Să ștergi lingușirea de sub ceruri!

31 Martie 2015

(continuare de aici)
Amalec înseamnă ”cel ce lingușește”.

Să citim: ”Când îţi va da Domnul, Dumnezeul tău, odihnă, după ce te va izbăvi de toţi vrăjmaşii cari te înconjoară, în ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă ca moştenire şi spre stăpînire, să ştergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri: să nu uiţi lucrul acesta.” Deuteronom 25 cu 18

Dacă traducem, iese ce am scris în titlu:”Să ștergi lingușirea de sub ceruri!”

Am vorbit duminică 29 martie 2015 despre Madian(ceartă) și Amalec(lingușire), despre felul cum luptele din Vechiul Testament sunt manuale de război ale noastre pentru ”a învăța războiul”, nu un război cu oameni, ci cu duhuri, cu duhuri ale răutății, cu duhuri de ceartă(madianițiii) și cu duhuri de lingușire(amaleciții).

Avem de învățat un război despre care scrie la Judecători 3: ” Şi acestea sunt naţiunile pe care le-a lăsat Domnul ca să încerce prin ele pe Israel, pe toţi cei care nu cunoscuseră toate războaiele Canaanului, numai pentru ca generaţiile fiilor lui Israel să cunoască războiul, învăţându-l, cel puţin cei care mai înainte nu ştiuseră nimic de el.”(GBV)

Înțelepciunea se arată din conflict, vine din conflict. Pentru a-i învăța războiul pe israeliți, Dumnezeu le-a ridicat dușmani. ”După ce sămăna Israel, Madian se suia cu Amalec şi fiii Răsăritului, şi porneau împotriva lui. Tăbărau în faţa lui, nimiceau roadele ţării pînă spre Gaza; şi nu lăsau în Israel nici merinde, nici oi, nici boi, nici măgari. Căci se suiau împreună cu turmele şi corturile lor, soseau ca o mulţime de lăcuste, erau fără număr, ei şi cămilele lor, şi veneau în ţară ca s-o pustiască.” Judecători 6 de la 3 la 5

Care este tâlcul Pildei lui Amalec? Ce învățăm din lupta israeliților cu amaleciții.

Tâlcul este că și noi trebuie să învățăm să ducem lupta credinței. Iar doi din dușmanii credinței sunt cearta și ligușirea. Ca să învățăm lupta cu cearta și lingușirea trebuie să înțelegem duhovnicește luptele din Vechiul Testament cu Madian și Amalec.

Mai mult, în felul acesta grăbim venirea Domnului. Știm că ”Ultimul vrăjmaș care va fi biruit va fi moartea”, dar până atunci mai sunt vrăjmași dați să-i biruim. Când vedem lumea politică și economică, chiar și familiile pline de ceartă, îndeosebi când vedem lumea religioasă plină de lingușire parcă vedem Israelul copleșit de oștile lui Madian și Amalec (ei tăbărăsc împreună), unii te ceartă, alții te perie, te lingușesc până (eu și) tu ”oaie nătângă” fugi de certăreț în brațele lingușitorului fără să vezi cum ei își zâmbesc unul altuia de sub măști.

Mai învățăm că Cearta și Lingușirea sunt aliați, indiferent care te atacă prima. Când cineva te lingușește va sădi imediat în inima ta răsadul aliatului lui numit ceartă și te vei certa cu prietenul tău adevărat. Nu uita: Madianiții(certăreții) și Amaleciții(lingușitorii) atacă împreună. Când cineva se ceartă cu tine, așteaptă-te ca apoi să te ia în brațe aliatul lui: un lingușitor care să te ”mângâie” de necazul pe care-l suferi. Ei par dușmani unul cu altul, dar îți sunt amândoi dușmani doar sufletylui tău.

Ai tu ochi deschiși fratele meu pentru ca să vezi astfel de șiretlicuri ale Tatălui Minciunii?

Mai învățăm o lecție. Lucrurile se petrec ”sub ceruri”. Putea să scrie: ”să ștergi amintirea lui Amalec de pe pământ!” Dar nu, lupta se dă în locurile cerești, cu arme cerești, pentru că se referă la adunare, aceste lucruri s-au petrecut pentru noi, noi să învățăm că ”cerurile domnesc”.

Când suntem cerești, domnim și noi, (”vom domni în viață”) stăpânim și noi peste ceartă, peste lingușire, peste tot ce câștigă sabia Duhului nostru: Cuvântul lui Dumnezeu.

Mărit să fie Domnul!


Cronica fraților hutteriți (6) Prefața adresată cititorului

29 Martie 2015

Cronica

Începând cu o scurtă descriere a începutului lumii

și cum Dumnezeu și-a început munca Sa printre oamenii Lui de pe Pământ,

care au continuat-o, sporind-o

Urmată de

Cronica comunității noastre bisericești- cum prin

Harul lui Dumnezeu strămoșii noștrii au luptat

împotriva erorii și cum Domnul a selectat oamenii,

împrăștiind pleava și punând grâul în hambarele Sale:

a strâns o turmă unită dintre toate populațiile care

locuiau pământurile germane. Mai departe, Dumnezeu și-a restabilit

munca în aceste timpuri din urmă. Urmată de persecuții crunte,

suferință, crucea a fost purtată de Biserică: mulți au fost executați;

câteva descrieri ale proceselor la care erau supuși frații dând dovadă de

un curaj extraordinar ni s-au păstrat. Toate acestea, ca și alte întâmplări petrecute

în Biserică au fost amintite pe scurt astfel încât minunata lucrare

a Domnului să nu fie uitată și să ajung în cât mai multe inimi.

Bătrânii Bisericii Hutterite

JAKOB HUTTER

A venit din Tirol în 1528

1533-1536

HANS AMON

Din Bavaria

1535-1542

LEONHARD LANZENSTIEL

Din Bavaria

1542-1565

PETER RIEDEMANN

Din Silezia

1542-1556

PETER WALPOT

Din Tirol

1565-1578

HANS KRÄL

Din Kitzbühel (Tirol)

1578-1583

KLAUS BRAIDL

Din Hesse

1583-1611

SEBASTIAN DIETRICH

Din Württemberg

1611-1619

ULRICH JAUSSLING

Din Switzerland

1619-1621

VALENTIN WINTER

Din Württemberg

1622-1631

HEINRICH HARTMANN

1631-1639

ANDREAS EHRENPREIS

1639-1662

JOHANNES RIEGER

1662-1687

PREFAȚĂ ADRESATĂ CITITORULUI

Fie ca HARUL, PACEA și BUCURIA în Duhul Sfânt să crească printre voi. Aceasta o doresc de la Dumnezeu pentru tine care ești ales, sfânt și prea-iubit Domnului.

Am scris odată o scurtă, dar amănunțită istorie cu date, din timpul începutului tuturor creaturilor până la sfârșitul captivității în Babilon, această istorie fiind bazată pe Biblie. Referirile la principi după captivitatea babiloneană până în timpul lui Isus Hristos sunt bazate pe Iosephus Flavius. Aproape toți istoricii sunt de acord cu Iosephus că sceptrul a fost atunci luat de la Iuda și dat unui străin ( unui edomit), Irod cel Mare, rege în Iudeea în al treizecilea an al său atunci când Isus s-a născut.

În timp ce scriam istoria pomenită mai sus-și chiar mai devreme-gândul mi-a răsărit de multe ori în minte că Dumnezeu ar putea la un moment dat să dea unui creștin devotat curajul și zelul să găsească întreaga poveste a apariției harului, incluzând începutul Bisericii lui Hristos și să continue istorisirea până în zilele noastre, relatând ceea ce s-a petrecut în Biserică. Având în vedere că aceasta nu s-a întâmplat până acum, m-am apucat de această treabă eu însuși, motivat fiind de o dragoste arzătoare. Nu caut vreun onor prin simplul fapt că sunt cel mai neinstruit și puțin potrivit pentru această sarcină. Am lucrat cu grijă și am depus un efort intens pentru a face ceva folositor pentru mulți oameni, ca aceia care au scris în timpul Macabeilor (Macabei 2, de la 23 la 32).

Există însă un alt motiv care m-a făcut să încep această lucrare. Pentru mult timp am auzit persoane cu frica lui Dumnezeu să-și exprime o vie dorință pentru o asemenea scriere. Unii dintre aceștia au murit în liniște, fiind luați de către Harul Domnului. Și de la aceia care încă trăiesc aud zilnic aceeași nerăbdare de a cunoaște sub ce formă a făcut Dumnezeu lumina adevărului său să strălucească în timpurile recente; cum Biserica lui Dumnezeu, în mare frică și angoasă a inimii a fost izbăvită de la multe erori; cum a reușit să crească în timpuri de mare neliniște; și într-un final, ce evenimente importante s-au petrecut înlăuntrul Bisericii și ce manifestări au existat față de ele.

Acum nu am cruțat deloc din greutățile pe care le-am avut în încercările mele de a investiga aceste lucruri în orice fel l-am avut la îndemână de la oameni de încredere, unii dintre ei fiind prezenți la acele evenimente pomenite mai sus. Și am compilat toate aceste informații cu mare grijă, incluzând tot ce mi-am putut aminti sau verifica eu însuși-cu toată simplitatea stilistică, fără prea multe înflorituri. Dar acum, deși cu bucurie aș fi continuat lucrarea mă văd în incapabilitate de a face acest lucru din cauza slăbiciunii fizice care mă încearcă și a unei probleme cu ochii. Am adus povestea până în anul 1542, când Biserica i-a fost încredințată fratelui Leongard Lanzenstiel.i Eu încă sper ca prin începerea acestei sarcini, Dumnezeu îi va înbărbăta și pe alții să continue această lucrare chiar cu mai mare sârguință, să iasă cât de bine se poate. (Aceasta se încearcă acuma în prezent cu cea mai mare grijă și responsabilitate posibilă.)ii

În opinia mea, această operă va fi o oglindă valoroasă în care mulți oameni cu frică de Dumnezeu pot să se examineze, astfel încât să se păzească împotriva fiecărei diviziuni sau erori și al oricărui lucru care nu este în serviciul castității Domnului. Și cu aceasta aș vrea să ”plantez” următoarele cuvinte în inimile a tuturor credincioșilor adevărați în Isus: Daca oricine poate să îmbunătățească această carte în adevăr și având o motivație bună, aș fi foarte fericit cu aceste schimbări. Aș vrea să cer de asemenea ca oricine citește această carte să o citească cu atenție, în frică de Dumnezeu, astfel încât să nu devină o piatră de care să te împiedici, ci să reprezinte un plus de motivație și îmbărbătare pentru sine și pentru aproape.

De asemenea vom găsi înăuntrul nostru zel, bucurie și mare curaj în Domnul, demonstrat în învățăturile și viețile celor care au fost înaintea noastră. Au fost credincioși chiar și atunci când au trebuit să privească moartea în ochi. Mulți au suferit lungi și grele perioade de detenție și la final, moarte prin foc, apă sau sabie. Din aceste exemple, fiecare persoană credincioasă are un motiv să fie inspirată și motivată să trăiască o viață de ucenicie în ale credinței până la capăt. Așa cum apostolii de asemenea ne învață, ar trebui să ne amintim cum au murit și au trăit pentru credința lor. Fie ca Dumnezeu să își împartă cu mărinimie binecuvântările, astfel încât numele lui să fie lăudat, întreaga Biserică să fie întărită și mulți oameni să își găsească salvarea prin Isus Hristos Domnul nostru. Amin

Kaspar Braitmicheliii

Un servitor al lui Isus Hrisos și a Bisericii lui

Cronică continuată de Hans Kräl și ammanuentele(scribul) său,

Hauptrecht Zapff din Sprendlingen

i Leonhard Lanzenstiel sau Seiler(funar) după meseria sa, născut în Bavaria, a fost bătrân(Vorsteher) al Fraților între 1542 și 1565.

ii Această notă între paranteze a fost adăugată pe la ~ 1581 de către Hans Kräl și ammanuentele(scribul) său, Hauptrecht Zapff, echipa de cronicari care i-au succedat lui Braitmichel.

iii Pe ziua tuturor sfinților (1 noiembrie), 1538, Kaspar Braitmichel a fost numit slujitor al afacerilor temporale (slujitorul chemării temporare/vremelnice a naturii sau mai simplu în germană Diener der Notdurft) la Schakwitz. În 1548 a fost numit servitor al Cuvântului (Diener des Wortes). A murit în februarie 1573 la Austerlitz, Moravia. Conform unei note din 1548 era originar din Silezia.


Amaleciții, cei ce atacă din spate

27 Martie 2015

”Adu-ţi aminte ce ţi-a făcut Amalec pe drum, la ieşirea voastră din Egipt:  cum te-a întâlnit pe drum, şi, fără nici o teamă de Dumnezeu, s-a aruncat asupra ta pe dinapoi, asupra tuturor celor ce se târau la coadă, când erai obosit şi sleit de puteri.
Când îţi va da Domnul, Dumnezeul tău, odihnă, după ce te va izbăvi de toţi vrăjmaşii cari te înconjoară, în ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă ca moştenire şi spre stăpînire, să ştergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri: să nu uiţi lucrul acesta.”

Deuteronom 25 de la 17 la 18

Și știm cum s-a întâmplat mai apoi: Iosua, Ghedeon, Saul, David au luptat cu amaleciții și mai apoi Mardoheu a terminat cu amaleciții(cu Haman).

De ce au fost lăsați ca pildă? Ce fel de vrășmași semnifică?

Pentru că cu certitudine pentru noi s-au întâmplat acele istorii, ca să învățăm o lecție.

Atacul mișelesc, ascuns, lipsit de fair-play, nu numai în lumea de carne e văzut ca ceva detestabil, ci și în ochii lui Dumnezeu.

Să-i ataci pe cei slabi, să lupți cu șchiopii, cu bolnavii, cu bătrânii, cu copii! Cu cei care ajungeau seara ultimii în tabără, care rămânerau de coloană, dar ajungeau și ei mai târziu.

Cum ar fi astăzi, ”mulți neputincioși și bolnavi” atacați de șarlatani prefăcuți în îngeri de lumină..

”Nu un vrăjmaş mă batjocoreşte, căci aş suferi: nu protivnicul meu se ridică împotriva mea, căci m-aş ascunde dinaintea lui.  Ci tu, pe care te socoteam una cu mine, tu, frate de cruce şi prieten cu mine!

Noi, cari trăiam împreună într-o plăcută prietenie, și ne duceam împreună cu mulţimea în Casa lui Dumnezeu!” Psalmul 55 de la  12 la 14

Esau, bunicul lui Amalec era frate cu Iacov (Maleahi 1 cu 2), erau frați gemeni.

Cel puțin așa ar fi trebuit să se socotească, dar pilda lor ne învață lecția și plata trădării.

Este o sentință a lui Dumenzeu împotriva amaleciților de astăzi, a celor ce se prefac frați, dar atacă pe la spate.

Care este sentința?

”Pentrucă şi-a ridicat mîna împotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!” Exod 17 cu 16

Cu certitudine Dumnezeu l-a lăsat pe Amalec cu un scop: ”Copiii lui Israel au făcut iarăş ce nu plăcea Domnului; şi Domnul a întărit pe Eglon, împăratul Moabului, împotriva lui Israel, pentrucă făcuseră ce nu plăcea Domnului.  Eglon a strîns la el pe fiii lui Amon şi pe Amaleciţi, şi a pornit.” Judecători 3 cu 12

Tăria amaleciților a fost pedeapsa neascultării, a idolatriei. Dumnezeu a întărit pe dușmanii poporului Său atunci când poporul Său nu-I mai slujea Lui.

Faptul că amaleciții au îndeplinit judecata lui Dumnezeu nu-i scutește însă de pedeapsă. Vedem peste tot în Vechiul Testament o cumpănire, un echilibru al judecăților lui Dumnezeu, fiecare primește pedeapsa sau lauda, cumpătat și potrivit cu abaterea sau cu ascultarea.

Pe mine nu mă uimește felul mișelesc de a lucra al amaleciților dintotdeauna, ci cauza întăririi lor: neascultarea noastră. Căci și vindecarea și eliberarea nu va veni din împotrivirea față de amaleciți, ci din ”potrivirea” față de Tatăl căruia nu I-am fost ascultători, din pocăință. Iar ca Dumnezeu să slăbească înapoi pe cei care I-a întărit trebuie să dispară motivul întăririi lor: neascultarea noastră, trebuie să ne pocăim de ceea ce vedem că a dus la supărarea lui Dumnezeu și abia apoi să supunem pe cei ce trebuia de la început să ne fie supuși.

Cu Amalec se luptă Dumnezeu, iar cât timp vedem un Amalec tare asupra noastră, un ”Agag înaintând vesel” sau un Haman  ce ”se stăpânește” înseamnă că trebuie să ne apropiem de Scaunul Harului, ne lipsește pocăința.

Continuare aici.


Începător, conducător (despre necesitatea exemplului în învățare)

26 Martie 2015

În limba rusă, cuvântul uzual pentru ”conducător” nu este ”voditeli”(cel ce conduce) ci ”nacealnic”, cel ce începe, (de la naceati/nacinati= a începe).

Exemplul personal este o metodă de învățare a altuia cum să facă ceva.

”Faceți ca mine.”

Vedem la Ghedeon, când cu ulcioarele și făcliile. El nu doar le-a explicat cum să facă, ci a făcut primul, ca să fie privit și copiat. A spart primul ulcior, a luat prima făclie în mână.
”El le-a zis: „Să vă uitaţi la mine, şi să faceţi ca mine. Cum voi ajunge în tabără, să faceţi ce voi face eu;” Judecători 7 cu 17   Așa a spus și Domnul Isus( Călcați pe urmele mele) și apostolii.

Cel ce vrea să învețe pe alții să facă ceva bun, ceva nou, ceva neobișnuit, cel mai bine este când se dă de exemplu celorlalți. Prima parte a lucrului o face el, sapă prima postată, strunjește prima piesă, sădește primul copac, face prima casă, etc. Apoi să aștepte să fie urmat.

Conducător nu este cel ce vorbește altora cum să facă ceva, nici cel ce supraveghează, ci conducător este cel cel ce începe lucrul sau lupta, cel ce trasează primul model, cărarea dreaptă.

Spunea Traian Dorz:

”Tu, care ceri poporului putere
de jertfă pentru minunatul Ţel,
tu ce-ai jertfit, ce drept şi ce plăcere,
să poţi fi-un far şi-o pildă pentru el?

O, nu uita că vorba ta-i scânteia,
dar fapta ta e focul uriaş!
Doar pilda ta-i va ridica pe-aceia
ce vrei să-i vezi mai fericiţi urmaşi!”

Vrei să fi șef, vrei să fi ascultat, vrei să te asculte, familia, copiii, subalternii? Pune mâna și fă tu primul ce vrei să-i vezi pe ei apoi făcând. Vorba doar să ajute făcutul.

Mintea omului lucrează cu imagini, cu ”am văzut”. Cel condus, cel ce ascultă, cel neînvățat are nevoie de imagini, el învață cel mai ușor privind. Ca să învețe  din explicații, din cuvinte e mai greu oricui.

Discut cu mulți oameni, pe blog, pe mail sau prin viu grai despre cum ar trebui, cum este, cu familia, cu adunarea, cu viața, cu munca, una-alta. Întâlnesc nemulțumiri, frustrări, critici. De obicei le parez entuziasmul criticilor cu: ”fă tu cum e bine!” Nu critica, începe tu să faci așa cum de frumos explici! E ușor să critici tot, că așa nu e bine, că altfel ar trebui, în orice domeniu.

Poate ai dreptate, dar nu convingi pe nimeni. Convingi doar atunci când ești exemplu, când faci tu primul, când ești ”începător”, nacealnic. Și nu convingi când începi, ci când termini, când ai roade.


”Nu vă legați inima de un nume care s-a născut aici pe pământ”, 1999, înregistrare video cu fr. Niculiță Moldoveanu

20 Martie 2015

O înregistrare cu fratele Moldoveanu din data de 30 mai 1999. Această înregistrare este o clarificare foarte bună a poziției clare a fratelui Moldoveanu față de denominații.

Mărturia oricărui om este dublă: vorbele lui împreună cu faptele lui. Trebuie să fie un echilibru între intensitatea lor. Cu patosul cu care afirmi ceva,  să și faci ce afirmi și cu încăpățânrea de a face doar într-un fel să fie și mărturia spusă.

Cei ce te răstălmăcesc vor sta la pândă să te acuze de inconsecvență, de ce ai fost acolo, de ce mergi dincolo sau să-ți înegrească mărturia prin minciună, mai ales după ce ai plecat din lume: că ai fost altfel, că ai gândit nu știu cum.

Înregistrările (dacă nu sunt trunchiate sau contrafăcute) spulberă minciunile. Cuvintele din această înregistrare sunt mostră din mărturia fratelui Moldoveanu, așa cum a fost și cum l-au cunoscut cei apropiați.

Probabil, voi mai interveni cu completări după ce voi viziona din nou tot filmul.


Despre Traian Dorz

17 Martie 2015

(Am postat acum 4 ani pe un alt blog câteva comentarii despre Traian Dorz. Am considerat necesar să retușez spre color niște schițe de personalitate tip alb-negru. Tabloul o luase spre argintiu-diafan, în realitate tot omul e color ca noi toți.

Postarea de la care s-a pornit e aici.

Comentariile au fost făcute de RN postări, aici și aici.

Știu că e un subiect sensibil, s-ar putea ca opiniile mele să deranjeze, dar asta e, sunt opinii, sper să nu mă ardă nimeni pe rug. Dacă cineva nu este de acord, decât să se enerveze mai bine să stea 30 de minute, să-i treacă și apoi să comenteze aici calm și creștinește, așa cum am scris  și cum de obicei scriu și eu.

RN m-a numit Emanuel, asta e.)

8 decembrie 2011
Dragul meu

Urmăresc blogul dumitale de mult timp. Îți cunosc suferința și oful. Îmi amintesc din copilăria mea baptistă cum auzeam de ”cei de la Caransebeș”, plutea neclaritatea în povestiri. Timpul nu-mi îngăduie în această seară să scriu mai mult despre chestiunea Traian Dorz. Descrierea dvs. a persoanei D. este una idealistă, idealizată, parțial falsă, a fost și el om. Eu l-am iubit enorm. Îi știu poeziile, multe pe de rost, le-am pătruns spiritul încă de când aveam 14 ani. În liceu mergeam cu cartea lui de poezii în geantă. O am cu autograf. L-am cunoscut personal, am fost la înmormântarea lui. Probabil voi deja erați în USA. Am citit repetat tot ce-a scris(istorie).
Pe scurt: aș putea împărți viața lui D. în 3 părți mari: până la închisoare, între închisoare și 1974(botezul fr. M), din 1974 până la moarte(1989).
Teologia Oastei Domnului se trage din modelul pietist al lui ”ecclesiola in acclesia” ce funcționa în bisericile reformate. Aplicarea lui în BO de către Iosif Trifa a fost o împreunare nefericită. Adunarea de după-masa cu cele 3 elemente: cântare, cuvânt și rugăciune liberă se potrivea ca nuca în perete cu liturghia de duminica dimineața. Dar ce să faci, fără popă n-ai ritualuri și fără ritualuri n-ai succes la public.
Cele 3 perioade ale vieții lui T.D. se văd în opera lui. Până la închisoare a predominat evanghelia și harul în gândirea lui. Creuzetul suferinței i-a pus la un loc cu Moisescu și Silagy, doi giganți ai Învățăturii Harului, oameni care au trasat stâlpii înțelepciunii din Universitățile de la Gherla, Aiud, Periprava, Jilava. Înafară de unu-doi, majoritatea ”fraților” închiși s-au coalizat cu ”moisiștii” și ”betaniștii”. A fost motivația virajului lui D. spre ortodoxie. Cu fr. M. a fost poveste mai lungă, tare a sperat să-l ”recupereze”, n-a reușit și prin 1975 a aruncat anatema asupra întregii lui opere, chiar și melodiile erau vinovate. Sfârșitul vieții lui D. a fost pilduitor. S-a întors spre ortodoxie din toată inima. A devenit alt D., nu cel ce a scris ”Preaiubituil meu e Unul” sau ”O crește-mi iubirea”. Cu acest D. nu m-aș lăuda.
Ștefan cel mare i-a devenit idol.
Poezii ca ”În templul credinței străbune” arată ”înțelegerea” lui despre biserică. Probabil nici dvs. nu aveți încă o lumină clară asupra tainei lui Cristos: Adunarea care în nici un caz nu este un ”cult” de pe pământ, știți bine cât de ușor coruptibil. Nu continui decât dacă doriți, știu că ați suferit și cel puțin din acest motiv voi da mai mult timp din viață să vă scriu mai mult, desigur dacă doriți.
Cu securistul Ț. și șamanul din Africa e pierdere de vreme, nu e greu de citit predici și alții o fac. Acești oameni nu-L cunosc pe Cristos. Ț. a declarat negru pe alb pe masa rotundă că el nu predică venirea Domnului(nu are predici pe subiect) că nu s-ar mai putea nimeni implica în proiecte de anvergură. Deci nu face parte din ”cei ce iubesc venirea Lui”, probabil nu vrea să rămână cu stoc de cărți nevândut la răpire.
Pentru că sunt provocat la continuarea expunerii personalității TD continui cu câteva rânduri. Mi-am format opiniile din citirea cu patos a Cântărilor Nemuritoare, apoi a cărții Hristos-Mărturia mea în ambele ediții (Simeria-cenzurată la cerere 1 volum, Sibiu-necenzurată, 3 volume)și Istoria unei jertfe 4 vol. Imaginea mi s-a conturat cu discuții lungi cu foști colegi de închisori și cu întrebări puse multor cunoscuți. Lucrurile sunt împletite color, nicidecum alb-negru și liniar cum le-ar place istoricilor leneși. De aceea cred că mai bine se potrivește îndemnul de ”a nu judeca nimic înainte de vreme”.
Un exemplu: poezia ”Bolnav de iubire și zdrobit de jale” a fost scrisă într-un moment special al unei căderi moral-etice (darea acordului asupra unui păcat) gest pripit și amar regretat. În mod sigur pocăința a fost amară și felul cum este descris atât în carte cât și în poezie procesul nu lasă loc de îndoieli, a fost sinceritate.
Alt exemplu: purtarea de la Ana la Caiafa pentru legalizarea Oastei Domnului a fost o asiduă ”colaborare” cu securitatea. Tot procesul descris cu detalii lasă să se vadă o atitudine de încredere în oameni, de lipsă de discernământ parcă voită, ca și cum ignorarea realității ar fi o virtute.
”Ședințele” din închisoare(descrise de toți închișii în cărțile lor) au fost cotitura vieții lui TD. Atunci și-a dat seama că moștenirea ortodoxă a OD este lada cu scorpioni care e bine să stea închisă. Cum a fost? Securiștii, pentru a-i putea stoarce informativ și pe urma ghida prin agenți-”frați”, i-a pus pe toți ”religioșii” într-o celulă înțesată cu informatori. Fiecare cu părerea proprie. Ce n-au știut securiștii a fost că Domnul a triumfat prin duhurile celor sfinți și s-a coalizat o frumoasă și perpetuă părtășie a celor de același Duh. TD nu s-a putut unii cu aceștia. Ajută cunoașterea caracterului lui Moisescu sau citirea cărții lui Szilagy(Fericita mea Robie), cunoașterea lui F. Visky sau a lui Moldoveanu și Wurmbrand. TD împreună cu un ostaș (parcă din Batiz) a rămas cu ”domnul lui”. Un domn sectar și idolatru.
Ei…, aici s-a văzut că infantilismul, idolatria și neînțărcarea nu sunt virtuți.
După închisoare TD a virat spre ortodoxia pe care o respinsese prin anii 45-50.
Scheletul ideologic al OD a devenit un naționalism naiv, o cerșire după drepturi dirijată de securitate, o umbră a ”mișcării” din mintea de la 1920 a lui Iosif Trifa.
Vremurile după 1965 se schimbaseră și ele. Securiștii aveau nevoie de o ierarhie pentru a putea dirija, l-au plasat pe TD ca șef si au cerut supunere, ca s-o verifice i-au pregătit și teste. Vremuri de chin, prea mult și pentru cei tari duhovnicește, dar pentru cei firești răsturnați de o boare?
Moartea lui TD este pilduitoare: internat intr-un spital cu director ”un frate” (citește securist) a fost purtat de alți ”frați” de la un spital la altul, fără diagnostic și fără tratament. Unul din Hd (NB)care și-a făcut un titlu de glorie din ”șoferit” la ”fratele Traian” a scris și o carte cu moartea lui. Lectură sinistră. A murit bietul om probabil cu zile, a avut cancer la stomac dar cuvântul ”cancer” nu apare în carte. Nu l-a operat nimeni, a murit chinuit, dar ”între frați”.
Înmormântarea a fost făcută de preoți, unul a citit din Iuda cap 1, altul a vorbit de marele poet român Nichita Stănilescu.
În anii ’80 m-am rugat cu el de mai multe ori, la patul lui, și-a făcut cruce. Am povestit ore, uneori numai noi doi. L-am iubit enorm. Era ca cel din poezii.
Semnul crucii însă a fost impardonabil, nu datorită educației mele strict protestante, ci datorită inutilității lui. Mai târziu am văzut și icoana în ”sala de adunare”. O idolatrie fără logică, o încercare de a bloca istoria la timpul t care place cuiva.
Nu mai scriu, nu are rost, parcă e anatomia unor tumori, cuvânt stricat produce rod stricat. A fost frumos ce a scris prin anii 50, apoi lucrurile s-au degradat. Ceea ce a fost ziditor a zidit și rămâne. Sămânța se pare că a avut pământ puțin, nu e un exemplu, dar Dumnezue își permite să facă risipă, să arunce pe stânci, lângă drum sau între spini. Nu e un exemplu decât cea din pământ bun.
Desigur personalitatea lui TD va fi poate cândva pricină de argumentare prin precedent, ceva de genul: ”a fost ortodox și voi îi cântați cântările….”. Pentru cine are înțelepciunea de a cunoaște vremurile acest argument cade: când compunea cântări care se cântă a fost ”frate ostaș” între alte mii de frați(ortodox doar de formă), iar când a devenit un ortodox activ nu a mai compus ceva vrednic de cântat. E și o lecție aici.
Nu cred că zidește pe cineva cunoașterea acestor fapte, istoria e prea scurtă, avem Cuvântul care dacă e cunoscut imprimă în noi chipul Domnului Isus.
Îmi cer iertare, dar nu mai scriu.


Ținând sus Cuvântul vieții

16 Martie 2015

”… ţinând sus Cuvântul vieţii; aşa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că n-am alergat, nici nu m-am ostenit în zadar” Filipeni 2 cu 16

Și mai adaugă apoi apostolul ceva despre jertfa de băutură, așa cum își vedea viața lui, arzând  împreună cu jertfa de mâncare, adică cu lucrarea credinței filipenilor.

A ține sus Cuvântul ne duce cu gândul la un steag, dar poate și la legănarea pâinilor din timpul jertfei. ”A ține sus Cuvântul” poate să se refere și la versetul nouă ” Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult,” în legătură cu poziția câștigată de Domnul Isus de moștenitor al Împărăției pregătite Lui.

”A ține sus Cuvântul” e slujba noastră în casa Lui, de a asculta întocmai de Șeful Casei, de a-i respecta directivele, de a-i urma instrucțiunile, de a lucra după proceduri, de a desfășura un lucru de calitate, exact după planul și gândul Stăpânului Casei.

În cadrul acestei slujbe prezentarea în fața celor mai începători, mai neîncercați ai casei, a Cuvântului lui Dumnezeu ca Autoritate, este o lucrare de căpetenie. Să nu cumva să ajungă să se uite cineva la noi ca la niște mici șefi, căci atunci autoritatea Șefului Cel Mare ar fi știrbită. Vechimea ca slujitori ai casei, chiar experiența nu ne fac mari, ar trebui să ne facă mici.

Și să nu coborâm Cuvântul la nivelul steagurilor altor șefi și căpetenii numai pentru a fi văzut mai bine de cei ce nu pot privi mai sus.

Fiecare Cuvânt al nostru al trebui să fie din Cuvântul Stăpânului Casei, cel numit de contemporanii Lui, Beelzebul. Desigur, și cei din casa Lui suntem numiți la fel.

Toți vrășmașii Casei și ai Stăpânului ei caută să strâmbe, să sucească și să răstălmăcească instrucțiunile Stăpânului, Cuvântul vieții și să-i batjocorească pe cei care le țin.

Chiar ieri mi s-a întâmplat să ascult de la un apropiat evaluări aluzive la ce scriu pe blog, că dezbină, că dărâmă, chiar că ceea ce scriu s-ar asemăna cu ISIS, cu luptele teroriștilor, Că noi ar trebui să avem dragoste față de toți, să nu ”atacăm” pe nimeni prin Cuvântul nostru, să nu dezaprobăm pe nimeni. Să fie Cuvântul nostru o lungă dulcegărie. Că dezbinarea de orice fel e rea și unitatea de orice fel e bună.

Dar Cuvântul vieții și ordinele Stăpânului Casei unde mai sunt atunci?

E trist și că am auzit aceste lucruri de la unul ca și cel descris de David în Psalmul 55. ”Nu un vrăjmaş mă batjocoreşte, căci aş suferi: nu potrivnicul meu se ridică împotriva mea, căci m-aş ascunde dinaintea lui. Ci tu, pe care te socoteam una cu mine, tu, frate de cruce şi prieten cu mine! Noi, care trăiam împreună într-o plăcută prietenie.”

Această slujbă de ”a ține sus Cuvântul Vieții” trebuie s-o facem cât timp trăim în trup. E rostul pentru care am fost chemați în slujbă și suntem ținuți și protejați de Stăpânul Casei. Când încetăm să mai facem acest lucru suntem descalificați, concediați, scoși din slujbă. Nu suntem omorâți poate, nu ”ne pierdem mântuirea” probabil, dar eliminați din slujbă suntem sigur. Nici chiar apostolul nu se vedea pe sine deasupra pericolului de a fi socotit anatema(descalificat), să nu ne vedem nici noi.


%d blogeri au apreciat asta: