citat:
”Cea mai mare pierdere în viaţă este însăşi viaţa.
Este sinonimă cu timpul şi este inestimabilă, şi totuşi oamenii zilelor noastre o petrec şi o vând pe nimic, la fel cum fac şi cu banii lor pe care nu i-au câştigat încă. Cu toţii suntem interesaţi de încercarea febrilă de a rezolva toate problemele ce ţin de mijloacele de trai, şi am ajuns să venim cu o soluţie mult mai complicată decât problema însăşi. Muncim cu disperare ca să ne eliberăm pe noi înşine şi reuşim numai să ne înrobim şi mai mult de noua libertate găsită.
Faptul că progresul tehnologic şi material din ultimii 75 de ani este uimitor, nu-l poate nega nimeni; dar a sosit vremea ca să ne trezim din cheful nostru materialist pentru a putea spune şi generaţiei următoare ce preţ extrem de uriaş am avut de plătit în ce priveşte implicarea noastră mentală, fizică şi morală. Am plătit pentru toate acestea cu viaţa
însăşi şi am ajuns ca nişte cochilii goale. Isus a spus că viaţa cuiva nu constă în lucrurile pe care le are în proprietate, dar nimeni nu L-a auzit.”
Capitolul XVII
Henry se întoarce acasă, la Shiloh
Cred că povestirea lui Henry şi a înaltei societăţi ar putea continua la nesfârşit, dar consider că trebuie să vă spun ce s-a întâmplat. Am crezut la început că n-o voi face; dar este corect numai dacă cititorul va afla sfârşitul povestirii.
Într-o zi, în timp ce Henry stătea la maşina de găurit, făcând găuri în plăcuţele mici de bachelită, începu să tuşească şi, după ce strigă după ajutor, merse înapoi la infirmerie ca să se odihnească vreo câteva minute. Făcea lucrul acesta des în
ultima vreme şi era mereu obosit. În timp ce stătea acolo cu ochii închişi, putea auzi freamătul constant al întregii fabrici şi acesta îi aduse aminte de zumzăitul din casa lui de la Whispering Pines şi cum aflase în noaptea aceea că era robul unei
maşini inumane care, mai devreme sau mai târziu, îl va nimici. Acum zumzetul fabricii îi confirmă ceea ce el ştia deja şi nu voia să recunoască: era prins într-o capcană, fără posibilitatea de scăpare!
Trăind într-o lume tăcută, a disperării, Henry ştia că nu avea să se mai întoarcă niciodată la Whispering Pines. Panica necontrolată a unui animal prins în cursă îl cuprinse pe Henry şi se întoarse cu faţa la perete, unde izbucni fără nicio jenă sau oprelişte, în plânset şi suspine. O, numai de ar fi putut Esther şti toate acestea! Numai de ar putea să-i spună şi ei…
sau altcuiva ce avea pe suflet. Dar nu era nimeni care să-l asculte. Nici nu putea fi altfel. Zumzetul societăţii din jurul lui îneca orice strigăt după ajutor.
Esther nu putea şti ce se întâmpla cu el, deoarece prăpastia dintre ei devenise prea mare. Pentru ea, lumea cea nouă a avantajelor de tot felul fusese întradevăr bună în anumite privinţe, iar pentru copii ea constituia o lume de basm ce devenise realitate. În schimb, pentru Henry aceasta devenise o închisoare tristă şi nefericită, în care era închis pentru
totdeauna. Cumva, ştia cum se simţise gâsca aceea care făcea ouă de aur. Devenise doar un simplu mijloc de împlinire a scopului acelei vieţi de care se bucurau ei. Se simţi zdrobit… singur, neiubit şi mai presus de toate, neînţeles. Deodată, se văzu angajat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu înalta şi îmbelşugata societate din jurul lui. Era puterea intangibilă, nedefinită şi invizibilă care căutase să-l nimicească în coşmarul său pe care îl avusese cu multă vreme în urmă; şi lacrimile fierbinţi care îi curgeau pe obraji îi arătau cât de aproape se afla de moartea aceea.
Asistenta de la infirmerie îl privi şi întrebă:
— Vă simţiţi bine, domnule Morgan?
Henry răspunse cu o voce stinsă:
— Chiar i-ar păsa cuiva dacă nu m-aş simţi
bine?
— Bineînţeles că i-ar păsa cuiva, răspunse aceasta. Sunteţi important pentru noi, domnule Morgan. Departamentul de care aparţineţi nu s-ar putea descurca fără aportul dumneavoastră.
Şi, într-o anume măsură, ea cuprinse întreaga viaţă a lui Henry. I-a făcut o injecţie care să-l ajute să se odihnească, iar când s-a trezit, era deja întuneric. Henry se simţea ameţit de la injecţie, dar i-a spus asistentei că avea încredinţarea că se
va putea descurca singur. Ea a intenţionat s-o sune pe Esther să vină să-l ia pe Henry acasă, dar el îi spuse că nu voia să deranjeze pe nimeni, că se va descurca singur să ajungă acasă. Se opri în sala de mese ca să bea apă şi luă două tablete
tranchilizante pe care i le prescrisese dr. Manson ca să „îşi mai liniştească nervii”, apoi se îndreptă spre locul de parcare. În timp ce era pe punctul de a se urca în maşină, s-a uitat în sus (ceva ce nu mai făcuse de multă vreme); pe cer era lună
plină care strălucea, iar stelele erau împrăştiate de la un capăt la altul al cerului. A rămas acolo câteva clipe, gândindu-se la luna aceea şi la cum ar arăta ea văzută de la Shiloh, cu razele ei intermitente ce luminează maldărele de porumb de pe câmpul lui. În timp ce sta acolo privind la lună, i se părea că aude iarăşi râsetele copiilor şi miroase focul aprins în şemineu şi floricelele de porumb şi o aude pe Esther spunând: „Vino, Henry, să facem o mică plimbare prin lanurile de porumb, iar mai târziu vei putea să le spui copiilor o poveste, înainte de culcare.” Apoi, i se păru că Esther era
în braţele lui, din nou împreună, râzând, iubind şi trăind. Henry intră în maşina lui, cu dor după odihna adâncă pe care o cunoscuse altădată şi după Shiloh. După ce motorul noii lui maşini porni, aprinse farurile şi plecă grăbit în noapte. Henry se afla în sfârşit pe drumul spre casă, la Whispering Pines şi la Shiloh.
Fred Danner a relatat că a auzit o bubuitură cam pe la orele 22 şi a crezut că fusese o explozie. Mai târziu, s-a gândit că ar fi putut fi un accident, aşa că îşi trase pantalonii, îşi luă jacheta şi o lanternă şi ieşi afară în noaptea luminoasă şi răcoroasă. Era lună plină şi lumina ei strălucea, dar nu a văzut şi nu a auzit nimic până când câinele lui a început să latre la podul care trecea peste vadul cel mai adânc al pârâului Sycamore. După ce a alergat să vadă ce ar putea fi acolo, a observat gardul de protecţie îndoit şi cioburi de geam pe jos. Când s-a uitat în jos, în apele scăldate de lumina lunii ale pârâului Sycamore, a văzut maşina lui Henry răsturnată cu roţile-n sus, care încă se mai învârteau. Fred a ascultat să audă vreun semn de viaţă, dar singurul sunet care străpungea liniştea nopţii era ţipătul trist al păpăludei şi sunetul constant al roţilor care se învârteau. Mai târziu, Fred a povestit şi a repovestit cum a mers la maşină, dar era prea târziu. Henry murise cu un zâmbet ce inspira pace, zâmbet pe care Fred spunea că nu-l mai văzuse de multă vreme la Henry. Desigur, a venit şi şeriful care se întreba de ce oare nu se găseau urme de frânare pe drum, care să indice un efort de a opri maşina, şi de ce pedala de acceleraţie nu era apăsată, iar kilometrajul indica viteza de… peste 95 km/h. Nu s-a găsit la maşină niciun semn de defecţiune tehnică. În cele din urmă, presupuse că a fost un accident. După ce asistenta de la infirmerie a spus ce se întâmplase cu Henry şi cât de ameţit era el când a părăsit infirmeria, iar ospătara de la cantină a spus că l-a văzut pe Henry luând două tablete, dar n-a putut să indice felul lor, iar dr. Manson i-a spus şerifului ce pastile erau acelea, toată lumea era acum convinsă ce se întâmplase.
Esther era la telefon, stabilind ultimele detalii pentru campania de strâns fonduri pentru bolnavii de cancer. Era extrem de supărată de felul în care cancerul îi omora pe oamenii nevinovaţi şi nimănui nu părea să-i pese. Şi ea auzise zgomotul acela, dar s-a gândit că venea de la vreun avion cu reacţie în zbor. Copiii nu auziseră deloc bubuitura, fiindcă priveau la ora aceea la un film despre un ucigaş psihopat înrăit pe care societatea încerca să-l anihileze. Fiindcă erau multe împuşcături în film, accidentul lui Henry nu a putut fi auzit. Desigur, când Esther a aflat ce se întâmplase cu Henry, a
fost copleşită de durere, iar dr. Manson a trebuit să-i prescrie şi ei aceleaşi tablete tranchilizante verzi şi albe, pe care le avusese Henry. I-a dat şi câteva din pastilele albe care s-o ajute să „doarmă un somn bun”. Câţiva vecini au venit în vizită, dar cei mai mulţi şi-au exprimat condoleanţele prin telefon. Sindicatul a trimis flori cu ocazia aceasta, iar fraţii de la lojă s-au adunat cu toţii la capela funerară din Chamberstown, unde se afla Henry, şi au ţinut un mic ritual. Fabrica a
trimis un buchet uriaş de flori cu un bileţel pe care scria că cei de la hala de producţie nr. 2 vor simţi lipsa lui Henry. Conducătorul serviciului funerar a recunoscut că niciodată nu mai văzuse până atunci atâtea flori şi cuvinte frumoase, de simpatie care să fi fost trimise unui decedat. Toată lumea era aşa de amabilă; iar când a sosit ziua înmormântării, l-au pus pe Henry într-un dric, model Cadillac, i-au înconjurat coşciugul cu flori şi l-au adus la Biserica Metodistă Episcopală
din Salem Pike. A cântat şi corul bisericii, iar pastorul a spus tuturor că Henry se născuse şi trăise pe acele meleaguri, că fusese un soţ şi un tată bun şi dăruise familiei sale „toate lucrurile bune din viaţă.” A spus tuturor că îşi amintea că
în urmă cu douăzeci de ani, pe când se mutase în parohie, Henry era destul de sărac, neavând nici măcar electricitate sau o maşină. Apoi a spus câteva lucruri despre viaţa lui Henry, cum obişnuia să conducă o pereche de iepe sure şi cum progresase el de atunci încoace. A sfârşit spunând ce tragică era moartea lui timpurie, căci, după cum încheie el, Henry avea toate motivele ca să trăiască. De asemenea, a mai pomenit de dorinţa lui Henry de a fi înmormântat la Shiloh,
şi un mormânt fusese săpat acolo pentru el. Dar după cum s-a putut observa, le-a fost foarte greu să ajungă la locul de îngropare de la Shiloh. Au căutat insistent să găsească o pereche de cai care să poarte coşciugul până în deal. În cele din urmă, au aflat pe cineva care avea un buldozer mic, care să tragă până în deal căruţa pe care era aşezat coşciugul
lui Henry, iar acolo aştepta conducătorul serviciului funerar. Henry a fost pus, după cum au spus mulţi,
în locul de odihnă la mult iubitul său Shiloh. Multe discuţii au avut loc în urma înmormântării lui Henry. Unii încă se mai întrebau cum avusese loc „accidentul” acela, iar alţii spuneau că nimeni nu va şti vreodată dacă a fost sau nu accident. Fred Danner a povestit din nou în curtea bisericii cum a aflat de accident şi a spus că a fost cu siguranţă ironic faptul că Henry ajunsese atât de aproape de casă. „Atât de aproape”, a continuat Fred, „încât dacă s-ar fi putut uita prin parbrizul spart, ar fi putut vedea nutreţul din maldărele de porumb de pe câmpul lui. Asta înseamnă că ajunsese destul de
aproape de casă, fără însă să ajungă la destinaţie”, concluzionă cu multă jale Fred. Părerea mea este că Henry se afla mai departe de casă decât ar putea cineva şti vreodată; căci distanţa nu se mai măsoară în kilometri în societatea aceasta.
Mai este un amănunt pe care ar trebui să-l ştiţi. După ce înmormântarea s-a încheiat şi Henry a fost pus în locul său de odihnă, conducătorul serviciului funerar i-a adus lui Esther obiectele personale ale lui Henry şi, desigur, ea a izbucnit din nou în plâns, văzând acele câteva lucruri pe care le avusese Henry la el. Se găsea acolo inelul lui de apartenenţă la lojă,
albumul cu fotografiile copiilor şi a lui Esther şi o fotografie a celor două iepe sure. Aceasta nu era prea clară, fiindcă era îngălbenită şi ştearsă. Mai erau şi nouă cărţi de credit şi actele obişnuite cum ar fi permisul de conducere, talonul de înregistrare al maşinii, cardul de membru al lojii, cel de membru al sindicatului, cardurile de asigurare şi 3,30 dolari.
În buzunarul de la haină se mai aflau trei note de plată, o rolă de Tums şi carneţelul lui de notiţe în care scria când se gândea, planifica sau visa. Se aflau acolo însemnările obişnuite despre faptul că făcuse verificarea tehnică la maşină, că dusese televizorul la reparat, că se oprise la magazin în drumul spre casă, iar sub toate acestea se vedeau şi alte însemnări, printre care şi versurile frumosului poem al lui “Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!”(Matei 5:4) 39
Robert Frost. Dar Henry rescrisese şi pusese în altă ordine cuvintele, încât acestea spuneau:„Pădurile sunt frumoase, întunecate şi dese, Dar eu nu mai am nicio promisiune de ţinut,Şi nici kilometri de parcurs înainte de-a dormi
pe veci.”
Conducătorul serviciului funerar avea şi nişte acte de asigurare pe care Esther trebuia să le semneze ca să poată ridica banii de pe asigurarea de viaţă a lui Henry. Le-a semnat în trei copii cu scrisul ei frumos, dar tremurat, „Esther A.
Morgan” şi a observat că nu mai era niciun spaţiu pentru Henry să semneze.
Capitolul XVIII
Concluzia tragică
Aşa-zisa „înaltă societate” este cea care l-a omorât pe Henry, la fel de sigur ca şi cum l-ar fi pus la zid şi ar fi poruncit la zece puşcaşi să tragă o salvă de gloanţe în capul său. Moartea lui Henry nu a fost atât de neaşteptată şi de evidentă ca toate acestea, dar a fost sigură. Termenul „societate” a fost utilizat atât de des în paginile precedente, încât cred că a sosit momentul să îl definim. Iată definiţia pe care i-o atribuie Webster termenului „societate”: „Ordinea socială, mai ales ca stat sau sistem care restricţionează individul; viaţa în comunitate.” Este felul de viaţă care i-a fost impus lui Henry, împotriva voinţei şi a eforturilor sale de a rezista, de către un sistem hotărât să desfiinţeze libertatea şi autonomia lui Henry. Un sistem care caută să înrobească nu poate tolera prezenţa unui om liber; prin urmare, concluzia lui este că toţi
cei de teapa lui Henry trebuie fie să se supună sistemului, fie să moară.
Cea mai mare tragedie din toate acestea este faptul că adevăratul ucigaş al lui Henry nu a fost niciodată prins sau identificat în comunitatea în care a trăit. Henry a murit ca un animal rănit şi disperat, aflat într-o cuşcă despre care societatea a spus că era alegerea lui. Dar cel care l-a ucis pe Henry a fost modul de viaţă al societăţii. Ei l-au
omorât pe Henry cu amabilitate; l-au eliberat în sclavie, l-au ajutat să prospere devenind sărac, l-au eliberat ca să-l facă rob. L-au redus la o simplă unealtă printre uneltele sale; la un animal de povară
înhămat cu hamul lui ţesut cu multă grijă. Aici este subtilitatea – cea mai mare păcăleală posibilă, şi
aceasta nu poate fi decât lucrarea unei minţi mult mai viclene decât cei mai vicleni oameni din lume.
Cea de a doua tragedie este că în ciuda faptului că pricina morţii sale a fost făcută cunoscută şi identitatea ucigaşului a fost dezvăluită, puţini cititori vor fi de acum mai conştienţi de pericolul pe care îl reprezintă acest sistem distructiv. Această tragedie se joacă în milioanele de vieţi din jurul nostru şi probabil că şi în vieţile noastre, dar cu toate acestea,
majoritatea oamenilor care se află în ghearele înaltei societăţi nu îşi vor face timp să citească această carte
sau oricare alta ce abordează aceleaşi probleme.
O a treia tragedie este că puţini o vor citi şi vor fi alarmaţi de mesajul ei, dar practic nimeni nu va face nimic ca să schimbe ceva. Şi aceasta nu pentru că nu pot, ci pentru că nu vor. Deşi inima lor strigă după
eliberare, minţile şi trupurile lor sunt prea obosite şi prea obişnuite cu „abundenţa” înaltei societăţi ca
să i se mai opună. Ei se aseamănă unui câine uriaş care trebuie să păzească afară, dar care, obişnuinduse cu siguranţa şi căldura din casă, nu-i mai place să fie împins afară, în frigul şi întunericul nopţii. Mai degrabă şi-ar sacrifica libertatea decât să renunţe la privilegiile acestea.
Un cunoscut cărturar din antichitate, pe când descria declinul şi căderea imperiilor greceşti şi romane, a spus: „La sfârşit, mai mult decât doriseră ei liberate, doreau siguranţă şi o viaţă prosperă, şiau pierdut TOTUL… siguranţa, şi prosperitatea, şi libertatea.” Ca şi ei, suntem la rândul nostru, instituţionalizaţi, regimentaţi şi făcuţi sclavi de
către o filozofie a „mai bine ceva decât nimic” care ne nimiceşte cu ajutorul armelor lăcomiei noastre. Înalta societate rămâne în picioare cu sistemul ei de creditare, conceput cu multă viclenie, care ne
permite să cheltuim modul nostru de viaţă, încât să ajungem sclavi, în timp ce ni se interzice chiar şi
plăcerea de a ne bucura de ceea ce ne înrobeşte.Recent s-a anunţat că ştiinţa lucrează la un mod
de conservare a creierului uman după moarte în vase de sticlă. Aceste vase vor fi repartizate pe
categorii şi conectate la un computer uriaş care va continua să transmită impulsuri electronice
creierului, astfel încât să-l ţină în „viaţă”. Se spune că orice „experienţă” din viaţă poate fi reprodusă
şi trăită de creier prin impulsurile electronice. Dar se pare că am perfecţionat deja acest sistem.
Creierele noastre sunt conectate şi controlate prin impulsurile electronice de la radio şi televiziune;
nu trebuie să mai gândim noi înşine pentru noi; felul nostru de viaţă este decis de presiunea
unei ere electronice, iar singura diferenţă, după cum o văd eu, este că ne-au făcut favoarea de a ne lăsa creierele în trupurile noastre, în timp ce le controlează în mod constant. Devenim cu repeziciune o generaţie de intelectuali mediocri. Asemenea copiilor, ne trezim repetând refrenele obositoare şi povestind telenovelele mediocre pe
care le-am urmărit cu o seară în urmă la televizor, şi hrănindu-ne cu maximele oamenilor de „renume”
citate în ziarul de ieri, de ale căror nume nu ne mai putem aduce aminte. Cei mai mulţi dintre
noi trecem prin această viaţă computerizată fără să avem vreun gând original sau vreo convingere
a inimii şi a minţii cu privire la ceva. Omul obişnuit de pe stradă nu se poate angaja în nicio
altă discuţie care depăşeşte pragul informaţiilor din ziarul de ieri sau de la radio şi televiziune.
Alegerile sale cu privire la ce şi-ar dori să cumpere sunt deja hotărâte de alţii în subconştientul lui,
şi el este măturat de valul acestei societăţi într-o direcţie hotărâtă mai dinainte de alţii. Lui îi este
teamă să pună la îndoială, să provoace sau chiar să suspecteze lumea din jurul lui de „nedreptate”,
iar atunci când o face, este socotit drept reacţionar – un fanatic pus numai pe rele. El acceptă ca
mod de viaţă ceea ce urăşte şi abandonează fără nicio împotrivire ceea ce iubeşte. Este înfrânt de
influenţa spălărilor de creier din zilele noastre, ca un om aflat sub influenţa drogurilor. Este
instituţionalizat devreme în viaţă, iar libertatea de gândire sau acţiune devine doar un simplu
vis frumos. I se spune: „Nu te poţi împotrivi progresului,” până ajunge să creadă aceasta, şi i
se mai spune că progresul este în avantajul său, fie că este în stare sau nu să aprecieze aceasta. El
trăieşte într-o lume în care este forţat să creadă că societatea este fundamental bună şi trăieşte mai
departe cu încredinţarea deşartă că societatea caută să vegheze asupra intereselor lui şi se va convinge
că „niciodată nu a trăit aşa de bine ca acum.”
Gânditorii liberi sunt pe cale de dispariţie de pe scena modernă, deoarece ei constituie singura ameninţare la adresa sistemului. Ziarele, emisiunile de ştiri de la radio şi televiziune se laudă că ele slujesc celor mai bune interese ale „celei
mai bine informate” generaţii din istorie. Cea mai bine informată în ce privinţă? Ce influenţă pozitivă are toată această avalanşă de ştiri zilnice asupra noastră, decât să ne încarce inimile şi minţile împovărate deja cu toate relele oamenilor
de pretutindeni şi să ne facă viaţa şi mai greu de suportat? Prea puţini dintre noi am auzit ceva din mass-media vremurilor noastre care să adauge un centimetru la statura noastră, sau care să ne ajute să devenim oameni mai buni, bărbaţi şi femei, în viaţa aceasta. Dacă am citit detaliile dezgustătoare despre un război, viol, jaf, răscoale sau foamete
sau dacă am auzit dezvăluirile sângeroase ale unui accident nesăbuit, cu ce ne va ajuta dacă mai
auzim despre o mie de alte cazuri? Ne va ajuta starea noastră de oameni mai bine informaţi să
prevenim următoarele întâmplări nefericite de felul acesta? Puţini dintre noi am primit vreodată
o scrisoare în care conţinutul să fi fost cu adevărat demn de a fi trimis, sau un apel telefonic prin
care să primim un mesaj vrednic de oamenii, maşinăriile, banii, timpul, energia şi vieţile risipite
fără de folos în vastul şi complexul sistem al genialităţii electronice de care este nevoie pentru
a-l recepta în casele noastre.
Cea mai mare pierdere în viaţă este însăşi viaţa.
Este sinonimă cu timpul şi este inestimabilă, şi totuşi oamenii zilelor noastre o petrec şi o vând
pe nimic, la fel cum fac şi cu banii lor pe care nu i-au câştigat încă. Cu toţii suntem interesaţi de
încercarea febrilă de a rezolva toate problemele ce ţin de mijloacele de trai, şi am ajuns să venim cu o soluţie mult mai complicată decât problema însăşi. Muncim cu disperare ca să ne eliberăm pe noi înşine şi reuşim numai să ne înrobim şi mai “Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!”(Matei 5:4) mult de noua libertate găsită.
Faptul că progresul tehnologic şi material din ultimii 75 de ani este uimitor, nu-l poate nega nimeni; dar a sosit vremea ca să ne trezim din cheful nostru materialist pentru a putea spune şi generaţiei următoare ce preţ extrem de uriaş am avut de plătit în ce priveşte implicarea noastră mentală, fizică şi morală. Am plătit pentru toate acestea cu viaţa
însăşi şi am ajuns ca nişte cochilii goale. Isus a spus că viaţa cuiva nu constă în lucrurile pe care le are în proprietate, dar nimeni nu L-a auzit. L-am auzit, dar nu I-am dat crezare; şi nu prea am învăţat că omul este bogat direct proportional cu numărul lucrurilor de care se poate desprinde în viaţa aceasta.
Super-vânzătorul acestei demenţe „la minut”, numită „înalta societate”, ne-a spus că marile descoperiri ale omului i-au prelungit viaţa cu până la 25 sau 30 de ani. O realizare vrednică de a fi luată în seamă, sunt sigur de asta, dar mă gândesc dacă nu greşesc când întreb, pentru ce anume au fost prelungite vieţile noastre? Vânzătorul ambulant al
acestei înşelătorii uriaşe ne spune că „viaţa noastră nu a fost niciodată mai bună ca acum”, dar la ce
se referă „bună”? Bună pentru ce anume, aş putea eu să-i întreb? Ni se spune că niciodată nu am avut
mai mult timp liber ca acum. Ca să-l petrecem cu ce anume? Reuşim să facem faţă provocărilor zilei
datorită vitaminelor, tranchilizantelor şi tabletelor energizante, iar când ajungem epuizaţi în pat, zăcem
acolo într-o stare de mare tensiune ca un ceas de un dolar. Nu îndrăznim să dormim prea adânc, căci în
orice clipă noaptea noastră se poate transforma în zi datorită potopului de lumină electrică: telefonul
de lângă pat s-ar putea să zbârnâie şi să adauge la complexitatea mentală şi emoţională pe care, de
altfel, nu o putem respinge, şi poate să ne facă să alergăm la maşină şi să ne trezim că gonim de-a
lungul şi de-a latul ţării cu peste 120 km/h!Statisticile impresionante ale transportatorilor
acestei societăţi preamăresc avantajele sistemului nostru de transport de mare viteză; dar nimănui
nu-i pare să-i pese că la altarul însângerat al acestui zeu urât şi niciodată satisfăcut, aducem anual mii
de trupuri moarte şi sute de mii de oameni frânţi, suciţi, răniţi şi însângeraţi. Şi toate acestea se
întâmplă datorită faptului că ni s-a spus că avem minunatul privilegiu de a ajunge oriunde destul
de repede, pentru ca o dată ajunşi acolo, să nu facem nimic. „Grăbeşte-te” este rugăciunea celui
devotat, în timp ce lasă în urmă nori grei de fum de eşapament care poluează aerul pe care îl respirăm
şi ne consumă plămânii. Miliarde de dolari sunt cheltuiţi anual fără rost pentru a fabrica, repara,
menţine şi îmbunătăţi acest Frankenstein mecanic care ne devorează cu repeziciune pământul
fermelor noastre şi le varsă sub forma unor cursuri nesfârşite de asfalt şi jungle de beton. Acestea
reprezintă doar una din „binecuvântările” acestei societăţi care ne ameninţă să ne „binecuvânteze”
cu intrarea în nefiinţă la viteza de 120 km/h!
Un ultim gând cumpătat care îmi vine în minte, în timp ce concluzionez această secţiune:
Dacă tot suntem fiinţe cărora le plac obiceiurile, ce moştenire vom lăsa copiilor noştri? Suntem
preocupaţi de educaţia lor şi de posesiunile materiale pe care le putem lăsa, dar ce putem
spune de moştenirea unui mod de viaţă? Pare că nu ne amintim că, în timp ce călcăm cu picioarele
noastre, lăsăm în urmă, pe pământul acesta nesigur o cărare pe care, deşi nu am plecat de multă vreme,
copiii noştri vor continua să ne urmeze, fără să se îndoiască de sănătatea şi adevărul ei.
Timpul pentru a face ceva este acum. Ziua de ieri a fost înghiţită de gura lacomă a timpului, iar
ziua de mâine nu este decât o iluzie. Nu trebuie să continuăm să trăim această viaţă agitată fără
să nu ne gândim la roadele dureroase pe care le vom secera. Haideţi să fim siguri că în timp ce
mărşăluim după cadenţa ei frenetică, vom auzi pe adevăratul toboşar. Haideţi să ne aducem aminte
ce a spus Thomas Jefferson: „Preţul libertăţii este starea eternă de veghe”; şi, dacă mai avem ceva din
libertate, să ne preocupăm ca în treburile din viaţa noastră să fim veghetori, ca nu cumva să pierdem
ce avem.
sursa
Trimite acest articol la prietenii tăi:
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Vestea Bună 