…vor străluci ca stelele

30 Iulie 2011

”…și cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele,…..” Daniel 12:3

Desigur, o stea se deosebește în strălucire de o altă stea.
Mai sunt și comete.
Unuia îi este dat prin Duhul una, altuia alta…când toate sunt de la Dumnezeu, învățătura se întregește în mintea celui ce o primește spre a forma în dragoste chipul Domnului Isus.
Sunt slujbe diferite, străluciri diferite.
E necesară prudență, analiză, răbdare și timp înainte de a descalifica pe cineva cu însemnarea de învățător deviat.
Desigur, Domnul ne-a lăsat câteva semne să-i recunoaștem pe cei care nu-L vestesc din toată inima ci doar de ochii lumii.
Iată câteva evidente:
1. Fuga de cruce, de ocara ei, în mesaje se urmărește compromisul, nu Adevărul
2. Câștigul mârșav urmărit prin vorbiri
3. Umblarea după pofte firești

Pentru ceilalți, diferențele de mesaj pot fi diferențe de strălucire, nu suntem clone.
Mai sunt diferențe de creștere, deși la cei ce vestesc Cuvântul se presupune că s-a atins vârsta spirituală numită de apostol: ”măsura staturii plinătății lui Cristos”. În mod sigur această creștere nu o dă nici o școală din lume.
Doar școala harului, a părtășiei, adunarea în care Domnul Isus este Cap ne crește spre a fi calificați slujirii.
Cu cât adunările se ”catedralizează” această funcție este înlocuită de un funcționărism eclezial ce nu are nimic cu Domnul Isus, ci doar cu instituțiile lumii pe care le copiază.


…voi, părinților….. creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului

30 Iulie 2011

Este o poruncă dată părinților.
Nu învățătorilor de școală duminicală.
Nici nu există o astfel de slujbă în adunare.
Dacă ar fi, ce simplu ar fi fost să fi scris: El a rânduit în biserica, întâi apostoli, apoi…apoi….învățători de copii.
Nici pomeneală.
Slujba învățării copiilor este dată de Domnul părinților, în mod special mamelor.
Ce seamănă omul aceea va secera!
Nimeni nu va secera ce se va ruga să secere.
E o înșelare comună să ignori educația, așteptând totul de la regenerare, de la ”atingerea Duhului”.
Mama și bunica lui Timotei n-au făcut-o.
Această greșeală o fac astăzi în masă mai ales așa zișii carismatici, sau cei de tentă carismatică și mulți din cei influențați de ei.
”Domnul le va schimba inima” zic unii despre propriii copii lăsați de izbeliște în fața jertfelor moabite ale net-ului și tv-ului.
Cu siguranță o va schimba …spre lucrurile semănate.
Nicidecum spre altceva.
Astăzi toată educația este abandonată în seama bisericii.
Biserica s-a transformat însă dintr-un loc al învățării într-unul al show-ului, al divertismentului.
Tinerii merg acolo goi și ies beți, nu hrăniți.
Cercetarea de sine nu face parte din meniul servit de clerul impus de securiști peste turme formate după chipul PCR.
Este o situație de plâns, iar când cineva dă preșul puțin la o parte și iese mirosul, celor care ar fi trebuit  să strige li se face brusc rău.
Ce n-a spus amvonul (rechiziționat de securiști), a spus tastatura.
Și spune.
Nu se poate schimba firea pământească educată să se comporte religios. Eu nu în acest scop scriu.
Nu e nici o pagubă chinul ei.
Nu e slujba nimănui s-o oprească, nu e o slujbă duhovnicească să oprești un om de a se strofoca.
Însă vestirea Adevărului este o slujbă duhovnicească, iar de câte ori un om se întoarce la Domnul, vălul este luat.
Prețuirea Cuvântului, grija de a nu-L călca se numește credință, o virtute disprețuită azi, în lumea flămândă de compromis și înspăimântată de ocară.
Dacă câte unul pe an din cei ce citesc ce scriu, este încurajat și întărit în omul lăuntric ca să nu se aplece sub un jug nedrept, știu că n-am scris degeaba.
Mărit să fie Domnul!


Partidul ”pocăiților”!

25 Iulie 2011

A venit și ziua asta, nu era departe.
ucdrpunctro
Argument forte: ”…și Cutare e cu noi!”
Nici 5% (pragul de intrare în parlament) nu este departe.
E chiar realizabil, vorbind pământește.
Dar vorbind cerește?
Frumoasa mărturisire făcută de Domnul Isus suna așa: ”împărăția mea nu este din lumea aceasta…”.
Iotam ne-a dat pilda lui, să nu ne frământăm pentru copaci. Noi suntem din grădină, nu din pădure, mlădițe din Viță, nu copaci din pădure. Copacii să-și aleagă împărat, nu e treaba noastră, administrarea Domnului Isus este una duhovnicească. Orbirea a intrat progresiv, pe măsura acomodării gândurilor la lume, a lumificării, a catedralizării închinării, a instituționalizării unui creștinism care de mult nu mai este focalizat pe Cristos, ci pe om. Groapa în care se va cădea va dovedi orbirea celor ce umblă, până atunci toți mimează un mers de oameni cu ochi buni.
Mesajul de mai sus de exemplu este focalizat pe om  ca ”agent cultural”, nu pe Cristos.
Citește restul acestei intrări »


Întoarcerea cameleonului!

25 Iulie 2011

Nu-mi vine să cred!
Mă frec la ochi dar din stomac îmi vine o greață involuntară.
”Iertați-mă fraților! Am greșit!” de 3-4 ori.
Vechiul securist cititor de predici s-a întors la ce a vărsat și linge de zor.
Chiar acum, în aceste momente când scriu aici (după 600 de km de drum azi și mai multe cafele), e ora 2 dimineața și mă uit la acest impostor nerușinat, ascultat cu ”evlavie” de o gloată probabil condusă de un vechi coleg de-al escrocului.
Aici e scena: http://frbcatlanta.org/index.php?nav=511
Azi-dimineață am fost (după ani) într-o biserică ”catedralizată” la un botez. Nimic din ce s-a făcut acolo nu arăta că acei oameni au ceva în comun cu simplitatea care este în Cristos Isus.
La fel și sf-ul la care mă uit acum, la gradul de ebrietate la care au ajuns masele docilizate, orice licoare le toarnă pe urechi vechiul cârciumar de vorbe goale e vin și lapte pentru drogați.
Mă mir, chiar în aceste momente că nimeni nu se ridică să-l înfrunte pe acest șarlatan, probabil efectul de fermecare al amvonului îi face să nu discearnă nimic. Și-au recuperat idolul furat pentru o vreme.
Expresii: a zis chiar acum: ”concepția despre lume și viață a Domnului Isus” limbaj marxist sau ”mărturisirea de credință a Cultului…pe baza căreia funcționez”.
Postare răbufnită, probabil va fi ștearsă, nu m-am putut abține!
Cu greață!


”Un cler afon nu ne poate da decât o ţărănime superstiţioasă şi o clasă conducătoare păgână.” Octavian Goga

22 Iulie 2011

Între 1986-1989 făceam parte dintr-un lanț de distribuire ilegală de literatură. Nu știam noi atunci de MLM(Multi Level Marketing) dar lucrurile mergeau cam la fel. De la un frate care primea de dincolo, mai mulți mergeam cu genți și rucsaci și distribuiam la …foarte mulți. Doar că gratis și cu mari riscuri.
Într-un transport am găsit cartea: ”Am trăit atâtea minuni, Viața și activitatea lui Tudor Popescu”.

M-a fascinat! Eram ușor de fascinat atunci. Trăiam la propriu un fel de 1984 la care nici Orwell nu se gândise.
În 1989 stăpâneam destul de bine tehnica fotografică, aveam laborator, ustensile…și am scos o mini-revistă.
De 3 săptămâni o tot caut și n-o mai găsesc. Editorialul revistei mele era un text din această carte. Textul l-am găsit. O să-l redau pe larg, în revistă l-am prescurtat.
Băieții cu ochi albaștri au aflat de revista mea. S-au tulburat rău.
Revistuca făcută pe hârtie foto au citit-o.
A ajuns la ei, mi-au deschis dosar.
Iată textul, am redat cu maro ceea ce am publicat în revista mea din 1989:

CAPITOLUL 8 – Sentinţa

Poetul Octavian Goga, în revista sa Ţara noastră din 13 ianuarie 1924 a publicat ca articol de fond Răzvrătirea de la Cuibul cu Barză. Din scurta lui vizită pe la această biserică, poetul a intuit lucruri pe care alţii nu puteau sau nu vroiau să le priceapă.

„Fără nici un anunţ prealabil, nu ca ministru, ci ca simplu credincios, m-am dus la biserica aceasta cu nume pitoresc, unde intram întâia oară. Spre marea mea surpriză, din primul moment, interiorul sfântului locaş era ticsit de oameni, un ciudat amestec din toate clasele. M-am strecurat cu greutate prin mulţime până la un colţ de strană din dreapta iconostasului, de unde desluşeam limpede pioasa adunare. Nimerisem la sfârşit de liturghie şi din uşa altarului părintele citea binecuvântarea. Era o figură cuvioasă de preot către 40 de ani, slab, cu barba neagră şi cu ochii strălucitori, rostea slujba rar, apăsând cuvintele şi interpretând rostul lor într-un sens civilizat, fără nici o notă maşinală şi fără cunoscutele motive nazale ale tipicului oriental. O muţenie desăvârşita stăruia împrejur şi la lumina luminărilor de ceară, prin fumul vineţiu al cădelniţei, lămuream feţe în extazul credinţei. Căzusem pe un aspect de viaţă cu totul particulară şi plină de înţeles. Nu ştiu să mai fi văzut undeva la Bucureşti un domn cu blană atât de robit de misticismul religios ca cetăţeanul din faţa mea, care avea aerul unui înalt funcţionar, şi din bisericuţele de la ţară nu mai întâlnisem obraji îmbujoraţi de verbul dumnezeiesc ca la femeile de la trei paşi de mine.

Isprăvind slujba, preotul şi-a început predica… Nu era o cuvântare de exeget mărunt, nici nu reedita clişee uzate de doctrină teologică. Din preajma altarului vorbea un orator îndrăzneţ, cu accente de eclesiast militant, cu fraza rotundă şi sonoră, răscolind în auditoriu întrebări şi pasiuni. Prins de magia cuvântului, preotul tresărea în toată fiinţa lui, crispându-si fruntea palidă de ascet, faţa-i învia ca îmbibată de un fluid nervos şi în adâncul ochilor i se iviseră cele două picături de lumină stranie, care îmi reaminteau pânzele lui Ribera. Mulţimea participa cu devotament la toate analizele lui, îi urmărea ritmul logic şi-i primea argumentul cu o vie agitaţie. Când s-a încheiat zbuciumata retorică ce biciuise instinctele răului şi judecase cu asprime neajunsuri ale societăţii noastre, slujitorul Domnului s-a retras şi, printre rândurile poporului rămas în nemişcare, un tânăr a început să împartă mici cărţulii, în care se schiţa subiectul celor din urmă şase predici. Credincioşii le-au luat cu ei, s-au răzleţit domol, vorbindu-şi încet şi din grămadă eu m-am desfăcut pe îndelete, cu senzaţia că dincolo de zgura cotidiană mi-am revăzut o clipă sufletul, rănit de mustrări şi sfios la orice atingere, ca o mimoză bolnavă.

De atunci nu l-am mai zărit pe părintele Teodor, dar i-am păstrat aducerea aminte cu respect şi recunoştinţă.

Astăzi îmi apare într-o postură nouă şi cazul sfinţiei sale e discutat în presă. Gazetele spun de cucernicul preot că o specială evoluţie de gândire l-ar fi făcut să se depărteze de la adevărurile dogmatice ale bisericii răsăritene, că prin cuvântările mai recente şi cu deosebire prin unele neîngăduite schimbări rituale şi-ar fi depăşit atribuţiile consacrate de pravili şi canoane. Consistoriul a examinat deunăzi chestiunea şi se pare că Sfântul sinod va trebui să se pronunţe în curând în cauză, cumpănind pretinsele ştirbiri de dogmă şi făcând să triumfe în toată rigoarea ei bimilenară legiuirea canoanelor. La lumina acestei hotărâri vom putea cerceta cu toţii un interesant caz de conştiinţă, peregrinarea unui suflet prin adâncimile doctrinei religioase. Procesul va fi instructiv, oricare va fi judecata lui, fiindcă ne va apropia de psihologia unei figuri distinse, cu preocupări morale care ne atrag deopotrivă pe toţi.

Ceea ce justifică însă de pe acum şi cuvântul nostru laic în această împrejurare este că răzvrătirea părintelui Teodor Popescu nu se prezintă ca un simplu act individual, că se complică şi cu revolta în masă a enoriaşilor, care, solidari cu păstorul lor sufletesc, şi-au spus şi ei părerea. Mulţimea pe care am văzut-o eu acum doi ani, într-o duminică de iarnă, flagelată de înflăcăratul retor al amvonului, face astăzi zid în jurul lui, se identifică lui şi îşi însuşeşte crezul pentru care e tras la răspundere de chiriarhi. E răzvrătire la Cuibul cu Barză, credincioşii au refuzat pe un nou preot, uşile lăcaşului s-au închis şi se vorbeşte că, în însufleţirea lor, parohienii decişi să-l urmeze sunt gata să-i zidească o biserică nouă. O neobişnuită revoluţie sufletească se petrece aici sub ochii noştri, în mijlocul Bucureştilor, la câţiva paşi de Calea Victoriei, pe care se plimbă mai des păcatul decât virtutea… Există deci în acest furnicar de patimi profane, dincolo de chiotul răguşit al afacerilor de tot felul, o conştiinţă care palpită în sferele abstracţiunii, o flacără care se aprinde la picioarele lui Crist.

O inerţie paralizantă pare a stăpâni organismul bisericesc. În afară de îndatoririle reprezentative, în afară de oficialitate şi partea pur rituală, venerata instituţie tânjeşte. Suntem lăsaţi în părăsire şi un cler afon nu ne poate da decât o ţărănime superstiţioasă şi o clasă conducătoare păgână. În mijlocul părăginirii generale ne întrebăm: Cine strigă aici la noi pentru învăţăturile lui Cristos? Ce propagă astăzi amvonul, unde sunt teologii cu graiul inspirat, ca să vestească lumii noastre cuvântul adevărului? Cunoaşte cineva pilda de devoţiune la adăpostul crucii, avem călugări iluminaţi sau înalţi demnitari bisericeşti, a căror viaţă de cristal să lumineze o rază din cer în minţile noastre?

Tot textul aici.
Cartea aici.


Când sarea își pierde gustul….Harul n-ar mai fi Har.

22 Iulie 2011

Cuvântul vostru să fie totdeauna cu har, dres cu sare, ca să ştiţi cum să răspundeţi fiecăruia…” Coloseni 4:6

Acest text care aseamănă harul cu sarea este o trimitere la vechea formă din jertfele levitice ce ne învață:

Toate darurile tale de mâncare să le sărezi cu sare; să nu laşi să lipsească niciodată de pe darurile tale de mâncare sarea, care este semnul legământului Dumnezeului tău; la toate darurile tale de mâncare să aduci sare. Levitic 2:13

Vechea imaginea a adăugării de sare pe jertfa de mâncare ne vorbea despre noua stare, stare de Har, de odihnă, de pace în care intră rămășița alegerii.
Sarea care-și pierde gustul, Harul care nu mai este Har reprezintă vorbirea care nu îl evidențiază pe Domnul ca dătător a toate, vorbirea care macină gânduri de tot felul, cu lucrări, stresuri cotidiene și capacități umane, examene și trepte urcate, școli absolvite  și funcții atinse, dar fără sarea glorificării Harului spre a cărui Glorie am fost creați în Cristos.
Vorbirile, exprimările, rostirile noastre sunt jertfe duhovnicești. Nu doar când ne rugăm ci oricând vorbim, cel ce ascultă se ”hrănește” cu ce spunem noi. Jertfele duhovnicești ale rostirilor noastre au anumite rânduieli de așezare a cuvintelor și ideilor după rosturi de subordonare a minților celor ce ascultă spre Marele Preot nevăzut al mărturisirii ce-o rostim.
Evidențierea Harului, gustul sărat al legământului libertății e necesar ca cu băgare de seamă să fie adăugat rostirilor cu care slujim, în primul rând cuvintelor ce înalță acest Har, grăirilor și mărturisirilor sau și chiar dărniciei netrâmbițate și milosteniei cu stânga ce se ferește de dreapta.
O sare fără gust este un ”har” la care s-au adăugat lucrări, un har fals, lucrat, transpirat, obosit, trudit.
Făina=Cuvântul, Untdelemnul=cunoștința și Toată tămâia=rugăciunea sunt celelalte ingrediente ale jertfei noastre cu care ne facem Una cu Cel ce S-a adus pe sine însuși jertfă, Jertfă necurmată, Jertfă pentru Păcat, Jertfă de ispășire pe același altar=Cuvântul Crucii de care a ascultat până la moarte, altar pe care se ard și jertfele noastre. Una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, mărturisind că ”nimic bun nu locuiește în mine”, că din ce am, nu am cu ce să mă laud căci tot ce am primit este Har cu care să-mi ”dreg” Cuvântul, ca Jertfa mărturisirii mele să fie sărată.


”Îl laud pe Domnul pentru că mi-a dat și așa frați…” 12 minute cu fratele Mia, întemnițat al lui Cristos,

20 Iulie 2011

Fratele Mia Iovin, întemnițat al lui Cristos între anii 1959-1964. Exclus de către argații cultului oficial, pentru a putea fi arestat de stăpânii lor, a suferit lanțuri și închisoare, dar cel mai dureros, a suferit o continuă și derutantă calomniere, multe viclenii, conspirații și curse întinse de noii „iudei” al vechiului șarpe, chiar și în țara „azilului de conștiință”. „Te vei întâlni cu noi și acolo” i s-a spus la plecarea din România…”și m-am întâlnit” o spune plângând după 20 de ani de la o iluzorie revoluție. „Dureros că…prin frați!” Frați? Cine-l înțelege? Mărit să fie Domnul! A biruit, de acum îl așteaptă cununa.
Dă-te de partea noastră domnule și-ți va merge bine. Nu vei avea probleme cu copiii. Ne-ngrijim să facă școli și tot ce trebuie…”
”Și înainte de a pleca în America, pentru că mi-am manifestat hotărârea de a pleca cu toată familia în America, am fost întâmpinat, venit de la București, un comandant înalt și-a spus: ”Să nu crezi c-ai scăpat de noi. Te vei întâlni cu noi și acolo.” Și m-am întâlnit. Ce dureros că prin frați, prin credincioși …”creștini”!...Mulțumesc Domnului, Îl laud pe Domnul pentru că mi-a dat și așa frați.
Citiți și aici o altă mărturie a fratelui Mia din cartea lui autobiografică: ”Istoria unui rob al lui Cristos