Protejat: Înregistrări din adunare, 1 sept 2013

28 Septembrie 2013

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:


Planuri alese

28 Septembrie 2013

”Dar cel ales la suflet face planuri alese şi stăruie în planurile lui alese.”
Isaia 25:8

În lumea noastră de carne, în lumea lucrurilor efemere, de jos, orice lucrare are nevoie de un plan.

Acolo unde înțelepciunea trebuie administrată în timp, planul este izvorul inițiativei și garanția mersului sigur.

Fără plan, proiectantul rămâne cu înțelepciunea în capul lui și executantul rămâne cu confuzia în capul lui. Planul este legătura, limba comună înțeleasă și de cel ce administrează și de cel ce execută o lucrare înțeleaptă. În ce privește Planul veșnic alcătuit în Sine însuși de Tatăl, ceea ce avem de făcut cu stăruință în vorbirile noastre este adâncirea în cunoașterea acestui plan.

Mă gândeam la acest Cuvânt într-o dimineață acum vreo două săptămâni și de atunci tot meditez la el (cine cugetă la Cuvântul Domnului este fericit). Faptul că lucrez cu mâinile mele și administrez o bucată din lumea materială mă ajută să înțeleg și mai bine imaginea și tâlcul acestor lecții pe care Tatăl ni le-a dat ca să-I pricepem căile.

Cât privește însă lucrurile de sus, nu noi facem planul, există un plan veșnic pe care-L cunoaștem și în acest plan ne încadrăm. Noi nu putem fi proiectanții planului lui Dumnezeu. Noi putem doar să fim acceptați în acest plan, să-i primim tainele și smeriți să ne ocupăm locușorul nostru mărunt.

Cuvântul de ordine este stăruința. Omul ales stăruie. Omul mișel face planuri vinovate, nebunul vorbește minciuni, dar cel ales stăruie în planul ales (nobil). Nu e destul să cunoști planul bun, nu e destul să cunoști Voia stăpânului, dacă vrei să-I fi plăcut (și când Îl iubești, vrei) vei căuta cu toată râvna să stăruiești în Planul Său ales.

A face Planul și a stărui în el sunt două chestiuni diferite în timp. Cel ce a făcut Planul este Domnul(dinainte de întemeierea lumii), noi suntem cei chemați în Planul Său, împreună lucrători cu El (acum).

Administrarea acestui Plan El o face prin Adunare iar stăruința în Plan (mai ales a Adunării Sale, după Voia Lui) e dovada unui caracter treaz și conștient, lipsit de superficialitate.

Adunarea și rânduiala ei e Planul ales.


”Am suferit de frig cum greu se poate spune.” ..fratele Mia Iovin în închisoarea Periprava (postare foarte lungă)

26 Septembrie 2013

Pentru că în aceste zile se scrie mult și se transmite despre iminenta condamnare a fostului șef al lagărului Periprava, Ion Ficior, redau mai jos un fragment mai larg din cartea autobiografică a fratelui Mia Iovin ”Istoria unui rob al lui Cristos!”

În fragment apare și o întâlnire dintre fratele Mia și maiorul Ficior:
”Dar într-o dimineaţă a venit comandantul lagărului din Periprava, un bărbat înalt şi zdravăn, cu gradul de maior, şi a ordonat ca toată lumea, şi cei grav bolnavi, să iasă în curte la numărătoare. Aşa am ieşit şi eu, cum am putut… Cum m-a ochit maiorul pe mine dintre 1000 de deţinuţi, galben ca ceara, i-a întrebat pe doctorii deţinuţi:”Dar ce ați făcut cu deținutul ăla, de este galben ca ceara?” Am ajuns intoxicat de atebrină, căci doctorii deţinuţi nu aveau laboratoare sau alte facilităţi să poată analiza rezultatul unui tratament. Bietul medic, a făcut experienţă pe mine, nu pot şti sigur cu ce scop;…”

Remarc și un alt pasaj din fragment, despre Adunare și conducerea Adunării:
” Când această unitate cu Capul slăvit al Bisericii este o realitate, niciodată nu va fi între aceşti urmaşi ai lui vreo luptă pentru putere, pentru întâietate.
Niciodată această unitate nu va fi supusă metodelor democraţiei, doi împotriva a trei, sau invers… Toţi vor fi o unitate în
gândire, când s-a realizat dezbrăcarea de sine, gloria de sine, despre care este scris în Filipeni 2:5-7. Nimic nu se ia pe apucate, cu japca, în poporul lui Dumnezeu. De aceea, de când m-am întors la Dumnezeu, nu am acceptat să fac parte dintr-un comitet sau sfat de fraţi, care este o expresie a democraţiei atât de la modă în zilele noastre. Darurile de slujire sunt o rânduire dumnezeiască, o ordine stabilită de Dumnezeu, care se face prin selecţia realizată de Duhul Sfânt. Aşa scrie la 1 Corinteni 12, despre daruri, iar în versetul 11 este arătat că aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh Sfânt, care îi
dă fiecăruia după cum vrea El, Duhul Sfânt, nu cum voieşte omul.
Sunt destui contrafăcători şi în zilele noastre, care au schimbat în desfrânare ordinea divină. De aceea slujba în adunare este o operă dumnezeiască, la care se supune cu bucurie şi ascultare orice copil al lui Dumnezeu, care se supune Capului Hristos.
Asta trebuie spus sus şi tare, că nu avem voie să călcăm în picioare Cuvântul lui Dumnezeu, nu avem voie să trecem peste ce
este scris! (1 Corinteni 4:6)….În adevăratele adunări ale lui Dumnezeu există TEOCRAŢIA, şi nu DEMOCRAŢIA. Conducerea de sus, Cârmuirea Divină şi nu ce zice mulţimea, poporul, căci aceasta, împreună cu preoţii ei, L-au dat morţii pe Fiul lui Dumnezeu, Domnul Slavei. A rămâne într-o astfel de biserică, cu revoluţionari fără scrupule, este o vătămare a onoarei MARELUI PĂSTOR AL OILOR, care a spus: “Eu sunt Păstorul cel bun! Eu îmi dau viaţa pentru oi!”

 

Urmează fragmentul din carte, să aveți 20 de minute.

”După ce am fost scos de la Zarca, nu am mai stat multă vreme la Gherla. Au ajuns la scadenţă poliţele mele faţă de Biroul Special “K”, copoii Securităţii înlăuntrul închisorii. Pe la sfârşit de noiembrie 1963, a fost alcătuit un lot de aşa-zişi ireeducabili”, care au fost condamnaţi să ajungă din nou în lagărele de muncă forţată, în pragul iernii, şi anume la Periprava şi apoi la Grind, în Delta Dunării.
Printre cei 96 de deţinuţi am fost selecţionat şi eu. Ca urmare, a fost ordonată izolarea noastră în celula din pavilionul II. Acolo am fost puşi din nou la supliciul penibil folosit la închisoare, acela al percheziţiei. Întotdeauna puteam ajunge în conflict cu unii gardieni zeloşi ai regimului comunist.
Din cauza faptului că am fost socotiţi “neconvertiţi” ideologiei comuniste, chiar după ani grei de închisoare, probabil că
percheziţia a fost ordonată să fie făcută foarte amănunţit. Primul lucru care mi-a venit în gând a fost micuţa fotografie a celor patru copilaşi în jurul mamei lor. Mi-am pus problema ce o să fac dacă va fi găsită şi nu aş fi vrut s-o pierd cu nici un chip. Am scos-o din 288ascunzătoarea de la cojoc şi mi-am zis că vreau să-i văd pentru ultima dată. I-am sorbit din ochi pe fiecare în parte îndelung, ca pentru ultima dată, hotărât că în mâna caraleilor nu o voi lăsa intactă. Am rupt-o frumuşel în două, apoi pe cele două bucăţi, suprapuse, le-am înjumătăţit din nou şi s-au făcut patru şi aşa mai departe până au ajuns nişte bucăţele mici de tot. Înainte de a le arunca, aşa ca să li se piardă urma, căci percheziţia se apropia ameninţător de locul unde eram eu, am dorit să mai văd dacă a rămas vreun căpşor întreg din numărul celor cinci. Spre uimirea mea, care a făcut ca să fiu străbătut de un fior din creştet până în tălpi, toate cele cinci capete au rămas intacte! Am zis: “Asta este o minune” şi am primit puterea şi hotărârea să nu le arunc. Am ascuns toate bucăţelele la locul lor, în căptuşeala de la cojoc. Am considerat ca un semn dumnezeiesc acest fapt; şi dacă Domnul a făcut minunea aceasta, o va face şi pe aceea de a le păstra până la ajungerea acasă, la cei dragi. Cu rugăciune, m-am încredinţat Domnului.
Un plutonier major, la care am ajuns la rând cu percheziţia, când mă vede îmi spune:”Ce e cu tine Iovine în acest lot? Nu se
poate să fii şi tu printre cei ireeducabili! E o greşeală!!” Nu a vusem nici un fel de tangenţe cu acest gardian şi mă miram de unde mă cunoaşte, şi încă pe nume…. Eu ştiam însă că nu este la mijloc vreo greşeală, din punctul de vedere al regimului politic şi al motivelor pentru care am fost arestat şi condamnat. Toţi am fost băgaţi la grămadă şi condamnaţi la ani grei de închisoare, şi cu toate astea, cu unii dintre cei condamnaţi, comuniştii-atei aveau răfuieli speciale, şi printre aceştia eram şi eu.
Aveam în inima o bucurie deosebită, căci eram pe punctul de a
sfârşi un alt episod al tranzitului meu prin Gherla: lacrimi, slăbiciuni,
boli, experienţe de neuitat, dar şi biruinţe spre gloria eternă a
Marelui nostru Mântuitor şi Domn, Isus Hristos! Mai aveam şi
bucuria că în acest lot a ajuns şi Popa Petru de la Batiz, despre
care auzisem de la alti fraţi din Oaste, dar pe care aveam să-l
întâlnesc abia acum. El a lucrat la bucătăria închisorii şi ca
polonicar la distribuirea mâncării pe celule.
Spre mirarea mea, în acest lot apare şi Pop Alexandru, care
era considerat inapt pentru orice fel de munci, din pricina văzului
289care era foarte slab, datorită unei anomalii serioase. Dacă voia să
citeasca ceva, trebuia să-şi apropie hârtia de unul dintre ochi care
era mai bun, până la 3-4 cm. Deci, era nedrept a se trimite în lagăre
de muncă un om inapt. Avea însă Pop Alexandru alte “virtuţi”,
acelea de a-i vinde pe fraţi, aşa că lesne a fost recrutat şi la
închisoare ca ”turnător”, de organele de Securitate. Aşa ceva au
vrut şi securiştii din Arad să facă din mine, când m-au arestat în
mod secret pentru prima dată… Mulţi au fost răpuşi de metodele
draconice pe care ei le-au folosit, la baza cărora a stat minciuna şi
crima. Domnul Isus l-a numit pe stăpânitorul lumii, pe Satan,
criminal şi mincinos, şi chiar “tatăl minciunii”, adică originatorul
acestui păcat care-l tăgăduieşte pe Dumnezeu!
Am plecat cu trenul, până la Brăila. De acolo, pe cunoscutul
bac, până la colonia Periprava. Drumul spre Deltă a fost extrem de
greu: două nopţi şi o zi. Colonia de munca Periprava. Auzisem
despre ea de la alţi deţinuţi, acum însă o voi cunoaşte în mod
nemijlocit. Bucuria a fost una singură, că în sfârşit am ajuns la
destinaţie. Nădejdea mea era şi aceea că ajuns la Periprava, voi
întâlni alţi fraţi în credinţa Domnului Isus, cu care mă voi bucura în
părtăşia în Cuvânt şi chiar la “frângerea pâinii”. În cazul frângerii
pâinii, unul dintre noi trebuia să renunţe la pâinea lui pe ziua aceea.
Muncile din Deltă au fost cunoscute mai ales prin tăierea stufului,
despre care au vorbit şi au scris alţii; eu nu am ajuns la tăiat stuf. În
schimb, odată repartizaţi în brigăzi, am ajuns la muncă de plantat
butaşi de vie. În felul acesta aveam să mai cunosc câte ceva şi din
tainele viticulturii. Numai că acum era iarnă în plin, decembrie şi
ianuarie. Drumul spre gospodăria unde urma să lucrăm a fost lung,
de 7-8 km, fiind transportaţi în remorci deschise, trase de tractoare.
Trebuia să stăm pe şezut în acele remorci, pe fundul cărora erau
ceva tulei de porumb, folosiţi de alţi deţinuţi încă din toamnă,
sfărâmaţi şi înghetaţi de toate ploile care au curs peste ei. Practic
am stat pe gheaţă şi, în plus, vânturile în Delta Dunării cu teren
deschis spre Răsărit şi Miazănoapte, băteau cu furie, uneori cu
ninsori, aşa că aveam împresia că zăpada nu va ajunge niciodată
să atingă pământul. Am suferit de frig cum greu se poate spune.
Un lucru cu totul neaşteptat avea să mă îmbucure mult, să văd
căile ascunse ale Domnului, cum a lucrat El şi în viaţa altor copii ai
290Săi, tocmai când regimul de detenţie se înăsprise faţă de noi. Cu
ocazia asasinării preşedintelui Statelor Unite J.F. Kenedy, care a
avut loc în timpul acela, gardienii ne batjocoreau, că sprijinul şi
speranţa noastră a deţinuţilor a trecut pe lumea cealaltă. Tocmai în
acele zile, fratele Popa Petru din Batiz a fost chemat într-o seară pe
înserate, să vină să-şi ridice pachetul venit de la familie, veste mare
şi bună pentru un deţinut. Întors în baracă cu pachetul, pentru care
i-am mulţumit împreună Domnului, mi-a spus ce se întâmplase
acolo. Gardianul tocmai îi verifica cele primite. Era rândul la o
punguţă cu mai multe cornuleţe făcute de soţia lui, ca pentru un soţ
iubit. Caraleul îi rupea cornuleţ cu cornuleţ, până ce au rămas doar
două, când s-a deschis uşa şi o suită de ofiţeri superiori de la
Bucureşti, de la Direcţia Penitenciarelor, a intrat înlăuntru. Când a
văzut cum i-a ciopârţit cornuleţele, unul dintre ofiţeri i-a spus:”Ce
faci, tovarăşe? De ce îţi baţi joc de cornuleţele acelea şi de
pachetul pe care l-a primit?” Subofiţerul cu pachetele a amuţit! ”Dă-i
pachetul şi lasă-l să se bucure de el!” Dar lucrurile nu au rămas
doar la atât. Cei ce primeau pachet, de obicei îl împărţeau cât mai
raţional, ca să aibă supliment la mancarea extrem de slabă ce ni se
dădea. La început, fratele Popa a folosit cornuleţele ciopârţite de
gardian şi le-a reţinut pe cele întregi la urmă. Într-o seară, a ajuns la
rând primul dintre cele două rămase. Ce să vedeţi? Înlăuntru era o
scrisoare de la soţia lui. Bucuria fratelui Popa a fost la culme. I-am
mulţumit Domnului din toată inima pentru harul acesta, pentru
minunea care a intervenit şi a curmat ruperea acelui cornuleţ. Seara
următoare a venit rândul ultimului cornuleţ. Când l-a rupt cu grijă,
înlăuntru era o fotografie a soţiei cu toţi copiii pe lângă ea, şi nu
erau puţini… A venit din nou la patul meu şi mi-a arătat fotografia,
pentru care am avut un nou prilej să-i mulţumim Domnului. Putem
spune cu deplină încredere că tot ce face Domnul e MINUNAT, ca şi
unul dintre cele 111 nume ale Domnului Isus din Sfânta Scriptură.
Unitatea în sânul Dumnezeirii este perfectă: Unul şi totuşi Trei, Trei
şi totuşi UNUL. Pentru această unitate S-a rugat Domnul Isus
pentru urmaşii Lui (Ioan 17). Când această unitate cu Capul slăvit al
Bisericii este o realitate, niciodată nu va fi între aceşti urmaşi ai lui
vreo luptă pentru putere, pentru întâietate.
Niciodată această unitate nu va fi supusă metodelor
democraţiei, doi împotriva a trei, sau invers… Toţi vor fi o unitate în
gândire, când s-a realizat dezbrăcarea de sine, gloria de sine,
despre care este scris în Filipeni 2:5-7. Nimic nu se ia pe apucate,
cu japca, în poporul lui Dumnezeu. De aceea, de când m-am întors
la Dumnezeu, nu am acceptat să fac parte dintr-un comitet sau sfat
de fraţi, care este o expresie a democraţiei atât de la modă în zilele
noastre. Darurile de slujire sunt o rânduire dumnezeiască, o ordine
stabilită de Dumnezeu, care se face prin selecţia realizată de Duhul
Sfânt. Aşa scrie la 1 Corinteni 12, despre daruri, iar în versetul 11
este arătat că aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh Sfânt, care îi
dă fiecăruia după cum vrea El, Duhul Sfânt, nu cum voieşte omul.
Sunt destui contrafăcători şi în zilele noastre, care au schimbat în
desfrânare ordinea divină. De aceea slujba în adunare este o operă
dumnezeiască, la care se supune cu bucurie şi ascultare orice copil
al lui Dumnezeu, care se supune Capului Hristos.
Asta trebuie spus sus şi tare, că nu avem voie să călcăm în
picioare Cuvântul lui Dumnezeu, nu avem voie să trecem peste ce
este scris! (1 Corinteni 4:6). Şi nu cum zice un auto-înscăunat
pastor, care a făcut şi el ceva studii de teologie aici. A ţinut să
afirme că el are ultimul cuvânt în orice problemă, după dictonul
latin: “Primus inter pares!” (primul între părţi). Aşa se face că a făcut
cu câţiva ani în urmă o nouă “constituţie a Bisericii, “după capul lui
şi nu după Hristos” şi l-a pus pe fiecare membru să o semneze. Cei
ce nu au vrut să semneze, fiindcă era împotriva Cuvântului lui
Dumnezeu, automat au fost lăsaţi pe dinafară.
Nu trebuie deplânsă înlăturarea dintr-o astfel de biserică, cu
astfel de păstor, ci ea trebuie părăsită (Evrei 13:13). “Să ieşim dar
afară din tabră la El să suferim ocara Lui.” Nu este de mirare că s-a
înscăunat prin rebeliune şi răscoală de tip comunist, căci învăţase
şi filosofia comunistă. De asemenea citise în ţară eseul “Locul
creştinului în societatea comunistă”. Autorul menţionează acolo că
revoluţia comunistă a avut nevoie la început de omul crud, fără
scrupule, gata să-i omoare şi pe cei din familia lui, şi l-au găsit
foarte repede, căci asta este natura omului în starea decăzută, cum
îl descrie Biblia. Dar după ce revoluţia a fost realizată, au avut
nevoie de un tip de om nou, bun, liniştit, mulţumit, prin care să-şi
292asigure la nesfârşit dominaţia asupra mulţimii. Dar acest tip nou de
om nu a mai apărut niciodată, ci “revoluţia” s-a dezvoltat într-o
dictatură tot mai cruntă, până când a falimentat cu totul.
Aşa se face că, inoculat cu morbul rebeliunii, m-a invitat şi pe
mine într-o seară la el acasă, împreună cu alţi bărbaţi din biserică,
şi ne-a spus textual:”Fraţilor, v-am chemat să vă spun că am
întocmit o listă cu 34 de semnături, în virtutea căreia spunem
păstorului să-şi ia catrafusele şi să plece!” Unul dintre cei invitaţi l-a
divulgat familiei păstorului şi… ce a urmat după aceea!!! Dorea
tinerelul teolog ca la terminarea anului 4, să-şi aibă o biserică
asigurată pentru el… prin uneltire mârşavă. Când a fost luat la
întrebări în comitetul bisericii şi de familie, a tăgăduit categoric, deşi
noi eram atâţia bărbaţi care am auzit acele vorbe. De ani de zile,
acel păstor s-a dovedit a fi mai degrabă un activist social religios,
decât un păstor al unor sărmane oi rămase fără păstori adevăraţi,
rânduiţi de Dumnezeu! Metoda lui a fost preluată şi de alţii şi să nu
ne mirăm, căci noi am ajuns la ceea ce zice Biblia despre “zilele din
urmă”.
În adevăratele adunări ale lui Dumnezeu există TEOCRAŢIA,
şi nu DEMOCRAŢIA. Conducerea de sus, Cârmuirea Divină şi nu
ce zice mulţimea, poporul, căci aceasta, împreună cu preoţii ei,
L-au dat morţii pe Fiul lui Dumnezeu, Domnul Slavei. A rămâne
într-o astfel de biserică, cu revoluţionari fără scrupule, este o
vătămare a onoarei MARELUI PĂSTOR AL OILOR, care a spus:
“Eu sunt Păstorul cel bun! Eu îmi dau viaţa pentru oi!” Pop
Alexandru, din Oastea Domnului, pe care a terfelit-o prin viaţa lui,
care i-a vândut pe fraţi şi i-a denigrat în faţa lumii, a venit “trimis” de
securiştii Biroului Special “K”, în Delta Dunării cu un singur scop: să
mă defaime şi să mă lanseze şi la Periprava că sunt colaboratorul
Securităţii şi că i-am trădat şi vândut pe fraţii mei de credinţă! Şi
minciuna asta a prins la unii, care voiau să-şi acopere nelegiuirile
lor prin denigrarea mea, dar cei mai mulţi au rămas neatinşi de
acest virus. Fiecare dintre noi avem să ne dovedim credincioşia faţă
de Domnul, prin viaţa trăită şi prin roadele rămase pe urmele
noastre. În lucrarea lui Dumnezeu este adeverit nu cel ce face
anumite lucruri, care pot fi făcute şi de păgâni, ci acela care trăieşte
în Hristos şi Hristos trăieşte în el.
293Cei apropiaţi mie au venit şi mi-au spus acest lucru şi m-au
slujit, printre ei şi domnul Prunduş Augustin, preot greco-catolic, cu
doctoratul în teologie luat la Roma. Cu dânsul am avut o bună
părtăşie în Cuvântul lui Dumnezeu. Acest om s-a opus cu toată
vigoarea defăimărilor lui Pop Alexandru (probabil auzise despre el
şi de la alţii ce a făcut în Oaste), aşa că poziţia lui demnă între mulţi
deţinuţi a fost bine primită şi apreciată. Domnul Almăjean, de care
am amintit în relatările despre munca la grădină, s-a dus într-o zi
direct la Pop A. să aibă o discuţie între patru ochi cu el, să-l înfrunte
şi să ceară dovezi:”Noi, cei care am lucrat la grădina închisorii atâta
vreme, l-am urmărit pe Iovin toţi, pas cu pas, şi nimeni nu a putut
spune nimic rău. Cum poţi să-l acuzi de lucruri pentru care nu poţi
să dai dovezi?” Pop i-a răspuns:”Şi eu am fost împreună cu el prin
celule, îl cunosc, aşa este cum ziceţi, dar nu am ce să fac!…” Cu
alte cuvinte spus:”Ăsta-i rolul pe care trebuie să îl joc. Am intrat în
horă şi trebuie să joc, căci altfel mă calcă alţii în picioare…” Bietul
de el, era robul Securităţii, a intrat în hora lor şi spera la o eliberare
mai curândă din închisoare… În luna ianuarie, la Periprava fiind,
m-am îmbolnăvit foarte grav şi am fost internat la baraca-staţionar
pentru cei bolnavi. Era vorba despre o revenire cu recrudescenţă a
insuficienţei hepatice, în care colecistul îmi crea suferinţe mari.
Medicii deţinuţi însărcinaţi cu dispensarul m-au chestionat de
antecedente la acest capitol. Erau doi medici cu acest serviciu
atunci. Eu le-am spus că am suferit mult şi am fost tratat pentru
diagnosticul de “lambliază”. Tratamentul a fost, după multe sondaje
duodenal, cu nişte pastile mici de culoare galbenă, cu numele de
atebrină. Doctorul deţinut mi-a făcut şi el sondaj duodenal şi mi-a
administrat atâta atebrină, zile în şir, până m-am făcut galben de tot
şi eu nu ştiam, că oglinzi nu erau şi nici nu mi s-a spus. Dar într-o
dimineaţă a venit comandantul lagărului din Periprava, un bărbat
înalt şi zdravăn, cu gradul de maior, şi a ordonat ca toată lumea, şi
cei grav bolnavi, să iasă în curte la numărătoare. Aşa am ieşit şi eu,
cum am putut… Cum m-a ochit maiorul pe mine dintre 1000 de
deţinuţi, galben ca ceara, i-a întrebat pe doctorii deţinuţi:”Dar ce aşi
fpcut cu deşinutul pla, de este galben ca ceară?” Am ajuns intoxicat
de atebrină, căci doctorii deţinuţi nu aveau laboratoare sau alte
facilităţi să poată analiza rezultatul unui tratament. Bietul medic, a
făcut experienţă pe mine, nu pot şti sigur cu ce scop; bănuieli am
avut, dar nu şi dovezi sigure.În aceste condiţii, l-am invitat prin cineva pe Pop Alexandru să
vină până la infirmerie, că vreau să-i vorbesc. Eu primisem gândul
că sunt la un pas de moarte şi să-i ofer posibilitatea unei confesări,
să nu rămână în păcatele lui legat pentru eternitate, cum a declarat
Domnul Isus în Ioan 20:23. Ca să-i ofer şansa cea mai bună, i-am
spus, că nu ştiu să îl fi supărat cu ceva în timpul cât am stat
împreună în celule la Gherla. Dar dacă totuşi a fost ceva considerat
de el aşa, eu îl rog să mă ierte, în Numele Domnului. Asta cu atât
mai mult cu cât eu poate voi pleca pe drumul fără întoarcere. El a
rămas surprins de gestul meu neaşteptat şi nu a putut răspunde
nimic…
Cu Szke Ladislau nu m-am mai putut întâlni după ce fusesem
în celula 90 împreună, ca să putem avea explicaţiile necesare celor
întâmplate. Am oarecum convingerea că Pop a strecurat în mintea
lui Ladislau gândul că sunt informator al Securităţii şi că i-am
vândut pe fraţi. În lipsa lui Szke, care s-a retras cu totul din orice fel
de legătură cu mine, Pop a avut tot timpul să se ocupe de mine, cu
privire la care a primit sarcini speciale. Cred că prin formula lui cu
postul negru de o zi şi cu cercetarea de sine până în pruncie, ca să
ne cunoaştem şi să ştim de ce trebuie să ne pocăim, o fi vrut să afle
mărturisiri intime de ale mele, ca apoi să le aducă la cunoştinţa
securiştilor, ca aceştia să ştie cum să mă destrame şi să ajung şi eu
colaborator al lor… Totul a rămas însă nefructificat, căci eu fusesem
scos din nou la munci. De altfel, nici nu ar fi avut ce afla, deoarece
chiar şi înainte de întoarcerea la Dumnezeu, în relaţiile cu oamenii
am trăit într-un chip onest şi respectuos.
Ultimul lucru pe care îl amintesc despre Pop Alexandru este
acela că după vreo doi ani după eliberare a venit la Arad şi m-a
căutat în mod special ca să-şi ceară iertare pentru felul cum s-a
purtat faţă de mine la închisoare. Şi l-am iertat, după Cuvântul lui
Dumnezeu, l-am dus şi la adunare, unde l-am prezentat, şi a fost
primit să ia Cuvântul. La fel, l-am dus şi la fraţii ţigani. Nu ştiu şi nici
nu am aflat cum şi-o fi rezolvat problemele cu fraţii din Oastea
Domnului şi dacă ar mai fi putut fi iertat de aceştia. Cert este că
Traian Dorz, în memoriile lui scrise şi publicate, spune lucruri foarte
grele la adresa lui. Semn că nu a avut loc vreo împăcare. Noi ştim
despre un alt Alexandru, din Noul Testament, care i-a făcut mult rău
295apostolului Pavel şi pe care, împreuna cu Filet, i-a dat pe mâna
Satanei, ca să se înveţe să nu hulească. Păcatele lor au fost că au
pierdut un cuget curat şi astfel au suferit naufragiul cu privire la
credinţă (1 Timotei 1:20).
Marea binecuvântare de care am avut parte la Periprava a fost
reîntâlnirea cu mai mulţi fraţi betanişti, dintre care pe unii i-am
cunoscut, iar pe alţii nu. Primul dintre ei îl amintesc pe fratele Dezsi
Zoltan, preot reformat, cu care am stat mai multe săptămâni în
baraca dispensar. El suferea de tuberculoză pulmonară. Zoli, cum îi
spuneam noi, le-a mărturisit celorlalţi betanişti că Domnul l-a
cercetat prin legătura cu mine şi el s-a întors cu adevărat la Domnul
prin părtăşia cu mine. El fusese în celulă şi cu Niculiţă Moldoveanu,
de la care învăţase o cântare pe care o cântam împreună adeseori
în duet, eu melodia, iar el basul. Avea o frumoasă voce de bariton.
Cântarea era:” Cer senin, cer senin, plin eşti de lumină, plin/Vino-n
viaţa mea, vin după tine suspin/Cer senin, cer senin.”
Dar cu noi îi aveam în părtăşie şi la frângerea pâinii pe Iakab
Alexandru şi pe unii de care nu îmi amintese numele lor. De la
baptişti era Balog Adalbert, de la Oaste era Popa Petru. Un avocat
din Oradea, s-a convertit la credinţă prin legătura cu fraţii din
închisoare. Cu ocazia unei strângeri laolaltă la Periprava, am
amintit ceva din Cuvânt în legătură cu botezul, cu totul
neintenţionat. Din acel moment, Popa Petru s-a supărat atât de
tare, că a rupt orice legătură cu noi. Mi-a părut rău de această
întâmplare şi nu mi-am dat seama în acele clipe că doctrinarii
Oastei Domnului ţin morţiş la botezul copiilor mici, cum se practică
în biserica ortodoxă. Eu nu am avut nici cea mai vagă intenţie în ce
am spus, dar am înţeles cu durere cât de sectari sunt unii.
Boala mea s-a agravat însă, şi nu mai ştiam ce este de făcut,
decât să privese la cer, căci Domnul are orice soluţie şi ia aminte la
nevoile mele, aşa că voia Lui pentru mine era mai sfântă ca orice
pe pământ. Cine vine la mine la infirmerie într-o zi? Fratele avocat
care tocmai primise pachet de la soţia lui. În pachet erau şi zece
fiole de extract de ficat, cu vitamina B12. El îmi spune cu o faţă
radioasă:”Eu mă simt sănătos şi nu am nevoie de ele. Am primit un
îndemn să ţi le dau ţie, ştiu că aşa ceva îţi va prinde bine.” Pentru
această faptă, el a plecat foarte fericit înapoi la baraca lui.
296Îndată le-am predat unuia dintre cei doi doctori cu rugămintea
să mi le administreze. Mai luasem de multe ori înainte de a intra la
închisoare şi ştiam că sunt foarte dureroase în ţesutul muscular,
unde pătrund. Dar acum nu mai era problemă de acele dureri, aşa
că medicul i-a încredinţat felcerului deţinut sarcina să mi le
administreze. Tratamentul a început chiar în ziua aceea. Felcerul
mi-a spus să mă întorc cu faţa în jos şi unul din şolduri să-l las
descoperit. Am tras cu coada ochiului să văd ce face şi am văzut că
a tăiat cu lama vârful fiolei şi a tras conţinutul în seringă. Mă
aşteptam acum la durerile din muşchi, dar spre surprinderea mea,
nimic nu s-a întâmplat, nu m-a durut decât înţepătura uşoară a
acului. Îndată mi-am întors capul să-l văd ce face, iar el, întors cu
spatele spre mine, a golit conţinutul seringii pe pământul din
baracă. Nu am obiectat nimic. După ce a plecat, m-am uitat să văd
locul unde a golit seringa şi am văzut clar pata de lichid pe sol…
Bucuria pe care am avut-o când mi-au fost dăruite injecţiile cu
câteva ore mai devreme s-a dus!
Atunci am strigat în rugăciune la Domnul şi am zis:”Doamne,
dacă nu intervii Tu, sunt pierdut!” Mi-am dat seama că era un om
care îi ura pe “pocăiţi”, că or fi ajuns la el veştile pe care amicul Pop
le-a răspândit peste tot… Acum Pop nu mai era în colonie, a
dispărut subit şi am înţeles că a fost dus înapoi la Gherla, să dea
raportul stăpânilor lui şi să îl mai poată folosi acolo şi în alte cazuri.
Şi-a împlinit slujba până la capăt cu privire la mine.
Încă nu-i împărtăşisem nici unuia dintre fraţi nimic, doar
Domnului în rugăciune, şi a şi venit un ordin ca felcerul să meargă
în brigada de lucru la câmp, că sunt destui cei doi medici, pentru
munca pe care o au de făcut. Fulgerător a intervenit Dumnezeu şi
felcerul şi-a terminat munca la infirmerie odată cu injecţia pe care
mi-a ratat-o voit. Le-am împărtăşit apoi experienţa fraţilor, şi bucuria
noastră în Domnul a fost mare. Mai aveam nouă fiole, pe care mi
le-a administrat apoi unul dintre medici, cu mare conştinciozitate.
Situaţia mea s-a îmbunăţăţit simţitor. Gălbeneala cauzată de
atebrină a dispărut. MĂRIT SĂ FIE DOMNUL CEL VREDNIC DE
LAUDĂ! AMIN!
Aşa am ajuns la sfârşitul lunii februarie, în ultima zi, care era o
zi de an bisect, adică luna avea 29 de zile, cum se întâmplă tot la
297patru ani. Cerul era acoperit cu nori şi de dimineaţa a început să
ningă puternic. Zăceam încă bolnav în baraca în care eram de atâta
vreme, când am primit înlăuntrul meu o comandă clară:
– Scoală-te şi te îmbracă. Ia pufoaica pe tine şi iesi în curte!
M-am conformat îndată şi am luat-o pe liziera de Răsărit a
coloniei. Ajuns acolo, m-a năpădit o bucurie cerească, aşa cum nu
poate da lumea aceasta. A fost o repetare a experienţei din iunie
1959, când eram la Timişoara şi mi s-au pus lanţurile la picioare.
Mă rugam şi-i mulţumeam Domnului pentru harul special care mi-a
fost rezervat acelei zile. Prezenţa lui Dumnezeu o trăiam aievea şi
Duhul Sfânt m-a umplut cu har şi cu o plinătate de binecuvântare
ce se revărsa asupra mea cu atâta intensitate, încât nu o mai
puteam suporta. Simţeam că mor sub povara ei şi a trebuit să mă
rog:“Doamne Tată, Te rog în Numele Domnului Isus, opreşte
această stare de binecuvântare; este prea mare pentru mine şi nu o
mai pot suporta, simt că mor dacă continuă aşa şi nu sunt vrednic
de o aşa moarte slăvită! Mulţumesc Tată, în Numele Fiului Tău,
Amin!”
În cipa următoare, nivelul extazului spiritual ce mi s-a dat de
sus a coborât la nivelul la care am putut suporta povara de slavă pe
care am primit-o de la Domnul! Am început să cânt, cântare după
cântare, în timp ce mă plimbam în sus şi în jos pe liziera de Est a
lagărului de la Periprava. Mi-am croit prin zăpadă poteca mea, pe
care nu circula nimeni în afară de mine, iar la cântările mele asista
nu numai cerul, ci şi cele trei sentinele din trupele de Securitate,
care ne păzeau, doi la colţuri şi unul la turela din mijloc. A fost
posibil acest lucru, fără să se sesizeze vreun gardian, deoarece
între mine şi poartă, unde erau gardienii, era în funcţie un motor
puternic, care genera curent electric pentru colonie. Era o explicaţie
a mea raţională în acele momente, sau poate a fost o minune, cum
minune a fost şi fericirea pe care am trăit-o. Ziua de 29 februarie
1964, an bisect, a rămas pentru mine de neuitat. Când vreau să
stabilesc în ce an va fi un nou an bisect, întotdeauna încep
socoteala de la anul 1964, când eu eram în lagăr la Periprava, şi în
care Domnul mi-a ridicat un stâlp de aducere-aminte a gloriei Sale,
a prezenţei Sale. Mărit să fie Domnul! A fost o întărire a mea în
credinţă, pentru etapele care aveau să urmeze. Am împărtăşit cu
298fratele Dezsi cele petrecute şi ne-am încredinţat împreună în mâna
cea bună a Domnului, iar după aceea şi cu alţi fraţi cu care am avut
părtăşie.
În luna martie o parte dintre deţinuţi am fost mutaţi la colonia
Grind, care era la Răsărit de Periprava.”


Protejat: Înregistrări din adunare, 15 sept 2013,

26 Septembrie 2013

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:


Frați furați

24 Septembrie 2013

”… luați seama ca nimeni să nu vă fure…cu vreo amăgire deșartă”

Am citit recent o carte ce descria o întâmplare adevărată din America secolului 19. În Texas, copiii unei familii de coloniști albi au fost răpiți de indienii comanși. O fată răpită, pe nume Cynthia Ann Parker avea 9 ani în momentul răpirii. Crescând, după ani Cynthia Ann a ajuns soția șefului de trib și a avut 3 copii cu acesta, a învățat limba și felul de trai al tribului de răpitori, a uitat limba engleză și s-a adaptat perfect felului de viață al comanșilor.

După 25 de ani, când deja Cynthia Ann avea 34 de ani, în urma unui raid al unor fermieri americani printr- tabără a comanșilor, aceștia au observat că una dintre ostatice avea ochi albaștrii și și-au dat seama că este Cynthia Ann. Au dus-o la familia ei  împreună cu fetița ei de 2 ani.

Șocul pe care l-a trăit familia a fost să constate că sora lor nu-i mai recunoaște, că ea se consideră pe ea însăși comanșă și dorește să ajungă iar la soțul și la tribul ei. A avut și două încercări de evadare.

Sora lor furată nu mai cunoștea limba ei maternă, obiceiurile casei ei, învățase limba și obiceiurile străinilor și-și creștea copiii în ele. Cynthia Ann se simțea perfect în identitatea ei dată de răpitori și îi considera străini pe frații ei.

Cartea citită descrie în detaliu eforturile făcute de familia ei pentru a o ”reintegra”. Eforturile familiei din cartea citită s-au dovedit zadarnice. După câțiva ani Cynthia a murit neîmpăcată cu soarta ei. Ceea ce frații ei numea salvare, ea vedea ”răpire”.

Citind m-am gândit cât de asemănătoare este această istorie cu istoria îndepărtării oamenilor de Dumnezeu. Amăgirea, limba și obiceiurile șarpelui ne-au cucerit și ne-au îmbibat personalitatea încât ajungem să-l vedem străin pe Dumnezeu, să nu-i pricepem limbajul și să ne fie nesuferită compania Familiei alor Lui. Ajungem să vrem la vechiul ”trib”.

Am citit recent și felul în care unele adunări sunt absorbite de un fel de ”indieni ideologici”, călări pe cai (bani) și aceea furați de la alți ”albi” și cum amestecul acesta de hoți/frați furați/frați nefurați devine o învălmășeală de mulțimi ce se unduie împinse de spaime false(gen: darbism sau păcatoșenia celor care cred siguranța mântuirii) sau trase de înșelătorii atrăgătoare(”trezirea” zulu sau poonenism). M-am gândit cât de greu e să-i faci pe frații furați să vadă că-s furați și cât de și mai greu e să-i faci să dorească revenirea acasă. Lupta pentru roșcove e probabil mai palpitantă.

(În cazul la care mă refer, consider că Darby a fost un învățător bun, cu plusurile și lipsurile lui, ca orice om, urmașii lui au dus creștinismul în China de exemplu și cine vrea să-l facă eretic se acoperă cu o rușine asemănătoare ciorii ce croncăne că ea-i porumbel. Iar ”siguranța mânturii” răsturnată de exemplul divorțatului cu 12 copii (dorim nume real și doi-trei martori, dar martori ai vieții lui nu doar al afirmațiilor lui, poate nu e ”mântuit” deci n-a avut ce pierde) e un exemplu gol.

Frații Cynthiei Ann au suferit enorm pentru răceala și indiferența sorei lor. Tot așa Dumnezeu dorește ca să ne întoarcem la El ca fii rătăciți, să ne pocăim, orice om este un rebel, toți suntem urmașii dreptului Noe și bunicii noștri ai tuturora au adus jertfa după potop și au primit cuvintele legământului de sub curcubeu. În timp, peste generații, prin degradare lumea a ajuns unde este acum, la acest nivel de înstrăinare.

Atitudinea față de ”frații furați” și de fapt față de orice om (într-un fel fiecare om este un frate furat) să nu fie nicidecum cea de acuzare fără probe, ci una de dragoste fermă, respingând obiceiurile primitive și josnice ale naturii vechi (carnale, trăirea în carne) și promovând prin exemplu și Cuvânt virtuțile Tatălui și natura Lui nouă din noi. O acuzare care nu dă timp educației în neprihănire și creșterii în înțelegere produce frustrare, răcire și o mai mare îndepărtare a celui ce se dorește apropiat.

”Ei l-au biruit prin sângele Mielului și prin Cuvântul Mărturisirii lor și nu și-au iubit viața chiar până la moarte….”

1.Sângele Mielului ne vorbește de ispășire, de curățirea noastră lăuntrică ca și casă a Lui, ispășire simbolizată în Lege de ”ziua ispășirii”.
2.Cuvântul Mărturisirii ne vorbește despre ”sabia Duhului”
3.Nu și-au iubit viața ne arată abandonarea noastră totală în dedicarea pentru Planul și Gândurile Sale.

Orice luptă, orice cucerire ia timp. Nici cucerirea Canaanului nu s-a făcut în două zile.
A fost nevoie de timp pentru nimicirea acelor popoare ”ca să nu se înmulțească fiarele sălbatice”.
Tot astfel după Rusalii ”domniile și stăpânirile din locurile cerești” au fost dezbrăcate de putere” și acum orice ”vrășmaș este făcut așternut al picioareler Lui” în mod treptat, nu dintr-o dată. Acolo scrie ”așteptând de acum”, deci este un proces.

Așa că dragul meu frate nefurat, cât de mult ai plâns pentru frații tăi furați? Dar pentru cei cu totul neîntorși? Ai ca și Apostolul o durere în inimă pentru ”rudele tale”? Doar dragostea va lega dorința ta de vindecarea lor, căci orbirea nu se tratează cu bastoane albe, ci cu alifie. Decât o mustrare repezită sau o abandonare inconștientă, e mai bun un plâns împreună și o ridicare cu duhul blândeții (samariteanul ”a pierdut” două zile) a celui căzut. Ceea ce ia timp.

Și înstrăinarea a fost tot un proces, a luat timp.
Nu știu de ce a trebuit să fiu în București când am scris rândurile de mai jos. Poate lor le sunt adresate mai întâi:

E greu să vinzi pe-un liber, însă robii
se dau ei înşişi spre a fi vânduţi.
Mult mai uşor de păcălit sunt orbii
şi lesne-ncrezători: cei surzi şi muţi.

A trebuit deci ca cu mai-nainte
de-a se vorbi de vinderea de fraţi,
să-nceapă semănarea de cuvinte
ce-au înrobit pe cei eliberaţi.

Întâiul Legământ pentru robie
năştea şi e simbolizat de-Agar,
e plin de legi şi reguli ce îmbie
să te întorci la lege de la Har.

Dar Sara reprezintă libertatea
La care-am fost prin Har răscumpăraţi
De cel ce-a înrobit captivitatea
spre-a nu mai fi nicicând încătuşaţi.

Prin reguli seci şi vorbe repetate
prin ritualuri goale şi pustii
Robie faci din dulcea libertate
Şi robi din cei nascuţi să fie fii.

Aşa a fost atunci: o mare parte
din cei care crezuseră odat’,
la lege s-au întors, la fapte moarte
zidind din nou ce-ntâi au dărâmat.

Şi Duhul lor a fost din nou sub lege
adus… şi iar Vraşmaşului s-au dat
ca robi părând a nu mai înţelege
că legea prisoseşte spre păcat.

Cel plin de Har a fost dispreţuit
şi nu i s-a mai dat Lui locu-ntâi,
în locul lui mulţi oameni s-au suit
cu capuri mari, dar “fără căpătâi”.

Cum legea niciodată n-a făcut
nimic desăvârşit, nici conştiinţa
acelora ce-n ea s-au bizuit…
rămas-a pentru cei maturi credinţa…

să se apropie prin ea de Dumnezeu.
dar cerberii străvechilor porunci
închis-au Calea Vieţii tot mereu
pe fii silindu-i să rămână prunci.

A fost uşor să-i vinzi ca robi atunci
(vorbesc de anii-aceia de demult)
pe necrescuţii fii, rămaşi tot prunci
cu robii-asemănându-se mai mult.

Comoara cea din vas a devenit
tot mai sărăcăcioasă si mai pală
când vasul a fost tot mai preţuit
şi tot mai împopoţonat cu fală.

de aici


Protejat: Despre hoți, fr d., înregistrare adunare 22 sept 2013

23 Septembrie 2013

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:


Protejat: Înregistrare adunare 22 sept 2013 , Romani 1, fr AG

22 Septembrie 2013

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos: