilor din America.
Orice om normal zice că nu vor pleca.
Dar Dumnezeu are alte planuri.

Să citim articolul (traducere Google Translate)

„Săptămâna trecută, l-am urmărit pe John Oliver, una dintre cele mai cunoscute gazde de știri de comedie din America, preluând conflictul israeliano-palestinian. L-am urmărit de multe ori înainte (episodul Joe Exotic este favorit) și sunt fan. Dar calomnia lui împotriva Israelului ca autor al crimelor de război sau denaturarea conflictului israeliano-palestinian m-au îngrozit.

Pentru că atunci mi-am dat seama că tot ce învățasem despre istoria evreiască era adevărat. 

Nu sunt expert în acest subiect, dar după 15 ani de auto-studiu, am tras câteva concluzii:

Existența de peste 3.000 de ani a poporului evreu este în esență o mulțime de pogromuri, expulzări, violuri, mutilări, arderi pe rug în public, convertiri forțate, vandalizare de proprietăți, demonizare în presă, instanțe de cangur și cel mai mare genocid sistematizat din istorie a omenirii. Sigur, am avut perioade pașnice, dar au fost pauze comerciale, nu programul programat în mod regulat.

Secvența se repetă în mod constant: violența și discriminarea îi împing pe evrei dintr-o societate într-una mai „iluminată” în care ne integrăm, ne asimilăm și avansăm în toate aspectele. Le adoptăm limbajul, obiceiurile și credințele până la punctul în care mulți dintre noi ne identificăm mai întâi cu cultura respectivă și apoi cu identitățile noastre evreiești, în al doilea rând. Dar la primul semn de instabilitate, de obicei după o criză financiară sau civilă, țara gazdă se îndreaptă spre evreii lor. Uneori este un proces rapid, alteori este mai lent, mai subtil și mai insidios. Dar se întâmplă inevitabil. În cele din urmă, chiar și cei mai asimilați evrei devin dușmani – și procesul începe din nou.

Odată am crezut că America este diferită. Din nou, la fel și evreii din Germania înainte de 1933. Pe atunci, era imposibil să credem că o astfel de societate progresistă, care producea minți precum Goethe, Kant și Mendelssohn, ar putea îmbrățișa antisemitismul – cel mai primitiv și neoriginal din idei. Această neîncredere a ținut atât de mulți evrei în Europa până când a fost prea târziu pentru a pleca.

Nu știu dacă cred că este posibil un alt Holocaust în America în 2021. Dar după ce am văzut în ultimele săptămâni, cred că la un moment dat evreii din Statele Unite nu vor mai fi bineveniți aici . Chiar dacă democrația noastră (foarte) fragilă reușește să își respecte principiile de bază ale libertății pentru toți cetățenii, este aproape irelevantă; Americanii nu mai privesc către guvernul lor ceea ce este adevărat și corect. Se uită la Facebook, la Instagram, la Bella Hadid și Jimmy Fallon. Suntem guvernați de opinia publică, iar opinia americană a Israelului – și, la rândul său, evreii – se întunecă pe zi ce trece.  

Această concluzie a urmat câțiva ani. În 2017, când neo-naziștii cu torțe tiki au mărșăluit pe Charlottesville, am început să bănuiesc că ceva a început. Cu atât mai mult după împușcăturile din Pittsburgh și Poway. Diverse povești despre nedreptăți antisemite din campusurile universitare și de pe rețelele de socializare mi-au stârnit îngrijorarea. Apoi, în ultimele săptămâni, am urmărit violența antisemită, alimentată de tensiunea din Israel, perpetuată în spațiile publice din New York și Los Angeles – urmată de o tăcere răsunătoare. Toți acei luptători ai justiției gata să iasă pe stradă în numele justiției rasiale – așa cum ar fi trebuit – au fost liniștiți în mod îngrozitor când victimele erau evrei. 

Și apoi John Oliver, o sursă de știri satirice pentru milioane de americani, a spus Americii de masă că Israelul este ticălosul. Ceea ce înseamnă că America de masă – dintre care mulți, mulți dintre aceștia egalează Israelul cu evreii – îl vor crede. 

Am fost devastat să realizez acest lucru, doar că am fost devastat să văd cum militanții înarmați asaltau clădirea Capitolului și să realizez că America pe care o cunosc de 39 de ani s-a terminat. De data aceasta, mi-am dat seama că America se va termina în curând pentru evrei. 

Pe măsură ce valul s-a îndreptat către evreii din Ierusalim, Roma, Medina, Spania, Bavaria, Paris, Napoli, Portugalia, Nürnberg, Haiti, Tennessee, Mississippi, Kentucky, Polonia, Rusia, Germania și aproape toate țările arabe de pe planetă, așa că acum se întoarce pentru evreii din Statele Unite. 

Nu voi aștepta să văd ce va urma. În această vară, eu și familia mea ne vom muta în Israel.

Trebuie spus că această decizie a fost luată înainte de conflictul recent și chiar înainte de COVID. Dar dacă aș avea vreo idee persistentă că libertatea și comoditatea Americii și legăturile pe care le avem aici au fost suficiente pentru a rămâne, ele au fost puse la odihnă. Mă duc acum, în timp ce am de ales, în loc de atunci când nu va fi de ales. 

Presupun că asta mă deosebește de acei evrei care au fost atrași și alungați cu valurile istoriei: nu aveau unde să meargă. 

Dar eu am. 

Israelul cu siguranță nu este perfect. Are burtica intunecata, trecutul tulburat, viitorul neclar, la fel ca Statele Unite. Dar este singurul loc din lume unde mă simt în siguranță să trăiesc ca evreu. Este singurul loc în care protecția mea este primordială. Este răspunsul la această inevitabilă schimbare de inimă pe care fiecare cultură gazdă o are despre evreii săi. Herzl o știa, la fel și Ben-Gurion și Weizmann și Meir. Știau că pentru evreii de oriunde, dar în Israel, era doar o chestiune de timp.

Și acum, timpul meu a trecut. „

Până aici a fost articolul preluat din Times of Israel.

Comentariu:
Bine, bine, va zice cineva, neobișnuit cu această talangă continuă de profeții/evenimente împlinite/semne/Israel/aliyah, ce ne privește pe noi creștinii ce se întâmplă cu evreii?
Ne privește foarte mult, sau ar trebui. Dacă nu ne privește e bai mare.
Identitatea noastră creștină se formează ca un trup viguros în jurul acestui schelet de învățătură sau devine ca o un melc amorf fără acest schelet.
Singură această învățătură a sfârșitului istoriei, a condamnării umanității ca întreg și a fiecărui om ca individ, sau a salvării lui, pune în lumină vina morală și întoarce sufletul de la conformism spre neliniște, de la nepăsare spre vinovăție, de la apatie la frământare și produce acea emulație necesară analizei de sine, pocăinței și angajamentului credinței.
Tot ghemul logic se pornește de la întrebarea simplă pe care i-a pus-o Pavel lui Agripa: Crezi tu în proroci? împărate Agripa, știu că crezi!
Crezi tu în proroci, împărate „cititorule” sau ai vrea să trăiești fără sentințele lor?
Citești pe proroci?
Crezi că dacă eviți să te gândești la ceva ce sigur va fi, poți evita acel eveniment?
Evanghelia a fost vestită mai dinainte de proroci, această evanghelie cuprinde nu numai salvarea popoarelor, ci și răscumpărarea finală a poporului evreu, apropierea lor de Hristos.
Pentru noi ca persoane particulare care nu suntem evrei, dar și pentru evrei, ne rămâne calea cea nouă și vie a apropierii prin credință de scaunul de domnie din ceruri, de tronul îndurării, de Domnul Isus Hristos, Salvatorul fiecărui suflet care se apropie prin El de Dumnezeu.





Drept internațional și drept divin. Sau de ce Israelul este un „stat legal”?

15 mai 2021


El a şezut jos, pe Muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El, la o parte, şi I-au zis: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?…..De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi” Matei 24:3, 32-33

Să înțelegem situația tulburărilor din Israel, 15 mai 2021

Circulă pe net o opinie periculoasă legată de situația din Israel.
Se răspândește ideea că evreii care de 120 de ani emigrează în Israel din toată lumea ar fi un fel de coloniști ilegali care răpesc casele, teritoriile și țara băștinașilor „palestinieni” și se așează ei în loc.
Că evreii le iau țara acelor „băștinași” și că „palestinienii” suferă pe nedrept.
Sunt aici o înlănțuire de falsități pe care le voi demasca pe scurt, apoi voi arăta cum trebuie să înțelegem din punct de vedere profetic aceste evenimente și care trebuie să fie starea inimii noastre și răspunsul pe care trebuie să-l dăm celor ce întreabă.
Personal am fost întrebat de foarte mulți, chiar de ce nu scriu o postare pe temă, eu care sunt adesea atât de „vocal” pe subiect. S-o luăm pe puncte.

1. Israelul este un stat legal. Politic sau administrativ, până în 1917, acel teritoriu a fost în Imperiul Otoman timp de secole, apoi prin război a fost cucerit de Britanici (tot Imperiu atunci) care au denumit zona „Palestina” ca fiind parte din Imperiul lor.

Dominația britanică a zonei a fost între 1917-1948.”
Dar tot în 1917 Imperiul Britanic a dat prin lordul Balfour renumita Declarație Balfour, un acord de înființare al unui așa-numit Cămin Național pentru Poporul Evreu, termen care deși nu cuprindea cuvântul stat, cuprindea doi termeni mai puternici: național și popor, adică recunoașterea ideii de națiune pentru evrei.
Divaghez puțin, dilema: ce sunt evreii, națiune sau religie? a fost folosită după interes inclusiv de români, atât în perioada interbelică, cât și în comunism.
Șef Rabinul cultului Mozaic era socotit conducător al evreilor.
Zissu a scris un eseu pe temă: Nu există cult mozaic.
În sfârșit, gata divagarea.

Declarația Balfour a fost baza legală a sionismului timp de 30 de ani, cât timp britanicii au administrat (prost) Palestina.
Când în 14 mai 1948 a luat ființă statul Israel, la retragerea britanicilor, nimeni din comunitatea internațională nu a ripostat, în afară de arabi. Statul evreu a rezultat din dezmembrarea imperiului, ca urmaș al imperiului.
Deci, așa cum din cenușa Imperiului Austro-Ungar au răsărit o mulțime de națiuni europene, tot așa din cenușa Imperiilor Otoman și Britanic au răsărit mai multe națiuni și țări în mod legal recunoscute de celelalte popoare ale lumii.
Așa s-a petrecut cu Israelul.
După înființarea statului Israel, arabii, druzii, samaritenii, armenii și alte populații aflate pe acel teritoriu au devenit evident minorități și ar fi trebuit să se supună statului de drept, cum s-a petrecut în restul lumii.
Dar a urmat crearea identității palestiniene.

2. Identitatea palestiniană este una artificială, este falsă, ca cea Moldovenească, dacă vreți.
E o minciună care are nevoie de o poveste, de creduli care s-o creadă și când credulii devin votanți, se transformă în lege.
Așa cum Stalin a creat identitatea Moldovenească, cineva a avut și are interesul să susțină identitatea palestiniană, probabil Iranul (Persia), Ursul din profeție.
Identitatea „palestiniană” este una falsă, o pretenție istorică.
Toți „palestinienii” din Israel sunt arabi care vorbesc limba arabă, ca toți arabii din țările din jurul Israelului.
Nu a existat niciodată o țară Palestina a unui popor „palestinian”.
„Palestinienii” din Israel sunt la fel de arabi ca cei din Arabia, Liban sau Iordania.
Acolo a fost Imperiul Otoman până la 1917 când britanicii au dat declarația Balfour și mai târziu au obținut de la Liga Națiunilor un Mandat pentru administrarea „Palestinei”, o regiune în marele Imperiu Britanic, nu o țară propriu-zisă. În cadrul acestui Mandat și în conformitate cu declarația Balfour, în cursul secolului XX, evreii din toată lumea s-au reîntors în țara lor, în Israel, un lucru imposibil până atunci.
Cu aceste evenimente se potrivesc cuvintele Domnului Isus care a arătat că „Ierusalimul va fi călcat în picioare de popoare până se vor împlini vremurile neamurilor” și se potrivesc cuvintele profeților care au arătat că la sfârșitul vremurilor (adică acum) evreii din toată lumea se vor întoarce toți în Israel.
De la nimicirea Ierusalimului de către romani în anul 70, până la declarația Balfour din 1917 a fost imposibil pentru evrei să se întoarcă în Israel, țara era călcată de neamuri.
Istoria trebuie înțeleasă conform dreptului divin (profetic), nu după criterii evoluționiste, umaniste, socialiste, progresiste, sau mai știu eu după ce criterii.

3. În Israel nu există discriminare pe criterii etnice sau religioase. Cine recunoaște statul și vrea să trăiască acolo, are toate drepturile, este respectat și apărat. O mare parte din arabi, mai ales minoritatea creștină, recunosc statul Israel, unii chiar fac armata și se bucură de toate drepturile de cetățeni israelieni de naționalitate arabă.
Cam la fel cum este în orice altă țară, cum sunt finlandezii din Suedia, maghiarii din România sau germanii din Italia (Tirol).
Mai mult chiar, cea mai educată minoritate din Israel sunt arabii creștini, un procent mare dintre ei, sunt absolvenți de învățământ superior. Citez de la wikipedia:
„Arabii creștini se disting prin cel mai bun nivel de instrucție din Israel. 63% dintre ei au studii academice, cel mai mult dintre toate grupurile religioase și etnice-religioase. [10] Deși reprezintă numai 2% din populația Israelului, în rândurile arabilor creștini se numără 17% din studenții din universitățile și 14% din studenții din colegiile din Israel.[11] Rata de studenți arabi creștini la facultățile de medicină este mai mare decât ]n tuoate celelalte sectoare etnice si religioase. Procentul de femei cu educație academică este de asemenea cel mai mare față de celelalte sectoare ale populației. Liceele și colegiile creștine sunt printre cele mai performante din țară. Creștinii arabi au cea mai mare rată de trecere a examenelor de bacalaureat (69% în 2012 față de evrei – 61%, arabi musulmani 50%, druzi 64%) și de educație academică decât media populației israeliene. Creștinii au venitul mediu cel mai mare pe familie dintre arabii israelieni.”


4. Care trebuie să fie starea inimii noastre când vedem aceste conflicte?
În primul rând, să nu ne neliniștim.
Cine are garanția învierii, nu se teme de moarte, de boală, de război.
Nu avem garanția că nu vom muri, nici că vom trăi toți peste 80 de ani, ci că vom fi înviați.
Domnul Isus a profețit aceste războaie, profetul Daniel și toți profeții au scris despre aceste urgii.
Să le privim, să ne uităm în sus, că izbăvirea noastră se apropie.
Și încă ceva:
….atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţă, după cum El este curat.” 1 Ioan 3:2-3 Adică cine are această nădejde a intrat într-un proces de sfințire, de curățare a vieții, pentru a fi pregătit să fie admis la marea defilare a Evangheliei (Veștii Bune).

5. Ce înțelegem, ce răspundem celor ce întreabă?
De obicei cei care întreabă sunt setați cu minciuna identității palestiniene și a ilegalității acțiunilor „cotropitorilor evrei”.
Este util să li se amintească acestora ce am scris la punctele 1-3.
Dar profetic, conflictul Israel-Gaza este o nouă urgie dintre cele profețite, urgie care paradoxal, va contribui la creșterea Aliyah, la reîntoarcerea evreilor în Israel.

6. Ce scriu profeții, ce va urma?
Nu numai profeții scriu, analiștii situației de pe teren, experții în problemă sunt convinși că va avea loc un export masiv al conflictului.
Ce este exportul conflictului?
De exemplu, atunci când a avut loc războiul iugoslav, prin 1994, minoritățile sârbe și bosniace sau croate din Germania se băteau pe străzi în Germania, deși războiul cu arme era în Iugoslavia. La fel cu turcii și kurzii din Germania, sunt permanent încăierări între ei și mici războaie prin țările europene.
Conflictul actual din Israel, exportat în Europa sau USA înseamnă milioane de musulmani înfuriați, asmuțiți de imamii lor și radicalizați fulgerător prin rețelele sociale împotriva unei tot mai timorate minorități evreiești de numai 10 milioane de oameni, răspândiți peste tot, deci greu de apărat.
Apărarea acestei minorități este o sarcină grea pentru statele unde se află.
Ca urmare, evreii amenințați zilnic de aceste tot mai numeroase și agresive elemente, se vor vedea siliți să emigreze în singurul stat care le sigură cea mai bună protecție: în Israel.
Acest lucru a fost profețit de Ieremia și am scris detaliat la vreme despre asta.
https://vesteabuna.wordpress.com/2015/01/20/pescari-si-vanatori/

7. Dreptul divin asupra națiunilor și analiza noastră.
Dumnezeu este cel ce pune granițele popoarelor, El le întinde și El le retrage.
El face pe neamuri să crească şi El le nimiceşte; El le întinde până departe şi El le aduce înapoi în hotarele lor.” Iov 12:23 Așa că nu numai Israelul, ci toate popoarele au parte de granițe permise nu de norocul războaielor sau conjunctura istorică, ci de hotărârea divină.
Cu atât mai mult Israelul, al cărui viitor a fost profețit cu date exacte de acum 2500 de ani, are parte de un prezent profețit demult.
Argumentul pentru noi ca creștini nu este atât, nici că Israelul este stat legal, nici că „Palestina” este o identitate falsă, nici chiar că se împlinesc profețiile sub ochii noștri, ca cei care am văzut deja sfârșitul unui film și acum vedem cum se ajunge la deznodământul cunoscut.
Nu acesta trebuie să fie mobilul gândului nostru, ci mijlocirea.

8. Mijlocirea pentru cei din jur trebuie să fie starea inimii celui ce-L iubește pe Dumnezeu și pe oameni.
Să faci pace între doi prieteni certați, să arăți neînțelegerea, să explici.
Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii.” 1 Timotei 2:1
Mijlocire făcea Avraam pentru Sodoma, mijlocire n-a vrut să facă Iona, apoi a vrut, mijlocire făcea Ieremia, apoi n-a mai făcut, mijlocire făcea David pentru poporul lovit de ciumă, mijlocire făcea Domnul Isus pentru cei ce-l răstigneau.
Dumnezeu se miră când nimeni nu mijlocește.
Să facem mijlocire pentru cei ce întreabă, mai ales pentru cei revoltați.
E cel mai bun prilej de răspunsuri, atunci când fierbe mintea.





Ne vaccinăm? Un punct de vedere biblic.

10 mai 2021

Iată, îi voi da vindecare şi sănătate, îi voi vindeca şi le voi deschide un izvor bogat în pace şi credincioşie.”
Ieremia 33:6

Am de mult în cap aceste gânduri pentru că nu odată în ultimele luni mai ales am fost întrebat:
-v-ați vaccinat?
-e bine să ne vaccinăm?
-ne bagă cipul?
-ne omoară „ăștia”? Ne controlează?
Astă seară m-a sunat un frate din Republica Moldova pe același subiect.
I-am spus că nu m-am vaccinat pentru că nu mă tem, pentru că cred că am trecut prin boală (de un an n-am mai fost nici răcit, decât vag) și socotesc că nu ar trebui să mă înghesui ca fricosul să-mi caut primul salvarea.
I-am mai spus că sunt cu totul de acord cu vaccinarea, cu vaccinul, mai ales după dovedirea eficienței în Israel și Marea Britanie și acum se pare că și la noi.
Socotesc că vaccinul este un leac, un mijloc care aduce vindecare.
Iar vindecarea este o imagine biblică a mântuirii.
Doctorul este o imagine a Mântuitorului.
Medicamentul, leacul alinător (din Galaad), alături de doctor este tot o imagine a Mântuirii și a Mântuitorului.
Cei bolnavi au trebuință de doctor” spune Domnul Isus.
Doctorul nu este ceva rău în Biblie, Luca era doctor, iar Pavel îl numește „doctorul preaiubit„, erau colegi în lucrare.
Peste tot în Biblie, leacul, vindecarea și doctorul au conotații pozitive, într-un singur loc un împărat este acuzat că a căutat salvare „la doctori”, dar se pare că era vorba de vraci acolo.
Dumnezeu avea nevoie de această imagine a leacului pentru a înțelege mântuirea Lui.
Păcatul este asemănat cu o boală cumplită: lepra, cu atrofierea terminațiilor nervoase, cu pierderea simțirii.
O imagine fidelă a păcatului.
Ar trebui creștinii să se teamă de vaccin?
Vaccinul este un medicament, ca o injecție și ca orice alt vaccin.
Mecanismul de acțiune al vaccinului urmărește stimularea producerii de anticorpi, anticorpi care se vor lupta ulterior cu virusul real în caz de infectare.
Să detaliez: vaccinul este o componentă asemănătoare virusului, care la administrare provoacă răspuns imunitar în organism, adică organismul produce anticorpi capabili să anihileze ulterior virusul adevărat.
Ca să lămuresc pe cei ce nu prea înțeleg acești termeni, mi-a venit în minte imaginea câinilor de turmă.
Câinii sunt tot un fel de lupi, dar domesticiți.
Ciobanii iau puii de câine ciobănesc, îi cresc, îi hrănesc și îi țin lângă turmă.
Câinii nu sunt oi și nu sunt turmă.
Nu-i tunzi, nu-i mulgi și nu-ți fac miei, aparent mănâncă degeaba.
Cam așa e și vaccinarea, ca și când își cumpără ciobanul cățeluși.
Dacă-l întrebi: „ești de acord cu cățelușii?” va râde, știe el ce știe, într-o zi cățelușii ăștia vor fugări toți lupii din jur și turma se va coborî toamna de la munte în număr deplin.
Cine „nu este de acord cu cățelușii” e posibil să nu fie atacat de lupi tot anul și să-i scape oile, dar e puțin probabil.
Mai mult ca sigur va pierde mult mai multe oi ucise de lupi, decât l-ar costa hrănirea unui număr suficient de câini.
Cam aceste lucruri i le-am spus fratelui din Moldova și multora care m-au întrebat, iar acum le-am scris ca să pot da link la cine-ntreabă.
Cei ce-mi cunosc postările mele dinainte despre urgii și despre faptul că Dumnezeu a trimis pandemia probabil m-ar întreba dacă eu cred că omul se poate lupta cu ceva trimis de Dumnezeu, cu îngerii lui Dumnezeu.
Găsim în Biblie astfel de situații și dialoguri între oameni și îngeri, Iacov, Balaam, etc.
Problema pe care mi-o pun eu față de vaccin este nu că e rău, ci că s-ar putea să nu fie destul de bun, să trebuiască repetat periodic, nu se știe încă.
Noi să nu uităm că așteptăm din ceruri o împărăție veșnică, ai cărei ambasadori suntem.
Urgiile, războaiele și pustiirile sunt profețite, să nu avem în cap imaginea unui viitor roz al unei omeniri evoluate, care trăiește în pace, ci ceea ce a scris Daniel: „este hotărât că războiul va ține până la sfârșit și împreună cu el și pustiirile„.





Profeție neîmplinită: „….prinşii de război ai Ierusalimului, care sunt la Sefarad, vor stăpâni cetăţile de miazăzi”

9 mai 2021

Adică evreii care vor emigra din vestul Europei și America vor coloniza Neghevul, sudul Israelului, teritoriu care acum este pustiu.

„….prinşii de război ai Ierusalimului, care sunt la Sefarad, vor stăpâni cetăţile de miazăzi.” Obadia 20

Mai auzisem această explicare a versetului din Obadia, dar luni mi-am reamintit-o.
Luni a fost o zi grea.
Fiind a doua zi de paști eram acasă, când a sunat telefonul: băiatul cel mare al unei familii cu 12 copii a murit fulgerător în accident de motocicletă. Am fost complet răvășit.
Mă gândeam ce aș putea să spun unor oameni îndurerați, ca unul care n-am trăit o astfel de durere.
Apoi spre seară a venit prietenul nostru din Israel, avea avion a doua zi.
L-a prins pandemia în octombrie în România și n-a mai putut pleca până acum în mai.
A trecut și prin covid, între timp, cu complicații, internare, dar a scăpat.
Am petrecut cu el, ne-am plimbat, ne-am amintit călătoriile împreună de acum 4 ani și am amintit și profețiile.
Zice: „știi că în Israel se zice că evreii din Europa și America vor coloniza Neghevul.”
Mi-am amintit versetul.
Extrem de plauzibil.
Să detaliem.
Neghevul este pustiu pentru că până acum, datorită lipsei apei, era imposibilă întemeierea de colonii acolo.
Dar problema apei este rezolvată în Israel, așa că Neghevul urmează să fie colonizat și cultivat.
Doar tot în profeți scrie: „pustia (Neghevul, sudul) va înflori ca trandafirul.”

Că Sefarad înseamnă Spania sau evreii vest-europeni și americani, știam.
În 1985 când eram în armată la Giurgiu, luam tramvaiul de pe șoseaua Giurgiului. Chiar în stația de tramvai era un gard lung și o poartă impunătoare cu o firmă „ciudată”…le-am găsit pe net acum:


mai mare scrisul:

Mai târziu m-am lămurit cum e cu sefarzii și așkenazii, cele două ramuri ale diasporei evreiești.
Așkenazii (evreii ruși și este-europeni) au cam plecat în Israel și au colonizat centrul, nordul și acum munții.
Probabil sefarzii vor coloniza ce le-a rămas, adică Neghevul.
Oricum scrie că nu le va ajunge locul.
Prietenul nostru locuiește în Haifa, chiar pe strada Obadia.
Am stat seara cu el și am completat și listat o grămadă de hârtii de la ministerul sănătății din Israel, pentru intrare în țară, declarații de carantină, opreliști noi pentru urgii noi.
Ne-am descurcat.
L-am lăsat să doarmă și nu m-am mai culcat, mi-a fost frică să nu adormim amândoi și să piardă avionul de Tel-Aviv, s-a trezit la 3.00, la 4.00 am chemat un taxi, avionul era la 6.00.
A ajuns cu bine, acum e în carantină acasă.
Am dormitat marți, toată ziua n-am fost bun de lucru, mi-am amintit și discuția telefonică cu un coleg de facultate care acum e mare specialist în filtrare, angajat al unei firme germane, care a călătorit de zeci de ori în Israel la instalațiile lor de desalinizare prin osmoză inversă.
Și aceste tehnologii împlinesc profețiile.
Săptămâna asta m-am uitat la știri la conflictele din Israel dintre poliție și musulmanii furioși.
Am văzut undeva un reportaj luat pe străzi în Israel cu întrebarea: credeți că se va rezolva vreodată conflictul dintre israelieni și arabi? Au fost întrebați și arabi, și israelieni.
Răspunsul a fost Nu unanim , de ambele părți.
Profetic, acest conflict se va accentua până la marea bătălie de la Armaghedon, când Domnul Isus se va revela poporului său pământesc rămas necredincios.
Deocamdată trăim urgie, război, boală, accidente și moarte.



Pâinea minciunii

8 mai 2021

Pâinea minciunii este dulce omului, dar mai pe urmă gura îi este plină de pietriș.” Proverbe 20:17

Sunt multe „pâini”, adică moduri de a-ți câștiga traiul, descrise în Biblie:
-pâinea care-mi trebuie
-pâinea lenevirii
-pâinea minciunii
-pâinea întristării
-pâinea celor mari
-pâinea luată pe ascuns
-pâinea celui pizmaș
-pâinea spurcată
-pâinea de jale
-etc.
Dar mai avem și pâinea care s-a coborât din cer sau pâine cea frântă, adică Domnul Isus Hristos și moștenirea Lui.
Azi ne vom ocupa cu treburi mai terestre, cu descrierea unui mod de trai atât de tentant, dar atât de obișnuit în zilele noastre: minciuna.
Vom analiza traiul din minciună în cele trei aspecte ale lumii: aspectul economic, aspectul politic și aspectul religios.
E bine să punem întotdeauna în paralel aceste 3 aspecte ale lumii și chiar în această ordine.
Aspectul economic trebuie să fie primul. Conform piramidei lui Maslow, nevoile primare sunt dominante în orice om și ispita de a minți (sau de a fura) vine aproape justificat pentru a-ți acoperi nevoile de bază, hrana, îmbrăcămintea, adăpostul.
Aspectele politic și religios ale lumii vin imediat ca urmare a nevoii omului de identitate, de protecție de grup și de atașament.
Sunt tot nevoi și acestea.
Dar divaghez puțin.
Cu cât un om îl cunoaște mai bine pe Dumnezeu și Planul Lui, nevoia de atașament sau de apartenență este tot mai mică, fiind înlocuită cu „mângâierile lui Dumnezeu” și pentru cei total alipiți de Domnul, cu protecția Lui specială.
Îi vedem pe Ilie sau pe Elisei, și pe toți profeții beneficiind de asistența îngerilor, de oștiri numeroase delegate pentru a-i proteja, încât singurătatea sau izolarea, chiar expulzarea nu erau privite de aceștia ca și catastrofe.
Pentru un creștin alipit de Domnul, izolarea nu este o tragedie.
Chiar mai mult, semnul că cineva nu este bine cu Domnul este frica de a nu fi respins de oameni.
Dacă s-ar avea bine cu Domnul, n-ar avea-o.
Gata divagarea.
Pâinea minciunii, pâinea dulce se coace la aceeași brutărie de sfaturi cu pâinea lenevirii sau cu pâinea luată pe ascuns.
Să analizăm un pic pâinea minciunii.
De ce să tragi, să muncești, să plătești taxe când poți să minți?
Făina minciunii, frământată cu relații false, cu pile, cu dorința de a plăcea celor ce te pot favoriza, vor coace un limbaj mincinos, dulce și mieros.
Pentru cei care conduc afaceri, pâinea minciunii este vânzarea la negru, salarii la negru și întregul sistem de argumente „evlavioase” pentru neplata taxelor, argumente care ca și o turmă uriașă de hipopotami intimidează mielul blând al rostirii Cuvântului lui Dumnezeu care ne spune „cui datorați birul, dați-i birul”.
Totul se face pentru a obține și păstra clienți, vânzări și profit.
Făina minciunii coace o pâine dulce.
Dar „mai pe urmă” zice Dumnezeu că gura aceluia care a rostit mâncat/minciuna este plină de pietriș.
Iar cu pietriș nu te poți hrăni.
În domeniul politic minciuna trebuie să aducă voturi, votantul este unitatea de măsură în politică, dacă ești votat, ești ales și ajungi la „borcanul cu miere”. Pentru că foarte puțini sunt acei ce se bagă în politică animați de dorința de a realiza binele obștesc, de a se sacrifica (nu disperați, sunt și din aceea, binecuvântat este orașul sau țara care are astfel de aleși) pentru alții, cei mai mulți vor urmări postul.
Și vor minți cât vor putea de mult în campania electorală, numai pentru a fi aleși.
Dacă în comerț se caută clienți și în lumea politică se caută votanți, în lumea religioasă se caută adepți.
Enoriașul sau adeptul este sursa de câștig a celui ce trăiește din religie.
Am avut de câteva zile în minte aceste gânduri, dar aseară am ascultat predica lui Aurel G. despre profeții mincinoși și m-am pus azi pe scris.
Lucrătorul religios plătit de enoriași este în cele mai multe cazuri obligat să mintă pentru a-și păstra venitul.
Va lăuda pe cei răi care-l plătesc și va disprețui pe cei care, chiar dacă sunt plăcuți lui Dumnezeu, nu-i plătesc acestuia „taxe religioase”.
Este o pâine a minciunii să primești salariu de pastor sau de preot și să ai grijă tot timpul ca ceea ce vorbești să nu supere, să nu îndepărteze enoriași, adică venit.
Pâinea minciunii place, este dulce, dar pietrele minciunii sunt învelite în aluatul dulceag, care după ce se topește, gura rămâne plină de pietre, de împietriri, de minciuni,care vor fi aruncate când va vorbi gura.
Feriți-vă de pâinea minciunii, n-o coaceți, n-o mâncați, n-o dați și n-o primiți!
Aș vrea să rămâneți cu un gând din postarea mea: nu ascultați pe cei ce vă vorbesc pe bani, indiferent din ce domeniu, comercial, politic sau religios.
Adevăratele sfaturi se dau gratis și n-au ascultători mulți.
Adevărații iubitori de oameni fac ce făcea apostolul Pavel: „N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine.  În toate privinţele v-am dat o pildă…” Fapte 20:33-35




Ce se întâmplă dacă lași pe Duhul Sfânt să facă educația copiilor tăi?

2 mai 2021

Nimic.

Dar dacă-l lași să facă „lucrul Domnului”?

Tot nimic.

Nu aceste lucruri le face Duhul Sfânt.
Duhul Sfânt a inspirat pe profeți și pe apostoli, prin ei a „completat” Noul Testament după rusalii, a dat daruri, a dat puteri și semne.
Ce n-a făcut și nu face Duhul SFânt?

Sigur n-a predicat direct oamenilor, pentru aceasta porunca a fost dată apostolilor și nouă tuturor, oamenilor vreau să zic.

Un exemplu:
La Ioppe(Jaffa) și Cezareea, o vedenie s-a arătat lui Petru, un înger s-a arătat lui Corneliu.
Și iată ce i-a zis îngerul: „ Trimite la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru,  care-ţi va spune cuvinte prin care vei fi mântuit, tu şi toată casa ta’. ” Fapte 11:13-14
Nu putea „Duhul” să-i vorbească direct lui Corneliu cuvintele mântuirii?
Chiar dacă Duhul i-a vorbit lui Petru iar lui Corneliu i s-a arătat îngerul, slujba predicării Cuvântului nu a fost luată de la oameni, Petru a vorbit.
De aceea o rugăciune de genul: „Doamne vorbește-le”, sau „Doamne lucrează la inima oamenilor ca să fie mântuiți”, NU VA FI ASCULTATĂ DE DUMNEZEU.
Pur și simplu o astfel de rugăciune nu va fi ascultată de Dumnezeu, oricât ar părea de pioasă.
Și nici rugăciunea „Doamne atinge-te de inima copiilor mei, sau rudelor” nu va fi ascultată.
Trebuie ca tu sau cineva să le vorbească acestora „cuvinte prin care” vor fi mântuiți.

Dar să mă întorc la întrebarea din titlu cu încă un exemplu.
Cunosc destul de bine un creștin care are angajați.
Povestea aceasta o spune des.
El zice că are două feluri de angajați: angajați și angajați-angajați.
Și credincioși și necredincioși.
Odată, unul din cei „dublu” angajați l-a întrebat după ce a terminat ce i s-a dat să facă: „Șefu, am terminat, ce să mai fac?”
Și „șeful” rușinat i-a răspuns că el niciodată nu l-a întrebat pe Dumnezeu: „Șefu, am terminat, ce să mai fac?”
Un alt angajat, (dar mai mult în acte) îl întreabă des când primește câte-o sarcină mai dificilă: „auzi șefu, da nu faci tu? că știi mai bine”. Și răspunsul pe care i-l dă șeful este că rugăciunea „Doamne, lucră Tu!” este atât de răspândită printre creștini încât i se dă toată ziua de lucru „Șefului”, că desigur e mai priceput. Așa că nu se miră că respectivul pune așa problema și în fabrică.

Chiar apostolul Pavel s-a rugat ca oridecâteori deschide gura să i se dea Cuvânt, dar nu găsim mântuire prin infuzie, prin trăznet mistic, fără cuvinte, fără explicații, fără cineva care să plângă lângă cel pierdut. Desigur că vorbirea către cineva trebuie precedată de rugăciune pentru acela, dar numai rugăciunea singură, în ideea că „Domnul îi va vorbi” cuiva, nu este procedura corectă în ierarhia de autoritate divină.

Mare erezie, să crezi că așa se face.
Mai ales cu privire la educația copiilor.
Să crezi că într-un fel mistic, tacit sau poate în prezența unei slujbe religioase producătoare de emoții, cineva ar putea deveni brusc educat.
Emoționat, da.
Poate sub imperiul emoției, chiar să ia ceva decizie.
Dar acela nu va deveni niciodată angajat-angajat, căci pentru e deveni „angajat”, cuiva trebuie să i se predea „învățătura care duce la evlavie(angajament)„, adică planul lui Dumnezeu. Această predare a acestei învățături cere timp, dedicare și efort din partea celui care predă.
Efortul numit „durerile nașterii” pentru cei cărora li se predă învățătura.
Dureri suportate de cel care predă.

Să analizăm un pic ideea din titlu: ce se întâmplă dacă te rogi Domnului „să se atingă de inima copiilor tăi” sau de „inima cuiva”.
Am călătorit zilele trecute și am discutat cu mai mulți frați, surori, tineri și bătrâni, nepoți, copii, părinți, bunici, între 7 și 80 de ani.
Am observat această buruiană de gândire îngrijită ca o floare în grădina gândurilor unora din cei cu care, cu răbdare am dialogat zilele acestea. (Am plecat la drum ca să nu fiu „doar în trecere” pe la frați, ca de multe alte ori, ci pur și simplu, ca să stau până „se satură de mine”. N-a fost cazul, 2-3 ore au fost suficiente ca să ne epuizăm necunoscutele.) Mi-am amintit cum și eu am avut această buruiană în cap și cu câtă oroare am smuls-o.
S-au ridicat multe subiecte, am ascultat puncte de vedere interesante și m-am întors la rândul meu cu multe întrebări.
Am încercat să arăt caracterul otrăvitor al buruienii crezută floare, al părerii pioase că e suficient să te rogi Domnului pentru copilul tău și restul să facă Domnul.
N-o va face!
La Efes, apostolul a avut nevoie de 3 ani de plâns și învățătură „lângă fiecare din ei”.
Cu lacrimi.
Și la Galateni le scria plângând.

Am mai amintit în discuții chestiunea creaționismului, a școlii în pandemie, (da, am întâlnit și negaționiști-covid, culmea, unul era fiul unui frate care a murit de covid acum câteva luni, am fost s-o vizitez pe sora-văduvă, Doamne, Doamne! Fiul mortului nu credea în covid.) și am observat că nu se pune problema selectării în educație, a unei contraofensive împotriva darwinismului de exemplu, din multe sondaje ad-hoc știu că majoritatea tinerilor creștini sunt evoluționiști în gândirea efectivă.
Iar lipsa această de punere a problemei, alimentată de pansarea ușuratică cu „pansamentul” din titlu, lasă o rană cu puroi, infectată și chiar contagioasă, netratată.

Două probleme, nu una: rana nevindecată și tratamentul greșit.
Eu am zis să încep cu descrierea „legării în chip ușuratic” a problemei, de aceea am pus titlul așa.

La aceste lucruri mă gândeam aseară gonind spre casă, pe autostrada tot mai completă, încât am făcut 3 ore și zece minute din Banat până în Cluj, fără să depășesc viteza legală.
Am vorbit cu mai multe Lois și mai multe Eunice și cu mai mulți Timotei zilele trecute.
Aveam demult în lista de așteptare a această postare, cred că i-a venit vremea.
Este nevoie de oameni care să dea timp pentru educație, nu se poate instant, deși e seducătoare ideea.
Această învățare trebuie să fie continuă, organizată și neformală.
Puneţi-vă dar în inimă şi în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun. Să le legaţi ca un semn de aducere-aminte pe mâinile voastre şi să fie ca nişte fruntare între ochii voştri.  Să învăţaţi pe copiii voştri în ele şi să le vorbeşti despre ele când vei fi acasă, când vei merge în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale.” Deuteronom 11:18-20

Le găsim pe Lois și pe Eunice care l-au educat pe Timotei, găsim pe Domnul Isus care i-a învățat pe ucenici, pe apostoli care învățau cu lacrimi, nu găsim nicăieri mântuire hocus-pocus.
Repet, nașterea din nou este un proces, un efort, o trudă a celui care învață pe altul.
Pentru ca cineva să fie născut, altcineva trebuie să sufere durerile nașterii pentru acela.
Slujba educației copiilor a fost dată de Dumnezeu părinților, nu există în Noul Testament „învățător de copii” în adunări.
Nu schimbați Biblia, că râde dracul de voi!

Căutând pe site, am descoperit că am mai scris postarea asta aproape la fel acum 5 ani.
Citiți și acolo, unele chestiuni sunt mai clar scrise acolo.
Iar în alt loc am arătat că transmiterea învățăturii nu este facultativă, este o poruncă.
Ideea că „i-am încredințat în mâna Domnului” pe copii, ascunde de cele mai multe ori abandonul și nepăsarea față de sufletul copiilor, lăsați de fapt în mâinile anturajului lumesc, a jocurilor și filmelor atât de seducătoare, a educației atee și evoluționiste, fără nici măcar ideea nevoii contracarării acestor ucigași sufletești.
„Doamne iartă-ne și dă-ne putere să explicăm și să învățăm și pe alții cum dorești Tu să fim în aceste zile din urmă!”


Adunare 18 Aprilie 2021

29 aprilie 2021

Lumina „sfântă” de la Ierusalim: o simplă reacție de autoaprindere a fosforului

24 aprilie 2021

Una din marile rușini ale țării mele este și trimiterea anuală a unui avion în Israel, de paște, să aducă „lumina sfântă”.
Probabil avionul va fi trimis și anul acesta.
Un profesor grec demontează șmecheria în cadrul unei emisiuni la o televiziune din Grecia.
Mulțumim pentru subtitrări.


Turma moștenirii Tale, care locuiește singură în pădurea din mijlocul Carmelului

18 aprilie 2021

Paşte-Ţi poporul cu toiagul Tău, paşte turma moştenirii Tale, care locuieşte singură în pădurea din mijlocul Carmelului…” Mica 7:14
Acum 4 ani când am fost în Israel, exact pe vremea aceasta, am urcat de mai multe ori pe Carmel.
Chiar acolo am dormit două nopți, la prietenul nostru din Haifa.
Din apartamentul lui de pe muntele Carmel se vedea Marea Mediterană.

Carmelul înaintează în mare, așa scrie și profetul: „Pe viaţa Mea, zice Împăratul al cărui Nume este Domnul oştirilor, ca Taborul printre munţi, cum înaintează Carmelul în mare, aşa va veni.” Ieremia 46:18
Taborul este un țugui de munte în mijlocul unei câmpii aproape de Nazaret, iar Carmelul este o peninsulă care „intră” în mare.

Pe vremea Împăraților, zona Carmel făcea parte din cele 10 seminții care au urmat calea lui Ieroboam, locul unde au profețit Ilie și Elisei, în împărăția care s-a îndepărtat de Domnul, dar totuși locul despre care Domnul îi spune lui Ilie: „mai am în Israel 7000 de bărbați care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal.”
Unde erau acești 7000?
Cu siguranță erau ascunși.
Obadia a ascuns 100 din ei în două peșteri, pe vremea când Izabela a omorât cu sabia pe prorocii Domnului.
Cercetând cărțile istorice și profeții avem o imagine completă asupra acelei vremi, leviții și-au părăsit moșiile, cetățile, chiar cetățile de scăpare și au „emigrat” în împărăția lui Iuda.
Dar nu scrie că au emigrat toți.
Fiii prorocilor sunt mai mult ca sigur acei leviți care au rămas.
Cred că despre aceștia scrie la Evrei 11:38 :”…au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului.
Prin munți!
Turma care locuia singură în pădurea din mijlocul Carmelului era probabil o colonie de proroci refugiați, urmași ai leviților, pribegi din cauza Izabelei și a religiei sprijinite de statul idolatru.
Aceast grup de refugiați, numit „turmă” este o imagine a Adunării.
Și această turmă este „păscută” adică hrănită de Domnul, nu profețiii care se hrăneau la masa Izabelei.
Carmelul era departe de „centru”, de Samaria, de capitala unde domneau tiranii, dușmanii lui Dumnezeu, Ahab și Izabela.
Mi-am amintit citind că, după primele două zile în Israel, când am dormit la prietenul nostru din Haifa, tot pe Carmel, (pe strada Obadia) am plecat la Elat, cu mașina închiriată, apoi ne-am întors la Ierusalim, era vineri seara și dimineața de sâmbătă, am predat mașina la centrul de închirieri și ne-am unit cu grupul adunat de pe 3 avioane din țară și…am plecat direct iar pe Carmel.
Locul este și acum împădurit. Aceste poze le-am făcut atunci.

Sunt acolo câteva sate de druzi, exact în mijlocul Carmelului, loc bun de refugiu, druzii au reușit de secole să-și păstreze nația și religia în mijlocul unei mări de arabi.
Era sâmbătă, zi liberă în Israel și druzii erau ieșiți la iarbă verde cu familiile. Prin pădure.

Probabil acolo era și reședința lui Ilie, pentru că spune Cuvântul că Ilie a zis lui Ahab: „Strânge acum pe tot Israelul la mine, la muntele Carmel, pe cei patru sute cincizeci de proroci ai lui Baal şi pe cei patru sute de proroci ai Astarteei, care mănâncă la masa Izabelei.” 2 Împărați 18:19
Deci reședința lui Ilie era „pe muntele Carmel„.
Mai mult, și reședința lui Elisei și Ghehazi era tot pe Muntele Carmel.
Ea (sunamita) a plecat deci şi s-a dus la omul lui Dumnezeu pe muntele Carmel.” 2 Împărați 4:25
Pribegia prin munți, turma care locuiește singură în pădurea din mijlocul Carmelului este o imagine pentru noi.
Atunci când trendul general este adaptarea la idolatrie, îndepărtarea de Cuvântul lui Dumnezeu, mai este o cale, calea pribegiei, calea celor care „nu au vrut să primească eliberarea” condiționată de trădarea Domnului și au fost chinuiți.
În timp ce turma de proroci ai lui Baal mâncau la masa Izabelei, turma din mijlocul Carmelului este păscută de Domnul.
Cât de mult s-a adeverit acest lucru în timpul comunismului.
Cei ce au făcut cocesii, compromisuri și au cedat la învățătură s-au lumificat și nu au mai fost în stare să învețe, iar cei ce au pribegit prin închisori sau exil au continuat lucrarea Domnului, ei fiind turma „păscută de Domnul.”
Persecuția nu s-a încheiat și nu se va încheia până la răpire.
Și acum este o persecuție nevăzută împotriva celor dedicați lui Dumnezeu, împotriva celor ce doresc să trăiască cu angajament în Hristos. Mare taină.
În loc să caute pripășirea pe lângă Izabelele și Ahabii lumii, fiecare creștin conștient, când se vede condiționat în slujirea Domnului de concesii, trebuie să știe că Domnul ne-a lăsat în Scripturi modele și martori, exemple și înaintași.
Turma din mijlocul Carmelelui, leviții, care probabil emigraseră din Basan și Galaad sunt o pildă pentru noi.
Da, pribegi, da, prin munți, da, fără sprijin de la Ahab, mai mult, urmăriți cu sabia, dar erau singurii numiți Turma moștenirii Domnului, cei hrăniți de Domnul.
Tu dintre care vrei să faci parte, dintre cei aprobați de Izabela sau dintre cei hrăniți de Domnul?
Cam despre acest subiect am vorbit duminica trecută.



Ferice de noi dacă lumea (inclusiv cea religioasă) nu ne poate asimila.

17 aprilie 2021
Fragment dintr-o scrisoare a sorei Domnica Iovin către sora Lidia C.

Noi nu suntem purtători ai niciunui mandat oficial din partea oamenilor şi nu reprezentăm nici o firmă. Ceea ce avem este harul și adevărul, împuternicirea din partea lui Dumnezeu (fără pretenția de a fi recunoscută de oameni) şi mireasma Domnului Hristos. Suntem sincer convinşi de nevrednicia noastră, de aceea preţuim tot mai mult harul care ne îmbracă, izvorul de sus şi plinătatea Celui ce plineşte totul în toți.

Decepţia cu care ai revenit din ţară era de așteptat. Ar fi fost ceva anormal şi un indiciu suspect, dacă ai fi venit mulțumită. Ferice de noi dacă lumea (inclusiv cea religioasă) nu ne poate asimila. Ba încă, pe măsură ce se apropie – şi încă vertiginos – venirea Domnului, atât aria exterioară cât şi cea interioară – duhovnicească – se va restrânge tot mai mult.

Suflete sincere şi prețioase ca aurul curat, sunt peste tot, în toate sistemele, dar sistemele ca atare s-au depravat mai mult ca oricând, odată cu cei ce s-au alipit numai de ele şi nu de Domnul. „Domnul cunoaște pe cei ce sunt ai Săi„!!

În ultima vreme am parcurs cu citirea ultimele capitole din Evanghelia după Matei, privitoare la suferinţele şi moartea Domnului Isus Hristos. Acoperit de disprețul şi batjocura căpeteniilor lumii, cât şi a mulțimii suprainstigate, Domnul nostru a strălucit de demnitate divină, de calm și pace cerească, de sfinţenie şi puritate şi de autoritate regească în plină lepădare.

Acoperit şi încărcat de păcatele noastre, a strălucit în supunere şi ascultare de Tatăl, a înmiresmat cerul şi pământul cu frângerea şi zdrobirea fiinţei Sale și, ca Mare Preot al lui Dumnezeu, S-a adus jertfă pe Sine Însuşi.

Bătut, umilit, batjocorit, scuipat, dezbrăcat şi răstignit a suferit cu răbdare, a murit cu credinţa în înviere, a disprețuit rușinea şi S-a uitat la bucuria care-i era pusă înainte. Şi bucuria aceea am fost noi, rodul suferințelor şi morţii Sale şi pecetea vieţii Sale biruitoare!

Din pomul cunoștinței binelui și răului, oamenii I-au făcut crucea. Iudeii I-au dat osânda de moarte, Neamurile L-au executat. Iudeii L-au declarat hulitor şi L-au renegat ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Mesia şi Împărat al lor. Romanii I-au dat spinii, trestia și purpura, cuiele și lancea. Împărăţia de fier a lumii, Roma (cea de a 4-a parte metalică a chipului din cartea-Daniel) L-a recunoscut ca împărat bun de încoronat cu spini și partea fieroasă: cuiele şi lancea, I-a dat-o cu generozitate.

Dintre toți participanţii fervenţi la omorârea Domnului Isus, au „strălucit” în perseverenţă marii preoți. Iuda s-a sinucis – până şi el – mărturisind, cu o căință fără pocăință, că a vândut sânge nevinovat. Pilat și Irod nu I-au găsit nici o vină, dar marii preoţi au mers până la capăt cu ceea ce au început.

Cutremurul spiritual din univers care a însoţit drama din istoria creaţiunii, l-a făcut pe Pilat să intre și să iasă de trei ori din sala de judecată, până să poată . – în sfârşit – delibera sentinţa! De trei ori a oferit alegerea între Baraba și Isus. De 4 ori, în diferite forme, s-a pronunţat cu privire la nevinovăția Domnului Isus. Crima a făcut-o din ticăloşie și laşitate. Dacă a „excelat” Pilat în ceva, a fost în calitatea de a fi pus în faţa lumii cea mai mare cumpănă a alegerii: „Pe care voiţi să vi-l slobozesc?”… De atunci și până astăzi, cumpăna e tot acolo unde a pus-o Pilat. Încă mulţi nu ştiu ce să aleagă, iar alţii aleg pe Baraba. E ceasul cumpenei şi lumea e în cumpănă. Suntem și noi, dovediţi ca unii care nu întotdeauna știm „să deosebim lucrurile alese„… (Filip. 1:9-10). Rămânem adesea în cele comune și, pentru că seamănă prea bine unele cu altele, nu ştim care sunt cele alese. Se pare că alegerea între păcat şi moralitate se mai face cumva (astăzi), dar când în cumpănă apare: „pe care din amândoi voiţi să vi-l slobozesc? „, omul vechi, firea pământească şi lucrările ei atât cele rele cât şi cele bune, nu se deosebesc vizibil de firea nouă și preţul răstignirii împreună cu Domnul Hristos nu e pus, pentrucă nu se cunoaşte.

Ce să mai zicem, când Pilat strigă: „… dar CE SĂ FAC CU ISUS, CARE SE NUMEŞTE HRISTOS”? „Isus” pot fi mulţi, „Isus Hristos” e Unul Singur! “”Hristoşi mincinoși sunt mulți, Unul Singur este Cel adevărat: „Cel răstignit”! La cumpăna aceasta cei mai mulţi și foarte mulţi se angajează să facă ceva cu Isus, „pentru EI”, „cu ajutorul Lui”, lucrarea Lui”… dar prea puţini Îl lasă pe El să facă El ceva cu ei, în ei, prin ei!

La procesul intentat de marii preoţi, Domnul nu S-a ocupat de martorii mincinoşi. Nu S-a apărat. Dar la conjurarea legală care 1 S-a făcut (cap. 26:63) a răspuns din plin! … Tot soborul: “căutau” formula de moarte, dar „n-au găsit nici una“. A trebuit Dumnezeu să le-o dea, pentru că Dumnezeu n-a permis ca Fiul Său să moară sub o acuză falsă, inventată de oameni! El a murit pentru ceea ce era cu adevărat: Fiul lui Dumnezeu, Hristosul, Fiul Omului!!

Dacă această sublimă realitate, era hulă şi osândă de moarte în ochii marilor preoți, aceasta era slava Lui Dumnezeu odihnindu-Se peste Fiul Său preaiubit!

Ba mai mult” – este mărturia dumnezeiască a Fiului! Cu aceasta şi de aici începe harul! Tot ce este şi face harul, tot ce a adus harul este „mai mult“ decât tot ce a fost şi ar putea fi! Mai mult decât ce este harul în Domnul Hristos, pentru noi, nu există, şi mai puţin nu se poate! (In cap. 5 din epistola către Romani se vede din plin frumuseţea harului; de 7 ori se repetă acest dumnezeiesc “ba mai mult”!) Fiul lui Dumnezeu și Hristos – Mesia, întruchipat în Fiul Omului a fost pricina de scandal, de poticnire a înţelepţilor religioşi; nebunia lui Dumnezeu aceea care este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lumii. În cea mai puţină cu putinţă de exprimat, în vorbire, Domnul a spus toată realitatea divină a persoanei şi lucrării Sale: “”…veţi vedea pe Fiul Omului șezând”, „şi venind„! Glorificat la dreapta măririi dumnezeieşti, ca Cel ce a fost mort, dar este viu în vecii vecilor, va veni pe pământul pe care a suferit şi a murit, cu slavă și cu putere fără sfârşit!

Şi dacă în faţa lumii religioase, Domnul Isus Hristos a primit cea mai gravă acuză asupra Sa, dar cea mai înaltă slavă dumnezeiască în ochii Tatălui, tot așa, în faţa lui Pilat, lumea politică, El a spus: „Da, sunt Împăratul Judeilor”! Acest lucru era cel mai grav ce putea fi în faţa Romei.

„Legat”, „dus” şi “dat” în mâna dregătorului Pilat din Pont, Domnul Isus a împlinit începutul proorociei de a fi pus în numărul celor fărădelege! „Răufăcător” a fost socotit şi numărat Domnul nostru, Care a fost Singurul Bun și a făcut singurul bine! Între cei doi tâlhari, răstignit la mijloc, a însemnat a fi fost cel mai mare răufăcător dintre ei şi dintre toţi!

Dar, îngropat la un loc cu cel bogat “a fost partea cealaltă, onoarea funerară pe care I-a pregătit-o Tatăl şi, nu numai atât, ci mai ales, în vederea celor mai potrivite condiții pentru arătarea slavei învierii. Dintr-un „mormânt nou”, „în care n-a mai fost pus nimeni”, “săpat în stâncă”, cu intrarea acoperită cu o piatră prăvălită şi sigilată, păzit de străjerii Romei, ferecat din toate părțile (stânca din 3 părţi şi piatra dintr-o parte) Fiul lui Dumnezeu – Fiul Omului a ieşit biruitor asupra morţii. (Piatra n-a fost dată la o parte de înger ca să-l facă Domnului loc de ieşire, ci ca să poată fi văzut mormântul gol, de toți martorii învierii Lui!).

Şi, dacă Irod și Pilat s-au împrietenit din vrajba în care au fost, cu prilejul procesului Domnului Isus, la îngroparea Sa, s-au împrietenit Iosif din Arimatea – bogatul, cu Nicodim – fariseul şi s-au dat pe faţă ca ucenici ai Săi.

Preoţii au omorât pe Fiul lui Dumnezeu – Hristosul – Mesia – Fiul Omului; Romanii au răstignit pe Împăratul ludeilor. Acolo am fost și noi toţi, de partea lor, încadraţi, mai ales, între Neamuri! Binecuvântat să fie Cel ce a deschis izvorul nesecat al harului, pentru Iudei şi pentru noi, Neamurile! A Lui să fie slava în veci!

Împreună cu fr. M. salutăm cu dragoste întreaga familie. Numărul nostru de telefon este: ___________________
Te îmbrățișez cu dragostea care ne-a fost turnată prin Duhul Sfânt şi te sărut

Cu o sărutare sfântă! A ta, soră, D.

sursa: Lidia C. Pelerinajul meu spiritual, O colecție de scrisori, editura Multimedia Arad, 2002, pag. 67-69


Ascultați pedeapsa și pe Cel ce o trimite! Sau „cel puțin șapte lucruri pe care ni le spune Covidul?”

9 aprilie 2021

Căpeteniile cetăţii judecă pentru daruri, preoţii lui învaţă pe popor pentru plată şi prorocii lui prorocesc pe bani şi mai îndrăznesc apoi să se bizuie pe Domnul...” Mica 3:11
Urmărirea câștigului material din religie sau simonia, cum este numită, este alături de sectarism (și ridicolele etichete despre care am scris într-o postare anterioară), o altă mare rușine a creștinismului apostat.
Puțini, foarte puțini din cei ce proclamă Cuvântul lui Dumnezeu pot spune astăzi ca apostolul Pavel: „N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva.” FA 20:33, iar dacă totuși ar fi unii care „se bizuie pe Domnul”, dar „nu lucrează nimic„, tot nu seamănă cu apostolul care a scris mai departe: „Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele….” Textul mai adaugă: „….şi ale celor ce erau cu mine.A lucrat ca să asigure nevoile grupului cu care umbla. Nu a așteptat ca aceia sau alții să-i dea lui.
(Dacă vorbiri în limbi autentice n-am găsit dragii mei de 11 ani pe net, cred totuși că astfel de oameni care să refuze să ia vreun ban pe „Cuvânt” se găsesc destui, că de nu, țara asta ar geme și mai greu de mânia Domnului.)
Dar lumea geme totuși sub pandemie!

Nu cumva pandemia asta strigă ceva?
Nu cumva covidul este o pedeapsă?
Nu cumva pedeapsa asta a trimis-o Dumnezeu?
Nu cumva Dumnezeu vrea să ne spună tuturor ceva prin această pedeapsă?
Să fim atât de nebuni să nu vedem că Cel ce a creat ADN-ul și a organizat furnicile, Cel ce a proiectat aripa libelulei și cohlea să fi fost luat prin surprindere de Covid? Nici pomeneală, pandemia este pedeapsa Lui și această pedeapsă trebuie ascultată.
Cel ce a trimis pedeapsa trebuie ascultat.
Vă propun pentru înțelegere să aplicați șablonul apostolic: „Şi aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, pentru ca să nu ….” 1 Corinteni 10:8
Să nu socotim că acest text se aplică doar bisericii(Adunării), Dumnezeu este Dumnezeul tuturor oamenilor și El dorește ca toți să vină la pocăință, chiar și cei din Ninivele, Sodomele și Gomorele veacului 21.
Așa că lumii întregi îi spune Cel ce trimite pedepse, prin pana apostolului:
să nu poftim după lucruri rele
-să nu fiți închinători la idoli
-să nu curvim
-să nu ispitim pe Domnul
-să nu cârtiți

Și nu spune numai atât, spune mult mai multe. Voi lua din Biblie și mai ales din cartea profetului Mica câteva motive pentru care Dumnezeu trimite pedeapsa.

1. Pandemia este globală, ca și potopul. De mult n-a mai fost o urgie mondială. Poate de la potop. Despre potop, Cel ce trimite pedepsele scrie în cartea Lui că „a trimis potopul peste o lume de nelegiuiţi„. Un astfel de fapt ne spune pedeapsa, că a venit ca răzbunare divină pentru nelegiuiri generale.

2. Gândirea la rău este păcat, și numai gândirea, ce să mai zicem de înfăptuire! Cel ce trimite pedepse a lăsat scris de ce le trimite: „Vai de cei ce cugetă nelegiuirea şi făuresc rele în aşternutul lor; când se crapă de ziuă o înfăptuiesc, dacă le stă în putere. Dacă poftesc ogoare, pun mâna pe ele, dacă doresc case, le răpesc; asupresc pe om şi casa lui, pe om şi moştenirea lui. De aceea, aşa vorbeşte Domnul: „Iată, Eu am de gând să aduc o nenorocire împotriva acestui leat de oameni,…” Mica 2:1-3 Observați vă rog că relele sunt plănuite în imaginație mai întâi, apoi la ziuă sunt înfăptuite. Motiv de pedeapsă.

3. Interzicerea celor ce vestesc Cuvântul lui Dumnezeu curat este un motiv de pedeapsă, punerea pumnului în gură. „„Nu prorociţi!” zic ei. „Să nu se prorocească asemenea lucruri. Căci altminteri ocările nu mai încetează!” Mica 2:6
Îmi amintesc de interzicerea, exact în anul 2019, anul apariției covidului, a lui Aurel Gheorghe din bisericile evanghelice. Nu prorociți! (Până la urmă tot au reușit să-i oprească analizele profetice, prin „influențare pozitivă” probabil). Cauze de pedeapsă toate. Amos 2:12 ”Iar voi aţi dat Nazireilor să bea vin, şi proorocilor le-aţi poruncit: «Nu proorociţi!»Am comentat atunci și am revăzut comentariul, am scris atunci trolilor care au năvălit aici pe blog:” Nu vă jucați cu Dumnezeu că nimeni n-a câștigat din jocul ăsta!”

4. Injustiția socială este un motiv de pedeapsă. „Ascultaţi, căpetenii ale lui Iacov şi mai-mari ai casei lui Israel! Nu este datoria voastră să cunoaşteţi dreptatea? Şi totuşi voi urâţi binele şi iubiţi răul,…” Mica 3:1-2. „Din pricina aceasta, va veni noaptea peste voi..” (6) Păcat și pedeapsă.

5. Mituirea judecătorilor, administrația coruptă, religia plătită, sunt motive de pedeapsă. „Căpeteniile cetăţii judecă pentru daruri, preoţii lui învaţă pe popor pentru plată şi prorocii lui prorocesc pe bani...” Mica 3:11 Aceștia sunt cauza distrugerii: „ De aceea, din pricina voastră, Sionul va fi arat ca un ogor, Ierusalimul va ajunge un morman de pietre...” (12) Aici ar fi multe de adăugat. Industria religioasă nu are de-a face doar cu sumele de bani cheltuite aiurea și cu șarlatanii care sugativează aceste fluxuri financiare, ci mai degrabă cu muntele de nepăsare care umbrește ca o prăpastie adevărul divin și-l face pe om să se simtă ocrotit de acest univers de religie, de predicărie, de cântărie, dar fără să fie el implicat mai mult decât un spectator care plătește o taxă la un spectacol.

6. Violența, minciuna în comerț, înșelătoria sunt motive de pedeapsă. Pentru că bogaţii lui sunt plini de silnicie, locuitorii lui spun minciuni şi limba lor este numai înşelătorie în gura lor, de aceea, şi Eu te voi lovi cu suferinţa, te voi pustii pentru păcatele tale. ” 6:12-13 Pustiirea este o plată a păcatului.

7. Răspândirea și generalizarea răului până la dispariția celor drepți aduce pedeapsa lui Dumnezeu.S-a dus omul de bine din ţară şi nu mai este niciun om cinstit printre oameni; toţi stau la pândă ca să verse sânge, fiecare întinde o cursă fratelui său. Mâinile lor sunt îndreptate să facă rău: cârmuitorul cere daruri, judecătorul cere plată, cel mare îşi arată pe faţă ce doreşte cu lăcomie, şi astfel merg mână-n mână Cel mai bun dintre ei este ca un mărăcine, cel mai cinstit este mai rău decât un tufiş de spini. Ziua vestită de toţi prorocii Tăi, pedeapsa Ta se apropie” 7:2-4


Am mai putea adăuga la cauze ale pedepsei:
-alungarea lui Dumnezeu din școli, din manuale,
– alungarea creaționismului din programa școlară
– răspândirea homosexualității și acceptarea la nivel social general
– persecutarea la scară aproape mondială a celor ce urmăreau educația creștină, a celor ce făceau homeschooling, a familiei creștine
– continuarea idolatriei religioase, pelerinaje, moaște,
– spectacole, concerte, meciuri, chefuri, evenimente: „poporul s-a sculat să joace” cu scopul distracției, uitând și neglijând pe Dumnezeu
Cam acesta este mesajul pedepsei, cam acesta este mesajul Celui ce-o trimite!

Când îngerul morții nu poate fi oprit, trebuie să ne punem aceste întrebări, trebuie să ascultăm răspunsul.

Ce trebuie să facă cei ce ascultă pe Cel ce trimite pedeapsa?
În primul rând să se ferească de a participa la răul care aduce pedeapsa, sub toate formele lui.
Dacă ești într-o poziție de autoritate, să nu folosești silnicia, violența.
Dacă împarți dreptatea, să nu primești mită, ci să fi drept.
Dacă vestești Cuvântul, să o faci de bună voie, ca Pavel, nu pentru plată.
Să nu te gândești la rău, nu numai să nu-l faci.
Să vestești tu însuți Voia celui ce trimite pedeapsa, să nu faci pe surdul la glasul pedepsei.
Să nu te faci, să nu vă faceți că nu înțelegi ce spune!
Ascultați pedeapsa!

(Urmează, cu voia lui Dumnezeu, tot din cartea Mica o cugetare despre „Turma din mijlocul Carmelului”,(7:14) o imagine a Adunării de astăzi, persecutată în acest veac rău.)


Chemați la „a rămâne dedesubt, a suporta”

6 aprilie 2021

„De multe ori, fără să caut intenționat, sfârșesc cu aceeași idee ca la început, un fel de rime îmbrăţișate, ca la ramurile în trei semicercuri ale sfeşnicului.
Uriaşii stâlpi dinaintea Templului, ale căror numiri arată tăria, suportau fațada.
Roata de jos a morii suportă pe cea de sus.
Cuvântul de care mulți fugim: răbdare, în greacă este compus aşa: a rămâne dedesubt, altfel zis, a suporta.
Ne-ar plăcea să fim doar stâlpi onorifici, de o artă falsă, artificială, care nu au nimic de susținut, nici măcar o traversă de fereastră.
Foarte rar predicatorii pomenesc versetul acesta: „Știţi că şefii națiunilor domină peste ele şi că cei mari uzează de autoritatea asupră-le; dar între voi să nu fie așa, ci oricine va vrea să devină mare printre voi va fi servul vostru”. Prin aşa cuptoare îi pregăteşte „Topitorul de inimi”!”

V.V. Moisescu, Cartea Iov, pag 159


Adunare 4 Aprilie 2021

6 aprilie 2021

La moartea lui Gabi Luncă

5 aprilie 2021

După ce a cântat mulți ani pentru lume, după întoarcerea la Dumnezeu a cântat doar muzică creștină.
Invitată uneori la televiziuni, nu s-a rușinat de Numele Domnului Isus, ci cu multă înțelepciune a îmbrăcat mesajul Veștii Bune în melodii lăutărești și a pătruns, vorba lui Traian Dorz, acolo unde „noi nu mai putem pătrunde”:

„Zburați cântări în patru zări
Pe dragoste și unde, pătrundeți voi
Pe unde noi nu mai putem pătrunde !
MĂRTURISIȚI pentru Hristos
Convingeți conștiința, că totul este-n veci frumos
Când biruie Credința.” (T. Dorz)

Prezint aici doua astfel de cântări:



Vă rog stimați cititori ai acestor rânduri, DACĂ VREȚI SĂ COMENTAȚI PE FACEBOOK, să țineți cont că după învățăturile lui Dumnezeu din Biblie, „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata„, deci după moarte nu mai vine vreo iertare, indulgență, sau slujbă care să-l ierte pe omul păcătos.
Această încredințare a avut-o și Gabi Luncă, de aceea s-a împăcat cu Dumnezeu atât timp cât a trăit.
Sunt convins că și-ar fi dorit ca cei ce-i ascultă cântările, să asculte nu numai melodia frumoasă, nu doar vocea inconfundabilă, ci și cuvintele, care îndeamnă pe fiecare ascultător la pocăință față de Dumnezeu.
De aceea vă rog, nu scrieți la comentarii: „Dumnezeu s-o ierte!”
A iertat-o.


Adunare 28 Martie 2021

4 aprilie 2021

Ridicolul etichetelor și gloria comunicării

2 aprilie 2021

…între voi sunt certuri. Vreau să spun că fiecare din voi zice: „Eu sunt al lui Pavel!” „Şi eu al lui Apolo!” „Şi eu al lui Chifa!” „Şi eu al lui Hristos!” 1 Corinteni 1:11-12

…sunt legat ca un făcător de rele. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat.” 2 Timotei 2:9

Nu este un lucru mai rușinos și mai ridicol pentru creștinătate decât sectarismul.
De la cele mari și istorice, (căci nu cunosc secte mai virulente și mai tupeiste în Europa decât bisericile autocefale), până la cele mici, fiecare grupușor își are ierarhia Lui, piramida lui cu papa propriu din vârf și respectivele anateme care se rostesc și se distribuie ca săgețile și tirurile pe un front de luptă neînțeles de privitori.
Dar mai sunt și alianțe, părute fericite, când cei „ai lui Pavel” se înțeleg cu „cei ai lui Apolo”, (dar fără să renunțe niciunul la eticheta lui), formează o „alianță” și par mari în ochii lor.
Rușinea e doar mai mare.
De fapt există stări rușinoase de plâns, dar există și rușini ridicole, de tot râsul, când rușinea vine din multă îngâmfare amestecată cu prostie din belșug, nu știi care pe care se laudă.
Să dau un exemplu, trebuia să fie o postare: „iubită biserică”, dar o pun aici ca paragraf, e destul („de rușinos/ridicol”).
Sunt ani buni de când pe meleagurile virtuale, un pastor vestit pe nume IȚ a trecut cu arme și bagaje de la baptiști la penticostali. El zicea că la carismatici, nuanțe. (Nu comentez că omul era securist din tinerețe, dificil de dovedit, greu de lămurit.)
Dacă cunoști istoria României, nu te miri, era la modă la boieri trădarea, treceai de partea celuilalt.

Ca răspuns la „trădare”, un alt vajnic pastor baptist din Bihor (dinspre Cluj, zona mea) a scris un articol, alt pastor din America a scris ceva de profeții lui Baal, revistele românești și blogul unui cunoscut profesor au găzduit postarea.
Vuia netul, „ce mai freamăt, ce mai zbucium”….
Nu trec mulți ani, poate doi-trei, când cunoscutul profesor a venit la una din cele mai mari biserici penticostale din orașul meu. El baptist.
Pe șustache, pe tăcute, fără anunțuri la rve sau altfel.
Doar că eu, având obiceiul ca seara să ascult o predică, două pe la biserici, pe net, navigam de la una la alta să găsesc ceva vrednic și dau de om.
M-am frecat la ochi, nu-mi venea să cred. Între „prorocii lui Baal”!
Își marca schimbările de „puncte” ale prezentării (și de instrumente muzicale) cu expresia „iubită biserică”.
Stop, stop, mi-am zis, ori ești „iubită biserică”, ori sunt „prorocii lui Baal”? Dar mi-am zis numai mie și poate la doi-trei, acum vouă. Întrebând, am aflat cam care e tariful (sau era înainte de covid), al unei predici, nu mai conta eticheta.
Ridicol.
Cum pot niște bancnote să transforme „prorocii lui Baal” în „iubită biserică”?

Cât de ridicole par etichetele.
Gata cu exemplul.

Ce facem cu ridicolul?
Nu cred că profetic avem ce face.
Babilonul religios este copia Babilonului politic, urmarea dorinței oamenilor de a se uni „în diversitate”.
Chiar după Babel și după apariția translatorilor, visul Uniunilor e visat de multe minți fierbinți.
Unde e ridicolul în toată treaba? În etichetă.
De fapt în lipsa acelei descrieri a ingredientelor, acel tabel de nutrienți prezent pe orice produs alimentar.
Cele mai multe etichete religioase nu descriu decât nutrientul diferit, chichița prin care se deosebesc de ceilalți și numai despre asta vorbesc, cu pancarta asta defilează. Restul poate fi apă chioară, nimeni nu-ntreabă.
Am meditat la etichete mult și v-am scris și vouă din Betleem, după ce vizitasem En Ghedi, pe undeva între Muntele Ispitirii și izvorul lui Elisei, pe la jumătatea postării).
Citez:”Eu urăsc etichetele.
Nu ceea ce este în spate, mai ales pe oameni, pe oameni îi iubesc pe toți, mai ușor sau mai greu, dar etichetele le urăsc aproape pe toate cu o ură sinceră.
Mai ales cele care le simt că vor unii să le lipească pe mine. Sau pe care le văd pe alți oameni. Unii le poartă cu mândrie inconștientă.
Mă declar întotdeauna doar creștin când sunt întrebat.
”De care?” …se insistă.
Sau: ”unde mergi la biserică?”
Eticheta ”creștin” nu place nimănui, unii cred că așa ceva nici nu există.
”Trebuie să fi de vreun fel, dar nu vrei să spui.”
Pe cei ce insistă să mă întrebe, îi bag în ceață și mai tare, le răspund ce-mi trece prin cap atunci fără să caut să-i conving de ceva
Știu eu ce are el în cap?
Pe ce zidesc o convingere?
Este timp? 
Am aflat aici în Israel că pe lângă termenul de convertire (la religia evreiască) sau de trecere la starea de evreu practicant, ei mai au și termenul de desconvertire, pentru asta folosesc ceva de genul: reîntoarcere la întrebări.
Cum ar fi că cei convertiți au certitudini, iar cei neconvertiți au doar întrebări.
Cât privește etichetele sau eticheta mea, prefer să îi las pe oameni la întrebări (confuzii) sincere, decât la convingeri proaste.
O confuzie mică adăugată unei confuzii mari, nu e nici o catastrofă.
Căci ce poate spune o etichetă, sau ce este o etichetă?
O etichetă este un cuvânt pus din lene a minții, pentru a condensa în câteva litere un buchet de prejudecăți.
Și iată că am dat o pildă, și am și pus definiție la etichetă, definiția este mai bună decât eticheta, iar pilda mai bună decât definiția.
Domnul Isus a folosit etichete mai deloc, definiții puține și pilde din greu
.”
Așa că etichetele și etichetații vor rămâne, n-avem ce face, Babilonul va fi nimicit de arătarea Domnului Isus, nu de o postare pe blog.
Dar ce faci tu, care ai citit totuși postarea de pe blog?
Vei mai rămâne etichetat? Vei rămâne în Babilon?
Căci mai este o cale, un biblică, cea necunoscută de lume, cea îngustă, cea disprețuită.
Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus...” Coloseni 3:17
Să nu faci nimic în alt nume, sub altă etichetă, decât în Numele Domnului Isus.
Nu să lipești, nu să cumperi, ci să dezlipești, să renunți la altă etichetă.
Sau pare simplu.
Când cineva vrea să placă lui Dumnezeu, va căuta să se conformeze cu ce scrie în cartea Lui.
Iar acolo nu scrie de alt nume, decât numele de creștin, numele Domnului Isus:
-să slăvească pe Dumnezeu în numele acesta
Desigur îmi veți vorbi despre comunitate, despre nevoia de a fi împreună, despre legalizare, despre săli și vă va duce mintea la industrii. Pe mine să nu mă luați cu voi în drumul minții voastre. Comunitate da, industrie ba. Mă uit în Noul Testament și nu văd un dinar cheltuit pe o cărămidă, nu văd o drahmă dată ca salariu la vreun pastor.
Oamenii nu au nevoie de etichete, nici Dumnezeu, dar clădirile au nevoie de proprietari persoane juridice, iar ierarhiilor le trebuie cod fiscal și cont bancar. Deci etichete.
De aceea țin acest blog gratuit, nu că n-am 10 euro pe an sau 30 să cumpăr un Plan și să profesionalizez aspectul, chiar mă și pricep, dar vreau să dau și un exemplu de cum se poate vesti Cuvântul fără bani și fără plată ca și în cântarea 634 din Cântările Evangheliei.
Mai demult era mai greu, ca să poți sluji altora, ca să poți fi ascultat trebuia să mergi într-o sală unde stăteau mai mulți oameni ….și tot așa. Aceste săli aveau șefi, care te lăsau sau nu.
Când respinșii erau destul de tari, făceau alte săli, cu alte etichete și tot așa…dintr-o neputință.
Cunosc un sat în ardeal care are 7 biserici și nu sunt nici maghiari, nici nemți în sat, șapte confesiuni românești, de fapt șapte etichete.
O istorie de 2000 de ani a umplut o geografie a pământului cu milioane și milioane de „biserici”, de săli, toate etichetate, toate cu pretenții, dar Dumnezeu nu de acești mastodonți are nevoie, nici de muzică profesionistă, nici de doctoranzi în teologie examinați de preoți catolici și ortodocși, brrrr! Dumnezeu are nevoie de suflete fierbinți care să ardă de dor să-L slujească sub comanda Fiului Său.
Duminică la adunare, am auzit o pildă cu un flautist din orchestra împăratului chinez. Bietul de el, nu știa să cânte, dar cumva a ajuns în orchestră și…mima. Până într-o zi când împăratul și-a arătata dorința de a-i asculta pe fiecare muzicant cântând solo. Atunci bietul „flautist” s-a sinucis.
Munca este în comun, dar judecata este separat, personală.
„Comunitatea”, de fapt „etichetatea” dă un anume confort, ca al flautistului din pildă.
Dar judecata nu se va face pe etichete, nu va fi cu orchestra, ci solo.
Nici nu va fi un rai baptist și unul penticostal.
Omul cu articolul (este și acum articolul pe blogul lui) putea să meargă la penticostali și chiar suna frumos „iubită biserică”, dar după ce rezolva problema etichetei, după ce ștergea articolul și-și cerea scuze. Fabulez.
Ridicole și rușinoase moșteniri.
Din fericire există gloria Cuvântului, Cuvânt care se rostogolește cu viteza luminii în ultimele două decenii.

Nu socotesc întâmplător faptul că pandemia a venit doar după ce tot omul de pe pământ ține în palmă un telefon deștept cu care poate vorbi aproape gratis cu cine vrea și poate asculta ce vrea. Chiar tu, prietene, poate ești unul din cei trei din patru oameni care-mi citești postările pe telefon, nu pe comp. Ține de gloria înțeleptului nostru tată, care și-a ținut îngerii răzbunători în cazarmă până toți oamenii au avut acces la ecran.
Revoluția tiparului de pe vremea lui Gutenberg va fi depășită în amploare de revoluția informatică, de trecerea Cuvântului de pe hârtie pe ecran și din tipografie în eter. Sau a depășit deja.
Vă scrie aceste lucruri un om care a fost urmărit ca un tâlhar și ca un hoț pentru 3-4 pagini fotocopiate, zeci de oameni m-au urmărit, și asta doar acum 32 de ani. De atunci, nu doar libertatea peste țările Europei de Est a venit, ci slobozirea Cuvântului din ghearele hârtiei, în zborul ca de lumină al razelor internetului.
Și nu numai din ghearele hârtiei, ci și din ghearele popilor și din cuștile etichetelor, din ridicolul etichetelor.
Gloria Cuvântului constă în puritatea Adevărului Său, în indestructibilitatea argumentului, a logicii din spate și a deducției pe care o generează.
Iar acest Cuvânt, fiind acum liber de milenarele cătușe ale clădirilor, are dreptul să lepede bulendrele uniformelor închisorilor în care a fost ținut.
Ce să facem „în Numele Domnului Isus”?
Să vestim Cuvântul Său.

Atât de mult mă bucur că am ascultat la vremea potrivită de cei mai bătrâni și mai înțelepți ca mine, care m-au învățat să rămân pe viață neînscris nici într-un cult și așa să-l slujesc pe Dumnezeu.
Dacă ar trăi ei acum să vadă cum canalele de Youtube și blogurile, paginile de Facebook au umplut lumea și puterea etichetelor e afectată grav.
Iar puterea Cuvântului se arată în Gloria cu care renaște precum pământul dă afară florile primăvara.
Falimentul etichetelor, dezbrăcarea de putere a domniilor ce poate să însemne decât glorificarea Cuvântului.
Nu-l scoateți pe Dumnezeu din ecuația aceasta în care vedem că distanțările sociale coincid cu posibilitățile de infinit de rapide apropieri virtuale. Doar un Dumnezeu plin de dragoste și de asprime, putea ca un tată bun să reseteze lumea copiilor Săi, ca să și-i apropie de El.
Socotiți o binecuvântare faptul că puteți vesti Cuvântul pe net și faceți-o!
Lăsați etichetele, vestiți în Numele Domnului Isus!
Și nu doar să le lăsați, lepădarea etichetelor să o faceți și ieșind în mod real de sub autoritatea ridicolă a celor care susțin aceste proiecte satanice, aceste șubrede invenții în numele cărora sug arginți.
Dacă Apostolul ar trăi astăzi și ar scrie o scrisoare, în primul capitol asta v-ar spune, ca mine: „…..între voi sunt certuri. Vreau să spun că fiecare din voi zice: „Eu sunt al lui Pavel!” „Şi eu al lui Apolo!” „Şi eu al lui Chifa!” „Şi eu al lui Hristos!
Cuvântul glorios nu are nevoie deloc de etichetele zdrențăroase și etichetele nu au cum ajuta Cuvântul care le condamnă.
De partea cui rămâi tu dragul meu?





Adunare 21 Martie 2021

24 martie 2021

Adunare 14 Martie 2021

21 martie 2021

Cea mai bună educație este înțelepciunea lui Dumnezeu

18 martie 2021

Un documentar despre huteriții de acum din Canada:

„A-ți păsa sau a nu-ți păsa”.

Pentru cei care iată, de aproape 13 ani ați urmărit acest blog, cu siguranță ați dat de postările mele despre huteriți. Am tradus marea lor cronică timp de 2-3 ani, și am publicat-o aici.
În drumurile noastre prin Europa, ne-am abătut prin Slovacia de mai multe ori, la Velke Levare și Sobotiste, am vorbit cu urmași ai huteriților, am urmărit pe internet ceea ce au scris alții despre ei și lucru de căpetenie, am găsit pe net un articol care dovedea că ei au fost se pare modelul luat de Comenius atunci când a scris Didactica Magna și a extins învățământul general la lumea întreagă. (va urma)
Așa că dacă azi sunt în lume milioane de grădinițe, școli generale și licee cu învățământ obligatoriu, acest lucru se datorează preluării de către Comenius a modelului huterit. Școli și mai ales universități existau și înainte de Comenius, (chiar cuvintele Lyceum și Academia provin din greacă, erau numele unor grădini în care anumiți profesori au înființat școli) dar grădinițe și școli generale nu s-au pomenit până la Comenius. Ideea ca toți copiii să facă școală a fost atât de bizară până la 1670, doar copiii de nobili beneficiau de oareșicare educație dată de profesori particulari, dar această idee a educației generale învins (vorba cronicarului: birut-au gândul) la argumentele bine structurate ale lui Comenius din Didactica Magna, astfel încât astăzi toată lumea citește și scrie. Aceste idei Comenius le avea de la huteriți, huteriții fiind prima comunitate din lume unde de la începuturi, din anii 1500 învățământul a fost obligatoriu de la vârsta de 3 ani.
Da, huteriții au „inventat” grădinița de copii, acum 500 de ani.
Ei nu dețin proprietate privată, o consideră păcat, trăiesc în colonii de 100-150 de persoane, lucrează în comun, educă copiii pentru a sluji lui Dumnezeu. Afirmația: „cea mai bună educație este înțelepciunea lui Dumnezeu” am luat-o din acest documentar.
Evită în mod insistent egoismul, ca fiind păcat și cultivă ingăduința, predarea voinței, condiții necesare pentru viața în comun.
Au reușit să trăiască așa timp de 500 de ani.
Originea lor geografică este prin văile care se scurg din Alpi spre Italia, unde de sute de ani existau valdenzii, un fel de prereformați, creștini care refuzau autoritatea bisericii Romei și credeau Biblia. De acolo datorită persecuțiilor au emigrat spre nord.
Adunați prin anii 1500 în ceea ce azi este Cehia (Moravia de atunci) din toată Europa, au fugit pe la 1620 în timpul războiului de 30 de ani în Slovacia, apoi în Transilvania până pe la 1770, de unde au emigrat în Țara Românească unde au stat 3 ani, de acolo în Rusia până pe la 1870, din Rusia în Statele Unite până la 1918 și de 100 de ani sunt în Canada.
Asta a fost pe scurt istoria lor.
Activați traducerea automată pe Youtube.



Un an de „ciumă”, o analiză biblică

16 martie 2021
Da, El te scapă de laţul vânătorului,
de ciumă şi de pustiirile ei.
” Psalmul 91:3

Ieri 15 martie mi-a amintit un coleg: „….azi e un an de când a venit pandemia!
Eu am pus în titlu termenul de „ciumă”, folosit în Biblie cu sens de pandemie, de exemplu: „…vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi.” Matei 24:7
Incontestabil, pandemia e permisă de Dumnezeu și dacă înțelegem bine Cuvântul Său, înțelegem că e trimisă de El.
Să recapitulăm, (am scris anul trecut despre fiecare aspect, cu detalii):
1. Pandemia este o urgie trimisă de Dumnezeu să împingă înapoi poporul său „martor”, poporul evreu spre casa lor, spre Israel.
2. Pandemia a temperat multe tendințe de îngâmfare ale multor atei, a făcut să tremure împărați.
3. Pandemia a oprit multe „păcate”, concerte, meciuri, „evenimente”, marșuri ale homosexualilor, chiar pelerinaje și alte lucruri din diferitele industrii ale divertismentului și ale religiei, evenimente care aduceau întristare luI Dumnezeu, fiind păcătoase și idolatre.
4. Pandemia a făcut să explodeze comunicarea online, această comunicare este o mare binecuvântare și în același timp un mijloc extraordinar de proclamare a Cuvântului luI Dumnezeu.
5. Pandemia a întărit familiile, a ținut părinți și copii acasă, împreună, dând posibilitate de desfășurare educației neformale, familiale, iar pentru familiile creștine, educației biblice.
6. Pandemia a oprit industria distracției și a divertismentului, industria pierderii de vreme, dar nu a luat nimănui dreptul de a citi Biblia, de a se ruga, nu e interzis să ne închidem fiecare în odăița noastră, nu e interzisă citirea Bibliei. Nimeni nu poate zice acum că nu are timp, că e foarte ocupat.
7. Pandemia este evident o urgie, iar dintre toate felurile de urgii (sabie, foamete, ciumă) aceasta este numită de David: „a cădea în mâinile Domnului” sau sub alte exprimări: „sub loviturile îngerului Domnului”, sau ale îngerului nimicitor, sau îngerilor aducători de nenorociri. Așa că suntem în mâinile Domnului.
Dar, ca să nu neglijăm planul general al Tatălui ceresc, cadrul profetic, cronologic, istoric, ne întoarcem la punctul 1.
Ascultați vă rog, cei care aveți timp, ce am vorbit exact în 15 martie 2020, când s-a instaurat starea de urgență.
(pentru cei grăbiți, de la minutul 22:15)

Înregistrare din adunare 15 martie 2020


Întoarcerea poporului Israel în țara lor este Semnul principal care marchează timpul istoric pe care îl petrecem acum, înflorirea smochinului. De 120 de ani de când a început mișcarea sionistă, acest proces de strângere a evreilor în Israel se face evident sub coordonare divină, în pofida oricăror opreliști: politice, economice, militare sau chiar religioase și acum sanitare. (Acest semn (poporul Israel) nu este propriu-zis drumul nostru de creștini, ci este doar semnul de pe marginea drumului nostru, semn la care trebuie să privim, ca la circulație: circulăm cu mașina pe drum, dar privim semnele de pe margine. Scriu asta pentru acei creștini superficiali și uneori cu aere de sfinți care se întreabă că „de ce discutăm atât despre evrei și Israel?”. Răspund: „discutăm atât cât discută și șoferii despre semnele de circulație….”, mai ales când dau examen.)
Am arătat pe acest blog cu multe detalii cum:
-Dumnezeu a trimis comunismul peste Estul Europei după război…ca să plece evreii
-Dumnezeu a trimis (așa scrie la Ieremia: „voi trimite…”) emigranții în Europa, care întrețin un climat de frică și chiar teroare antisemită, ca să îi oblige pe evrei să emigreze în Israel. Acest climat horror nu se rezolvă nici prin integrare, nici prin politici de asimilare, este un fapt dovedit. Acest lucru (antisemitismul islamic) se petrece mai mult în Franța și Belgia, dar nu numai.
-Dumnezeu a permis războiul de acum din Ucraina, unde un număr încă mare de evrei (chiar președintele este evreu acum) nu vor să părăsească una din cele mai roditoare țări ale lumii, dar atât de afectată de sărăcie, corupție și de război.
-Dumnezeu a permis Brexit-ul, o mișcare economică care afectează Marea Britanie în ansamblu și îi afectează pe evreii cei mulți de acolo în particular. Brexitul este mai mult decât o mică decuplare politică și economică, cum s-a sperat de către autori. Brexitul este o prostire a „voievozilor Țoanului”, o declanșare a unui lanț de crize care numai Dumnezeu știe exact cum va conduce la exodul în masă al evreilor din Marea Britanie, așa cum s-a petrecut cu evreii de la noi în comunism. Așa că putem vorbi mai puțin despre Brexit și mai mult despre Brexod, Euroexod și Americaexod, în ce-i privește pe evreii din fiecare loc.
-nu uitați (citiți cei care n-ați făcut-o) un lucru foarte important: teologic, evreii din diaspora sunt setați să nu plece în Israel, sunt antisioniști fanatici. Ei nu vor să plece. Dar nici nu scrie nicăieri în profeți că ar fi trebuit să vrea, peste tot scrie Dumnezeu: „vă voi scoate”, de mai multe ori, de toate „ori”-le. Acest fapt este o mirare mare, mai ales că îl vedem dovedit prin fiecare miting, declarație sau articol, aproape zilnice și confirmă exactitatea până dincolo de amănunt a Planului divin descris de profeți.

Ce să zicem acum, după un an de pandemie?
Aceleași lucruri.
Pandemia are urmări, „pustiirile ciumei” cum sunt numite.
Le vedem, chiar dacă pandemia nu s-a terminat încă.
Citeam zilele trecute (martie 2021) despre scăderea economică din Marea Britanie, azi am citit despre creșterea taxelor din Statele Unite. Articolul de azi arată clar în cine va lovi, în cei cu venituri peste 400000 de dolari, anual. Foarte mulți evrei se încadrează aici. Iată încă un motiv de emigrare. Ca exemple sunt date în articol 3 state americane care, nu întâmplător au cea mai mare parte a populației evreiești din USA: New York, New Jersey și California. Citez: „Astfel, în California, cei care câștigă cei mai mulți bani ar putea avea un impozit de până la 62,6% în cadrul planului Biden, potrivit calculelor lui Jared Walczak de la Tax Foundation. De asemenea, în New Jersey tarifele combinate ar putea fi cu puțin peste 60%, în timp ce în statul New York ar putea ajunge la 58,2%.”

O mică urgie după urgie și această creștere de taxe, o pustiire a ciumei. O urgie peste celelalte.
Cât despre pustiiri, și acestea sunt profețite.
Când Dumnezeu ne-a lăsat calendarul Lui, cronologia Lui, prin profetul Daniel, a lăsat scris și mediul care va însoți istoria, iată de 2500 de ani, de la Daniel încoace: „este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile.” 9:26 Așa că urgiile și pustiirile pe care le vedem: golirea satelor, golirea României, exodul, emigrarea din varii cauze, pandemia și resetările sociale ce vor urma sunt și vor fi cazuri particulare ale aceleiași istorii programate, prescrise și dovedite profetic, documentar și arheologic că așa sunt.
Să amintim și că în iunie 1967 s-a împlinit tot legat de Israel o altă bornă profetică clară: cei 2300 de ani care au trecut din anul 333 î.e.n. de la bătălia dintre Țap (Alexandru cel Mare) și Berbece (Darius al 3-lea) până la împlinirea vremurilor neamurilor, vreme în care Ierusalimul a fost călcat în picioare de neamuri.
Această pandemie va declanșa exodul evreilor din Statele Unite și vestul Europei spre Israel, așa cum au lăsat scris profeții.
Cât de bine este să știm dinainte aceste lucruri. Cât de bine că am fost avertizați: „Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple.” Matei 24:6 Să nu ne înspăimântăm. De aceea a fost scris.
De aceea v-am scris și eu.
Nu cumva să vă lăsați mintea aplecată spre mișcările anti-mască, spre militantismul împotriva măsurilor luate de state pentru stăvilirea epidemiei. Militantismul anti-mască, anti-distanțare este și ucigaș și sinucigaș. Mult mai repede se îmbolnăvesc și din păcate îmbolnăvesc și pe alții, cei care nu cred în covid și nu respectă măsurile de protecție și prevenire. Dumnezeu a lăsat în Biblie zeci de pagini cu măsuri de carantinare față de lepră. Nici un triumfalism de genul: „Domnul ne păzește!” nu ajută nimănui, poate ucide însă. Covidul există, este ucigaș și încă nu are leac. Dar cu siguranță nu a venit darwinistic, întâmplător. Ce groaznic ar fi fost dacă ar fi venit Covid în anii 80 când telefoanele costau 3 lei minutul, scrisorile erau citite de securitate și la radio și tv era doar Ceaușescu. Ce fioroasă stare ar fi fost. Dar acum avem WhatsApp, mail, Facebook și toate sunt ieftine. O altă dovadă a bunătății și asprimii Tatălui.
Izolarea este o măsură divină.
Vă las cu o poezie din mai 2020 despre distanțare, ca măsură luată de Dumnezeu pentru a ne apropia de El.

Această distanțare socială
are în Planul Domnului un țel
și pe pământ o cauză morală;
iar ambele au loc în paralel.

Cum paralele-s mila și asprimea1
Părintelui, de șase mii de ani,
prin ele să-și apropie mulțimea
copiilor2, ce i-au ajuns dușmani.

Întâia distanțare, chiar în rai
s-a petrecut, când omul prin păcat
n-a ascultat dumnezeiescul grai,
de-atuncea tot pământu-i blestemat.

Apoi distanță s-a creat și când
s-au înecat toții răii în potop,….
și poate astăzi te-ai trezi-ntrebând:
potopul a fost cauză sau scop?

La Babel au fost crude distanțări,
când frații brusc n-au mai comunicat,
de-atuncea sunt popoare și sunt țări
și „Uniunea” s-a împrăștiat.

Chiar Iosif, cel vândut de frații săi
și distanțat de Tatăl său iubit,
a fost ca să-i salveze pe cei răi,
ce vor forma poporul profețit.

Când Moise a proclamat urgia,
ce-a distanțat pe-ai lui de faraon,
se împlinea exact cronologia
exodului
, cum scris era-n canon.

Biserica dintâi: toți împreună
au stat o vreme, mii și mii de frați,
lor le părea că-i bine că se-adună,
dar Domnul i-a dorit împrăștiați.

Vierii îndoit de vinovați
ce și-au ucis stăpânul cu furie
au fost în toată lumea „distanțați”
și casa le-a rămas din nou pustie.

Atâtea pilde deslușit ne spun
prin profeții, urgii și catastrofe
că Dumnezeu e și gelos și bun,
…vă rog, mai ascultați câteva strofe:

Căci au rămas de spus și Vești mai Bune,
acuma în această distanțare:
-nu-i interzis să stăm în rugăciune
-….și încă se mai dăruie iertare.

„Se ne apropiem” cu mult curaj
de Preotul cel Mare, cel din cer,
ne-mpiedicați de nici un anturaj,
la El se merge drept, El n-are cler!

Despre biserici nu ne-a scris nimic,
citește toată Biblia de vrei,
dar a vorbit și nu pot să nu zic,
de Adunarea celor doi sau trei.

De mari mulțimi grămadă nu e scris
dar scrie de mulțime de cuvinte,
ce-ar trebui s-aprindă câte-un vis
și câte-un foc în fiecare minte.

Credința nu-i atunci când mergi sau vii
cu alții pe la vreo clădire „sfântă”,
ci când din zori și până-n seri târzii
o agonie bună te frământă.

V-am scris, să nu vă impacientați
să nu lăsați neliniștea să crească,
chiar de vom fi o vreme distanțați,
și toți vom fi de-acum „creștini cu mască”.

Urgia comunistă a venit
ca vreme când s-a arătat mânia,
dar Dumnezeu prin ea a rânduit,
să-i scoată pe evrei din România.

Probabil și-acest virus călător
e-un înger rău, răspânditor de moarte,
trimis la un popor neascultător,
să umble ca să-și facă pașapoarte.

Căci Cel ce-a risipit pe Israel
cu gelozie crudă și asprime
își face milă iar acum de el,
cum a lăsat prorocul din vechime….

….și cum e scris în vechile hrisoave
că îi va strânge iar ca un păstor.
Vestiți aceasta neamuri în ostroave!3
că Domnul e și drept, și iubitor.

12 mai 2020

1. Romani 11:22 „Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu…„
2. Ieremia 3:22 „Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, şi vă voi ierta abaterile. „Iată-ne, venim la Tine, căci Tu eşti Domnul, Dumnezeul nostru….„
3. Ieremia 31:10 „„Ascultaţi Cuvântul Domnului, neamuri, şi vestiţi-l în ostroave depărtate! Spuneţi: ‘Cel ce a risipit pe Israel îl va aduna şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma.





Apărarea Evangheliei

13 martie 2021
Înregistrare din adunare 7 Martie 2021
Apologia, sau apărarea evangheliei înseamnă capacitatea de a explica tot Planul lui Dumnezeu

Vorbirea de duminica trecută are două părți: în prima parte am explicat puțin termenul și contextul, în partea a doua am exemplificat cu un text din Osea 12.
Introducere, despre apologie min 0:00
Text biblic 1 Petru 2:19-3:18a min 0:50
A fi creștin nu este o religie, ci o națiune min 3:50
Ca adunare să nu dorim să ne asemănăm cu statele, cu instituțiile min 5:39
O idee nu este adevărată dacă o rostește cineva care are prestigiu min 6:33
Nu trebuie să fim relevanți pentru cei din jur min 7:37
Ne face bine omului nostru lăuntric să suferim min 8:43
Noi avem la dispoziție asistența îngerilor min 9:33
Păcatul împietrește, nesimțește min 14:07
Să nu întoarceți rău pentru rău este teroare pentru firea pământească min 15:40
Este voia lui Dumnezeu să suferi pentru bine min 20:37
Apologia=a da un argument, o logică, un răspuns min 21:23
Nu prea vezi bătrâni fericiți, dar cine are nădejdea învierii este fericit min 22:52











Înregistrare adunare 28 februarie 2021

8 martie 2021

Carte sau film?

6 martie 2021

-Ai citit cartea asta?
-Am văzut filmul.
E un dialog des auzit, des purtat.
Recent am citit cartea „Lista lui Schindler”.
Schindler, neamțul „bun” care a salvat în jur de o mie de evrei din Cracovia, angajându-i la fabrica sa.
Cartea stătea la coadă pe raft, o răsfoisem, dar doar după ce am vizitat Cracovia de 4 ori, după ce într-o seară de toamnă târzie sub poarta pe sub care intrau trenurile în Auschwitz Birkenau am văzut și auzit un grup de evrei bocind,
cântând, nu știu, cu glasuri moderate, am înțeles realitatea tragică a legăturii dintre evreii de azi
și moartea strămoșilor lor și mi-am dorit să citesc cartea.
Și filmul este pe net, are peste 3 ore.
Când am fost la Cracovia am văzut semne spre „fabrica lui Schindler”, cunoșteam subiectul, dar n-am vrut să merg ca snobul să vizitez ceva despre ce n-am citit.
Acum am citit mai întâi cartea și apoi am privit și filmul.
Filmul e mult mai slab ca și cartea.
Și cam așa e întotdeauna.
(Oare nu putea Dumnezeu să ne lase un film, nu o carte?
Putea, că e înțelept:…așa pe un colț de cer să fie ca un ecran și acolo să se deruleze continuu filmul Lui.
Dar cred că și dacă ar fi așa, oamenii ar întoarce capul și nu s-ar uita la film, sigur ar decreta că numai bigoții privesc acel film și că trebuie să te uiți în altă parte. Așa e și cu cartea Lui.)
Odată că dacă n-ai citit cartea nu înțelegi filmul, apoi că filmul ia din carte poate10%.
Filmul nu conține gândurile oamenilor, nume, date, e greu să le vezi în film, ca regizor trebuie să inventezi dialoguri ca să verbalizezi gândurile. Asta strică la film, și la lungime și la originalitate, pui ce n-a fost.
Cartea Lista lui Schindler e carte-document, e mărturie.
Despre martorii lui Dumnezeu, despre evrei.
De ce nu ne-a lăsat Dumnezeu un film, ci o carte?
De ce a scris că „ferice de cine citește”?
De ce? Pentru că Dumnezeu se definește pe Sine: Cuvântul, nu imaginea.
Cu (filmul și cartea)Unortodox a fost la fel, deși mai întâi am văzut filmul pe Netflix și recent am citit cartea.
Iar cartea e mult mai bună ca filmul. Gândurile unei fete crescută în ramura hasidică a evreimii cu toate limitările și cu ciudățeniile ei.
Acum mai am o pereche carte-film: Dezinformarea, de Pacepa.
Cea mai ieftină armă, gheara de aramă a împărăției a patra: minciuna. Este și carte și film. Minciuna că armă de război.
  Mă întorc la închipuirea cu filmul pe cer. Că oamenii nu s-ar uita și dacă Dumnezeu ar derula un film pentru ei. Dar oare creația ce este? E mai mult decât un film, ne-a pus Dumnezeu de la naștere să trăim căldură și frig, durere și ușurare, iubiri și frici, emoții și liniști, îngrijorări și bucurii, slăbiciuni și tării, smeriri și îngâmfări, toate ca „imagini” ale Persoanei Sale, suntem copiile Lui, copiii Lui.
Toți oamenii.
Răzvrătiți și rebeli, înșelați și cu capul întors de la Tatăl, cu urechile surde, cu ochii orbi, atrași de jucăriile, scamatoriile și circul dușmanului Lui.
Nici realitatea vieții ca un teatru real în care trăim pe viu, nici admirarea istoriei și a prezentului ca un film pe care-l privim ca pe un ecran nu ne vor face să înțelegem pe Tatăl.
Trebuie să citim cartea Lui, s-o înțelegem, să-I înțelegem iubirea și asprimea Tatălui, motivele pentru care ne împinge și ne restrânge, ne copleșește cu iubire în tinerețe și pe cei ce nu se pocăiesc îi lasă să culeagă roada nesiguranței și disprețului pe care l-au semănat toată viața.
Dacă nu înțelegem gândurile Creatorului, degeaba privim filmul creației, degeaba trăim realitatea creației.
Niciun film nu poate face ce face o carte: să descrie în mod descriptiv gânduri, motivații, și mai ales justețea unei decizii.
De ce Dumnezeu este drept?
Cât este de atotcuprinzătoare dragostea Lui!
Voi da un singur exemplu: foarte mulți din cei cu care discut pe net și resping Biblia, afirmă că motivul respingerii lor este faptul că au găsit în Biblie un Dumnezeu crud, un Dumnezeu care poruncește unor împărați să distrugă cu desăvârșire cetăți cu mii de locuitori în ele sau țări întregi. Un Dumnezeu care este dragoste cum poate să facă așa ceva? se întreabă mulți.
N-au citit bine, n-au citit destul, n-au citit atent.
Ceea ce au observat ei este doar actul de justiție, nu cauza condamnării.
Ca și cum cineva ar nimeri în evul mediu la condamnarea la moarte a unor ucigași în piața centrală a unui oraș medieval european și privind execuția l-ar prinde mila de „bieții condamnați”.
Dacă nu știi câți oameni au omorât aceia, vezi doar o parte a „filmului”.
Toate „exterminările” din Biblie au fost acte de justiție.
Dumnezeu a pedepsit inechitatea socială și cauzele ei: idolatria, viața în pofte, traiul după plăceri.
Citiți bine cartea lui Dumnezeu, gândurile Lui, ca să înțelegeți bine Voia Lui.
Căci Dumnezeu „…are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.”


Spice dintre snopi

6 martie 2021
Pentru hrana ta duhovnicească strânge „spice” numai dintre „snopi”, adică nimic din ceea ce este strâns de duhul vreunei partide religioase (învățături, ceremonii, etc.), dacă vrei să fii liber.
Fratele Moldoveanu despre „grupări”, snopii din care n-avem voie să smulgem spice.

Fratele Moldoveanu a crezut și practicat acest adevăr biblic.
A stat deoparte de cultele și sectele religioase, deși atât cât a trăit a fost atras de unii și alții, iar după moarte îi este deformată memoria cum că ar fi fost -ist, sau -al, sau -aș.
Aș!?
Ce bine că a scris cărți!
Ce bine că s-a înregistrat ce a vorbit!

Ea a zis: Dă-mi voie să strâng și să culeg spice dintre snopi, rămase pe urma secerătorilor. Şi de azi dimineaţă, de cînd a venit, a stat în picioare până acum, și nu s-a odihnit decît o clipă în casă.” Rut 2:7 meditații de Nicolae Moldoveanu la cartea Rut. O cărțulie mică pe care am primit-o de la autor în 1989, când am fost la el în vizită la Sibiu, prima dată. De fapt erau două cărți într-una: meditații la Rut și la Obadia. 



Citez din carte:

"A. Nu aștepta nimic de la aproapele tău. Fii însă mulțumitor pentru fiecare gest bun. 
B. Unde sălășluieşte credința adevărată acolo se află și buna-cuviință și smerenia și înțelepciunea și dragostea. Este o lege de neîntrecut. 
C. Pentru hrana ta duhovnicească strânge „spice" numai dintre „snopi , adică nimic din ceea ce este strâns de duhul vreunei partide religioase (învățături, ceremonii, etc.), dacă vrei să fii liber. 
D. Nu-i timp de odihnă în timpul secerişului. Strânge toate „spicele” dintre „snopi”," pag 26

Fac o divagare legată de ceea ce a făcut Boaz. În legea lui Dumnezeu dată prin Moise este scris un paragraf legat de dreptul săracului și străinului: "Când vei secera holdele ţării, să laşi nesecerat un colţ din câmpul tău şi să nu strângi spicele rămase pe urma secerătorilor.... Să le laşi săracului şi străinului." Levitic 19:9-10 Deci Boaz a respectat această cerință divină și s-a calificat astfel pentru lucrarea de Răscumpărare a moștenirii lui Elimelec, ruda lui. Lucrurile sunt extrem de complexe în simplitatea pildelor profetice și am meditat la ele acum 4 ani când am fost în Israel tocmai pe vremea secerișului orzului. 

Orzul este o imagine a adunării. 
Dar să continui să citez din carte:
Rut 2,15: „Apoi s-a sculat să culeagă spice. Boaz a dat următoarea poruncă slujitorilor săi: Lăsați-o să culeagă spice şi între snopi, și să n-o opriți;” 
"A. După ce te-ai săturat poți lucra. Trebuie însă să te scoli din locul unde eşti și apoi să porneşti la lucru. 
B. Să culegi spice dintre snopi, dar să nu le mai faci snopi, ci să scoţi boabele din ele, ca să faci pîine. Aşa a făcut Rut (vers, 17). 
C, Să nu oprim pe nimeni din cei care strâng spice dintre snopi, ci dimpotrivă, să-i încurajăm în lucrul acesta, Ei strâng tot în hambarul lui Dumnezeu." pag 32
Iar ultimul sfat: 

„….să nu te întâlnească cineva pe alt ogor…”

Rut 2,22: „Și Naomi a zis către noru-sa Rut. „Este bine, fiica mea, să ieși cu slujnicele lui, și să nu te întâlnească cineva pe alt ogor.
A. Cunoașterea binelui este o necesitate a vieții. Nu-ţi poți păstra viața dacă nu știi să deosebești binele de rău.
„Este bine… să ieşi cu slujnicele lui…” Să fii nedespărțit de slujitorii adevăraţi ai lui Dumnezeu este bine — viaţa singuratică este un rău.
B. Ogorul lui Dumnezeu este unul singur. Sutele de partide religioase în creștinism nu sunt ogorul Domnului. EI nu lucrează în duhul vreunei partide, pentru că El este nepărtinitor, iar slujitorii Lui sunt ca El.
Dumnezeu Își alege slujitori numai din cei născuţi din EI, care-I seamănă în totul. Aceştia nu merg să lucreze în alt ogor.
Duhul de partidă nu este ogorul lui Dumnezeu.
” pag 37
Este un curaj, în această lume confuză și numai să afirmi ideea de claritate.
În Babilonia care ne înconjoară, să ai în minte Ierusalimul, să visezi la Ierusalim, să-l idealizezi, să îi dorești rezidirea este ca o declarație de război.
Obișnuiți cu cămășile de forță de tot felul ale cultelor și asociațiilor oferite de state în diverse epoci istorice, cei mai mulți creștini nici nu mai pot face un exercițiu de imaginație să vadă cum ar fi fără.
Pentru politicienii și guvernanții dirijați din umbră de clericii vechilor religii, constrângerea prin aparente „legi” și „reglementări” a fost placa uzată pe care au cântat-o fiecărei generații de „fanatici”, „care vor altă religie”.
Pentru creștini ca Moldoveamu, sau Moisescu, sau Ioanid, a sluji încorsetat de astfel de cămăși de forță nu ar fi însemnat doar un semn al nebuniei, ci nebunia însăși. De aceea au refuzat blând dar ferm, orice ofertă de „armură de-a lui Saul”, orice înregimentare în cutare cult.
Cât e de ridicolă pretenția de adevăr din spatele „nevoii” de „organizare” vedem din felul de tip „casă de nebuni” în care se „acceptă” și se „resping” în același timp cei cu diferite tipuri de cămăși.
Președinții de culte sunt niște mici papi peste autocefalii evident sectare, în timp ce pastorii de mai jos, de dragul „banilor de benzină” se duc unii la alții la „predicat”. Destul de strâmți să nu cedeze niciunul, suficient de largi (sau lacomi) să se sufere. Ridicolă situație. Toate acestea în Numele Celui care prin apostolul neamurilor Lui a lăsat înfierat cel mai dureros păcat: sectarismul, eu sunt al lui cutare.
Dar cine să priceapă lucrul acesta? vorba lui fratele Niculiță.
Pe de altă parte, ascuțimea de atenție în a observa aceste amănunte ale voii lui Dumnezeu trebuie să se manifeste și în observarea altor amănunte nu mai puțin importante, cum ar fi Dragostea lui Dumnezeu, Mânia Lui, Evlavia (angajamentul), Judecata, Planul lui Dumnezeu, într-un mod în care sămânța dură, dar dătătoare de viață a Cuvântului divin să fie îmbrăcată în pulpa dulce, aromată și hrănitoare a rodului divin al bunătății, facerii de bine, fidelității, etc., cum cu gingășie suntem învățați de Tatăl să fim și noi, prin fiecare fruct creat spre săturarea stomacului.
Ducând comparația un pic mai departe, socotesc că tocmai acest rod divin este slobozit atunci când omul se debarsează discret de încorsetările nebiblice ale înregimentărilor de orice fel, când se eliberează.
Cât despre ridicolul „cultelor” mai este de scris.
Diavolul însuși are ca obiectiv ridiculizarea celor ce cred, dar pentru a-i putea ridiculiza trebuie să-i ducă treptat într-o stare de râs și să-i și facă să nu vrea să iasă din ea. Ioi.
Din fericire avem exemple de oameni care nu s-au lăsat păcăliți de „jucăriile” gradelor și funcțiilor, a felului lumesc, ierarhic al stratificării între „frați”, oameni care au refuzat podiumuri și scaune, tocmai pentru că vor să stea odată pe scaunul de domnie al Gloriei Mielului.
(Din discuția telefonică cu fratele Ionică de la A. căruia îi mulțumesc pe această cale.)


O durere necurmată în inimă

27 februarie 2021
„Legătura de iubire,
Dându-mi drept la toți cei dragi,
(:Vreau să-i smulgi de la pieire
Și spre Tine să-i atragi:).” V.V Moisescu (cântarea „Nu pot crede că-ntâmplarea…”)

„... simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti.” Romani 9:2-3
Pribegind zilele trecute pe net am dat de cântarea asta și am ascultat-o de câteva ori.
Cuvinte frumoase, doar că cei ce au publicat, au scris fără să verifice că textul este de Traian Dorz.
Nu „suna” a Dorz,… așa că „hai să verific”, mi-am zis.
M-am dus imediat la Indexul general al cântărilor fratelui Niculiță.
Era acolo în volumul 1 din Cântările Domnuluii:
Intuiția nu m-a înșelat, cântarea este de fratele Moisescu, nu de Dorz.
Și am căutat mai departe la Cântările Betaniei, unde am avut o surpriză, erau două cântări pe aceeași melodie, nr 58 și 59. Voi reveni mai jos.
Așa cum l-am cunoscut pe Cristi, un om care evita monotonia și rutina, șablonarea și lipsa de logică, și tatăl lui, V.V. Moisescu era la fel, un nonconfomist pe toate planurile.
O întâmplare auzită despre Moisescu: deși a fost doar creștin fără afiliere confesională, era invitat adesea prin adunările baptiste din Arad. Cunoscând idolatrizarea amvonului și a bisericii de către baptiști le-a dat un tratament.
Hai să divaghez.
Crescând într-o adunare mică baptistă la țară, fără amvon, (era o masă acolo, cu câțiva bărbați în jur și o mulțime de băbuțe), îmi amintesc de această idolatrie, dar n-am receptat-o așa atunci. (Încă o divagare, băbuțele erau multe văduve de război, căci noi am fost în Ardealul de Nord, pe granița Dictatului și statul maghiar a trimis la ucis pe front sute de mii de tineri români din Ardealul ocupat, 45 din ei nu s-au mai întors, dar astea le-am aflat mai târziu. Gata divagarea la divagare.) Timpul de adunare era împărțit pe vremea aceea în trei: ora de rugăciune, cu 4 îngenuncheri (bărbați, femei de două ori și copii), studiul biblic (sau ora duminicală) și serviciul divin. Acest serviciu zis divin (numit înainte de război „slujbă dumnezeiască”) era socotit cel mai sfânt timp. Bunicul (pastor) se ridica din locul lui și tot în locul lui, la colțul mesei, îngenunchea și se ruga în tăcere un minut-două, timp în care noi așteptam. Apoi citea Biblia cum se cuvine, cu toți ridicați și apoi ne așezam și rostea predica care încheia ziua și mai ales noi copiii ne bucuram când auzeam slobozitoarele cuvinte „Adunarea este liberă”. Desigur fără amvon și biserică, nici acest teatru nu ar fi fost posibil. Gata și divagarea.
Și acum tratamentul lui Moisescu: cunoscând sanctificarea amvonului de către baptiști, a urcat odată în acel „loc sfânt” cu pălăria pe cap și a predicat așa spre oroarea audienței.
Tot lui îi este atribuită și o replică tot într-o adunare baptistă, la sfârșitul programului, după ce pastorul a rostit „adunarea este liberă” a întrebat tare: „De ce n-ați lăsat-o liberă de la început?” cu referire desigur la felul biblic de a participa orice frate la slujire.
Cartea Cântările Betaniei este o mostră din acest nonconformism al ideilor lui Moisescu. Cel mai bine se vede în textul cântărilor Betaniei, să luăm cum am promis aceste două cântări.
Și pentru că îmi place să fac slujba de jertfă cu temeinicie, dau textele ambelor cântări, iar pentru că din 1938 până acum „tiparul” a ajuns gratuit, voi desfășura referințele biblice la note de subsol fără restricții de spațiu:

Cântarea 58:
PENTRU AI MEI

1) „Nu pot crede că-ntâmplarea
Rândui să fiu cu-ai mei1
Cum deci, ar putea uitarea
Să m-abată de la ei?

Ref1: O Isuse-n cartea vieții
cred c-ai scris și pe acei
cari acum din „locul morții”
mi i-ai dat să fie-ai mei.

2) Ref: De aceea chiar și-n ceruri
Vreau să fiu cu toți ai mei
căci de dor nespuse goluri
aș simți de n-ar fi ei.

3) Dacă voi sosi la tine
Neșt’ind soarta a lor mei
ți-i voi cere prin suspine
până vor sosi și ei2.

4) Legătura de iubire
dându-mi drept la toți cei dragi
vreau să-i smulgi de la pieire
și spre tine să-i atragi3.

5) Samân pentru-ai mei Cuvântul
cu nădejde chiar de plâng
căci cu chiot4 fi-va cântul5
când cu roadă am să-l strâng6.

6) Voi avea puteri în ceruri
lumi întregi să rânduesc
dar cu ce-aș putea de-a pururi
pe ai mei să-nlocuesc?7

7) Și cereasc-Apocalipsă
întrebând mi-ar arăta
că doar unul de-ar fi lipsă
ceru-ntreg l-ar aștepta.8



1 Ioan 17:24 „Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu..
2 Luca 16:28 „căci am cinci fraţi şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin
Dacă bogatul necredincios se interesa de ai lui, cu atât mai degrabă noi.
3 Matei 8:5-6? „Pe când intra Isus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, care-L ruga şi-I zicea: „Doamne, robul meu zace în casă slăbănog şi se chinuieşte cumplit.
4 Psalmul 89:15 „Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!
Psalmul 95:2 „Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!”
5. Iov 38:7 „atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?
6 Psalmul 126:4-5 „Doamne, adu înapoi pe prinşii noştri de război, ca pe nişte râuri în partea de miazăzi!  Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu cântări de veselie.
7 Matei 16:26 „Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?
Matei 2:18 „„Un ţipăt s-a auzit în Rama, plângere şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii şi nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau
8 Apocalipsa 6:11 „Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi i s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei.

A doua cântare pe aceeași melodie
Cântarea 59 din Cântările Betaniei
se intitulează PENTRU AI TĂI, cu referire la faptul că trebuie să ne rugăm și să mijlocim atât pentru „ai noștri”, rude, prieteni, apropiați, cât și pentru „ai Domnului”, frații de credință.

1) Nu pot crede că-ntâmplarea
Rândui să fiu cu-ai Tăi
de aceea depărtarea
nu m-abate de la ei.

2) Ref: O, Isuse vreau de-acuma
să-Ți slujesc cu toți ai Tăi
căci din dor de Tine numa
uit de mine și de-ai mei.

3) Fi’nd trecut în Cartea Vieții
cu răscumpărații Tăi
depășesc ținutul morții
și-i primesc ca frați ai mei.

4) Legătura mântuirii
n-o socot că e-n zadar
căci în loc de golul firii
simt iubirea făr-hotar.

5) Samân pentru-ai mei Cuvântul
cu nădejde chiar de plâng
căci cu câtă slavă-i cântul
când în Numele-Ți se strâng.

6) Casa ce durează pururi
cu nimic n-o-nlocuesc
căci ea nu e doar în ceruri
ci de-aci s-o locuesc.

7) Scumpa Ta „descoperire”
întrebând-o mi-a răspuns
și de-atunci pân’ la răpire
Tu în totul Mi-ești de-ajuns.

Vă las cu înregistrarea de la care a plecat meditația și căutările mele,

O parte din urmașii lui Constantin și Victoria Dincă, (12 copii, 91 de nepoți, peste 220 de strănepoți, 5 stră-strănepoți) cântând cântarea care a fost „motto”-ul bunicilor lor.

Nașterea unui copil este sfârșitul unui proces de 9 luni de zile de „purtare” în pruncului în pântece.
Nașterea din nou este tot așa sfârșitul unui proces de purtare („vă port în inima mea” Filipeni 1:7) în inimă, de suferințe ale nașterii („Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii până ce va lua Hristos chip în voi!” Galateni 4:19), de eforturi, efortul părintelui ce dă naștere („Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi n-aveţi mai mulţi părinţi, pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie.” 1 Corinteni 4:15) Acest efort este lupta cea bună, luptă care se câștigă înainte de câmpul de luptă, la instrucție, instrucție zilnică: citirea și învățarea Cuvântului (ascultare de Comandant) și rugăciune (raport zilnic) și apoi sfat, îndemn, mustrare, etc. date altora, educația creștină propriu-zisă.
Trebuie să ne antrenăm atât pentru „ai noștri” cât și pentru „ai Domnului” prezenți sau viitori, simțire, durere, lacrimi, rugăciune, afecțiune.
Desigur, o variantă tâmpă și redusă a lucrurilor o oferă te(hn)ologia calvinistă a „momentului”, moment când când mortul devine viu, fără educație, fără mustrare de cuget, fără frământuri de conștiință și fără rugăciune de mijlocire, căci „dacă Dumnezeu alege?!” Cu alte cuvinte, nu mă rog, nu îi învăț, nu mă rog pentru ai mei, ci aștept că „Domnul să se atingă de inima lor”. Bătrânii Dincă, cei de la minutul 6:18 din clip n-au cunoscut teologia calvinistă și de aceea s-au rugat zilnic pentru copiii, nepoții și strănepoții lor. Au purtat această durere, acest plâns, aceste lacrimi până la moarte și la seceriș vor cânta.
Ca și fost calvinist, (port încă cicatricile și urmările acelor vremi) vă îndemn pe cai care încă cochetați cu acest lichior teologic, să vă treziți. Dacă mai cunoașteți astfel de bețivi, să-i îndemnați și pe ei să se trezească.
Întristați-vă și plângeți!







17 martie 1938, împușcarea a 158 de frați într-o singură noapte, toți bărbații activi din Adunarea Creștinilor Evanghelici din Krasnoiarsk, Novosibirsk, Uniunea Sovietică. (Raport audio din 17 februarie 20121, limba rusă)

23 februarie 2021

„Cei care ne îngropau nu știau că noi suntem semințe.”

Dacă într-un singur oraș dintr-o singură regiune au fost împușcați 158 de credincioși, vă imaginați câte alte zeci de mii au fost martirizați ca niște miei pentru simpla lor credință în Evanghelia Mielului care a fost înjunghiat. Am ascultat acest raport de două ori în rusă, apoi încă odată după ce s-au activat subtitrările. Subtitrările nu sunt perfecte (nici rusa mea), dar merită să ascultați. E vorba de mișcarea numită a Creștinilor Evanghelici Baptiști Neînregistrați din fosta URSS. Nu discut acum acordul sau dezaprobarea asupra anumitor aspecte, cei ce-mi citiți blogul mă cunoașteți. Atunci, în 1938 singura separare era cea a lepădării sau nu de credință. Era un singur Domn, o singură Credință, un singur botez. Ba mai erau: domni erau doi, era și Stalin, aveai de unde alege, și credințe erau două, era ateismul, și botezuri erau două: unul în cămăruțe tainice, botezul colaborării, al trădării, botezul lui Iuda, iar pentru cei care au refuzat acest botez, a rămas botezul sângelui, împușcarea.
Nu sunt lucruri de glumit și de nepăsat.
Cei ce au primit și au moștenit carnetele de pastori au fost trădătorii, trădații au primit glonțul în cap.
Vai de evanghelia vestită la Krasnoiarsk de acei rămași afară din numărul celor 158.
Sunt cel puțin 3 motive pentru care aceste lucruri nu se cunosc:
1. Distanța în timp, s-au petrecut în timpul marii terori, 1938.
2. Secretizarea, n-a știut nimeni, doar dosarele au știut, dosare care s-au deschis abia pe vrema lui Gorbachov și Elțîn.
3. Dezinteresul, nepăsarea. Profeții din cetatea noastră n-au cum să fie adevărați, nici martirii de anul acesta.
În sfârșit, subiectul e viu pentru că în ultimii ani a fost răscolit din arhive și scos la lumină.
Mișcarea evanghelică din Rusia anilor 1918 număra mai bine de un milion de credincioși, creștini evanghelici (Mișcarea fraților), Baptiști, Menoniți și Molocani o mișcare indigenă). Nici acum, după 100 de ani nu au ajuns din nou la acest număr.
Filmul original este aici:

Apărarea evangheliei în anii persecuției. Beniamin Horev, 17 februarie 2021
Activați subtitrarea automată în română din setări.

O întâmplare frumoasă este descrisă de la minutul 36:30.
Sora Olga, la vârsta de 24 de ani a fost condamnată la 8 ani închisoare pentru 50 de cărți poștale pe care le-a scris de mână, le-a distribuit prin cutiile poștale și i-a îndemnat pe locuitorii orașului Nicolaev (Ucraina) să asculte radio Monte Carlo (predici și cântări).

A stat în închisoare între 24 și 32 de ani, toată tinerețea ei. În închisoare a fost chemată de comandantă în birou, aceasta a închis ușa și a întrebat-o:
-Dumnezeu tău e atotputernic?
Olga spune:
-Da.
-El ascultă rugăciunile?
-Da.
-Dar Dumnezeul tău poate să-mi trimită mie un copil? Noi de-atăția ani trăim cu soțul meu și copii n-avem.
-Eu mă rog pentru dumneavoastră, cu o condiție: să stați împreună cu mine pe genunchi.
Comandanta a spus:
-Bine.
Și iată că Olga s-a așezat pe genunchi și comandanta cu multe stele pe umăr a închisorii s-a pus și ea pe genunchi și Olga s-a rugat:”Doamne arată-ți mila, dă-i un copilaș!”
Și pe urmă comandanta a chemat-o din nou și i-a zis:
-Olya (Olga), eu ies în concediu de maternitate, dar dacă se naște copilul, eu în aceste organe niciodată n-o să mai fiu.
După 20 de ani, pe Olga au sunat-o din Belorusia niște tineri și i-au spus că o femeie care i-a fost șefă în închisoare i-a transmis salutări, au zis: „Transmiteți salutări lui Olya, în familia noastră este o fată și în cinstea ei, i-am pus numele Olya, noi citim Biblia și mergem la biserică.”
Aceasta a fost jertfa mea de seară, mă grăbesc să închei.
Probabil în cer vom vorbi toți toate limbile, să ne înțelegem unii cu alții.
Evrei 13:3 „Aduceţi-vă aminte de cei ce sunt în lanţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi cu ei, de cei chinuiţi, ca unii care şi voi sunteţi în trup.
Peste tot în lume, cu foarte puține excepții, creștinii sunt persecutați, închiși, încătușați, intimidați, ridiculizați, batjocoriți, sunt văzuți ca amenințare. Iran, Nigeria, China, Corea sunt pe pe primele locuri la persecuții. Rusia vine iar din urmă. Iar țările musulmane aproape toate persecută creștinii. În alte țări există o persecuție mascată iar în foarte multe țări „creștine”, creștinismul adevărat este îngropat într-o masă de creștinism fățarnic. Atunci când cei 158 de frați au fost împușcați spre groaza celorlalți închiși în acea închisoare (execuțiile se făceau noapte de noapte), nimeni din lume n-a știut, nici mulți ani după aceea. Tot așa, nimeni din lume nu știe de zecile de mii de creștini care stau acum în celule, legați, în frig, foame, răni, boli, neputințe, singurătate și multe feluri de torturi inimaginabile.
Să avem gând la ei, gândul și rugăciunea, smerirea inimii, întristarea care duce la pocăință vine și pe această cale.


Înregistrare adunare 14 februarie 2021

19 februarie 2021

Ce părere am despre Bitcoin?

18 februarie 2021

Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi cu mâinile voastre, cum v-am sfătuit.
1 Tesaloniceni 4:11
Am fost întrebat deja de mai multe ori, de mai mulți, apropiați și nu numai: „ce părere aveți despre Bitcoin?”.
Proastă părere, am răspuns de fiecare dată, uneori am detaliat.
De ce „proastă”?
Din cauza la asta,…. și am citat versetul de mai sus.
Vedeți, pentru mulți versetele biblice nu sunt porunci date de Comandant, ci referințe facultative dintr-o carte după care oricum nu se iau, că ei au un guru care le „interpretează” cartea, iar dacă nu le place cum o face, schimbă gurul.
Și gurul știe că poate fi schimbat, că poate rămâne singur, așa că va căuta să învețe după poftele celor de care îi e frică să nu-l schimbe.
Cum eu nu-s nici guru, nici nu am stresul de a rămâne singur (oricum sunt singur în fața tastaturii, iar când mă simt deprimat de singurătate, citesc pe vreun profet biblic și-mi revin) vă pot spune și pe gratis și fără teamă următoarele păreri despre Bitcoin:
Bitcoin este o criptomonedă, (nu detaliez), o monedă neemisă de vreun stat, a cărei valoare a crescut nemaipomenit de mult în raport cu alte monede. Este cea mai răspândită criptomonedă deocamdată.
Cei ce m-au întrebat au avut în vederea părerea mea despre investițiile în Bitcoin și desigur în spatele gândului (de investiții) stă de obicei ideea de a nu pierde bani prin inflație (idee bună), de a-ți proteja ce ai câștigat sau de a câștiga bani prin specularea diferenței. Așa că întrebarea scurtă e bună, are rădăcini mai adânci și ca orice întrebare bună are nevoie de un răspuns bun. Sau mai bine zis, nu poate fi răspuns bun la întrebări proaste. Mai departe, pe mulți i-ar putea duce gândul la a-și face un mod de trai din specularea creșterii Bitcoinului.
Mă simt dator să răspund la această întrebare. Am mulți cunoscuți, apropiați care mi-au pus-o, un ginere într-o dimineață, primul lucru pe care mi l-a spus când ne-am întâlnit a fost dacă „știu cât a crescut Bitcoinul azi-noapte”.
Iată cum cred eu: Dumnezeu lucrează, Domnul Isus lucrează, profeții au lucrat, apostolii au lucrat și nouă ne-au poruncit să lucrăm.
Munca nu este doar un blestem producător de transpirație, dat în Eden ca pedeapsă pentru păcat.
Munca poate fi și este o sursă de binecuvântare și de participare la „munca” lui Dumnezeu, la munca cu Dumnezeu.
Dumnezeu dă soare și ploaie, îngheț și desprimăvărare, brumă și vânt, iar noi îl însoțim cu semănat și plivit, cu secerat și vânturat, împletindu-ne munca noastră cu binecuvântările lui. Da, câteodată ne și ostenim, dar întrebați-l pe cel bolnav și neputincios, sau olog, dacă n-ar vrea să se ostenească mai bine, decât să stea blegit pe pat. Mai trebuie să privim munca și ca o sursă de înțelepciune, de învățare, nu munca aceea repetitivă, la bandă, când te pune altul și o faci pentru pâinea ta, ci munca cu unelte, cu mâinile, (și munca cu „capul” e tot muncă cu mâinile) „ca să ai ce să dai celui lipsit”, munca pentru mai mult decât ai tu nevoie, nu pentru tine.
Dar de ce nu sunt de acord să cumperi Bitcoin și să aștepți să crească? Nu sunt de acord cu un astfel de mod de a gândi. Nu am fost de acord nici cu Caritasul, nici cu alte șmecherii piramidale. (Apropo, am treabă și cu uleiurile esențiale, homeopatele, apa Kangen și alte substanțe care scot miraculos banii din buzunar și trasează o graniță vizibilă între cei mai înțelepți și cei mai puțin, altfel nu s-ar ști.)
Dumnezeu a poruncit prin apostol un mod de viață: „liniștit”, „cu treburi” și cu „muncă cu mâinile”.
1. Bitcoinul și investițiile astea pe care nu le poți controla nu sunt un mod de viață liniștit. Te uiți de 15 ori pe zi să vezi cât e cursul, crește, scade, nu, nu, nu e liniștit.
2. „Să vă vedeți de treburi”, de treburile voastre, nu ale altora. Bitcoinul nu e treaba ta, nu-l poți modifica. Munca ta o poți controla, mâine ești mai bun, o faci mai bine, poimâine ai o unealtă mai bună, experiență, clienți mulțumiți, prosperitatea vine. Mai mult, Bitcoinul nu e nici măcar Cezarul, toate celelalte monede sunt emise de State, de Cezari. Sunt apărate de State, „dați Cezarului ce este al Cezarului„, Bitcoinul nu este nici al Cezarului, nici al lui Dumnezeu, e ca și Caritasul, al lui vreun Stoica probabil (pe Stoica am auzit că l-au scos din casă luna trecută). Nimeni nu te va apăra dacă vei pierde tot.
3. Să lucrați cu mâinile voastre. Aici am multe de spus. Acum când scriu am mâinile crăpate de muncă, Nivea nu mă ajută. În mod neașteptat mă simt foarte bine, cu chef de lucru și cu energie. Nu am fost totdeauna așa. După două internări anul trecut, una cu operație, după o lungă boală în primăvară (probabil Covid, cu aproape 3 săptămâni de bolit și apoi luni de zile de lipsă de energie) mi-am revenit bine și acum am și energie și putere de lucru. Nu mă doare aproape nimic. Acest fapt este un har în sine. Numai cine a stat neputincios și fără vlagă la pat se poate bucura de vlagă și da, de lucru. Am vorbit din acest text chiar în Tesalonic acum 3 ani, în 2018, în vechea Agora:

Gânduri din 1 Tesaloniceni…din Tesalonic. August 2018

Am mai vorbit în 2017 la o grupă de studenți creștini despre același subiect, mai detaliat:

21 de principii biblice de aplicat în afaceri. (4. 4. Principiu moral: a lucra cu mâinile tale, a nu trăi în neorânduială.)

Să revenim. Mai sunt două texte biblice, mult mai dure împotriva celor ce caută să trăiască fără muncă. (Aici îi bag și pe pastori liniștit, nu numai pentru că trebuie să vă spun, dar dacă nu scriu ceva împotriva pastorilor, risc să îmi republice articolul ăștia de la crestintotal, armoniamagazine și alte bloguri strânse cu grebla și nu-mi place anturajul, mă trezesc cu postarea între Sfântul Anton de la Londra și Sfântul Anton de la București. Nu, nu, prefer să fiu ignorat de cei lipsiți de discernământ.)
Dar să citim textele:
În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate care trăieşte în neorânduială, şi nu după învăţăturile pe care le-aţi primit de la noi. Voi înşivă ştiţi ce trebuie să faceţi ca să ne urmaţi, căci noi n-am trăit în neorânduială, între voi. N-am mâncat de pomană pâinea nimănui; ci, lucrând şi ostenindu-ne, am muncit zi şi noapte, ca să nu fim povară nimănui dintre voi. Nu că n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut să vă dăm în noi înşine o pildă vrednică de urmat. 10 Căci, când eram la voi, vă spuneam lămurit: „Cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce”. 11 Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri. 12 Îndemnăm pe oamenii aceştia şi-i sfătuim, în Domnul nostru Isus Hristos, să-şi mănânce pâinea lucrând în linişte.” 1 Tesaloniceni 3
„„N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuivaSinguri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine. În toate privinţele v-am dat o pildă şi v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuşi a zis: ‘Este mai ferice să dai decât să primeşti’.” Faptele Apostolilor 20:33-35
Evanghelia este un mod de viață. Am scris anul trecut: „ E 3 mai 2020, suntem în plină criză a coronavirisului, bisericile sunt închise, vizitele interzise, pastorii nu mai pot „lucra” nimic. Nu știu de ce mai cer donații, în afară de salariile lor, acum nu mai au justificarea clădirii pentru că e goală, clădirile nu consumă apă, curent, căldură.  Dacă acești pastori și preoți ar fi urmașii apostolului Pavel, s-ar fi întors fiecare demult la meseria lor, la mistrie sau laptop, la proiectare sau inginerie, la croitorie sau pe tractor, la ceva de făcut cu mâinile și n-ar mai lăsa rușinoasele și jenantele anunțuri care sunt tot mai vizibile pe paginile de internet ale bisericilor goale: Donați!, donează, donații.
Mergeți la lucru oameni buni, economia nu este închisă, munca nu este interzisă.
Nu știți lucra? Voi ce Biblie citiți? Pe cine urmați, pe croitorul Pavel?
În Numele dulgherului Isus cereți voi bani ca să nu dulgheriți ca EL?
Din epistolele croitorului Pavel citați, dar de ce nu vă osteniți ca el?
Dragii mei, am generalizat, știu. Dacă știți undeva, în vreun colț de Românie, sau în diaspora mai degrabă vreun pastor care a trăit până acum din ce i-a dat biserica și acum, în pandemie s-a întors la lucrul său, dați-mi de știre. Atitudinea care ar trebui să mobilizeze pe orice creștin ar trebui să fie aceasta: „Şi eu voi cheltui prea bucuros din ale mele şi mă voi cheltui în totul şi pe mine însumi pentru sufletele voastre.”
     Cât de departe este această atitudine de jenanta cerșetorie, acum online, de sevrajul monetar în care se trezește toată lumea religioasă, tot acest Babilon construit pe un schelet financiar. Această închidere a bisericilor este probabil o repetiție a marii căderi a Babilonului religios, cădere descrisă la Apocalipsa 17.

Poate sunt influențat în ceea ce cred și de exemplul bun al părinților mei. Timp de 14 ani cât am stat cu ei, nu-mi amintesc vreo duminică să nu fi mers la adunare, nici vreo zi de lucru în care să nu fi lucrat de dimineața până seara. (În afară de zilele de sărbători ortodoxe mari, „ca să nu fim pricină de poticnire în sat”).
Dar trebuie să mai adaug ceva: banii sunt necesari, sunt o unitate de măsură a încrederii în emitent, în Cezar… și în Dumnezeul de deasupra Cezarului, Dumnezeu care a lăsat Cezarul, a lăsat rânduiala, și sabia, și frica, și impozitele din care trăiește „Cezarul”, și ordinea din lume, ordine fără de care haosul s-ar instala rapid. Doar atât că un creștin face parte din altă împărăție, din altă „țară”, acolo unde trăiește pentru moment este ambasador al acelei împărății și se poartă pe pământ ca un străin într-o țară străină, respectând autoritatea și legile, plătindu-și dările și acordând cinste, dar cu gândul permanent al așteptării convocării…acasă.
Discutăm subiecte nu de dragul nici cu scopul controversei, ci de dragul iluminării subiectului, al clarificării, al câștigului unei înțelegeri mai bune. Controversele mici și mari care se nasc sunt consecințe câteodată.
De frica controverselor, nu ar trebui evitată dezbaterea, mai ales acolo unde lumina Cuvântului lui Dumnezue este destul de puternică pe subiect, ca în cazul de față.
cu mult drag


Protocolul ceresc

15 februarie 2021

Articol important, articol de referință. Am fost nevoit să fac un rezumat biblic (nu e complet desigur, departe de asta) al regulilor cerului, pentru ca cei „cerești” adică cei ce cred pe Cel ce s-a coborât din Cer și cred Cuvântul trimis de Cel ceresc să știe cum trebuie să se comporte „în cer”. Și chiar cei care nu știu și ajung să citească, să înțeleagă că orice autoritate vine de la Dumnezeu, care este sursa ordinii cosmosului.
Acest articol conține reguli de comportament în prezența lui Dumnezeu. Nu, nu în biserică, pentru că Dumnezeu nu locuiește în biserici și temple, El locuiește în cer și în inimile (sufletele, cugetele) celor cerești, adică în cei ce cred.
Sunt câteva reguli simple, de bun simț adunate în acest mărunt articol, din diferite locuri din Cuvântul lui Dumnezeu. Așadar acest scurt articol și destul de tehnic, poate mai asemănător cu un paragraf de instrucție militară sau de protocol de stat decât cu o „învățătură creștină” cum se numește acest blog, se vrea o portiță deschisă spre cer, să lase o proiecție din splendoarea cerească peste mințile noastre, splendoare pe care înțelegând-o să ne potrivim sufletele pentru a ne conforma cerințelor cerului și a fi acceptați acolo.

1. Dumnezeu nu doarme niciodată.
2. Dumnezeu poate asculta miliarde de cugete în paralel, el nu are ca noi oamenii, un singur fir de gânduri succesive.
3. Dumnezeu nu este singur în cer, El este înconjurat de îngeri și chiar Fiul, Domnul Isus stă la dreapta Sa.
4. Îngerii par a fi extrem de numeroși, dar la un rang inferior nouă celor ce credem. Sunt numiți chiar slujitorii noștri. (Trebuie să stăruim asupra îngerilor ca să înțelegem protocolul ceresc, mare parte din acțiuni se petrec din pricina lor sau pentru ei. Chiar existența noastră ca creștini, suferințele și traumele prin care trecem au ca scop în parte și „educarea” domniilor și stăpânirilor din locurile cerești” adică a îngerilor.)
5. Există îngeri buni (ascultători) și îngeri răi (răzvrătiți). Există chiar o căpetenie a îngerilor răzvrătiți (Satan) care comunică în mod permis cu Dumnezeu și au autoritate (tot permisă) asupra noastră. Fără aceste explicații nu putem înțelege suferința, suferința profeților și a Domnului Isus, propășirea răului.
6. Noi oamenii putem aduce cereri înaintea lui Dumnezeu, respectând un anumit protocol și înșir aici câteva reguli (nu pretind că toate):
7. Numai cine cere capătă.
8. Atât cererile cât și îndemnurile sau învățătura se fac „înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor aleși” adică tot ce fac cei credincioși este „spectacol” pentru îngeri, ei se uită la noi.
9. Îngerii doresc să se uite la noi, o fac cu plăcere.
10. Îngerii învață de la noi, ajung să cunoască prin noi „înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu”.
11. De aici derivă o concluzie extrem de importantă a acestui articol: protocolul ceresc trebuie respectat nu pentru că Dumnezeu nu ne-ar iubi, ci tocmai pentru că cei ce-L iubesc pe El trebuie să-și dovedească dragostea respectând „protocolul” sălii tronului, protocol admirat de miliarde de îngeri.
12. Rugăciunile sunt poarta de intrare a oamenilor în cer și la rugăciune se referă expres „protocolul cerului”.
13. Fac încă o paranteză și mai adaug ceva: Dumnezeu este fericit. El stă în cer și coordonează de exemplu nașterea a aproximativ 50000 de oameni pe zi din care aproape 10000 de chinezi. Cam un om pe secundă vine în lume. Și toți vor beneficia de bunătatea lui Dumnezeu.
14. Din clipa nașterii, apoi de când zice „mama” sau „tata” bebelușul crește și aduce fericire celor ce-l cresc, iar când prima dată privește în sus și zice Tata, aduce fericire Celui ce I-a creat și pe el și pe părinții lui. Așa că protocolul ceresc nu este ceva lipsit de sentiment sau suspans.
15. Când zice prima dată „Tată”, când cheamă pe Domnul, atunci copilașul devenit adult deschide timid ușa cerului, la acest moment se referă acest articol.
16. Rugăciunea se face în ascuns, în particular, cu ușa încuiată. Parada, sinagoga, scaunul dintâi, colțul uliței, filacteriile late, fața sluțită și vorbele multe nu fac parte din protocolul cerului.
17. Datorită faptului că cerul este un loc activ, un loc al ascultării și judecății, rugăciunile urmează un traseu special și sunt ascultate nu doar de Dumnezeu, ci în același timp de Domnul Isus și de îngeri.
18. Îngerii de multe ori sunt trimiși să slujească celor ce se roagă sau celor pentru care se roagă unii, adică chiar să împletească împrejurări și să creeze condiții favorabile unor anumite evenimente sau să împiedice alte evenimente. Acest lucru ei îl fac la porunca și trimiterea lui Dumnezeu, iar în neștiința lor (ei sunt duhuri slujitoare, robi, nu fii, „robul nu știe ce face stăpânul„) ascultând și rugăciunea și porunca de a executa ceva, ei cu adevărat învață Înțelepciunea nespus de felurită a luI Dumnezeu.
19. Cel ce se roagă trebuie să fi înțeles relația de autoritate și subordonare din cer și să fi respectat și pe pământ relațiile de autoritate derivate din cer. De exemplu relația soț-soție. Sau iertat-vinovat.
20. Dacă nu-ți iubești soția, nu poți apela la dragostea de Tată a Celui ce vă este Tată la amândoi și rugăciunea ta va fi împiedicată, mai sunt piedici pentru rugăciune, e tot un fel de protocol, să nu fi nepregătit atunci când ceri, că nu vei primi.
21. Prima accesare a protocolului ceresc de către fiecare om este pocăința, acest moment este un prilej de mare bucurie în cer: „Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi, care n-au nevoie de pocăinţă.” Luca 15:7 Desigur bucuria este atât a lui Dumnezeu, a Domnului Isus cât și a îngerilor aleși (buni).
Acum probabil înțelegem mai bine :”Cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci oricine cere capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate, i se deschide.” Matei 7:7-8, așa e protocolul ceresc. Chiar dacă Dumnezeu știe mai bine dorințele și nevoile noastre, chiar dacă „nu-mi ajunge cuvântul pe limbă și Tu Doamne îl și cunoști în totul…” nimeni nu capătă nimic fără să respecte protocolul.


Interfața cu Dumnezeu

15 februarie 2021

Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre.” Matei 23:13
Clericii+bisericile+slujbele sunt socotiți de majoritatea oamenilor „interfața cu Dumnezeu”, așa-i socotește lumea, dar oare așa este?
Dumnezeu ne spune în Biblie că interfața cu Dumnezeu e Cuvântului Lui: „fața Domnului”.
Să lămurim.
Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” 2 Corinteni 3:18
Acesta este subiectul postării de azi, al jertfei mele pentru voi: care este „fața Domnului”, interfața noastră cu Dumnezeu?
Clerul, popii/pastorii, bisericile, slujbele pe de o parte sau Cuvântul lui Dumnezeu/Biblia pe de altă parte?
Argumentul dintâi: cum explică Dumnezeu prin pilda lui Moise care își acoperea fața, că „fața lui Moise” este de fapt „cuvântul lui Moise”, deci fața interfața lui Dumnezeu este Cuvântul Său explicat și făcut înțeles?
” ....fiii lui Israel nu puteau să-şi pironească ochii asupra feţei lui Moise din pricina strălucirii feţei lui, ….noi …..nu facem ca Moise care îşi punea o maramă peste faţă, pentru ca fiii lui Israel să nu-şi pironească ochii asupra sfârşitului a ceea ce era trecător. 14 Dar ei au rămas greoi la minte, căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această maramă rămâne neridicată, fiindcă marama este dată la o parte în Hristos. 15 Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o maramă peste inimile lor. 16 Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată. 17 Căci Domnul este Duhul, şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. 18 Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.
Fața lui Moise/citirea lui Moise este citirea Vechiului Testament, slava Domnului/chipul Domnului este în mod evident citirea Noului Testament, asta înseamnă a privi slava Domnului. Cuvântul, Biblia este interfața noastră cu Dumnezeu. Mergem mai departe.
Cuvântul nu are nici o putere în nimeni dacă nu este cunoscut, meditat, analizat, lăsat să taie (căci e o sabie) ca și atunci când te dai la o operație să fi tăiat, să opereze, căci e viu, să fie înțeles. Mai mult, Cuvântul lui Dumnezeu este o hrană a minții, a cugetului, este dat ca să te gândești toată ziua la el, să-ți umple viața, să nu mai vezi nimic mai prețios decât asta. Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia conține Planul lui Dumnezeu, plan care îl are în mijloc pe Hristos, pacea noastră care va uni toate lucrurile în sine la sfârșitul vremurilor.
În Cuvântul lui Dumnezeu sunt lucruri grele de înțeles. Iar când ceva trebuiește înțeles, se vor găsi destui „greoi la auzit” care nu vor înțelege sau vor căuta o cale mai ușoară. Aceștia vor căuta să simplifice, să ocolească greul, să evite efortul înțelegerii, mai ales a unor lucruri grele. Și așa apare ritualul, simplitatea, prostirea și clericul care înșeală și ia banii enoriașilor cu ele.
Să spui că cineva devine transformat instant, divinizat, îndumnezeit, prin atingerea altcuiva, sau prin atingerea unui obiect, prin semnul crucii, prin punerea mâinilor, prin prezența într-o clădire, prin purtarea unei haine sau prin plata unei taxe, fără nici o implicare a cugetului, a analizei, a meditației și a dorinței de îndreptare este un grad primitiv de prostire.
Iar a da și bani pentru ca cineva cu „puteri” să-ți facă asta: să-ți facă slujba, sau sfințirea, sfeștania, dedicarea, binecuvântarea, este un grad și mai jos de coborâre de la standardele divine, un întuneric mai gros, dovada înșelării totale.
Duminică (14 feb) am vorbit la adunare din Isaia 46, „Bel se prăbușește, Nebo cade (idoli babilonieni)” despre idolatrie, despre ducerea idolilor în spate, în timp ce Dumnezeu ne duce pe noi în spate. (O să pun înregistrarea cât pot de repede.)
Clericii și slujbele împreună cu templele au devenit idoli, locul unde se oprește privirea omului, locul de unde omul nu merge mai departe, de unde nu vede mai încolo. De ce să vadă? Lui i s-a făcut ritualul, e „transformat”, e „atins”, a trăit „experiența” așa că poate sta toată viața departe de drumul credinței, în parcarea voinței proprii. Cine socotește că clericii și slujbele sunt interfața, rămână cu siguranță cu banii luați și fără nimic, fără Dumnezeul pe care crede că-L cumpără.
Realitatea este cu totul alta: Dumnezeu vine la interfață cu noi nu prin slujbe, ci prin Cuvânt.
Și vine nu de acum, ci de 3000 de ani.
Acum nici nu mai vine, Cuvântul este complet, nu se mai poate adăuga nimic și trebuie citit, analizat, crezut, verificat atât cât este, pentru că este complet.
Cuvântul lui Dumnezeu este interfața cu noi oamenii, așa ni se descoperă El, iar o altă interfață este rugăciunea, așa ne deschidem noi înaintea Lui.
Interfața divină e lucrul la care se gândește fiecare om când își amintește de Dumnezeu. Expresia din Corinteni „noi toți privim slava Domnului” se referă la ceea ce citim, de exemplu, când citim prorocii din Vechiul Testament, ei „vesteau mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate.
Să nu ne oprim la imaginea de fațadă a vreunei interfețe false, să nu ne hrănim cu satisfacția înșelătoare a unui ritual, (dimpotrivă, să le evităm în totalitate), ci să aprofundăm Cuvântul, să-l cunoaștem, căci „cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.” Iacov 1:25

PS. După ce am început această postare (am scris-o în câteva zile, câte-un pic) am ascultat duminică seara puțin din programul unei biserici unde am auzit expresia „prezența lui Dumnezeu” și s-a cântat ceva legat de privirea „chipului Domnului”, dar contextul era evident mistic, nimeni nu se gândea la Biblie cântând.
Dacă cineva crede că scopul acestor postări este contradicția, se înșeală, este un scop mult mai nobil: iluminarea, discutarea, lămurirea, clarificarea prin punere în discuție. Dacă cineva nu este de acord, poate comenta negativ la subiect, dar cu argument.



Sionism creștin, pustiire, aliyah, aioni, dispensaționalism, etc. explicarea unor termeni biblici, profetici. (înregistrare din 9 decembrie 2015)

14 februarie 2021

Am găsit pe un canal mai vechi de vimeo pe care nu-l mai folosesc niște înregistrări mai vechi.

Prin 2014, când cu războiul din Ucraina m-am mirat că încă sunt mulți evrei în Ucraina.
Oare de ce n-au plecat în Israel?
Se putea, mă gândeam.
Și pentru că blogul e și un fel de jurnal, ce am gândit am și scris:
Citez: „Evreii. Comunitatea evreiască din Ucraina se apropie de 300.000 de oameni. În ultimii 25 de ani s-au îmbogățit și nu mai vor să plece de acolo. Dar, culmea, ambele tabere aflate în război, și rusofonii, și ucrainienii îi văd ca vinovați pe evrei, fiecare tabără cu altă teorie.
Evreul Igor Kolomoyski a inaugurat în 2012 la Dnepropetrovsk o clădire uriașă numită Menorah.


Printr-o deducție simplă am realizat că de aceea a venit războiul în Estul Ucrainei, ca să-i determine pe evrei să plece.
Dacă n-aș cunoaște așa de bine Ucraina, nu m-aș mira.
Dar știu ce haos e acolo, ce debandadă a lăsat comunismul, trebuie să existe un motiv că mulți evrei nu pleacă.
Acest motiv este bogăția, evreii conduc economic țara (acum în 2021, chiar președintele este evreu).
Când am făcut înregistrarea, în 2015, gândurile din capul meu erau deja aliniate, ordonate, înțelesesem că războiul început în 2013 este o urgie care va ține până vor pleca toți evreii în Israel.
Și pentru că sunt evrei nu numai în Ucraina, câțiva ani m-am tot mirat cum îi va scoate Dumnezeu pe evrei din Anglia, din Statele Unite, din Brazilia, din Franța. Am ajuns să fiu sigur că Dumnezeu îi va scoate și de acolo, dar nu știam cum.
Până a venit Covidul în martie 2020.
De atunci nu mă mai mir.
Înțeleg că această pandemie este ciuma despre care au scris profeții, una din urgii, ciuma este întotdeauna ultima în limbajul divin (sabia, foametea și ciuma): „vă voi scoate …vărsându-mi urgia„. În altă parte ciuma este numită (de David) a „cădea în mâinile Domnului„, deci a pus Dumnezeu mâna pe lume.
Pentru că știu, de aceea explic, învăț, ca să aibă și alții credință și pace. Pacea pe care o dă cunoașterea nu poate fi asemănată cu nimic.
În managementul reparațiilor, o problemă este problemă până nu știi care e problema, după ce afli, nu mai e o problemă.
Viitorul omenirii nu e roz, mare lucru la nivel macro nu se poate schimba, dar la nivel personal viitorul poate fi roz și mai ales se poate schimba.
Știind care e problema, nu te mai îngrijorezi de un CE fără răspuns, ci ai și DE CE-ul, și CUM-ul rezolvării.
Pocăința, îndreptarea vieții, căința și cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu sunt marea provocare la nivel personal a fiecăruia dintre noi.
Covidul, războaiele, comunismul, înflorirea națiunilor (a copacilor) și mai ales reînvierea Israelului (Smochinului) sunt semne care se petrec sub ochii noștri, profeții din Vechiul Testament au scris despre ele și dacă nu le interpretăm corect suntem numiți fățarnici de Domnul Isus și vom avea soarta fățarnicilor.
Dacă nu facem deducții profetice, suntem numiți fățarnici. Hmm…
Chiar așa, noi oamenii care suntem așa de isteți să facem prognoze meteo atât de exacte, ce bine ni se potrivește diagnosticul:
Isus le-a zis: „Când se înserează, voi ziceţi: ‘Are să fie vreme frumoasă, căci cerul este roşu’. Şi dimineaţa ziceţi: ‘Astăzi are să fie furtună, căci cerul este roşu-posomorât’. Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o deosebiţi, şi semnele vremurilor nu le puteţi deosebi” Matei 16:2-3
Iar soarta fățarnicilor o găsim în alt loc scrisă: „îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” Matei 24:51
Dumnezeu dă aceste semne ca să ne pregătim, să ne pocăim, să avertizăm și pe cei din jurul nostru.
Scopul acestor dezbateri, a acestui blog de exemplu nu este să creeze polemică pe un subiect, ci să clarifice, să ilumineze să pună în discuție subiecte stringente, spre mai buna înțelegere a vremurilor.
Cei ce cunosc Cuvântul lui Dumenzeu și-l cred au această pacea a minții care depășește orice raționalizare lipsită de Cuvânt.
Când tot ce este în jur și orice perspectivă pare lipsită de orizont, când vezi că mai repede vine moartea decât vaccinul sau ridicarea restricțiilor, dacă nu ai speranța învierii și vieții veșnice îți poți pierde mintea.
Domnul Isus și profeții ne-au scris istoria lumii dinainte, ca să avem pace: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” Ioan 16:33
Și tu dragul meu poți avea această pace mărturisindu-ți starea și păcatul tău înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune și primind prin credința în Hristos toate făgăduințele făcute celor ce-L cred. Fără slujbe, fără preoți, fără temple i atingeri, pur și simplu singur cu BIBLIA ta citind și crezând ce scrie acolo poți deveni fiu, copil de Dumnezeu, cuim a devenit Noe, Avram, Iosif, Moise, David, Daniel, oameni care au crezut pe Dumnezeu.
Orice șef încredințează sarcini și instrumente angajaților care-L cred, care vor să învețe și chiar se ocupă cu învățarea.
Dumnezeu acordă chiar înfierea de la început celor ce manifestă credință, apoi le dă moștenirea lucrurilor Sale.






„Dar țara lor este plină și de idoli…”, despre religia populară

6 februarie 2021

Dar ţara lor este plină şi de idoli, căci se închină înaintea lucrării mâinilor lor, înaintea lucrurilor făcute de degetele lor.” Isaia 2:8
Doamne-ajută.”, „Să ajute Dumnezeu pe toată lumea și să ne ferească de rău.„, „Dumnezeu să ne ajute pe noi, păcătoșii” și alte „rugăciuni” de acest fel sunt cele mai des postate comentarii la postările pe care le public pe cele două pagini de FB pe care le administrez: https://www.facebook.com/vesteabuna2017/ și https://www.facebook.com/Citeștebiblia-1755967537981921/.
De cele mai multe ori șterg aceste comentarii, dar unele, care au o anumită nuanță în plus, le las și mai intru în dialog cu câte un comentator pe care îl „simt” din ce scrie că are un cuget treaz sau împotrivitor.
Cei cu „Doamne-ajută” nu sunt nici treji, nici împotrivitori, sunt cum e mai rău: indiferenți, inerți.
Pe pagina FB Vestea Bună postez și promovez mai mult pentru credincioșii biblici (probabil mulți din voi, cei ce citiți blogul, așa ați ajuns aici), iar pe Citește Biblia pun și promovez  postări creaționiste și mesaje pentru „creștinii nebiblici”, (că nu-i pot numi necreștini), încercând să înclin cugetele spre credință. 
Mai ales pe această a doua pagină am comentat mult și am dialogat cu zeci sau sute de oameni, așa că mi s-a conturat o imagine „medie” a cugetului „comun”, a religiei „comune”, religie pe care-o are toată lumea și cu care toată lumea e mulțumită: s-o numim „religia populară” sau „creștinismul popular”.
Și pe omul care-o practică, să-l numim „creștinul popular” sau „românul religios”.
E țara mea, sunt rudele mele, colegii mei, împărtășim aceeași țară, aceeași climă, aceeași conducători, aceeași istorie, mergem la aceleași școli, lucrăm în aceleași firme, sau spitale, sau instituții, folosim aceleași drumuri și totuși cât de diferită ne este adesea viziunea. Pot scrie la persoana întâia plural.
Românul religios crede în Dumnezeu, în „Bunul Dumnezeu” un Dumnezeu despre care a auzit câte ceva, n-a citit nimic, că la Biserică i s-a zis că numai popa are dreptul să citească și să explice Biblia. „Bunul Dumnezeu” nu pedepsește, nu cere nimic, nu deranjează și nu este deranjat, stă la biserică în spatele lui popa probabil, pe-acolo de unde se-aude cântarea, din altar și ca să mergi la El scrii un acatist, îl trimiți lui popa și popa se roagă tarifat pentru „cauza” ta. Știu c-am amestecat limbajele, așa am vrut.
Românul religios crede în slujbe, în servicii clericale, în supranaturalul lor, în magia popească, cu tot teatrul și toată ridicola expunere de mișcări, veșminte, temple. Desigur dacă întrebi (nimeni n-o face), unii ți-ar explica că fiecare pas, fiecare colț de veșmânt are o explicație, dar nimeni nu-ntreabă și nimeni nu explică, că pe nimeni nu interesează. Dar absolut toți cred în efectul binefăcător al slujbelor. Trei momente: nașterea, căsătoria și înmormântarea nu se pot face fără „slujbă”, dar pentru cei mai religioși oferta e largă și gradată: sfeștania locuințelor și mașinilor, mai nou a firmelor, parastase, pelerinaje, etc. Peste tot se fac slujbe.
Religia populară nu pune accent pe argument, pe Biblie, pe logică. (Aici greșesc un pic, că tot logică e și să spui că nu pui accent pe logică.) E vorba mai degrabă de un refuz al aprofundării a orice pentru rămânerea în zona de confort mental care nu te angajează. Superficialitatea e voluntară, e voită: cât timp zici că nu știi și nu trebuie să știi, nimeni nu te va întreba de ce nu știi sau de ce nu faci ce trebuie. Și de aici, din superficialitate se deschide un sac larg de posibilități de fraudă morală, ca zestrea fetei babei. Și idolii încep să fie ciopliți, turnați, împodobiți.
Idolul templu. E plină România de sate prăpădite, fără canalizare, eventual cu un fir de asfalt îngust, mai nou fără oameni, dar aproape în fiecare sat este o catedrală, adesea iluminată arhitectural noaptea.Parcă e și concurs, dacă ortodocșii au avut biserică mare și acolo s-au înmulțit pocăiții, aceștia și-au făcut biserică mai mare. E cazul celebru din Benia, Suceava, unde un om a construit o catedrală în grădina casei părintești.
Captură de ecran din 2021.02.06 la 18.48.36












Idolul om. Persoană, om investit, cel mai adesea cleric, dar nu neapărat, se poate și „om cu puteri”, cu „daruri” depinde de mediu, de limbaj, „vasul”, părintele, pastorul,…prorocul. Când devine destul de puternic nu mai are nevoie nici de cult. (Chiar personajul cu catedrala de mai sus se pare că a fost exclus din cult pentru abateri (nu știu) și și-a revendicat catedrala, acum e în nume personal.) Cât de mult s-a ferit apostolul „ …întrucât mă priveşte pe mine însumi, nu mă voi lăuda decât cu slăbiciunile mele. Chiar dacă aş vrea să mă laud, n-aş fi nebun, căci aş spune adevărul, dar mă feresc, ca să n-aibă nimeni despre mine o părere mai înaltă decât ce vede în mine sau ce aude de la mine.” 2 Corinteni 12, cei de astăzi nu se feresc deloc, dimpotrivă, le place să-i creadă lumea dotați și „vase”, să-i invite, pe față și prin față, să-i asculte și evident să-i plătească prin spate. Dacă se face altfel, rog să fiu informat.
Idolul cult. E cadrul, rama, mediul care păstrează idolii de mai sus. Nu insist asupra lui, dar insist asupra altui detaliu. Idolii populari nu sunt ortodocși și evanghelici, acestea sunt nuanțe. Atunci când trebuie să ne batem în temple, slujbe și popi, suntem români, suntem oameni, suntem păcătoși, nu ne ferim nici unii, nici alții ca să aibă cineva o părere mai înaltă despre noi, ba să aibă. Dăunăzi a umblat din ecran în ecran vestea dată de președintele unui cult că președintele țării dă o lege despre educație și președintele cultului cutare-mare și pastorul bisericii-mari nu e de acord și citez limbajul unui blogger:”Oare liderii evanghelici si credinciosii evanghelici nu ar trebuii sa fiarba de manie cand slugarnicul Iohannis, omul lui Merkel si al epavelor de la conducerea Europeana faciliteaza violarea mintala a copiilor romani prin asa zisa educatie sexuala de tip gender?” Nu cred că la acest tip de fierbere s-a referit apostolul când a zis: „în duh fiți fierbinți”. Cred că pentru președinte trebuie să ne rugăm și că în trupul acesta de cetățeni gemem apăsați, plini de dorința de a ne muta, nu de a face țara cortului nostru o tabără de beatitudine perpetuă.
Dar dac-a zis președintele cultului?
Sunt mari rușini: cultul, idolul, eticheta, templul, funcția. Rușini ale celor cu Biblia în mână, idoli scârboși de care nimeni nu se ferește, ba mai se și laudă cu ei. O țară plină.
Priviți un clip cu catedrala.

Biserica Benia, Suceava


Are Dumnezeu nevoie de așa ceva? Și e plină țara de astfel de temple.
Toate construite cică în numele unui Dumnezeu care a lăsat expres scris în cartea Lui că „nu locuiește în temple zidite de mâini„.
Tot ce este scris în Vechiul testament, îndeosebi în profeți, ca sentință împotriva idolatriei evreilor se poate aplica și idolatriei românilor, acestei religii populare, religie care nu îndreaptă ochii inimii spre Hristos, spre Planul Lui, spre Biblie, spre cuget, spre cercetare de sine, spre dreptate și pocăință, ci îndreaptă ochii trupești spre temple, apleacă urechile spre vorbitorii din ele, apleacă dragostea spre slujbe și slujirea spre „bisericism„, o palidă imitație a adevăratei evlavii (angajament). Cu astfel de măsuri nu se poate evalua decât idolatria, nu adevărata închinare, adevăratul creștinism, adevăratul angajament creștin.
Timotei, colucrător cu Pavel și cosemnatar a trei epistole: 2 Corinteni, Coloseni și Filimon, peste tot este numit „fratele Timotei”, nicio funcție.
Nu cumva trăim alt creștinism?
Nu cumva acest creștinism de locuri sfinte, de zile sfinte și de oameni sfinți e o formă, un fals în tot ansamblul lui?
Nu cumva în loc de cele 10 versete slogan din Noul Testament, ni s-ar potrivi mai bine scrierile profeților din Vechiul?
Nu cumva această pustiire a țării (plecarea tinerilor și golirea satelor, probabil în curând a orașelor) este o pedeapsă de același fel cu a evreilor din vechime?
Nu cumva corupția nu este o chestiune politică, nici de administrație de stat, ci una profund religioasă, legată intrinsec nu doar de popii rapaci de orice „cult”, nici de perpetuarea „tradițiilor” profitabile, ci de mine și de tine, cei ce poate îi hrănim sau poate nu vorbim destul împotriva lor?
Pentru că scopul Dumnezeului întrupat într-un copil culcat într-o iesle este și ca pe acest pământ cei numiți cu Numele lui să fie promotori ai eticii, justiției, dreptății și atenției pentru cel slab, bolnav, sărac și neputincios. Idolii slujesc ca mască iubirii de sine, egoismului și rapacității slujitorilor lor, de aceea sunt iubiți.
Iar țara noastră e plină de ei.
Vai de noi și de toate religiile noastre „românești” sau de import!


Ca niște șacali în mijlocul dărâmăturilor

31 ianuarie 2021

Înregistrare din adunare 31 ianuarie 2021.


Îi voi urmări cu sabie, cu foamete şi cu ciumă

30 ianuarie 2021

Herschel Herskovic în vârstă de 93 de ani a supraviețuit holocaustului, a emigrat din Cehoslovacia natală în Anglia, a trecut și prin covid și recent a primit vaccinul anticovid (în mâna cu tatuajul de la Auschwitz), din partea unui medic militar britanic. Fotografia făcută de fiul lui s-a viralizat …ca covidul.

(sursa: https://jewishnews.timesofisrael.com/picture-of-auschwitz-survivor-93-getting-jab-on-tattooed-arm-goes-viral/)
Uite, mi-am zis, omul ăsta a trecut prin toate cele 3 urgii profețite: sabia, (fascismul), foametea (comunismul) și ciuma (epidemia).
Și tot n-a plecat în Israel.
E în Anglia.
Biată Anglie!
Biet evreu care nu vrei s-o părăsești!
Cum, tu țară, Anglie vei da afară în curând pe evreii tăi, precum surorile tale din estul Europei i-au dat afară în anii dinainte!
Cum tu evreu, ai fugit de nazism, te-a ajuns comunismul și ai ajuns acasă în Anglia și te-a mușcat Covidul!
Parcă e profeția din Biblie.
Cât de departe în timp e Ieremia profetul, 2600 de ani, sau Ezechiel, sau Daniel, ei au scris despre vremurile de azi, doar cuvintele lor se „potrivesc’. Doar prin ochelarii lor, istoria se vede clar.
Am avut un coleg, s-a pensionat acum, care nu-și cumpăra ochelari noi, mergea la târgul de vechituri și proba, îi cumpăra pe cei cu care vedea cel mai clar.
La istoria lumii, chiar și la geografia ei, trebuie privit prin ochelarii profeților.
De ce n-a plecat Herskovic în Israel după război? De ce nu pleacă acum?
Probabil pentru că fiind influențat de educația evreiască ortodoxă, a socotit proiectul sionist o aventură. Și a plecat în Anglia.
Dacă Herskovic locuiește în Stamford Hill, cea mai puternică comunitate evreiască ortodoxă din Europa (haredimi) atunci e clar că nu vrea să plece din Anglia.
Așa arată cartierul londonez evreiesc:

Așa arată și cei din Mea Shearim, Geula sau Bnei Brak, cartiere sau orașe evreiești ortodoxe din Israel.
Îi voi urmări cu sabie, cu foamete şi cu ciumă, îi voi face o pricină de spaimă pentru toate împărăţiile pământului, de blestem, de pustiire, de batjocură şi de ocară printre toate neamurile pe unde îi voi izgoni,  pentru că n-au ascultat cuvintele Mele, zice Domnul, ei, cărora în nenumărate rânduri le-am trimis pe robii Mei, prorocii, dar n-aţi vrut să ascultaţi, zice Domnul.” Ieremia 29:18-19 După regulile corectitudinii politice este un pasaj aproape ilegal de citit astăzi. E un pasaj aparent antisemit, dar totuși e scris de un evreu.
Acești oameni, evreii religioși (hasidici) disprețuiesc statul Israel, oriunde se găsesc.
Chiar și în Israel.
Zilele trecute au făcut mare tămbălău și au dat foc unui autobuz în Bnei Brak, lângă Tel-Aviv. Revolte împotriva carantinării.

Fără să vrea, fără să știe și fără să poate face altceva, acești evrei ultraortodocși încăpățânați împlinesc profețiile biblice cu privire la ei.
Toate, dar absolut toate profețiile care privesc acest al doilea exod scriu despre „îi voi scoate”, „îi voi aduce”, „îi voi urmări”.
Din pozele cu autobuzul incendiat vedem cum disprețul evreilor ortodocși pentru statul Israel este evident.
Din peregrinarea lui Herskovic vedem cum mulți ca el nu au de gând să plece în Israel.
Pe lângă cei visători, sioniștii militanți (nereligioși) care merg în Israel mânați de „vuietul profețit”, ajung până la urmă în Israel și acești încăpățânați, dar doar în mod forțat, așa cum au plecat și din România.
Dacă Dumnezeu va mai ține lumea (ceea ce este sigur, mai sunt multe profeții de împlinit) și pe noi în ea (nu cred că ne va mai ține mult, nu este nimic neîmplinit pentru a avea loc răpirea Adunării), cei ce vor fi pe pământ vor vedea plecarea evreilor din Anglia, America, Brazilia, Belgia spre Israel. A tuturor evreilor.
Nu va mai rămâne unul.
Dar repet: acest proces se poate încheia și după răpire, faptul că mai există evrei împrăștiați nu înseamnă cu se amână răpirea.
Cei ca Herskovic sunt urmașii fariseilor, farisei a căror istorie se duce în timp cam de pe vremea lui Isaia, poate mai dinainte, de pe vremea împăraților, cum am arătat aici:


Cu ce ne alegem dacă știm aceste lucruri, cu ce ne deosebim, la ce ne folosesc?
În primul rând la conștientizare, la hrană pentru cuget.
Acest fel de hrană, scrierile profeților, este bună atât pentru cei declarați creștini cât și pentru ceilalți.
Pentru oricine poartă cuget, adică pentru toată lumea.
În al doilea rând, știrile din mass-media care în mod normal sunt senzaționale, șocante, pline de violență și provocatoare de neliniști, dacă le privim prin ochelarii profeților se potrivesc până la detaliu cu Planul General al lui Dumnezeu și fiecare știre ne umple astfel de pace în loc de neliniște.
În al treilea rând, a cunoaște și a vesti profețiile Domnului este o parte importantă din slujba pe care trebuie s-o facem pentru Domnul azi.
Ascultaţi Cuvântul Domnului, neamuri, şi vestiţi-l în ostroave depărtate! Spuneţi: ‘Cel ce a risipit pe Israel îl va aduna şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma.” Ieremia 31:10
Cine trebuie să facă această vestire?
Neamurile, adică să înțelegem: Adunarea dintre neamuri, cei ce cunosc, iubesc și înțeleg Cuvântul lui Dumnezeu, adică și tu dragul meu, că dacă nu înțelegeai, nu-mi urmăreai argumentația până la…
sfârșit.


PS Mă gândesc adesea că Noul Testament nu începe de la cartea Matei, începe de pe undeva din Isaia, de la profeți, profeții sunt robii trimiși să ceară roada de la vierii răsvrătiți. În profeți era duhul lui Isus, acel Isus care nu numai că ia copilași în brațe, învie pe fiul văduvei, pe Lazăr, vindecă ologi și neputincioși și deschide ochii orbilor, ci și acel Isus ce spune fariseilor toate păcatele, care ia biciul în templu și transmite lui Irod: „spuneți vulpii aceleia”. Dacă nu avem imaginea pedepsei și a răzbunării pe care o va aduce Domnul Isus în ziua răzbunării de atunci, din viitor, nu putem înțelege cu adevărat ziua îndurării din prezent, de acum, mărimea acestei îndurări. Covidul, comunismul, nazismul au fost și sunt părți ale tabloului general, tablou care conține ca orice tablou: lumini și umbre, și bunătatea dar și asprimea lui Dumnezeu.








Blogul ca jurnal

28 ianuarie 2021

Intră în al 14-lea an la vară.

La 14 ani am plecat din casa părintească. 14 ani, o lume, o eră.
În 2008, când am început blogul, trăiau tata, mama, mătuși, rude, frați și o grămadă de prieteni și da…de cititori.
De-atunci au tot plecat mulți și plecările lor împreună cu călătoriile noastre, căsătoriile copiilor (au plecat și ei de acasă), venirea nepoților (anul acesta ajungem cu voia lui Dumnezeu la 3) au împlântat jaloanele care îmi ușurează sortarea amintirilor. Pentru că eu sunt primul cititor al acestui blog.
Mai sunt evenimentele istorice, ca vulcanul din Islanda, despre care am scris, politice, economice sau religioase. Mă întorc câteodată la ele căutând pe blog ca pe un real jurnal.
„Oare ce-am scris atunci?”
Că se mai schimbă omul.
Judecățile de mai târziu nu sunt la fel, nu sunt proaspete, amintirile ruginesc.
„Jurnalul de Israel” este singurul jurnal-jurnal din blog, restul sunt tot jurnale, dar nu de călătorii prin țări, ci printre gânduri, printre oameni și fapte și răzgândiri.
Căci mai ales răzgândirile ți le amintești, ca și curbele la drumuri.
La Cluj avem curba morții.
Ce-ai văzut în stânga, după 100 de metri vezi în dreapta.
Da, mai am un fel de jaloane: trădătorii, momentul când i-am descoperit, tot un fel de moarte și plecarea lor din capul meu. Din cap i-am dat afară ușor, (sunt un călău și de gânduri) mai greu din relații, e greu să scoți otrava din ceai, dar … pot da lecții, sau învățăminte.
Uit, mai am jaloane: operațiile, ale mele, ale soției, venirea bolilor, un fel de mici morți bolile astea, tinda cimitirului. Mașina n-am schimbat-o de 10 ani și nu e jalon, că nu mă gândesc la ea.
Cărțile, alte jaloane, pofta de a le citi, de a mă lăsa cuprins de tăcuta înțelepciune a celui ce a scris demult, știind că peste 20 sau 200 de ani unul ca mine va gândi la fel ca el, dar cu un centimetru mai neștiutor, și grăuntele lui de lumină va lumina cotlonul meu de întuneric, într-o legătură ca cea chimică. Legătura asta scriitor-cititor e una din cele mai de seamă taine și forțe ale cuvântului. Mă gândesc la ea când ascult sau citesc profeții, când citesc istorii sau povețe, când scriu la rândul meu și vorbind apoi cu unul sau altul dintre cititorii mei, aceștia fac aluzie la penultimul paragraf al postării mele de acum două luni și atunci știu că n-am scris degeaba. E ca o cârdășie tăcută a unor negustori de înțelepciune pe o piață unde nu prea se caută marfa lor și amândoi știu asta.
Dar mă mângâi când citesc profeții biblici, nici „marfa” lor nu se caută.
Oare de ce evreii de azi nu dau nume de profeți copiilor lor?
Veți găsi evrei pe care-i cheamă Beniamin, Simon, Shmuel (Samuel), Saul, Avraam, Isaac, Cohen, Levi, Dan, Iuda, Mozes, Aaron, etc. dar nu veți găsi decât rareori evrei pe care să-i cheme Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel, Amos, Osea, Obadia, Mica, etc.
Păi, simplu.
Toți profeții (numiți de Domnul Isus robi, în pilda vierilor) au fost trimiși la vremea roadelor (perioada împăraților, apogeul țării căpătate în dar, a viei) să culeagă dreptate, cinste, ascultare, etc. N-au găsit, au fost omorâți chiar de „frații” lor, dar nu înainte de a-și lăsa cuvintele pline de reproș la adresa întregii nații răsvrătite.
Cum să dai la copilul tău numele unuia care numai de rău zice de tine?
Am răspuns.
Plecările cititorilor au fost tăcute, pur și simplu n-au mai comentat, n-au mai dat like, iar despre unii am aflat de pe net că au murit, despre unii după ani. E un jalon și ăsta, un jurnal.
Orice analiză a trecutului este ca o autopsie, desfaci, diseci, dar nu mai poți schimba nimic.
În anul întâi de facultate am fost cu soția (eram doar prieteni atunci) și cu o colegă de-a ei să vizităm sala de disecții. Nu erau opreliști. Pe o masă, după ce au dat un cearceaf la o parte, am văzut cadavrul, un țigan cu mustață, relativ tânăr. Cu o pensetă, colega soției a dat deoparte pielea de pe pieptul cadavrului, care era tare ca un carton, ca și cum ar deschide o cutie, apoi strat cu strat câțiva mușchi dinainte „feliați”.
Blogul e bun, e material de analiză, ai ce pune pe cântar, ai scris, citești, compari, tragi concluzii.
Câteodată mă gândesc că n-ar trebui să scriu, e treabă de îngeri, de slugi, nu de fii.
Ei oricum scriu cărți.
Dar alung repede ispita asta, scrisul e lucrul meu: „orice faceți cu cuvântul” apoi „cu fapta„.
Scrisul, îndemnul, povața, învățătura, explicația, argumentul, logica sunt hrana cugetului, jertfa „duhovnicească” (Doamne, ce cuvânt deteriorat) căutarea și răspunsul, „de aceea”-ul fiecărui „de ce” care ne-au fost date să le împerechem cu entuziasm.
Pentru că asta lipsește celor greoi la auzit, leneviți la ascultare și amorțiți la argument: entuziasmul căutării, adrenalina răspunsului, serotonina cunoașterii.
Citeam dăunăzi din Iov: „Dumnezeu … este puternic prin tăria priceperii Lui.” Iov 36:5
Oricine este puternic prin pricepere. Căutarea aceasta a înțelepciunii este secretul celor tari, celor ce rămân în picioare după ce vânturile au doborât pădurea.
Am fost acum 2-3 săptămâni cu soția la Beliș, prin Răcătău, să vă pun niște poze….
Avem o țară frumoasă.
Cu multe curbe strânse.
Și cu păduri doborâte de vânturi.
Că în pădure copacii se fură pe sărite, pe rărite.
Și când pădurea e rară de tot, o doboară vântul deodată.
Acum zece ani nu se vedea nimic de la Mărișel la Beliș, acum se vede tot:
Ziceam de cel ce rămâne în picioare.
Mai sunt jaloane în jurnal: vânturile, furtunile, smeririle.
Dar și minunile, ridicările, mângâierile.. (Despre astea nu scriu nimic, că și bucătarul mănâncă, și chelnerul, dar nimeni nu-i întreabă ce, clientul de la masă se gândește la ce se gătește și se pune pe masă.)
Eu mănânc cam din tot ce pun pe masă și de aceea blogul mi-e și jurnal.


Biserica: comunitate cu sau fără brand?

23 ianuarie 2021
Câteva gânduri la moartea lui Vasile Taloș

M-a ținut în brațe când eram mic, a fost prieten foarte bun cu fratele mamei mele, apoi l-am reîntâlnit în perioada armatei când cel mai mult mergeam la Iuliu Valaori la biserică. Mi-a adus cireșe în acea vară, prin anii 70, când a venit din Jibou cu un IMS la noi în sat. L-am urmărit și după ce am abandonat brandul și mai ales anul acesta am ascultat cu mare interes predica lui „Brand sau comunitate„.
Se simțea în vorbirea lui teama că vor pleca oamenii de la brandul de cult (aprobat și sprijinit de stat) la brandul de youtube (apărut și susținut de tehnologia IT).
Cum adică, tu, enoriaș la biserica din cartier, când sunt programe online la biserica ta, în loc să stai acolo, dai click la Genesis sau Cireșarii și la noi va fi cu una bucată viewer mai puțin și la respectivii cu una bucată viewer mai mult?
Invazia posibilităților online dă asaltul și vechile metode cedează intimidate.
Brandul de youtube bate brandul cultic, internetul bate amvonul.
Cred că asistăm la dizolvarea unui mod de comunicare, a unui mod de educare, a unui mod de viață și ia naștere sub ochii noștri, în acest sfârșit de eră profetică un nou fel de educație, un altfel de comunicare, de comunitate.
Dar la altă întrebare aș vrea să răspund eu: cât de biblice sunt cele două concepte care se luptă, brandul cultic și brandul de Youtube?
Nu sunt biblice nici un pic.
Pentru că ambele modele cad la examenul din 1 Corinteni 1: „fiecare din voi zice: eu sunt al lui Pavel, eu al lui Apolo„, eu cireșar, eu baptist, eu genesis.
Nu importă legitimitatea celui din spatele etichetei, elanul sau munca lui, ci pur și simplu faptul că astfel de etichete nu sunt bune, nu sunt biblice, nu sunt eticheta bună.
Eticheta bună spune clar: „Orice faceți să faceți în Numele Domnului Isus.” Singurul brand sub care avem voie și nevoie să luptăm și să defilăm. (Deși cred că timpul defilării n-a venit, parcă astfel de defilări și parade se compară mai mult în likuri și număr de likuri, decât lupte. Care e pluralul de la Like? Lichele.??!! Divaghez.)
Noi, ca creștini nu ar trebui să ne abandonăm steagul, Stăpânul, numele, onoarea numelui, nici pentru Cultul fără de care părinții noștri nu aveau drept de sală, nici pentru Brandul fără de care canalul de youtube va fi vizitat doar de 20 de cunoscuți.
Dacă Daniel ar fi avut canal de Youtube, cam câte vizualizări ar fi strâns?
De la cine? De la robi sau de la babilonieni?
Sau poate ar fi fost aruncat mai repede la lei.
Nu mai trebuia pândă multă.
Aceste nume: baptist, penticostal, etc, sunt cele mai rușinoase aspecte ale creștinismului ultimelor secole.
Măcar dacă ar exista un angajament real în spatele lor, dar nimeni nu mai crede în ele, dar nici nu le dă jos.
Jalnic.
Iar atâta timp cât aceste țarcuri există, dracul tare se bucură.
Are unde-i închide pe oameni.
Domnul Isus de 2000 de ani scoate oile afară din staul, din staule, ca să fie o singură turmă.
Tânguiala pastorului că frații din biserici locale stau pe net la „branduri” și se simt parte din „prinții și prințesele” sau „cireșarii” e justă pentru el, dar varianta cult nu e opțiunea bună, ambele tipuri de branduri ar fi acuzate de apostol, pentru că pur și simplu nu țin cont de standardul biblic.

Acum va zice cineva:”dacă ne zicem toți creștini, cum ne deosebim, că toți își zic creștini?”
Am două răspunsuri:
1. Foarte puțini își zic doar creștini.
2. Chiar dacă toți și-ar zice creștini, numai o parte ar fi, nu ar însemna că cei ce sunt cu adevărat ar trebui să-și dea alt nume. Existența conținutului falsul nu justifică falsificarea etichetei.
Concluzii:
-ar trebui ca fiecare creștin biblic conștient, fiecare adunare să „lepede codița” cum zicea fratele Moldoveanu și să își dea doar numele de creștin, fără brand ridicol ca cel de Cireșarii” (Doamne ferește!) sau „prinți și prințese” sau numele istoric al cultului amenințat de dizolvare de către rețelele sociale.
-comunitățile cu alt brand decât cel al Domnului Isus sunt nebiblice, atât cele vechi, cultele, cât și cele noi de genul bisericax.com
-e posibil ca un creștin sau o adunare să aibă pagină web sau facebook, dar să nu fie brand și acest lucru este de dorit. Am întâlnit la unele adunări românești din diaspora, dar și la multe americane, și la politcienii americani tendința de a lepăda culoarea confesională. Acesta este un lucru bun, chiar dacă se petrece de multe ori doar la nivel declarativ, cel puțin jena de a te lăuda cu ceva nebiblic se ivește.
Cam, acestea au fost gândurile la moarte unui om cu inimă caldă, incontestabil sincer în faptele și acțiunile lui, chiar și în predica dinaintea morții.
Vasile Taloș a plecat, modelul lui de biserică: „în case” a rămas într-un București pe unde se plimbă mai mult desfrâul decât virtutea cum spunea Goga după ce a fost la adunare la Tudor Popescu, a mai rămas predica lui și a mai rămas întrebarea: spre ce ne împinge Dumnezeu cu Covidul?
Covidul și Video-callul au apărut cam deodată.
Covidul ne închide calea deplasării fizice, video-callul ne deschide calea comunicării față către față.
Eu cred că lucrurile merg în direcția bună.
Dumnezeu dorește să cumunicăm, dar sub brandul Lui.
„….s-o umplut internetul de spiritualitatea voastră” se plângea un comentator la o postare de la mine.
M-am bucurat, s-a împlinit visul lui Ioanid: „s-aud lumea-ntreagă vorbind, de Domnul pe uliți!”
Cum nu poți opri omul să dea click, acum și popa dă degeaba sfaturi: „nu mai puneți mâna pe cărțile sectarilor”, că de paginile web ale sectarilor e greu să scapi.
Nu audiență ar căuta Ieremia, Isaia sau Domnul Isus dacă ar trăi în epoca Youtube, ci să spună cuvintele Tatălui.
Astfel de țel ar trebui să avem și noi, să spunem și să facem ca profeții (robii), ca Fiul.
Slăvit să fie Domnul!


PS Port de multă vreme aceste gânduri în minte, dar teancul de cărți de pe masă nu mă lasă să scriu. Am citit o carte despre masacrul din Rwanda,brrr, înfiorător, apoi am început cartea Nadejedei Mandelștam, Fără Speranță, mărturii din timpul terorii staliniste. Și mai sunt cărți.
Dar din când în când îmi calc pe inimă, biruie gândul, vorba cronicarului și-mi dă ghes inima și mai scriu, cum am făcut și în această zi,


Urgia Covid continuă, ce urmează?

16 ianuarie 2021

În ziua fericirii, fii fericit şi în ziua nenorocirii, gândeşte-te că Dumnezeu a făcut şi pe una, şi pe cealaltă, pentru ca omul să nu mai poată şti nimic din ce va fi după el.” Eclesiastul 7:14
Ca omul să nu poată știi nimic din ce va fi după el.
Este un principiu al creației, așa a făcut Dumnezeu lumea, omul.
Să nu știe viitorul.
Poate că 90% din relele de care se teme omul în viață nu i se întâmplă și tot cam 90% din binele pe care-l așteaptă, nu-i vine.
Suntem creați să nu ne știm viitorul.
Și totuși.
Cunoscând Cuvântul lui Dumnezeu și dându-i credit, face asta diferența?
Cu siguranță.
Întunericul viitorului are niște luminițe. Evenimentele care cândva vor străluci, le vedem de departe ca niște mici lumini care strălucesc, suficient de intens ca să vedem cadrul, insuficient ca să deslușim detaliile.
Acum trăim zile de nenorocire, un eveniment care „strălucește” trist și intens în preocupările și grijile noastre. A venit brusc, ca un fulger, ca o cometă.
Dar oare nu s-a văzut de departe nici o luminiță? Nici un cadru?
Ba da.
Am scris pe acest blog și am vorbit în adunare începând cu 2015 despre urgiile prin care Dumnezeu îi scoate pe evrei afară din toate țările, să-i ducă în Israel. Acesta este cadrul istoric, profetic.
Covidul este „detaliul”, unul dintre detalii.
Vrem nu vrem să credem, aceasta este realitatea.
Acum 11 ani, în 2010 am început să înțeleg. Călătoream spre Danemarca și eram uimit de ordinea din vestul Europei, comparată cu haosul din est. Am înțeles atunci de ce a trimis Dumnezeu comunismul peste estul Europei.

Am și scris.
Era 2010, murise sora Lena Moldoveanu și la înmormântare, un frate a citit o meditație a fratelui Niculiță, la Apocalipsa 18:8, despre ieșirea din Babilon. Citez: „Vin urgiile Babilonului. Lumea încă nu le-a văzut. A fost potopul, urgiile Egiptului, nimicirea Sodomei…dar ceea ce urmează va fi catastrofal: „voi mai clătina încă odată” zice Domnul.” Nu știam nimic de Covid atunci, dar am început să bănuiesc că urgiile care vin peste lume au în vedere un plan, întregesc un „scenariu”. Eram în Bronderslev, Danemarca, atunci când am scris postarea de mai sus, că Dumnezeu a trimis comunismul în Estul Europei, ca să-i fugărească pe evrei. Voi reveni la subiectul României îngenunchiate din secolul XX, pentru că n-a fost numai comunismul și nu numai la Romania m-am gândit în acel drum.
Din Danemarca am plecat în Germania, la un târg la Munchen. Dacă vă amintiți, în primăvara aceea a erupt vulcanul acela din Islanda, cu nume imposibil, citiți voi: Eyjafjallajökull. Atunci a fost o oprire a traficului aerian de câteva săptămâni, un fel de „avans” al urgiei de acum.
Prin expoziție la Munchen erau standuri goale cu afișe ca acesta.

Că adică din cauza Luftverkehr – traficului aerian ei sunt întârziați.
Cine s-ar fi gândit atunci că toate expozițiile de la Munchen și din toată lumea se vor anula?
Apoi, gândind la aceste lucruri am realizat logic, că dacă peste țările în care au fost evrei au venit urgii ca ei să plece (și au plecat), vor veni urgii și peste țările unde mai sunt evrei.
Și am început să zic tare, dar timid.
Am și scris.
Apoi în 2014 a început războiul din Ucraina. ( În 2013 am mers în Ucraina din nou, după o absență de 12 ani și pentru că simțeam că tensiunile cresc acolo și nu se va mai putea merge.) Tot în Germania un prieten m-a întrebat atunci: cum crezi că se va termina chestiunea ucraineană? I-am răspuns fără să clipesc: „...numai într-un fel: prin plecarea evreilor în Israel. A răs bucuros și și-a frecat palmele, mi-a spus că mulți din cei cu care a discutat în Ucraina ziceau la fel, că scriptura trebuie să se împlinească, evreii trebuie să plece în țara lor.” Am descris întâlnirea atunci, aici.
Apoi în 2015 am înțeles că data de 7 iunie 1967 este o dată profetică în Planul lui Dumnezeu, cucerirea Ierusalimului de către evrei, împlinirea celor 2300 de ani din Daniel. (Recent, în 2019 am făcut o excursie în Grecia pe urmele lui Alexandru cel mare, puteți asculta aici comentariile, înregistrate prin locurile pe unde s-a născut Alexandru.)
Tot în 2015 am înțeles că și criza emigranților face parte tot din acest plan divin, de a-i fugări pe evreii din Europa în Israel.
În 2016 decembrie, atunci când a câștigat Trump, convingerile mele erau clare: va veni o urgie și peste Anglia, Olanda, Belgia, Franța, Brazilia, Statele Unite, Canada, așa cum a fost peste România.
Am plecat în Statele Unite pentru două săptămâni, să văd cum stă treaba cu evreii și să-i informez pe prietenii mei. În State, unde Iafet și-a lărgit corturile, dar corturile sunt ale lui Sem. Nu înțelegeam însă ce fel de urgie, aveam în vedere una economică, ca cea din România.
În aprilie 2017 am plecat spre Israel pentru aproape două săptămâni să vedem și acolo pe viu aceste împliniri.
Înțelegeam că vor fi urgii, scriam despre ele și vorbeam în adunare, dar nu înțelegeam cum. Atunci am scris postarea: Evreii sunt strânși de Dumnezeu în Israel prin urgii, cum au fost odinioară scoși din Egipt, cu versetul explicativ ” Vă voi scoate din mijlocul popoarelor, şi vă voi strânge din ţările în cari v-am risipit, cu mână tare şi cu braţ întins, şi vărsându-Mi urgia.” Ezechiel 20:34 și această idee este cheia înțelegerii vremurilor de acum și răspunsul la întrebarea din titlul postării mele.
Mă liniștea un pic gândul că la noi nu mai sunt evrei decât puțini și că probabil vom fi scutiți în mare de urgiile care vor veni. Că a trecut focul adică:

Am început să citesc foarte mult pe tema asta, să văd ca profeții „ce vremi și ce împrejurări are în vedere Duhul lui Hristos din profeți” pentru vremea de acum. Ce ochelari să folosim?
Era ianuarie 2019 când am scris postarea Paralelism dintre istorie și știri, ochelarii necesari, nu se știa nimic de covid atunci.

Postarea asta s-o citiți și veți înțelege de ce eu nu m-am mirat deloc atunci când în 2020 a apărut covidul.
Covidul are de-a face în primul rând cu evreii și cu Planul lui Dumnezeu de a-i strânge în Israel.
Toate postările mele de anul acesta despre covid subliniază acest aspect.
Dar vreau să mai adaug ceva legat de România. În anii care au precedat plecarea evreilor din România, anii 1950-1980, România a fost lovită de foarte multe urgii, nu doar de comunism. Au fost:
-războiul,
-o iarnă grea 1945-1946,
-o foamete mare în 1946,
-naționalizarea,
-prezența trupelor sovietice
-teroarea securității
-jaful sovietic
-cotele țăranilor (ca despăgubiri de război)
-iarna grea din 1954
-embargoul economic al țărilor din vest
-inundațiile din 1970 și 1975
-cutremurul din 1977
Fiecare urgie a cântărit mult la decizia de plecare a fiecărei familii de evrei. Acești evrei aveau puternice rădăcini în România, fără aceste urgii n-ar fi avut nici un motiv să plece. Dar s-au dus aproape toți. La fel se vor duce din Anglia și Belgia, din Franța, Brazilia și Statele Unite.
Cam acesta este cadrul de gândire profetic, biblic, pe care dacă vi-l asumați, detaliile evenimentelor care vor urma nu vă vor surprinde.
Dacă, dimpotrivă, v-ar plăcea punctul de vedere „Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!”, cu siguranță nu sunteți dintre cei ce iubesc venirea Domnului, faceți parte adică dintr-a doua categorie de creștini.
Ce urmează după Covid?
O împletire de evenimente ale căror detalii să nu mi le cereți, evenimente care vor conduce la plecarea treptată a tuturor evreilor din toată lumea în Israel.
Din profeții știm bine că:
-este o plecare „unul câte unul”.
-plecare nu este benevolă, sunt „scoși” (EI nu vor să plece.)
-mijlocul prin care vor fi scoși va fi: prin urgii. În Biblie urgiile sunt trei: sabia, foametea și ciuma.
V-am scris în Numele Domnului Isus, un om simplu, un frate, nu sunt cleric și nu fac bani din ce vă scriu. După cum vedeți, nu am nici mare trafic și sunt nevoit din rațiuni de igienă a ecranelor să șterg multe comentarii dezaprobatoare. Dar n-am ce face, nu am altă Biblie și nici alt cap, nici alt Stăpân.
Multă pace să aveți și să așteptați din ceruri pe Domnul Isus Hristos, pregătindu-vă pentru arătarea Lui.
Răpirea și prima înviere pot fi și înainte de a se duce toți evreii în Israel, pot fi acum.


Degradarea etică a omenirii după potop

14 ianuarie 2021

Mulți sunt chemați, puțini sunt aleși

14 ianuarie 2021

Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?’  Tot aşa , cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Matei 20:15-16
Cât am stat în spital, m-am gândit la multe lucruri, versete, teme și dileme.
Unul din principiile de înțelegere ale Cuvântului divin pleacă de la conștiența existenței tainelor, a secretelor din Planul lui Dumnezeu. Iar acolo unde există un secret, unii îl cunosc bine, alții mai puțin iar alții deloc.
Certuri și neînțelegeri apar între cei ce cunosc doar câte-un pic dintr-o taină. Dacă n-ar ști deloc, n-ar pune suflet, dacă ar ști de tot, nu s-ar certa. Dar pentru că unele secrete se cunosc progresiv, gradual, unii le știu mai bine, alții mai puțin și apar neînțelegeri.
De aceea acolo unde un verset nu se înțelege bine sau deloc, trebuie să plecăm de la tainele mari: oare nu e legat de vreuna, că poate de aia e sens ascuns?
Taine în Biblie sunt câteva:
-taina împietririi evreilor
-taina Adunării
-taina lui Hristos (Adunarea)
-taina lui Dumnezeu (Hristos)
-taina Împărăției lui Dumnezeu
-taina Voii Sale
-taina Evangheliei
-taina fărădelegii
-taina credinței
-taina evlaviei (angajamentului)
Unele taine (secrete) se suprapun cu altele, pentru că toate fac parte din Planul tainic al lui Dumnezeu, ținut ascuns, dar descoperit în Noul Testament.
Taina e taină pân-o înțelegi, apoi nu mai e.
Cum se înțelege acest verset din titlu, cine sunt cei chemați, cine cei aleși?
Cu riscul să fiu pus pe rug pentru ce scriu, (fără scuza că mai sunt sub efectul anesteziei și al Tramadolului, deși după operație am meditat la ce vă scriu acum) îndrăznesc să afirm că textul se referă la evrei și la neamuri în mod diferit.
Aleșii sunt (la începuturi) dintre evrei, un număr mic, ceilalți au fost împietriți, chemații sunt dintre neamuri.
Acești puțini nu sunt dintre cei mulți, (cum ar părea), ci sunt împreună cu cei mulți.
În Adunare am fost chemați să fim una, puținii dintre evrei și mulții dintre neamuri.
E implicată taina împietririi evreilor.
Ținând cont de profeții, de împietrirea profețită, cum am arătat la istoria fariseilor, atâta timp cât o (mare) parte din Israel a căzut într-o împietrire, e clar că ceilalți sunt „aleși’ pentru mântuire.
Dacă nu se înțelege că evreii sunt împietriții și cei ce cred (atât evrei cât și neamuri) sunt prin contrapunere „aleși”, se vor aplica aceste apelative altor grupuri și grupări, separate de criterii desigur false.
Chemarea evangheliei se adresează însă întregii lumi, iar cei chemați sunt mulți.
Sunt două pilde unde găsim această expresie: pilda lucrătorilor viei și pilda nunții fiului de împărat.
Într-una, cei mulți sunt cei chemați la ceasul al treilea, al șaselea, al nouălea și al unsprezecelea (cei de la urmă) și cei puțini sunt „cei tocmiți cu un leu” (cei dintâi), în alta cei mulți chemați sunt cei de la răspântii și cei puțini nici nu apar, apare unul dintre cei „împietriți” care a fost aruncat afară.
Mai tâziu, când taina a fost dezvăluită, când idolatri din Efes au devenit creștini, apelativul „aleși” a trecut și asupra lor.
Ideea cu care trebuie să rămânem este că Dumnezeu a ales dintre toate neamurile un popor. Creștinii nu sunt o religie, ei sunt o altă națiune, diferită de cele formate la Babel.
Chemarea și alegerea mai pot fi două faze ale aceluiași proces.
Dacă la Babel oamenii s-au împărțit pe familii care vorbeau diferit, la rusalii s-au unit din toate popoarele spre a forma un popor nou.
Această apartenență la acest „popor nou” nu este dată nici de etichete, nici de nume, ci de perseverarea în credința primului ales, Avraam. Dacă ești bărbat, prin credință crești și devii fiu al lui Avraam, dacă ești femeie, devii fiică a Sarei. „Devenim” prin credința lui Avraam, urmași ai lui Avraam, nu prin declarare.
Chemarea și alegerea se „întăresc”, adică se confirmă, prin fapte. „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră, căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată.” 2 Petru 1:10
(gânduri din spital, de luna trecută. Pentru că atunci am fost sub efectul analgezicelor de după operație, confirm acum, cu mintea mai limpede ce am scris atunci și nu am publicat)


Costache Ioanid, poet între creștini, creștin între poeți

10 ianuarie 2021
Articol scris de Michael Iovin, fiul fratelui Mia Iovin, în ziarul Micro-Magazin, din New-York, 1987, la moartea lui Costache Ioandi

„De ziua Mulţumirii – Thanksgiving, s-a stins din viaţă, bogat în sărăcie şi strălucitor în singurătate, poetul creştin român Costache Ioanid. A fost coborât sub un mesteacăn între brazii şi şi păltinaşii opriţi în curmătura dealului de-o parte şi de cealaltă, orizontul ondulat, întrerupt doar de munţii cei mari, veşnic înzăpeziţi ai Oregonului. Din universul continuei sale suferinţe, sufletul poetului a trecut astfel în cel al continuei împăcări şi, la nunta sa, a căzut o stea.

Deşi restrânsă prin vicisitudinile sorţii la o circulaţie mai mult orală în zarea comunităţilor creştine româneşti, opera lui Costache Ioanid se bucură de o popularitate considerabilă. Poeziile sale străbat încoace şi încolo cu viteza gândului, pe foi volante şi pe bandă magnetică, sunt cântate la întruniri religioase şi difuzate în emisiuni radiofonice, fiind de mult intrate în patrimoniul neoficial al culturii religioase româneşti. Odată cu dispariţia autorului, afirmarea valorii şi semnificaţiilor acestei opere a devenit măsura probităţii intelectuale şi a simţului patriotic al posterităţii sale.

A zice Poet,  a zice Creştin şi a zice Român este rezumatul cel mai scurt şi mai cuprinzător al spiritualităţii de sorginte carpato-dunăreană. Dar a fi Poet Creştin Român înseamnă astăzi a purta trei cruci deodată – eterna damnaţiune a poetului, multisecularul martiriu al credinciosului, şi, în ultimele decenii, calvarul mistuitor de a fi român. Costache Ioanid  a ştiut însă de o singură Cruce, pe care a purtat-o nu ca povară ci ca steag:
El mi-e steag şi El mi-e soartă,
Eu îl port. Dar El mă poartă.
Cu cât vântu-I mai semeţ,
Cu-atât steagu-I mai măreţ.
Mic şi slab stegar sunt eu
Însă steagu-I Dumnezeu. (Dumnezeu e Steagul meu).

Avântul acestui imn militant cântat la numeroasele ocazii în ţară şi în străinătate, dă seama de calitatea de român a autorului care, deşi umilit şi terfelit în ţara lui, nu a pregetat să păstreze vie conştiinţa poporului său, încălzind-o la lumina cuvântului simplu dar bine ales, mobilizator:
„Dacă tu ai ochi să vadă,
dacă tu ai duh să creadă,
Iată steagul! Altul nu-i.
Pleacă fruntea-n faţa Lui!
Tu eşti lut. Şi lut sunt eu.
Însă steagu-I Dumnezeu!”

Scris şi popularizat în România, sub imperiul fricii generalizate şi al ateismului instituţionalizat, versul Iată steagul! Altul nu-i! întruchipează gestul purtătorului de ştafetă şi demnitatea unei personalităţi de elită al cărei crez nu a fost cel al capului plecat ce sabia nu-l taie. Dimpotrivă:
„Nicidecum, nicăieri, niciodată
gândul meu altui domn nu-l aştern.
În Isus viaţa mea e bogată,
Stea eternă în cerul etern!” (Nicidecum).

Nicidecum e replica poetului dată celor care, recunoscându-i talentul, l-au somat să-şi lepede credinţa. Fireşte, fermitatea lui i-a anulat accesul la notorietate publicistică şi i-a adus, în cele din urmă, exilul cetăţenesc. I-a asigurat însă preţuirea cea mai caldă în cercurile frăţeşti, dar, vai, cu o putere de înţelegere mereu mai prejos de sensibilitatea lui excepţională. Pe când se afla încă în ţară, i s-a publicat în America volumul Taine (Door of Hope, 1981), dar ar fi de aşteptat ca, în chip de omagiu, tezaurul manuscriseor sale de-o viaţă să fie cât mai degrabă restituit pe de-a-ntregul şi fără plată poporului român şi poporului ales căruia i se cuvine.

Inspiraţia lui Costache Ioanid n-a fost însă legată de setea de faimă şi de omagii. Nu pentru lumina rece a tiparului a compus el. Şi tocmai prin perseverenţa lui în deplină modestie va rămâne în memoria tuturor nu doar poet între creştini, ci mai ales un creştin între poeţi. Întreobsesiile sale poetice răsună pregnant o întrebare:
„Isus ne-a dat un Ghetsimani!
O Golgotă! Un nume
ce timp de două mii de ani
a’mbogăţit o lume;
Cuvântul care ni l-a spus şi azi în inimi scurmă;
Dar noi cu ce vom merge sus?
şi ce lăsăm în urmă?” (O, poate, mâine).

A răspuns într-un corpus vibrant cu timbrul unic al poetului cult (adică nu „popular” sau „naiv” ca alţi poeţi creştini). În rostirea lui ecourile literaturii române clasice şi moderne sună epigonic sau numai în sensul în care Eminescu însuşi s-a socotit un epigon. Prin contrast însă, Ioanid  nu a cântat pasiunile omeneşti, ci patima divină, nu avatarurile făpturii ci tainele firii şi nu l-a stăpânit delirul ci rigorile spiritului.
Centrul absolut al operei sale îl ocupă ISUS Mântuitorul, Cel revelat, iar minunile naşterii, morţii, învierii şi revenirii Sale, după o vreme. . .”


Păcatul nu este supranatural

9 ianuarie 2021
O pledoarie împotriva calvinismului

Păcatul e foarte natural.
E „natura” umană, cum se zice.
Firea noastră, pofta ei, a ochilor de carne, lăudăroșia vieții, lenea, curiozitatea morbidă, bârfa, certurile, toate sunt păcat, păcate.
Nu ni se cer revelații să păcătuim, nu facem slujbe și eforturi, ne vine.

Nici cugetul nu este supranatural, ne mustră.
Pe toți ne mustră, toți avem cuget.
Pe unii mai mult, pe alții mai puțin.
În orice om există o luptă între cuget și gânduri.
Gândurile tot mai deformate de filozofii care îndreptățesc, se luptă cu bietul cuget tot mai înnădușit de nelegiuire.
Nimic nu e supranatural până aici.

Nici Biblia nu e „supranaturală”, e o carte.
E în limba noastră, e text, sunt istorii, legislație, sentințe și da, multă profeție.
Istoria din Biblie se poate verifica, e confirmată de muzee, șantiere arheologice, texte antice și de bunul simț.
Legislația biblică stă la baza statelor, la fel sistemul punitiv.
Biblia se poate înțelege, de aceea a fost scrisă, să fie citită, gândită, înțeleasă.
Profețiile se pot verifica, mai ales că mare parte din ele s-au împlinit, unele cu date exacte.

Citirea Bibliei este iarăși un lucru natural, îl poate face oricine, sau ascultarea explicațiilor din Biblie.
Omul măcinat de păcat, de mustrările cugetului sau de greutatea religioasă poate dori să scape, și acesta este un lucru natural.
De unde începe oare supranaturalul?

Pentru că postarea a pornit de de aici, de la întrebarea:
de unde începe supranaturalul în mântuire? Ultimele zile am ascultat multe predici, întruna din ele un predicator spunea simplist că procesul mânturii este „o intervenție miraculoasă a lui Dumnezeu în viața omului.”
Măi să fie?
Nu zic, e o părere confortabilă, îți asigură o liniște netulburată: „înceapă Dumnezeu”!… să și termine, nu? Nu ai de ce te stresa de cel de lângă tine.
Dar e adevărat?
Omul păcătos nu are de făcut altceva decât să aștepte „supranaturalul” ca să vină ca vara trăznetul? (Și trăznetul vine după fulger și doar când înnorat.)
Și omul mântuit nu trebuie oare să-i poarte în inimă pe cei dragi, să-i „nască prin evanghelie”, ca Pavel pe Corinteni, să „sufere