Cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu? Despre nevoia de standarde în lucrarea pentru Dumnezeu.

”….iar dacă voi întârzia, ca să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului.” 1 Timotei 3:15 (GBV)

Care este modelul de urmat? La ce ne uităm când vorbim de ”cum trebuie”? Este vorba de un standard, de o măsură, care este această măsură?
După ce criterii stabilim dacă cineva ”se poartă cum trebuie” sau ”nu se poartă cum trebuie” în casa lui Dumnezeu, adică în Adunarea Dumnezeului celui viu.

(Observație: casa lui Dumnezeu nu este o clădire cu ziduri și porți și geamuri și acoperiș. Casa lui Dumnezeu este alcătuită din oameni, din oamenii lui Dumnezeu care slujesc unii altora și celorlalți oameni. Deci întrebarea ar fi: cum trebuie să se poarte cineva printre oameni, cum trebuie să ne purtăm unii cu alții și cu Dumnezeu însuși, cum îl slujim ca robi în ”gospodăria” Lui?)

Singurul model valabil și sugerat în Biblie este modelul închinării din Cortul Întâlnirii.

Avem un Mare Preot-model (în Vechiul Testament) și un Mare Preot în ceruri pe Domnul Isus.
Avem preoție-model (în Vechiul Testament) și noi suntem preoți, preoție aleasă.
Avem seminție aleasă-model (seminția lui levi), noi suntem socotiți o seminție aleasă.
Casa lui Dumnezeu (modelul) avea o perdea dinăuntru, noi avem trupul Dumnului Isus răstignit pe o cruce.
În casa-model se aduceau jertfe din trupuri de animale, noi aducem jertfe duhovnicești: laude, mulțumiri, mărturisiri cu cuvintele noastre.
În casa-model se mânca pâine din cele dintâi roade, noi toți reprezentăm acea pâine, ca fiind simbolic cele dintâi roade.
La jertfele-model se aducea untdelemn, noi aducem cunoștință adevărată a lucrurilor reale în rostirile noastre.
La jertfele-model se adăuga sare, noi nu vorbim nimic fără har, fără renunțare la sine, la merite proprii.
Peste jertfele-model se turna vin, noi frângem pâinea și bem paharul în amintirea Celui care a făcut jertfa de ispășire.
La jertfele-model se adăuga tămâie, noi aducem rugăciunile noastre în Numele Domnului Isus, care le ia și le prezintă Tatălui, iar noi ne ațintim privirile la El.
Mai erau în acea casă-model un lighean (semnifică botezul), haine albe (semnifică faptele), se făcea stropire cu untdelemn și cu sânge (semnifică învățarea), mai erau trâmbițe, un chivot și multe alte detalii care toate-toate dau măsura, oglinda și etalonul lucrului nostru.
Mai era în casa-model un foc necurmat al jertfei, două jertfe zilnice și alte feluri de jertfe, noi avem focul despre care a zis Domnul Isus că vrea să-l aprindă pe pământ. L-a și aprins la rusalii prin limbile de foc care au căzut peste fiecare din ei.
Și noi avem de întreținut acest foc, de curățat cenușa, de adus lemne noi și de întețit focul.

După acest model să ne socotim fiecare și după acest model socotim și lucrarea cuiva.

Apoi, mai era în casa-model o încăpere unde se țineau etaloanele, vasele de măsură, mai erau încăperi-tezaur, unde se țineau zeciuielile de bani și de alte produse. Dacă această cameră a etaloanelor lipsește, jertfa nu se poate aduce cu rânduială, pentru că la fiecare jertfă trebuia adus proporțional din fiecare element, măsurat cu măsuri precise.

Un exemplu: pe vremea lui Tobia, în camera etaloanelor s-a instalat un amonit (artist). Ce bine seamănă cu starea de acum a multor adunări care au renunțat la orice fel de standarde și au întronat muzica ca să locuiască acolo.

Cum este camera sufletului tău? Ce locuiește în ea? Ce jertfe aduci? Știi să te porți în Casa lui Dumnezeu? Ești lăudat de Stăpân, ești bine-văzut de El? Când El are ceva de făcut, îți dă ție lucrul să-l faci sau caută pe altul? Ești disciplinat în rânduielile casei? După ce semne te iei?

Dacă cumva în ce ai citit mai sus ți-ai imaginat ceva legat de o slujbă în vreo biserică oarecare, ai greșit profund. Nicăieri nu există în Biblie gândul că creștinii ar trebui să aibă biserici, clădiri în care să facă aceste lucruri descrise mai sus. Să nu ne închinăm nici măcar oamenilor mari (tot făpturi sunt și ei), darmite să ajungem să socotim de absolută trebuință o capelă sau o clădire zidită de mâini de om. Nu avem nevoie de aceste construcții și vă rog frumos dacă nu vreți să aveți o viață pierdută, să vă scoateți de tot din cap gândul că îl slujiți pe Dumnezeu ”în biserică”.

Iar dacă cineva nu se poartă ”după dreptarul acesta” ne dăm seama ușor de cât de puțin dorește să fie plăcut Stăpânului Casei, dar și de riscurile care le implică să-ți împletești lucrarea cu acela. De aceea temeiul unității este ca ”fiecare din voi să arate aceeași râvnă” conștient că slujește unui Dumnezeu Viu, într-o casă Vie și ești notat și apreciat de Dumnezeu. Dacă te socotești în fața unor pastori, sau oameni sau enoriași, de aceștia te poți ascunde, la fel și ei de tine, ei sunt ”indulgenți” la note și n-au nici un scop. Nu tot așa este cu Dumnezeu, El este un foc mistuitor.

Ideea cu care să rămânem este că există standarde la care să ne raportăm. Fără standarde e haos. Există un”cum trebuie” și cu aceste standarde putem evita ce nu este ”cum trebuie”: oamenii, faptele și asocierile despre care spune Cuvântul ”îndepărtează-te și de aceștia”!

2300 de seri și dimineți, anul 1967: împlinirea unei profeții Biblice

333+1967=2300
În 333 î.H. Alexandru cel mare l-a bătut pe Darius persanul, începe numărătoarea celor 2300 de ani, conform Daniel 8.
Ce s-a întâmplat când au expirat cei 2300 de ani?
Evreii au cucerit Ierusalimul în războiul de șase zile.
Profețiile sunt clare, vreți să le vedeți?
Citiți întreaga explicație de mai jos!
”Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor.” Domnul Isus
”Până când va fi călcat în picioare sfântul Locaş şi oştirea?“ Şi el mi-a zis: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi…” profetul Daniel

Text de citit: Daniel 8

”1. În anul al treilea al domniei împăratului Belşaţar, eu, Daniel, am avut o vedenie, afară de cea pe care o avusesem mai înainte.
2. Cînd am avut vedenia aceasta, mi s-a părut că eram la capitala Susa, în ţinutul Elam; şi în timpul vedeniei mele, mă aflam lîngă rîul Ulai.
3. Am ridicat ochii, m-am uitat, şi iată că într-un rîu stătea un berbece, şi avea două coarne; coarnele acestea erau înalte, dar unul era mai înalt decât celălalt, şi cel mai înalt a crescut cel din urmă.
4. Am văzut cum berbecele împungea cu coarnele spre apus, spre miazănoapte şi spre miazăzi; nici o fiară nu putea să-i stea împotrivă şi nimeni nu putea să scape pe cine-i cădea în mână; ci el făcea ce voia, şi a ajuns puternic.
5. Pe cînd mă uitam cu băgare de seamă, iată că a venit un ţap de la apus, şi a cutreierat toată faţa pământului, fără să se atingă de el; ţapul acesta însă avea un corn mare între ochi.
6. A venit până la berbecele care avea coarne, şi pe care-l văzusem stând în rîu, şi s-a repezit asupra lui cu toată puterea lui.
7. L-am văzut cum s-a apropiat de berbece, s-a aruncat încruntat asupra lui, a izbit pe berbece, şi i-a frânt amândouă coarnele, fără ca berbecele să i se fi putut împotrivi; l-a trântit la pământ, şi l-a călcat în picioare, şi nimeni n-a scăpat pe berbece din mâna lui.
8. Ţapul însă a ajuns foarte puternic; dar când a fost puternic de tot i s-a frânt cornul cel mare. În locul lui au crescut patru coarne mari, în cele patru vânturi ale cerurilor.
9. Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit, şi spre ţara cea minunată.
10. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele, şi le-a călcat în picioare.
11. S-a înălţat pînă la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată, şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt.
12. Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevărul la pământ, şi a izbutit în ce a început.
13. Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: „În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare sfântul Locaş şi oştirea?“
14. Şi el mi-a zis: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit!“
15. Pe când eu, Daniel, aveam vedenia aceasta, şi căutam s-o pricep, iată că înaintea mea stătea cineva, care avea înfăţişarea unui om.
16. Şi am auzit un glas de om în mijlocul râului Ulai, care a strigat şi a zis: „Gavrile, tâlcuieşte-i vedenia aceasta.“
17. El a venit atunci lângă locul unde eram; şi la apropierea lui, m-am înspăimântat, şi am căzut cu faţa la pământ. El mi-a zis: „Fii cu luare aminte, fiul omului, căci vedenia priveşte vremea sfârşitului!“
18. Pe când îmi vorbea el, am căzut cu faţa la pământ leşinat. El m-a atins, şi m-a aşezat iarăşi în picioare în locul în care mă aflam.
19. Apoi mi-a zis: „Iată, îţi arăt ce se va întâmpla la vremea de apoi a mâniei, căci vedenia aceasta priveşte vremea sfârşitului.
20. Berbecele, pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, sunt împăraţii Mezilor şi Perşilor.
21. Ţapul însă este împărăţia Greciei, şi cornul cel mare dintre ochii lui, este cel dintâi împărat.
22. Cele patru coarne cari au crescut în locul acestui corn frânt, sunt patru împărăţii, care se vor ridica din neamul acesta, dar care nu vor avea atâta putere.
23. La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean.
24. El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor.
25. Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni cari trăiau liniştiţi, şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit, fără ajutorul vreunei mâini omeneşti.
26. Iar vedenia cu serile şi dimineţile, de care a fost vorba, este adevărată. Tu, pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremi îndepărtate.“
27. Eu, Daniel, am stat leşinat şi bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat şi mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta, şi nimeni nu ştia.”

(Completare, 20 sept 2016: Vă rog să urmăriți comentariile, adaog periodic noi resurse pe subiect, mai mult în engleză! Mulțumesc.)

2300 de seri și dimineți sau conform acestei scheme: 2300 de sărbători de paște:
Pentru comoditate traduc aici:

483 de ani

”Să ştii dar, şi să înţelelgi, că dela darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, pînă la Unsul (Mesia), la Cîrmuitorul, vor trece şapte săptămîni; apoi timp de şasezeci şi două de săptămîni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strîmtorare. După aceste şasezeci şi două de săptămîni, unsul va fi stîrpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfîntul Locaş, şi sfîrşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărît că războiul va ţinea pînă la sfîrşit şi împreună cu el şi pustiirile.” Daniel 9:25-26

62+7=69
69×7=483

A spus-o și Ioanid:

”Da. Chiar atunci în ziua zece a lunii,
Se împlinea profeticul verdict.
Erau în ziua aceea patrusute
Optzecişi trei de ani de la edict.”

Dar să dăm toată poezia:

”Cu sac de pocăinţă şi cenuşă,
În taina foişorului stingher,
în clipa jertfei, se ruga profetul
cu braţele întinse către cer.

***

“Înalt şi sfânt Stăpân atotputernic,
Cel ce din veci rămâi în legământ,
Tu ştii că noi, poporul Tău nevrednic,
Ne-am lepădat de-altar şi de Cuvânt.

Am râs de Lege, ca de cărţi păgâne,
– şi regi şi robi – şi ni se cade acum
să ni se umple faţa de ruşine
şi-n lacrimi să scăldam străinul drum.

O scrisoare … furtunoasă

Ar trebui să scriu că această postare este interzisă minorilor, sau interzisă adolescentelor crescute în familii creștine.
Scrisoare la care mă refer, (o găsiți aici  și mai jos, în al doilea comentariu) a fost citită la noi în adunare acum aproximativ 3 ani de către un ”frate respectat și credibil”.
În adunare erau atunci mai multe fete de vârsta adolescenței, care au ascultat împreună cu noi toți cu atenție.
Am crezut atunci în sinceritatea scrisorii, în sinceritatea expeditorului, în sinceritatea celui care a citit-o, fără nici cea mai mică umbră de îndoială.
Nu am fost de acord cu experiența respectivei fete, dar am considerat atunci scrisoarea ca o mărturisire a unei experiențe care nu poate fi negată, așa crede omul, ce să-i faci?
Timpul a trecut și după o vreme l-am întrebat pe cel care a citit scrisoarea dacă a născut Daniela, ce mai știe?
Nu mai știa nimic.
Apoi a apărut cazul Titel Maghiar: vezi http://vegheaza.com/2015/06/06/dosarele-chix-1/

Alexandru cel Mare: cornul țapului de la apus. Legătura cu anul 1967 și cucerirea de către evrei a Ierusalimului.

Pilda:
”Pe când mă uitam cu băgare de seamă, iată că a venit un ţap dela apus, şi a cutreierat toată faţa pămîntului, fără să se atingă de el; ţapul acesta însă avea un corn mare între ochi.  A venit pînă la berbecele care avea coarne, şi pe care-l văzusem stînd în rîu, şi s-a repezit asupra lui cu toată puterea lui. L-am văzut cum s-a apropiat de berbece, s-a aruncat încruntat asupra lui, a izbit pe berbece, şi i-a frînt amîndouă coarnele, fără ca berbecele să i se fi putut împotrivi; l-a trîntit la pămînt, şi l-a călcat în picioare, şi nimeni n-a scăpat pe berbece din mîna lui. Ţapul însă a ajuns foarte puternic;…” Daniel 8:5-8

Tâlcul:
”Berbecele, pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, sînt împăraţii Mezilor şi Perşilor.  Ţapul însă este împărăţia Greciei, şi cornul cel mare dintre ochii lui, este cel dintîi împărat.” Daniel 8:20-21

Cu aceste gânduri în minte am citit cartea lui Arianus despre cuceririle lui Alexandru cel Mare. Predestinat de Dumnezeu să cucerească pe mezi și perși, înaintarea lui poate fi văzută în carte ca absolut condusă de mână divină. Toată cartea este o înșiruire de fapte de vitejie, că aproape ți se pare că citești o poveste despre eroi de legendă cărora le izbutește totul și care nu pierd niciodată. Dar când știi că de fapt toată istoria lumii se învârte în jurul răscumpărării, a poporului răscumpărat și folosit de Dumnezeu ca material didactic, ca din lecțiile lui să învățăm noi, nu ni se mai pare neverosimil ca Dumnezeu să dea popoare și milenii pentru o lecție veșnică. Mărimea prețului lecției să ne facă să vedem cu mai multă seriozitate unicitatea învățăturii pe care o urmăm și o credem.

Mozaic din Pompei cu bătălia de la Granicos, unde l-a învins pe Darius al 3-lea.

Daniel a proorocit cu 250 de ani înainte de Alexandru. Se zice (din cartea mea (tipărită în 1966 lipseau tocmai paginile cu intrarea lui Alexandru în Ierusalim, cenzura comunistă???) că atunci când a venit la preoți la Ierusalim, aceștia i-au arătat lui Alexandru proorocia lui Daniel care scrisese despre el cu 250 de ani înainte.

Dar să-l lăsăm pe Flavius Josephus în ale sale Antichități Iudaice (cartea XI, cap VIII, par 4-5) să ne descrie întâlnirea dintre Alexandru cel Mare și preoții iudei:

”…. Marele Preot Iaddus a fost cuprins de teamă şi îngrijorare în privinţa felului cum trebuia să-i întâmpine pe macedoneni, fiindcă stârnise mai înainte mânia regelui acestora prin refuzul său de a se supune. A recomandat mulţimii să se roage şi a închinat jertfe Domnului, pe care l-a implorat să ocrotească poporul, scăpându-l de primejdie. Când s-a dus la culcare după aducerea jertfei, Dumnezeu l-a îndemnat în vis să nu-şi piardă cumpătul, ci să deschidă larg porţile oraşului, gătite cu cununi de flori şi, cu poporul înveşmântat în alb, el însuşi împreună cu preoţii, purtând îndătinatele straie sărbătoreşti, să iasă în întâmpinarea regelui, fără nici o teamă, căci Domnul îi oblăduieşte. Cum s-a trezit din somnul său adânc, Iaddus s-a bucurat nespus de mult şi, dezvăluind tuturora prevestirea ‘cerească, ie-a înfăţişat îndemnurile primite în vis. Apoi s-a pregătit să iasă înaintea regelui.
Când a aflat că regele nu era prea departe de oraş, ei a mers cu preoţii şi mulţimea concetăţenilor, îmbrăcat în straie sărbătoreşti şi cu totul deosebite de cele întâlnite la alte noroade, ajungând până la locul ce se cheamă Sapha. Numele acesta înseamnă în greceşte „observator”, fiindcă de acolo ai în faţa ochilor Hierosoiyma întreagă, împreună cu templul. Fenicienii şi caldeenii veniţi ca însoţitori erau convinşi că, în apriga lui mânie, regele le va îngădui să jefuiască oraşul şi să-l ucidă pe Marele Preot, dar întorsătura lucrurilor a înşelat aşteptările lor. De îndată ce a zărit din depărtare mulţimea în haine albe, preoţimea în tunici albe din in scump şi pe Marele Preot, care purta o mantie de culoarea stânjenelului, împodobită cu aur, având pe creştet tiara cu placa aurită, unde era gravat numele Domnului, Alexandru a înaintat singur, a venerat numele divin şi l-a salutat în primul rând pe Marele Preot. După ce toţi iudeii, într-un singur glas, au urat bun venit lui Alexandru şi i-au cuprins în mijlocul lor, regii Siriei şi ceilalţi comandanţi au rămas muţi de uimire. închipuindu-şi că suveranul lor îşi pierduse minţile de-a binelea. Parmenion a fost singurul care s-a dus să-l întrebe cum se făcea că el, cel venerat de lumea întreagă, l-a venerat pe Marele Preot. Alexandru i-a zis: ,.Nu pe el l-am venerat, ci pe Dumnezeu, care l-a gătit cu supremul său strai preoţesc. Pe dânsul. îmbrăcat cu acelaşi strai, l-am mai văzut întrun vis pe care l-am avut pe când mă aflam la Dios, în Macedonia, şi chibzuiam deja cum voi reuşi să supun Asia, Domnul fiind cel ce m-a îndemnat să nu zăbovesc, ci să pornesc încrezător la drum. El însuşi va păşi în fruntea oştilor mele şi-mi va încredinţa împărăţia perşilor. Deoarece n-am mai întâlnit vreodată un alt om cu veşmânt asemănător, de cum l-am zărit, mi-am şi reamintit de visul acela şi de prevestirea lui. Am acum convingerea că din poruncă divină am întreprins această expediţie, că-l voi întrece pe Darius, nimicind puterea perşilor şi că-mi voi realiza toate planurile mele!” După ce a dat acest răspuns lui Parmenion, el a întins mâna dreaptă Marelui Preot şi, însoţit de-alaiul preoţesc, a intrat în oraş. A urcat până la templu, unde a adus Domnului o jertfă aşa cum l-a învăţat Marele Preot, vădind faţă de acesta şi de sacerdoţii săi cea mai înaltă preţuire. Când i s-a arătat cartea lui Daniel, în care figura profeţia că un grec va nimici puterea perşilor , Alexandru a susţinut că el însuşi se socotea grecul acela şi a împrăştiat apoi mulţimea stăpânită de bucurie.”

Iacoppo Amigoni  a pictat din închipuire întâlnirea.

Concluzie:

La ce ne folosește să știm istorie?
La ce ne folosesc profețiile?
La ce ne folosește să ascultăm știri?

Separat, luate fiecare, mai la nimic, dar puse una lângă alta, cu Cuvântul lui Dumnezeu în frunte, la multe.

Istoria, scurtă cum e, de doar 4500 de ani de la potop, e istoria creației Lui, a Tatălui, noi toți suntem copii ai lui Noe. Ce a lăsat Tatăl scris în cartea Lui, cu ce urme a lăsat istoria se potrivește perfect. Chiar și scriitorii vechi antici coincid până la detalii cu istoriile biblice.

Profețiile împlinite, cum e cea despre care vă tot scriu de-un ceas, ne pun față în față profeția și împlinirea, ușa și cheia, pilda și tâlcul. Astfel, știind felul cum se înțeleg între ele, putem extrapola, putem extinde înțelegerea și la cele neîmplinite sau cele mai confuze.

Am în minte ca un exemplu doar, cifrele din Daniel, profețirea Unsului: ” Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, pînă la Unsul (Mesia), la Cîrmuitorul, vor trece şapte săptămîni; apoi timp de şasezeci şi două de săptămîni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strîmtorare. După aceste şasezeci şi două de săptămîni, unsul va fi stîrpit, şi nu va avea nimic.” Daniel 9:25 Dacă adunăm: 7×7+62×7=483

Să-l lăsăm pe Ioanid să-i dea tâlcul:

”„Ce-mi ceri?” vorbi cu milă împăratul.
Neemia rosti în gând o rugă.
Încremenise parcă-ntreg palatul.
„Aş vrea, stăpâne eu umila slugă,

să rezidesc din colb Ierusalimul.”

Se uită Artaxerxe blând. „Când pleci?…”

Aşa s-a dat edictul rezidirii
În anul patrusute patruzeci
şi cinci de dinainte de Mesia.
Dar cine oare şi-a adus aminte
Şi-a stat să urmărească profeţia
De la edict la anul jertjei sfinte,

Cum au rămas în scriptele străbune?
Dar dacă omul vremea nu-şi măsoară.
Cel veşnic totuşi credincos rămâne…..
……………………………………..
Dar vai. Pe când în zarea înălţimii
Vedeai doar zâmbet, doar extraz nespus,
Un singur om în mijlocul mulţimii,
Un singur om plângea. Era Isus.

Şi când, acolo, pe a culmii treaptă,
Se-ntoarseră apostolii spre El,
Îl auziră amintind în soaptă
De ziua ce-o scrisese Daniel.
……………………………………….
O, de-ai putea când vântul morţii tace,
Măcar în ziua aceasta să-nţelegi
Căinţa care ţi-ar aduce pace
Şi legământul unei alte legi!

Dar toate acestea nimeni nu le ştie.
Ascunse sunt acum de ochii tăi.
Şi duşmanii se vor grăbi să vie,
Rostogolindu-ţi zidurile-n văi.

Nu va rămâne piatră peste piatră,
Ci toate la pământ vor mucezi.
Căci astăzi, când ţi-e casa cercetată,
Tu n-ai deosebit această zi.

***
Da. Chiar atunci în ziua zece a lunii,
Se împlinea profeticul verdict.
Erau în ziua aceea patrusute
Optzecişi trei de ani de la edict.”

Nu-mi dă pace dar nu mă obsedează nici potrivirea dintre visul lui Daniel cu ciocnirea dintre Alexandru și ”berbece”, anul 333 î.h. dacă socotim anul bătăliei de la Issos despre care stă scris că ”….Bătălia de la Issos din anul 333 î.Hr, a fost decisivă și a marcat începutul declinului marelui Imperiu Persan, ceea ce părea de neimaginat până atunci.” Dacă adunăm cei 333 de ani la 1967, anul cuceririi Iersalimului de către evrei, dă exact o altă cifră din Daniel: 2300 de seri și dimineți.

Nu mai scriu că astea-s motive de ars pe rug, dar mai sunt potriviri împlinite.

Să ne uităm însă la profețiile neîmplinite, se petrec sub ochii noștri împliniri.

La ce ne folosește să știm? Punând una lângă alta cele scrise cu cele ce urmează, ne vom forma înțelept așteptările. Sufletul nostru va zice: Vino Doamne Isuse! Așteptările lumii sunt iluzii: progres, evoluție, …minciuni. Realitatea: boală, accident, moarte, groapă,, prohod, săracu de el, bine că noi trăim….
Din așteptări (de obicei necesar logice) se formează eticele vise și din vise pateticele planuri, locul unde se împotmolesc majoritatea oamenilor, încarcă măgarul peste puteri.

Să privim și istoria și știrile prin ochelarii profețiilor.iar dacă ai ajuns până aici și mai vrei să dai o oră subiectului urmărește un documentar titrat în română cu viața lui Alexandru cel mare.

 

 

Voi scoateți arma când vedeți cuvinte

Toate necazurile tuturor oamenilor lui Dumnzeu li s-au tras de la cuvintele lui Dumnezeu.
Dacă tăceau trăiau liniștiți.

Cam la fel am pățit și eu și tot pățesc, unii mă cred, alții nu, iar pe cei mai mulți nu-i interesează. De ce să te intereseze un lucru și greu de dovedit, și incomod. mai ales că atunci”…când nu știi care este adevărul, îți închipui că lucrurile stau așa cum ți-ar plăcea ție să fie.”.  Oricum eu nu caut să conving de nimeni despre necazuri, dar nici nu mă opresc să spun cuvintele care-mi aduc necazuri.

Ca o paranteză, amintesc despre postaci de serviciu chiar aici pe blogurile creștine, o armată de tastaturi lingușitoare care cred exact ca tine (frate, ce lumină ai!) și-ți scriu lucrurile care-ți place să le auzi. E un fel de luptă, cu alte arme, arme la care nici Păunescu nu s-a gândit. S-a gândit însă Apostolul Pavel.

Comentam zilele trecute cu un client poezia despre cafea a lui Vadim și el mi-a recitat din memorie poezia Analfabeților a lui Păunescu. Zicea clientul că era în contextul în care parcă la Ploiești s-a răsturnat o tribună și cenaclul Flacăra a fost interzis. Păunescu s-a înfuriat. O altă variantă spune că poezia este scrisă împotriva cenzurii. Oricum este o analiză din interior făcută de ”unul din poeții …noștrii”, descrie lucrurile dinăuntru.

Cităm:

”V-am spus să puneţi mâna să munciţi.
Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,” da , a zis bine, pândaci din umbră, știa omul.

”Şi lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre şi mimind tumulturi
Cu aroganţi şi trindavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi.”, cifre umflate erau, tumulturi mimate (aplauze) din greu, doctoranzi trândavi și aroganți ”sunt încă” iar papagali…a exagerat, chiar și ciorile vopsite se dau papagali, poate și vulturi, nu știu.

”V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,
Să nu-i păstraţi în spirt învaţătura
Şi voi într-una fără să-l citiți
Îl pomeniţi până vă doare gura.” Ei, nu doar pe Marx, unii îl pomenesc toată ziua pe Dumnezeu fără să-l citească.

Ultimul citat: ”Dar nu ştiam ca v-aţi născut şi surzi
Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.”

Primele victime ale epurărilor comuniste au fost redactorii de ziare. Când am scos primele rânduri multiplicate (în 1989) mi s-a deschis Dosar de Urmărire Informativă. Când am deschis adunare în casa noastră mi s-au prezentat primii înfiltrați (pe lângă cei ce-i „moștenisem” de la frații mai bătrâni, informatorii lor), un număr mare. Când am făcut primele postări pe forumuri creștine (eram o mână de oameni) ”a venit și Satana în mijlocul” nostru, postând și comentând. Când am deschis primul blog, apoi al doilea, când am moderat ”Masa Rotundă2”, peste tot am simțit țăcăniturile armelor tastaturilor vrășmașe. Ultimul comentariu ”glonț” (sau bici) l-am primit azi. Slăvit să fie Domnul.

Dar pentru că am găsit un poet care cunoștea sistemul, i-am folosit gândurile, pentru că atunci ”…când nu știi care este adevărul, îți închipui că lucrurile stau așa cum ți-ar plăcea ție să fie.” Păunescu însă știa și a lăsat închipuirile deoparte, adevărul (realitatea) este că o armată de ”pândaci din umbră”, preocupați să ”umfle cifre” și să ”creeze tumulturi”, pomenind pe Cel ce nu-l citesc, scot imediat arma când văd cuvinte.

Desigur că și pentru aceste admirabile așezări, trebuie să mulțumim tot lui Dumnezeu!

Dacă cuiva i-ar plăcea să creadă că nu-i adevărat ce scriu aici, atunci să citească invers citatul lui Arrianus, că l-am scris de două ori și e destul

După aceea, voi trimete o mulţime de vînători

Este citat din Ieremia 16, un pasaj care descrie parcă un tablou al istoriei pe care o trăim acum.
”Iată, trimet o mulţime de pescari, zice Domnul, şi-i vor pescui; şi după aceea, voi trimete o mulţime de vînători, şi-i vor vîna pe toţi munţii şi pe toate dealurile, şi în crăpăturile stîncilor.”

Pescarii au fost pe vasele de pescuit cu care au migrat în israel majoritatea evreilor din estul Europei, vânătorii sunt trimiși acum, acești așa ziși migranți care numai a refugiați nu par.
Nu e fugă de război (s-ar fi oprit în Turcia, unde e pace), nu e umblat după mai bine, mai bine este și în Turcia, și în Grecia, se pare că ruta nordiică (spre Suedia) se dovedește închisă de fermitatea poliției daneze și maghiare, e vorba aici de împlinirea sub ochii noștri a unei profeții biblice: profeția din Ieremia care arată cum Dumnezeu îi va forța pe evrei să plece de oriunde în țara lor, o migrație inversă.

Este lesne de observat că destinația migranților este exact zona din Europa unde trăiesc cei mai mulți evrei: Marea Britanie, Olanda, Belgia și Franța.
Acești evrei privesc cu reală neliniște creșterea numărului de potențiali anti-semiți în jurul lor. Să ne ajutăm cu părerile lor din ziarul electronic: The Times of Israel, articolul de aici. Traduc porțiuni:

”Deși înclinați să-i ajute (pe migranți), unii evrei se tem că un aflux de refugiați sirieni poate creste antisemitismul, golind Europa de evreii ei.” (Oare ei știu că exact asta spune Biblia?)

”Îi ajut pe refugiați, dar cu frica că ajutând trimit un pericol spre alți evrei din Europa.” spune Zoltan Radnoti unul din capii comunității de evrei din Ungaria.

Într-un alt articol din New York Times (și nu numai acolo) se arată cum Netanyahu îndeamnă pe toți evreii să se întoarcă în Israel. Netanyahu îndeamnă la o migrare în masă a Evreilor din Europa.

Nu este doar o chestiune politică. Politica poate face puțin în acest domeniu. Este o chestiune strict de înțelegere a vremurilor, de înțelegere a profețiilor. Nu trebuie să facem nimic, doar să observăm și să știm ce vremuri trăim: ”Cel ce vine va veni și nu va zăbovi!” Este cu prisosință scris în toate Scripturile că evreii trebuie să fie întorși în țara lor când îl vor recunoaște pe Domnul Isus ca Mesia (după răpire). Nouă ne este lăsat scris să fim atenți la evrei (la smochin) căci după pilda smochinului știm timpurile.

Eu nu mă aștept la un nou holocaust, dar  o creștere a anti-semitismului în actualul context este mai mult decât evidentă ținând cont de marele număr de migranți care se îndreaptă chiar spre locurile lor. E mai mult decât evident că evreii vor trebui să plece. E de așteptat ca mulți din acești migranți să poarte cu ei sămânța urii ”măgarului sălbatic” și să se poarte cu agresivitate cu vecinii lor evrei ca să-i facă să fugă.

Dacă poate dragul meu citiror, citești acest articol cu gând de a-i găsi hibă (cei ce scoateți arme când vedeți cuvinte), poate vrei să mă acuzi de gânduri xenofobe, liniștește-te! Sau mai bine, neliniștește-te. Liniștește-te cu privire la mine, eu constat, nu incit, mărturisesc, nu acuz. Dar neliniștește-te cu privire la tine, căci dacă nu ești împăcat cu ”Cel ce vine”, cu cel care va aduce cu sine judecata, n-o să-ți fie bine. Neliniștește-te, citește Bibia și împacă-te cu Cel ce te-a creat, cu Cel ce a scris acum 2600 de ani aceste vorbe prin profetul Său și acum se aduc la îndeplinire. Nu sunt coincidențe, sunt împliniri exacte, neliniștește-te!

Nici eu, nici tu n-am fi crezut că vom vedea vreodată astfel de imagini, (le credeam de pe vremea secolului 12, când migrau popoarele). Dar iată că la sute de ani de la ultimele migrări, se împlinește vorba profetului: ”voi trimite o mulțime de vânători”, nu zice că doi-trei. Să te gândești la acest lucru când vezi astfel de imagini:

Citate (1)

”…când nu știi care este adevărul, îți închipui că lucrurile stau așa cum ți-ar plăcea ție să fie.”

Flavius Arrianus, Expediția lui Alexandru cel mare în Asia, pag 62, Ed Științifică, 1966

Asta citesc acum, aproape am terminat. O carte fascinantă despre ”Țapul de la apus” profețit cu 250 de ani mai înainte de profetul Daniel în capitolul 8.

Moartea n-a băut cafeaua

Un prieten bun l-a cunoscut bine.
L-am întrebat: ”Nu i-ai spus să se pocăiască, ce a zis?”
”Frate, i-am spus, dar era plin de sine”, ”am auzit că părinții lui erau oameni modești, credincioși, dar el era arogant!”

Într-adevăr, crescut de mic cu Biblia în mână, ajuns apoi la maturitate lingău de curte al dictatorului, ce transfer de interes!!!??

Apoi toate mascaradele și porcăriile ce le scotea pe hîrtie sau pe gură.

Despre morți numai de bine? Da de unde, despre oricine numai adevărul.

Cât despre poezii și rimă? Ultima  a fost reaușită, ca rimă, dar nu ca adevăr.
Presimțind moartea, ca un vizitator apropiat, o invită la o cafea. La urmă îi spune că i-a pus șoricioaică în cafea.

Un fel de reeditare a biblicului: ”cu moartea pe moarte călcând”.
Dar ”moartea a domnit de la Adam” nu numai până la Moise, ci și până la CVT, până astăzi, nu i-a putut pune nimeni șoricioică în cafea. Va mai domni până va fi nimicită pe vecie.

Până atunci nu e sensibilă nici la poezii, nici la rugăminți și nici nu-i face nimic cafeaua cu șoricioaică. Poate nici nu bea cafea. Pentru că nu sunt semne că i-ar fi somn, că ar fi dormit vreodată.

Ar fi fost frumos să se pocăiască, să regrete, că avea ce. A crezut că negociază, că-i câștigă votul și morții, acestui dictator prin lingușeala unei poezii. N-a mers. Moartea n-a băut cafeaua. Probabil nu-i plac nici poeziile.

Au fost mântuiți locuitorii din Ninive?

…că de pocăit, s-au pocăit la vestirea lui Iona.
S-au pocăit la modul real, așa încât Dumnezeu nu a mai nimicit cetatea.
Au fost ei ”mântuiți”?
În mod sigur au fost mântuiți de distrugerea iminentă. (De distrugerea de mai târziu, cetatea n-a scăpat, cum scrie Naum.)
Cât privește moștenirea ”raiului” așa cum ne place nouă s-o vedem alb-negru, sau mai bine zis: verde-roșu (loc cu verdeață-flăcări de foc) aici mai este un hop: judecata lui Dumnezeu.
Iar despre această judecată scrie la Scriptură că ”Bărbaţii din Ninive se vor scula, în ziua judecăţii, alături de neamul acesta, şi-l vor osândi, pentrucă ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decît Iona.”

Deci istoria nu s-a terminat, locuitorii din Ninive nu dorm ”somnul cel de veci”, nici cimitirele nu sunt ”locuri de veci”, ci locuri ale învierii, de unde cei ce dorm se vor trezi ceată după ceată. Istoria este o ecuație încă nerezolvată, o carte deschisă. 
Locuitorii din Ninive nu și-au terminat treaba, ei vor fi la judecată martori ai acuzării, vor osândi pe cei ce nu s-au pocăit.

Așa să vedem istoria, a fost o involuție a cugetului oamenilor, de la fiii lui Noe, generație după generație ce s-a petrecut constant, așa încât acești stră-stră-strănepoți ai lui Noe, ninivenii, ca noi toți dealtfel nu putem spune că nu vedem dumnezeirea în creație și nu avem în noi lumina cugetului. O avem, o au toți oamenii și tuturor le sună un ceas al cercetării, o vreme de pocăință. La niniveni n-a sunat degeaba. La cei din vremea Domnului Isus a sunat cam degeaba.

Ție cum îți sună, nouă cum ne sună ceasul cercetării? Să nu ne gândim la niniveni și la Iona, ci la noi și la vestirea Domnului Isus.

Protejat: Înregistrări din adunare septembrie 2015

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Și n-au știut nimic

”…..cum era în zilele dinainte de potop, cînd mîncau şi beau, se însurau şi se măritau, pînă în ziua cînd a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic, pînă cînd a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.” Matei 24:38-39

Opinia publică era batjocura, oamenii de obicei batjocoresc ce nu cunosc.

În alt loc scrie că ”înadins se fac că nu știu” deci este o neștiință voită, nu se poate spune”: ”vai săracii!”.
Să fim serioși, Dumnezeu nu este nedrept când își dezlănțuie mânia, frământarea cugetului din fiecare om îi dă acestuia destule argumente ca să nu se poată dezvinovăți, lucrarea legii fiind scrisă în inima fiecăruia.

Neștiința care este în oameni vine din împietrirea inimii lor cum clar scrie: ”din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor”  Efeseni 4:18 Este vorba atât de o degenerare a generațiilor, una după alta, cât și de o degenerare a educației: cu cât o generație este mai îndepărtată de Dumnezeu decât cea dinaintea ei va încuviința sisteme de educație tot mai ateiste, evoluționiste. Aceste așa-zis științe furnizează minții fragede a pruncilor temelii false de gândire, care duc repede la argumente ateiste ce împietresc mintea tinerilor pe măsură ce cresc și justifică păcatul și ateismul.

Ce stare tristă! Să nu știi vremurile, să nu știi de unde a început lumea, să nu știi ce-o așteaptă. Să aștepți evoluție când de fapt va fi o prăpădenie neașteptată și o dezamăgire generală. Trist. Să nu știi! Să vrei să te faci că nu știi de fapt.

Potopul a lăsat urme în fiecare loc de pe pământ, forma actuală a pământului este dată de aluviunile depuse de potop. Să nu vrei să vezi aceste evidențe înseamnă să te prostești pe tine. De aici începe educația, de la creație, de la martorii lui Dumnezeu împotriva omului: cerul și pământul. Și de-aici începe și știința, știința cea pe drept numită astfel, cea care te face să cauți și să crezi Cuvântul care te scapă de mânia viitoare.

Astăzi noi trăim acele zile, zile în care ”de la răsărit și de la apus” vin oameni și cred Cuvântul, iar cei din țări așa-zis creștine de secole se laudă cu evoluționismul din școli. Ce stare de prostire generală, ce poate fi mai trist, decât ca omul să nu vrea să știe ce i-ar face bine, stare de plâns.

Dar din această stare, fiecare om care se vede osândit poate să iasă prin pocăință și credință, adică prin mărturisirea păcatelor lui înaintea lui Dumnezeu, în Numele Domnului Isus Hristos. Orice crede acest Cuvânt al iertării și-și mărturisește păcatele lui Dumnezeu este iertat  și reabilitat prin simpla credință în această promisiune. O promisiune plină de speranță.

Azimi sau pâine dospită la frângerea pâinii?

Aproape că o astfel de întrebare trebuie trecută la nebună, dar sunt des întrebat.

Aproape sigur în noaptea în care a fost vândut Domnul Isus a folosit azimi, adică o azimă de pe masă.
Denumită generic: pâine.

Probabil ca să nu ne încurce. Căci ce folos ar fi dacă compoziția pâinii ne-ar interesa nu numărul ei? Pentru că simbolistica este dată de număr: o singură pâine, un singur trup. Acesta este sensul duhovnicesc al pâinii frânte: unul pentru toți, toți pentru unul. Unul singur a murit.

De ce să nu folosim azimi?
Pentru că ar fi greu. Uzual, mâncăm pâine dospită. Unde s-a scris și ce ar însemna să ne apucăm să coacem azimi doar pentru acest simbol? Am apăsa pedala semnificației pe compoziție, nu pe simbol.

Apoi, ar fi o greutate.
Apostolii când le-au scris celor dintre neamuri, le-au spus ”sa va feriti de lucrurile jertfite idolilor, de sange, de dobitoace zugrumate, si de curvie, lucruri de cari, daca va veti pazi, va fi bine de voi”. Dacă trebuia să ne ferim și de aluat la frângerea pâinii, ne-ar fi scris să nu ne încurce: feriți-vă de aluat la frângerea pâinii. Dar este un principiu al odihnei în Scripturi: ”nu pun peste voi altă greutate”. Evanghelia ia povara, nu pune poveri.

Este un aluat, aluatul fățărniciei, aluatul fariseilor de care trebuie să ne ferim, dar parcă tocmai cei care nu văd dincolo de aluatul din pâine, habar n-au de aluatul din învățături.

El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni(11) … despre urmașii lui Ismael

Toți comentatorii (ex. 1, 2, 3, 4 si alții) sunt de acord că genealogic din Ismael se trag arabii și spițele lor de neam.

Să citim profeția despre Ismael: ”Îngerul Domnului i-a zis: „Iată, acum eşti însărcinată şi vei naşte un fiu căruia îi vei pune numele Ismael; căci Domnul a auzit mâhnirea ta. El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni; mâna lui va fi împotriva tuturor oamenilor, şi mâna tuturor oamenilor va fi împotriva lui; şi va locui în faţa tuturor fraţilor lui.” (Geneza 16:11-12)

Această profeție o vedem împlinită astăzi sub ochii noștri, nu trebuie cine știe ce perspicacitate teologică sau abilitate de istoric ca să asociezi în minte profeția scrisă cu faptele ce se transmit zi de zi la știri. Urmașii lui Ismael sunt porniți împotriva întregii lumi, vor să instaureze dictatura lor sălbatică bazată pe anarhie și pe niște principii absurde asupra tuturor oamenilor.

Sălbăticirea este un simbol biblic al îndepărtării de Dumnezeu, domesticirea fiind un simbol al înfrânării, ascultării și supunerii față de Creator.

Ceea ce vedem astăzi, această creștere a războaielor bazate pe teologia islamică, nu este decât o împlinire a Cuvântului spus de Dumnezeu lui Avraam.

Și totuși sunt mulți credincioși printre arabi, așa este scris: ”din orice neam”. Pentru ei este cu atât mai greu cu cât, dacă pentru noi ca români e valabil ceea ce minți înguste au decretat: român=ortodox, pentru ei arab=musulman și e evident că situația lor e mult mai grea. O adevărată curățire a cugetului curăță și orice rămășițe de discurs xenofob (de ură față de străini).

Trebuie să căutăm în Scripturi pentru a ne afla corect atât locul pe graficul de timp al istoriei cât și poziția cugetului nostru în fața Tatălui care aduce la îndeplinire până la detaliu toate promisiunile Cuvântului Său.

Trebuie să respingem ca și copilării nătânge orice filosofii care explică altfel istoria și mersul actual al lumii, altfel decât după Cuvântul lui Dumnezeu.

Orice potrivire care o găsim între ceea ce este scris și știrile ce se transmit zi de zi (și găsim în fiecare zi dacă cunoaștem Scriptura) ar trebui să ne cerceteze cugetul spre pocăință și spre o și mai bună cunoaștere a acestor promisiuni, spre o și mai serioasă pocăință. Căci doar știind aceste lucruri ”ce fel de oameni ar trebui să fim noi”?

Cred că am terminat cu ”măgăriile”,  deși dacă mai am vreo inspirație o să mai adaug. Orice parte a creației este un mesaj, o pildă de înțeles, un pod spre o înțelepciune dată ”în lucrurile făcute de El” spre a fi înțeleasă în toată diversitatea ei. Chiar și smeritul măgar.

Închei cu o cântare a fratelui Niculiță:

”Măgaru-i socotit nătâng
la vietăți cel mai din urmă,
poverile pe el se strâng
și singuratic stă în turmă.

Deși-i privit ca un mișel
și-i umilit adânc de soarte
Isus a-ncălecat pe el
ca spre Ierusalim să-l poarte.

Mântuitorul Cel Smerit
alege suflete smerite
să-L poarte până la sfârșit
prin lumile nemântuite.”

Măgarul aproapelui meu (10) Despre proprietate și poftă

”Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău.” Exod 20:17

Prin lipsuri și trebuințe Dumnezeu a introdus în uzanța gândului nostru ideea de proprietate imediat după creație.
Dar trebuințele sunt de două feluri: nevoi și pofte.
Nevoile sunt necesități fără de care nu putem trăi. Poftele nu sunt necesități, ci împlinesc o dorință deasupra necesităților vitale. Evreul Maslow le-a descris în detaliu.

Observați că porunca nu spune să nu poftești deloc. Poate să-ți placă casa ta, să te bucuri de ea, chiar scrie peste tot în Biblie să te bucuri de nevasta ta, poți să te folosești de lumea aceasta, chiar măgarul tău să-l îngrijești, fără să faci din el un idol.

Altfel stă treaba cu ceea ce este al altuia. Să nu poftești! Să nu-ți placă, să-ți fie străin.

La ce ne folosește această poruncă? E vorba despre proprietatea lui Dumnezeu.
Noi suntem proprietatea lui Dumnzeu. Am fost răscumpărați și suntem ai Lui.

” Să răscumperi cu un miel pe întâiul născut al măgăriţei.” Exod 34:20 Cum vine asta, să dai un animal curat pe unul necurat? E singurul caz de animal necurat răscumpărat.

Ne vorbește despre răscumpărarea neamurilor, a celor necurați. Fiecare dintre noi suntem măgarul răscumpărat, suntem proprietatea Altuia, a Mielului care a murit în locul nostru, suntem ”măgarul” aproapelui nostru, suntem ”măgarul” Domnului Isus: Ca și în cântare: ”sunt măgărușul ce te poartă, în drumul spre Ierusalim.” Să nu poftim măgarul aproapelui nostru, ”să nu ne plăcem nouă înșine”.

” Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfînt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit dela Dumnezeu? Şi că voi nu sînteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, cari sînt ale lui Dumnezeu.” 1 Corinteni 6:19-20

Să ne purtăm cu trupul nostru ca și cu un bun împrumutat, încredințat pentru o vreme care ni se poate cere oricând înapoi. Până atunci: ”Timotee, păzește ce ți s-a încredințat”.

Proprietatea, dreptul de stăpânire este o imagine a adevăratei autoritâți în univers, stăpânirea unuia asupra altuia. Dacă născuți sub păcat, adică fiind proprietate a păcatului, am fost răscumpărați, am devenit proprietate a lui Dumnezeu. Ce tragic că în tot acest timp mulți se cred încă stăpâni, nu posesiuni, cum de fapt suntem fiecare.

Tu dragul meu, al cui ești, pe cine asculți, pe cine crezi, de cine te temi, cui îi spui secretele?
Te-a răscumpărat cineva, a murit Mielul pentru tine, sau ești tot măgarul care își place lui de el?
Dacă ești răscumpărat, dacă trupul și duhul tău sunt ale Altuia, atunci nu le iubi, nici sufletul tău să nu le mai iubească, să nu mai poftească lucrurile altuia. Poartă-te aspru cu trupul tău, ține-l rob celui ce l-a răscumpărat. E al lui.