Să ștergi lingușirea de sub ceruri!

(continuare de aici)
Amalec înseamnă ”cel ce lingușește”.

Să citim: ”Când îţi va da Domnul, Dumnezeul tău, odihnă, după ce te va izbăvi de toţi vrăjmaşii cari te înconjoară, în ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă ca moştenire şi spre stăpînire, să ştergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri: să nu uiţi lucrul acesta.” Deuteronom 25 cu 18

Dacă traducem, iese ce am scris în titlu:”Să ștergi lingușirea de sub ceruri!”

Am vorbit duminică 29 martie 2015 despre Madian(ceartă) și Amalec(lingușire), despre felul cum luptele din Vechiul Testament sunt manuale de război ale noastre pentru ”a învăța războiul”, nu un război cu oameni, ci cu duhuri, cu duhuri ale răutății, cu duhuri de ceartă(madianițiii) și cu duhuri de lingușire(amaleciții).

Avem de învățat un război despre care scrie la Judecători 3: ” Şi acestea sunt naţiunile pe care le-a lăsat Domnul ca să încerce prin ele pe Israel, pe toţi cei care nu cunoscuseră toate războaiele Canaanului, numai pentru ca generaţiile fiilor lui Israel să cunoască războiul, învăţându-l, cel puţin cei care mai înainte nu ştiuseră nimic de el.”(GBV)

Înțelepciunea se arată din conflict, vine din conflict. Pentru a-i învăța războiul pe israeliți, Dumnezeu le-a ridicat dușmani. ”După ce sămăna Israel, Madian se suia cu Amalec şi fiii Răsăritului, şi porneau împotriva lui. Tăbărau în faţa lui, nimiceau roadele ţării pînă spre Gaza; şi nu lăsau în Israel nici merinde, nici oi, nici boi, nici măgari. Căci se suiau împreună cu turmele şi corturile lor, soseau ca o mulţime de lăcuste, erau fără număr, ei şi cămilele lor, şi veneau în ţară ca s-o pustiască.” Judecători 6 de la 3 la 5

Care este tâlcul Pildei lui Amalec? Ce învățăm din lupta israeliților cu amaleciții.

Tâlcul este că și noi trebuie să învățăm să ducem lupta credinței. Iar doi din dușmanii credinței sunt cearta și ligușirea. Ca să învățăm lupta cu cearta și lingușirea trebuie să înțelegem duhovnicește luptele din Vechiul Testament cu Madian și Amalec.

Mai mult, în felul acesta grăbim venirea Domnului. Știm că ”Ultimul vrăjmaș care va fi biruit va fi moartea”, dar până atunci mai sunt vrăjmași dați să-i biruim. Când vedem lumea politică și economică, chiar și familiile pline de ceartă, îndeosebi când vedem lumea religioasă plină de lingușire parcă vedem Israelul copleșit de oștile lui Madian și Amalec (ei tăbărăsc împreună), unii te ceartă, alții te perie, te lingușesc până (eu și) tu ”oaie nătângă” fugi de certăreț în brațele lingușitorului fără să vezi cum ei își zâmbesc unul altuia de sub măști.

Mai învățăm că Cearta și Lingușirea sunt aliați, indiferent care te atacă prima. Când cineva te lingușește va sădi imediat în inima ta răsadul aliatului lui numit ceartă și te vei certa cu prietenul tău adevărat. Nu uita: Madianiții(certăreții) și Amaleciții(lingușitorii) atacă împreună. Când cineva se ceartă cu tine, așteaptă-te ca apoi să te ia în brațe aliatul lui: un lingușitor care să te ”mângâie” de necazul pe care-l suferi. Ei par dușmani unul cu altul, dar îți sunt amândoi dușmani doar sufletylui tău.

Ai tu ochi deschiși fratele meu pentru ca să vezi astfel de șiretlicuri ale Tatălui Minciunii?

Mai învățăm o lecție. Lucrurile se petrec ”sub ceruri”. Putea să scrie: ”să ștergi amintirea lui Amalec de pe pământ!” Dar nu, lupta se dă în locurile cerești, cu arme cerești, pentru că se referă la adunare, aceste lucruri s-au petrecut pentru noi, noi să învățăm că ”cerurile domnesc”.

Când suntem cerești, domnim și noi, (”vom domni în viață”) stăpânim și noi peste ceartă, peste lingușire, peste tot ce câștigă sabia Duhului nostru: Cuvântul lui Dumnezeu.

Mărit să fie Domnul!

Cronica fraților hutteriți (6) Prefața adresată cititorului

Cronica

Începând cu o scurtă descriere a începutului lumii

și cum Dumnezeu și-a început munca Sa printre oamenii Lui de pe Pământ,

care au continuat-o, sporind-o

Urmată de

Cronica comunității noastre bisericești- cum prin

Harul lui Dumnezeu strămoșii noștrii au luptat

împotriva erorii și cum Domnul a selectat oamenii,

împrăștiind pleava și punând grâul în hambarele Sale:

a strâns o turmă unită dintre toate populațiile care

locuiau pământurile germane. Mai departe, Dumnezeu și-a restabilit

munca în aceste timpuri din urmă. Urmată de persecuții crunte,

suferință, crucea a fost purtată de Biserică: mulți au fost executați;

câteva descrieri ale proceselor la care erau supuși frații dând dovadă de

un curaj extraordinar ni s-au păstrat. Toate acestea, ca și alte întâmplări petrecute

în Biserică au fost amintite pe scurt astfel încât minunata lucrare

a Domnului să nu fie uitată și să ajung în cât mai multe inimi.

Bătrânii Bisericii Hutterite

JAKOB HUTTER

A venit din Tirol în 1528

1533-1536

HANS AMON

Din Bavaria

1535-1542

LEONHARD LANZENSTIEL

Din Bavaria

1542-1565

PETER RIEDEMANN

Din Silezia

1542-1556

PETER WALPOT

Din Tirol

1565-1578

HANS KRÄL

Din Kitzbühel (Tirol)

1578-1583

KLAUS BRAIDL

Din Hesse

1583-1611

SEBASTIAN DIETRICH

Din Württemberg

1611-1619

ULRICH JAUSSLING

Din Switzerland

1619-1621

VALENTIN WINTER

Din Württemberg

1622-1631

HEINRICH HARTMANN

1631-1639

ANDREAS EHRENPREIS

1639-1662

JOHANNES RIEGER

1662-1687

PREFAȚĂ ADRESATĂ CITITORULUI

Fie ca HARUL, PACEA și BUCURIA în Duhul Sfânt să crească printre voi. Aceasta o doresc de la Dumnezeu pentru tine care ești ales, sfânt și prea-iubit Domnului.

Am scris odată o scurtă, dar amănunțită istorie cu date, din timpul începutului tuturor creaturilor până la sfârșitul captivității în Babilon, această istorie fiind bazată pe Biblie. Referirile la principi după captivitatea babiloneană până în timpul lui Isus Hristos sunt bazate pe Iosephus Flavius. Aproape toți istoricii sunt de acord cu Iosephus că sceptrul a fost atunci luat de la Iuda și dat unui străin ( unui edomit), Irod cel Mare, rege în Iudeea în al treizecilea an al său atunci când Isus s-a născut.

În timp ce scriam istoria pomenită mai sus-și chiar mai devreme-gândul mi-a răsărit de multe ori în minte că Dumnezeu ar putea la un moment dat să dea unui creștin devotat curajul și zelul să găsească întreaga poveste a apariției harului, incluzând începutul Bisericii lui Hristos și să continue istorisirea până în zilele noastre, relatând ceea ce s-a petrecut în Biserică. Având în vedere că aceasta nu s-a întâmplat până acum, m-am apucat de această treabă eu însuși, motivat fiind de o dragoste arzătoare. Nu caut vreun onor prin simplul fapt că sunt cel mai neinstruit și puțin potrivit pentru această sarcină. Am lucrat cu grijă și am depus un efort intens pentru a face ceva folositor pentru mulți oameni, ca aceia care au scris în timpul Macabeilor (Macabei 2, de la 23 la 32).

Există însă un alt motiv care m-a făcut să încep această lucrare. Pentru mult timp am auzit persoane cu frica lui Dumnezeu să-și exprime o vie dorință pentru o asemenea scriere. Unii dintre aceștia au murit în liniște, fiind luați de către Harul Domnului. Și de la aceia care încă trăiesc aud zilnic aceeași nerăbdare de a cunoaște sub ce formă a făcut Dumnezeu lumina adevărului său să strălucească în timpurile recente; cum Biserica lui Dumnezeu, în mare frică și angoasă a inimii a fost izbăvită de la multe erori; cum a reușit să crească în timpuri de mare neliniște; și într-un final, ce evenimente importante s-au petrecut înlăuntrul Bisericii și ce manifestări au existat față de ele.

Acum nu am cruțat deloc din greutățile pe care le-am avut în încercările mele de a investiga aceste lucruri în orice fel l-am avut la îndemână de la oameni de încredere, unii dintre ei fiind prezenți la acele evenimente pomenite mai sus. Și am compilat toate aceste informații cu mare grijă, incluzând tot ce mi-am putut aminti sau verifica eu însuși-cu toată simplitatea stilistică, fără prea multe înflorituri. Dar acum, deși cu bucurie aș fi continuat lucrarea mă văd în incapabilitate de a face acest lucru din cauza slăbiciunii fizice care mă încearcă și a unei probleme cu ochii. Am adus povestea până în anul 1542, când Biserica i-a fost încredințată fratelui Leongard Lanzenstiel.ⁱ Eu încă sper ca prin începerea acestei sarcini, Dumnezeu îi va înbărbăta și pe alții să continue această lucrare chiar cu mai mare sârguință, să iasă cât de bine se poate. (Aceasta se încearcă acuma în prezent cu cea mai mare grijă și responsabilitate posibilă.)ⁱⁱ

În opinia mea, această operă va fi o oglindă valoroasă în care mulți oameni cu frică de Dumnezeu pot să se examineze, astfel încât să se păzească împotriva fiecărei diviziuni sau erori și al oricărui lucru care nu este în serviciul castității Domnului. Și cu aceasta aș vrea să ”plantez” următoarele cuvinte în inimile a tuturor credincioșilor adevărați în Isus: Daca oricine poate să îmbunătățească această carte în adevăr și având o motivație bună, aș fi foarte fericit cu aceste schimbări. Aș vrea să cer de asemenea ca oricine citește această carte să o citească cu atenție, în frică de Dumnezeu, astfel încât să nu devină o piatră de care să te împiedici, ci să reprezinte un plus de motivație și îmbărbătare pentru sine și pentru aproape.

De asemenea vom găsi înăuntrul nostru zel, bucurie și mare curaj în Domnul, demonstrat în învățăturile și viețile celor care au fost înaintea noastră. Au fost credincioși chiar și atunci când au trebuit să privească moartea în ochi. Mulți au suferit lungi și grele perioade de detenție și la final, moarte prin foc, apă sau sabie. Din aceste exemple, fiecare persoană credincioasă are un motiv să fie inspirată și motivată să trăiască o viață de ucenicie în ale credinței până la capăt. Așa cum apostolii de asemenea ne învață, ar trebui să ne amintim cum au murit și au trăit pentru credința lor. Fie ca Dumnezeu să își împartă cu mărinimie binecuvântările, astfel încât numele lui să fie lăudat, întreaga Biserică să fie întărită și mulți oameni să își găsească salvarea prin Isus Hristos Domnul nostru. Amin

Kaspar Braitmichelⁱⁱⁱ

Un servitor al lui Isus Hrisos și a Bisericii lui

Cronică continuată de Hans Kräl și ammanuentele(scribul) său,

Hauptrecht Zapff din Sprendlingen

i Leonhard Lanzenstiel sau Seiler(funar) după meseria sa, născut în Bavaria, a fost bătrân(Vorsteher) al Fraților între 1542 și 1565.

ii Această notă între paranteze a fost adăugată pe la ~ 1581 de către Hans Kräl și ammanuentele(scribul) său, Hauptrecht Zapff, echipa de cronicari care i-au succedat lui Braitmichel.

iii Pe ziua tuturor sfinților (1 noiembrie), 1538, Kaspar Braitmichel a fost numit slujitor al afacerilor temporale (slujitorul chemării temporare/vremelnice a naturii sau mai simplu în germană Diener der Notdurft) la Schakwitz. În 1548 a fost numit servitor al Cuvântului (Diener des Wortes). A murit în februarie 1573 la Austerlitz, Moravia. Conform unei note din 1548 era originar din Silezia.

Amaleciții, cei ce atacă din spate

”Adu-ţi aminte ce ţi-a făcut Amalec pe drum, la ieşirea voastră din Egipt:  cum te-a întâlnit pe drum, şi, fără nici o teamă de Dumnezeu, s-a aruncat asupra ta pe dinapoi, asupra tuturor celor ce se târau la coadă, când erai obosit şi sleit de puteri.
Când îţi va da Domnul, Dumnezeul tău, odihnă, după ce te va izbăvi de toţi vrăjmaşii cari te înconjoară, în ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă ca moştenire şi spre stăpînire, să ştergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri: să nu uiţi lucrul acesta.”

Deuteronom 25 de la 17 la 18

Și știm cum s-a întâmplat mai apoi: Iosua, Ghedeon, Saul, David au luptat cu amaleciții și mai apoi Mardoheu a terminat cu amaleciții(cu Haman).

De ce au fost lăsați ca pildă? Ce fel de vrășmași semnifică?

Pentru că cu certitudine pentru noi s-au întâmplat acele istorii, ca să învățăm o lecție.

Atacul mișelesc, ascuns, lipsit de fair-play, nu numai în lumea de carne e văzut ca ceva detestabil, ci și în ochii lui Dumnezeu.

Să-i ataci pe cei slabi, să lupți cu șchiopii, cu bolnavii, cu bătrânii, cu copii! Cu cei care ajungeau seara ultimii în tabără, care rămânerau de coloană, dar ajungeau și ei mai târziu.

Cum ar fi astăzi, ”mulți neputincioși și bolnavi” atacați de șarlatani prefăcuți în îngeri de lumină..

”Nu un vrăjmaş mă batjocoreşte, căci aş suferi: nu protivnicul meu se ridică împotriva mea, căci m-aş ascunde dinaintea lui.  Ci tu, pe care te socoteam una cu mine, tu, frate de cruce şi prieten cu mine!

Noi, cari trăiam împreună într-o plăcută prietenie, și ne duceam împreună cu mulţimea în Casa lui Dumnezeu!” Psalmul 55 de la  12 la 14

Esau, bunicul lui Amalec era frate cu Iacov (Maleahi 1 cu 2), erau frați gemeni.

Cel puțin așa ar fi trebuit să se socotească, dar pilda lor ne învață lecția și plata trădării.

Este o sentință a lui Dumenzeu împotriva amaleciților de astăzi, a celor ce se prefac frați, dar atacă pe la spate.

Care este sentința?

”Pentrucă şi-a ridicat mîna împotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!” Exod 17 cu 16

Cu certitudine Dumnezeu l-a lăsat pe Amalec cu un scop: ”Copiii lui Israel au făcut iarăş ce nu plăcea Domnului; şi Domnul a întărit pe Eglon, împăratul Moabului, împotriva lui Israel, pentrucă făcuseră ce nu plăcea Domnului.  Eglon a strîns la el pe fiii lui Amon şi pe Amaleciţi, şi a pornit.” Judecători 3 cu 12

Tăria amaleciților a fost pedeapsa neascultării, a idolatriei. Dumnezeu a întărit pe dușmanii poporului Său atunci când poporul Său nu-I mai slujea Lui.

Faptul că amaleciții au îndeplinit judecata lui Dumnezeu nu-i scutește însă de pedeapsă. Vedem peste tot în Vechiul Testament o cumpănire, un echilibru al judecăților lui Dumnezeu, fiecare primește pedeapsa sau lauda, cumpătat și potrivit cu abaterea sau cu ascultarea.

Pe mine nu mă uimește felul mișelesc de a lucra al amaleciților dintotdeauna, ci cauza întăririi lor: neascultarea noastră. Căci și vindecarea și eliberarea nu va veni din împotrivirea față de amaleciți, ci din ”potrivirea” față de Tatăl căruia nu I-am fost ascultători, din pocăință. Iar ca Dumnezeu să slăbească înapoi pe cei care I-a întărit trebuie să dispară motivul întăririi lor: neascultarea noastră, trebuie să ne pocăim de ceea ce vedem că a dus la supărarea lui Dumnezeu și abia apoi să supunem pe cei ce trebuia de la început să ne fie supuși.

Cu Amalec se luptă Dumnezeu, iar cât timp vedem un Amalec tare asupra noastră, un ”Agag înaintând vesel” sau un Haman  ce ”se stăpânește” înseamnă că trebuie să ne apropiem de Scaunul Harului, ne lipsește pocăința.

Continuare aici.

Începător, conducător (despre necesitatea exemplului în învățare)

În limba rusă, cuvântul uzual pentru ”conducător” nu este ”voditeli”(cel ce conduce) ci ”nacealnic”, cel ce începe, (de la naceati/nacinati= a începe).

Exemplul personal este o metodă de învățare a altuia cum să facă ceva.

”Faceți ca mine.”

Vedem la Ghedeon, când cu ulcioarele și făcliile. El nu doar le-a explicat cum să facă, ci a făcut primul, ca să fie privit și copiat. A spart primul ulcior, a luat prima făclie în mână.
”El le-a zis: „Să vă uitaţi la mine, şi să faceţi ca mine. Cum voi ajunge în tabără, să faceţi ce voi face eu;” Judecători 7 cu 17   Așa a spus și Domnul Isus( Călcați pe urmele mele) și apostolii.

Cel ce vrea să învețe pe alții să facă ceva bun, ceva nou, ceva neobișnuit, cel mai bine este când se dă de exemplu celorlalți. Prima parte a lucrului o face el, sapă prima postată, strunjește prima piesă, sădește primul copac, face prima casă, etc. Apoi să aștepte să fie urmat.

Conducător nu este cel ce vorbește altora cum să facă ceva, nici cel ce supraveghează, ci conducător este cel cel ce începe lucrul sau lupta, cel ce trasează primul model, cărarea dreaptă.

Spunea Traian Dorz:

”Tu, care ceri poporului putere
de jertfă pentru minunatul Ţel,
tu ce-ai jertfit, ce drept şi ce plăcere,
să poţi fi-un far şi-o pildă pentru el?

O, nu uita că vorba ta-i scânteia,
dar fapta ta e focul uriaş!
Doar pilda ta-i va ridica pe-aceia
ce vrei să-i vezi mai fericiţi urmaşi!”

Vrei să fi șef, vrei să fi ascultat, vrei să te asculte, familia, copiii, subalternii? Pune mâna și fă tu primul ce vrei să-i vezi pe ei apoi făcând. Vorba doar să ajute făcutul.

Mintea omului lucrează cu imagini, cu ”am văzut”. Cel condus, cel ce ascultă, cel neînvățat are nevoie de imagini, el învață cel mai ușor privind. Ca să învețe  din explicații, din cuvinte e mai greu oricui.

Discut cu mulți oameni, pe blog, pe mail sau prin viu grai despre cum ar trebui, cum este, cu familia, cu adunarea, cu viața, cu munca, una-alta. Întâlnesc nemulțumiri, frustrări, critici. De obicei le parez entuziasmul criticilor cu: ”fă tu cum e bine!” Nu critica, începe tu să faci așa cum de frumos explici! E ușor să critici tot, că așa nu e bine, că altfel ar trebui, în orice domeniu.

Poate ai dreptate, dar nu convingi pe nimeni. Convingi doar atunci când ești exemplu, când faci tu primul, când ești ”începător”, nacealnic. Și nu convingi când începi, ci când termini, când ai roade.

”Nu vă legați inima de un nume care s-a născut aici pe pământ”, 1999, înregistrare video cu fr. Niculiță Moldoveanu

O înregistrare cu fratele Moldoveanu din data de 30 mai 1999. Această înregistrare este o clarificare foarte bună a poziției clare a fratelui Moldoveanu față de denominații.

Mărturia oricărui om este dublă: vorbele lui împreună cu faptele lui. Trebuie să fie un echilibru între intensitatea lor. Cu patosul cu care afirmi ceva,  să și faci ce afirmi și cu încăpățânrea de a face doar într-un fel să fie și mărturia spusă.

Cei ce te răstălmăcesc vor sta la pândă să te acuze de inconsecvență, de ce ai fost acolo, de ce mergi dincolo sau să-ți înegrească mărturia prin minciună, mai ales după ce ai plecat din lume: că ai fost altfel, că ai gândit nu știu cum.

Înregistrările (dacă nu sunt trunchiate sau contrafăcute) spulberă minciunile. Cuvintele din această înregistrare sunt mostră din mărturia fratelui Moldoveanu, așa cum a fost și cum l-au cunoscut cei apropiați.

Probabil, voi mai interveni cu completări după ce voi viziona din nou tot filmul.

Despre Traian Dorz

(Am postat acum 4 ani pe un alt blog câteva comentarii despre Traian Dorz. Am considerat necesar să retușez spre color niște schițe de personalitate tip alb-negru. Tabloul o luase spre argintiu-diafan, în realitate tot omul e color ca noi toți.

Postarea de la care s-a pornit e aici.

Comentariile au fost făcute de RN postări, aici și aici.

Știu că e un subiect sensibil, s-ar putea ca opiniile mele să deranjeze, dar asta e, sunt opinii, sper să nu mă ardă nimeni pe rug. Dacă cineva nu este de acord, decât să se enerveze mai bine să stea 30 de minute, să-i treacă și apoi să comenteze aici calm și creștinește, așa cum am scris  și cum de obicei scriu și eu.

RN m-a numit Emanuel, asta e.)

8 decembrie 2011
Dragul meu

Urmăresc blogul dumitale de mult timp. Îți cunosc suferința și oful. Îmi amintesc din copilăria mea baptistă cum auzeam de ”cei de la Caransebeș”, plutea neclaritatea în povestiri. Timpul nu-mi îngăduie în această seară să scriu mai mult despre chestiunea Traian Dorz. Descrierea dvs. a persoanei D. este una idealistă, idealizată, parțial falsă, a fost și el om. Eu l-am iubit enorm. Îi știu poeziile, multe pe de rost, le-am pătruns spiritul încă de când aveam 14 ani. În liceu mergeam cu cartea lui de poezii în geantă. O am cu autograf. L-am cunoscut personal, am fost la înmormântarea lui. Probabil voi deja erați în USA. Am citit repetat tot ce-a scris(istorie).
Pe scurt: aș putea împărți viața lui D. în 3 părți mari: până la închisoare, între închisoare și 1974(botezul fr. M), din 1974 până la moarte(1989).
Teologia Oastei Domnului se trage din modelul pietist al lui ”ecclesiola in acclesia” ce funcționa în bisericile reformate. Aplicarea lui în BO de către Iosif Trifa a fost o împreunare nefericită. Adunarea de după-masa cu cele 3 elemente: cântare, cuvânt și rugăciune liberă se potrivea ca nuca în perete cu liturghia de duminica dimineața. Dar ce să faci, fără popă n-ai ritualuri și fără ritualuri n-ai succes la public.
Cele 3 perioade ale vieții lui T.D. se văd în opera lui. Până la închisoare a predominat evanghelia și harul în gândirea lui. Creuzetul suferinței i-a pus la un loc cu Moisescu și Silagy, doi giganți ai Învățăturii Harului, oameni care au trasat stâlpii înțelepciunii din Universitățile de la Gherla, Aiud, Periprava, Jilava. Înafară de unu-doi, majoritatea ”fraților” închiși s-au coalizat cu ”moisiștii” și ”betaniștii”. A fost motivația virajului lui D. spre ortodoxie. Cu fr. M. a fost poveste mai lungă, tare a sperat să-l ”recupereze”, n-a reușit și prin 1975 a aruncat anatema asupra întregii lui opere, chiar și melodiile erau vinovate. Sfârșitul vieții lui D. a fost pilduitor. S-a întors spre ortodoxie din toată inima. A devenit alt D., nu cel ce a scris ”Preaiubituil meu e Unul” sau ”O crește-mi iubirea”. Cu acest D. nu m-aș lăuda.
Ștefan cel mare i-a devenit idol.
Poezii ca ”În templul credinței străbune” arată ”înțelegerea” lui despre biserică. Probabil nici dvs. nu aveți încă o lumină clară asupra tainei lui Cristos: Adunarea care în nici un caz nu este un ”cult” de pe pământ, știți bine cât de ușor coruptibil. Nu continui decât dacă doriți, știu că ați suferit și cel puțin din acest motiv voi da mai mult timp din viață să vă scriu mai mult, desigur dacă doriți.
Cu securistul Ț. și șamanul din Africa e pierdere de vreme, nu e greu de citit predici și alții o fac. Acești oameni nu-L cunosc pe Cristos. Ț. a declarat negru pe alb pe masa rotundă că el nu predică venirea Domnului(nu are predici pe subiect) că nu s-ar mai putea nimeni implica în proiecte de anvergură. Deci nu face parte din ”cei ce iubesc venirea Lui”, probabil nu vrea să rămână cu stoc de cărți nevândut la răpire.
Pentru că sunt provocat la continuarea expunerii personalității TD continui cu câteva rânduri. Mi-am format opiniile din citirea cu patos a Cântărilor Nemuritoare, apoi a cărții Hristos-Mărturia mea în ambele ediții (Simeria-cenzurată la cerere 1 volum, Sibiu-necenzurată, 3 volume)și Istoria unei jertfe 4 vol. Imaginea mi s-a conturat cu discuții lungi cu foști colegi de închisori și cu întrebări puse multor cunoscuți. Lucrurile sunt împletite color, nicidecum alb-negru și liniar cum le-ar place istoricilor leneși. De aceea cred că mai bine se potrivește îndemnul de ”a nu judeca nimic înainte de vreme”.
Un exemplu: poezia ”Bolnav de iubire și zdrobit de jale” a fost scrisă într-un moment special al unei căderi moral-etice (darea acordului asupra unui păcat) gest pripit și amar regretat. În mod sigur pocăința a fost amară și felul cum este descris atât în carte cât și în poezie procesul nu lasă loc de îndoieli, a fost sinceritate.
Alt exemplu: purtarea de la Ana la Caiafa pentru legalizarea Oastei Domnului a fost o asiduă ”colaborare” cu securitatea. Tot procesul descris cu detalii lasă să se vadă o atitudine de încredere în oameni, de lipsă de discernământ parcă voită, ca și cum ignorarea realității ar fi o virtute.
”Ședințele” din închisoare(descrise de toți închișii în cărțile lor) au fost cotitura vieții lui TD. Atunci și-a dat seama că moștenirea ortodoxă a OD este lada cu scorpioni care e bine să stea închisă. Cum a fost? Securiștii, pentru a-i putea stoarce informativ și pe urma ghida prin agenți-”frați”, i-a pus pe toți ”religioșii” într-o celulă înțesată cu informatori. Fiecare cu părerea proprie. Ce n-au știut securiștii a fost că Domnul a triumfat prin duhurile celor sfinți și s-a coalizat o frumoasă și perpetuă părtășie a celor de același Duh. TD nu s-a putut unii cu aceștia. Ajută cunoașterea caracterului lui Moisescu sau citirea cărții lui Szilagy(Fericita mea Robie), cunoașterea lui F. Visky sau a lui Moldoveanu și Wurmbrand. TD împreună cu un ostaș (parcă din Batiz) a rămas cu ”domnul lui”. Un domn sectar și idolatru.
Ei…, aici s-a văzut că infantilismul, idolatria și neînțărcarea nu sunt virtuți.
După închisoare TD a virat spre ortodoxia pe care o respinsese prin anii 45-50.
Scheletul ideologic al OD a devenit un naționalism naiv, o cerșire după drepturi dirijată de securitate, o umbră a ”mișcării” din mintea de la 1920 a lui Iosif Trifa.
Vremurile după 1965 se schimbaseră și ele. Securiștii aveau nevoie de o ierarhie pentru a putea dirija, l-au plasat pe TD ca șef si au cerut supunere, ca s-o verifice i-au pregătit și teste. Vremuri de chin, prea mult și pentru cei tari duhovnicește, dar pentru cei firești răsturnați de o boare?
Moartea lui TD este pilduitoare: internat intr-un spital cu director ”un frate” (citește securist) a fost purtat de alți ”frați” de la un spital la altul, fără diagnostic și fără tratament. Unul din Hd (NB)care și-a făcut un titlu de glorie din ”șoferit” la ”fratele Traian” a scris și o carte cu moartea lui. Lectură sinistră. A murit bietul om probabil cu zile, a avut cancer la stomac dar cuvântul ”cancer” nu apare în carte. Nu l-a operat nimeni, a murit chinuit, dar ”între frați”.
Înmormântarea a fost făcută de preoți, unul a citit din Iuda cap 1, altul a vorbit de marele poet român Nichita Stănilescu.
În anii ’80 m-am rugat cu el de mai multe ori, la patul lui, și-a făcut cruce. Am povestit ore, uneori numai noi doi. L-am iubit enorm. Era ca cel din poezii.
Semnul crucii însă a fost impardonabil, nu datorită educației mele strict protestante, ci datorită inutilității lui. Mai târziu am văzut și icoana în ”sala de adunare”. O idolatrie fără logică, o încercare de a bloca istoria la timpul t care place cuiva.
Nu mai scriu, nu are rost, parcă e anatomia unor tumori, cuvânt stricat produce rod stricat. A fost frumos ce a scris prin anii 50, apoi lucrurile s-au degradat. Ceea ce a fost ziditor a zidit și rămâne. Sămânța se pare că a avut pământ puțin, nu e un exemplu, dar Dumnezue își permite să facă risipă, să arunce pe stânci, lângă drum sau între spini. Nu e un exemplu decât cea din pământ bun.
Desigur personalitatea lui TD va fi poate cândva pricină de argumentare prin precedent, ceva de genul: ”a fost ortodox și voi îi cântați cântările….”. Pentru cine are înțelepciunea de a cunoaște vremurile acest argument cade: când compunea cântări care se cântă a fost ”frate ostaș” între alte mii de frați(ortodox doar de formă), iar când a devenit un ortodox activ nu a mai compus ceva vrednic de cântat. E și o lecție aici.
Nu cred că zidește pe cineva cunoașterea acestor fapte, istoria e prea scurtă, avem Cuvântul care dacă e cunoscut imprimă în noi chipul Domnului Isus.
Îmi cer iertare, dar nu mai scriu.

Ținând sus Cuvântul vieții

”… ţinând sus Cuvântul vieţii; aşa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că n-am alergat, nici nu m-am ostenit în zadar” Filipeni 2 cu 16

Și mai adaugă apoi apostolul ceva despre jertfa de băutură, așa cum își vedea viața lui, arzând  împreună cu jertfa de mâncare, adică cu lucrarea credinței filipenilor.

A ține sus Cuvântul ne duce cu gândul la un steag, dar poate și la legănarea pâinilor din timpul jertfei. ”A ține sus Cuvântul” poate să se refere și la versetul nouă ” Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult,” în legătură cu poziția câștigată de Domnul Isus de moștenitor al Împărăției pregătite Lui.

”A ține sus Cuvântul” e slujba noastră în casa Lui, de a asculta întocmai de Șeful Casei, de a-i respecta directivele, de a-i urma instrucțiunile, de a lucra după proceduri, de a desfășura un lucru de calitate, exact după planul și gândul Stăpânului Casei.

În cadrul acestei slujbe prezentarea în fața celor mai începători, mai neîncercați ai casei, a Cuvântului lui Dumnezeu ca Autoritate, este o lucrare de căpetenie. Să nu cumva să ajungă să se uite cineva la noi ca la niște mici șefi, căci atunci autoritatea Șefului Cel Mare ar fi știrbită. Vechimea ca slujitori ai casei, chiar experiența nu ne fac mari, ar trebui să ne facă mici.

Și să nu coborâm Cuvântul la nivelul steagurilor altor șefi și căpetenii numai pentru a fi văzut mai bine de cei ce nu pot privi mai sus.

Fiecare Cuvânt al nostru al trebui să fie din Cuvântul Stăpânului Casei, cel numit de contemporanii Lui, Beelzebul. Desigur, și cei din casa Lui suntem numiți la fel.

Toți vrășmașii Casei și ai Stăpânului ei caută să strâmbe, să sucească și să răstălmăcească instrucțiunile Stăpânului, Cuvântul vieții și să-i batjocorească pe cei care le țin.

Chiar ieri mi s-a întâmplat să ascult de la un apropiat evaluări aluzive la ce scriu pe blog, că dezbină, că dărâmă, chiar că ceea ce scriu s-ar asemăna cu ISIS, cu luptele teroriștilor, Că noi ar trebui să avem dragoste față de toți, să nu ”atacăm” pe nimeni prin Cuvântul nostru, să nu dezaprobăm pe nimeni. Să fie Cuvântul nostru o lungă dulcegărie. Că dezbinarea de orice fel e rea și unitatea de orice fel e bună.

Dar Cuvântul vieții și ordinele Stăpânului Casei unde mai sunt atunci?

E trist și că am auzit aceste lucruri de la unul ca și cel descris de David în Psalmul 55. ”Nu un vrăjmaş mă batjocoreşte, căci aş suferi: nu potrivnicul meu se ridică împotriva mea, căci m-aş ascunde dinaintea lui. Ci tu, pe care te socoteam una cu mine, tu, frate de cruce şi prieten cu mine! Noi, care trăiam împreună într-o plăcută prietenie.”

Această slujbă de ”a ține sus Cuvântul Vieții” trebuie s-o facem cât timp trăim în trup. E rostul pentru care am fost chemați în slujbă și suntem ținuți și protejați de Stăpânul Casei. Când încetăm să mai facem acest lucru suntem descalificați, concediați, scoși din slujbă. Nu suntem omorâți poate, nu ”ne pierdem mântuirea” probabil, dar eliminați din slujbă suntem sigur. Nici chiar apostolul nu se vedea pe sine deasupra pericolului de a fi socotit anatema(descalificat), să nu ne vedem nici noi.

Cronica fraților hutteriți(5) Cartea

Supraviețuirea acestor documente este un mic miracol. Pentru mai mult de trei sute de ani de la ultima actualizare, făcută în 1665, frații au reușit să țină cronica în siguranță în ciuda faptului că în repetate rânduri casele le-au fost jefuite și arse de către armate prădalnice, în ciuda strămutărilor forțate și a altor pericole, și în ciuda reprezentanților bisericilor de stat care încercau să găsească și să le distrugă scrierile.

Cronica originală scrisă de Kaspar Braitmichel este pierdută, totuși, a ajuns până la noi o copie făcute de secretarul-copist Hauptrecht Zapff înainte ca el și Hans Kräl să o continue. Acest text (numit codexul ”1581”, din anul 1581 de la litera de început J al formatului in-folio 89v; vezi documentul #8) este în condiție aproape perfectă; o carte de peste șase sute de pagini, măsurând 3,75” x 7,75” x 11,25”, este în momentul actual păstrată de către Frații Hutteriți în Colonia Bon Homme în Dakota de sud, SUA.

Remarcabil ni se pare faptul că există o altă copie se pare că mai timpurie, deși aceasta a suferit deteriorări substanțiale în vremea când descendenții hutteriților nu mai trăiau într-o comunitate compactă. Aproximativ două treimi sunt păstrate (fiind numit codexul ”1580”, din anul 1580 de la litera de început N în formatul in-folio 16r; vezi documentul #7). Astăzi este păstrată în siguranță într-o colonie din Montana, SUA.

Dragostea și grija pe care au avut-o cronicarii pentru sarcina lor poate fi observată la coperta și documentele manuscrise de la spatele acestui volum, fotografiate după original, care au fost descrise ca opere de artă caligrafice și de anluminură.ii

Pentru secole, însă, cronica a rămas pierdută lumii cercetătorilor. Școlile de gândire au arătat puțin interes în diferitele grupuri Rebotezătoare, care erau considerate eretice, până în 1883 când Josef Beck a publicat o colecție de cronici hutterite scurte. El a știut că o istorie cuprinzătoare a mișcării hutterite a existat; adnotând o mențiune despre aceasta, el scria, ”Cartea în care e cuprinsă istoria Bisericii trebuie considerată pierdută. Cautările mele insistente nu au indicat nici o urmă înspre găsirea ei.”iii

În 1903, Rudolf Wolkan, profesor de literatură germană la Universitatea din Viena, a publicat un studiu al cântărilor rebotezătorilor.iv Acest fapt a atras atenția istoricului mennonit John Horsch din Statele Unite în 1908, care l-a informat imediat pe Wolkan că hutteriții rebotezători încă trăiau în credința strămoșilor lor în SUA. Profesorul Wolkan i-a contactat pe Frații Hutteriți și curând a început să corespondeze cu Elias Walter Jr., nepotul lui Elias Walter Sr.

În vremea aceea colecția lui Beck de cronici hutterite, bine cunoscută și foarte apreciată de frații și surorile din America a fost publicată. Interesul profesorului Wolkan a aprins o nouă speranță în mulți hutteriți, în special Elias Walter Jr., că cronica lor va fi disponibilă pentru fiecare membru al Bisericii hutterite.

Rezultatul s-a materializat în publicarea primei ediții în 1923 de către Frații Hutteriți sub supravegherea editorială a profesorului Wolkan în Viena. În 1943 o a doua ediție germană a fost publicată de către Fundația Carl Schurz, fiind editată de profesorul A.J.F. Zieglschmid la Universitatea de Nord-Vest din Evanston, Illinois, Statele Unite. El a avut acces la codexul ”1581” ținut la colonia Bon Homme din Dakota de sud și a reușit să facă o copie perfectă a cronicii, bucurând cercetătorii de preturindeni. Ambele ediții au constituit un mare plus adus surselor istoriei rebotezătorilor. Sperăm ca ediția de față să aducă o contribuție similară pentru lumea vorbitoare de engleză.

Postările mele zoologice

Poate pe cineva deranjează frecvența cu care scriu despre oi și lupi, despre fructe, turme, anotimpuri, despre hermină și rumegat, despre furnici și alte animale.

Prea multă zoologie!... zice mintea crescută printre betoane și mașini.

Ce e rău cu zoologia?  Dacă Dumnezeu zice ”du-te la furnică!” nu poate fi rău. Sau ”Întreabă animalele!”

Numai mintea noastră îndopată cu lăturile evoluționiste despre ”regnul animal” inferior din care a ”evoluat” omul, mintea aceasta zic privește animalele ca ceva josnic.

Dumnezeu nu le privește așa. Omul este capodopera Creației, dar și restul creației poartă în sine înțelepciuni după înțelepciuni. Fiecare gâză, fiecare boboc sunt câte un giuvaer de înțelepciune.

La această înțelepciune ne trimite Dumnezeu când ne vorbește despre oi și lupi, despre vulpi, vizuini, păsări, cuiburi, șerpi, porumbei, măgari, boi, cai, catâri, zăbală, iesle, viței, căpăstru, porci, vulturi și câte și mai câte.

E ”cerul și pământul” de martor. Pământul din care sunt făcute și cerul de unde le-a fost pusă în ele înțelepciunea la care suntem trimiși.

La această înțelepciune (a pildei animalelor) vă trimit și eu, și Cuvântul lui Dumnezeu, iar dacă fac ce face Dumnezeu, lucrez cu El, aduc o jertfă bună…rostiri și gânduri  de hrănit creiere, la care vă mulțumesc că ați luat și astăzi parte.

cu drag….

Cronica fraților hutteriți(4) Înregistrarea evenimentelor

Înregistrarea evenimentelor

Scriitorii acestei cronici au avut un acut simț al istoriei. Pornind de la pagina de titlu, primul cronicar clarifică intenția lui de a nu face altceva decât a înregistra opera lui Dumnezeu printre oameni, începând cu însuși creația. Dupa rezumarea Vechiului și Noului Testament și menționarea unor martori ai puterii Duhului Sfânt de la începutul perioadei creștine, cronicarii înregistrează începutul mișcării rebotezătoare în 1525 și istoria Frăției Hutterite până în 1665.

Rareori istoria a fost scrisă cu atâta onestitate, o dreaptă rămășită a Bibliei. Stilul scrierii este simplu, însă are putere și autoritate, fiind scrisă parcă de persoanele ale căror acțiuni sunt expuse. Cronicarii nu doreau glorie personală, pentru ei sau pentru frații și surorile lor martiri. Ei doar descriau faptele întâmplate. Nu toate aceste fapte erau măgulitoare. Bărbații și femeile de pe vremea cronicii erau făcuți din carne și sânge vulnerabil ca orice ființă omenească astăzi. Unor frați, chiar și unor slujitori ai Cuvântului le-au fost descoperiți bani ascunși păstrați pentru a fi folosiți în scop personal; alții și-au înșelat soțiile. Gelozia și rivalitatea dintre lideri a fost de asemenea descrisă. Dar despre aceste lucruri nu se bârfea și nici nu erau acceptate. Ele erau confruntate. Disciplina bisericească, bazată pe Matei 18 și 1 Corinteni 5, a fost practicată în comunitățile hutterite, acest fapt păstrându-se până în zilele noastre: un păcătos care se căiește găsește iertarea lui Dumnezeu în Biserică prin acceptarea disciplinei impusă de către frații și surorile lui.

Această cronică a fost începută la sfârșitul deceniului al VII-le al secolului al XVI-lea. Kaspar Braitmichel a fost unul dintre puținii care își mai aminteau de vremurile de început. El a început să compileze memoriile deja existente și expune în Prefața sa pentru Cititor cum a folosit Biblia și Antichități Iudaice de Josephus pentru a crea o istorie care se întindea până în timpul lui Hristos. Pentru secolele timpurii ale Bisericii creștine, el a urmărit Noul Testament și Historia Ecclesiastica a lui Eusebius. Pentru perioada dintre Eusebius până la începutul secolului al XVIlea, a citat Chronica lui Sebastian Franck, o istorie scrisă în timpul Reformei, care include pasaje despre așa numitele secte eretice. Pentru primii ani ai mișcării Rebotezătoare existau mărturii contemporane scrise disponibile lui. Descrierea sa a primului adult botezat în 1525 este probabil cea mai veche istorisire a acestui eveniment. Unii cercetători cred că această istorisire s-ar baza pe informații oferite chiar de către Georg Blaurock, unul dintre participanți.

Marile dificultăți întâmpinate de către noua mișcare datorate asupririi și persecuției ordonate de autorități au fost consemnate de către participanți sau martori oculari, deseori în cântări care aminteau de martirii sau în scrisori de adio de la frați întemnițați. Acestea au fost păstrate la arhivele hutterite din Moravia împreună cu consemnări ale proceselor și disputelor care ne arată atitudinea fermă a fraților împotriva Bisericilor Romano-Catolice, Luterane, Zwingliene și Calviniste. Confesiunile de credință și regulamentele (Ordnungen) pentru viața de zi cu zi erau de asemenea păstrate aici. O mare parte a acestor arhive a fost citată de către Kaspar Braitmichel și cronicari ulteriori în totalitate sau parțial, prin rezumat. Prin această cale, păstrându-se documente care altfel nu ne-ar fi parvenit nouă.

Kaspar Braitmichel a lucrat în timp de pace relativă sub supravegherea lui Peter Walpot. A terminat de scris cronica până în anul 1542. Hans Kräl și Hauptrecht Zapff ale căror nume apar dedesubtul numelui lui Braitmichel la sfârșitul Prefaței lui către cititor au continuat istovitoarea muncă de înregistrare a istoriei și au actualizat cronica, aproximativ până în jurul anului 1580. De atunci până în 1665 vocea cronicii este una contemporană. Hauptrecht Zapff a continuat sa o actualizeze până în 1591. Alți frați i-au călcat pe urme.

Oaia carismatică

Oaia carismatică e un soi de oaie mai ciudat.
Unii zic că e soi nou, dar bătrânii dau din cap și spun că ”…nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, demult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.”
Oaia asta e așa de ciudată că unii zic că nici n-ar fi oaie.

Să nu aștepți lapte de la oaia carismatică, deși ar fi de așteptat, trăiește în turme mari.
Să nu vrei lână și să nu crezi că vei vedea o oaie carismatică tunsă, oile carismatice sunt întotdeauna cu lână bogată, pentru ele. Toată lumea știe că oile tunse sunt urâte, parcă nici nu-s oi.
Oaia carismatică nu fată miei…e o poveste cu felul cum se înmulțesc acest soi de oi.

Oaia carismatică nu dă lapte, nu dă lână, nu dă miei.
Oaie carismatică cântă.
E renumită pentru concerte și spectacole.
Oaia carismatică se roagă: mult și în public. Mai puțin în cămăruță.
Chiar dacă nu raportează producție de lână, miei și lapte, în schimb oaia carismatică e renumită pentru behăiturile puternice în rugăciuni cu toată turma. Sunt impresionante!
Celelalte oi, de celelalte soiuri au plecat demult capetele cu rușine la acest aspect. Unele turme de alte soiuri au început timid să behăie ca oile carismatice. Să se roage în comun pe grupulețe, nu pe rând, cum a lăsat Păstorul, ca ”celălalt să fie zidit”.

De la Iacov încoace toate oile din turma Domnului sunt pestrițe. Oaia carismatică nu. Oaia carismatică are o singură culoare, cel mai adesea alb strălucitor, un alb argintiu, parcă e gri, o culoare angelică, parcă e lumină.

Există o legătură între lupi și oile carismatice. Lupii iubesc oile carismatice. Din blănurile lor își croiesc cele mai bune blănuri de camuflaj. Sub blănuri de oi carismatice, toți lupii sunt mult mai crezuți. Blănurile de oi carismatice sunt mult mai bune decât blănurile de oi obișnuite. Gri-ul acela deschis e luminos, e orbitor. Toți mieii deschid toate ușile la vederea acestei blăni.

Chiar turmele de oi carismatice, privite de la distanță parcă-s haite după culoare. De aceea aceste blănuri le plac lupilor, micile imperfecțiuni de croi trec neobservate. De multe ori primesc blănuri prin donație.

Lupii îmbrăcați în blănuri de oi normale au început să-și schimbe blănurile. Garderoba carismatică atrage mai multe oi adevărate, îndeosebi miei tineri și creduli. Dar fragezi!

Mai sunt și conflicte: Cine n-a auzit de oaia cu trei miei? N-ați auzit?

Cel mic a scăpat că a fost mai puțin credul. Ceilalți au fost mâncați de lup.

Ce i-a trebuit și la oaia aia să trăiască singură, fără turmă?

Unii zic că a fost capra cu trei iezi? Parcă așa era.

De fapt, dacă mă gândesc bine, oaia carismatică e capră.

Postul plăcut sau postul ”mare”?

(Varianta audio. (voce sintetică, text to speech) probă)

Orice îndreptare a gândului oamenilor spre Dumnezeu este bună și orice luptă a cugetului dovedește prezența legii lui Dumnezeu acolo, o lege după care acum sau cândva odată orice om va fi judecat.

De aceea, această postare nu ar trebui să fie o jignire pentru cei ce nu înțeleg că lupta cugetului trebuie să se termine în fața Gloriei Cuvântului, a Luminii ce clarifică tot ceea ce oamenii parcă …cum zic ei: ”dați dracului!” încearcă să confuzeze(înnegrească).

A apărut o postare pe blogul unui teolog despre post. Că adică n-ar fi rău ca și pocăiți să țină postul paștelor. Că-l țin sau că nu-l țin? Confuzia e totală pentru bietul cititor deja amețit de renumele autorului. Păi dacă ”fratele profesor” a zis!

Să mergem la Cuvânt, la Slavă: ”Iată postul plăcut Mie: desleagă lanţurile răutăţii, desnoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug;  împarte-ţi pînea cu cel flămînd, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l, şi nu întoarce spatele semenului tău.” Isaia 58:6-7

8 fapte din care doar una are de-a face cu mâncarea: împarte-ți pâinea! Restul:
-desnoadă,
-desleagă,
-dă drumul
-rupe,
-adu,

-acopere și
-nu întoarce spatele au de-a face cu lucrările bune de făcut, nu cu stomacul sau dieta.

Problema e pusă prost și lăsată așa de domnul profesor. Chinul cuiva de-a da kilograme jos e meritoriu dacă are rezultate, dar are strict de-a face cu propriul său trup. Cele 8 porunci din Isaia au de-a face cu Trupul lui Cristos (de câte ori ați făcut aceste lucruri celor mai neînsemnați frați ai mei).

Dumnezeu numește acest lucru POST.

Am comentat la acea postare.

Ei bine, nu m-am supărat că la comentariul meu de aici am primit răspunsul așa cum îl vedeți și nici că nu mi-a mai aprobat replica și probabil m-a pus la spam. (Mi-am amintit de când m-a pus la spam IȚ pe masa Rotundă acum 9 ani.)

Dar  E TRIST. E trist când trâmbița dă un sunet încurcat.

E trist când cel ce sună nu e conștient de faptul că a face reclamă și a participa la lucrări, cu oameni și la tradiții departe de Cuvântul lui Dumnezeu îi fac pe cei ce-l văd să se depărteze mai mult de Cuvântul lui Dumnezeu în gândurile și faptele lor.

I-am scris atunci profesorului dar mi-a șters comentariul și m-a pus la spam. Am comentat apoi aici.

La fel fac și acum, e dreptul lui să modereze la el pe blog, la fel și eu moderez(controlez) tot ce apare aici, e blogul meu, casa mea pe net.

Dar mai este o casă….

Să scriu câte ceva despre case:

Noi toți trăim fiecare la anumite vremi în mai multe case: casa din burta mamei, casa leagănului, casa familiei, casa școlii, casa lucrului, casa bolii, casa trupului propriu, casa gândurilor, casa de jale, etc. ….și desigur că cei ce cred, ei sunt socotiți PIETRE VII din CASA LUI DUMNEZEU.

Eu scriu aceste postări din poziția mea de slugă în Casa Lui. Fac orice gând rob ascultării de Cristos: când prind un gând că zboară ca o cioară jigărită…

….și poartă eticheta de porumbel,
eu n-am treabă cu cioara, nu-i pot schimba natura,
dar o prind,
o țin puțin,
îi dau jos eticheta,
o las să croncăne să audă toți cât e de supărată și-i
dau drumul.
Dezbrac gândul semeț de puterea lui(eticheta falsă) ca să nu mai înșele și pe alții.

Aceasta este o slujbă duhovnicească și mulțumesc că ați citit până la capăt.

O zi liniștită!

…se aude de un marș…pentru cine?

Cronica fraților hutteriți (3) Puterea

Puterea

Această nouă revărsare de putere spirituală a fost descrisă de un istoric al secolului al XX-lea: ”Uimitorul fapt este că între anabaptiștii timpurii(în principal printre hutteriți) a fost un fel de înrudire interioară între ei și Biserica timpurie din Ierusalim, biserica apostolică a primului secol de dupa Hristos, care este, de pildă, asemănare atât de evidentă în similaritatea epistolelor hutteriților și a celor din Noul Testament….Nu este doar o imitare, ci și o asemănare interioară și reală.”
Rebotezații timpurii și-au dedicat viețile urmăririi îndrumărilor lui Dumnezeu și o bătălie spirituală a început, centrată pe câteva aspecte ale credinței. Unul dintre acestea a fost practica acceptată a botezului pruncilor și a calității automate de membru al Bisericii. Dupa un studiu atent al Bibliei, Georg Blaurock, Conrad Grebel și Felix Mantz au ajuns la concluzia că Isus dorea botezul doar pentru adulții care cred și mărturisesc credința în El. Doar oamenii care primeau botezul voluntar ar trebui să fie membrii ai Bisericii. Acești trei oameni, probabil împreună cu încă câțiva, au acționat într-un final și s-au botezat unul pe celălalt în ianuarie 1525 în Zurich, Elveția. O mișcare care a ajuns la stagiul la care nu mai putea fi oprită în ciuda amenințării pedepsei cu moartea pentru cei care acceptau acest tip de botez. Numele anabaptiști(sau rebotezați, botezați din nou) a fost dat lor mai târziu de către Biserica Romano-Catolică și de bisericile statale ale lui Luther și Zwingli.
Alt aspect a fost non-violența-ar trebui un discipol al lui Isus să folosească sabia? O întrebare care a dus la dezbinare chiar și printre rebotezați. Alte aspecte eru Masa Domnului, conducerea în Biserică, căsătorie și divorț, depunerea de jurăminte și taxele de război.
Toate aceste aspecte erau conectate de semnul de întrebare ce reieșea din relația dintre stat și Biserică și prin urmare întrebarea mai adâncă a naturii însăși a Bisericii. Ar trebui Biserica să fie liberă sau influențată de către stat? Rebotezații au răspuns afirmativ, trebuie să existe o separare a Bisericii de către stat, altfel Biserica nu este cu adevărat Biserica al cărui Domn este Isus Hristos singur.
Acestea au devenit chestiuni de viață și de moarte, pentru care sute au fost arși pe rug. Prin puterea Sfântului Duh, bărbați, femei și tineri au mers cu hotărâre și chiar cu bucurie la eșafod decât să își renege crezul. Pentru ceilalți, Dumnezeu le-a dat dat puterea de a trăi în credință, făcând dintr-un stil de viață frățesc o realitate. Toate lucrurile se legau din nou ca în Biserica timpurie a Ierusalimului. Unul dintre grupuri care a respins uzul armelor a început sa practice un fel de comunitate de bunuri. Aproximativ două sute de adulți au părăsit Nikolsburg, primul centru anabaptist din Moravia(acum parte din Cehia) și în 1528 s-au mutat vreo 48 de kilometrii mai departe înspre Austerlitz. Pe drum, spiritul iubirii frățești i-a îndemnat să își pună puținele lor lucruri pe o mantie așezată pe pământ- de fapt începutul comunității complete a bunurilor. Această practică a devenit unul dintre cele mai controversate aspecte ale mișcării rebotezătoare. Câteva comunități sau Bruderhof-uri au fost fondate în Moravia, tolerantă în acel moment față de protestantism, iar în 1533 Jakob Hutter a fost nominalizat pentru a prelua conducerea mișcării. Într-una din calătoriile-misiune înspre Tirol, unde Biserica Romano-Catolică nu tolera așa zișii eretici, a fost trădat, iar pe 25 februarie, 1536, a fost ars pe rug la Innsbruck în Austria.

Puterea de a rămâne credincios sub persecuție, puterea de a îndeplini voința lui Dumnezeu de a răspândi iubirea de aproape pe Pământ a fost exemplificată prin viața lui Hutter. Numele lui a fost folosit pentru a deosebi grupul pe care l-a condus-nici el și nici frații săi nu au ales acest nume– iar martiriul lui este comemorat de publicarea acestei cronici pentru prima dată în engleză 450 de ani mai târziu.

_______________________________________

i Robert Friedmann, in Leonard Gross, “Conversations with Robert Friedmann,” MQR, aprilie

1974, 160.

Valoarea banilor

Când am predat prima dată lecția aceasta unuia din copii am luat o bancnotă(cred că de 10 lei(100.000 atunci)) și am rupt-o.

A tresărit.

Banii sunt hârtii.

Teoretic valoarea banilor este egală cu încrederea oamenilor în capacitatea lor de schimb.

Practic, valoarea banilor diferă de la om la om.

Eu de exemplu, din primul salariu (1986) mi-am cumpărat două rachete de tenis.

Pentru un bolnav suma necesară operației este egală cu valoarea vieții lui rămase.

Pentru un ahtiat de vodkă, valoarea banilor se măsoară cu câți are nevoie de încă un litru pe zi (sau câte zile îi asigură o sumă dată).

Pentru cine caută mașina visată, banii valorează diferența care n-o are ca s-o poată cumpăra.

Pentru cel pasionat de concedii exotice, un câștig sau o pierdere vor fi convertite imediat în zile câștigate sau pierdute.

Pentru gurmand în mese la restaurant, sau meniuri la Mac.

Pentru fiecare banii reprezintă valoarea lucrului iubit.

Dar ce spune Dumnezeu? Ce spune Biblia Lui? Sunt banii răi? Sunt ”ochiul dracului”? Nu spune așa.
Iubirea de bani e rea? Desigur, dar nu spune exact așa.
Iubirea de bani e rădăcina a tot felul de rele.

Cred că cea mai potrivită măsură a valorii banilor este cea din pilda samariteanului.       ( Ieri s-au încheiat 5 luni de când într-un fel sau altul am îngrijit pe cineva apropiat bolnav, mult timp ”aproape mort”. Poate de aceea am scris așa de rar pe blog, stăteau gândurile ca oile-n strungă, dar n-am avut timp să le înșir aici.)

”I-a spus hangiului: ”tot ce vei mai cheltui îți voi da..:”
Asta e valoarea banilor. Banii se măsoară în zile de spitalizare, în cât cere un om ca să îngrijească pe un bolnav căzut la pat. Acei bani nu sunt decât ochiul grijii. Acei banii trebuie câștigați în plus, sunt banii dați unui hangiu(azil, asistent, etc) pentru primenirea unui bolnav. La acei bani să se gândească toți falșii evlavioși și ”nematerialiști” care ”nu lucrează nimic”, că ”lor nu le trebuie mai mult”. Și o mai și spun cu un aer de sfințenie prin sărăcie. Samariteanul avea și bani în plus, avea și timp în plus, (a stat până a doua zi). Judecând invers, cineva care refuză să lucreze sau refuză să câștige în plus, să convertească valoarea banilor la care renunță astfel în zile de spitalizare sau de îngrijire nu în măsuri ale diferitelor pofte.

E bine de meditat la ce scrie acolo și de făcut așa. Dreapta(un mădular) și stânga(alt mădular) nu trebuie să știe una de alta, Capul da. ”Fiecare să lucreze cu mâinile lui ca să aibă ce să dea celui lipsit….”

Psalmul 41:3 ”Domnul îl va susţine pe patul de zăcere; Tu îi vei primeni tot patul său când va fi bolnav.”

Împrăștierea corupției

Continui gândul avut cu exportul de anarhie.

””Ideea naivă a fost că lumea liberă se poate folosi de legături economice şi sociale pentru a elibera, treptat, statele autoritare. În practică, aceste state au abuzat de accesul la interdependenţa economică pentru a împrăştia corupţia peste tot, în timp ce acasă complicau şi mai rău lucrurile.” a spus Gary Kasparov astăzi aici.

Săptămâna trecută m-a vizitat la birou un diacon de la ultima biserică în care am fost membru până acum 26 de ani. L-am primit cu cafea caldă, cu ștrudel și croissant, cu timp. Am povestit două ore și jumătate. Am ajuns și la subiectul colaaborării cu ”organele”. După atitudine și zâmbet, după frecvența cu care ocupa amvonul era imposibil să nu fi fost integrat în sistem.
”Păi, venea securistul la birou și mă lua cu el,”, ”Unde?”, ”Ieșeam din oraș, pe câmp și stăteam de vorbă câte-o oră.” ”Dar dacă nu ați fi vrut să mergeți,…”,”…..” ”În Biblie scrie ”veți fi duși” nu că veți merge singuri”.
L-a luat prin surprinedere argumentul meu.

Am povestit multe.

L-am întrebat cine erau informatorii din biserică.

Mi-a povestit un lucru interesant: începuse să vină la biserică(erau anii 1985) o fată săracă, aparent subdezvoltată mintal, care se ruga des, mult și fără noimă. Era lăsată în pace că ”pe calea asta nici cel fără minte nu se va rătăci”. Te prindea râsul la ce prostii se ruga. Era prezentă necurmat, cel mai adesea se așeza în față, îmbrăcată haios. ”Sărăca fată!” gândeam toți. Ei, despre fata asta, mi-a spus diaconul că au aflat apoi că era agenta securității. Juca rolul bufonului de curte, rolul ei era să dea impresia că oameni de ăștia-s la pocăiți. Mai încerca cel de la ușă s-o împiedice, ei aș? Țuști în față. Rolul ei era să facă mizerie de imagine, să se comporte încât să strice mediul, să nu-ți mai vină să mergi acolo.

În timp ce povesteam cu omul, mi-am amintit Eclesiastul 7: ”un singur păcătos nimicește mult bine!”

Procedeul se aplicase cu succes și pe alte plaiuri, la alte mioare, cu alți baci. Să-l numim împrăștierea corupției, export de anarhie, cum vrem, esența este că ajunge omul să numească anarhia virtute și să nu-i pese.

Și am mai pus câteva piese la viața ca un puzzle.

Fructele care deschid și închid mintea

Nu știu din ce pom au mâncat Adam și Eva. Nu scrie.

Azi am gândit cu capul de chimist că e posibil ca prin creație omul să fi fost setat fizic fără ”cunoștința binelui și a răului”, să fi fost la început inert la astfel de subtlități și acel fruct să fi avut efectul unui drog puternic care a destupat creierul. E foarte posibil la un Dumnezeu așa înțelept.

Am scris aici de ce s-a îmbătat Noe, un om temător de Dumnezeu. E posibil ca efectul alcoolului să fi fost nul în atmosfera dinainte de potop iar după potop îmbătarea să fi fost o surpriză pentru Noe.

Să fi fost vreun fruct care deschidea minți? Nu putem spune sigur nu.

Există ceva care putem spune sigur că închide minți, care ia mințile?

Desigur, sunt chiar trei lucruri: ”Curvia, vinul si mustul iau mintile omului.” Osea 4:11
Curvia…înțeleg.
Vinul…e evident.
Dar mustul? Cu ce e de vină mustul ( nu vinul) dacă nu are alcool în el?

Are zahăr. Și zahărul ucide celulele creierului.

Iar dacă o substanță chimică sau alta distruge, putem crede liniștiți că cel ce ne-a proiectat a făcut proiectul astfel ca să poată funcționa porunca, a proiectat omul ca să-i fie deschisă mintea de către o anumită substanță dintr-un anumit fruct.

Nu știu care-o fi fructul sau substanța, dar chimic/fizic se poate.

Cât despre sensul spiritual al fructelor: ”Un cuvant spus la vremea potrivita este ca niste mere de aur intr-un cosulet de argint.” Proverbe 25:11

Export de anarhie

Cunosc bine Ucraina.
Cunosc limba, cunosc țara, cunosc oamenii, cunosc mentalitatea lor.
Am fost în Ucraina prima dată în 1990, era încă vremea comunistă, deși era Gorbaciov, …știți perestrica(reconstrucție) și glasnosti(transparență). Apoi am tot mers. În 1991 când cu puciul lui Gorbaciov eram cu prietenii noștri(o familie de pensionari) în Crimeea. Atunci s-a declarat ”independența” Ucrainei, tot un 23 august..
Am urmărit așa-zisa transformare a Ucrainei timp de 25 de ani.

În 1990 în Cernăuți se vorbea rusa, absolut peste tot. Pe la țară și prin curți mai auzeai ucraineană sau română.
La automatele de apă minerală de pe trotuare stăteai la coadă, luai paharul de sticlă de la însetatul dinaintea ta, îl spălai bine la țâșnitoare, băgai 15 copeici în  aparat și beai și tu. Vreme sovietică. Se mai vindea kvas la cisternă, tot așa cu paharul spălat. Erau cisterne cu kvas la tot colțul. Oamenii erau mulțumiți, nu știau altceva. Cei ce au făcut povestea lui Prikoke au avut în vedere cetățeanul sovietic care nu vroia să știe altceva.

Între 1990-2000 s-a făcut spre Ucraina ”exportul de anarhie”, Moscova s-a retras, dar în loc a rămas un fel de fărădelege, haos, inflație, dezordine, impozitele nu se plăteau, șpăgile au ajuns legea. Cam ca la noi dar muuult mai rău. Și la noi a fost cam aceeași moscovită rețetă: ”să-i lăsăm să se mănânce între ei”.

Încercările de vindecare sunt grele și se lovesc de necredința majorității că ”la noi se poate”. La noi, la ei!

Anarhie( αναρχία) vine de la an-archos și înseamnă fără conducător(începător).

Azi am citit în pravda.ru un articol care m-a înfiorat, dacă știți rusește e aici: http://www.pravda.ru/world/formerussr/moldova/06-03-2015/1251412-moldavia-0/ Interviu cu Ruslan K, baștanul Găgăuziei. Varianta video(interviul) aici. Pe scurt Republica Populară Basarabeană formată din Găgăuzi, Bulgari, ruși, etc se poate uni cu Transnistria și cu Rusia, etc. etc.

Anarhia e o moștenire, anarhia e o marfă, anarhia se importă și se exportă. E ca un virus, ca o molimă, ca un incendiu, se înmulțește singură. Acolo unde domnește anarhia, mai ales unde anarhia este iubită, acceptată, suferită, acolo cresc toate buruienile nesupunerii.

Asta despre anarhia dintr-o țară.
Dar ce înseamnă anarhie în mintea mea? Să stau cu degetul în telecomandă sau în mouse și să schimb canale sau siteuri.
Ce înseamnă anarhie în familie? Să nu-i învățăm pe copiii noștri ordinea lumii și a gândurilor, să lăsăm toată educația pe umeri străini.

Ce înseamnă anarhie în adunare? ”S-au lepădat de Stăpânul care i-a răscumpărat”. Anarhie înseamnă fără conducere, fără începător, înseamnă haos, babilon, confuzie. Iluzia ordinii dată de prezența într-o clădire, la un program, a unui cleric ce împarte roluri e apogeul anarhiei. Arhontele(conducătorul) Adunării este Domnul Isus Cristos prin Cuvântul Său, iar cine nu aduce învățătura Lui este an-arhic.

Nici clădirea, nici programul, nici clericul, nici rolurile nu au fost rânduite de Cel ce predica pe câmp, îmbulzit de noroade.

Citesc pravda.ru aproape zilnic și compar ce li se spune lor, ce nu li se spune cu ce este scris în Biblie despre adunare și ce este în biserici conduse de clerici. E spălare de creiere asemănătoare, e transfer de anarhie. Anarhia e terenul pe care cresc toate neascultările.

Știu de ce situația din Ucraina este așa cum este, am folosit Ucraina numai ca exemplu de anarhie și ca și comparație cu adunarea lui Dumnezeu și bisericile oamenilor. Cât despre cum este Adunarea lui Dumnezeu am scris aici.

Cronica fraților hutteriți (continuare) Viziunea. (2)

Viziunea

Această cronică este povestea unei treziri în care mii de oameni, și mai târziu zeci de mii, au perceput adevărul lui Dumnezeu cu o nouă claritate.

Această cronică este istoria unei mișcări care a convertit inimi, răscumpărat vieți, creat o nouă societate, sfidat biserici și care a strâns o frăție creștină pe Pământ.

Această cronică este o istorisire de primă mână al unui act al lui Dumnezeu gravat în istoria omenirii.

Spiritul lui Dumnezeu caută să se întrupeze în oameni care benevol I se predau Lui și care se aliniază de partea lui în bătălia recuceririi Pământului pentru domnia Sa, împotriva Satanei, stăpânul lumii. Înspre îndeplinirea acestui scop, Dumnezeu a făcut o înțelegere cu Avram și i-a dat legile lui Moise, astfel încât un popor al Lui să ia ființă, o societate care reflectă voința lui pe Pământ.

Dar istoria poporului evreu, descendenții lui Avram, a devenit una a pendulării între credincioșie și necredință. Iar și iar profeții au chemat poporul lui Dumnezeu înapoi la El. Apar câțiva care ascultă, printre ei aproapele era iubit, exista grijă pentru văduvă, străinul și oaspetele era onorat, săracul era îngrijit, sclavul eliberat și dreptatea era respectată. Dar un popor permanent dedicat, gata să reprezinte imaginea regatului lui Dumnezeu pe Pământ, nu a existat. Nu până Fiul lui Dumnezeu însuși a murit pe cruce câștigând o victorie decisivă împotriva lui Satan n-a fost posibil ca Duhul Sfânt să se pogoare asupra unui grup de oameni care I s-au predat. Această revărsare a dat naștere unei Biserici vizibile- un corpus de credincioși deschis spre și încrezător în conducerea Spiritului Domnului. Fondarea Bisericii timpurii de Rusalii a declanșat o trezire nemaiîntâlnită în istorie. Însă chiar și această revelare clară a voinței lui Dumnezeu a fost încet estompată când compromisul s-a strecurat, iar dragostea și ascultarea au fost părăsite în favoarea confortului și a egoismului. Când creștinismul a devenit treptat religie de stat în secolul al IV-lea, Biserica nu mai era în exclusivitate un corpus de credincioși. Satan a zădărnicit planurile lui Dumnezeu. Dar sub cenușa primului foc încă mai licărea jarul: oamenii erau încrezători, o rămășiță a voinței Sale se păstra pe ici pe colo. Din când în când focul era ațâțat de Duhul Domnului, revărsându-se în limbi de foc printre mici grupuri de credincioși: valdenzii, franciscanii timpurii, Frăția Moravă, Frații Vieții Comune și mulți alții.

Apoi, în secolul al XVI-lea în timpul Reformei, cenușa Evului Mediu a fost îndepărtată, iar lumina adevărului strălucea în continuare cu putere. Cu Biblia acum disponibilă lor prin traduceri în limba de rând, oamenii au văzut iarăși o viziune a voinței lui Dumnezeu pentru creația Sa și mii de oameni erau dispuși să își sacrifice viața pentru crearea adevăratei Biserici pe Pământ. În căutarea lor de a avea acea viziune, acești bărbați și femei au pus cu entuziasm și ascultare în practică raspunsurile pe care le primiseră. Au onorat chemarea lui Dumnezeu la parteneriatul care avea ca scop lupta pentru regatul Său și au revendicat promisiunea lui Dumnezeu pentru întregul Pământ. Lui Satan nu i s-a lăsat ultimul cuvânt.

Arme fără putere

verset biblic de cugetat: ”Isaia 54:17 ”Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere”

Se teme cineva de o pușcă ruginită și ruptă, de un arc sfărâmat(1 Samuel 2:4 ”arcul celor puternici s-a sfărâmat”)?
Nimeni nu se teme.

Un tanc să fie, dacă e lovit de un obuz, nu mai e bun de nimic, e un fier vechi.
Un avion prăbușit, un vapor scufundat, la fel: arme fără putere.

Moștenirea noastră nu este că nu se vor făuri arme împotriva noastră, ba da, se vor făuri, dar vor fi distruse, moștenirea noastră este să umblăm prin acest peisaj al armelor distruse, rămase fără putere.

Moștenirea noastră (din Testament) nu este că nu se va unelti împotriva noastră, ba da, se va unelti, dar ”dacă se urzesc uneltiri, nu vin dela Mine; oricine se va uni împotriva ta va cădea supt puterea ta.” Isaia 54:15

Deci să nu ne crească tensiunea și să nu ne temem când vedem că se urzesc uneltiri, când cineva suflă cărbuni în foc ca să facă o armă împotriva noastră. Moștenirea noastră nu este că nu se va urzi răul, ci că răul uneltit va fi distrus: ”a luat robia roabă”.

Să mai citim acum, cu această înțelegere:
” Dacă se urzesc uneltiri, nu vin dela Mine; oricine se va uni împotriva ta va cădea supt puterea ta.“ „Iată, Eu am făcut pe meşterul, care suflă cărbunii în foc, şi face o armă după meşteşugul lui. Dar tot Eu am făcut şi pe nimicitor ca s-o sfărîme. Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere; şi pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta, o vei osîndi. Aceasta este moştenirea robilor Domnului, aşa este mîntuirea care le vine dela Mine, zice Domnul.“ Isaia 54:15-17

E mare înțelepciunea lui Dumnezeu și o vedem la lucru în toate amănuntele acestor învrăjbiri ale pământenilor printre care ne ducem crucea ca niște străini și venetici(Levitic 25).

Nu noi suntem chemați să distrugem uneltirile și armele construite împotriva noastră, nici evreii nu au distrus Babilonul.

Să ne gândim la acestă ciudată moștenire: un câmp de arme distruse. Așa este.

Dacă căutăm logica lui Dumnezeu, o găsim. Fără conflict nu se arată nici o înțelepciune. Neapărat în împotrivirea lui Faraon s-a arătat Înțelepciunea lui Dumnezeu, în faptul că o cetate mică a fost asediată de un împărat mare s-a arătat înțelepciunea acelui mic și sărac și în  faptul că o turmă mică este invadată de o haită mare de lupi îmblăniți dacă așteptăm destul vom vedea curând un câmp plin de blănuri lepădate (căci ”armele” lupilor sunt blănurile cu care înșală).

Conflictul e necesar, meșterul care suflă cărbuni și uneltitorul trebuie să-și arate semeția ”înțelepciunii” lor și trufia lor să atragă privirile pentru ca și spectacolul armelor fără putere să rămână încurajant.

Ca supliment alimentar să citim Exod 15, cântarea de laudă după trecerea Mării Roșii. Gustați puțin: ”Căci caii lui Faraon, carăle şi călăreţii lui au intrat în mare, Şi Domnul a adus peste ei apele mării;”

Arme fără putere. E plină Biblia…și viața noastră.