Răbdarea și mângâierea pe care le dau Scripturile

31 martie 2012

Parcă pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul vremurilor(timpurilor, erelor) înșelătoria satanică este tot mai diversă.
El ca Tată al minciunii, prezintă minciuna de azi ca un Nou Adevăr sau o Nouă Revelație.

Mi-a fost dat să aud aseară (din gura unei persoane cu 18 ani de școală) justificarea unei nelegiuiri cu expresia: ”context socio-cultural diferit”.

Deci pentru că trăim în alt context socio-cultural avem voie să inventăm dumnezei noi în numele cărora să lucrăm. Asta la sublinierea de către mine a versetului ”tot ce faceți să faceți ÎN NUMELE DOMNULUI ISUS”.  I-am spus că  eu nu am voie să inventez alt nume și să merg în alt nume dacă sunt al Lui. Era vorba de o ”Asociație a … creștini” la care persoana respectivă era lider.

Este la modă o înțelegere a creștinismului ca extaz, ca senzație indiferent de sursă, ca trăire internă, ca experiment fără verificarea sursei acestor stări. E ca și cum știind  bine că avem nevoie de apă, cineva ne-ar spune că e important ca apa să fie udă, tot apă e indiferent dacă vine din nori, din izvor, dintr-un lac de munte, dintr-o baltă infectă sau dintr-o mlaștină plină de gunoaie.
Bucuria și mângâierea pot veni din surse diferite.
Apartenența la un grup dă bucurie, dar poate fi a unui om care a trăit însingurat și se bucură când este acceptat undeva și este ”mângâiat”.
Muzica dă un fel de mângâiere și poate să conducă la stare de extaz.

Poezia prin rima ei și prin ușurința memorării și recitării, prin frumusețea  versurilor poate amăgi și bucura.

Oamenii au creat surse artificiale de extaz și mângâiere, surse departe de a-și avea originea în Tatăl Luminilor.

Oamenii din acest videoclip trăiesc un extaz:

Chiar și cei de aici:

Nu este vorba în aceste cazuri de răbdarea și mângâierea pe care le dau Scripturile.
De răbdarea și mângâierea pe care le dau Scripturile au parte cei care sunt învățați și convinși că Scripturile au fost scrise pentru învățătura noastră și că ”pomul bun” al unei gândiri care va produce ”Roada duhului” este mai întâi ”plantat și udat” prin învățarea Scripturilor și abia apoi ”făcut să crească” de Dumnezeu prin lucrarea Duhului Său care va aduce aminte ”tot ce ne-a spus El”. Unde nu s-a plantat și udat nimic prin învățare temeinică Dumnezeu nu poate să facă să crească nimic, Duhul nu poate să ”aducă aminte ” nimic.

Parcă cea mai des așteptată minune pe care o așteaptă oamenii este ca spinii și mărăcinii să producă struguri și smochine prin rugăciune, fără lacrimile semănatului și ale udatului. Teologia ”lucră Domnul frate!” chiar însoțită de pompoase și arzătoare rugăciuni este cântecul greierului leneș care are și el teologia lui de cântăreț ambulant. Înțelepciunea prevederii a pus-o Domnul însă în pilda furnicii la care ne trimite să învățăm munca pentru a avea și umblarea plângând pentru ziua cea rea.

Ignorarea Scripturilor e cel mai mare rău. Pildele scrise pentru învățătura noastră rămase necitite sunt lipsa cea mare ce nu poate fi completată cu nimic oricât ne-am ruga sau am posti. Cine a învățat tabla înmulțirii prin rugăciune?

Nici răbdarea și mângâierea nu vin fără împărtășirea exemplelor Vechiului testament, ”ați auzit vorbindu-se de răbdarea lui Iov!” sau îndemnul ”Fraţii mei, luaţi ca pildă de suferinţă şi de răbdare pe prorocii, care au vorbit în Numele Domnului.”

După ce citești viețile proorocilor ai nădejde și curaj de a nădăjdui împotriva pricărei nădejdi.
M-am gândit: ”de ce Dumnezeu nu i-a spus lui Ilie că mai sunt 7000 ca el?”
Ar fi făcut de-o asociație, ceva! Un cult, o megabiserică, să vadă lumea că ”suntem mulți”.

S-a crezut singur mult timp și Domnul l-a lăsat să se creadă așa.


Cărți de Werner Gitt în românește

30 martie 2012

Se pot descărca aici.
Werner Gitt este unul din autorii care insită asupra  creaționismului în ceea ce învață.
Mărturia lui o găsiți la pagina 166 din cartea Întrebări mereu puse.


Ghedalia…sau ”fiți supuși oricărei stăpâniri omenești pentru Domnul”

29 martie 2012

În istoria Poporului Israel din Vechiul Testament apare un episod straniu.
După ducerea lui Iuda în robie au rămas ”în țară” unii din cei mai săraci din popor, cultivatori de pământ și viticultori.
Ca administrator peste țară a fost pus Ghedalia.
Conform felului cețos cum își înțelegeau ei prezentul lor, Ghedalia era un uzurpator, nefiind din seminția lui David, ”urmaș pentru veci pe scaunul de domnie al lui David”.
Deci Ghedalia trebuia să moară.
L-au omorât pe Ghedalia și au fugit în Egipt. Citiți Ieremia 40-44.

Ce învățăm noi de aici?

Babilonul reprezintă taina, curva cea mare care are stăpânire peste împărații pământului. Dar el de la început n-a fost chiar așa, el a ajuns, a devenit așa (Apoc 18:2)
În Apocalipsa 17  este prezentată o ierarhie de autorități: femeia(curva) stă pe fiară și pe ”ape mari”(noroade, gloate, neamuri și limbi).

Glasul din Apocalipsa 18:4: ”...ieșiți din mijlocul ei poporul Meu…” adică ”ieșiți din Babilon” pare ciudat și contrar  sfatului dat de Ieremia iudeilor rămași în Iuda: să se supună dregătorului Ghedalia și să nu plece în Egipt.
Ce reprezintă pentru noi Ghedalia?

fiți supuși oricărei stăpâniri omenești pentru Domnul!”
Ghedalia reprezintă stăpânirea omenească, administrarea necesară, legea mai bună decât fărădelegea.
Luptătorii de gherilă regrupați după dărâmarea Ierusalimul și ducerea iudeilor în Babilon au văzut în Ghedalia răul întrupat.
Noi trebuie să facem distincție între sursele autorităților. Ghedalia trebuie lăsat în viață iar Babilonul spiritual trebuie și el lăsat în viață dar trebuie părăsit. Domnul Isus va nimici Babilonul, nu noi. Domnul Isus este piatra nedesprinsă de mână, ce va nimici picioarele chipului (vremurile sfârșitului) și tot chipul va fi spulberat. Babilonul ar putea fi asemănat chiar cu cronologia falsă, chipul din Daniel fiind o înșiruire de domnii, de la cap spre picioare fiind din vechime până în zilele noastre. Noi trăim în vremea degetelor picioarelor din vedenie.

Autoritatea statului (Ghedalia) este lăsată de Dumnezeu, rânduită de Dumnezeu și trebuie să-i fim supuși, este o rânduială, stăpânire omenească. Iudeii rămași în Iuda, chiar dacă administrativ erau sub Ghedalia, ei erau totuși ”în țară” pe teritoriul promisiunilor, într-un loc bun, proorocit așa de Moise.
Babilonul din Apocalipsa 18 din care ni se spune să ieșim este o realitate de azi, este o teribilă confuzie, un amestec de religie, politică și economie în care vrăjitoriile, farmecele, seducția și îmbătarea spirituală au în ele mai mult diabolic decât omenesc.
Noi trebuie să facem distincție între cele trei domenii, adică între ce este 1.ceresc(divin), 2.omenesc și 3.”din adânc” sau diabolic.

Babilonul religios care stăpânește ca o caracatiță lumea politicii și a afacerilor este o stăpânire de jos(din adânc, diabolică, satanică), chiar dacă ”stă ca o împărăteasă” și nu e ”văduvă”, având mulți fii din curvia lui(ei). Uciderile, vrăjitoriile, dezmățul, curviile sunt faptele firii pământești.

Există astăzi o puternică legătură între puterea religioasă și cea politică. Parcă e femeia(Babilonul religios) ce stă încălecată pe fiară(structurile politice), pastori, preoți și șefi de partide politice țin cuvântări de la aceleași amvoane, banii unora ajută pe alții și viceversa, voturile și numirile la fel. Această stare este una de Babilon.

Ce să facem noi?

Să ne plătim impozitele dar să nu amestecăm adunarea cu politica, nici cu afacerile pământului, nici cu iscusința în vre-un meșteșug oarecare. Ne plătim impozitele administrate de puterea politică (administrare  rânduită de Dumnezeu), ascultăm de legi, dar nu ne supunem fiarei care ”călărește” această putere adică amăgirii religioase plină de fii. De la distanță pare o simbioză fericită dar să știți că cel mai viguros cal merge mai vesel descălecat decât cu călăreț. Sunt vremuri și rânduiri divine. Babilonul nu poate fi nici desființat, nici vindecat, el trebuie părăsit.

Împărăția la care am fost chemați este una nu de pe pământ, nici de sub pământ ci din cer. Să fim cerești ca Cel ceresc!
Cine vrea să fie ceresc, iese din Babilon cu toate ale lui, chiar și cu demulteoriîntâlnită atașarea formală de o biserică sau alta, ”că doar trebuie să fii undeva!”. Dacă aparținem de ceva, grup, cult, fundație, partid sau orice,  tot ce facem este în Numele Cultului sau grupului sau partidei religioase căreia ne-am dat. Dacă suntem ai Domnului nu vom vinde pe Domnul pentru gloria unui lucru pământesc sau ”din adânc”. De aceea este de neapărată trebuință dacă cerem Har și vrem să lucrăm cu har, s-o facem doar în Numele Celui ce dă Har nu în Numele vreunui cartier(partidă) din Babilon.
Și El va înmulți roadele dreptății noastre, spre Lauda Slavei Harului Său.


Vai de somnolența noastră!…Comenius despre pericolul amânării sau neglijării educației copiilor la vârste fragede.

29 martie 2012

În ceea ce priveşte formarea tinere­tului, ea trebuie să înceapă din fragedă vîrstâ, şi asupra acestei chestiuni este necesară o explicaţie mai largă, din cauza nepăsării şi a stupidităţii unor părinţi care consideră că este util să lase copiilor, în primii ani, toată libertatea de a face orice, crezînd că astfel ei vor fl mai nime­riţi pentru toate, de îndată ce vor creşte. Că o asemenea părere constituie o eroare periculoasă ne-o arată cele ce urmează.

S-a demonstrat că omul este trimis în această lume ca într-o şcoală, spre a se forma după chipul Iui Dumnezeu şi pentru acea viaţă care urmează imediat după existenţa pămîntească. Omului îi sînt atribuite trei locuinţe: pîntecele mamei, pămîntul şi cerul — sau abisul veş­nicului întuneric, pentru cel care, în mod nefericit, se abate de la cer. Din prima locuinţă, prin naştere, se ajunge în a doua, din a doua, prin moarte, în a treia, acolo, însă, rămîne pentru veş­nicie.

Dacă vreunuia, în pîntecele mamei, în acel prim atelier, nu i-au fost formate toate membrele sau i-au fost formate imperfect şi monstruos, în această lume nu mai găseşte nici o posibilitate ca să le poată reface: în întreaga sa viaţă el le va simţi lipsa, fiindu-i necesare, şi le va purta incomplete şi monstruoase. Tot aşa, după această viaţă, nu mai există nici o posibilitate de îndreptare a su­fletului care, atîta timp cît a sălăşluit în corp, nu s-a format după chipul lui Dumnezeu — el va pierde pentru toate zilele veşniciei comunitatea cu Dumne­zeu. Este vorba, aşadar, de un lucru deosebit de important: moartea care pîndeşte pe copiii noştri, ca şi pe noi înşine, şi care îşi răpeşte prada pe neaş­teptate. Iată cît de periculos este de a neglija sau de a amîna formarea interioară a omului! Noi credem că mila Domnului veghează asupra mîntuirii oamenilor, chiar atunci cînd este adormită grija omului, totuşi nu poate fi iertată somnolenţa care, face ca oamenii să nu îndeplinească ceea ce ar trebui.

Dar, chiar dacă moartea cruţă cea dintîi vîrstă şi există speranţa pentru o viaţă lungă, totuşi formarea copilului nu trebuie amînată, din pricina mulţimii lucrurilor pe care trebuie să le învăţăm şi să le facem în viaţă, mulţime atît de mare încît, chiar dacă viaţa ar ii de două ori mai lungă, nimic din ea n-ar trebui să pierdem în zadar.             Mai ales că noi avem de învăţat acum mai mult decît cei din vechime, de vrem să-i egalăm în erudiţie. Ei filozofau numai într-o limbă, în limba lor de acasă, pe cînd noi tre­buie să învăţăm atîtea limbi! Ei se mul­ţumeau numai cu filozofia sau cu teo­logia, însă în faţa noastră Dumnezeu deschide toate comorile sale. Ei aveau numai puţine secole în urma lor, ale căror evenimente trebuiau să le cunoască, noi, dimpotrivă, trebuie să cunoaştem desfăşurarea cursului aproape al tuturor secolelor, care în curînd se înclină spre sfîrşitul lor. Ei s-au bucurat de timpuri aproape liniştite, în vreme ce epoca noas­tră este plină de tumultul evenimentelor. Cine trebuie să cunoască, să cerceteze şi să facă atît de mult în viaţa sa, acela trebuie din vreme să-şi deschidă temeinic simţurile. Dar la grabă nu ne determină numai mulţimea, ci şi varietatea lucru­rilor. Căci, aşa cum este foarte important pentru cineva care se găseşte pe un drum necunoscut şi trebuie să se descurce prin multe încrucişări, ca să i se arate chiar de la primii paşi adevărata direcţie, alt­fel orice greşeală i-ar putea fi foarte periculoasă şi l-ar putea duce tocmai în direcţia opusă, tot aşa omul nu tre­buie părăsit la începutul vieţii sale. Dealt­fel animalele, lipsite de inteligenţă (chiar şi cele mari—cai, boi, elefanţi etc), care au de învăţat numai ceea ce le este necesar pentru a trăi, ajung într-un an sau doi să atingă înălţimea potrivită şi pot fi folosite ca atare. Iar omul, nici măcar la 20 de ani! Pentru aceasta nu avem nici un alt motiv decît că abia atunci putem acţiona cînd sîntem capabili să deliberăm cu înţelepciune.

De aceea, părinţii care neglijează să-i înveţe din primii ani pe copiii lor lucruri utile, să ştie că lasă să treacă un prilej care nu mai revine.

     Dacă şi pe mai departe ei se liniş­tesc cu ideea că binele se poate învăţa oricînd — le răspund: dar nu cu acelaşi succes, dacă scapă primele ocazii. Căci din exemplul tuturor lucrurilor reiese evi­dent că se reţine sigur şi stabil ceea ce a fost imprimat în prima vîrstă. Copacul chiar- de cînd este mai fraged îşi desfă­şoară ramurile şi tot astfel şi le păstrează — nu le mai schimbă poziţia. Lâna îşi menţine culoarea cu care a fost îmbibată şi nu se mai lasă revopsită în altă culoare. Şi vasul, chiar dacă se sparge, păstrează mirosul pe care 1-a căpătat cînd era nou. Obada întărită a roţii mai degrabă se sparge în mii de bucăţi decît să se îndrepte. Asemenea se întîmplă şi cu omul: primele impresii persistă şi nu se lasă înlocuite de acelea care vin ulte­rior. Aşa se explică cum în mintea ome­nească există atîtea prejudecăţi puternice şi tenace, unele adevărate, altele false: pentru că cine a ocupat cel dintîi pala­tul creierului vrea să domnească, mai ales că ceea ce nu aparţine nimănui se consideră drept proprietatea aceluia care-l ocupă primul. Astfel, viciile copilăriei ne însoţesc pînă la adînci bătrîneţe, cu o singură diferenţă: în copilărie ne pier­dem cu nimicuri, iar la bătrîneţe ne pier­dem zilele. Ceea ce în copilărie se poate încă îndrepta, la bătrîneţe rămîne ne­schimbat.

Dacă obiectează cineva că din cauza firavelor puteri copilaşii încă nu sînt capabili de o educaţie fizică şi spirituală şi că este zadarnic să cheltuieşti munca şi vremea, îi răspund: a spus cineva că copiii ştiu toate limbile, dar vorbesc numai pe aceea pe care o învaţă prin îndrumare, în general putem spune aşa: copiii dis­pun de potenţa (potentia) de a şti totul, dar ei ştiu în fapt numai ceea. ce au învă­ţat. Ei dispun de o potentă şi abilitate (potentia et habitas) nelimitate, pentru toate. în funcţie de aceasta, lui Platon i-a venit ideea circuitului etern al lumii şi a spus că a învăţa însemnează a-ţi reamintiu.

Întrucît contează atît de mult deprin­derile din copilărie, de aceea primele impresii despre lucruri trebuie să fie obţinute conform normelor adevăratei înţelepciuni, iar primele deprinderi, co­respunzător ideilor virtuţii. Dacă nu procedăm în acest fel, se adaugă la pierderea bunelor impresii şi deprinderi o altă pagubă, şi anume haosul de no­ţiuni şi imagini, ca şi de acţiuni inutile şi primejdioase. Este la fel ca şi un ogor care n-a fost însămînţat cu sămînţă bună şi drept recoltă ce va aduce? Spini, mără­cini, pir, ferigă bună de ars, zizanie etc. (tribulos, urendam filicem, zizania etc.)13. La fel, nici spiritul uman nu poate sta pasiv cînd simţurile exterioare sînt în activitate şi se îndreaptă spre lucruri, deoarece, de nu este ocupat cu lucruri utile, se ocupă cu cele inutile (în cazul în care nu se întreprinde nimic împotriva exemplelor rele ale acestei lumi corupte), iar ca să te dezobişnuieşti mai tîrziu de aceste lucruri va fi imposibil sau foarte greu.

La aceasta se referă cuvîntul lui Dumnezeu, la profetul Ieremia (Iere­mi a, 13, 23): nu stă în puterea omului să se transforme atît de des pe cît ar vrea; obişnuinţa devine a doua natură. Pe de altă parte, lumea este plină de enormităţi pe care nu sînt în stare să le stăvilească nici autorităţile laice, nici slujitorii bisericii, atîta vreme cît noi înşine nu ne dăm serios osteneala să stăvilim de la început izvoarele răului. De fapt Dumnezeu lasă să crească, pînă la coacere, buruiana pe care duşma­nul a semănat-o pe cîmpul Domnului, în timp ce noi dormeam. Dar, apoi, vai de somnolenţa noastră!

sursa: Jan Amos Comenius, Pampaedia, Ed. did și ped, București, 1977, pag. 107-109


Henry și înalta societate, partea a 8-a ”Cea mai mare pierdere din viață este însăși viața.”

27 martie 2012

citat:

Cea mai mare pierdere în viaţă este însăşi viaţa. 
Este sinonimă cu timpul şi este inestimabilă, şi totuşi oamenii zilelor noastre o petrec şi o vând pe nimic, la fel cum fac şi cu banii lor pe care nu i-au câştigat încă. Cu toţii suntem interesaţi de încercarea febrilă de a rezolva toate problemele ce ţin de mijloacele de trai, şi am ajuns să venim cu o soluţie mult mai complicată decât problema însăşi. Muncim cu disperare ca să ne eliberăm pe noi înşine şi reuşim numai să ne înrobim şi mai  mult de noua libertate găsită.
Faptul că progresul tehnologic şi material din ultimii 75 de ani este uimitor, nu-l poate nega nimeni; dar a sosit vremea ca să ne trezim din cheful nostru materialist pentru a putea spune şi generaţiei următoare ce preţ extrem de uriaş am avut de plătit în ce priveşte implicarea noastră mentală, fizică şi morală. Am plătit pentru toate acestea cu viaţa
însăşi şi am ajuns ca nişte cochilii goale. Isus a spus că viaţa cuiva nu constă în lucrurile pe care le are în proprietate, dar nimeni nu L-a auzit.”

Capitolul XVII
Henry se întoarce acasă, la Shiloh 
Cred că povestirea lui Henry şi a înaltei societăţi ar putea continua la nesfârşit, dar consider că  trebuie să vă spun ce s-a întâmplat. Am crezut  la început că n-o voi face; dar este corect numai  dacă cititorul va afla sfârşitul povestirii.
Într-o zi, în timp ce Henry stătea la maşina de găurit, făcând găuri în plăcuţele mici de bachelită, începu să tuşească şi, după ce strigă după ajutor, merse înapoi la infirmerie ca să se odihnească vreo câteva minute. Făcea lucrul acesta des în
ultima vreme şi era mereu obosit. În timp ce stătea acolo cu ochii închişi, putea auzi freamătul constant al întregii fabrici şi acesta îi aduse aminte de zumzăitul din casa lui de la Whispering Pines şi cum aflase în noaptea aceea că era robul unei
maşini inumane care, mai devreme sau mai târziu, îl va nimici. Acum zumzetul fabricii îi confirmă ceea ce el ştia deja şi nu voia să recunoască: era prins într-o capcană, fără posibilitatea de scăpare!
Trăind într-o lume tăcută, a disperării, Henry ştia că nu avea să se mai întoarcă niciodată la Whispering Pines. Panica necontrolată a unui animal prins în cursă îl cuprinse pe Henry şi se întoarse cu faţa la perete, unde izbucni fără nicio jenă sau oprelişte, în plânset şi suspine. O, numai de ar fi putut Esther şti toate acestea! Numai de ar putea să-i spună şi ei…
sau altcuiva ce avea pe suflet. Dar nu era nimeni care să-l asculte. Nici nu putea fi altfel. Zumzetul societăţii din jurul lui îneca orice strigăt după ajutor.
Esther nu putea şti ce se întâmpla cu el, deoarece prăpastia dintre ei devenise prea mare. Pentru ea, lumea cea nouă a avantajelor de tot felul fusese întradevăr bună în anumite privinţe, iar pentru copii ea constituia o lume de basm ce devenise realitate. În schimb, pentru Henry aceasta devenise o închisoare tristă şi nefericită, în care era închis pentru
totdeauna. Cumva, ştia cum se simţise gâsca aceea care făcea ouă de aur. Devenise doar un simplu mijloc de împlinire a scopului acelei vieţi de care se bucurau ei. Se simţi zdrobit… singur, neiubit şi mai presus de toate, neînţeles. Deodată, se văzu angajat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu înalta şi îmbelşugata societate din jurul lui. Era puterea intangibilă, nedefinită şi invizibilă care căutase să-l nimicească în coşmarul său pe care îl avusese cu multă vreme în urmă; şi lacrimile fierbinţi care îi curgeau pe obraji îi arătau cât de aproape se afla de moartea aceea.
Asistenta de la infirmerie îl privi şi întrebă:
— Vă simţiţi bine, domnule Morgan?
Henry răspunse cu o voce stinsă:
— Chiar i-ar păsa cuiva dacă nu m-aş simţi
bine?
— Bineînţeles că i-ar păsa cuiva, răspunse  aceasta. Sunteţi important pentru noi, domnule Morgan. Departamentul de care aparţineţi nu s-ar putea descurca fără aportul dumneavoastră.
Şi, într-o anume măsură, ea cuprinse întreaga viaţă a lui Henry. I-a făcut o injecţie care să-l ajute să se odihnească, iar când s-a trezit, era deja întuneric. Henry se simţea ameţit de la injecţie, dar i-a spus asistentei că avea încredinţarea că se
va putea descurca singur. Ea a intenţionat s-o sune pe Esther să vină să-l ia pe Henry acasă, dar el îi spuse că nu voia să deranjeze pe nimeni, că se va descurca singur să ajungă acasă. Se opri în sala de mese ca să bea apă şi luă două tablete
tranchilizante pe care i le prescrisese dr. Manson ca să „îşi mai liniştească nervii”, apoi se îndreptă spre locul de parcare. În timp ce era pe punctul de a se urca în maşină, s-a uitat în sus (ceva ce nu mai făcuse de multă vreme); pe cer era lună
plină care strălucea, iar stelele erau împrăştiate de la un capăt la altul al cerului. A rămas acolo câteva clipe, gândindu-se la luna aceea şi la cum ar arăta ea văzută de la Shiloh, cu razele ei intermitente ce luminează maldărele de porumb de pe câmpul lui. În timp ce sta acolo privind la lună, i se părea că aude iarăşi râsetele copiilor şi miroase focul aprins în şemineu şi floricelele de porumb şi o aude pe Esther spunând: „Vino, Henry, să facem o mică plimbare prin lanurile de porumb, iar mai târziu vei putea să le spui copiilor o poveste, înainte de culcare.” Apoi, i se păru că Esther era
în braţele lui, din nou împreună, râzând, iubind şi trăind. Henry intră în maşina lui, cu dor după odihna adâncă pe care o cunoscuse altădată şi după Shiloh. După ce motorul noii lui maşini porni, aprinse farurile şi plecă grăbit în noapte. Henry se afla în sfârşit pe drumul spre casă, la Whispering Pines şi la Shiloh.

Fred Danner a relatat că a auzit o bubuitură cam pe la orele 22 şi a crezut că fusese o explozie. Mai târziu, s-a gândit că ar fi putut fi un accident, aşa că îşi trase pantalonii, îşi luă jacheta şi o lanternă şi ieşi afară în noaptea luminoasă şi răcoroasă. Era lună plină şi lumina ei strălucea, dar nu a văzut şi nu a auzit nimic până când câinele lui a început să latre la podul care trecea peste vadul cel mai adânc al pârâului Sycamore. După ce a alergat să vadă ce ar putea fi acolo, a observat gardul de protecţie îndoit şi cioburi de geam pe jos. Când s-a uitat în jos, în apele scăldate de lumina lunii ale pârâului Sycamore, a văzut maşina lui Henry răsturnată cu roţile-n sus, care încă se mai învârteau. Fred a ascultat să audă vreun semn de viaţă, dar singurul sunet care străpungea liniştea nopţii era ţipătul trist al păpăludei şi sunetul constant al roţilor care se învârteau. Mai târziu, Fred a povestit şi a repovestit cum a mers la maşină, dar era prea târziu.                 Henry murise cu un zâmbet ce inspira pace, zâmbet pe care Fred spunea că nu-l mai văzuse de multă vreme la Henry. Desigur, a venit şi şeriful care se întreba de ce oare nu se găseau urme de frânare pe drum, care să indice un efort de a opri maşina, şi de ce pedala de acceleraţie nu era apăsată, iar kilometrajul indica viteza de… peste 95 km/h. Nu s-a găsit la maşină niciun semn de defecţiune tehnică. În cele din urmă, presupuse că a fost un accident. După ce asistenta de la infirmerie a spus ce se întâmplase cu Henry şi cât de ameţit era el când a părăsit infirmeria, iar ospătara de la cantină a spus că l-a văzut pe Henry luând două tablete, dar n-a putut să indice felul lor, iar dr. Manson i-a spus şerifului ce pastile erau acelea, toată lumea era acum convinsă ce se întâmplase.

Esther era la telefon, stabilind ultimele detalii pentru campania de strâns fonduri pentru bolnavii de cancer. Era extrem de supărată de felul în care cancerul îi omora pe oamenii nevinovaţi şi nimănui nu părea să-i pese. Şi ea auzise zgomotul acela, dar s-a gândit că venea de la vreun avion cu reacţie în zbor. Copiii nu auziseră deloc bubuitura, fiindcă priveau la ora aceea la un film despre un ucigaş psihopat înrăit pe care societatea încerca să-l anihileze. Fiindcă erau multe împuşcături în film, accidentul lui Henry nu a putut fi auzit. Desigur, când Esther a aflat ce se întâmplase cu Henry, a
fost copleşită de durere, iar dr. Manson a trebuit să-i prescrie şi ei aceleaşi tablete tranchilizante verzi şi albe, pe care le avusese Henry. I-a dat şi câteva din pastilele albe care s-o ajute să „doarmă un somn bun”. Câţiva vecini au venit în vizită, dar cei mai mulţi şi-au exprimat condoleanţele prin telefon. Sindicatul a trimis flori cu ocazia aceasta, iar fraţii de la lojă s-au adunat cu toţii la capela funerară din Chamberstown, unde se afla Henry, şi au ţinut un mic ritual. Fabrica a
trimis un buchet uriaş de flori cu un bileţel pe care scria că cei de la hala de producţie nr. 2 vor simţi lipsa lui Henry.      Conducătorul serviciului  funerar a recunoscut că niciodată nu mai văzuse până atunci atâtea flori şi cuvinte frumoase, de simpatie care să fi fost trimise unui decedat. Toată lumea era aşa de amabilă; iar când a sosit ziua înmormântării, l-au pus pe Henry într-un dric, model Cadillac, i-au înconjurat coşciugul cu flori şi l-au adus la Biserica Metodistă Episcopală
din Salem Pike. A cântat şi corul bisericii, iar pastorul a spus tuturor că Henry se născuse şi trăise pe acele meleaguri, că fusese un soţ şi un tată bun şi dăruise familiei sale „toate lucrurile bune din viaţă.” A spus tuturor că îşi amintea că
în urmă cu douăzeci de ani, pe când se mutase în parohie, Henry era destul de sărac, neavând nici măcar electricitate sau o maşină. Apoi a spus câteva lucruri despre viaţa lui Henry, cum obişnuia să conducă o pereche de iepe sure şi cum progresase el de atunci încoace. A sfârşit spunând ce tragică era moartea lui timpurie, căci, după cum încheie el, Henry avea toate motivele ca să trăiască. De asemenea, a mai pomenit de dorinţa lui Henry de a fi înmormântat la Shiloh,
şi un mormânt fusese săpat acolo pentru el. Dar după cum s-a putut observa, le-a fost foarte greu să ajungă la locul de îngropare de la Shiloh. Au căutat insistent să găsească o pereche de cai care să poarte coşciugul până în deal. În cele din urmă, au aflat pe cineva care avea un buldozer mic, care să tragă până în deal căruţa pe care era aşezat coşciugul
lui Henry, iar acolo aştepta conducătorul serviciului funerar. Henry a fost pus, după cum au spus mulţi,
în locul de odihnă la mult iubitul său Shiloh. Multe discuţii au avut loc în urma înmormântării  lui Henry. Unii încă se mai întrebau cum avusese loc „accidentul” acela, iar alţii spuneau că nimeni nu va şti vreodată dacă a fost sau nu accident. Fred Danner a povestit din nou în curtea bisericii cum a aflat de accident şi a spus că a fost cu siguranţă ironic faptul că Henry ajunsese atât de aproape de casă. „Atât de aproape”, a continuat Fred, „încât dacă s-ar fi putut uita prin parbrizul spart, ar fi putut vedea nutreţul din maldărele de porumb de pe câmpul lui. Asta înseamnă că ajunsese destul de
aproape de casă, fără însă să ajungă la destinaţie”, concluzionă cu multă jale Fred. Părerea mea este că Henry se afla mai departe de casă decât ar putea cineva şti vreodată; căci distanţa nu se mai măsoară în kilometri în societatea aceasta.
Mai este un amănunt pe care ar trebui să-l ştiţi. După ce înmormântarea s-a încheiat şi Henry a fost pus în locul său de odihnă, conducătorul serviciului funerar i-a adus lui Esther obiectele personale ale lui Henry şi, desigur, ea a izbucnit din nou în plâns, văzând acele câteva lucruri pe care le avusese Henry la el. Se găsea acolo inelul lui de apartenenţă la lojă,
albumul cu fotografiile copiilor şi a lui Esther şi o fotografie a celor două iepe sure. Aceasta nu era prea clară, fiindcă era îngălbenită şi ştearsă. Mai erau şi nouă cărţi de credit şi actele obişnuite cum ar fi permisul de conducere, talonul de înregistrare al maşinii, cardul de membru al lojii, cel de membru al sindicatului, cardurile de asigurare şi 3,30 dolari.
În buzunarul de la haină se mai aflau trei note de plată, o rolă de Tums şi carneţelul lui de notiţe în care scria când se gândea, planifica sau visa. Se aflau acolo însemnările obişnuite despre faptul că făcuse verificarea tehnică la maşină, că dusese televizorul la reparat, că se oprise la magazin în drumul spre casă, iar sub toate acestea se vedeau şi alte însemnări, printre care şi versurile frumosului poem al lui “Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!”(Matei 5:4) 39
Robert Frost. Dar Henry rescrisese şi pusese în altă ordine cuvintele, încât acestea spuneau:„Pădurile sunt frumoase, întunecate şi dese, Dar eu nu mai am nicio promisiune de ţinut,Şi nici kilometri de parcurs înainte de-a dormi
pe veci.”
Conducătorul serviciului funerar avea şi nişte acte de asigurare pe care Esther trebuia să le semneze ca să poată ridica banii de pe asigurarea de viaţă a lui Henry. Le-a semnat în trei copii cu scrisul ei frumos, dar tremurat, „Esther A.
Morgan” şi a observat că nu mai era niciun spaţiu pentru Henry să semneze.

Capitolul XVIII
Concluzia tragică
Aşa-zisa „înaltă societate” este cea care l-a omorât pe Henry, la fel de sigur ca şi cum l-ar fi pus la zid şi ar fi poruncit la zece puşcaşi să tragă o salvă de gloanţe în capul său. Moartea lui Henry nu a fost atât de neaşteptată şi de evidentă ca toate acestea, dar a fost sigură. Termenul „societate” a fost utilizat atât de des în paginile precedente, încât cred că a sosit momentul să îl definim. Iată definiţia pe care i-o atribuie Webster termenului „societate”: „Ordinea socială, mai ales ca stat sau sistem care restricţionează individul; viaţa în comunitate.” Este felul de viaţă care i-a fost impus lui Henry, împotriva voinţei şi a eforturilor sale de a rezista, de către un sistem hotărât să desfiinţeze libertatea şi autonomia lui Henry. Un sistem care caută să înrobească nu poate tolera prezenţa unui om liber; prin urmare, concluzia lui este că toţi
cei de teapa lui Henry trebuie fie să se supună sistemului, fie să moară.
Cea mai mare tragedie din toate acestea este faptul că adevăratul ucigaş al lui Henry nu a fost niciodată prins sau identificat în comunitatea în care a trăit. Henry a murit ca un animal rănit şi disperat, aflat într-o cuşcă despre care societatea a spus că era alegerea lui. Dar cel care l-a ucis pe Henry a fost modul de viaţă al societăţii. Ei l-au
omorât pe Henry cu amabilitate; l-au eliberat în sclavie, l-au ajutat să prospere devenind sărac, l-au eliberat ca să-l facă rob. L-au redus la o simplă unealtă printre uneltele sale; la un animal de povară
înhămat cu hamul lui ţesut cu multă grijă. Aici este subtilitatea – cea mai mare păcăleală posibilă, şi
aceasta nu poate fi decât lucrarea unei minţi mult mai viclene decât cei mai vicleni oameni din lume.
Cea de a doua tragedie este că în ciuda faptului că pricina morţii sale a fost făcută cunoscută şi identitatea ucigaşului a fost dezvăluită, puţini cititori vor fi de acum mai conştienţi de pericolul pe care îl reprezintă acest sistem distructiv. Această tragedie se joacă în milioanele de vieţi din jurul nostru şi probabil că şi în vieţile noastre, dar cu toate acestea,
majoritatea oamenilor care se află în ghearele înaltei societăţi nu îşi vor face timp să citească această carte
sau oricare alta ce abordează aceleaşi probleme.
O a treia tragedie este că puţini o vor citi şi vor fi alarmaţi de mesajul ei, dar practic nimeni nu va face nimic ca să schimbe ceva. Şi aceasta nu pentru că nu pot, ci pentru că nu vor. Deşi inima lor strigă după
eliberare, minţile şi trupurile lor sunt prea obosite şi prea obişnuite cu „abundenţa” înaltei societăţi ca
să i se mai opună. Ei se aseamănă unui câine uriaş care trebuie să păzească afară, dar care, obişnuinduse cu siguranţa şi căldura din casă, nu-i mai place să fie împins afară, în frigul şi întunericul nopţii. Mai degrabă şi-ar sacrifica libertatea decât să renunţe la privilegiile acestea.
Un cunoscut cărturar din antichitate, pe când descria declinul şi căderea imperiilor greceşti şi romane, a spus: „La sfârşit, mai mult decât doriseră ei liberate, doreau siguranţă şi o viaţă prosperă, şiau pierdut TOTUL… siguranţa, şi prosperitatea, şi libertatea.” Ca şi ei, suntem la rândul nostru, instituţionalizaţi, regimentaţi şi făcuţi sclavi de
către o filozofie a „mai bine ceva decât nimic” care ne nimiceşte cu ajutorul armelor lăcomiei noastre. Înalta societate rămâne în picioare cu sistemul ei de creditare, conceput cu multă viclenie, care ne
permite să cheltuim modul nostru de viaţă, încât să ajungem sclavi, în timp ce ni se interzice chiar şi
plăcerea de a ne bucura de ceea ce ne înrobeşte.Recent s-a anunţat că ştiinţa lucrează la un mod
de conservare a creierului uman după moarte în vase de sticlă. Aceste vase vor fi repartizate pe
categorii şi conectate la un computer uriaş care va continua să transmită impulsuri electronice
creierului, astfel încât să-l ţină în „viaţă”. Se spune că orice „experienţă” din viaţă poate fi reprodusă
şi trăită de creier prin impulsurile electronice. Dar se pare că am perfecţionat deja acest sistem.
Creierele noastre sunt conectate şi controlate prin impulsurile electronice de la radio şi televiziune;
nu trebuie să mai gândim noi înşine pentru noi; felul nostru de viaţă este decis de presiunea
unei ere electronice, iar singura diferenţă, după cum o văd eu, este că ne-au făcut favoarea de a ne lăsa creierele în trupurile noastre, în timp ce le controlează în mod constant. Devenim cu repeziciune o generaţie de intelectuali mediocri. Asemenea copiilor, ne trezim repetând refrenele obositoare şi povestind telenovelele mediocre pe
care le-am urmărit cu o seară în urmă la televizor, şi hrănindu-ne cu maximele oamenilor de „renume”
citate în ziarul de ieri, de ale căror nume nu ne mai putem aduce aminte. Cei mai mulţi dintre
noi trecem prin această viaţă computerizată fără să avem vreun gând original sau vreo convingere
a inimii şi a minţii cu privire la ceva. Omul obişnuit de pe stradă nu se poate angaja în nicio
altă discuţie care depăşeşte pragul informaţiilor din ziarul de ieri sau de la radio şi televiziune.
Alegerile sale cu privire la ce şi-ar dori să cumpere sunt deja hotărâte de alţii în subconştientul lui,
şi el este măturat de valul acestei societăţi într-o direcţie hotărâtă mai dinainte de alţii. Lui îi este
teamă să pună la îndoială, să provoace sau chiar să suspecteze lumea din jurul lui de „nedreptate”,
iar atunci când o face, este socotit drept reacţionar – un fanatic pus numai pe rele. El acceptă ca
mod de viaţă ceea ce urăşte şi abandonează fără nicio împotrivire ceea ce iubeşte. Este înfrânt de
influenţa spălărilor de creier din zilele noastre, ca un om aflat sub influenţa drogurilor. Este
instituţionalizat devreme în viaţă, iar libertatea de gândire sau acţiune devine doar un simplu
vis frumos. I se spune: „Nu te poţi împotrivi progresului,” până ajunge să creadă aceasta, şi i
se mai spune că progresul este în avantajul său, fie că este în stare sau nu să aprecieze aceasta. El
trăieşte într-o lume în care este forţat să creadă că societatea este fundamental bună şi trăieşte mai
departe cu încredinţarea deşartă că societatea caută să vegheze asupra intereselor lui şi se va convinge
că „niciodată nu a trăit aşa de bine ca acum.”

Gânditorii liberi sunt pe cale de dispariţie de pe scena modernă, deoarece ei constituie singura ameninţare la adresa sistemului. Ziarele, emisiunile de ştiri de la radio şi televiziune se laudă că ele slujesc celor mai bune interese ale „celei
mai bine informate” generaţii din istorie. Cea mai bine informată în ce privinţă? Ce influenţă pozitivă are toată această avalanşă de ştiri zilnice asupra noastră, decât să ne încarce inimile şi minţile împovărate deja cu toate relele oamenilor
de pretutindeni şi să ne facă viaţa şi mai greu de suportat? Prea puţini dintre noi am auzit ceva din mass-media vremurilor noastre care să adauge un centimetru la statura noastră, sau care să ne ajute să devenim oameni mai buni, bărbaţi şi femei, în viaţa aceasta. Dacă am citit detaliile dezgustătoare despre un război, viol, jaf, răscoale sau foamete
sau dacă am auzit dezvăluirile sângeroase ale unui accident nesăbuit, cu ce ne va ajuta dacă mai
auzim despre o mie de alte cazuri? Ne va ajuta starea noastră de oameni mai bine informaţi să
prevenim următoarele întâmplări nefericite de felul acesta? Puţini dintre noi am primit vreodată
o scrisoare în care conţinutul să fi fost cu adevărat demn de a fi trimis, sau un apel telefonic prin
care să primim un mesaj vrednic de oamenii, maşinăriile, banii, timpul, energia şi vieţile risipite
fără de folos în vastul şi complexul sistem al genialităţii electronice de care este nevoie pentru
a-l recepta în casele noastre.
Cea mai mare pierdere în viaţă este însăşi viaţa.
Este sinonimă cu timpul şi este inestimabilă, şi totuşi oamenii zilelor noastre o petrec şi o vând
pe nimic, la fel cum fac şi cu banii lor pe care nu i-au câştigat încă. Cu toţii suntem interesaţi de
încercarea febrilă de a rezolva toate problemele ce ţin de mijloacele de trai, şi am ajuns să venim cu o soluţie mult mai complicată decât problema însăşi. Muncim cu disperare ca să ne eliberăm pe noi înşine şi reuşim numai să ne înrobim şi mai “Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!”(Matei 5:4) mult de noua libertate găsită.
Faptul că progresul tehnologic şi material din ultimii 75 de ani este uimitor, nu-l poate nega nimeni; dar a sosit vremea ca să ne trezim din cheful nostru materialist pentru a putea spune şi generaţiei următoare ce preţ extrem de uriaş am avut de plătit în ce priveşte implicarea noastră mentală, fizică şi morală. Am plătit pentru toate acestea cu viaţa
însăşi şi am ajuns ca nişte cochilii goale. Isus a spus că viaţa cuiva nu constă în lucrurile pe care le are în proprietate, dar nimeni nu L-a auzit. L-am auzit, dar nu I-am dat crezare; şi nu prea am învăţat că omul este bogat direct proportional cu numărul lucrurilor de care se poate desprinde în viaţa aceasta.
Super-vânzătorul acestei demenţe „la minut”, numită „înalta societate”, ne-a spus că marile descoperiri ale omului i-au prelungit viaţa cu până la 25 sau 30 de ani. O realizare vrednică de a fi luată în seamă, sunt sigur de asta, dar mă gândesc dacă nu greşesc când întreb, pentru ce anume au fost prelungite vieţile noastre? Vânzătorul ambulant al
acestei înşelătorii uriaşe ne spune că „viaţa noastră nu a fost niciodată mai bună ca acum”, dar la ce
se referă „bună”? Bună pentru ce anume, aş putea eu să-i întreb? Ni se spune că niciodată nu am avut
mai mult timp liber ca acum. Ca să-l petrecem cu ce anume? Reuşim să facem faţă provocărilor zilei
datorită vitaminelor, tranchilizantelor şi tabletelor energizante, iar când ajungem epuizaţi în pat, zăcem
acolo într-o stare de mare tensiune ca un ceas de un dolar. Nu îndrăznim să dormim prea adânc, căci în
orice clipă noaptea noastră se poate transforma în zi datorită potopului de lumină electrică: telefonul
de lângă pat s-ar putea să zbârnâie şi să adauge la complexitatea mentală şi emoţională pe care, de
altfel, nu o putem respinge, şi poate să ne facă să alergăm la maşină şi să ne trezim că gonim de-a
lungul şi de-a latul ţării cu peste 120 km/h!Statisticile impresionante ale transportatorilor
acestei societăţi preamăresc avantajele sistemului nostru de transport de mare viteză; dar nimănui
nu-i pare să-i pese că la altarul însângerat al acestui zeu urât şi niciodată satisfăcut, aducem anual mii
de trupuri moarte şi sute de mii de oameni frânţi, suciţi, răniţi şi însângeraţi. Şi toate acestea se
întâmplă datorită faptului că ni s-a spus că avem minunatul privilegiu de a ajunge oriunde destul
de repede, pentru ca o dată ajunşi acolo, să nu facem nimic. „Grăbeşte-te” este rugăciunea celui
devotat, în timp ce lasă în urmă nori grei de fum de eşapament care poluează aerul pe care îl respirăm
şi ne consumă plămânii. Miliarde de dolari sunt cheltuiţi anual fără rost pentru a fabrica, repara,
menţine şi îmbunătăţi acest Frankenstein mecanic care ne devorează cu repeziciune pământul
fermelor noastre şi le varsă sub forma unor cursuri nesfârşite de asfalt şi jungle de beton. Acestea
reprezintă doar una din „binecuvântările” acestei societăţi care ne ameninţă să ne „binecuvânteze”
cu intrarea în nefiinţă la viteza de 120 km/h!

Un ultim gând cumpătat care îmi vine în minte, în timp ce concluzionez această secţiune:
Dacă tot suntem fiinţe cărora le plac obiceiurile, ce moştenire vom lăsa copiilor noştri? Suntem
preocupaţi de educaţia lor şi de posesiunile materiale pe care le putem lăsa, dar ce putem
spune de moştenirea unui mod de viaţă? Pare că nu ne amintim că, în timp ce călcăm cu picioarele
noastre, lăsăm în urmă, pe pământul acesta nesigur o cărare pe care, deşi nu am plecat de multă vreme,
copiii noştri vor continua să ne urmeze, fără să se îndoiască de sănătatea şi adevărul ei.
Timpul pentru a face ceva este acum. Ziua de ieri a fost înghiţită de gura lacomă a timpului, iar
ziua de mâine nu este decât o iluzie. Nu trebuie să continuăm să trăim această viaţă agitată fără
să nu ne gândim la roadele dureroase pe care le vom secera. Haideţi să fim siguri că în timp ce
mărşăluim după cadenţa ei frenetică, vom auzi pe adevăratul toboşar. Haideţi să ne aducem aminte
ce a spus Thomas Jefferson: „Preţul libertăţii este starea eternă de veghe”; şi, dacă mai avem ceva din
libertate, să ne preocupăm ca în treburile din viaţa noastră să fim veghetori, ca nu cumva să pierdem
ce avem.

sursa 


A doua lecție: Cuvântul lui Dumnezeu

26 martie 2012

Întâi vine ce este firesc, ce este duhovnicesc vine pe urmă…
Creația lui Dumnezeu vine întâi ochilor noștri, simțurilor noastre.
Dar creația poartă în sine în chip simbolic pildele lui Dumnezeu, pilde care ne deschid mintea și ne conduc gândirea spre nevăzutele lui Dumnezeu prin  Cuvântul Său.
După ce copilăria ne dă suficiente exemple despre înțelepciunea lui Dumnezeu, dorința mântuirii ne duce gândul prin poarta și calea obligatorie a Cuvântului lui Dumnezeu.
”…din pruncie cunoști Sfintele Scripturi care.…” nu dau sigur dar ”pot să-ți dea înțelepciunea” care nu mântuiește dar ”duce la mântuire….”.
Este o rezervă a siguranței rodirii. Nu putem știi cât din ceea ce semănăm va rodi. E posibil să rodească un sfert, jumătate sau tot, n-avem de unde știi. E posibil ca sămânța să cadă pe pământ bătătorit de învățările furișate ale firii pământești, pe stânca împietririi păcatului, pe drumul acomodării prin imitație sau în pământ bun. Nu putem știi.

Dar chiar dacă nu știm sigur cât va răsări și va rodi din ceea ce semănăm, un lucru îl putem știi cu siguranță totală: dacă nu semănăm nimic, nu va crește nimic.

În abordarea învățării noastre de sine a procesului de învățare, după ce am înțeles cât de important este să folosim primul manual al lui Dumnezeu: Creația Lui, trebuie să începem să folosim al doilea manual: Cuvântul Lui.

Având ca țintă scopul: Cunoașterea lui Cristos, mă voi întoarce spre mijloc: învățarea Cuvântului și voi administra timpul și voi structura subiectele așa încât într-un termen compact să inoculez în mințile mici curgerea gândului pe direcția creație–->cuvânt––->Cristos.
Cuvântul este interfața dintre Creație și Cristos.
Cuvântul arată subordonarea Creației față de Cristos, faptul că ”toate au fost făcute din El și pentru El”.
Cuvântul ni-l descoperă pe Cristos, de la Abel la Apocalipsa Lui. ”….toate Scripturile mărturisesc despre El”

Toată scriptura este insuflată de Dumnezeu, toată ni-L prezintă pe Fiul. Detaliile Vechiului Testament învață într-un mod ușor, cu istorii captivante și personaje extrem de reale, de umane, atât pe omul ce vechi cât și pe Cel Nou. Profeții aveau în ei Duhul lui Cristos, la profeți nu vedem păcate și lașitate. Eventual slăbiciune umană.
Toate celelelalte istorisirii învață pe Cristos. Firea lui dumnezeeiască, gândul Lui, cuvântul crucii Lui le vedem chiar din Vechiul testament ascunse în mod cețos în personaje predestinate pentru învățarea noastră. ”Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.”
Deci Scripturile Vechiului testament (ce a fost scris mai înainte) sunt pentru învățătura noastră.

Să le folosim ca material didactic și pentru învățarea copiilor noștrii. Eunice și Lois au făcut așa.
De ce să cunoască copiii noștrii mai bine personajele din desene animate decât pe cele din Vechiul Testament?

Le este un câștig imens să știe în detalii despre  Avram, Isaac și Iacov, despre judecători, despre profeți și împărați, despre promisiuni și profeții, despre idolatrie și cortul întâlnirii, despre jertfe și curățiri. Toate acestea ne vorbesc despre Cristos și învățarea acestor istorii va pune în pământul inimii lor acele semințe care în primăvara cercetării, la adierea caldă a vântului ceresc își vor scoate din pământul inimii vârfurile fragede ale viitorului pom bun.
va prinde iarăşi rădăcini dedesubt, şi deasupra va da rod…”.
Pomul bun este gândirea bună, rodul bun este fapta bună.
Oamenii nu culeg struguri din spini, adică fapte bune din gândiri stricate.
Să facem, adică să cultivăm pomul cel bun, roadele vor veni de la sine.

Ca aplicație practică, recomand ca în modul cel mai simplu, ca la școală,  copiii să fie obișnuiți ca cel puțin de câteva ori pe săptămână să facă școală de învățare a Cuvântului lui Dumnezeu cu părinții.
Această școală (am numit-o părintească) ar trebui să devină ceva obligatoriu în toate casele creștine de la cea mai fragedă vârstă.
La vârsta mică, așa cum am arătat în capitolul despre creație, copilul nu este capabil să perceapă lucruri abstracte, de aceea se vor folosi obiectele ce-l captivează.
Imediat apoi, poate chiar de la 4-5 ani copilul trebuie obișnuit cu laptele Cuvântului într-un mod metodic și ritmic. Mai bine timp scurt zilnic sau de câteva ori pe săptămână decât mai lung și mai rar.
Consider că ar fi bine ca copilul să fie ferit de imagini de orice fel în acest proces al învățării. Blândețea n-ar nici biserică, nici icoană, nici altar, tot la fel nici înțelepciunea, nici răbdarea, nici credința. Aceste virtuți au însă temple vii și active în ființele, în personajele Vechiului Testament.
Istoriile trebuiesc împletite cu timpul, cu cronologia, cu geografia și cu dovezile arheologice.  Se realizează astfel o legătură între cele văzute și cele scrise, ușurând calea dinspre cele scrise spre cele promise (crezute).
În rangul importanței școala părintească trebuie să fie cea mai onorată de către părinți, apoi școala laică, de stat.

NU, nu, nu…dacă în timp ce ai citit până aici te-ai măgulit cu gândul că poate fiul tău sau fiica ta merg la Școala Duminicală, țin să te avertizez că NU așa a poruncit Dumnezeu. Nu El a dat Școala Duminicală.

El îți poruncește ție să-ți înveți copiii!
Dacă nu știi, roagă-te să poți să  înveți să ți-i înveți!

 


Școala părintească .pdf

25 martie 2012

Am adunat articolele pe tema învățării într-un .pdf format carte.
Forma și conținutul vor suferi cu voia lui Dumnezeu schimbări, mai sunt gânduri care urmează la aranjat.
Școalapărintească.pdf


Scopul învățării

25 martie 2012

Scopul învățării este Cunoașterea lui Cristos.
Suntem limitați în timp, suntem limitați în spațiu, suntem limitați în cunoaștere.
Nu ne putem lungi viața, nici măcar o zi, o oră, ”omul n-are nici o putere peste ziua morții”.
Nu ne putem modifica corpul, nici să adăugăm un cot la înălțime, greu de dat jos și din greutate.
Putem în schimb să creștem în omul lăuntric, să ajungem la statura plinătății Lui.

Limita spre care țintim atunci când învățăm pe cineva este cunoașterea lui Cristos.
Omul trebuie învățat ca un copil doar până ajunge să-L cunoască pe Domnul, apoi se judecă singur, se învață singur.
În adunare urmează un alt fel de învățare.
Învățarea nu este un proces confuz, fără țintă, ci are repere precise, etape și țintă, ceea ce încerc să definesc eu prin aceste postări grupate la categoria: Școala părintească.
”Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească…” ne vorbește despre etapele învățării, scopul învățării find  creșterea la statura plinătății Domnului Isus.
După ce cineva ajunge la statura plinătății lui Cristos este și el capabil să învețe pe alții.
Structurile clericale care împietresc învățarea într-o ierarhie de funcții și salarii ”strică și acresc” untdelemnul acestei ungeri care trebuie cât mai repede să se răsfrângă ca un torent peste cât mai mulți.


Cine învață?

25 martie 2012

Сea mai de seamă slujbă pe care am primit-o de la Domnul este aceea de a mărturisi, de a învăța pe alții.
”El îi învăța ca unul care avea autoritate, nu cum îi învățau cărturarii lor!”
Toți apostolii  învățau, bunicile și mamele învățau, bătrânii învățau,  toți cei ce ajuns să-L  cunoască au mărturisit și altora imediat.
Domnul Isus a spus  să învățăm pe alții.

Cine are acest ”drept”, această obligație?
Răspunsul:  oricine are autoritatea.

Părinții au această autoritate asupra copiilor lor în primul rând. Din această autoritate derivă dreptul de a învăța.
Bătrânii din adunare au autoritate asupra celor mai tineri în credință, nu se pot inversa lucrurile.
Cel ce a primit cunoștință are obligația să învețe, să dea ce a primit.
Autoritatea înseamnă prorietate.
Ai primit evanghelia(vestea bună) o poți da altora.
N-o ai, n-ai ce da!
”Ca niste buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi sa slujeasca altora dupa darul pe care l-a primit.” I Petru 4:10
Ai primit un dar, ai cu ce sluji.
Unii vor zice că nu au darul invațării, că nu-și pot deci învăța copiii.
Dar Cuvântul spune părinților să-și învețe copii, sunt ai lor nu ai altora.
Iar dacă Cuvântul spune așa noi nu-L putem schimba. Ai copii, trebuie să-i înveți, să te rogi să poți s-o faci.
Cu ce scriu aici încerc să te ajut!


Etapele învățarii lui Cristos

25 martie 2012

Cine învață pe altul (și aici am în vedere în primul rând pe părintele pe copilul său) va merge cu gândul înapoi de la scop spre cauză.
Ca și un grădinar bun  care știe ce vrea să culeagă, cel ce învață, știind scopul, va conduce spre scop cauzele asupra cărora are aproape deplin control.

Scopul oricărui părinte creștin este ca la vremea potrivită copiii lui să ajungă să-L cunoască pe Cristos, să-L iubească și la rândul lor să-și învețe spre El copiii și pe alții. Acest drum care are ca țintă cunoașterea lui Cristos nu este lăsat în mod anarhic, darwinist, de către Domnul în seama oricui, ci ne este poruncit să-l învățăm. Drumul cunoașterii lui Cristos, calea apropierii fiecărui om de Dumnezeu se poate învăța și deși are praguri și opreliști supranaturale, are deasemenea porniri liniștite, perioade controlabile și ușor de stăpânit, momente care nu trebuie pierdute de părinții înțelepți.

”…v-am vorbit ca unor oameni firești” spune Pavel, căci chiar dacă ei nu înțelegeau lucrurile duhovnicești, au avut parte de o învățătură premergătoare celei a Duhului.

Despre a vorbi unor oameni firești scriu eu aici.

Sunt câteva etape care trebuiesc parcurse pentru ca și cel mai împotrivitor ateu și ignorant să îi fie insuflat mai întâi frică, apoi respect, dorință și convingere (credință).

Marketingul numește 5 pași de la ignorare la cumpărare: AIDCA: Atenție, Interes, Dorință, Convingere și Acțiune.S-ar putea să fiu acuzat că folosesc metode înduplecătoare ale înțelepciunii iar în vestirea Evangheliei se folosește o dovadă dată de duhul și de putere. Nu este așa, aici vorbim de educația copiilor, a celor complet ignoranți.

Sunt trei etape principale ale învățării, etape ce corespund celor trei ”manuale” date de Dumnezeu pentru a ne instrui pe Calea Cunoașterii Lui.

1. Învățarea din Creația Lui Dumnezeu, despre aceasta am scris ceva. Creația este ”cartea” înțeleasă de oricine și în ea se descoperă Dumnezeu în virtuțile Lui.

2. Învățarea din Cuvântul Lui Dumnezeu. Cuvântul ni-L descoperă pe Cristos(Unsul), ”toate Scripturile mărturisesc despre El”.  Această etapă poate fi considerată din doi ”pași”. Cunoașterea Lui Cristos după starea firească (după carne) și Cunoașterea Duhovnicească a lui Cristos.

3. Învățarea din Duhul lui Dumnezeu. Pentru cei ce-L cunosc pe Domnul în omul lăuntric începe un alt nivel al învățării: învățarea de către Duhul. Este cea mai prețioasă moștenire a Testamentului. Așa că Omul învață din creație, învață din Cuvânt, este învățat de Duhul și învață de la frați, în adunare unde ne învățăm unii pe alții, fiecare slujind după Harul primit.

Aceste feluri de învățare ajung să se împletească pentru ca cel neprihănit să crească în cunoașterea lui Cristos.
Este necesar să se țină cont de această ordine.


Protejat: Înregistrări 24-25 martie

25 martie 2012

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Islanda?

25 martie 2012

De ceva vreme wordpress afișează structura vizitatorilor blogului pe țări.

După Romania, țara din care acest blog este cel mai vizitat este ….Islanda.

Mai apare Spania, acolo este sora Mioara și bănuiesc că Tabita, fata unei surori din Timisoara.
Știu cine citește din State, din Australia, din Austria. Bănuiesc cine din Moldova și Germania, dar cine e din Islanda?
Rog să-mi trimită un email pe privat: vesteabunamail@yahoo.com
Nu de altceva dar se apropie momentul în care wordpress nu mă va mai lăsa să postez.

Mai am 1,6% spațiu gratis. Dacă mai vreau trebuie să plătesc. Nu e mult: 5 Euro/an dar nu face parte din principiile mele.
Acolo unde pot folosi ceva gratis, nu dau bani. Iar un ”abonament” chiar mic e ca o datorie, ca o robie.
Ce am scris am scris, sunt peste 900 de postări, în jur de 200 de vizitatori pe zi, Dumnezeu să-și facă lucrul Său, eu am semănat.  Sunt om, am și greșit cu siguranță, în multe feluri. Cine vede greșeli îl rog să-mi spună mie prima dată.

Nu știu încă ce voi face când se termină spațiul. Mai am  55,9 Mb. Dacă aș pune doar text e foarte mult. Consumul mare e cu ”audio”. Există și varianta să șterg unele lucruri cam inutile.
Gându-mi este să separ înregistrările de text, să găsesc alte adrese și alt fel de structurare.

Probabil o mai mare parte din postări vor fi private. De aceea am nevoie de adresele voastre de mail, să vă anunț de schimbări.
Dacă nu sunteți dintre cei care ne cunoaștem pe viu e mai complicat.

Dacă aveți un blog ”viu” cu comentarii și răspunsuri, care-mi permite să văd gândurile voastre, veți primi adresele și parolele chiar dacă nu ne știm în viața reală. Altfel sorry.
Cu considerație

d.


O fericire crescândă!

22 martie 2012

Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! ”, Bucuraţi-vă şi înveseliţi-vă pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.”

Când cineva spune o minciună despre mine, numai eu știu SIGUR că e minciună, oricine altcineva cel puțin se poate gândi: ”dar dacă?”!
Când cineva scrie o minciună despre mine, se numește ocară, e deja ireversibil, știu ce se va întâmpla cu mincinoșii, mă smeresc știind că nici eu nu am nici un merit și nici o pricină de laudă a faptelor.

Când cineva răspândește minciuni continuu despre mine, pentru că eu știu sigur că o face din pricina Lui, nimeni nu-mi poate lua bucuria.
Nu am nevoie nici măcar ca mai mulți să știe de ce mă bucur. Nu scrie acolo să spunem la cât mai mulți că suntem vorbiți de rău pe nedrept și doar când suntem într-un număr suficient de mare să ne bucurăm. Nu.
Pentru rugăciune trebuie doi.
Pentru acreditarea unei mărturii trebuie doi-trei martori.
De bucurat te poți bucura singur.
Numărul minim pentru bucurie este UNU.
Eu mă bucur totuși  împreună cu soția.

E un mare Har!


Prima lecție: Creația lui Dumnezeu

20 martie 2012

(Un ajutor pentru școala părintească)

Creația.
Este prima lecție pe care ne-o dă Dumnezeu tuturor. De această lecție nu scapă nimeni, nimeni nu e absent, niciunul nu poate lua motivare.

Primele materiale didactice de care ”se lovește” omul intrând în viață sunt obiectele, materia fizică, lucrurile create.
Omul percepe creația prin cele cinci simțuri. *

Prin lucrurile create, mai ales prin cele vii, plante, animale și om, prin însuși propriul corp, omul mic percepe fără dubiu ”bâjbâind” răspunsurile la întrebările care mintea lui și le pune.
Este rolul celui ce învață pe micuțul bâjbâitor ca să transforme întrebările în pârghii și neștiințele în lumini pentru ca lucrurile create, singura obsesie a celui de curând născut să-și îndeplinească rolul de a-L arăta pe Creator în ele. E zadarnică la această vârstă încercarea de explicare a lucrurilor abstracte, terminologia religioasă vagă,  termeni teologici sau  șabloane. Simplitatea trebuie să fie regula  mamei și tatălui care-i arată copilului pe Dumnezeu în înțelepciunea, varietatea și frumusețea creației Lui.
Știind că lucrurile din această creație sunt o umbră a celor care vor veni, vom folosi orice prilej al nedumeririlor celui mic pentru a-i întări legătura creaturii(lucrului creat) care o simte cu Creatorul, știind că deși aceste convingeri nu sunt pomul cel bun, ele sunt pământul cel bun  în care pomul cunoașterii și gândirii la Dumnezeul nevăzut își va adânci mai târziu rădăcinile. Temeinicia, stăruința și seriozitatea acestei educații(învățări) înseamnă adâncimea pământului bun pentru pomul bun.
Spinii cresc și pe sol sărac, pe căi bătute, pomii roditori au nevoie de sol adânc.

”Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că el este….”

Stâncile din munții, cheile, defileele ne vorbesc despre potop și felul cum forma pământului a fost dată ”din apă și cu ajutorul apei”.
Plantele, semințele și creșterea lor, florile și roadele lor ne vorbesc despre viață și moarte, răscumpărare și Răscumpărător. Grăuntele de grâu trebuie mai întâi pipăit, ronțăit, gustat, mirosit, zdrobit, numit ca apoi, după o vreme să fie făcut în minte paralelismul cu Fiul lui Dumnezeu.
Plantele au în ele fiecare pilda lor, mai ales via, măslinul, smochinul, mărul, spinul, cedrul, iarba, grâul, florile și roadele sau podoabele lor. Nu pentru stomacurile și tuburile noastre digestive a dat Dumnezeu asemena frumuseți, el putea face să scoatem mâncarea din fântână, ca apa, ci pentru săturarea minților noastre flămânde și goale, a ochilor minților noastre, orbiți de întunericul filosofiei atee, toate aceste minunății lăuntrului îi strigă, lăuntrul îl cheamă.

”De la smochin învățați pilda Lui!”, a spus Cel care n-a avut nicidecum de gând să lege mântuirea Lui de bucătărie: asta gătești, asta pui deoparte.
Și ca smochinul ne învață și învață pe toți toată creația.
Abundența acestui material didactic ne face învățarea foarte ușoară, o plăcere. Pădurile sunt peste tot, iarba, cerul, luna și stelele noaptea, cerul, soarele și norii ziua, ploaia și zăpada, fulgerul și tunetul, fructele și legumele, păsările și peștii. Să-l folosim acest material, nu numai în învățarea copiilor și nepoților, ci și a tuturor celor ce întreabă și ne socotesc vrednici de încrederea de-a le răspunde. Toate au o corespondență spirituală pe care mai târziu o vor găsi ușor și le vor face învățarea ușoară. Când vezi crescând umbra obiectului, nu numai că vei întoarce capul după obiect, ci cu siguranță nu te vei îndoi nicidecum de lumina din spatele Lui.
Perceperea creației ca fiind opera lui Dumnezeu este primul pas al apropierii oamenilor de nevăzutul Dumnezeu.

Cartea Genezei este Alfa învățării, iar creația este dovada îmbelșugată a acestui alfabet.

E bine ca aceste lecții să fie ”predate” omului mic înainte de a fi abandonat în jungla învățământului public.

Socotind că ținta învățăturii este Cunoașterea lui Cristos și că toate au venit la ființă ”din El și pentru El” înțelegem cât este de important ca să legăm ceea ce se vede de ceea ce este scris pentru a ajunge să credem și la deschiderea ochilor minții ” să vedem” ceea ce nu se vede.

Acest text și următoarele le consider un ajutor pentru cei ce ar vrea să învețe, dar nu știu cum și ce pe copiii lor sau pe alții. Mă grăbesc să aștern pe ecran mulțimea de gânduri din duhul meu. Poate mor mâine, dar dacă nu mor, dacă să zicem mai trăiesc până la 70 de ani, mai am de trăit cu puțin peste 9200 de zile. De ce să las nezis ceea ce mi s-a spus la ureche, Cel ce mi-a spus mi-a spus și să strig de pe acoperișul casei.
Am mai scris: Evanghelia începe cu geneza.

(va urma: Etapele învățării!)

*(Privind prin prisma dezvinovățirii și a dreptății pedepsei necredinței, observarea lucrurilor create de Dumnezeu este suficientă, în justiția lui Dumnezeu ca El să-și descoperă mânia împotriva oricărei neascultări.  Însușirile lui Dumnezeu, puterea lui veșnică și divinitatea lui se văd clar ”de la creație” în lucrurile de El făcute.)


”Eu am sădit!”…despre un alt fel de educație: educația care precede Credința

19 martie 2012

Sunt puternic influențat în acest moment de scrierile lui Comenius, ideile lui au umplut un gol de neînțelegere din mintea mea, au legat laolaltă convingeri răslețe și au întregit un tablou ca un puzzle din care-mi lipseau câteva piese.

Eram confuz în convingerile mele despre educație, chiar timid în a exprima anumite clare mărturii ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Dacă m-aș vedea doar pe mine în această confuzie mi-aș zice că am o boală rară și nici n-are rost să vorbesc despre un medicament nimănui de folos.

Dar.
Acum vreo 23 de ani, pe vremea când căutam cu aviditate părtășia copiilor lui Dumnezeu ieșiți din orice tabără religioasă am ajuns în casa unui frate. Frate scump, familie frumoasă. În casa lor era adunare, ca-n cer! Doar că nu toți copiii familiei respective aveau un comportament care să aducă cinste și lor și Domnului. Pe copii îi cunoșteam din sinagoga  cartierului Babilonului din care eu tocmai ieșisem și pe care ei o frecventau.
Am deschis subiectul cu fratele și răspunsul care mi-a închis gura a fost ceva de genul: ”n-are nici un rost să facem ceva, că până nu se atinge Domnul de inima lor e degeaba”.
”bunica ta Lois, mama ta Eunice..:” îmi răsunau în urechi, dar cofrajul, schela convingerilor mele de atunci nu mă lăsau să mi se clarifice lucrurile.
Ne-au venit copiii, au crescut.
NU i-am dat la școala duminicală a sinagogii din cartier, i-am scos de la religia școlii generale, n-am găsit așa ceva în Biblie. Nu i-am pus să maimuțărească versete sau cântecele în adunare, n-avem în adunare ”ora copiilor”, n-am găsit-o în Biblie și nu cred c-ar trebui să fie. Despre programe artistice nu scrie să facă nici copiii, nici cei mari.
I-am dus la adunări prin casele fraților pe unde ne strângeam, au stat cu noi în adunare la noi acasă.
La un moment dat am auzit: ”ne-ați ținut ”în cușcă” la fratele….” aluzie la casa unui frate unde ne strângeam mai des.
Mai multe nu vă scriu despre ei că citesc și ei blogul…probabil.          Test!
La mijlocul adolescenței lor am înțeles cum stă treaba cu Școala Părintească.

Mi s-a părut greu, am scris atunci: ”Greu am înțeles și eu. E greu ca părinte să ceri de la Tatăl de sus să te trateze cu Har și tu să-ți tratezi copilul cu lege. E ca un paradox.”

După ce l-am citit pe Comenius am înțeles mai clar.

Școala Părintească este o poruncă a Domnului.
”Creșteți-i în frica și Învățătura Domnului” este un imperativ.
Nu scrie aici: Domnul va lucra la inima lor, așteptați fără să faceți nimic.
Până să lucreze Domnul trebuie să lucrăm noi. Până Dumnezeu să facă să crească, Pavel sădește și Apolo udă.
Creșterea copiilor este un proces lent. Dumnezeu putea face ca să ajungem la maturitate în 2-3 ani ca vițeii sau iezii. Dar nu, la om creșterea a fost rânduită să fie lungă și lentă tocmai pentru a fi timp suficient pentru educație, creștere în cunoaștere.
De fapt, omul petrece crescând fizic o treime din toată viața lui, dar dacă socotim duhovnicește petrece toată viața.
Educația copiilor de mici se poate compara cu formarea pământului pentru sădit, căci săditul nu înseamnă numai luarea plantei sau seminței și punerea în pământ, ci săparea solului, mărunțirea și îngrășarea, aruncarea rădăcinilor vechi și….împrejmuirea grădinii. Aceste lucrări sunt în sarcina părinților. Așa pământul va fi bun pentru primirea seminței.
Pentru toate aceste rânduieli, Tatăl ne-a lăsat în Cuvântul său suficiente și bogate exemple și porunci încât avem nevoie doar să fim ridicați la  starea de veghere asupra unor sarcini date de Domnul și ignorate de majoritate.
Această postare este doar o introducere pentru năvala de gânduri ce m-au copleșit și pe care o aranjez în cele 8 ore cât lucrez cu mâinile.
Ceea ce cu Voia lui Dumnezeu voi scrie  nu se aplică numai copiilor fizici. Din păcate și de la păcat încoace starea generală a omenirii s-a degradat într-un hal în care au ajuns oamenii mari să fie socotiți și să se comporte ca niște copii. Deci rânduiala învățării, care vom vedea că e dată de Dumnezeu nu este numai pentru cei ce-o primesc la vreme (învățătura) ci și pentru cei ce-o primesc mai târziu, desigur mult mai greu.

PS Trebuie să adaug că astăzi toți copiii familiei amintite la început sunt credincioși.

(va urma: prima lecție: Creația lui Dumnezeu)
dacă doriți să citiți până atunci: Clasa perceperii senzoriale, Cap IX/IV din Pampaedia JA Comenius, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977

Citește restul acestei intrări »


Armele luminii

19 martie 2012

Singurele acceptate de Tatăl Luminilor.
Chiar când trecem prin mâini ca ale celor ce li s-a spus: ”acum este ceasul vostru şi puterea întunericului .
Nu avem voie să apelăm la altfel de metode.
Minciuna vine de la tatăl minciunii, nu Al Luminii.
Suntem un spectacol pentru lume, îngeri și oameni.
Așa cum noi suntem învățați de Dumnezeu prin pildele Lui arătate în Vechiul Testament, prin imaginile întâmplărilor care au trebuit să decurgă întocmai cum a spus Dumnezeu (chiar dacă ei n-au înțeles atunci tâlcul lucrurilor) pentru ca noi să fim astăzi învățați(să-L învățăm pe Cristos) prin acele istorii, tot așa ceea ce se petrece cu noi astăzi, lupta care o ducem trebuie să o facem ”după rânduieli” fiindcă noi înșine suntem ”spectacol”, domniile și stăpânirile din locurile cerești recunoscând azi prin Adunare Înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu (desigur în Harul Său felurit).
Cuvântul care ar caracteriza cel mai bine felul luptei noastre este ”eleganța”. ”A fi credincios e-o onoare” a spus un poet iar Cunoașterea Domnului și a Gloriei Harului Său ne ascunde într-o stare în care nu putem nicidecum ”merge la război pe cheltuiala noastră”.
Să lepădăm dar faptele întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Iar ce mai bună armă decât ”gândul acesta care era și în Cristos Isus” putem lua? A nu ne plăcea nouă înșine, a ne smeri pe noi, a ne lăsa batjocoriți, înjosiți, vorbiți de rău, însingurați, lipsiți de compania unor prieteni care fug la primul vânt de prigoană este drumul pe care merg de două mii de ani toți cei care ”urmează pe Miel oriunde merge”.  Mielul a intrat în Locul preasfânt, stă pe Scaunul Îndurării și împarte Har, să intrăm și noi la El, după Har.
Calea Lui este în Sfântul Locaș.


Protejat: Înregistrări 18 martie

18 martie 2012

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Slovă, Cuvânt, Duh

15 martie 2012

Slova omoară.
Duhul dă viață.

Știm, că scrie.
Dar Cuvântul, Cuvântul scris al lui Dumnezeu și memorat de minte, Cuvântul omoară sau dă viață?
Am auzit, de la Wachman Nee încoace că dacă Cuvântul e primit numai cu capul, omoară.
Duhul contează, starea inimii, în ea este viața, se zice.
Această pseudoînvățătură(nu neapărat definită așa de W.Nee) spune că învățătura nu contează, că dacă știi ”cu capul” e rău, trebuie ”cu inima”, prin Duhul.

Lucrul îngrijorător la acești ”înduhovnicism” mi s-a părut ignorarea voită a cunoașterii și învățării Cuvântului, lăsând toată slujba aceasta pe seama Duhului, ”Duh care dă viață”.

(Ca o paranteză, celor care spun (ecumenici în special) că învățătura nu contează, le răspund că atunci și învățătura: ”învățătura nu contează” fiind tot o învățătură, nu contează. Deci ne lipsim de ea.)

Am găsit la Apostoli o preocupare continuă și serioasă pentru cunoașterea Cuvântului. ”Adu-mi cărțile!” spune Pavel.

Astăzi se învață ]n multe locuri ”lucruri stricăcioase”, de genul: nu învățăm, nu ne trebuie Cuvânt că e slovă, omoară, să se atingă Domnul de inima cuiva și va avea viață.

Ce facem cu textul: ”Cuvintele pe care vi le spun Eu sunt Duh și sunt Viață”?
Vedem că Cuvântul nu e slovă, nu omoară, nici nu dă viața, e însuși Viața. Cuvântul era Dumnezeu. Cuvântul este Domnul Isus.
Cunoașterea Domnului Isus(Viața) este în două etape-feluri: în felul lumii(după carne) și în chip duhovnicesc. Aceste feluri nu se exclud, ci se completează, sunt succesive. Înainte de a-L cunoaște în omul lăuntric îl vedem în creație, îl citim în Cuvântul care mărturisește despre El.

Abia pe urmă strălucește în inimile noastre prin credință.

Comenius arăta limpede că sunt trei ”manuale” din care-L învățăm pe Dumnezeu:
1.Creația Lui
2.Cuvântul Lui
3.Sinele nostru

Slova care omoară nu se referă la Cuvânt, ci la lege ca principiu (cea care ”nu se întemeiează pe credință ci pe cel ce va face”, ducând la autoîndreptățire), lege care având slujba-morții, omoară. Legea are slujba morții pentru că descoperă păcatul, nu neprihănirea.
Neprihănirea o descoperă Evanghelia. Să nu confundăm slova cu Cuvântul.

Făcând această distincție ne putem avânta mai voioși spre învățarea altora chiar în chip firesc(chiar dacă sunt oameni foarte firești) a Cuvântului, chiar în pildele creației, mai ales pe cei neștiutori, îndepărtați sau necrescuți.
Sub orice formă Cuvântul îi descrie pe Cristos, iar pildele creației fiind cel mai ușor înțelese de minte și găsindu-se din abundență în jurul nostru.

Apostolul a sădit, a făcut-o plângănd ”cu fiecare” din ei, ca o doică, ca un tată, pe unii ca pe niște oameni firești i-a învățat(probabil prin pilde simple), Apolo a udat iar abia după aceea ”lucră Domnul” și face să crească.
Multă bucurie să aveți!


„Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu…!” Ce este Babilonul?

15 martie 2012

Zilele trecute am fost cu niște prieteni să vizităm pe cineva întors înapoi din America.
Omul zicea că ”de tot”.
Tânăr, școlit, inteligent, născut în America din părinți români.
Ce l-a determinat?
Proorociile lui Duduman.

N-ați auzit de Duduman.
Nici eu.
N-ați pierdut nimic, eu am pierdut două ore.
Am mai pierdut câteva pentru că i-am promis omului că voi urmări ce găsesc pe net cu ”proorocul” ce l-a convins.

Pe scurt.
Dumitru Duduman(1932-1997) a profețit distrugerea Americii, revelație dată lui printr-un înger.
Dacă aveți timp mult căutați pe Youtube.
Dacă aveți doar 8 minute priviți aici: http://www.lovendal.net/wp52/profetul-roman-dumitru-duduman-avertizeaza-sua-ca-aceasta-va-fi-arsa-de-dumnezeu/
Dacă nu, citiți:
”  In timp ce se ruga plagand i-a aparut in fata ochiilor o lumina alba care l-a inconjurat. Din acea lumina i s-a aratat arhanghelul Mihai. Intrebandu-l pe inger ca de ce l-a adus in tara asta sa chinuie, ingerul i-a raspuns ca tara asta va arde si ca el trebuie sa trezeasca poporul american sa se intoarca la Dumnezeu. Ingerul l-a luat cu el si i-a aratat orasele Las Vegas, New York si Florida spunandui ca aceste orase vor pieri in flacari asemenea Sodomei si Goromei din biblie. Îngerul i-a spus ca Dumnezeu iubeste poporul american si nu vrea ca acesta sa piara in flacari, asa ca el l-a insarcinat pe Dumitru Duduman sa vesteasca americanilor sa se intoarca cu fata la Dumnezeu si sa nu mai pacatuiasca. Ingerul i-a explicat si cum vor arde acele orase, spunand ca spionii rusi vor descoperi care sunt cele mai puternice depozite nucleare di America, si atunci cand americanii vor crede ca e pace si liniste, unele popoare din interior vor incepe sa se revolte impotriva guvernului SUA. In timp ce Guvernul va fi ocupat cu revolutia, de pe ocean, din Cuba, Nicaragua, america centrala si Mexic vor bombarda acele depozite nucleare. Singura speranta de scapare pare sa vina de la Dumnezeu doar daca poporul american va inceta sa mai pacatuiasca, daca nu America va arde.”

Deci, omul meu ascultând de Duduman a venit din America și așteaptă ca Iona lângă Ninive ca America să fie nimicită și el să scape. El zice că America este Babilonul din care scrie la Ieremia, la Apocalipsa să ieșim afară din el.

L-am ascultat năuc, fără grai. La urmă i-am pus câteva întrebări. Nu importă răspunsurile, este o plasă de argumente cu ochiuri întrețesute.

Totuși ce este Babilonul?
Scrie să ieșim din el. Apoc 18:4 ”Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu primiți din pedepsele ei!

Babilonul este  un oraș sau o țară de pe pământ sau este altceva?

Răspund aici.

Noe a scăpat de potop prin corabie.
Lot a scăpat din Sodoma prin fugă.
”Înseamnă că Domnul stie sa scape din incercare pe oamenii tematori de Dumnezeu si sa pastreze pe cei nedrepti sub pedeapsa pentru ziua judecății.”

Urmează (detaliat descrise în Scripturi) urgiile Babilonului.
Să nu râdem de ele ca cei din vremea lui Noe sau ca ginerii lui Lot.
Urgiile Babilonului încă n-au fost, dar vor veni cu siguranță.
Numai că dacă citim cu multă atenție (ca Ieremia, ca Daniel, ca Iefta, ca toți proorocii) Cuvântul lui Dumnezeu, găsim în el multe semne care ne fac să identificăm ușor Babilonul.
Un semn cumpănește deasupra celorlalte: ”în ea a fost găsit sângele prorocilor și al sfinților și al tuturor celor ce au fost înjunghiați pe pământ.” (Apoc. 18:24) Scrie în multe locuri. (Acest semn în mod clar nu corespunde Americii deloc.)
Putem identifica Babilonul cu acel semn de care a vorbit Apostolul Pavel  în portul din Milet: ”se vor scula între voi lupi răpitori” sau ”se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăța lucruri stricăcioase”. Acești oameni(lupi răpitori) au dezvoltat acest sistem bisericist(lucrul stricăcios) care a devenit dușman al eclesiei adevărate cum s a spus unul din martirii români ai secolului XX, fratele Moisescu.
De atunci până astăzi se împlinesc cuvintele Domnului Isus: ”vă vor bate în sinagogile lor .
Babilonul este peste tot unde sunt prigoniți copiii lui Dumnezeu.

Iar prigoana este de mai multe feluri. Nu numai fizic ci mai ales altfel, cu conspirații, viclenii, uneltiri, etc.

Un exemplu clar ca ziua:

Omul care l-am găsit în dosarul de la securitate că m-a vândut și am mărturii clare împreună cu soția de multe manevre ce le-a făcut pentru a aduna informații despre mine este astăzi pastor într-un cult. (Pe vremea aceea era aspirant.)

Încă nu m-am confruntat cu el și nu mă grăbesc s-o fac.

Dar îi testez pe unii și pe alții (mai ales din cei ce-i cunosc că stau cu inima în Babilon și cu gura se laudă că-s în Ierusalim).

Le pun o întrebare-test: Ce să fac cu Iuda al meu? (Pentru unii din ei, pastorul lor poate.) Să-l demasc, să-l confrunt, să-l iert, să-l uit, să-i dau pace, dar dacă va mai vinde și pe alții?

Dacă s-ar  face un campionat de bâlbâieli, icnituri, ofuri și fețe stoarse ar ieși campioni respondenții mei.

Așa se vede starea inimii.

Astfel de oameni îl aplaudă pe Duduman.

Un alt semn este potirul de amețire(îmbătare), (vrăjitoriile și curviile).
Toate aceste semne chiar fără să intrăm în detalii ne arată spre sistemul bisericist mondial, care poartă numele Mântuitorului dar cei ce-l alcătuiesc și-l animă sub masca de oi poartă suflete, comportamente și fapte de lupi.
Naivitatea nu este o virtute, să ieșim din acest Babilon, nu din America, Europa sau Rusia!
Babilonul este robia sufletelor încarcerate prin seducție religioasă de către sistemele clericale de orice origine.


Orice a eliberat dinaintea noastră Domnul…aceea vom stăpâni

14 martie 2012

Judecători 11:24

A scris un haiduc, un ”răzvrătit”, un dizident: Iefta.
Iefta, fiu al unei curve, alungat apoi de frații lui a devenit ”haiduc” în țara Tob. ”..oamenii fără căpătâi s-au adunat la Iefta  și ieșeau să prade cu el.”
Atacați de amoniți, bătrânii Galaadului au apelat la…Iefta, alungatul.
(Vedem în Iefta parcă pe Iosif, de fapt pe Domnul Isus.)
Condiția reîntoarcerii: să le fie căpetenie. S-a acceptat.
Ca și conducător, Iefta a dat dovadă de o perfectă cunoaștere a istoriei și a promisiunilor lui Dumnezeu.
”Căci nu mi-ar ajunge timpul dacă aş vorbi de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Iefta, de David, de Samuel şi de proroci. Prin credință ….”

Parcă cel mai bine se vede credința lui Iefta în afirmația trimisă prin soli amoniților:
Și noi, orice a eliberat dinaintea noastră Domnul  Dumnezeul nostru, aceea vom stăpâni.” Judecători 11:24

Peste secole apostolul scrie: ”Fiindcă avem o astfel de nădejde, ne luăm o mare libertate…” (GBV), folosim multă îndrăzneală(Corn.)”
Atâta libertate ai câtă îți iei. Am scris aici că Libertatea se ia, nu se dă.
E un mediu în care robul nu știe ce e aia libertate dar îl deranjează libertatea  liberului.
”Din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi, ca să pîndească slobozenia(libertatea), pe care o avem în Hristos Isus, cu gînd să ne aducă la robie.

Lecția lui Iefta e tot o lecție a trăirii prin credință. Alungat de frații lui, cunoștea bine de tot Cuvântul, știa istoria, știa promisiunile. Libertatea e funcție de Adevăr(adevărul vă va face liberi), Adevărul e funcție de cunoaștere.
Am citit azi-dimineață acest text, cu el am plecat la lucru, cu el am stat în gând, de el m-am bucurat.
Dacă Domnul a eliberat o țară(promisiunile lui), o vom stăpâni prin credință oricâți vor pândi libertatea noastră.

Am avut o zi plină de bucurie azi.
(Și Domnul mi-a găsit și măgărițele.)


Pampaedia

14 martie 2012

E titlul unei cărți scrise de Comenius.
”Pampaedia” s-ar putea traduce: Educația Universală.

Asta citesc acum.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

E o carte captivantă. Istoria ei deasemenea. ”Mult timp nu s-a știut nimic de acest manuscris, fiind considerat pierdut.
Abia în 1935, prof. Dmitrij Tschizewskij îl descoperă în arhiva Bibliotecii principale a casei de orfani Francke din Halle. Astfel că aproape trei secole această valoroasă operă a rămas necunoscută cititorilor. Abia în 1966….” citat din prefața ediției românești Ed didactică și Pedagogică, 1977.
Cum a fost primită cartea de credincioșii români în anul 1977?
Citez din scrisoarea interceptată de securitate a unui student din Cluj către unul din Iași, 1977:

” XXXXX din Cluj-Napoca a afirmat către YYYYY din Iaşi str. D…..:
…..Nu de mult a fost pe la mine cineva din Ploieşti, care a fost pe la Iaşi; acolo a dat peste o carte „Pampaedia” de Comenius; a venit, mi-a spus de ea şi imediat am mers la cea mai mare librărie din Cluj şi prin intervenţii am pus mâna pe ultimele două bucăţi, e o carte care mă mir cum a apărut şi culmea ce editură o editează? Răspunsul e în Rom 8:28. ….”
Și eu mă mir! Cartea e plină de citate biblice, parcă-l citesc pe Wachman Nee.

A fost bună și securitatea la ceva, a înregistrat impresii și mărturii autentice.
Rom 8:28 (”…toate lucrurile lucrează împreună”) a notat securistul din scrisoarea lui Dorel și așa este. Ascunsă timp de 300 de ani, găsită în 1935 a fost netipărită din cauza hitlerismului apoi a comunismului căzut peste estul Germaniei. A venit 1989, internetul și …vremea Pampaediei.
Căutați cartea, este pe la anticariate online și pe okazii.ro.

Citat din Pampaedia:

”De fapt, Sfînta Scriptură ne arată că însăşi evlavia se poate învăţa (ea nu se transmite omului imediat şi în mod mira­culos de către Dumnezeu, ci pe calea obişnuită a instruirii). Altfel, Dumnezeu nu l-ar fi lăudat pe Avram că în casa sa a cultivat evlavia (Geneza, 18, 19), şi n-ar fi prescris de atîtea ori părinţilor să-şi crească copiii în disciplină şi întru învăţătura lui Dumnezeu (5. Moise, 6.20; Efeseni, 6, 4 şi în alte locuri) Şi atunci, de ce nu ar putea fi învăţată evlavia? Pentru aceasta există:
1. Exemple: mai întîi să ne gîndim la exemplul însuşi al lui Dumnezeu care zice: „Să fiţi sfinţi, că eu..,” etc. — şi al Fiului său Isus Hristos, care a devenit om ca să-i poată învăţa pe oa­meni prin exemple neîntrerupte (cum trebuie să se comporte, în fiecare caz), în al doilea rînd, exemple de adevărată evlavie sînt îngerii, de la care există pentru aceasta atîtea pilde (în ce fel ei îl slujesc pe Dumnezeu, încît să învăţăm să-i imităm) şi, în sfîrşit, toţi oamenii sfinţi ai Vechiului şi Noului Testament, ca şi steluţele de pe cerul spiritual al Bisericii, care (după însuşi soarele drep­tăţii) radiază o lumină plăcută.”

 

 


(În loc de) Încă o încurajare. Mulțumesc.

14 martie 2012

Scriu pentru zidire, nu pentru dărâmare.
Autoritatea pe care am primit-o prin Har este pentru a edifica.
Un frate(de fapt o familie) dintre cititorii fideli ai acestui blog a avut sensibilitatea să-mi trimită o încurajare ca urmare a amenințărilor ce le-am primit în ultimele zile și le-am publicat pe blog(acum, sub parolă).
(De ce sub parolă? Pentru că sunt cuvinte false dar accesate constant(de autorul lor probabil) îl fac pe Google să le afișeze preferențial la cei ce caută blogul.)
Am transformat comentariul fratelui în postare:

Deci ce scrie mai jos e scris de un alt frate:

Mă gândesc şi eu la atitudinea interlocutorului acesta enigmatic. Poate că nu e corect să intervin, că nu ar fi treaba mea. Dar în spiritul unităţii în Hristos-Adevărul mă simt legitim să o fac. Dacă totuşi greşesc, moderează parţial, sau şterge totul.

În mare parte (90%) am citit cam tot ce s-a scris pe acest blog. Departe de mine să fac evaluări la conţinut. Nu acesta e scopul coment-ului acum. Dar nu am găsit niciunde vreun atac la persoană, nu abundă ironia. Lipseşte sarcasmul, lipsesc bancurile (chiar şi cele cu iz religios) până şi aparent nevinovatele anecdote. Nu consider a fi nici măcar persuasiv d-nul Vestea Bună. Dar până la a fi manipulator e cale lungă. Nu văd asocierea cu securitatea: „…securist în toate aspectele psiho-comportamentale.”
Anonimatul să fie buba??
N-am înţeles ce vrea să spună prin:
„…dar să vă ocupi să transmiteţi cu ce mă ocup eu (profesional), în ideia de a mă vorbi de rău, vă descalifică…” sau prin: „Pentru că manipulezi oamenii, am creat 5 website-uri despre dvs. ….pot face comunicate de presă dacă e cazul.”
Ameninţări, represalii şi iar ameninţări.
Oare cine-i secu ???
„Vă rog să mă lăsaţi în pace! nu mai scrieţi de mine? cu ce am greşit? dacă sunteţi creştin, nu mă mai vb de rău.”
Asociez felul de a fi al acestui autor, mai degrabă cu a unui paranoic. Sau cel puţin cu un suferind de susceptibilitate, că prea transpiră şi mai şi miroase urât, din tot ce crede scrie şi face.

Nu obişnuiesc să aduc laude oamenilor. Doar Dumnezeu le merită. Omul merită eventual apreciere, şi de multe ori încurajări.
Pentru mine acest blog reflectă multă seriozitate, sobrietate şi maturitate în ceace priveşte hrana duhovnicească.
„A stabili un adevăr este mai important decât a hrăni un milion de flămânzi.” R. W.
şi în loc de încurajare:
„Pentru Dumnezeu lucrul cel mai preţios este adevărul. Ca adevărul să fie păstrat, Dumnezeu a jertfit viaţa a mi de sfinţi.”
R. W.
Curaj !


Protejat: Înregistrări 10-11 martie 2012

11 martie 2012

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


”V-ați înșelat singuri!”…despre capacitatea omului de autoînșelare(Ieremia 42:20)

8 martie 2012

” Căci vă înşelaţi singuri, dacă m-aţi trimes la Domnul, Dumnezeul vostru, zicînd: «Mijloceşte pentru noi la Domnul, Dumnezeul nostru, fă-ne cunoscut tot ce va spune Domnul, Dumnezeul nostru, şi vom face!»”
Cred că alaltăieri dimineața am citit acest text și apoi am tot meditat la el.
Desigur nu este nimic glorios în a arăta insistent că pământul e negru sau că iarba e verde.
Și a arăta că omul se autoînșeală ar fi tot lipsit de sens și ridicol dacă practica și exemplele cu duiumul nu ar dovedi că o face la un nivel ce te umple de mirare!

Erau strâmtorați iudeii și au apelat la profet: ”roagă-te pentru noi…fă-ne cunoscut tot ce-Ți va spune Domnul… și vom face.”
Când au auzit că Domnul le cere să nu plece în Egipt, să rămână în Ierusalim au protestat.
Așteptau să audă ce dorea inima lor.
Își vor da învățători după poftele lor!

Câtă fățărnicie, câtă autoamăgire, autoînșelare!

Cum să numești ”Învățător” pe cineva care nu-ți spune nimic nou, nu te hrănește, ci te îmbată cu aceeași plăcută licoare cu care te-ai obișnuit? Cum ar fi dacă ar merge copiii la școală și acolo s-ar juca toată ziua conduși de profesori aleși de ei prin vot, plăcuți urechilor lor? Autoînșelare.
Prin înșelare înțelegem crederea minciunii în locul adevărului.
De la creație oamenii fac un singur lucru cu Adevărul: îl înădușe în  propria lor nelegiuire.
Se înșeală pe ei.
În copilărie ne plăcea să ne punem în pielea altora, să ne jucăm ”de-a mama și de-a tata” să ne păcălim singuri și să savurăm senzații. Mai apoi generațiile seamănă tot cu niște copii: ”v-am cântat din fluier și n-ați jucat, v-am cântat de jale și n-ați plâns”. Oamenilor le place să se autoînșele, să rămână copii la minte, babele să se fandosească ca niște adolescente, moșnegii să se mintă că-s crai. Se și comportă ca atare.
Mă gândesc la amăgirea de a te crede cineva când nu ești, de a te considera ceva ce nu ești, de a te lăuda cu ceva ce nu ai, de a te lăuda cu ceva ce nu cunoști, de a vrea să pari ceva și să te comporți ca și cum ai și fi așa.
Autoînșelare!
Rătăcirea minții noastre ne face să ne așezăm pe cântare greșite, să ne măsurăm doar cu ceea ce ne place și să mai și găsim pe cât mai mulți care să ne cânte în strună.
M-a rugat un frate săptămâna trecută să scriu și despre efectul de turmă. Nu scriu la comandă dar i-am amintit lui și amintesc și aici cartea lui Gustave le Bon: Psihologia Mulțimilor.
Trăim o vreme a unei uriașe capacități de amăgire a celui rău. Imaginea, mișcarea și transmiterea ei este principala lui marfă. Iar în domeniul imaginii și filmului aproape tot  este minciună.
Numai călăuzirea plină de discernământ a Duhului, începută cu focul judecății de sine și al pocăinței ne învață să ne cântărim corect, să ne vedem starea, să cerem Har, să căutăm vindecarea. Maturizarea înseamnă tocmai terminarea cu păcăleala de sine și vederea lucrurilor în clar. ”Am lepădat ce era copilăresc”.


Uită-Te la amenințările lor…

8 martie 2012

Amenințări…
Azi am primit două, scrise în cel mai pur stil al vechilor pârâși, cu multe greșeli de ortografie, (păstrez strict conținutul și forma mesajelor):

mesaj pe mobil azi la 13.53: 
”daca va ocupati cu si despre peroana mea, in ideea manipularii oamenenilor credinciosi pentru a ma vb de rau, va asigur ca voi crea website-ri cu toate datele dvs.

la ora 14.06 am primit comentariu pe blog de la același:
”…Dle, stiam ca ati facut armata la securitate, ca dati dovada de un securit in toate aspectele psiho-comportamentale si ca nu aveti o atitudine de un bun crestin, dar sa va ocupi sa trasmiteti cu ce ma ocup eu (profesional), in ideea de a ma vorbi de rau, va descalifica din toate punctele de vedere. Va asigur ca de acum 2 ani stiam cu cine vorbesc. Dar daca vreti sa nu mai stati sub anonimate ca “vestea buna” eu va ajut. De acum voi lansa si eu “vesti bune” despre dvs.

Parcă era Șimei!

A urmat și o convorbire telefonică în același ton.

(Mi-au construit o capcană și aparent am căzut în ea. Am fost intrebat pe mess: ”ce face cutare?” iar eu am raspuns printr-un link către instituția unde lucrează, atât.)

M-a năpădit o mare bucurie.  De fiecare dată când sunt învrednicit să fiu vorbit de rău mă bucur mult. E o cale bună de a te smeri, dacă e pe nedrept e Har, dacă e pe drept e pocăință. Îmi știu lipsurile și slăbiciunile, știu cât de ușor este pentru oricine să fie biciuit cu limba dar mai știu și promisiunea: ”…vei fi ferit de biciul limbii!”
Am cel puțin 3 promisiuni ferme:
-Iov 5:21 “El te va scapa de moarte in timp de foamete, si de loviturile sabiei in vreme de razboi, vei fi la adăpost de biciul limbii.”
-Psalmul 31:20 b, “….îi ocroteşti în cortul Tău de limbile care-i clevetesc.”
-“Tu ii ascunzi la adapostul fetei tale de uneltirile omului…” Ps. 31:20 a

Adăpostul de calomnie este cortul Domnului, la adăpostul Feței Lui.
Toporul n-avea coadă, acum are. Nu va tăia decât lemnul verde ca să înverzească cel uscat.
Preaiubiții frați bătrâni care mi-au fost mentori au păstrat și păstrează în ei gustul amar al  deceniilor de defăimări și conspirații, de intrigi și bârfe. Gust amar dar bun al Ocării lui Cristos, al minciunilor aruncate de Șimeii tuturor veacurilor.
Doamne ai milă de ei căci nu știu ce fac!


Domnul Isus a fost un tâmplar slab?

7 martie 2012

A fost el un cârpaci, un meșter strică de care lumea să zică:”mai bine du-te la altul!”. 
Dacă a făcut cuiva un scaun, s-a stricat scaunul după două luni sau a ținut ani de zile?
Dacă a făcut un geam sau o masă de lemn, sau altceva, le-a făcut de mântuială?

Vorbeam aseară cu un frate* aflat în ultimul an la facultate și cu dorința de căsătorie.
Vorbeam despre lucrarea lui Dumnezeu față în față cu preocupările lumești.

Abordarea parțială a fratelui a fost: bine-rău. Ce e pentru Dumnezeu e bine, celelalte sunt rele.

Nu era convins că e bine să judece așa, mai ales cu privire la căsătorie sau chiar cu privire la meserie.
Avea îndoieli, de aceea a deschis subiectul.

I-am pus întrebarea din titlu: ”Domnul Isus a fost un tâmplar prost?”

Se știe că tâmplar a fost, întrebau despre el: ”Nu este acesta tâmplarul?” și ”fiul tâmplarului”!
A lucrat, a făcut obiecte de lemn.
I-am spus fratelui: ”dragul meu, eu sunt convins că obiectele făcute de Domnul Isus au rezistat chiar după înălțarea lui la cer”, poate cei care au crezut, după Rusalii arătau unul altuia: ”acest obiect l-am cumpărat de la Isus”, am întins eu imaginația.
El n-a fost un tâmplar de fațadă,… ceva ne-ar face să credem că pentru că știa că ”de la Dumnezeu a venit și la Dumnezeu se duce” el a făcut restul lucrurilor ca ceva de formă, de fațadă, că s-a prefăcut a fi copil, că s-a prefăcut a fi tâmplar.
Nu e așa.
Domnul Isus a fost pilda lui Dumnezeu și prin viața Lui ne-a învățat pe noi.
El ”a învățat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit” nu pentru că n-ar fi putut învăța altfel, ci pentru că ne-a fost o pildă în toate. Smerenia, smerirea este esența gândului Său, numit: ”Gândul lui Cristos”.
Faptul că el a învățat să fie tâmplar și și-a dat cu ciocanul peste degete și l-a durut, faptul că a greșit și Iosif l-a învățat iar El a ascultat supus  nu a fost din partea Lui o piesă de teatru magistral jucată de un actor perfect cu multiple posibilități, ci a fost ”dezbrăcare de sine însuși”, ” a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor” spre a ne fi pildă de învățare.
Să avem ”și noi gândul acesta care era și în Cristos”, gândul smeririi, al ”dezbrăcării de sine” de omul vechi de personalitatea care ”are dreptul” și drepturi.

I-am spus fratelui că a munci bine nu e scopul vieții, ținta noastră este Gândul Lui, Cristos cel răstignit, dar a munci bine  când ești lepădat de tine nu e greu, este unul din lucrurile de mică însemnătate. Nu mă voi lăuda că muncesc bine, dar voi munci pentru că așa ne-a lăsat pildă și Domnul Isus, și Apostolul Pavel și Aquila și Priscila și toți sfinții. Sunt lucrurile de mică însemnătate ale lumii acesteia, fără slavă și cu potențial de înșelare, (dar mai mare potențial de înșelare are ideea că a muncii este ceva firesc, că trebuie să fușeresc că ”eu sunt sfânt și nu mă întinez cu preocupări lumești”. Sau dacă muncesc, o fac de mântuială să știe toți că eu sunt ”teolog”, nu ”inginer” cum cu batjocură mă mai apostrofează un cărturar de Bihor când se uită în jos.)
La fel și cu căsătoria!
”…cei ce se folosesc de lumea aceasta ca și cum nu s-ar folosi de ea”. Lumea are chipul  care trece. Preocupările lumești trebuie să rămână pe locul 2-3…n, nu pe locul I. Pe locul I stă Cristos, Gândul Lui, crucea Lui, cuvântul crucii Lui, ”pe Isus Cristos și pe El răstignit”. Celelalte nu sunt rele, ci secundare ”gânduri făcute roabe ascultării de El”. Gânduri subjugate, înrobite, puse pe locul doi cel puțin.
Nici Apostolul Pavel nu a făcut corturi rele, nici Aquila sau Priscila, nici Luca nu a fost un doctor de doi lei. Nu cred c-au fost nici primii, dar sunt convins că n-a strigat nimeni după ei să se lase de meserie.
Având pe Domnul Isus făcut pentru noi Înțelepciune și sfințire, lepădarea de sine cel puțin ne va putea duce să ne facem meseria cu ușurință și discreție știind că ”fie lucrurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale” noastre.

Dar să nu uităm ordinea: ”Cristos în toate lucrurile să aibă Întâietatea.”

PS.   Sfântoceala mistică care disprețuiește munca fizică, de origine Lourdes, Nicula sau Sfânta Parascheva cu aripioare protestante îi face pe inconștienții ei posesori să poarte un semn inconfundabil de multe ori precizat de apostol: ”nu lucrează nimic”.
Deocamdată, cât timp în  toate Bibliile stă scris că niște teologi proști au răstignit un Tâmplar bun, eu voi căuta pe frații Domnului Isus printre cei cu mâinile bătătorite de muncă, nu printre cei cu coatele roase de cărturărit.
Am rezerve uriașe față de cei care ”nu lucrează nimic”**, poartă pe ei un semn al alunecării, al apostaziei și până acum nu m-am înșelat. Îndeosebi înșelători sunt clericii, oameni periculoși, pe care îi ocolesc cât pot cât și pe ”așchiile” lor.

* Când nu scriu mult timp pe blog cel mai sigur e ori că sunt plecat, ori că dau telefoane sau mă întâlnesc cu frați, lucruri prioritare scrisului pe blog. Scriu foarte repede așa că scrisul îmi ia puțin timp din viață.

**aici nu intră bolnavii, bătrânii și neputincioșii


Susur și uragane!

7 martie 2012

Am mulți prieteni în Scandinavia.
Unul din ei are o fermă și lucrează mult pe-afară.
Mi-a spus într-o zi că n-a fost în concediu de mult timp.
L-am întrebat unde ar dori să meargă.
Zice: ”undeva să stau și să nu sufle vântul”.
(Vântul în Danemarca este aproape permanent.
Copacii cresc strâmbi de la vânt, înclinați spre est.)
M-am mirat la început de dorința lui dar apoi am înțeles-o.
Vântul te pătrunde oricât de gros te-ai îmbrăca, îți arde fața și mâinile.
La arătarea lui Dumnezeu către Ilie, (Ilie stătea în peșteră, I Împărați 19:13,
peștera sau crăpătura stâncii îl reprezintă pe Domnul Isus, stânca despicată)
Dumnezeu n-a fost nici în uragan, nici în cutremur și nici în foc,
ci în susurul blând și subțire care l-a făcut pe Ilie să-și acopere fața cu mantaua.

Chiar dacă scuturăturile(uraganele) conștiinței, cutremurele luptei dezvinovățirii și
învinovățirii dintre cuget și gânduri sau focul  judecății de sine însoțesc și preced
descoperirea lui Cristos în noi, susurul continuu, blând și subțire al vântului atât de slăbuț încât
nu știi de unde vine nici încotro merge” este starea veritabilă în care Dumnezeu
ni se explică și ne trimite.

Acest susur al unei cunoașteri și revelații continue, al unei prezențe slabe și de disprețuit, al
unei personalități marcate de  tăierea împrejur a crucii, al unui ”nu mai trăiesc eu”
rostit din peștera(stânca crăpată, Cristos cel răstignit) unde ne-am refugiat ne face
veritabili slujitori ai lui Cristos Isus, vorbind ”cu inimă curată, din partea lui
Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos
.”


Cine învață pe alții? Cel ce are autoritatea.

7 martie 2012

Aseară discutam cu un frate mai multe subiecte.
Am ajuns și la cel care mă frământă cel mai tare (ca pe un adolescent entuziast, vorba lui Comenius) la Învățare.
Cine trebuie să învețe pe cine?
Ce calificare trebuie să aibă cel care învață pe alții?
El îi învăța ca unul care avea autoritate nu cum îi învățau cărturarii lor…”
Domnul Isus are toată autoritatea în cer și pe pământ:
El ne trimite.

Am scris aici: ” Mântuitorul Trupului este mai mult decât unul personal, este salvatorul Adunării, al Miresei, şi noi vorbim de pe această onorabilă poziţie, nu ca nişte agenţi de vânzări amărâţi ai unei mărfi demodate.”

Când ne rugăm stăm în fața Lui!
El învață pentru că El e Șef(Domn). El are autoritatea și să învețe și să trimită pe alții să învețe. Doar cine pleacă din fața Lui are această autoritate.
Într-o echipă, într-o fabrică, șeful sau patronul dă cele mai bune instrucțiuni, el știe cum merg lucrurile, el știe scopurile și căile de atingere a lor.
Chiar dacă ”încă nu vedem că toate îi sunt supuse”, noi știm că toate Îi sunt sub autoritate Domnului Isus.
Chiar noi suntem chemați să supunem domnii și stăpâniri, să le biruim. Apropiem și grăbim  astfel venirea zilei Lui.
Domnul Isus, Cel prin care sunt toate și pentru care sunt toate și cele văzute și cele nevăzute este mai întîi de toate  Capul trupului, al Adunării. Autoritatea Lui și-o manifestă pe deplin în adunare.
Noi avem o autoritate delegată, ”vă trimit”.
Dar cum ne trimite?
vă voi da o gură și o înțelepciune căreia nu-i vor putea răspunde nici sta împotrivă toți potrivnicii voștri” Luca 21:15
Porunca era să aștepte în cetate până vor fi îmbrăcați cu ”abilitate de sus”. Termenul ”dynamis” obișnuit tradus ”putere” se referă  la abilitate, la înțelepciune, la capacitate de a realiza prin cunoaștere, la acel duh de sfat și de tărie profețit (nu la o forță intensă).
Când vorbim de tărie sau putere trebuie să avem în vedere o trăinicie a cunoașterii însoțită de o capacitate divină de a învăța pe alții, de a birui negurile conștiințelor confuze și a îmbucura duhurile credincioșilor slăbiți. Abilitatea de a învăța (”să fie în stare să învețe”) presupune desigur pe lângă blândețe și alte virtuți ce țin de personalitatea (nouă) a celui ce învață și o cunoaștere a întregii Căi de apropiere de Dumnezeu (”Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu ”FA 20:27). Aceste virtuți divine sunt dobândite prin cunoașterea Domnului, în gândiri îmbibate de Cuvântul lui Dumnezeu și de pildele lui Dumnezeu.
Oamenii se închină la natură, la creație, divinizând-o și negându-l pe Creator.
Noi arătăm creația ca o pildă a înțelepciunii lui Dumnezeu, o subjugăm, o folosim, o coborâm la nivelul ei, nu o slăvim (nu este vrednică de slavă această creație) și Îl slăvim pe Creatorul ei și al nostru.
Autoritatea asupra creației, asupra noastră aparține Domnului Isus.
Autoritatea pe care am primit-o spre a învăța pe alții este pentru a-I atrage pe oameni spre El, spre a-i apropia.
Învățarea Lui are ca scop revărsarea autorității Lui asupra conștiințelor celor răsvrătiți de la ascultarea credinței.
Procesul învățării este invers procesului îndepărtării, al alungării lui Dumnezeu din conștiințe.
De la creație, de 6000 de ani și apoi de la potop de 4300 de ani oamneii se îndepărtează de Dumnezeu în gândurile lor cu viteze pietrei plecate din praștie. Cât sunt de sus cerurile față de pământ sunt gândurile noastre de gândurile Lui.
Cu fiecare generație, cu cât mai multe obiecte a creat tehnica și meșteșugul, omului îi este tot mai absorbit interesul de aceste ”lucrări ale mâinilor lui” și este orb sau vede tot mai slab că el, omul este o lucrare a altor Măini. În orice supermarket intri vezi ochi absorbiți de admirație spre obiecte făcute de mâini de om.

De ce scriu aceste lucruri?

Pentru a deveni conștienți că învățarea derivă din autoritate. Învățarea conduce la subordonare, la ascultare. La ascultarea credinței, la înrobirea tuturor gândurilor ascultării de Cristos.

Ne învățăm copiii
pentru a le aduce gândurile înapoi la conștiența de Dumnezeu, la acea stare când și gândurile care și le fac singuri să plece tot de la gândul-temelie al autorității lui Dumnezeu asupra a tot și a imposibilității de scăpa de sub ochii Lui. Datorită faptului că la școală și în mass-media copilul este învățat ”de la firea pământească”, munca de învățare a copilului ne este de două ori mai grea. Pe de o parte trebuie să smulgem plantele otrăvite ale teoriilor mincinoase(darwinism, evoluție, umanism, ateism, etc) și pe de altă parte să sădim plantele roditoare ale gândului lui Cristos(creaționism, autoritatea cuvântului, pocăința de păcat și apropierea de Dumnezeu cu încredere).

Ne învățăm unii pe alții
pentru că harul pe care l-am primit fiecare este pentru a sluji cu el celorlalți, o astfel de autoritate există în adunarea ce Adevărată.

Învățăm pe oameni
drumul cel lung al apropierii de Dumnezeu de multe ori începând de la îndepărtarea lor. Nu toți stau în car și citesc pe profetul Isaia și aproape nimeni nu te întreabă despre cine vorbește profetul astfel. Oamenii sunt căzuți între tâlhari și lasați ca morți, a trecut preotul și levitul fără să-i ajute, e necesar ca cineva să se dea jos de pe dobitocul lui și să-i spele rănile. Gândurile sunt complet îndepărtate și astăzi trebuie început cu Geneza.
La Corint a fost mai simplu: erau mulți iudei și prozeliți, cunoșteau Cuvântul, la ei a mers cu ”v-am învățat mai înainte de toate că Cristos a murit pentru păcatele noastre”. La famen, la Corneliu, la Lidia era cunoaștere de Cuvânt.
Drumul dinainte, al semănării Cuvântului este unul mai lung și cu lacrimi. Dar avem autoritatea și asupra șerpilor și scorpionilor ce-l acoperă.
Autoritatea și abilitatea ce le-am primit de la Domnul Isus ne dau dreptul să învățăm pe alții, ne obligă chiar.
Să începem chiar azi să ne aliniem gândurile în urma Lui, să ne supunem mințile rebele Gândului său, să ne înarmăm cu același fel de gândire(al pătimirii și lacrimilor) pentru ca să rezistăm uneltirilor celui rău și să fim  buni slujitori ai lui Cristos Isus punând în mintea celorlalți aceste vrednice și slăvite învățări ale Lui.


Pot să treacă mulți pe-alături (cântare)

5 martie 2012

https://vesteabuna.files.wordpress.com/2012/03/potsatreacamulti.pdf
Cântările Harului, Nicolae Moldoveanu, caietul 3


Protejat: Înregistrări 4 martie 2012

5 martie 2012

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Adevăr și poezie

3 martie 2012
Orice artă ce nu duce spre-adevărul cel preasfânt
E-un Isus fără de cruce şi-un drum înspre mormânt.”Am mai scris despre acest subiect aici
.

Cântările Harului, Nicolae Moldoveanu, caietul 13.
Mai e o cântare, uite chiar s-a deschis acolo, intitulată „Adevăr şi poezie”. Goethe a scirs o lucrare intitulată „Poezie şi adevăr”, dacă vă aduceţi aminte şi aşa spun în această cântare:
„Adevăr şi poezie, sunt spre un folos divin,
Doar atunci când este vie unitatea lor deplin.
Poezia e frumoasă, e folositoare când
Poartă-n haina-i luminoasă veşnic adevărul blând.
Fără adevăr e cale înspre moarte şi păcat
Frumuseţea ei e vale de-ntuneric blestemat.
Orice artă ce nu duce spre-adevărul cel preasfânt
E-un Isus fără de cruce şi-un drum înspre mormânt.
Adevărul singur poate viaţa s-o păstreze-n har
Poezia-noată-n noapte fără adevărul jar.
Toate ce n-au obârşia în preasfântul adevăr,
Nu pot glăsui solia coborâtă clar din cer.
Noi, copii jertfei sfinte, să veghem, să ne rugăm,
Domnului, cu-un duh fierbinte, adevărul să-nălţăm!”
Adică asta am înţeles: că poezia este foarte frumoasă, dar dacă nu poartă adevărul în ea, e un drum spre păcat. Câte poezii se scriu, dar scriu spre moarte! Şi aş vrea ca şi poezia-textul, şi melodia să ducă sufletele la Domnul Hristos. Aceasta este menirea mea, chemarea mea pe pământ. Şi vreau să mă port într-un chip vrednic de ea!
Să fim lămuriţi cu privire la una adevăr: lumea se împarte numai în 2, nu în 3: copii ai lui Dumnezeu sau Trupul lui Hristos, şi restul. Nu există ceva de mijloc.Ori Biserica, Trupul lui Hristos, ori restul lumii, care e moartă în păcat! Spune Domnul Isis Hristos: „Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-l vor asculta, vor învia!” Mulţi aud, dar puţini ascultă![….]
Aşa că şi cântările, şi starea de vorbă, trebuie să le spună oamenilor: „oamenilor, voi sunteţi păcătoşi, simţiţi lucrul acesta? Ce faceţi cu păcatele voastre?” Şi atunci sigur că omul stă şi se gândeşte, simte greutatea păcatului, iar rezolvarea sau uşurarea e numai la Domnul Isis Hristos![…]

Niciodată nu găsim „Hristos a murit în locul nostru” în Scriptură, mai corect: „El a murit pentru noi” ca să fim mântuiţi. Atunci se înţelege că eu acum trăiesc o viaţă nouă, nu El a murit pentru mine iar eu îmi văd de cap, de căile mele, să zic: „da Doamne, ai murit pentru mine” dar eu nu mi-am predat viaţa!… Trebuie o predare.Dacă am recunoscut că Hristos a murit pentru toţi păcătoşii, deci şi pentru mine, acum toţi cei ce sunt ai lui Hristos trăiesc o viaţă nouă! Şi eu obişnuiesc să spun în fiecare zi şi de mai multe ori un verset: Galateni 2/20: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine iar viaţa pe care rămâne să o trăiesc în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine!” Adică Hristos trăieşte în mine, şi dacă trăieşte în mine Domnul Hristos, nu mai este nici grec, nici evreu, nici român, nici neamţ, nici catolic, nici ortodox, nici baptist, nici penticostal, Hristos nu mai este aşa, dacă Hristos trăieşte în mine eu atunci sunt ca El, mădular în Trupul Său! Asta este o taină. Zice: „de aceea va lăsa omul pe mama sa, pe tatăl său şi se va lipi de nevasta sa”, taina aceasta este mare, spune Pavel la Efeseni, vorbesc despre Hristos şi Biserică.

sursa: http://nicolaemoldoveanu1.blogspot.com/


Cu Dumnezeu în fiecare zi (o cântare)

2 martie 2012

Nu numai de sărbători, nu numai duminica, nu numai la ”biserică”.

https://vesteabuna.files.wordpress.com/2012/03/cudumnezeu.pdf
înregistrare din adunare, 26 feb 2012.
Cântările Harului 6/93


Cel ce umblă plângând când aruncă sămânța

2 martie 2012

Am terminat de citit Didactica Magna, dar nu încetez să meditez la acea carte.
Reiau unele porțiuni, mai citesc una-alta de fratele Comenius.
După lungi discuții pe net pe tema educației, mi se conturează tot mai clar convingerea că domeniul în care mulți creștini am pierdut cel mai mult spor spiritual a fost ignorarea promisiunilor și planurilor lui Dumnezeu  cu privire la învățare.

Am scris atunci:
Slujba învățării copiilor este dată de Domnul părinților, în mod special mamelor.
Ce seamănă omul aceea va secera!
Nimeni nu va secera ce se va ruga să secere.
E o înșelare comună să ignori educația, așteptând totul de la regenerare, de la ”atingerea Duhului”.
Mama și bunica lui Timotei n-au făcut-o.
[….]
”Domnul le va schimba inima” zic unii despre propriii copii lăsați de izbeliște în fața jertfelor moabite ale net-ului și tv-ului.

În altă postare am făcut diferența dintre învățare (o slujbă plină de lacrimi) și  revelație (un moment al bucuriei): învățarea este ceea ce Domnul ne-a spus nouă (”Învățați-i!”) să facem iar ceea ce face El este Descoperirea domnului Isus în inimă. ”Eu am sădit, Apolo a udat” este învățare-semănare, ”Dumnezeu a făcut să crească” este revelație(descoperire)-seceriș.

Căci ce altceva ar putea fi scopul învățării decât ”ajungerea la Cel care este Capul”, Capul adunării dar și ”Cel pentru care și prin care sunt toate”. Pentru El este chiar și acest Univers de frumusețea căruia sunt prăbușiți de admirație toți cei ce ”se închină creației în locul Creatorului” și admirând Înțelepciunea n-o văd și n-o recunosc? Cu atâtea mărturii în jur pot fi ajutați să înțeleagă.

1. Cine trebuie să învețe, pe cine și când?
Toți trebuie să ne învățăm, noi pe noi, noi pe alții, unii pe alții, tot timpul.
Învățarea copiilor este unul din necazurile despre care spunea Pavel că le vor avea cei căsătoriți. Responsabilitatea aceasta a părinților nu se poate înlocui deloc cu participarea copilului la Școala duminicală separată cu copiii, nici cu maimuțărirea unor spectacole pe care cel mic nu le înțelege. Părinții sunt cei ce au autoritate și responsabilitate de la Dumnezeu față de copiii lor, deci ei trebuie să-i învețe. Cei ce văd pe alți părinți că nu-și învață copiii trebuie îndeosebi să-i învețe pe părinți cum să-și învețe copiii, nu atât să-i învețe direct pe copii. Nicidecum nu vorbim aici de pastori și clerici, polarizarea învățării în bietele și ocupatele lor mâini este una din pricinile dezastrului de azi. Când vorbim despre semănat, învățare, trebuie să ne însoțească gândul aceste două coordonate: toți, încontinuu.

2.Ce trebuie învățat, de unde se începe învățarea și care este scopul ei?
În primul rând trebuie reluată calea îndepărtării omului de Dumnezeu. ”Cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este”. Evanghelia începe cu Geneza. Scopul învățării este cunoașterea Domnului Isus, (mai întâi după starea firească). Drumul gândului de la ideea creației la îndrăgostirea de Cristos este scopul învățătorului creștin destoinic, adică scopul meu și scopul tău.

3.Care este materialul didactic pentru învățare?  În primul rând Creația lui Dumnezeu este și obiectul și materialul nostru didactic. Toată creația îl oglindește pe Dumnezeu și de la cei mai mici anișori poate fi folosită ca exemplu ajungând apoi să se treacă la Sfânta Scriptură, cel mai complet și strălucitor ghid și manual pentru învățarea lui Cristos. Apoi omul se poate învăța pe sine cunoscându-se pe sine în conștiința lui. Acolo apare revelația, descoperirea Domnului Isus. Revelația(seceratul) nu va apare acolo unde nu este Cuvânt, unde nu s-a semănat nimic.

4.Care este vârsta potrivită pentru începerea învățării și până când ține învățarea? Învățarea trebuie începută la cei mai mici ani, primele gângurituri și apoi să nu fie slăbită  întreaga viață. ”Cu tot ce ai dobândește priceperea”. ”Din pruncie cunoști Sfintele scripturi”.

5.De ce este omul atât de lipsit de învățătură, atât de nevoit de a fi învățat? Păcatul și blestemele ce au urmat căderii în el au dus la o îndepărtare tot mai mare a omului de Dumnezeu, proces ce se continuă și azi. Cu cât omul este mai înconjurat de lucruri, de obiecte, de  diferite și multe roade ale muncii sale, ale sudorii, chiar și gândul la și despre Dumnezeu îi devine tot mai ridicol. Această îndepărtare este în gânduri, gândurile omului sunt cele înstrăinate și bieții oameni trăiesc într-o beție a  ignoranței față de Dumnezeu. Când vrei să-i înveți râd de tine. Doar dacă plângi îi faci să te asculte. Până se trezesc.

(cu Voia Domnului, va urma!)


%d blogeri au apreciat: