Urechea străpunsă…Pilda dragostei

28 Februarie 2013

Moise scrie:
Exod 21.
”Dacă vei cumpăra un rob evreu, să slujească şase ani ca rob; dar în al şaptelea, să iasă slobod, fără să plătească nimic ca despăgubire.  Dacă a intrat singur, să iasă singur; dacă era însurat, să iasă şi nevastă-sa împreună cu el. Dacă stăpânul lui i-a dat o nevastă, şi a avut fii şi fiice cu ea, nevasta şi copiii să fie ai stăpânului lui, iar el să iasă singur. Dacă robul va zice: «Eu iubesc pe stăpânul meu, pe nevastă-mea şi copiii mei, şi nu vreau să ies slobod,» atunci stăpânul lui să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă sau de stâlpul uşii, şi stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sulă, şi robul să rămână pentru totdeauna în slujba lui.”

David citează:
Psalmul 40
”Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns urechile; nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire.”

Apostolul explică:
Evrei 10: ”De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat.”

Eu doar amintesc:
Am avut harul să am profesori buni. Școliți la Universitățile de la Gherla și Aiud nu au fost considerați de Dumnezeu școliți gata, I-a mai trecut și prin cuptorul  lingușirii sau a derutei dragostei false ani la rând. Le-a crescut un al șaselea simț, sau dar: deosebirea duhurilor.
De la unii din ei am învățat: ”ieși pe urma oilor!”. Un alt frate mi-a amintit cum zicea un frate bătrân:”ai auzit tu glasul Marelui Păstor?”
E puțin important dacă imaginea urechii străpunse se referă doar la Domnul Isus sau și la noi.
Urechea străpunsă este semnul iubirii, pilda iubirii.
Oricine vedea atunci omul cu urechea străpunsă înțelegea că acel om și-a schimbat ”libertatea” pe ”dragoste”, a avut un moment când a spus: ”nu vreau să ies liber!”, iubesc pe Stăpânul meu.
A făcut-o Domnul Isus pentru noi, de dragul Tatălui și de dragul nostru, care i-am fost dați.
Sângele curs din micul semn de pe ureche lăsa probabil un semn pe stâlpul ușii, loc al altui sânge care vorbește mai bine decât sângele lui Abel.
Sângele de pe lemn vorbește mai bine decât sângele din pământ, de sub altar.
Sângele de pe lemn și cicatricele de pe carne vorbesc despre dragoste. Despre dragostea Duhului.

Profetul mai scrie, Isaia 50:”„Domnul Dumnezeu mi-a dat limba unui ucenic, ca să ştiu cum să ajut cu un cuvânt pe cel obosit. El îmi trezeşte dimineaţă după dimineaţă, îmi trezeşte urechea, ca să ascult ca un ucenic.

 Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea şi nu m-am împotrivit, nu m-am dat înapoi.

 Mi-am dat spatele celor care  băteau şi obrajii celor care mi smulgeau barba. Nu mi-am ascuns faţa de batjocură şi de scuipare.”

Urechea străpunsă, urechea deschisă, urechea cu discernământ vorbește despre dragoste. Semnul de pe ureche era o garanție și pentru soție și pentru copii că vor rămâne veșnic împreună. Altfel, anul de grație ar fi fost așteptat cu groază de soție și copii.
După ce mi-am deschis urechea, mi-am dat spatele.
E interesant cum extrapolează apostolul în Evrei: citatul ”mi-ai străpuns urechile” este ”înlocuit” cu ”mi-ai pregătit un trup”.
Cred că Isaia 50 explică cum. Urechea deschisă(străpunsă), urechea trezită te face să-ți dai spatele bătăii, obrajii smulgătorilor de bărbi și fața batjocurii și ocării. Să fii rob iar. 
Urechea e gura sufletului, pe ea ”mâncăm” cuvintele. Cu ea le alegem.
Iov 12:11 ” Nu deosebeşte urechea cuvintele, cum gustă cerul gurii mâncarea?
O ureche străpunsă alege bine, o ureche străpunsă este un trup pregătit. Cunoaște glasul păstorului, dă spatele, dă  obrajii, dă fața…și și-o face ca cremenea.
Dovedim credincioșie atunci când avem urechea străpunsă, semănăm cu El, cu Cel ce nu și-a plăcut Lui Însuși. Cred ferm că a avea dragoste înseamnă în primul rând cunoașterea glasului Păstorului, a nu merge nicidecum după un străin, a purta pe ureche semnul făcut de cel ce te-a eliberat și te-a răscumpărat.
Nu întâmplător acest semn a fost pe ureche, ca să învățăm să alegem ce și pe cine ascultăm.

Această postare este pentru cei ce cred că dragostea presupune să fii un fel de capră nătângă, fără discernământ, deși nu cred că aceștia au ajuns cu cititul până aici.


Libertate și timp (1993)

24 Februarie 2013

File din jurnalul vechi(în 1993 aveam 26 de ani):

11 aug ’93

Azi am muncit până la opt seara. La nouă m-am așezat în balcon pe un scaun comod cu o sticlă de ”Coca-Cola” în mână. Am vrut să mă simt liber, adică confortabil.
Doar toată ziua fusesem rob, nu? Dar nu poți să scapi de robie. Dintr-o dată m-a incomodat ghiveciul de flori. L-am mutat.
Mi-am recâștigat libertatea? Da de unde? Mi-am dat seama că nu mai pot sta mult pe balcon, dar dacă sună telefonul, dacă bate cineva la ușă! Dușmanul libertății este trecerea timpului. Am visat deseori să am o casă liniștită, frumoasă…(indescifrabil)….în mijlocul unei grădini cu alei umbroase, într-o după-masă de vară! Ce imagine idilică, dar cât de iluzorie!
După-masa însorită trece în două-trei ore, dar ploile, dar iarna, dar noaptea?
Apoi câtă muncă (deci robie, lipsă a libertății) pt. întreținere, dar înainte, pentru construcția casei. Unde-i libertatea? Ai pus mâna pe ea și te-ai trezit cu pumnul gol sau dacă ești mai inconștient crezi că dacă casa ar fi o vilă și grădina un parc ai avea fericirea, confortul, deci libertatea.
     Libertate absolută nu există de fapt decât în imaginația noastră, dincolo de reperele obsedante ale inconfortabilității. Când vrem să trăim în realitate libertatea, imaginația ne joacă o festă: mută reperele, limitele de confortabilitate și iar suntem departe de ea.
     Libertatea noastră deci, acest idol prețios o vedem la discreția unui administrator josnic care este de fapt materialul nostru de construcție: carnea.  Intențiile cărnii mută limitele confortabilității (în imaginație, desigur, dar cu ce consecințe pentru realitate) și ne fură libertatea. Aceasta permanent. 
Acum nu prezint soluția, am constatat doar.

Probabil soluția am scris-o aici, sau aici, sau aici.


Închisori nevăzute(7) Controlul timpului

23 Februarie 2013

A impune un LOC fizic limitat pentru întruniri nu era destul, trebuia limitat timpul de folosire a acelor locuri limitate.
Și acest lucru s-a făcut.
Câte două-trei ori de câteva ori pe săptămână, doar acolo.
Iar acolo se făcea controlul timpului prin program și alte metode.
Eu întreb des pe mulți prieteni care merg pe la multe biserici: ”La voi la biserică dacă tu, sau cineva din bancă are ceva de zis, poate?”
Sunt privit cu zâmbete și clătinări de cap.
Insist:
”Pur și simplu există UN TIMP în care oricine dacă vrea să spună ceva, să poată?
Există un timp de tăcere în care dacă cineva vrea să spună ceva, să nu se simtă intimidat?”

Peste tot nu se poate.
Peste tot se face controlul timpului.

Nimic nu se face fără timp.
Strângerile după Voia lui Dumnezeu au acest factor al libertății timpului ca principiu.
Nimeni nu pune monopol pe secunde (în limitele dragostei, adică ale supunerii unii altora, s-a întâmplat în adunări cu câte un musafir care  tot vorbea fără amin, i se făcea un bine și era rugat să-și pregătească încheierea, de obicei de unul mai bătrân ca acela).
Controlul timpului se făcea (și se face) pe mai multe căi în bisericile controlate de cler:
-se făcea control al timpului personal sau al timpului de grup
-se făcea controlul timpului prin împiedicarea la slujire a celor incomozi(deținuți)
-se făcea controlul timpului prin abuzarea de timp de către cei dirijați(gardieni)
-controlul timpului se perpetua prin programe care înlăturau din start libertatea de exprimare individuală
-controlul timpului se făcea și se face prin comasare de biserici mici în una mare, cu cât se adună mai mulți, timpul de slujire individual e tot mai mic sau zero.
Scria cineva pe bloguri despre ”alegerile” de conducători religioși(nu că le-am aproba) cum sunt manipulate prin lăsarea momentelor sensibile la sfârșit, când pleca trenul sau se închidea restaurantul.
Timpul este resursa, factorul care intră atât în ecuația gândirii cărnii cât și în cea a Duhului.
Nici una nu se face fără timp.
Când faci una, nu faci alta și invers.
Oamenii pot fi ”deturnați” treptat ”pe furiș” spre a-și da timpul minții unor duhuri înșelătoare, unor învățături ale demonilor, sau chiar unor activități carnale aparent sterile dar care fură timpul la fel ca păcatele mai mari.
A stimula în cineva dorința spre activități consumatoare de timp (sport, ascultarea muzicii, diverse hobbyuri) e o strategie  a celui rău în a-i fura timpul, o închisoare cu pereți nevăzuți în care stau mulți oameni care culmea, se plâng că…nu au timp.
A avea timp e o mare binecuvântare.
A nu-ți suna telefonul din 10 în 10 minute e un Har. (La birou am impus un control drastic al telefonului mobil: ale noastre să sune încet, vizitatorilor urlători-chiar clienți le este arătat un afiș mare pe perete: VĂ RUGĂM SĂ VORBIȚI LA MOBIL PE HOL! iar pe hol este un alt afiș: LOC DE VORBIT LA TELEFON PENTRU VIZITATORI!). Îmi număr zilele(azi e 8876), prietenii, vizitele, timpul de stat la telefon, pe net, timpul dat cărnii, ca să răscumpăr cât mai mult timp dat Cuvântului și gândirii la lucrurile de sus.
Dacă nu fac așa sunt și eu un deținut în marea închisoare a oamenilor fără timp.
Într-un fel scriu aceste postări legate de ”Închisori nevăzute!” pentru că mă simt una cu cei legați, geamăn cu cei înșelați, ca și cum aș fi și eu nedesprins și neieșit dintr-o închisoare sau lagăr la care i-au fugit gardienii, dar deținuții nu vor să iasă afară, era acolo de zeci de ani o ierarhie de poziții în celule, micile avantaje ale meschinelor interese, unele celule mai răsărite, cum să părăsești acele privilegii greu câștigate.
Azi am aflat că a mai plecat un prieten din țară, în Australia.
Altul pleacă în Canada.
Am trăit pe viu ani de zile ispita de a pleca din cuib, am fost să văd cum e, să gust. Mie mi-a fost dat să nu plec, dar nu mă simt închis. Am un prieten (citește blogul, salut B.) care are ștanțat în codul genetic dorul de ducă. Îl înțeleg, după 9 ani de America se simte încarcerat.

Dar despre libertate și timp am scris ceva acum 20 de ani, în 1993, era o seară caldă de august, nu era blog atunci, scriu acum. Va fi următoarea postare.

Ideea acestei postări era să nu fim furați, încarcerați de oameni care devin administratorii timpului nostru.
Și zâmbesc.


”În mintea mea sunt încă în lagăr!” Shin Dong-hyuk, nord-coreean

21 Februarie 2013

Shin Dong-hyuk, un evadat din lagărele de muncă forțată din Coreea de Nord a scris o carte.
kang

Unii zic că 200.000, alții că 400.000 de oameni sunt închiși în lagăre.
În Coreea de Nord există vinovăția prin asociere, dacă ”greșește” o rudă de-a ta, mergi și tu în lagăr.
În Coreea de Nord fac închisoare și copiii și nepoții ”vinovatului”, trei generații.
În Coreea de Nord dacă un copil se naște în lagăr, acolo crește, supus pedepsei părinților.

În Coreea de Nord la venirea comuniștilor la putere erau un mare număr de creștini.
Nimeni nu știe unde sunt acum urmașii lor.
În Coreea de Nord cei care sunt prinși că dețin o Biblie sunt trimiși în lagăr.
Lagăr în Coreea de Nord înseamnă foame, mizerie, boli, muncă forțată, bătaie, tortură, muncă forțată și condamnări la moarte.
Nu e istorie, e acum în 2013.

În Bibliile noastre scrie să ne aducem aminte de cei ÎN LANȚURI CA ȘI CUM AM FI ȘI NOI LEGAȚI CU EI.

În lagărele din Coreea de Nord sunt mulți frați ai noștri.

Să fim ”în lagăr cu ei” în mințile noastre!


”Eu nu cred că tinerii care fac așa strigă de bucuria mântuirii…” Fratele Moldoveanu despre ”închinarea” modernă (ritm, dans, cazul Mical)

21 Februarie 2013

….
-Dacă ei susțin asta, îi putem contrazice?
-Îi putem, după viața lor, sigur că da…..”să vă vedem mai departe, adică ”să controlăm viața după, după ce-ați sărit”!

Înregistrarea este decupată dintr-un interviu luat de Adriana Huțanu pentru emisiunile Arhiva Suferinței de la radio Vocea Evangheliei.

Întrebarea reporterei era:
”Ritmul este păcătos?”


Ana dansează

19 Februarie 2013

Această postare este o replică la articolul ”Ana nu dansează”, știe Google unde e.


-Ana dansează.

-Unde dansează Ana?

-La biserică:

-La biserică? Fugi de-aici.
La biserică ”ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciune”, nu în dans.

-Ba da străine, numai tu nu știi că în Ameropa a apărut de la sfântul Darwin încoace Evanghelia după Evoluție, că această evanghelie a părăsit crucea, pocăința și sfințirea și a adus distracția și dansul în biserică. Nu știi străine?

Și ție nu-ți vine să crezi? Înseamnă că n-ai plâns destul.
Nu-ți vine să plângi? Nici lui Ieremia nu i-a venit, citește Ieremia 9 și cheamă bocitoarele, …să-ți vină! Lacrimile limpezesc ochii!
Deocamdată 3 industrii au crescut mari prin fisurile dragostei pocăiților: industria templelor, industria popilor și industria muzicii. Vin din urmă alte două: industria obiectelor bisericești(ca la Efes) și a ghicitoriei (ca la Filipi). Mai vin!

Dar să ne întoarcem la Ana.
Ana a crescut mare și dansează.

anadanseaza

Ana poartă încă fustă, chiar și batic…dar dansează. La biserică. Anei îi place.
Dar dacă la biserică ” e voie” în alte locuri mai puțin sfinte de ce ar fi interzis?!…gândește Ana.

La grădiniță a început, toți colegii ei dansau, părinții n-au vrut ca copilul lor să se simtă frustrat și nu i-au interzis, apoi la ziua de naștere a unei colege, la banchet la terminarea liceului, la nuntă….
Ana dansează, …frumos ca fiica Irodiadei. Irozilor le place, scriu articole elogioase despre dansul ei.
Dans sfânt, nu lumesc. Merită tăiat capul lui Ioan ”Baptistul” pentru ”grație”(tr. Fidela). Ioan al VIII-lea.
Grația dansului, nu a iertării.

Ana nu s-a împotrivit curentului nici când colegii i-au oferit un pahar de șampanie, tot la ziua de naștere.
Și prima țigară a fost ”sorbită” tot pentru a nu fi ”pricină de poticnire”.
Probabil Ana nu fumează încă, …. dar va fuma.
Pe Ana nu a învățat-o nimeni despre gard și rolul lui. Ei i s-a părut că gardul e ceva învechit, ceva din alte timpuri, oricum era destul de stricat și nici părinții nu erau deranjați. Ce să ne mai încurce atâtea garduri, trebuie dărâmate.

Anei nu i-a citit nimeni din Biblie despre Via unui om fără minte.
Cel ce-o învăța la biserică Anei i se părea că are minte, nu că minte.
Ana (poate nici părinții ei) nu a învățat nicăieri Evanghelia crucii care are ca rod sfințirea, ci ”evanghelia” deciziei care are ca rod dansul.
Dacă nimeni nu se împotrivește, Ana va dansa mai departe, până când se va pocăi și nu va mai dansa. Va trebui ca cineva să învețe un cântec de jale, să-i învețe și pe alții unde se pune crucea. Crucea se pune în Cuvânt, în Învățătură, ”învățăturii lui Dumnezeu Mântuitorul nostru”, învățătură căreia trebuie să i se facă în totul cinste (Tit 2:10).
Deocamdată Ana ”face cinste” învățăturii că nu trebuie nici o învățătură, că învățăturile sunt rele, dezbină și noi trebuie să trăim ”în dragoste, nu în doctrine”.
Și Ana dansează!

PS1. Acest articol l-am scris cu durere.
Sunt tată de adolescenți și știu ce scriu.
Am trăit de mic durerea de a fi ”pocăit”, s-a strigat după mine în fel și chip, s-a râs de mine.
Acel sentiment mi-a făcut un mare bine. Îmi face și acum.
Eram răzbunat în ziua premiului. În clasele 5-8, nu numai toate premiile ci și toate mențiunile erau luate de pocăiți în clasa noastră. În celelalte clase aproape toate.
Să-i învățăm pe copiii noștri  de mici puterea respingerii, discernământul de a nu umbla de-a turma. Vor avea nevoie de el mai încolo.

PS2.  Ana ar trebui să știe că chipul (moda, gr. schema) lumii trece, dansul ei de astăzi va fi ridicol nepoatelor ei, să nu se potrivesacă modei veacului acestuia, ci să se transforme prin înoirea minții ca să înțeleagă Voia lui Dumnezeu. Cine face Voia lui Dumnezeu rămâne în veac și la arătarea Domnului Isus își va primi, lauda, slava, răsplătirea și cununa.


Scrisoarea a doua a lui CHM către AM

19 Februarie 2013

Scrisoarea a doua

De cand ti-am scris scrisoarea dintai, gandurile mele s-au oprit o buna bucata de timp, asupra unor dovezi prezentate de Cuvatul inspiratiei divine –dovezi fata de care n-am indoieli esti foarte familiar dar care sunt absolut convins trebuie pastrate strans cu o credinta riguroasa,  pe masura ce judecam cu o minte echilibrata starea lucrurilor din biserica. In primul rand invatam din Scriptura ca in orice situatie in care omului i s-a dat o responsabilitate, el a esuat fara exceptie. Esecul absolut marcheaza istoria omului din Paradis la Cinzecime. Nu exista nici o singura exceptie de la acesta apasatoare si intunecata realitate.

Hai sa-l vedem pe om incercat sau pus la proba in cele mai favorabile circumstante si el va falimenta lamentabil. Daca porneste o afacere cu cele mai optimiste premise, dupa o vreme falimentul va fi sfarsitul sigur al acesteia. Nu exista abateri de la acest principiu si nu te poti feri de consecintele si efectele sale. Adevarul acesta marcheaza ca o tusa neagra si lata toata istoria omenirii, de la inceput la sfarsit. Citește restul acestei intrări »