Primatul colectivului asupra individualului sau „moartea individului”

„Să nu te iei după mulţime ca să faci rău şi la judecată să nu mărturiseşti trecând de partea celor mulţi, ca să abaţi dreptatea.” Exod 23:2
„S-a suit pe munte să Se roage singur la o parte. Se înnoptase, şi El era singur acolo.” Matei 14:23
„Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui.Să stea singur şi să tacă…” Plângerile lui Ieremia 3:27-28
Există un cântar pe care nu m-am urcat până acum, un punct de vedere din care încă n-am privit: comparația om-mulțime.
Ba da, acum câțiva ani am scris o postare, hai s-o găsesc:
Singur.
Am găsit-o, scuze, nu e scrisă de mine, e citat din revista Creștinul, un editorial. Cel mai probabil scris de Florea Moisescu. Un scurt citat, de fapt un print screen, pentru aroma timpului:

Dar să dau și citatul, să-l ajutăm pe Google:
„Este ceva omenesc să stai cu gloata. Este ceva dumnezeiesc să stai singur. Este ceva omenesc, să te iei după mulţime, să te laşi târât de curent. Este ceva plăcut lui Dumnezeu să te călău­zeşti după un principiu şi să te împotriveşti curentului. Este ceva firesc ca, pentru un câştig sau o plăcere, să faci un compromis cu cugetul tău şi să te potriveşti obştei în cele sociale sau religioase. Este ceva dumnezeiesc să jertfeşti câştig şi plăcere pe altarul adevărului şi al datoriei.
„Nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit”, scria apostolul, luptătorul încercat, vorbind despre prima lui înfăţişare înaintea lui Nero ca să răspundă pentru viaţa, pentru credinţa şi învăţătura lui, care erau protivnice lumii Romane.
Adevărul n-a mai fost la modă de când omul şi-a schimbat haina de lumină nestricăcioasă pentru un veștmânt de frunze veştejite.„
Citatul de mai sus, scris probabil de creștinul „liber” Florea Moisescu în 1937 exprima poziția evanghelică, biblică, Florea Moisescu fiind unul din acești „creștini liberi” ce formau adunări libere, adunări care mai târziu au fost unite forțat ca să formeze cultul Creștin după Evanghelie. Nici un Cult nu este „după Evanghelie”. În evanghelie nu sunt culte, nu sunt staule, este o singură turmă.
Citatul de mai jos, scris de evreul Iosef Hechter (Mihail Sebastian) a fost scris în 1935, (citat asupra căruia voi reveni după ce vă rog frumos să-l citiți cu atenție), într-o vreme, ce vreme!: Hitler era la putere de 3 ani, Stalin urma să dețină puterea absolută după un an. În România mișcarea legionară și mișcările muncitorești atrăgeau masele prin „mistica omului în uniformă„, prin „gustul natural pentru ceremonie” și prin voluptatea reală de a te supune unei ficțiuni. Citatul este profetic, evreul Iosef vede prin timp decesul ideologiilor mulțimilor și supraviețuirea spiritului critic al individului, chiar dacă tot profetic aveau să se întâmple în numele „colectivelor”, uciderea a zeci de milioane de „individuali” care nu purtau „cămașa” potrivită sau nu voiau s-o poarte. Imediat după scrierea acestor texte au avut loc: Marea Teroare, Holodomorul, Al doilea Război Mondial cu Stalingradul și toate bătăliile cu milioane de morți, deportările și Auschwitzul, Gulagul și Dictaturile proletare naționale. Toate aceste orori s-au petrecut în numele a „două-trei adevăruri absolute şi nebuloase, asupra cărora nimeni n-are voie să se întrebe, dar pentru care toată lumea trebuie să moară.”
Scriu pentru că vreau să transpun acest punct de vedere „om-mulțime” asupra domeniului religiei, domeniu în care tot evreul Hechter zice „Vrei o religie? Iată o carte de membru. Vrei o metafizică? lată un imn. Vrei o pasiune? lată un șef.” Dacă în politică mișcările legionare, fasciste și chiar comuniste se sting în ecouri nostalgice de parade, insigne și flamuri, în religie mai sunt unii care sapă tranșee, ridică ziduri și fac staule chiar în acest secol 21. Despre două din aceste mișcări nebune am scris: zona Genesis și „regele pomanagiilor„, dar trebuie atacată însăși ideologia acțiunii. Simplitatea și chiar voluptatea apartenenței, mistica simbolurilor, insignelor și sloganelor seduc și sedează în egala măsură în care neliniștesc asumarea unui spirit critic și poziționarea pe analiză.
Domnul Isus atunci când vorbește despre oile Sale spune:”oile aud glasul Lui; el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate din staul.” Ioan 10:3 E evident că vorbește aici în mod figurativ despre cei credincioși din „staulul” evreiesc, adăugând „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta, şi pe acelea trebuie să le aduc.” v 16. Aici e vorba despre credincioșii dintre neamuri. Dar nu scrie nicăieri că El va forma un nou staul, ci o TURMĂ. Adunarea (eclesia) nu este un nou staul. ” Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.” v 16. Adunarea este turma cea scoasă din staule, chiar asta înseamnă cuvântul eclesia: adunarea celor chemați, celor scoși, celor convocați. Protecția turmei este numai Păstorul.
Secolul 20 a fost un secol al apartenențelor. Apartenența (cămașa) îți dă o identitate simplă: „îţi va ține loc de conștiință, de inteligență, de simţire şi de acţiune.” Într-o lume plină de garduri și staule nu mai poți fi doar creștin, ci costum cu ecuson, bucățică dintr-un întreg „măreț”, membru. Dar vă las cu citatul, apoi revin. Vă reamintesc că textul a fost scris în 1935.

„S-ar putea spune că istoria își desface, cu fiecare ev, mai largi braţele pentru a cuprinde cât mai mulți oameni. Cercul feudal îmbrăţișa foarte puțini, cercul burghez apreciabil mai mulţi, cercul proletar sau țărănesc ori dacă se poate – proletar și țărănesc va îmbrăţișa enorm de mulți.¹
Sumar vorbind, aceste tendinţe revoluționare, astăzi încă obscure², se pot rezuma şi se rezumă cu o singură idee: primatul colectivului asupra individualului.
Este o idee patetică şi cu mare succes, Dar este, mai ales, o idee justă. Colectivitatea trece înaintea individului. Accentul istoric se deplasează de la „om“ la „masă”.
Acest adevăr prea global ascunde însă nenumărate primejdii şi un groaznic artificiu. De la o realitate se ajunge uşor la o abstracție: moartea individului. O anunţă cu mult entuziasm şi extrema dreaptă, şi extrema stângă, această moarte care poate foarte uşor deveni un asasinat. Comuniştii şi fasciștii îşi fac din „spiritul de cazarmă“ axa acţiunii lor politice. Mai mult decât atât: justificarea lor morală. „Omul în uniformă“ este tipul de grandoare umană, pe care experienţele extremiste de dreapta și de stânga încearcă să-l impună timpului nostru. Cămășile negre, brune, albastre şi verzi simplifică violent ideile, atitudinile şi sentimentele, reducându-se la o culoare, la un semn, la un strigăt.
Se retează astfel dintr-odată toate îndoielile posibile, se strivesc nuanțele, se teşesc sub o formidabilă presiune nivelatoare poziţiile personale de gândire. Nu rămân în joc decât două-trei adevăruri absolute şi nebuloase, asupra cărora nimeni n-are voie să se întrebe, dar pentru care toată lumea trebuie să moară.
Da, nu – alb, negru. Atât. Restul e suprimat, şters din conștiința noastră, sterilizat în sensibilitatea noastră. Cu o cămaşă, cu un imn, cu un salut și cu o insignă, ai rezolvat toate problemele, ai găsit toate răspunsurile. Vrei o religie? Iată o carte de membru. Vrei o metafizică? lată un imn. Vrei o pasiune? lată un șef.
Este enorm de simplu. Cheia adevărului, cheia tuturor adevărurilor stă în această cămaşă care îţi va ține loc de conștiință, de inteligență, de simţire şi de acţiune. Omul în sacou este supus erorilor. Omul în uniformă este infailibil. Rareori umanitatea a avut înaintea ei atâtea comodităţi de a-şi rezolva problemele interioare. O cruce cu cârlige³, un mănunchi de nuiele, un ciocan și o seceră rezumă⁴, rezolvă şi suprimă totul.
Ar fi prea uşor să râdem de această mistică a omului în uniformă. Să recunoaştem că ea răspunde unui gust natural pentru ceremonie, unei voluptăţi reale de a crede în ficțiuni şi de a te supune lor. Omul e un animal cu instinctul spectacolului, iar dintre spectacole cel mai ameţitor este al mulţimii. O sută de mii de tineri care ridică într-o arenă braţul drept în sus⁵, o sută de mii de brațe tresărind parcă dintr-un singur umăr este o mașină care flatează nu ştiu ce instinct de putere, nu știu ce senzaţie biologică.
Să nu disprețuim această voluptate. Este cu mult prea periculoasă. Un corsar de geniu, un sergent-major îndrăzneţ surprinde într-o bună zi această slăbiciune sentimentală, şuieră dintr-un ţignal, strânge în jurul lui zece mii de băieţi, îi pune să ridice braţul drept în sus… Şi face o revoluţie.
Să nu râdem de această slăbiciune naturală, dar să o suspectăm. Este o beţie de putere și o beție de supunere, care se sprijină reciproc, se excită una pe alta și merg mână în mână până la cele mai dezordonate forme de demenţă. „Demenţa de putere“⁶ a făcut prea multe masacre în lume, și masacrele ei au fost totdeauna triste, sterpe, lăsând pe urma ceasurilor de amețeală şi voluptate un iremediabil gust de cocleală.
Am văzut adesea bărbaţi puternici, incapabili să lupte şi să reziste pentru că erau… gâdilaţi. lertaţi-mi comparația, dar am impresia că marii corsari ai istoriei, marii ei haiduci, „bunii tirani“ au procedat totdeauna prin căutarea punctelor sensibile ale mulțimii. Din momentul în care au găsit aceste puncte sensibile, din momentul în care au ştiut „unde să gâdile“ — partida era câştigată. Reacţia maselor a fost totdeauna anulată prin excitarea voluptăţilor sale simple. Corurile, marșul în cadență şi simbolurile vagi, aceste beţii psihologice, sunt materia primă a oricărei dictaturi. Că sunt dezonorante sau nu, puţin interesează. Ele sunt însă eficace, și asta e de ajuns.
Există un singur duşman care le poate sta împotrivă: spiritul critic, ….” (sursa, cap 5)

1. E vorba de apariția mișcării comuniste, a partidului Muncitorilor și Țăranilor. Acum, după falimentul rușinos al experimentului socialist ne vine greu să credem că ideile comuniste erau văzute atunci de mulți filozofi ca progresiste, ca viitorul spre care ne îndreptăm.
2. În 1935, mișcarea comunistă în România era una obscură.
3. Zvastica nazistă.
4. Simbolurile comuniste, snopul, apoi secera și ciocanul.
5. Aluzie la naziști și legionari, la putere atunci.
6. Ce observație actuală, acum în aprilie 2022, la 2 luni de la începerea războiului din Ucraina. Oare cum se va numi acest război peste 20 de ani.

Cam aceasta a fost analiza mecanismului psihologic din spatele artei politice a seducerii mulțimilor.
Soluția propusă de Iosef Hechter este detașarea de mulțime, păstrarea individualismului, chiar voluptatea stârnită de coruri și marșuri să fie evitată pentru a nu cădea în beția psihologică, materia primă a oricărei dictaturi.
Aceeași detașare de mulțime, ieșire din staul ne-o cere și Domnul Isus atunci când ne cheamă „veniți după Mine” și când ne arată pilda scoaterii oilor din staul.
Apostolul ne cere și El; „să ieșim afară din tabără, LA EL, purtând batjocorirea Lui.„
Majoritatea oamenilor folosiți de Dumnezeu în Vechiul Testament au fost singuratici și neînțeleși, mai ales profeții. Acești profeți suntem îndemnați să ni-i luăm ca modele, ca pilde de suferință și de răbdare. Vocile năprasnice ale profeților nu erau coruri de majorități, ci strigăte personale, verdicte de judecători solitari. În profeți nu găsim nici mistica uniformei, nici gustul pentru ceremonie, nici voluptatea credinței în ficțiuni, nici instinctul spectacolului, nici beția puterii și supunerii, nici coruri, marșuri și alte stimulente spre excitarea beției psihologice, sau cum ar zice apostolul: „șiretenia lor în mijloacele de amăgire.” Găsim pilde și exemple, suferință și lacrimi.
Chestiunea se pune la nivel personal, cum mă văd eu pe mine? Sunt oaie a Domnului Isus, din turma Lui sau nu mă pot vedea altfel decât membru al unui staul religios? E o întrebare foarte serioasă. Domnul Isus scoate oile din staule, El n-are staule. A lui e turma, unde e El nu e nevoie de staul, „mă voi îngriji Eu însumi de oile mele” spune la Ezechiel 34. Toate staulele nu sunt ale lui. A lui e turma, cei dinafara staulelor. Ieși și tu pe urmele oilor Lui! Ieși!
Staulul e un loc murdar, plin de gunoi și fără nici un fir de iarbă verde.
Turma este păscută în pășuni verzi și adăpată la ape de odihnă.
Dar necesitatea rămânerii în afara staulelor de orice fel vine din pericolul colectivizării ideilor, al retezării extremelor în numele unei unități false care poate fi obținută doar printr-un reducționism barbar: „Cămășile negre, brune, albastre şi verzi simplifică violent ideile, atitudinile şi sentimentele, reducându-se la o culoare, la un semn, la un strigăt.
Se retează astfel dintr-odată toate îndoielile posibile, se strivesc nuanțele, se teşesc sub o formidabilă presiune nivelatoare poziţiile personale de gândire. Nu rămân în joc decât două-trei adevăruri absolute şi nebuloase, asupra cărora nimeni n-are voie să se întrebe,…” perfect valabil și în sfera religiei, unde spiritul critic a murit demult sub tăvălugul doctrinelor nivelatoare.
Dar despre Spiritul critic în altă postare, cu voia lui Dumnezeu.
(partea a II-a, aici)

Ezechiel va fi un semn pentru voi.

„Fiul omului, iată, îţi voi răpi printr-o lovitură ce ţi-e mai scump în ochi…..Vorbisem poporului dimineaţa şi seara mi-a murit nevasta.” Ezechiel 24:16,18
Întâmplările din viața lui Ezechiel au transmis un mesaj împreună cu faptele lui.
Noi tare am vrea ca mesajul nostru să fie una și viața noastră alta.
Să transmitem „știrea” despre moartea lui Isus pe cruce dintr-o poziție onorabilă, de ascultați cu auditoriu respectuos, cu renume nepătat și cu credibilitate fără îndoieli.
Am vrea să fim epistolă, dar să nu fim una cu epistola, nu epistolă vie, ci una, așa…neutră. Am vrea să vestim moarte pe cruce, dar nu de pe cruce, ci detașați, văzându-ne de viața noastră.
Dar nu prea se poate.
Un Iona care a predicat pocăința la Ninive avea el însuși nevoie de pocăință și de frământarea care duce la pocăință, de ciuda pe viermele care care-i mâncase curcubăta, ca să recunoască viermele din el care-i murdărea cugetul, pizma care-l rodea.
Un Ieremia care transmitea plânsul lui Dumnezeu față de copiii disprețuitori a trebuit să plângă și el, închis și legat, coborât în cisternă și asediat împreună cu cei din cetatea asediată.
Un Daniel cu revelații nemaipomenite, dar rob și probabil famen în Babilon și apoi în Medo-Persia.
Un Pavel cu un har al cunoștinței nemaipomenit, cerșind sănătatea dar neprimind-o, pentru a putea păstra smerenia cerută de greutatea darului.
Un Ezechiel…..dar la Ezechiel voi zăbovi.
Pe Ezechiel l-am citit în aceste zile când n-am scris, zile când am primit refugiați, conștienți că împlinim ce a scris Ezechiel parcă ieri, acum 2500 de ani.
Dacă n-am înțelege adânca credință pe care o așteaptă Dumnezeu de la noi, ne-am mira de răbdarea cu care Ezechiel negociază cu Dumnezeu hrana și combustibilul cu care s-o gătească din zilele cât va sta pe-o parte, apoi pe alta, de răbdarea cu care meticulos îndeplinește sarcinile primite, fără crâcnire.
Încă din capitolul 12:6, Dumnezeu i-a spus: „vreau să fii un semn pentru casa lui Israel„.
Cum adică? „Eu sunt un semn pentru voi! Cum am făcut eu, aşa li se va face şi lor: se vor duce într-o ţară străină, în robie.” 12:11 Ezechiel arăta înainte să se întâmple ceea ce urma să se întâmple, ducerea în robie a întregului popor.
Pentru că nu fuseseră duși toți de la început, decât elitele.
„A dus în robie tot Ierusalimul, toate căpeteniile şi toţi oamenii viteji, în număr de zece mii, cu toţi teslarii şi fierarii; n-a mai rămas decât poporul sărac al ţării. ” 2 Împărați 24:14
Poporul de rând rămăsese la Ierusalim, încă 12 ani după deportatea elitelor, chiar templul încă exista și exista cetatea, mândria lor.
„Acestea sunt două legăminte” tălmăcește mai târziu Pavel vorbind despre Ierusalimul de jos, ca fiind simbolizat de Agar și cel de sus de Sara, deci cetatea era reprezentată de nevastă, iar lui Ezechiel i-a murit nevasta, sub ochii lor.
Fiind semn pentru ceilalți iudei de la râul Chebar, cu Ezechiel se întâmpla ce s-a întâmplat cu poporul: „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ¹⁶ „Fiul omului, iată, îţi voi răpi printr-o lovitură ce ţi-e mai scump în ochi. Dar să nu te jeleşti, nici să nu plângi şi să nu-ţi curgă lacrimile pentru ea. ¹⁷ Suspină în tăcere, dar nu plânge ca la morţi! Leagă-ţi turbanul, pune-ţi încălţămintea în picioare, nu-ţi acoperi barba şi nu mânca pâinea de jale!” ¹⁸ Vorbisem poporului dimineaţa, şi seara mi-a murit nevasta.” Ezechiel 24.
Dumnezeu îl pregătește pe Ezechiel din timp pentru ce va urma, porunca primită era clară, să nu țină ritual de jale pentru soția lui.
Să nu plângă.
Să nu se jelească.
Să nu-și acopere barba.
Să nu mănânce pâinea de jale.
Să nu-și dea jos turbanul de pe cap și
…să nu se descalțe.
„A doua zi dimineaţa, am făcut cum mi se poruncise.„
Robii din jur, „smochinele bune” din pilda lui Ieremia, preoți și cărturari nu înțelegeau.
Li se spusese că semnele era PENTRU EI, dar nu știau ce.
Un Hristos care sufere a fost mai târziu greu de înghițit chiar pentru ucenicii trecuți de pescuirea minunată. Un Hristos care vindecă bolnavi, învie morți și prinde câți pești vrea el poți înțelege, dar dacă poate atâtea, de ce să nu fenteze crucea? Noi am fenta-o șmecherește.
În toți prorocii era de fapt Duhul lui hristos, iar prorocii sunt pilde pentru noi, în primul rând.
Dar să mergem la râul Chebar înapoi;
„Poporul mi-a zis: „Nu vrei să ne lămureşti ce înseamnă pentru noi ceea ce faci?” v 19.
Atunci Ezechiel le explică că e vorba despre luarea Ierusalimului („voi pângări Locaşul Meu cel Sfânt, fala puterii voastre, ce vă e mai scump în ochi, lucrul iubit de voi„)și că va fi mut, era în anul al nouălea, ziua a zecea a lunii a zecea, probabil din acel moment Ezechiel rămâne mut.
Îi mai dă Dumnezeu un semn lui Ezechiel, un semn la care m-am gândit mult zilele acestea când pe orice stradă mergi prin România vezi mașini de Ucraina, de fugari: „⁶ în ziua aceea, va veni un fugar la tine, ca să-ţi dea de ştire şi să auzi cu urechile tale. ²⁷ În ziua aceea, ţi se va deschide gura odată cu a fugarului,„.
Un fugar nu vine că vrea, nici când vrea, el fuge de pericol.
Și la Ezechiel a venit fugarul, după 3 ani de la prorocie:
„În al doisprezecelea an, în ziua a cincea a lunii a zecea a robiei noastre, un om care scăpase din Ierusalim a venit la mine şi a zis: „Cetatea a fost luată!” 33:21
Dar nici venirea fugarului nu a fost o surpriză pentru Ezechiel, căci cu o seară înainte „…mâna Domnului venise peste mine seara, înainte de venirea fugarului la mine, şi Domnul îmi deschisese gura până a venit el la mine dimineaţa. Gura îmi era deschisă şi nu mai eram mut.” 33:22
Fugarul a anunțat cea mai catastrofală veste pe care ar fi putut-o primi un preot iudeu (Ezechiel era preot): căderea Ierusalimului. Tot ce citim mai departe în cartea Ezechiel are de-a face cu acest moment crucial al istoriei lumii: deportarea în Babilon, nimicirea țării lui Israel, pustiirea, pedeapsa, împlinirea verdictelor profeților. A avut loc atunci concedierea preoților, desființarea jertfelor, dispariția unui întreg sistem de educație pe care se construise timp de aproape o mie de ani identitatea evreiască. Acum nu mai rămăsese nimic. Și totuși Nebucadnețar n-a nimicit credința. Pentru că în fața deznădejdii realității prezente stătea Cuvântul scris pe care Ezechiel îl credea, iar lui Ezechiel i s-au deschis cerurile acolo în robie la râul Chebar. În același timp fără să știe unul de altul profețea și Ieremia în Ierusalim, și Daniel în capitala imperiului. Știm din ce-au scris că Ezechiel știa de Daniel și Daniel știa de Ieremia, deci Ezechiel știa și de Ieremia. Profețiile lor trec peste veacuri, îl prezintă pe Domnul Isus Hristos „în chip întunecos”, ca o luminiță într-un loc întunecos, (dar cu suficiente detalii complementare, ce le putem adăuga acum după împlinire să completăm imaginea Unsului…) dar arată și alte amănunte, mai ales care se împlinesc în zilele noastre.
Una din schimbările pe care a făcut-o Dumnezeu în istoria umanității, chiar atunci, după nimicirea Ierusalimului a fost „concedierea păstorilor” lui Israel. Tot capitolul 34 este împotriva păstorilor. L-am citit vineri seara unui frate care trecea pe aleea din fundul grădinii noastre și care a intrat la un suc de mere. Am citit tot. „Îmi voi lua înapoi oile din mâinile lor, nu-i voi mai lăsa să-Mi pască oile şi nu se vor mai paşte nici pe ei înşişi;” v 10. „N-am auzit nici o predică din acest capitol”, mi-a spus fratele, fost șef al meu la primul job, reîntors dela membru de partid la religia părintească (un țarc evanghelic) după pensionare . Am vorbit și duminica trecută la Aleșd din acest loc, și duminica aceasta la adunare și cu voia lui Dumnezeu vreau să mai fac câteva postări pe temă și să pun și înregistrările. Dar nu știu când va fi acest timp, pentru că ieri am fost la târg de carte în Cluj, cel mai mare târg de carte de când știu eu, două corturi mari și mai multe mici, am luat ceva cărți și iar sunt „în parcare” pentru câteva zile.
Am întâlnit o scriitoriță la târg care mi-a arătat o masă plină de cărți, toate scrise de ea. Avea un debit verbal! Când ați avut timp? Eu mai aveam duminică 5536 de zile până la 70 de ani și dac-ar fi fost să cumpăr câte-o carte de citit pe-o zi, umpleam viața cu câtă ofertă era. M-am resemnat la 3-4 și am plecat.
Multă maculatură, zeci de titluri cu mistică ortodoxă, cum poți scrie atât de mult despre nimic!
Au apărut și două cărți despre războiul din Ucraina…și încă n-au trecut două luni. Cărți legionare, catolice, militare, astrologie, multe de copii, Hasefer, Litera, edituri vechi și foarte multă lume. Există un Babel al ideilor, căci fiecare ideologie e ca un țarc, ca o limbă, ca o etnie, îți dă identitate, avânt, îi dă furnicii furnicar, albinei stup și omului impresia de putere și măreție. Există chiar o mistică a mulțimii, mistică hrănită de o uniformă sau un chipiu, de o insignă sau un ecuson, iar de mistici consumatori o țară balcanică nu duce lipsă, așa simt eu. Dac-ați citit pe Mihail Sebastian „Cum am devenit huligan” ați fi depistat plagiatul de idei, iar dacă n-ați citit, va urma să dau eu copy/paste. Căci asta citesc acum și parcă devin și eu, pentru că devii huligan dacă spui adevărul.
Pace!