Urechea străpunsă…Pilda dragostei

Moise scrie:
Exod 21.
”Dacă vei cumpăra un rob evreu, să slujească şase ani ca rob; dar în al şaptelea, să iasă slobod, fără să plătească nimic ca despăgubire.  Dacă a intrat singur, să iasă singur; dacă era însurat, să iasă şi nevastă-sa împreună cu el. Dacă stăpânul lui i-a dat o nevastă, şi a avut fii şi fiice cu ea, nevasta şi copiii să fie ai stăpânului lui, iar el să iasă singur. Dacă robul va zice: «Eu iubesc pe stăpânul meu, pe nevastă-mea şi copiii mei, şi nu vreau să ies slobod,» atunci stăpânul lui să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă sau de stâlpul uşii, şi stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sulă, şi robul să rămână pentru totdeauna în slujba lui.”

David citează:
Psalmul 40
”Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns urechile; nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire.”

Apostolul explică:
Evrei 10: ”De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat.”

Eu doar amintesc:
Am avut harul să am profesori buni. Școliți la Universitățile de la Gherla și Aiud nu au fost considerați de Dumnezeu școliți gata, I-a mai trecut și prin cuptorul  lingușirii sau a derutei dragostei false ani la rând. Le-a crescut un al șaselea simț, sau dar: deosebirea duhurilor.
De la unii din ei am învățat: ”ieși pe urma oilor!”. Un alt frate mi-a amintit cum zicea un frate bătrân:”ai auzit tu glasul Marelui Păstor?”
E puțin important dacă imaginea urechii străpunse se referă doar la Domnul Isus sau și la noi.
Urechea străpunsă este semnul iubirii, pilda iubirii.
Oricine vedea atunci omul cu urechea străpunsă înțelegea că acel om și-a schimbat ”libertatea” pe ”dragoste”, a avut un moment când a spus: ”nu vreau să ies liber!”, iubesc pe Stăpânul meu.
A făcut-o Domnul Isus pentru noi, de dragul Tatălui și de dragul nostru, care i-am fost dați.
Sângele curs din micul semn de pe ureche lăsa probabil un semn pe stâlpul ușii, loc al altui sânge care vorbește mai bine decât sângele lui Abel.
Sângele de pe lemn vorbește mai bine decât sângele din pământ, de sub altar.
Sângele de pe lemn și cicatricele de pe carne vorbesc despre dragoste. Despre dragostea Duhului.

Profetul mai scrie, Isaia 50:”„Domnul Dumnezeu mi-a dat limba unui ucenic, ca să ştiu cum să ajut cu un cuvânt pe cel obosit. El îmi trezeşte dimineaţă după dimineaţă, îmi trezeşte urechea, ca să ascult ca un ucenic.

 Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea şi nu m-am împotrivit, nu m-am dat înapoi.

 Mi-am dat spatele celor care  băteau şi obrajii celor care mi smulgeau barba. Nu mi-am ascuns faţa de batjocură şi de scuipare.”

Urechea străpunsă, urechea deschisă, urechea cu discernământ vorbește despre dragoste. Semnul de pe ureche era o garanție și pentru soție și pentru copii că vor rămâne veșnic împreună. Altfel, anul de grație ar fi fost așteptat cu groază de soție și copii.
După ce mi-am deschis urechea, mi-am dat spatele.
E interesant cum extrapolează apostolul în Evrei: citatul ”mi-ai străpuns urechile” este ”înlocuit” cu ”mi-ai pregătit un trup”.
Cred că Isaia 50 explică cum. Urechea deschisă(străpunsă), urechea trezită te face să-ți dai spatele bătăii, obrajii smulgătorilor de bărbi și fața batjocurii și ocării. Să fii rob iar. 
Urechea e gura sufletului, pe ea ”mâncăm” cuvintele. Cu ea le alegem.
Iov 12:11 ” Nu deosebeşte urechea cuvintele, cum gustă cerul gurii mâncarea?
O ureche străpunsă alege bine, o ureche străpunsă este un trup pregătit. Cunoaște glasul păstorului, dă spatele, dă  obrajii, dă fața…și și-o face ca cremenea.
Dovedim credincioșie atunci când avem urechea străpunsă, semănăm cu El, cu Cel ce nu și-a plăcut Lui Însuși. Cred ferm că a avea dragoste înseamnă în primul rând cunoașterea glasului Păstorului, a nu merge nicidecum după un străin, a purta pe ureche semnul făcut de cel ce te-a eliberat și te-a răscumpărat.
Nu întâmplător acest semn a fost pe ureche, ca să învățăm să alegem ce și pe cine ascultăm.

Această postare este pentru cei ce cred că dragostea presupune să fii un fel de capră nătângă, fără discernământ, deși nu cred că aceștia au ajuns cu cititul până aici.

Libertate și timp (1993)

File din jurnalul vechi(în 1993 aveam 26 de ani):

11 aug ’93

Azi am muncit până la opt seara. La nouă m-am așezat în balcon pe un scaun comod cu o sticlă de ”Coca-Cola” în mână. Am vrut să mă simt liber, adică confortabil.
Doar toată ziua fusesem rob, nu? Dar nu poți să scapi de robie. Dintr-o dată m-a incomodat ghiveciul de flori. L-am mutat.
Mi-am recâștigat libertatea? Da de unde? Mi-am dat seama că nu mai pot sta mult pe balcon, dar dacă sună telefonul, dacă bate cineva la ușă! Dușmanul libertății este trecerea timpului. Am visat deseori să am o casă liniștită, frumoasă…(indescifrabil)….în mijlocul unei grădini cu alei umbroase, într-o după-masă de vară! Ce imagine idilică, dar cât de iluzorie!
După-masa însorită trece în două-trei ore, dar ploile, dar iarna, dar noaptea?
Apoi câtă muncă (deci robie, lipsă a libertății) pt. întreținere, dar înainte, pentru construcția casei. Unde-i libertatea? Ai pus mâna pe ea și te-ai trezit cu pumnul gol sau dacă ești mai inconștient crezi că dacă casa ar fi o vilă și grădina un parc ai avea fericirea, confortul, deci libertatea.
     Libertate absolută nu există de fapt decât în imaginația noastră, dincolo de reperele obsedante ale inconfortabilității. Când vrem să trăim în realitate libertatea, imaginația ne joacă o festă: mută reperele, limitele de confortabilitate și iar suntem departe de ea.
     Libertatea noastră deci, acest idol prețios o vedem la discreția unui administrator josnic care este de fapt materialul nostru de construcție: carnea.  Intențiile cărnii mută limitele confortabilității (în imaginație, desigur, dar cu ce consecințe pentru realitate) și ne fură libertatea. Aceasta permanent. 
Acum nu prezint soluția, am constatat doar.

Probabil soluția am scris-o aici, sau aici, sau aici.

Închisori nevăzute(7) Controlul timpului

A impune un LOC fizic limitat pentru întruniri nu era destul, trebuia limitat timpul de folosire a acelor locuri limitate.
Și acest lucru s-a făcut.
Câte două-trei ori de câteva ori pe săptămână, doar acolo.
Iar acolo se făcea controlul timpului prin program și alte metode.
Eu întreb des pe mulți prieteni care merg pe la multe biserici: ”La voi la biserică dacă tu, sau cineva din bancă are ceva de zis, poate?”
Sunt privit cu zâmbete și clătinări de cap.
Insist:
”Pur și simplu există UN TIMP în care oricine dacă vrea să spună ceva, să poată?
Există un timp de tăcere în care dacă cineva vrea să spună ceva, să nu se simtă intimidat?”

Peste tot nu se poate.
Peste tot se face controlul timpului.

Nimic nu se face fără timp.
Strângerile după Voia lui Dumnezeu au acest factor al libertății timpului ca principiu.
Nimeni nu pune monopol pe secunde (în limitele dragostei, adică ale supunerii unii altora, s-a întâmplat în adunări cu câte un musafir care  tot vorbea fără amin, i se făcea un bine și era rugat să-și pregătească încheierea, de obicei de unul mai bătrân ca acela).
Controlul timpului se făcea (și se face) pe mai multe căi în bisericile controlate de cler:
-se făcea control al timpului personal sau al timpului de grup
-se făcea controlul timpului prin împiedicarea la slujire a celor incomozi(deținuți)
-se făcea controlul timpului prin abuzarea de timp de către cei dirijați(gardieni)
-controlul timpului se perpetua prin programe care înlăturau din start libertatea de exprimare individuală
-controlul timpului se făcea și se face prin comasare de biserici mici în una mare, cu cât se adună mai mulți, timpul de slujire individual e tot mai mic sau zero.
Scria cineva pe bloguri despre ”alegerile” de conducători religioși(nu că le-am aproba) cum sunt manipulate prin lăsarea momentelor sensibile la sfârșit, când pleca trenul sau se închidea restaurantul.
Timpul este resursa, factorul care intră atât în ecuația gândirii cărnii cât și în cea a Duhului.
Nici una nu se face fără timp.
Când faci una, nu faci alta și invers.
Oamenii pot fi ”deturnați” treptat ”pe furiș” spre a-și da timpul minții unor duhuri înșelătoare, unor învățături ale demonilor, sau chiar unor activități carnale aparent sterile dar care fură timpul la fel ca păcatele mai mari.
A stimula în cineva dorința spre activități consumatoare de timp (sport, ascultarea muzicii, diverse hobbyuri) e o strategie  a celui rău în a-i fura timpul, o închisoare cu pereți nevăzuți în care stau mulți oameni care culmea, se plâng că…nu au timp.
A avea timp e o mare binecuvântare.
A nu-ți suna telefonul din 10 în 10 minute e un Har. (La birou am impus un control drastic al telefonului mobil: ale noastre să sune încet, vizitatorilor urlători-chiar clienți le este arătat un afiș mare pe perete: VĂ RUGĂM SĂ VORBIȚI LA MOBIL PE HOL! iar pe hol este un alt afiș: LOC DE VORBIT LA TELEFON PENTRU VIZITATORI!). Îmi număr zilele(azi e 8876), prietenii, vizitele, timpul de stat la telefon, pe net, timpul dat cărnii, ca să răscumpăr cât mai mult timp dat Cuvântului și gândirii la lucrurile de sus.
Dacă nu fac așa sunt și eu un deținut în marea închisoare a oamenilor fără timp.
Într-un fel scriu aceste postări legate de ”Închisori nevăzute!” pentru că mă simt una cu cei legați, geamăn cu cei înșelați, ca și cum aș fi și eu nedesprins și neieșit dintr-o închisoare sau lagăr la care i-au fugit gardienii, dar deținuții nu vor să iasă afară, era acolo de zeci de ani o ierarhie de poziții în celule, micile avantaje ale meschinelor interese, unele celule mai răsărite, cum să părăsești acele privilegii greu câștigate.
Azi am aflat că a mai plecat un prieten din țară, în Australia.
Altul pleacă în Canada.
Am trăit pe viu ani de zile ispita de a pleca din cuib, am fost să văd cum e, să gust. Mie mi-a fost dat să nu plec, dar nu mă simt închis. Am un prieten (citește blogul, salut B.) care are ștanțat în codul genetic dorul de ducă. Îl înțeleg, după 9 ani de America se simte încarcerat.

Dar despre libertate și timp am scris ceva acum 20 de ani, în 1993, era o seară caldă de august, nu era blog atunci, scriu acum. Va fi următoarea postare.

Ideea acestei postări era să nu fim furați, încarcerați de oameni care devin administratorii timpului nostru.
Și zâmbesc.

”În mintea mea sunt încă în lagăr!” Shin Dong-hyuk, nord-coreean

Shin Dong-hyuk, un evadat din lagărele de muncă forțată din Coreea de Nord a scris o carte.
kang

Unii zic că 200.000, alții că 400.000 de oameni sunt închiși în lagăre.
În Coreea de Nord există vinovăția prin asociere, dacă ”greșește” o rudă de-a ta, mergi și tu în lagăr.
În Coreea de Nord fac închisoare și copiii și nepoții ”vinovatului”, trei generații.
În Coreea de Nord dacă un copil se naște în lagăr, acolo crește, supus pedepsei părinților.

În Coreea de Nord la venirea comuniștilor la putere erau un mare număr de creștini.
Nimeni nu știe unde sunt acum urmașii lor.
În Coreea de Nord cei care sunt prinși că dețin o Biblie sunt trimiși în lagăr.
Lagăr în Coreea de Nord înseamnă foame, mizerie, boli, muncă forțată, bătaie, tortură, muncă forțată și condamnări la moarte.
Nu e istorie, e acum în 2013.

În Bibliile noastre scrie să ne aducem aminte de cei ÎN LANȚURI CA ȘI CUM AM FI ȘI NOI LEGAȚI CU EI.

În lagărele din Coreea de Nord sunt mulți frați ai noștri.

Să fim ”în lagăr cu ei” în mințile noastre!

”Eu nu cred că tinerii care fac așa strigă de bucuria mântuirii…” Fratele Moldoveanu despre ”închinarea” modernă (ritm, dans, cazul Mical)

….
-Dacă ei susțin asta, îi putem contrazice?
-Îi putem, după viața lor, sigur că da…..”să vă vedem mai departe, adică ”să controlăm viața după, după ce-ați sărit”!

Înregistrarea este decupată dintr-un interviu luat de Adriana Huțanu pentru emisiunile Arhiva Suferinței de la radio Vocea Evangheliei.

Întrebarea reporterei era:
”Ritmul este păcătos?”

Ana dansează

Această postare este o replică la articolul ”Ana nu dansează”, știe Google unde e.


-Ana dansează.

-Unde dansează Ana?

-La biserică:

-La biserică? Fugi de-aici.
La biserică ”ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciune”, nu în dans.

-Ba da străine, numai tu nu știi că în Ameropa a apărut de la sfântul Darwin încoace Evanghelia după Evoluție, că această evanghelie a părăsit crucea, pocăința și sfințirea și a adus distracția și dansul în biserică. Nu știi străine?

Și ție nu-ți vine să crezi? Înseamnă că n-ai plâns destul.
Nu-ți vine să plângi? Nici lui Ieremia nu i-a venit, citește Ieremia 9 și cheamă bocitoarele, …să-ți vină! Lacrimile limpezesc ochii!
Deocamdată 3 industrii au crescut mari prin fisurile dragostei pocăiților: industria templelor, industria popilor și industria muzicii. Vin din urmă alte două: industria obiectelor bisericești(ca la Efes) și a ghicitoriei (ca la Filipi). Mai vin!

Dar să ne întoarcem la Ana.
Ana a crescut mare și dansează.

anadanseaza

Ana poartă încă fustă, chiar și batic…dar dansează. La biserică. Anei îi place.
Dar dacă la biserică ” e voie” în alte locuri mai puțin sfinte de ce ar fi interzis?!…gândește Ana.

La grădiniță a început, toți colegii ei dansau, părinții n-au vrut ca copilul lor să se simtă frustrat și nu i-au interzis, apoi la ziua de naștere a unei colege, la banchet la terminarea liceului, la nuntă….
Ana dansează, …frumos ca fiica Irodiadei. Irozilor le place, scriu articole elogioase despre dansul ei.
Dans sfânt, nu lumesc. Merită tăiat capul lui Ioan ”Baptistul” pentru ”grație”(tr. Fidela). Ioan al VIII-lea.
Grația dansului, nu a iertării.

Ana nu s-a împotrivit curentului nici când colegii i-au oferit un pahar de șampanie, tot la ziua de naștere.
Și prima țigară a fost ”sorbită” tot pentru a nu fi ”pricină de poticnire”.
Probabil Ana nu fumează încă, …. dar va fuma.
Pe Ana nu a învățat-o nimeni despre gard și rolul lui. Ei i s-a părut că gardul e ceva învechit, ceva din alte timpuri, oricum era destul de stricat și nici părinții nu erau deranjați. Ce să ne mai încurce atâtea garduri, trebuie dărâmate.

Anei nu i-a citit nimeni din Biblie despre Via unui om fără minte.
Cel ce-o învăța la biserică Anei i se părea că are minte, nu că minte.
Ana (poate nici părinții ei) nu a învățat nicăieri Evanghelia crucii care are ca rod sfințirea, ci ”evanghelia” deciziei care are ca rod dansul.
Dacă nimeni nu se împotrivește, Ana va dansa mai departe, până când se va pocăi și nu va mai dansa. Va trebui ca cineva să învețe un cântec de jale, să-i învețe și pe alții unde se pune crucea. Crucea se pune în Cuvânt, în Învățătură, ”învățăturii lui Dumnezeu Mântuitorul nostru”, învățătură căreia trebuie să i se facă în totul cinste (Tit 2:10).
Deocamdată Ana ”face cinste” învățăturii că nu trebuie nici o învățătură, că învățăturile sunt rele, dezbină și noi trebuie să trăim ”în dragoste, nu în doctrine”.
Și Ana dansează!

PS1. Acest articol l-am scris cu durere.
Sunt tată de adolescenți și știu ce scriu.
Am trăit de mic durerea de a fi ”pocăit”, s-a strigat după mine în fel și chip, s-a râs de mine.
Acel sentiment mi-a făcut un mare bine. Îmi face și acum.
Eram răzbunat în ziua premiului. În clasele 5-8, nu numai toate premiile ci și toate mențiunile erau luate de pocăiți în clasa noastră. În celelalte clase aproape toate.
Să-i învățăm pe copiii noștri  de mici puterea respingerii, discernământul de a nu umbla de-a turma. Vor avea nevoie de el mai încolo.

PS2.  Ana ar trebui să știe că chipul (moda, gr. schema) lumii trece, dansul ei de astăzi va fi ridicol nepoatelor ei, să nu se potrivesacă modei veacului acestuia, ci să se transforme prin înoirea minții ca să înțeleagă Voia lui Dumnezeu. Cine face Voia lui Dumnezeu rămâne în veac și la arătarea Domnului Isus își va primi, lauda, slava, răsplătirea și cununa.

Scrisoarea a doua a lui CHM către AM

Scrisoarea a doua

De cand ti-am scris scrisoarea dintai, gandurile mele s-au oprit o buna bucata de timp, asupra unor dovezi prezentate de Cuvatul inspiratiei divine –dovezi fata de care n-am indoieli esti foarte familiar dar care sunt absolut convins trebuie pastrate strans cu o credinta riguroasa,  pe masura ce judecam cu o minte echilibrata starea lucrurilor din biserica. In primul rand invatam din Scriptura ca in orice situatie in care omului i s-a dat o responsabilitate, el a esuat fara exceptie. Esecul absolut marcheaza istoria omului din Paradis la Cinzecime. Nu exista nici o singura exceptie de la acesta apasatoare si intunecata realitate.

Hai sa-l vedem pe om incercat sau pus la proba in cele mai favorabile circumstante si el va falimenta lamentabil. Daca porneste o afacere cu cele mai optimiste premise, dupa o vreme falimentul va fi sfarsitul sigur al acesteia. Nu exista abateri de la acest principiu si nu te poti feri de consecintele si efectele sale. Adevarul acesta marcheaza ca o tusa neagra si lata toata istoria omenirii, de la inceput la sfarsit. Citește în continuare →

Fisurile dragostei

Motto: ”și voi ca niște pietre vii sunteți zidiți împreună
”tot trupul bine alcătuit și strâns legat
vasta

În imagine este capela ortodoxă Sfânta Teodora din Peloponez, Grecia.
Din zidurile și din acoperișul bisericuței au crescut nu mai puțin de 17 copaci.
Rădăcinile s-au înfiltrat prin mortarul dintre pietrele zidurilor până în pământ, de unde-și trag seva.
În interior nu se vede aproape nimic din această ”plasă” nevăzută de rădăcini înfiltrate.
vastai

Gândul m-a dus la înfiltrare, la această perfidă și nevăzută armă a celui rău, la stâncile ascunse, la taina fărădelegii.

Pietrele din ziduri sunt unite cu mortar.
Pietrele vii cresc legate de mortarul dragostei.
Când acest mortar al dragostei se usucă și crapă, în fisurile lui cad semințele celui rău.
Rădăcinile de amărăciune încolțesc și toată clădirea nu mai crește ca să fie un templu sfânt în Domnul, ci crește ca ”ghiveci” pentru trupurile celor 17 semințe.

…și i-ai găsit mincinoși…

motto: Iov 12:20  ”El taie vorba celor meşteri la vorbă; El ia mintea celor bătrîni.”
Cel ce amăgește trebuiește însemnat și cei afectați avertizați.

Înregistrarea este din data de 9 decembrie 2012 în clădirea comunității penticostale din București, str Sebastian. ”Colegii” de amvon au zâmbit îngăduitor la ”proorocia” care privește niște timpuri îndepărtate.

Așa e când domnește spinul.

Oamenilor, treziți-vă din amăgirea religiei simțurilor! 

A te apropia de Dumnezeu înseamnă a te apropia de Cuvântul Lui, a-ți deveni și a-ți fi proprii gândurile Lui, voia Lui.

Teologia fantasmagorică a unui bine social terestru predicată mai nou de domnul Țon și modificată de el lunar, negarea de către el a răpirii și a venirii iminente a Domnului Isus, chiar negarea necesității așteptării Domnului sunt suficiente motive pentru a-l așeza  pe banca ereticilor, eretici de care trebuie să te ferești.

Comunismul ca religie politică: inamicul omului interior (acestă postare nu este un manifest politic ci o analiză rece)

”Comunismul pretindea că intemeiază Paradisul terestru, în fapt era vorba de o religie politică (nu știam încă acest concept), de o soteriologie(doctrina despre mântuire n.n.) seculară, de o himeră capabilă să inspire, să galvanizeze, măcar în prima sa fază, pasiuni incandescente. Este ceea ce istoricul François Furet a numit comunismul ca patologie a universalismului de sorginte iluministă. Fratele său geamăn, fascismul, a fost o exacerbare patologică a particularismului. […..]
Treptat, am ajuns să înțeleg că, spre a cita memorabila formulare a poetului polonez Aleksander Wat, comunismul era inamicul omului interior. Era de fapt o organizare a resentimentului social, o instituționalizare a urii, a invidiei și a ranchiunii istorice.  Ulterior, am definit aceasta ideologie—pentru că inainte de a se întrupa ca regim politic concret, comunismul a fost și rămane o doctrina apocaliptic-revoluționară—drept axiofobică (ostilă valorilor) și mnemofobică (urmărind ocultarea, chiar obliterarea, anihilarea memoriei). …..”

Virgil Tismăneanu, Mizeria utopiei

Citind ce a scris omul ăsta mi-am amintit ce am scris în București în iulie 2008:

S-a petrecut demult, cu ani ‘nainte
când duhul cel vrăşmaș şi-a inventat
o nouă-mbrăcăminte de cuvinte
şi-o altă-nfăţişare şi-a luat.

Şi-a petecit vicleanul cu mândrie
cuvintele ce răsunau pompos
pe mincinoasa lui filosofie
despre un viitor prea-luminos.

Vorbea despre dreptate, bunătate
fraternitate, pace, altruism,
că fi-va un eden de libertate….
Şi a numit edenul: comunism.

S-au strâns cei păcăliţi precum o pleavă
iar el îi îmbăta cu noi minciuni
vorbind de-o Cale Nouă şi O Slavă
şi despre oameni ce vor fi mai buni.

Era o evanghelie străină
şi un mesaj amăgitor vestea
avea înfăţişare de lumină
ca îngerul ce-o propovăduia.

Puţini vedeau că haina-i strălucită
era doar petece şi cârpe vechi
filosofii să ducă în ispită
pe orbii muţi şi fără de urechi.

A-nvins uşor mulţimea, ca o pradă.
Parea fermecător vrăjitul basm.
Învăluit de cântec, de paradă
manifestaţii şi entuziasm.

Doar cei puţini, din turma cea mai mică
ce cunoşteau al oilor păstor,
vesteau pe mai departe fără frică.
Alt Domn, Alt Nume, Alt Mântuitor…”

Ateismul este o religie, o boală a minții cu efecte dezastroase la nivel moral, nu doar o administrare neutră a unor științe folositoare social. Sub masca culturii, a științei pe nedrept numite așa s-a predicat ateismul ca doctrină de stat, cu un dumnezeu: Partidul, o evanghelie: comunismul, un paradis: societatea comunistă și cu bineînțeles preoți: activiștii.
Lupta comunismului cu creștinismul a fost una pe viață și pe moarte, războiul nu s-a terminat, armele folosite sunt bombe ideologice cu efect întârziat, terenuri spirituale minate cu activiști de partid-predicatori înfiltrați care ocupă cu tupeu scaunele obraznic înălțate pe măsura mărimii minciunii și tupeului lor.

Metoda de prigonire cea mai odioasă: înfiltrarea

Citatul este luat de aici: O mare trezire a secolului XX .  Cartea, tradusă din limba rusă, tratează din interior chestiunea  prigonirii creștinilor evanghelici din fosta URSS, o prigonire greu de văzut, condusă sub masca unei libertăți de fațadă. Această fațadă este și astăzi în țările din Estul Europei Biserica Oficială de orice nuanță.
Clerul instalat atunci continuă ”piesa” de teatru religios fără jenă, rușine sau teamă.

” În această ordine de idei, nu putem trece sub tăcere nici metoda cea mai odioasă de oprimare a bisericiiampla pătrundere în ea a Comitetului Securităţii de Stat, cu scopul de a lua în mâinile sale conducerea bisericii din interior.
Începutul infiltrării forţate datează încă de la sfârşitul anilor ’20, dar a luat o deosebită amploare în perioada represaliilor de masă şi în special în perioada războiului, precum şi în cea postbelică. Această operaţie metodică a durat mai mult de patruzeci de ani, până ce slujitorii care au acceptat să colaboreze cu KGB-ul şi cu Consiliul Afacerilor Religioase s-au văzut plasaţi temeinic aproape în toate posturile de răspundere ale bisericii oficiale, a cărei conducere se află acum deja în întregime într-o absolută unitate cu organele amintite fiind pe deplin dirijată de ele.
Şi unii şi alţii sunt nevoiţi să ascundă după un văl gros al tainei alianţa încheiată între ei înţelegând prea bine că toţi oamenii — atât credincioşi, cât şi necredincioşi — consideră drept crimă o astfel de colaborare.
În aceste condiţii, frăţietatea noastră renăscută, care, după ce şi-a curăţat cugetul prin pocăinţă, rămâne, cu preţul multor jertfe, pe calea slujirii independente lui Dumnezeu, este considerată de organele KGB-ului şi de Consiliul Afacerilor Religioase drept o ispită primejdioasă pentru alţii, drept un pericol de a pierde controlul asupra bisericii în general.
Iată de ce şi-au îndreptat ei acum toate eforturile pentru a duce frăţietatea noastră cu orice preţ la o similară dependenţă de ateism.
Rămânând consecvent pe poziţia loialităţii şi a atitudinii pozitive faţă de stat, suntem totuşi nevoiţi să refuzăm colaborarea ilegală ce ni se impune, mărturisind totodată că n-o facem dintr-o simplă încăpăţânare, ci, deoarece ea determină un sfârşit tragic al destinului nostru de creştini, iar credinţa noastră îşi pierde orice sens.”

O mare trezire a secolului XX, pag 444, recomand descărcarea pdf, se citește mai ușor

Nu e din dragoste! articol de Wilhelm Busch

Îmi cer scuze pentru calitatea traducerii. Articolul a fost tradus din maghiară de către un frate maghiar. Corectat parțial.

Nu e din dragoste!

Mă plimbam printr-un oraș foarte aglomerat și treceam pe langa o casa de caramidă rosie.

Consiliul local aici a asezat batranii singuratici. Mergi inauntru si vezi un om inalt , care poate a mai vazut zile mai bune decat acestea.

Nimeni nu stie cum a ajuns aici. Isi petrece zilele singuratic .Mai incolo vezi o baba, care incepe sa povesteasca viata la fel de interesant ca un roman.

Celalalt a fost croitor mai demult.Din bogatia lui nu a salvat nimic , doar un sacou negru pe care non-stop il coase, si il calca , ca in fiecare Duminica sa apare ca un nou. Totusi cand te uitai in ochii lui, vedeai ceva deosebit, vedeai o tristete adanca stand acolo.Intr-o zi povesteste intamplarea vietii lui .

Nu a fost nimic deosebit in aceasta poveste .Si-a trait viata de zi cu zi cu o munca obositoare. Sotia i-a murit, fiica sa s-a casatorit …

-Va mai viziteaza fiica? îl întrebam.

Fata omului se intuneca: da de unde , nu ma iubește deloc.

Intr-o zi vad pe el intr-un sacou nou .

-Asta da! Ce sacou cald si frumos!De unde ati primit?

-De la fiica mea

-V-a trimis un cadou? este de treaba , ce frumos din partea ei.

-Da…da…imi mai trimite cate ceva , acopera nevoile mele, nu pot sa spun nimic….DAR….

-Ce dar? este un gest frumos din partea fiicei dumneavoastra, cuvantul DAR nu are ce sa caute aici.

Omul se pregateste sa plece foarte trist…il prind de brațe.

-Spuneti-mi va rog ce nemultumiri aveti legate de cadoul fiicei dumneavoastra?!

Omul se uita la mine cu o privire amara, adanca si spune : NU E DIN DRAGOSTE!

Si dintr-o data il inteleg pe batran. Mai mult incep sa inteleg si mai mult. Deja inteleg ca de ce oamenii care stau in acest camin de ce umbla cu o privire atat de sumbra si morbida, au casa , au unde sa steie, au mancare ,haina, sunt ingrijiti dar NU E DIN DRAGOSTE!

Aceasta exprimare nu ma lasa linistit. In drumul meu spre acasa trec pe langa Directia Muncii. Sute de oameni se ingramadesc in fata cladirii .

De ce au o privire atat de trista? De ce e atata tristete in privirea lor? De ce? Nu ar trebui sa fie multumiti pentru ca statul sau societatea se ingrijeste de ei cat se poate de bine? Stim poate aceasta ingrijire nu e mult. Dar totusi de ce sunt asa de introvertiti? Tristi, pesimisti, deprimati?

Asa se pare ca aceleasi fețe palide, privirile triste, parca repeta aceasi propozitie: NU E DIN DRAGOSTE!

Stim ca nu este o acuzatie politica si economica. Este un glas acuzator impotriva societatii. Si aceasta acuzatie asa se aude:NU E DIN DRAGOSTE!

In secolul in care traim din om fac un robot, cifre pe care le folosesc cum vor ei, dupa cum le place lor, te arunca.

Ma duc maideparte pe drum și trec pe langa un bar, e plin de barbați care stau in fum de tigara. Barbati care au casa , sotie care ii asteapta acasa, au copii .De ce stau aici si nu acasa? Pentru ca acasa NU E DIN DRAGOSTE! De cate ori auzi asta de la oameni care cad robiei alcoolului.

Femei palide, mame chinuite, toate au fost candva fete tinere, cand s-au casatorit nu au gasit fericirea, implinirea in familia lor?

NU E DIN DRAGOSTE!-soptesc cu glas incet. In fiecare zi citim de oameni care s-au sinucis . De ce evadeaza din lumea aceasta care poate sa fie atat de frumoasa ?

Parca din mormant ar raspunde inapoi:NU E DIN DRAGOSTE!

 

Evanghelia bucătăriei

…sau a cămării.
Termenul l-am auzit prima dată la Ion Socoteanu.
”Asta pun deoparte, asta mănânc” este discernământul promovat de această ”evanghelie”.
În jurul acestei  ”grozav de subtile” intersecții de gânduri sau pod de idei s-a construit un întreg oraș religios cu drumuri, case, piețe, școli și mai ales aristocrați de soi nou, gata să-i iobăgească imediat pe cei ce-și poposesc robia pe moșia lor. I-ai crezut, te-au prins!
Și prind pe mulți, că dacă de verbalizat idei verbalizează puțini, de mestecat mâncare mestecă toată lumea. Fă-l pe bietul om să creadă că e ceea ce mănâncă și i-ai softat creierul cu o densă rețea de site după schema: ”asta mănânc, asta ba!”
De obicei evangheliștii acestei evanghelii nu sunt tăcuți, au o râvnă de invidiat.
Unul mi-a zis direct: ”Fă-te vegetarian ca mine, să nu mori tânăr…!”

Eu cred ferm cuvântul lui Dumnezeu.
Cunosc bine și creația lui Dumnezeu.
Fiind chimist (pe bune, nu pe povești) o cunosc și pe dinăuntru.
Știu de exemplu din Cuvânt că ”ceea ce a curățit Dumnezeu” eu să nu numesc spurcat. Am mâncat liniștit supă de știucă în deltă, mănânc raci de mic copil, mi-i prindeam și prăjeam singur(animale necurate după legea lui Moise). Slănina friptă (clisa friptă) era mâncarea mea de când dădea primăvara. Îmi place și acum.
Acum da, știu că 100 de grame de slănină au 800 de Kcal, cât două kile de mere dulci. Mai mănânc câteodată slănină, dar cumpătat, nu din rațiuni religioase, ci strict de calorii.
N-ați citit la mine pe blog și nu veți citi sfaturi cu ce să bagi sau nu în tubul digestiv.
Recomand o pauză, o oprire, o sărbătoare, un sabat, un an jubiliar de scris tuturor evangheliștilor tubului digestiv.
Chiar deloc nu contează pentru omul lăuntric ce fel de alimente primește tubul digestiv, dacă nu este îmbuibat.
Contează însă ce fel de roade scoate pe gură celălalt ”tub”, tubul minții, acesta spurcă pe om.
”Din inima omului ies” spune Domnul, deci inima trebuie păzită, nu stomacul.
Biblioteca, conversațiile, întâlnirile, dialogurile și traficul pe net le vom păzi, nu bucătăria.
Contează cine face zgomot în urechea noastră și circ în fața ochilor!
Contează ce muzică ascultăm, ce predicatori, ce învățători, ce sfătuitori!
Contează ce cărți citim, ce saituri, ce filme vedem, ce reportaje sau știri!
La acestea să ne folosim discernământul, nu la etichetele din supermarket.
Ochii și urechile ne umplu continuu cămara și bucătăria minții cu alimente spirituale. Acelea să le selectăm, nu cele ce ajung la toaletă!
Peste puțin timp cele văzute sau auzite vor ajunge din urechi și ochi în gânduri, le vom fierbe și vor ieși pe limbile noastre.
Noi mirosim a ceea ce fierbem în noi, a ceea ce gândim.
Să selectăm hrana bucătăriei minții, a omului lăuntric, asta să alegem, asta să refuzăm.

Mărit să fie Domnul!

 

Scrisori către un prieten cu privire la starea actuală a lucrurilor în biserică (CHM)(1.)

Încep aici prin voia lui Dumnezeu publicarea pentru prima dată în limba română a unor scrisori ale lui CHM către un prieten (AM) cu privire la starea lucrurilor din biserica acelor anii (1850).
Sursa: http://www.stempublishing.com/authors/mackintosh/   Mulțumesc Domnului care a pus pe inima fratelui Nelu povara traducerii.

Scrisori către un prieten cu privire la starea actuală a lucrurilor în biserică (CHM)(1.)
Mi s-a părut că nu va fi fără folos demersul de a face câteva însemnări despre actuala stare a lucrurilor în biserică , acesta urmând astfel subiectului : Despre rugăciune și adunările de închinare . În nici un fel tema expusă aici nu e una plăcută și mai mult ca sigur ea se va dovedi una nepopulară . Din această cauză am adoptat metoda de abordare a subiectului prin scrisori preferând-o aceleia de a publica un tratat. Există un farmec specific corespondenței care îți permite să-ți deschizi inima cu o asemenea libertate , către un prieten de încredere , așa încât aproape că uiți că altcineva în afara lui va vedea rândurile pe care penița le scrie.
Oricum, probabil vei protesta împotriva apelului de a zăbovi meditând măcar asupra unei singure scrisori pe o temă atât de apăsătoare. Îmi închipui că te văd la finalul lecturii pronunțându-te împotriva acestei inițiative inutile de a-ți folosi timpul dezbătând răul și erezia, confuzia și ruina sugerate chiar de titlul scrisorii mele: starea actuală a bisericii. Poate ești înclinat să-mi spui: destul prietene, știu prea multe despre acest subiect! Nu văd nici un câștig să mai analizăm răul și rătăcirea, căderea și prostia. Nu găsesc aceste lucruri în valoroasa enumerare înscrisă de inspiratul apostol Pavel în Filipeni 4:8. Fără nici o ezitare, prefer subiectele sacre, indicate în acel pasaj biblic decât să mă raliez unei teme care tratează actuala stare a bisericii. Este infinit mai bine și mai încurajator să cunoaștem credincioșia lui Dumnezeu, slava morală a lui Hristos și profunzimile vii ale Scripturii, decât deplorabila stare spirituală ori actuala condiție a lucrurilor bisericii. Noi n-ar trebui niciodată să căutăm mângâiere și putere privind la ruina și decăderea din biserică .
Ei bine, admit deplin și prietenește toate aceste argumente și dacă mi-aș plăcea mie însumi ori m-aș măguli cu propriile simțiri sufletești, n-aș mai scrie un singur rând pe tema asta. Dar după cum știi am zăcut în ultimul timp din cauza unei boli severe, care aproape m-a forțat să nu mai pot nici măcar gândi, vorbi, scrie ori mărturisi. Când am trecut prin momentele cele mai critice ale suferinței trupești, o voce părea că îmi spune adânc în inima mea: ‘Scoală-te și scrie despre starea prezentă a bisericii’! Și astfel, pe când stăteam înaintea Domnului pentru a primi călăuzire în acest sens, am înțeles să scriu o serie de scrisori către unul dintre vechii mei prieteni și frate la jugul lui Hristos. Am spus mult până acum despre originea subiectului de față care îmi stă înainte ca o povară pe care nu vreau să n-o iau asupra mea. Fie ca Domnul cel bun să-mi ofere har ca să împlinesc voia Sa !
Sunt deplin convins că oamenilor nu le place să-și cerceteze cinstit propriul fel de viață. Judecata de sine nu este o întreprindere prea agreabilă. Inventarul solemn pe care ni-l facem nouă, altora ori împrejurărilor în care ne aflăm este un lucru care nici unui om nu-i place. Dar putem fi siguri că în anumite etape ale vieții este cel mai necesar, cel mai sănătos lucru. Cu adevărat oricând e bine și util să ne reevaluăm pe noi înșine, să ne socotim căile ca să recunoaștem bine vremurile și să înțelegem adevărata stare a lucrurilor spirituale din viețile noastre și din anturajul nostru, pentru a fi învățați de Domnul cum să ne purtăm în situația prezentă a bisericii. Un lucru e sigur: e o mare prostie să închidem ochii în fața stării deplorabile a creștinătății contemporane, sub toate aspectele ei! Uită-te unde dorești și vei da peste dovezile evidente ale ruinei bisericii de nume. Fără îndoială, dragul meu A. această declarație poate părea foarte demobilizatoare și severă. Unii vor spune că sunt un morbid prevestitor al dezastrului. Probabil că voi fi acuzat de părtinire, sau exagerare și că trec cu vederea mii de trăsături pozitive ale creștinătății și cu bună știință subestimez posibilitatea apariției unor vremuri mai bune, mai luminoase. Posibil să mi se spună să deschid ochii largi și să mă uit la progresul educației moderne, la avansul uimitor al științei, la marșul triumfător al civilizației umane(comparând societatea de azi cu cea de acum câteva secole). În fața acestui asalt al aspectelor promițătoare și ilustre ale omenirii contemporane, sunt provocat să aduc dovezi clare ale regresului religiei creștine. Atenția mea ar putea fi reținută de statisticile convingătoare cu privire la organizațiile misionare și de răspândire a Bibliei, la diferitele asociații caritabile și academice ale acestei epoci progresiste. Ei bine, nu pot să spun decât că mă bucur cu toată inima de orice lucru cu adevărat bun, de orice tendință încurajatoare pe care o observ în jurul meu. Îl laud pe Domnul pentru tot ce El a făcut prin Duhul și prin Cuvântul Sau în mijlocul acestei națiuni, de-a lungul ultimilor ani. Mai mult, îmi face plăcere să mă gândesc la miile de semeni, răspândiți în diferite organizații religioase ale vremii – pietre vii printre ruine, cărbuni aprinși în cenușă fumegândă. Cred profund că și tu apreciezi aceste lucruri! Să ne ferească Dumnezeu să facem altfel !
Dar în fața a tot ce poate fi prezentat ca o stare optimistă și acceptând să luăm în calcul toate elementele și influențele încurajatoare ale prezentului, eu mă întorc cu convingere clară la afirmația: Că pe toate planurile dăm de dovezi indubitabile ale regresului religiei creștine. Și de ce insist asupra acestei afirmații? Este oare o simplă dorință pesimistă de a mă concentra prea mult asupra părții întunecate a creștinătății? Oare nu ne-am bucură mai mult subliniind aspectele veritabile și benefice ale progresului când acestea sunt cu adevărat evidente? Fără nici o rezervă, da. Putem astfel să spunem împreună cu apostolul: ””Dacă a-ți împărați împreună cu Dumnezeu ca să împărățim și noi împreună cu voi”.      Desigur, dacă ce e realmente bun și adevărat se află în plin progres și noi luăm parte la asta la fel ca ceilalți oameni.
Dar nu, scumpul meu frate! Cred că Sfânta Scriptură și faptele evidente susțin afirmația mea despre cursul decadent al lucrurilor. Ar trebui dacă Domnul va permite, să scriu o serie de scrisori, aducând dovezi de pe paginile Inspirației Scripturilor și fapte de netăgăduit, cu răbdare față de cei ce vor să vadă, să cântărească creștinătatea care aleargă cu o viteză teribilă spre întunericul și confuzia unei nopți eterne. Nu există nici cea mai infimă umbră de optimism în Scripturi pe care să ne bazăm o eventuală speranța spre mai bine. În final nu aflăm nici un singur exemplu în istoria biseicii sau o singură tendință în creștinătatea contemporană care să nu coincidă absolut cu profețiile făcute de Domnul și apostolii Săi cu privire la ce să ne așteptăm. Este cu totul inutil pentru oricine să încerce să evite să vadă aceste lucruri sau să le ocolească. Cuvântul Domnului și faptele reale sunt împotriva acestei atitudini. Judecata, o judecată cruntă stă să cadă asupra acestei triste stării. Oricât de strălucitoare ar fi razele gloriei milenare ale acestei lumii, mătura nimicirii și sabia judecății trebuie să-și facă groaznica lor lucrare(Isa.14:23).
Vorbesc doar despre imensa masă a creștinilor de formă. Dumnezeu are oamenii Lui oriunde, fie binecuvântat Numele Sau! În mijlocul întunericului, a nelegiuirii crase și a superstițiilor puerile ale papalității și în orice confesiune protestantă, există membrii ai trupului lui Hristos. Toți acestea se vor scula să-L întâlnească pe El când va veni să-i strângă pe ai Săi. Nici unul nu va rămâne în urmă. Orice grăunte de grâu autentic va fi strâns în cerescul grânar. Și asta se poate întâmpla la noapte! Și ce va fi după aceea? Da, trebuie să ne întrebăm ce va fi după asta aici jos? Sunt reținut să dau un răspuns dar trebuie dat: O lucrare de rătăcire și pierzare eternă eternă pentru creștinătatea falsă și orice creștin de formă (2 Tes.2:10,11,12).

Aristocrații religioase…sau: ”Ce te face deosebit?”

Ieri m-a vizitat un pastor rus din Republica Moldova.

Am legături cu el de pe vremea când nu era pastor. Între timp a fost ”promovat” și acum ”păstorește” o biserică.
El îmi cunoaște bine convingerile legate de adunare, de esența mărturiei noastre, esență care avem și s-o mărturisim în faptele pe care le facem. Le-am discutat cu el îndelung de pe vremea când era un simplu frate. (Mi-am amintit și ieri de dialogurile fratelui Pocsy cu Aurel Popescu: ”când erai inginerul Popescu erai preot cu adevărat, acum ești reverend și ai pierdut starea de preot.”)
Mergea spre Germania și a trecut pe la mine pe la lucru.
Eram în salopetă dar mi-am făcut timp și am stat cu el mai bine de o oră.

La un moment dat mă întreabă: ”tu ai rămas la aceleași convingeri legate de adunare? Tot așa vă adunați, pe la case? Câți sunteți? Comunitatea voastră s-a înmulțit?” și alte întrebări din standardele uzuale de evaluare.
I-am răspuns păstorului încercând să-i aliniez gândurile la Cuvântul lui Dumnezeu:
-da, am rămas la aceleași convingeri, ba chiar mi s-au adâncit
-da, tot așa
-nu are importanță câți suntem, în afară de Ierusalim nu știm în nici o adunare din Noul Testament ”câți” erau.
Am vorbit mai multe.
Nu era neliniștit deloc de faptul că practica lui nu este în cuvântul lui Dumnezeu, nici de faptul că ce este în Cuvânt nu practică. Mă privea cu ochi goi, dezamăgit că nu mă poate ”suci” la cadența lor.
Mi-a povestit despre necazurile pe care le au în țările islamice (el face parte din comunitățile neînregistrate).
Mi-a spus că cei din comunitățile înregistrate sunt strict controlați și cu ei e și mai rău, un rău de alt fel.
Mi-a mai spus că o singură familie a fost amendată în Tadjikistan cu echivalentul a 2500 de dolari doar pentru că au fost prinși 4-5 oameni la adunare și pentru că s-a găsit asupra lor 2 Biblii și 2 cărți de cântări.
Construcția de case de rugăciune e imposibilă, se cer zeci de avize, iar când se dă autorizația se oprește construcția că s-a schimbat legislația. Și tot așa.
Eu i-am spus că nu avem nevoie de case de rugăciune ca să slujim în Duh și Adevăr, nu vedem că la Filipi ar fi cerut autorizație, nici pe vremea când s-au pocăit Lidia, ghicitoarea și temnicerul, nici pe vremea când s-a certat Evodia cu Sintichia. Nici în alte locuri în Noul Testament nu vedem preocuparea, nici măcar gândul de a construi temple.
Apoi i-am spus pastorului că noi n-ar trebui să ne adunăm mai mulți decât să fie posibil ca fiecare să-și aducă partea lui de lucrare. I-am arătat frumos că a fi pastor peste 100 de oameni înseamnă că 99 de oameni te tot ascultă și nu mai ajung să crească spiritual. I-am arătat că așa cum în trup avem mădulare diferite, acestea sunt în număr limitat: un nas, nu trei, doi ochi, nu zece, două mâini, nu cinci. Deci și expresia trupului Domnului Isus simbolizată de o pâine și de un pahar(nu de o găleată) ne duce gândul la o relație de părtășie în număr mic.
Am gândit un pic și cu mintea lui(asta nu i-am mai zis, mă gândeam și după ce-a plecat și vă scriu aici): e greu în Moldova. A fi pastor, chiar la biserică neînregistrată te face beneficiarul unor serii de avantaje în lumea de carne. Chiar mersul lui în Germania este în numele slujbei lui de pastor al bisericii.
E un fel de aristocrație religioasă: partea de sus, aristocrații au parte de alte privilegii decât cei conduși.

Am plecat la lucrul meu și tot gândeam.

Ce bine e să fi aristocrat! Nu muncești, muncesc alții pentru tine, tu stai (de obicei la un birou) și spui altora ce să facă.
Erau aristocrați în lumea agricolă(feudală) în evul mediu, au fost aristocrați și în epoca industrială, sunt aristocrați în epoca informaticii. Acum aristocrați feudali nu mai sunt, industriali mai puțini.
Însă iată aristocrații religioși reușesc în continuare să înșele lumea obișnuită cu sistemul creat tot de ei.

Nu i-am spus omului meu că da, o parte din ”comunitatea” noastră a fost vrăjită de oameni ca el și s-au întors la ce au părăsit, zidesc înapoi ceea ce au dărâmat(ei sau părinții lor).
Nu i-am spus că pastori ca el ne vrăjesc copiii și-i atrag în desfrânările lor, (dar mai vine el pe la mine). Dacă vine!

M-am gândit însă la starea de aristocrat religios, la tupeul acestei stări, la miopia ”iobagilor” lor, la zeciuielile care prin minciuni le încasează. Mi-a venit să plâng. Am avut o zi bună ieri, am fost uns cu untdelemn proaspăt cu care vă ”ung” și pe voi aici și Dumnezeu mi-a găsit și măgărițele, adică, tâlcuit: și în cele lumești am reușit. (O mașină complicată era defectă iar singurul meșter care o putea repara avea drum prin oraș. Înainte cu o zi mi-a spus că nu oprește, că e grăbit, dar clientului la care mergea la Oradea îi trebuiau două baterii speciale care se găseau doar la o firmă din orașul nostru. M-a rugat ca până vine el să merg acolo să i le cumpăr. Am trimis pe cineva și în acest timp mă gândeam la ce scria fratele Moisescu: ”urzești mereu veșminte de-ntâmplări!” Mașinăria s-a reparat, duhul s-a înviorat.)

Aristocrații religioși: un fel de bufoni, care dacă n-ar purta cu ei cuțitele de scos ochi spirituali ar fi ridicoli, așa: sunt periculoși.
Cuvintele lor rod ca și cancerul, ajung cei ce-i ascultă să-i întrețină ca iobagii acum câteva secole pe feuzii locali.
Respectul pe care-l pretind, frica ce au inoculat-o, cuvintele cu care învăluitor înșeală, înălțimea tot mai mare a scaunelor de la care  domină îi fac ”de ocolit” iar pe urmașii lor ”de plâns”.
Să cerem lacrimi pentru ei și să nu ne lăsăm înșelați de strălucirea de circ a spectacolelor lor. Să-i îndemnăm în primul rând pe copiii și apropiații noștri să le ocolească.

Mă mai gândeam la versetul: ”deși voi demult trebuia să fiți învățători”. Nu scrie: unii din voi trebuiau să devină învățători. Toți trebuiau să devină învățători, adică la statura, la maturitatea de a fi în stare să învețe pe alții.
Nu numai unii ajung bătrâni, toți bătrânii dintr-o adunare sunt ”prezbiteri”. Noi toți suntem frați, și tinerii și bătrânii(prezbiterii).

În Adunare nu există aristocrație. Unde există aristocrație e lume (lume religioasă) nu Adunare.
În adunare toți suntem frați.

Cu lacrimi!

Când eram copil eram extrem de impresionat de cei ce predicau cu lacrimi!

Apoi când am citit Biblia nu m-am mirat deloc că Pavel a învățat ”cu lacrimi”, nici că Domnul Isus a zis: ”cei ce seamănă cu lacrimi”. Și Timotei a avut lacrimi de care își amintea Pavel, Pavel spunea plângând despre cei ce se poartă ca vrășmași ai crucii, etc.

Eu plâng greu! Recunosc că este o tăbăceală a simțirii, impietrire dată de asimilarea mediului abrutiza(n)t croit de gândirea păcatului, mediu în care mai ușor ne ne ascuțim unii altora mânia, în loc să ne muiem inima. Cercetarea de sine ne face însă să plângem, descoperirea cuvintelor Lui ne dă o lumină în care dacă ne cercetăm, ne vedem și pe noi ”vrednici de plâns”.

Pentru un medic de exemplu, nu se poate să nu simtă împreună cu cel căruia îi descoperă un diagnostic grav, tot așa pentru un creștin nu se poate să nu ”simtă cu alții”.
Îndemnul este să ne aducem aminte, ”de cei chinuiți”, ”de cei închiși”, etc. să simțim cu ei.
Apropierea oamenilor de Dumnezeu, jertfa duhovnicească a rostirii cuvintelor Lui, a aducerii gândurilor oamenilor spre pocăință nu se poate face fără simțire-împreună.

Lacrimile vin din dragoste. Plângi pentru cei ce-i iubești. ”V-am scris cu multă mîhnire şi strîngere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi, nu ca să vă întristaţi, ci ca să vedeţi dragostea nespus de mare, pe care o am faţă de voi.”
Plângi chiar dacă el nu simte cu tine.
Plângi chiar dacă el nu plânge.
Simți chiar dacă el nu simte, te rogi chiar dacă el nu se roagă.
Plângi chiar dacă el se uită la tine disprețuindu-te.
”Mă tem ca, la venirea mea la voi, să mă smerească din nou Dumnezeul meu cu privire la voi, şi să trebuiască să plîng pe mulţi din cei ce au păcătuit mai înainte, şi nu s-au pocăit de necurăţia, curvia şi spurcăciunile, pe cari le-au făcut.”
Cum?
Ei nu se pocăiesc și tu să plângi Pavel?
Cam așa! Ca un tată cu copiii lui! Ca o doică!

De Dumnezeu oricine se apropie prin pocăință, nu prin decizii.

Pocăință fără lacrimi nu se poate.
Nu se poate pocăință fără regrete și fără lepădare de sine.
Când omul se vede cu adevărat ”vrednic de plâns” va plânge!

Iar cel ce-i aduce această veste care-l face să vadă, va plânge cu el.

Toți oamenii au în ei păcat, dovada și puterea amăgirii, a înșelării. Toți cei ce nu s-au pocăit de păcat sunt vrednici de plâns, amăgirea care-i face să iubească păcatul îi face vrednici de plâns.

Exemple de amăgire:
Pe vremea Caritasului (1993)veneau în orașul nostru mulți oameni la ”băgat la Caritas”. Pe mulți i-am găzduit(rude, frați), i-am purtat cu mașina, (se dormea atunci pe malul Someșului, cine nu avea cunoștințe în oraș).  Unul singur, din Focșani m-a ascultat și a plecat fără să lase ”la Stoica”. Pe ceilalți căutam să îi conving ”cu lacrimi” să nu bage banii acolo. Nici o șansă!
Era o excrocherie evidentă dar cine să mă creadă, vorbeam în vânt. Îți venea să plângi de copilăria minții lor, de credulitatea că există o afacere care dă de 8 ori.

”Tu cât ai?” era întrebarea. Țin minte un coleg de serviciu care avea 800.000 de scos. ”Îmi iau un microbuz și fac Turcia!” îmi spunea entuziast, (țin minte și azi, discutam pe hol la intrarea în birou). A pierdut tot. ”-Tu cât ai?(de scos)” m-a întrebat el. ”-Eu n-am băgat!” le spuneam întristat de miopia lor. Eram eu cel privit cu o milă profundă. Am ”plâns” cu ei în 5 august 1993 când s-au oprit plățile, dar n-am plâns tare. Șeful laboratorului de chimie a făcut infarct și a murit, avea mult de scos, om de 50 de ani.

La fel acum câțiva ani cu terenurile. ”Am atâtea ari sau atâtea hectare!” ”Nădejde” mare!. Eu, care lucram tot ca înainte, eram privit cu o milă profundă de ”investitorii” făcuți la aprozarul din colț, devenit bancă peste noapte, eram privit ca un fraier. Numărul de divorțuri și de dezastre familiale ce au urmat deziluziei mă face  să plâng acum de ce n-am plâns atunci cu ei. Mă face să privesc cu mai mult dispreț toți idolii inimii care fac ochii lipiți de pământ și inima lipită de aceste înșelăciuni. Regret și timpul petrecut în discuții la nivelul la care oricine ne asculta credea că amândoi credem în ”veșnicia acelor case”, la focul aprins pe altarul acelor nebune jertfe.

Spiritual e tot așa, o grozavă amăgire, o uriașă distanță între gândurile lui Dumnezeu, frumos așternute în Biblie și gândurile oamenilor.

Regret ca profetul că n-am capul plin cu lacrimi. ”O! de mi-ar fi capul plin cu apa, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aș plînge zi si noapte pe mortii fiicei poporului meu!” Ieremia 9:1

Cum să fac să am capul plin cu lacrimi?

”Să se grăbească să facă o cîntare de jale asupra noastră ca să ne curgă lacrămile din ochi, şi să curgă apa din pleoapele noastre! Căci strigăte de jale se aud din Sion: «Cît sîntem de prăpădiţi! Cît de jalnic sîntem acoperiţi de ruşine! Trebuie să părăsim ţara, căci ne-au surpat locuinţele!“ – „Ascultaţi, femeilor, cuvîntul Domnului, şi să prindă urechea voastră ce spune gura Lui! Învăţaţi pe copiii voştri cîntece de jale, învăţaţi-vă plîngeri unele pe altele!” Ieremia 9:18-20

Lacrimile vin din conștientizarea păcatului, din învățarea cântării  cântecelor de jale. Strigătele de jale se aud din Sion, adică Adunarea este locul unde se dă semnalul pocăinței. Să ne fie cântecele cântece de jale ale pocăinței, să ne învățăm unii pe alții, să ne învățăm copiii noștri starea care conduce la pocăință.

Să nu-i învățăm felul de viață al neamurilor!

Extazul ”nostru” este mai bun ca extazul ”lor”

Sâmbătă seara am avut în vizită niște misionari de la two-by-twos.
Cunoștințe vechi cu unii din ei, încă de acum 20 de ani, de pe vremea când nu era net.
Acum este net și tocmai citisem una-alta despre ei. Că fac rebotezare, că ”numai ei” vor fi în ceruri.
I-am invitat în vizită să mai lămurim niște lucruri.
Acum 20 de ani mi-a zis cineva dintre ei: ”păcat că ești însurat că ai fi un bun ”lucrător””. La ei lucrătorii nu se căsătoresc și umblă doi câte doi prin lume.
De la wikipedia am aflat că ei rebotează pe absolut toți cei care vin la ei de la alții, că nimeni nu e mântuit în afară de ei și alte bazaconii.
Au sosit, i-am întrebat la începutul discuției și mi-au confirmat. Cu vădită neplăcere.
Mi-au spus că nu, nu sunt mântuit, dacă nu fac parte din ilustra lor companie.
Nu mi-au spus plângând, mi-au spus așa cum spui la cineva starea vremii.
Dar ”dacă aș veni între voi” ar trebui să fiu rebotezat?
DA.
Știind granițele, am trecut vama discuțiilor spre interiorul acestei ”selecte” țări:
-Pe ce se bazează autoritatea dvs?
-……Hmm???

-Cum v-ați întors la Dumnezeu, prin cine?

Unul din ei mi-a zis că după ce a stat 7 ani la o anumită adunare, a întâlnit un misionar de la two-by twos. Când misionarul a intrat în cameră, omul meu ” a simțit” așa ceva ca o străfulgerare: ”-ăsta e!” și-a zis.
Cămilă mare! N-am înghițit-o.
-Chiar așa, ați simțit? Fără cuvinte, înainte să deschidă gura?
-Da!
Le-am amintit frumos că credința vine doar în urma auzirii…prin Cuvânt, nicăieri nu scrie în NT că ar fi altfel, nicăieri nu se arată că cineva a simțit ceva în afară de tăișul Cuvântului (străpunși la inimă…da…dar la cele spuse de Pavel…sau de Petru).
NU…nu …”el a simțit.”

”Ce facem cu alții care ”simt”?  ”Simțitul” lor e valabil? i-am întrebat.
-…Hmm?

Le-am dat câteva exemple.

1.Să zicem că în biserica penticostală din cartierul nostru intră un ortodox, ascultă Cuvântul, crede ce s-a citit și este străpuns la inimă.
”-Extazul” lui e veritabil? -Ceea ce simte el e de la Dumnezeu sau nu, nu poate fi?” i-am întrebat.
-Nici vorbă, nu e de la Dumnezeu.
Concluzia 1: numai ei… provoacă extazuri veritabile, extazurile altora nu sunt bune.

2.Alt exemplu: Traian Dorz, Oradea. Anii 1950. Ieșea săracul bătut de la anchetă, intra în biserica de peste drum de securitate și ”se arunca la picioarele Mântuitorului”.  A se înțelege: se ruga înaintea unei statui de ghips pictat. Se ruga cu lacrimi.
Întrebare (de data asta și pentru noi toți cei ce citim): trăirea lui lăuntrică, extazul înaintea statuii erau veritabile? Dar dacă n-ar fi fost înaintea statuii?
Aici am convenit și cu ei că emoțiile produse de prezența statuii de ghips nu pot veni de la Dumnezeu.

3.Alt exemplu: Moșuni. Priviți filmul. Extazul acelor săteni din Moșuni, entuziasmul lor, însoțit de prapori pictați este din Cuvânt?
Întreb(și pe voi): există un Cuvânt care să dea extaz și să nu condamne idolatria?
Răspund: nu există, doar unul stricat de oameni care s-au întors de la Adevăr, ei tot strică Cuvântul cu faptele lor.
Nici aceste emoții nu le considerăm autentice, știm ce poate fi în inima unui om idolatru: dispreț față de Cuvântul lui Dumnezeu, dispreț (mărăcine) care niciodată nu va coace roada Duhului. (Rămâne un subiect deschis: necesitatea și suficiența Cuvântului (ca izvor al credinței, faptei, etc) pentru formarea ”chipului lui Cristos” în noi, învățătură grozav de falsificată astăzi.)

Concluzie (învățătură) pentru noi toți cei ce citim:
Să facem o diferență: bucuria și pacea pe care o dă credința este ”un extaz” dacă vreți, o stare de bucurie. Dar observați, bucuria vine din credință, e legată de ascultarea cuvântului, de auzire, nu de ”prezențe”.
Nu orice extaz, orice entuziasm este o dovadă  a ”lucrării” veritabile a lui Dumnezeu. Eu sunt convins că ”nici un Cuvânt de la Dumnezeu” nu este lipsit de putere„ oriunde este citit. Dacă cineva aude Cuvântul(citirea Bibliei), chiar în biserica ortodoxă, sau altă biserică și acest Cuvânt îi străpunge inima, acest lucru vine de la Dumnezeu și dacă acest Cuvânt lucrează, omul crește spiritual și nu va mai sta mult acolo, se va lepăda mai târziu de învățăturile începătoare. Dacă în aceeași biserică cineva trăiește extaze datorate mirosului de tămâie, admirării hainelor preoților sau a icoanelor sau a nostalgiei copilăriei (când îl ducea bunicuța de mânuță), nostalgii care nu vrea să le piardă, acest extaz vine din el, din sufletul lui, este o stare de care ar fi bine să fie mântuit. Nostalgiile vin din suflet, nu din duh.
Diferența între suflet și duh e dată tocmai de Cuvânt. Cuvântul pătrunde la despărțirea sufletului și a duhului (încheieturile și măduva), desparte simțirile de gânduri.
Extazul care nu vine din Cuvânt nu e de la Dumnezeu și nu e bun indiferent cine-l provoacă.
Mai nou, disc-jockeyii de spectacole religioase, gen ”cireșarii” (ce nume comunist, permiteți să raportez  tovarăși!) sau ”pui de dac” și nu numai ei, fabrică emoții pe bandă, provoacă extaze.
De ce să fie un extaz mai bun decât altul?
De ce unele sunt chiar rele, sau majoritatea?
De ce să nu considerăm veritabil extazul celor de la Moșuni?
Sau a catolicilor care au început să cânte cântări protestante?

Pentru că nici extazul protestanților, extaz care vine din suflet, din stare de spirit, fără Cuvânt, nu e mai bun. Ascultarea unei fanfare, emoționarea la ascultarea unui cor măiestru, extazul în fața renumelui unui vorbitor, fără analiza a ce zice, baia de nostalgie a minții când stai în biserica unde ai crescut (biserică ocupată între timp de clerul pus de securitate) și te simți bine (sufletul tău este liniștit) sunt toate extaze rele, care nu vin din credință.
Cuvântul lui Dumnezeu face diferența.
Mai ales în zilele noastre formațiile de ”laudă și închinare” care sunt în mare parte așa cum le-a zis cineva ” de fraudă și întinare”, provoacă o stare de spirit lipsită de cercetarea și judecata cuvântului.
NU AȘA este Adunarea Domnului Isus.
Adunarea nu este bisericism, nu este industrie bisericească. Adunarea se hrănește cu Cuvânt nu cu trăiri mistice, nu cu extaze goale.
Dacă Cuvântul și credința produc bucurie și emoții, foarte bine, e bine să fie exteriorizate liber, nu înădușite, dar să nu uităm că același Cuvânt care aduce bucurie aduce și necazuri, aduce și mângâiere în necazuri (necazuri care vin tot din ascultarea și vestirea Cuvântului), aduce și cercetare de sine, smerire, pocăință și lacrimi.
Dacă e numai simțire și ”bucurie”, nu e bine.
Ceea ce e mai grav e potențialul de șarlatanie din spatele acestor cântare stricate. Omul din exemplul meu (care m-a făcut să meditez la aceste aparent încâlcite gânduri) s-a motivat cu ”simțitul”, așa a ales el învățătorul ”adevărat”, ”a simțit” așa ca un fior, ca o electrocutare când l-a văzut.

Dacă omul ”a simțit”, ce te bagi tu? va zice cineva.
Știi tu ce-i în inima lui?

Sigur că știu.
Vița produce struguri, mărăcinele nu.

Slăvit să fie Domnul!

Adunare în casă, în chirie sau în clădire de biserică?

1. În casă e simplu, casa are stăpâni, adunarea se face cu voia, dragostea  și invitația gazdei. Dar pentru mulți a te aduna în case înseamnă cu nu ai impact social. Ca și cum oamenii ar intra mai ușor într-o biserică(clădire publică) decât într-una privată. Mai este obiceiul: a doua natură, oamenii vor să meargă ”la biserică”.
Dacă din punct de vedere spiritual, toți știm că în Adunare este Cap Domnul Isus, din punct de vedere legal codul penal nu știe, de aceea în adunarea de la casa fratelui, fratele-gazdă este responsabil ”legal” în fața legii statului. Frații sunt oaspeții săi, nimeni nu poate opri acest lucru. Dragostea și ospitalitatea familiei celui ce primește pe alții e un fel de garanție continuă, cât timp va fi Duhul pe pământ, va fi și dragostea lui, vor fi și uși care se vor ”deschide cu iubire” cum zicea poetul.
Avem în Scriptură exemplul lui Gaius, gazda lui Pavel și a întregii Adunări.
2. Tocmai ca să câștige impact social (vizibilitate sau să zicem mărturie) mulți din cei ce practică strângerea în case (în grupuri (normal) mici), mai ales în vestul Europei și în SUA practică închirierea ocazională sau regulată de spații publice: o sală de conferințe a unui hotel, o sală de festivități a unei școli, o sală de curs de la o facultate, un restaurant, etc.
În mod normal această închiriere nu pretinde înregistrarea la stat ca și ”cult” sau asociație, se poate face în nume privat.
Desigur aici apare problema unui cost de altă natură decât spirituală, costul închirierii. Nu despre mărimea costului vreau să scriu, ci despre autoritatea ce o transmite. Chiar dacă în Adunarea ce se adună în spații închiriate rămâne Cap Domnul Isus, din punct de vedere legal în spațiul închiriat are autoritate cel ce plătește. Cât timp acel ce plătește este un frate (sau un grup de frați) animați de dragoste, cu nume și trup fizic, cu mărturie verificabilă și cu adresă cunoscută (număr de telefon, mail, etc.) lucrurile nu stau mult diferit de strângerea din casă.  Caracterul provizoriu al acțiunii o ferește de falsificare, de imitație, de măscărădire.
Dacă însă cel ce plătește este animat de alte ambiții și ajunge să domine întâlnirea prin autoritatea banului său, atunci în adunare nu mai este Cap Domnul Isus, cei ce se adună acolo sunt în capcana plătitorului și ar fi bine să scape. Poate unii ar zice că și în case se poate ajunge la ….dictatura gazdei. Se poate dar cei ce vin sunt invitați, nu aduși…iar case sunt destule…fără cost de închiriere.
Avem în Scriptură exemplul lui Pavel care a luat o casă cu chirie și primea în ea pe toți cei ce veneau la el.
3. Cu clădirea de biserică e o problemă.
Se poate face în nume privat sau în nume colectiv. Aici intervine treaba cu Numele, în Numele cui ne adunăm, care este acest nume ”colectiv”? Pentru unii nu este un subiect sensibil. Doar pentru ei nu este, subiectul este sensibil însă, ca greutatea aurului, nimeni nu-și cântărește verigheta cu cântarul de cartofi, deci nici Cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie abordat grosolan, ci cu finețea cu care mânuim lucrurile scumpe: aurul, argintul. Să prețuim comorile Domnului.
Deci, în fața statului e ridicol și fals să ridici o casă pe nume personal și apoi să zici că e biserică. E o mică minciună, se practică mai ales în țările fost sovietice.
A construi o clădire în numele unei entități impersonale e adevărata problemă. Cultul nu are trup fizic, nu poți să-l răstignești, nici să-l bați, nici să-l lauzi. Cultul are președinte ca orice asociație omenească, are nume ca orice SRL, are cod fiscal, certificat de înmatriculare(echivalentul certificatului de naștere la persoanele fizice), viață nu are.
Iarăși intervine chestiunea autorității. Să zicem și să nu negăm de tot că cel puțin în prima generație cei ce se adună acolo sunt animați de dragoste și sentimente pure, creștine. Să zicem că cel puțin, tot în prima generație Cap în adunarea din capelă este Domnul Isus.
Dar nu vei putea zidi capela fără să te declari la stat ceva ce statul poate pricepe: cult, religie, asociație. Chiar nu vei putea construi fără un proiect de ”locaș de cult” care trebuie să arate numai simplu nu.
Apoi la stat nu poți să-i spui că în adunare e Cap Domnul Isus și noi toți suntem frați, el n-are cum pricepe. Statul te întreabă cine semnează lista cu inventarul scaunelor din capelă, ”dacă vine un hoț și le fură!”, ”de unde știm noi că au fost atâtea?”. ”A, semnează cineva?”: ”e responsabil!” ”Cine-l ”autorizează” pe acest responsabil, dacă-i taliban?” Cultul ”X”. ”A cultul e ok.”
Dar a lua un alt nume (”X”) e ca și cum soția cuiva pentru un avantaj oarecare ar accepta să o cheme altfel.
Cât timp ar sta lucrurile la modul simplu ar fi cât de cât bine, dar nu avem probe istorice, decât contrarii. A lepăda Numele cel Unic înseamnă a lepăda pe Stăpânul care i-a cumpărat și lipsiți de protecția geloziei Lui cei îndepărtați devin repede pradă infractorilor de tot mai ieftină speță. Oamenii odată înregimentați în ”biserici”(a se citi: ”secții cultice”) au fost repede corupți spre o autoritate impusă de stat, în felul lumii (spre oameni cu școli teologice și programe artistice) și au devenit ca spectatorii la un teatru, participanți inactivi la un show care nu-i al lor.
Am mai scris despre catedralizare: ”Să urmărim cum merg în realitate lucrurile. Oamenii se adună, aud cuvântul, cred și le place să fie la un loc. Imediat parcă cineva nevăzut îi împinge pe drumul catedralizării, cumpără un spațiu, construiesc și irosesc timp de Har pe pietre, betoane și cărămizi. Cum ar putea face (altfel)? Simplu: odată să se împartă atunci când se înmulțesc, apoi dacă doresc să se adune mai mulți să închirieze ocazional locuri de strângere. Pavel a fost un chiriaș perpetuu. E un Har să fi străin și călător.”
NU avem în Scriptură exemple de clădiri de biserici!

Slăvit să fie Domnul!