Mai ferice-i să stai cu-Adevărul, (cântare din închisoare)

28 februarie 2012

Dacă vrei să vestești Adevărul tu de cruce să fii pregătit, căci Golgota te-așteaptă în lume, de vestești Adevărul slăvit. Mai ferice-i să stai cu-Adevărul în prigoane, în chin și-n dureri, decât viața de slavă-n minciună pe un drum presărat cu plăceri. Cântările Harului, vol. I (cântări din închisoare) nr. 159 Nicolae Moldoveanu

AUDIO:


Învinși cu armele noastre

27 februarie 2012

Am terminat de citit Didactica Magna. Fiica mea a scos-o de la bibliotecă și de câteva zile tot citesc.
Prima carte citită cu ochelari.
De mai bine de un an îmi lăcrimau ochii la citit, mi se formase chiar un reflex, deschideam cartea și lăcrimam.
Îmi iubesc ochelarii, paginile sunt mai mari, mai clare, mai luminoase, cei ce-i aveți știți, ce-i ce nu-i aveți e bine să știți.

Mi-a lăsat un gust dulce-amărui.

Dulce pentru că am mai văzut odată că ”toți se trag din Sion”, chiar Babilonul și Egiptul.
Fratele Comenius este incontestabil părintele educației moderne.
Până la el nu exista educație metodică generală, doar încercări locale și amatoricești de școală.
Fratele Comenius a fost primul care a văzut necesitatea unui învățământ general organizat de stat.
Înainte de moartea lui(1670) a apucat să organizeze învățământul general în Suedia, Olanda și Anglia. După metoda lui s-a organizat învățământul în toată lumea, chiar și în țările catolice, ortodoxe, islamice sau păgâne.
Școlile așa cum le vedem astăzi sunt așa doar după Comenius, (anii 1592-1670).
Împărțirea pe ore, pe clase, metoda unică pe țară, predarea în limba maternă, orele, vacanțele, manualele unice pe țară, predarea concomitentă a aceluiași material didactic, tec. toate acestea n-au fost până la Comenius. Ni se par atât de naturale.
Fratele Comenius a fost un fiu al reformei, partea mai prigonită: Frații Boemi.

Urmași ai lui Hus, frații Boemi au rămas până astăzi continuatorii(cel puțin nominali) ai  liniei de părtășie a vechilor frați valdenzi, catari, albingenzi și paulicieni din evul-mediu. Nu are rost să căutăm o identitate sau puritate doctrinară. Poate punctul comun al înțelegerii și purtării suferinței dă rost mărturiei lor și închide gura dușmanilor lor.
Hus, Comenius, Zinzendorf și Wesley ar fi suficient să fie amintiți ca o încurajare pentru cei intimidați de numărul mic și pentru o alungare a oricărui gând de teamă față de lipsa mulțimii.
Nu o dată a fost alungat Comenius din casa lui, cărțile i-au fost arse cu fast de armata catolică biruitoare, dar acest lucru nu l-a descurajat deloc, deloc.

Iată un citat din Didactica Magna, despre nevoia de a pune Sfânta Scriptură pe primul loc în educația tinerilor:
”Din Capitolul XXIV Metode de inoculare a pietății,
20. De aceea, Sf. Scriptură să fie alfa  şi omega tuturor şcolilor creştine. Ceea ce spune Hyperius  că un teolog se  naşte în Sf. Scriptură, vedem că o dezvoltă şi mai mult apostolul Petru cînd zice: „copiii lui  Dumnezeu au fost născuţi a doua oară nu din  sămînţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă,  prin cuvîntul lui Dumnezeu cel viu şi care rămîne  in veac” (I Petru 1, 23). De aceea, în şcolile creştine această carte divină trebuie să fie preferată înaintea tuturor celorlalte cărţi, pentru ca astfel, după. exemplul lui Timotei, „de  mic copil să cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciune spre mîntuire”(2 Timotei  3, 15), „fiind hrănit cu cuvintele credinţei” (1 Timotei 4, 6). Frumos s-a exprimat la timpul său, asupra acestui lucru, Erasm în Paruclesis sau Îndemnarea la studiul filozofiei, cînd a spus: „Sf. Scriptură se potriveşte tuturor; ea se apleacă asupra celor mai mici şi se potriveşte modului lor de înţelegere, nutrindui ca laptele, îngrijindu-i, sprijinindu şi făcînd  totul pînă ce cresc în Jîristos. Dar aşa cum nu se dezice la cei mici, ea se confirmă într-un chip minunat la cei mari: pentru cei mici e mică, pentru cei mari, peste măsură de mare. Nici o etate, nici un sex, nici o situaţie şi nici o stare nu este înlăturată de ea. Nici soarele însuşi nu e în aceeaşi măsură comun şi tuturor deschis, ca învăţătura lui Hrislos. Ea nu îndepărtează pe nimeni, afară numai dacă cineva se înstrăinează de ea” etc. Şi continuă: „De ar fi tradusă în limbile tuturor popoarelor, ca să poată fi citită şi cunoscută tiu numai de scoţieni şi irlandezi, ci şi de turci şi saracen! S-ar putea ca mulţi să rîdă de aceasta, dar unii vor fi cîşligaţi. Ce bine ar fi  dacă plugarul ar cînta din ea în urma plugului,  ţesătorul la războiul său, iar călătorul şi-ar  uşura greul drumului cu istorioarele ei. Toate  convorbirile creştinilor să nu  izvorască decât din ea. Căci aşa sîntem, cum sînt discuțiile noastre zilnice! Fiecare să înţeleagă din ea ceea ce poate şi să exprime ceea ce poate.

Cine, a rămas în urmă să nu invidieze pe cel din faţa lui, iar cel din faţă să nu dispreţuiască pe cel ce-i urmează, ci sa-l încurajeze. De ce să limităm ocupaţia comună numai la cîţiva? Și către sfîrşit, conchide „.„Noi toţi care la botez am depus un jurămînt pe cuvintele lui Hristos” (dacă într-adevăr am jurat din inimă), „trebuie, de îndată ce e posibil, încă din braţele părinţilor noştri şi din mîngîierile dădacelor, să fim  introduşi in învăţătura lui Hristos. Căci prinde
rădăcini mai adinci şi mai solide ceea ce recipientul gol al spiritului a primit mai intii.
Numele lui Hristos să fie primul gungurit al  copilului, iar prin evangheliile sale să fie  cultivată prima copilărie şi aş dori ca despre el  astfel să se povestească, încît copiii să prindă drag de el din frageda vîrstă. Şi să rămînâ la  aceste studii pînă ce printr-o creştere liniştită ajung să se maturizeze ca bărbaţi desăvîrşiţi în Hristos, Fericiţi acei pe care-i apucă moartea în miilocul acestor studii! Aşadar, să căutăm aceste studii din tot sufletul nostru, să ne îndeletnicim cu ele, să le iubim şi, în sfîrşit, să murim cu ele şi chiar să ne transformăm in ele, pentru că studiile trec în
moravuri” etc. ” Acelaşi Erasm arată în Compendiul său de teologie: „După părerea mea n-ar fi nici o greşeală dacă scrierile sfinte s-ar învăţa pe dinafară, chiar fără să le fi priceput, după cum zice Sf. Augustin.
Aşadar, şcolile creştine să nu răsune de Plaut, Terentius, Ovidiu sau Aristotel, ci de Moise, David şi Hristos. Să se caute însă mijloace şi căi cum s-ar putea prezenta tinerimii creştine Biblia întocmai ca un abecedar al tinerimii consacrat lui
Dumnezeu (căci toți copiii creştini sînt sfinţiţi, 1. Corint. 7, 14). Căci după cum orice vorbire constă din sunete şi silabe, tot aşa întreaga construcţie a religiei şi pietăţii este clădită pe elementele Sf, ‘Scripturi,

Didactica Magna, Ioan Amos Comenius, editura Didactică și Pedagogică, București 1970, pag 115-116

Citirea cărții mi-a lăsat și un gust amărui.

Mă gândeam tot mai dureros în timp ce citeam că după această metodă am fost eu și voi învățați evoluționismul și minciunile geologice. 
Și biologia darwinistă s-a învățat tot cu metodele lui Comenius.
Iar din școlile unde tronează uneltele(METODELE)  fratelui Comenius a fost scoasă afară tocmai Sfânta Scriptură: ”alfa  şi omega tuturor şcolilor creştine”.
Am mai scris aici despre Scoala părintească: https://vesteabuna.wordpress.com/2010/10/22/scoala-parinteasca/
A scris și Comenius despre datoria părinților. Are cartea: Școala maternă. Aici în engleză: http://core.roehampton.ac.uk/digital/froarc/comsch/

Mai multe cărți online de Comenius: http://onlinebooks.library.upenn.edu/webbin/book/lookupname?key=Comenius%2C%20Johann%20Amos%2C%201592-1670

Gustul amărui vine de la senzația de înșelare, de furt, cartea Didactica Magna a fost scrisă ca proiect pentru a zidi școli creștine și s-au zidit cu acest proiect milioane de școli păgâne, anticreștine, ateiste.
În același timp se întinde ca o molimă lipsa totală de ducație în familiile ”creștine”, transformarea Adunărilor în Biserici, a Bisericilor în Cluburi Muzicale și hrănirea oamenilor cu o iluzie  a unui misticism de genul: ”lucră-Domnu’ !” asemănător credinței că prin rugăciune mărăcinii vor începe să producă struguri.


Henry și înalta societate (carte în serial din Sămânța Adevărului)

27 februarie 2012

”Am menţionat deja că cei mai mulţi clienţi de pe dealul din Willoughby erau oameni în vârstă, şi singurul mai tânăr dintre ei era Henry. El arăta mai tânăr la cei patru zeci de ani ai săi, iar soţia lui, Esther, purta bujorul tinereţii în obrajii ei rotunzi. Cei trei copii ai lor, Brent, Jeff şi Hilda, umblau cu picioarele goale şi erau bronzaţi de soarele verii, pe timp de iarnă aveau obrajii îmbujoraţi şi erau timizi, politicoşi şi bucuroşi tot timpul. Aveau şi motiv pentru a fi aşa. Henry era un bărbat  gânditor, liniştit, care nu simţise niciodată panica ce îi făcuseră pe toţi prietenii lui să abandoneze fermele pentru slava deşartă şi progresul de care se puteau bucura la Chamberstown.
din Partea I-a: http://www.anabaptisti.ro/web_continut/fisiere/octombrie2011.pdf pag 34-41

”În cele două săptămâni care au urmat, Henry a fost adânc cufundat în gânduri cu privire la petiţia aceasta. Fraza „lucrurile bune din viaţă” îl tulbura nespus de mult. Într-o zi veni de la şură şi, intrând în casă, zise direct:
— Esther, trebuie să aflu un lucru. Mă întreb dacă atât tu cât şi copiii vă simţiţi cumva lipsiţi de lucrurile bune din viaţă? Esther păru rănită de întrebarea aceasta şi punându-şi braţele în jurul umerilor lui solizi, răspunse:
— Henry, niciodată nu am simţit că mi-ar fi lipsit ceva din viaţă. Ne avem unul pe altul şi atâta timp cât lucrul acesta este adevărat, nu vom simţi niciodată lipsă de nimic. M-am gândit şi eu Henry. Poate că ar trebui să semnăm pentru beneficiul altora. Nimic nu ne poate schimba vieţile noastre. Whispering Pines va fi întotdeauna la fel, aşa cum a fost şi pentru tatăl şi bunicul. Ei s-au adaptat vremurilor lor şi nimic nu s-a întâmplat. Lasă-i să construiască drumul. Cum am zis, Henry, atâta timp cât ne avem unul pe altul, nimic nu ne poate schimba.
din Partea II-a:  http://www.anabaptisti.ro/web_continut/fisiere/noiembrie2011.pdf pag 35-41
”Esther răspunse că nu i-ar strica să aibă şi el nişte cămăşi tip sport şi pantaloni ca să arate şi el „cât de cât ca tot omul” când veneau în oraş. Lucrul acesta îl duru pe Henry, dar când se privi pe sine şi apoi se uită la alţi bărbaţi din jur, îşi dori să fi fost înapoi acasă, la Whispering Pines şi pe dealul acela de unde se putea vedea întreaga vale. Nimeni nu îi putea vedea salopetele acolo.
Recunoscu totuşi că soţia lui avea dreptate; apoi vânzătorul îl asigură pe Henry că totul le va lua „doar un minut” ca să le deschidă un cont de „plăţi uşoare în rate”, pentru a putea cumpăra tot ce-şi doresc cu cât mai puţine eforturi posibile. Însă Henry nu mai auzise niciodată despre un astfel de plan de „plăţi uşoare în rate.” Singura modalitate de plată pe care o  cunoştea era cea în numerar.
din Partea a III-a: http://www.anabaptisti.ro/web_continut/fisiere/decembrie2011.pdf pag 35-41

”Când a sosit acasă, copiii erau toţi aşezaţi pe podea înaintea televizorului, uitându-se la nişte „cowboy” care împuşcau prin strâmtoarea Eagle Pass, şi pentru o vreme Henry se luptă din greu să se facă auzit. În cele din urmă, păşind peste televizor, îl închise şi întrebă:
— Unde-i mama voastră?
Hilda se uită în sus şi zise pe un ton sec: N-ai citit bileţelul de pe masă? Henry se repezi puşcă să ajungă la bucătărie. Găsind un bileţel pe masă, îl despături şi citi scrisul frumos de mână al lui Esther: „Dragă Henry, doamna Snider m-a sunat din Chamberstown şi m-a rugat să dau o mână de ajutor într-o campanie specială de strâns fonduri pentru  Comitetul Naţional în sprijinul Persoanele Retardate Mintal, deci voi fi la Chamberstown în seara aceasta. Ţi-aş fi spus, dar erai pe câmp la fân şi era aşa de cald, şi nu am avut timp. Găseşti în frigider câteva sandvişuri pe care le puteţi mânca în timp ce vă uitaţi la televizor. Hilda ştie cum să le încălzească. Nu mă aştepta, căci voi veni târziu. Te iubesc, Esther.”

Ochii lui Henry se umplură de lacrimi iar inima de resentimente când îşi aduse aminte de zilele fericite când o plimbare pe câmp era o desfătare pentru Esther; şi aproape că îi putea vedea printre lacrimi faţa fericită de la depărtare, în timp ce aducea un vas cu apă rece şi îl saluta spunându-i: „N-am mai putut aştepta până seara ca să te văd.
Lasă caii să se odihnească un pic şi stai câteva minute la umbră cu mine.” Îşi aducea aminte de câte ori au şezut împreună la umbra stejarului bătrân de pe parcela 40 din sud şi şi-au reconfirmat dragostea unul faţă de altul în timp ce vântul adia
prin părul lui Esther, şi cum visau împreună, se iubeau şi trăiau.
Într-o clipă strânse bileţelul în pumni şi îl aruncă la coşul de gunoi de lângă uşă. Strigă:
Eu merg în şură să lucrez. N-am nevoie de nicio mâncare!
Ieşi afară şi nimeni nu îl auzi trântind uşa, căci suna la fel ca împuşcăturile de la televizor.”
din Partea a IV-a: http://www.anabaptisti.ro/web_continut/fisiere/ianuarie2012.pdf pag 36-42

”Următoarea criză a venit când şi-a făcut timp şi a evaluat în mod realist situaţia lui financiară. Nu mai făcuse lucrul acesta până atunci şi cumva, politica de vânzări de genul „cumpără acum şi plăteşte mai târziu”, cu adevărata ei  semnificaţie, nu fusese niciodată pricepută de Henry. La masa rotundă, târziu în noapte, a rămas şocat de cifra enormă a datoriilor sale. Notele de plată care veniseră fuseseră puse în grabă în ceea ce Henry avea să-i spună „cutia cu note de plată.” (De fapt, era o cutie frumoasă, în care Henry îi adusese de la magazinul domnului Wigal bomboane lui Esther, cu  ocazia zilei de Sfântul Valentin, cu mult timp în urmă.) Când a răsturnat toate notele de plată pe masă împreună cu planurile de plată şi copiile cărţilor de credit care se adunaseră de-a lungul atâtor luni de zile, lui Henry i s-a părut ca un munte uriaş de mare format din pietrele diferitelor note de plată. O evaluare rapidă i-a clarificat lucrurile: avea de plătit cam 285 de dolari pe lună contul notelor de plată urgente şi cam 1000 de dolari în contul celor care nu erau urgente, care includea şi pe cea mare de la fântână. Planul de plată de la bancă stătea în faţa lui ca o scrisoare de readucere a împrumutului de 7500 de dolari pentru care ipotecase ferma, şi Henry nu mai vedea cum ar putea plăti vreodată suma aceasta, nici măcar în douăzeci de ani.”
din Partea a V-a: http://www.anabaptisti.ro/web_continut/fisiere/februarie2012.pdf pag 34-41

” Prima zi la serviciu a fost o dezamăgire pentru Henry. El spera să primească o slujbă după cum îi plăcea lui, dar n-a fost aşa. L-au pus într-o hală în care mai lucrau o sută de alţi angajaţi, toţi făcând aceeaşi slujbă. Munca lui Henry era să stea la maşina de găurit, să ia nişte obiecte mici, negre, de bachelită de pe banda rulantă ce trecea prin faţa lui şi să dea câte o gaură în fiecare colţ. Desigur, trebuia să facă operaţiunile acestea la o viteză egală cu cea a benzii rulante, care se mişca fără oprire prin faţa lui. La început aceasta l-a necăjit, întrucât îi aducea aminte prea mult de viaţa lui. Presiunea acelei benzi rulante nesfârşite care purta responsabilităţile lui constante… presiunea pe care o exercita asupra lui de a ţine pasul cu ea, fără a ajunge undeva mai departe; căci cu cât găurea mai multe obiecte cu atâta veneau mai multe negăurite asupra lui.”
din partea a V-a: http://www.anabaptisti.ro/web_continut/fisiere/martie2012.pdf pag 35-41

Va urma…dar acum știți unde să căutați.


Protejat: Înregistrări 26 februarie 2012

26 februarie 2012

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


+1, +1 (O poezie)

23 februarie 2012

… din ziua când mi-am făcut primii ochelari.

Doi ochi de carne am primit
când în adâncul neștiut
din carne fost-am zămislit
să văd cu ei tot ce e  ”lut”.

Crescând, priveam nesăturat
minunile ce curioși
acei doi ochi le-au cercetat
ca doi flămânzi nesățioși.

Mulți ani în șir, vreo douăzeci
le-am tot hrănit retina, dar…
păreau că nu-s sătui în veci
și că-i îndestul în zadar.

Apoi încet mijind discreți
alți ochi de duh încet au prins
a se uita spre frumuseți
de dincolo de ceru-ntins…

…în lumea de Cuvânt și Har
spre care primii orbi mi-au fost,
cu cei de Duh văd viu și clar
chiar ce-mi părea lipsit de rost.

Doi ochi de Duh și doi de lut
mi-au fost o vreme îndeajuns,
doi mai deschiși spre nevăzut
și doi mai orbi spre neascuns.

Doi îmi deschid înfiorați
un viitor de cânt și Har,
alți doi mi-închid  încețoșați
al amintirii stăvilar.

Și astăzi iată: încă doi
se-așază arțăgoși pe nas
prin sticla lor de-acuma…voi
privi cât timp mi-a mai rămas.

Am șase ochi, dar nu-s destui,
știu sigur și precis și-aștept
că la Venirea-n Slava Lui
voi fi ca El: privindu-L drept.

Doi ochi de Slavă tot perechi
avea-voi și în trupul nou,
atuncea ochii mei cei vechi
îi voi uita… ca pe-un ecou.

Opt ochi perechi, doi câte doi
ni-i tot deschidem diferiți:
din lut, din Duh, din Slăvi apoi
…dar azi din sticlă…șlefuiți.

Cu lutul? viermi hrănise-vor
Cu sticla? Focul. Mi-e totuna.
Chiar Duhul! e arvună doar.
Dar Slava e pe totdeauna.


Repetiție

19 februarie 2012

Duminica trecută m-am trezit că particip fără voia mea la o …repetiție.
Nu credeam că-mi va fi dat în scurta mea viață ce mi-a mai rămas în trup, când nu-mi ajunge vremea să fac cele utile, să mă trezesc că fac ce e inutil și dăunător.
Mă gândeam în timpul…repetiției că n-am mai participat la repetiție, de pe vrema când mergeam la repetiție …(acum mai bine de 27 de ani), pe vremea când cu corul bărbătesc făceam repetiție, cu corul mixt făceam repetiție, cu fanfara făceam repetiție, cu orchestra făceam repetiție, ce mai…aveam o săptămână plină!
Am uitat, cu corul tinerilor făceam tot repetiție.
Vă irită că tot repet cuvântul repetiție?
Dar cum îl irită pe Dumnezeu să i se tot repete aceleași cuvinte?

Domnul ne-a și spus: să nu repetați aceleași vorbe.

Repetiția vine din domeniul teatrului. Actorii [(în grecește: hypocrites) termen folosit de Domnul în apelativul: FĂȚARNICILOR!] FĂCEAU ȘI FAC TOT TIMPUL REPETIȚII PENTRU A INTRA ÎN ROL. Pentru perfecțiunea rolului, pentru ca teatrul să iasă bine se cere repetiție, nu glumă. Repetițiile le fac cei ce interpretează roluri, cei ce vor să pară altfel de cum sunt.

Ce bine că Domnul nu a rânduit în adunarea lui timp de repetiție. Stăruiau frații în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciune. Nu stăruiau în repetiții.

Nu este prevăzut în Cuvânt timp de repetiții. Este scris: ”ce este de făcut fraților când vă adunați laolaltă? Dacă unul are una, altul alta..:” nu scrie să facem repetiții.
Domnul n-a rânduit în biserică dirijori de cor. Nici dirijori de biserică n-a rânduit, slujba de păstor, învățător, apostol sau prooroc a ținut până la o vreme. De atunci încoace slujim fiecare, nu doar unii.

Duminica trecută m-a năpădit trecutul cu tenebrele lui, era evident că cel ce a propus aceste fărădelegi mergea cu spatele.
N-am avut timp să deschid subiectul, orice lucru cere timp, dar află el că mai citește una-alta.

Mai este și cântarea:

”Nu vorbi acolo unde nu-s urechi de auzit
asta-i vorbă înțeleaptă, sfat ce trebuie primit” CH12/72

Nu cred că a avea urechi muzicale bune interzice cuiva să aibă și urechi de auzit funcționale.

Nimeni nu poate face din  adunare un spectacol, unde e spectacol acolo nu mai e adunare.
Adunare este acolo unde e Cap Domnul Isus.


Protejat: Înregistrări 19 februarie 2012

19 februarie 2012

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


”Satana v-a cerut să vă cearnă…”

18 februarie 2012

De fapt cred că termenul mai potrivit ar fi: ”să vă vânture”.
Așa:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Operația se poate desfășura numai pe vreme cu vânt și urmărește ca grâul să fie separat de pleavă.
Această muncă Dumnezeu a lăsat-o pe seama lui Satan.
El este ”domnul puterii văzduhului”, a vântului. E treaba lui, specialitatea lui.
Încă de pe vremea lui Iov, Satana a făcut cerere și Domnul a aprobat-o:” iată îți dau pe mână tot ce are, numai asupra lui să nu întinzi mâna.” (Ce clar separă Dumnezeu ce avem de ce suntem.)
Pe vremea lui Petru iarăși a fost o cerere, cum n-a știut Iov, n-ar fi știut nici Petru, dar Domnul i-a spus: ”Satana v-a cerut”.
Dar de ce să facă satana lucrul lui Dumnezeu?
Satan are treabă cu pleava, e plină de aer, e domeniul lui.
La fel aluatul, fățărnicia, e tot domeniul lui, bobițe de aer care umflă, umflă și îngâmfă.
Și uite-așa satana vântură, pleava o ia vântul, e văzută de mulți, admirată, unii zidesc cu ea, un fel de paie.
Cu grâul cel disprețuit pe care nu-l ia vântul se petrece ceva frumos.
”Acela își are lopata în mână…își va curăți cu desăvârșire aria”.

Câtă mângâiere!
Nu te va lua vântul că nu poate și nu vei rămâne în arie că va curățită cu desăvârșire. Chiar și ultimul bob.
Dar înainte să fim în lopata Domnului, suntem în furca Diavolului, aruncați și izbiți ca să se scuture pleava și s-o ia vântul.

 


”După roadele lor îi veţi cunoaşte…”, despre lucrătorii mincinoși.

18 februarie 2012

Domnul Isus ne-a dat acest avertisment: ”Păziți-vă de proorocii mincinoși!”
Apoi ne-a spus și semnele după care-i putem recunoaște.
Ca unul care am trăit din plin acest fel de înșelătorii și am în rafturile minții mele o listă lungă de oameni:
-cu care am plâns la rugăciune,
-cu care am predicat de la același amvon,
-cărora mi-am deschis inima cu tainele ei,
-la predicile cărora am plâns,
-pe care i-am ajutat cu ce am putut,
-pe care i-am găzduit în casa mea,
-la care le-am zis ”frate” cu tot dragul și….

…mult mai târziu am aflat că erau vânzători, că au vândut pe frați iar unii m-au vândut și pe mine.

Încă n-am avut întâlnirea față către față cu cel pe care l-am găsit în dosarul meu.
M-au întrebat unii:”de unde știi că e el?”
-”Știu sigur!” le-am spus. Pe lângă faptul că în dosar apare cu prenumele real, nici un altul nu corespunde faptelor ce lasă urme.

De fapt au fost mai mulți.

După fapte îi recunoști.

Așa:

Nu mă va convinge nimeni că în imaginea alăturată sunt stoluri de porumbei!

Din păcate dragii mei, dacă s-ar personifica astăzi duhul care-l poartă acești lucrători vicleni atunci s-ar pogorî deasupra capetelor lor ”în chip de cârtiță”.

Numai așa se explică imaginea de ”câmp cu mușuroaie” a unor adunări sau grupuri în care la tot pasul te împiedici de rețele de bârfe, insinuări, calomnii, conspirații, etc. ridicate de subteranele viețuitoare spirituale ce-și sapă galerii prin mințile întunecaților lor purtători.

Este ”ceasul lor și puterea întunericului.”

”Dar voi sunteți fii ai luminii și fii ai zilei.”

”Lumina luminează în întuneric și întunericul n-a biruit-o!”

Bucurie!


Acatist! Este biblică trimiterea bilețelelor la amvon?

18 februarie 2012

Nu este.
Nici amvonul nu este, nici templul ce-l acoperă.

Dar să scriem azi despre acatist.

Nu știți ce-i ăla?
Nici eu n-am știut.

Dar m-am documentat:
” In accepția religiei ortodoxe, acatistul este o rugaminte adresata lui Dumnezeu pe o bucata de hartie. Acatistul trebuie inmanat preotului, impreuna cu o lumanare aprinsa si o suma de bani. In general se dau de la 1 leu pana la 10 lei, in functie de posibilitatile financiare ale fiecaruia. In curtea Bisericii Sf. Antonie stau, mai mereu, cateva femei batrane, care isi ofera serviciile in scrierea acatistului in schimbul unei sume modice. Acestea cunosc la perfectie procedurile si sunt de folos celor care vin pentru prima oara. Dupa ce preotul aduna primele 10 acatiste, acesta incepe sa le citeasca in biserica.
citesc pe un site ortodox.

Așa mi se lămurește și mie uzanța tot mai largă a ”bilețelelor” la amvon.

Vechiul acatist în altă haină.

Vi se pare ceva anormal aici?
Era o cântare: ”nu păstoru-nvățătorul ci doar eu Doamne, eu trebuie să mă rog!”
Este voia lui Dumnezeu ca dacă cineva are o rugăciune să se roage el, nu pastorul pentru el.
Sau s-o rostească el, nu s-o scrie ca s-o citească altul.
Clericalismul, acest tot mai la modă mers cu spatele înlocuiește simplitatea în Cristos cu hainele cârpite ale vechiului Adam.
Fostul ortodox sau catolic obișnuit și cu popi și cu acatiste va considera ceva normal ca toți să aibă acatiste.

Bilețelele la amvon nu sunt altceva decât acatiste  pocăite.

Oameni buni, dacă cineva are o ”cauză” de ce nu se poate ruga el pentru ea, iar ceilalți să zică amin?

Nimic nu-i împiedică însă pe  noii popi să modernizeze vechile acatiste.
Că doar de aia-s plătiți!

Am  bucurie să mai dărâm câte ceva din lucrările celui rău.


”Creștinii cei buni”, mărturii despre catarii din Pirinei, de la anii 1300.

16 februarie 2012

În copilărie citeam cartea: „Montaillou, sat occitan de la 1294 la 1324.”
Cartea a fost scrisă de Emmanuel Le Roy Ladurie un cercetător francez, pe baza rapoartelor inchiziției din zona respectivă.

Inchizitorul Jacques Fournier,    a ajuns mai târziu papă (Benedict al XII-lea) și a luat rapoartele cu el. Aceste rapoarte se găsesc azi în Biblioteca Vaticanului.

Cartea lui Ladurie este ca un film al satului Montaillou din Pirinei. Un sat în care mai bine de jumătate locuitorii erau mai mult sau mai puțin catari, creștini rămași fără  temple, fără ritualuri (în general) și fără majoritatea idolatriilor catolice. Cartea citează pe larg din mărturiile făcute de catari, mărturii sub teroare, sub tortură, consemnate de dușmanii lor. Nu ne putem aștepta la obiectivism din partea lor.

Numiți în mai multe feluri: catari, albingenzi, perfecți, ”creștinii cei buni” sau altfel, se simte din tonul mărturiilor imensa stimă de care se bucurau între oameni cei credincioși comparativ cu clerul catolic extrem de corupt. Erau ciobani mulți din ei, își duceau oile în transhumanță în Catalonia, păstrau legături cu valdenzii din Lombardia. Erau greu de prins.
Nu se poate vorbi despre unitate teologică între catari, nici despre puritate morală, au avut totuși o mărturie și o influență  despre care cel mai bine vorbește mărimea aparatului birocratic inchizitoral desfășurat împotriva lor. Și nu i-au învins.
În anul 1308 întregul sat Montaillou a fost arestat de inchiziție.

Mai mult nu vă spun, cartea trebuie citită.
Nu este nici o diferență între cel ce nu știe să citească și cel ce nu citește.


Timpul gunoiului

14 februarie 2012

Zilele trecute erau minus 18 grade afară, nici înăuntru nu era foarte cald.
Ce să fac?
Am început să fac ordine, să aranjez lucruri, să arunc ce e de aruncat.
Luam în mână obiecte, încărcătoare de telefon de exemplu sau cabluri sau CD-uri de reclamă (de pe vremea când traficul pe net era lent) și meditam la cât de scurtă folosință au.
Lucrând și aruncând, m-a dus gândul la Solomon, la ”toate au vremea lor”.
”Aruncatul la gunoi își are vremea lui” mi-am zis…și așa am găsit o temelie logică prăfoasei mele îndeletniciri.
Parcă aruncam mai cu plăcere.
Deși gândurile cu care le aruncam erau diferite de cele cu care le-am cumpărat pe ne”mai”folositoarele obiecte!
Lucrând, m-a dus gândul apoi că de fapt fiecare obiect lucrat de om ajunge gunoi, ajunge la gunoi.
Obiectele ajung  la gunoi, alimentele la canal și omul la sicriu, la putrezire.
Toată creația este supusă stricăciunii.
Robia stricăciunii.
Și-mi strălucea hidos și ridicol  entuziasmul din fața coșului cumpărării față de  lehamitea din fața coșului de gunoi al aruncării.
Gândurile erau diferite.
De fapt și gândurile ajung gunoi.
Căci ce este orice obiect mai întâi? O idee, nu?
Einstein spunea că nu contează inteligența, ci imaginația.
Înainte ca să moară obiectele, mor ideile ce le-au generat.
Sau apar altele ce le împing pe primele spre…gunoi.
Aveam obiecte pe care le tot amânam aruncarea la gunoi…că poate, poate, cine știe când prind bine!
Știam că le vine…timpul gunoiului.
Meditând, aruncatul nu mi s-a mai părut ”fluierat a pagubă”, ci mi-a devenit o îndeletnicire la locul ei, la timpul ei.
Timpul gunoiului.
Sfârșitul acestui lanț de gânduri a fost veriga că ”nu iubiți…lucrurile din lume”.
Le vine tare repede timpul gunoiului.
M-am rugat să  pot recunoaște acest timp, să nu fiu ca dobitocul care ”nu-și cunoaște nici măcar timpul”.
Gunoiul își are timpul lui.
Cum e cu obiectele așa e și cu gândurile.
Neprihănirea proprie își are timpul ei.
Socotirea ca și câștig a ”avantajelor” omului vechi își are timpul ei.
Copilăria spirituală își are timpul ei.
Vremea lepădării(de sine), vremea socotirii ca și gunoi vine și ea.
Să recunoaștem acest timp.


Cunoașterea lui Cristos, un comentariu

13 februarie 2012

Mai jos repostez un comentariu către unul din ”frații” MeI născuți mai dinainte  la tema de aici.

”Cunoașterea lui Cristos era un deziderat chiar și pentru apostolul care avea atâta Har, fusese ridicat în al treilea cer, primise harul întregirii Cuvântului lui Dumnezeu.
Oricât am cunoaște din Cristos, el rămâne Taina lui Dumnezeu, infinitatea înțelepciunii Lui.
Infinitul nu poate fi nici definit, nici finit.

Afirmațiile tale par restrictive, sugerează ideea că postarea mea ar conduce spre altceva decât spre cunoașterea Lui, induc acest dihotomism al sursei cunoștințelor: firești/duhovnicești cu verdictul aspru:”comportamente respondente determinate/activate de cunoștințe firești”.
Mă simt acuzat de comentul tău, că de ce eu folosesc arme(cunoștințe) firești?
Îți răspund: am o cale bătucită a exemplului apostolului care a fost nevoit să vorbească celor firești cu ”lapte”, nu ca unor oameni duhovnicești.
Eu aici văd Harul: să fii duhovnicesc dar să te cobori la nivelul de înțelegere al firescului, să-l ridici.
Să te dai jos de pe dobitocul cunoștinței tale, să te oprești din călătoria gândurilor tale, să te apleci spre cel cu înțelepciunea rănită de tâlhari, disprețuită de clerici și să-i speli rănile conștiinței cu untdelemnul și vinul Cuvântului de sus.
De nu, degeaba ne poartă dobitocul sarsanaua minții plină de untdelemn neturnat, de vin nedeșertat.
Nu suntem mai buni ca popii ocolitori!
Dacă ai avut vreme să citești până la capăt, (să observi că toate postările mele au ascuns miezul pe la sfârșit, în cuvinte nu întotdeauna clare, tocmai pentru ca plictisiții să abandoneze înainte și ”râmătorii” să schimbe ”balta” înainte de a da de mărgăritare), am scris în ultimele paragrafe descoperirea felului divin de naștere a bucuriei și entuziasmului.
Mai citește odată.
Consider Vechiul Testament CALEA LUI DUMNEZEU de trecere a minții omului de la firesc la spiritual, prin umbre și simboluri.
Domnul vine pe CALEA JUDECAȚILOR SALE, vezi Isaia.
O adevarată transformare a minții este făcută prin infuzarea cu Cuvânt tălmăcit.
Tot Vechiul Testament este Cristos, portretul lui Cristos, greșesc, filmul lui Cristos, al dezbrăcării de noi și al îmbrăcării cu El.
Sunt multe episoade în VT, diferite abordări, dar toate au aceeași unică înțelegere: ”îmbrăcați-vă cu Domnul Isus Cristos”. Dacă spre ajungerea la acest vizionar țel eu plec din Egipt, sau din Babilon, sau din Sodoma, dintre cărămizi și castraveți, dintre lanțuri sau păcate, nu ai dreptul să mă judeci, pentru că am fața îndreptată spre Ierusalim și spatele spre lucrurile acuzate.
Numai har!”

PS: Îl iubesc pe corespondentul meu și-i doresc pocăință! Are nevoie!

Subiectul era: ”Cum putem ieși din confortul necunoașterii? Cum îl porți pe om, pe fratele tău, pe tine de la letargie la entuziasm, de la lâncezeală la înflăcărare?”


Temelia pusă de altul

11 februarie 2012

De la apostoli încoace nimeni nu mai pune temelie. Temelia au pus-o ei, apostolii, Pavel printre neamuri și ceilalți apostoli printre evrei.

Adunarea este zidită pe temelia apostolilor și proorocilor.
Ei au pus temelia și UN ALTUL zidește deasupra.
Noi putem zidi doar pe temelie, temelia au pus-o apostolii. Noi, fiecare putem fi acel UN ALTUL care zidește pe temelie dar nu mai putem fi acel ce pune temelia, timpul punerii temeliei a trecut.
Am avut o vie consultare a termenului cu un frate drag care a fost acuzat că ”fură oi” de la altă turmă, că se bagă peste temelia altuia, deși nici pomeneală de așa ceva, omul e credincios de peste 40 de ani în zona lui, are o bună mărturie, îl cunosc toți. El zideşte pe temelie, n-are treabă cu acoperişul construcţiilor zidite pe nisip.

Argumentul acuzatorilor era Romani 15:20: ”ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul”. Înțelegerea leneșului  este imediat că dacă pe un teritoriu cineva a vestit pe Cristos, altcineva nu mai are acest drept.
Indignarea fratelui este dreaptă.
Acest text se referă doar la apostoli, ei au pus temelia.
În zilele noastre nimeni nu mai pune temelie, adunarea există, Scriptura e scrisă, noi zidim pe temelie, nimeni nu poate pune altă temelie în anul 2012. Nici în anul 112 n-a putut, deși s-au tot pus temelii false.
Temelia se referă la învățătura apostolilor, primii creștini stăruiau în ea, construiau pe ea. Își construiau casele gândurilor minților noi pe această temelie de învățătura care este tocmai gândul lui Dumnezeu, Planul Lui.

Ce facem când vecinul nostru beat zidește pe lângă temelie?
Vom zidi cu el să nu-l jignim?
Vom zidi ca el să nu se supere?
Vom zidi tot pe lângă temelie să nu se irite?

Nicidecum. Treaba noastră nu este cu oamenii, ci cu Dumnezeu. Înaintea Lui stăm, El ne instruiește, de la El primim ordine. Pe temelia Lui zidim.
O preocupare constantă a diavolului este să mute subiectul de la temelie la acoperiş, să-i facă pe oameni să discute aprins pe seama diferenţelor de acoperiş la casele zidite pe nisip.
Nebuni am fi dacă am intra în pasiunea confruntărilor lor.


Protejat: Înregistrări, 4-5 feb 2012

7 februarie 2012

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Via unui om fără minte

6 februarie 2012


Am trecut pe lîngă ogorul unui leneș, și pe lîngă via unui om fără minte. Și era numai spini, acoperit de mărăcini, și zidul de piatră era prăbușit.”    Proverbe 24:30

Citeam zilele astea istorii, blogul lui Radoi, blogul lui Barthimeu, cărțile lui Croitoru și Mitrofan, dosarul meu, dosarele altora și istoria recentă.  Mi s-a dus mintea în trecutul apropiat și mi-au devenit vii înșelătoriile religioase ale veacului XX.
Bunicii mei, părinții mei apoi eu însumi până recent am fost victima a tot felul de înșelători religioși cărora le-am fost supus ”ca Domnului” în timp ce ei slujeau pântecelui lor.
Demascarea treptată este rușinoasă, mi-e rușine de mine, de rușinea părinților mei, de naivitatea bunicilor.

Întrebarea care-mi persistă în minte este ce ar fi trebit să se facă atunci, ce ar trebui să se facă azi pentru ca astfel de înșelătorii să nu se mai repete.

Răspunsul îl găsim în pildele Cuvântului. Fiecare lucrare o putem asemăna cu un ogor. Lenevirea și lipsa înțelepciunii duce la sărăcire, la degradare. Semnele evidente ale degradării sunt spinii, mărăcinii și prăbușirea zidului, a separării de exterior. Orice zid, orice gard e coșmarul fiecărui hoț. Lumea ideală a hoților e una fără garduri.
Spiritual, spinii și mărăcinii înseamnă îngrijorările veacului acestuia și înșelăciunea bogățiilor.
Pentru că zici: ”sunt bogat, m-am îmbogățit”.
Am scris despre spini și mărăcini aici.
Acum vreau să scriu despre zidul prăbușit.

ZIDUL PRĂBUȘIT
…al viei reprezintă renunțarea la separare, la îngrădire, la protecție. Lipsa de minte duce la rațiuni de genul: ”ce-i afară e și  înăuntru, ce rost are această separare?” Apoi zidul este lăsat să se degradeze. Hoții ajută la stricarea lui.

Ce este zidul, ce reprezintă zidul viei?

Cuvântul crucii.
Viile și grădinile Domnului sunt închise. Separarea este dată de zidul, de fortificația, de forța Cuvântului crucii.
Așa cum în vechime și chiar și azi, un urmaș al lui Avraam se deosebește de alți oameni prin semnul tăierii împrejur, pentru fiii spirituali deosebirea este dată de ”tăierea împrejur a inimii”, a apărare și o separare care nu lasă loc la confuzii.
Cum deosebești un înșelător, un mincinos?
Dacă vine la tine cu eticheta ta? Tu ești baptist, și el e, ești ostaș, a depus și el legământ (cu lacrimi), ești carismatic, el ridică mâinile mai sus ca tine, ești adventist, el e reformist. Care gard e valabil pentru a putea deosebi copiii lui Dumnezeu de înșelători?
O spun și ca pățit, mi-e rușine, nu pentru a-mi justifica experiența scriu ci că n-aș fi cinstit dac-aș tăcea.
Deci:  care gard e valabil pentru a putea deosebi copiii lui Dumnezeu de înșelători?

Numai cuvântul crucii.
Dacă nu vă aduce cineva învățătura aceasta să nu-l primiți în casă”. Două observații:

1. Dar în biserică? Biserica e ”loc public”.
Nu scrie așa pentru că pur și simplu Duhul lui Dumnezeu nu avea în vedere pe cei fără minte ce-și vor construi temple.
2.Care învățătură?
Învățătura lui Cristos.
Mai concret: Cristos venit în carne.
Mai concret: ”pentru că Cristos a suferit în carne înarmați-vă și voi cu același fel de gândire.”
Care fel? Cuvântul crucii (”prin care lumea este răstignită față de mine și eu față de lume”), Cuvântul lui Cristos să locuiască din belșug în noi.
Cuvântul crucii, acest mesaj înjositor pentru fire este gardul viei, zidul grădinii.
Numai via celui fără minte nu este înconjurată cu acest zid. Să nu ne grăbim să stăm la masă cu toți, să cercetăm duhurile, să dăm timp relațiilor, ascultare, întrebări, chiar teste.
E crucial cu cine ne asociem.  Avem dreptul la ogor nou, chiar obligația: ”desțeleniți-vă un ogor nou și nu semănați între spini!”
O mărturie bună clădită în ani mulți se strică rapid printr-o asociere vinovată.
O vie bună sau o grădină roditoare devine rapid o delectare pentru spini și mărăcini atunci când stăpânul fără minte lasă gardul prăbușit spre a-i măguli pe stăpânii pârloagelor din jur. Să fie asemenea lor.
Să dăm timp cercetării duhurilor și a vaselor ce le poartă. O judecată la fușereală privește doar la etichetă, la ecuson, dar acestea sunt cel mai simplu de falsificat.
Crucea e singurul lucru veritabil din univers, nu se poate falsifica. Cuvântul crucii, lepădarea de sine este un fel de sinucidere, nimeni nu ”s-a prefăcut” că se sinucide și s-o și facă. Moartea nu poate fi simulată, e ușor de testat. Dacă unul zice că e mort față de lume e ușor de supus la test.
Nu cred că un mort ”prefăcut” va rezista testului cu acul în talpă sau la gâdilit.

Este-o vorbă: ”tot pățitu-i învățat!”, așa am scris!


Înșelător ai fost numit, o cântare la cerere

5 februarie 2012

Mă bucur că iată crește numărul cântărilor care le pun pe site la cerere. ”Dragă Sorin se pare că tu trăiești din plin această cântare, vezi numai să n-o cânți în Babilon. Cântările Sionului se cântă în Sion. Tot acolo sunt omorâți și profeții. Babilonul nu se vindecă, trebuie părăsit, chiar dacă pe drum vei întâlni înșelați ce părăsesc Ierusalimul ”

„Înşelător” ai fost numit,
Isuse, Domnul meu,
cum aş putea să fiu privit
mai altfel, astăzi, eu?

Ref
Acelaşi drum, acelaşi fel .
şi mie-mi este dat,
căci sunt al Tău,
acelaşi Ţel, Isus, am de urmat!

Să ceară ajutorul Tău,
vrăjmaşii nu veneau.,
Oricât i-ar fi zdrobit cel rău,
pe rău îl alegeau.

„Ieşit din minţi”, Ţi-au zis ades,
preoţi şi cărturari!
Te-au alungat – n-au înţeles;
Te-au pus între tâlhari.

Aceeaşi soartă-mpărtăşesc
ca Tine-acum, Isus,
dar orice-ar fi, vreau să plinesc
Cuvântul cum l-ai spus!

„Eretic” pentru lume sunt,
şi Ţie-aşa Ţi-au zis;
dar Tu ai arătat ne-nfrânt
Cuvântul cum e scris.

Isuse scump, dă-mi Tu puteri
să-Ţi semăn tot mai mult
să n-am nici plus, dar nici scăderi
Cuvântul când Ţi-ascult!” Cântările Harului 12, nr 42
o interpretare aici: http://www.lilianabalcan.ro/index.php?option=com_muscol&view=song&id=25&Itemid=59


”Dar n-o iubesc, …n-o pot iubi!” …despre ”mersul la prooroc” înainte de căsătorie (…postare lungă, 15 minute)

2 februarie 2012

Ce fac eu cu acest blog?
”Curăț țara.”
Desigur, mă exprim simbolic.
Adică, având de luptat împotriva duhurilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi asemănăm timpurile noastre cu vremea cuceririi Canaanului.
”Țara” înseamnă teritoriul promisiunilor.
Promisiuni prin care ne facem părtași naturii (firii) dumnezeeiești.
Lupta înseamnă credința în aceste promisiuni.
Curățarea țării înseamnă distrugerea fortificațiilor (”noi răsturnăm izvodirile minții”) locuitorilor vechi, adică demolarea vechilor idolatrii și vrăjitorii împreună cu mediile ce le-au zidit.
Lupt metodic, pas cu pas, cetate cu cetate, ogor cu ogor, nu dintr-o dată ca să nu biruie animalele sălbatice. E mai bună legea(vechii locuitori) decât fărădelegea(animalele). Dar mai bun decât ”bunul” legii este ”mai bunul” Harului.
Am postata mea, bucata mea, ogorul meu, grădina mea, bucuria mea, toate de la El spre administrare.
Atâta am primit, atâta pun în negoț. Schimb cu voi, dragii mei răbdători cititori (fără răbdare n-ați fi ajuns aici cu cititul, nu?) pentru că ”Harul fiind înmulțit prin mai mulți să înmulțească mulțumirile spre Slava lui Dumnezeu” 2 Corinteni 4:15
Deci, înmulțim Har spre a-i fi spre Glorie, spre lauda Gloriei, laudă ce este scopul pentru care comorii din noi i-a fost dat vasul de carne ce vremelnic ne înconjoară Duhul. Sau ”dacă aduceți multă roadă prin aceasta tatăl meu este glorificat”, că tot vorbirăm de grădină.

Am câteva experiențe cu prooroci.
Dar nu despre ele vreau să scriu. Nici nu le amintesc, n-are rost, avem Cuvântul ce ne este destul.
Duhurile în schimb trebuiesc cercetate și demascate.
Nu sunt plăcute urletele lor dar noi nu urmărim plăcerea.

Voi cita de data aceasta pe larg dintr-o carte: ”Biografia Tatianei Topciu”: File din povestea propriei mele vieți!

Să aveți răbdare:

” Vasile povestise acasă minunea că a venit la Satu Mare sora Tatiana de la Constanţa. Părinţii, care, datorită lui Vasile ne iubeau, au dorit nespus  să mă cunoască. Aşa se face că miercuri, 9 aprilie 1980, am plecat cu Gabi si cu Ghiţă, la Micula Mică, cu o „cursă”.

O casă atât de simplă! Doar două camere, cu pamânt pe jos. În odaie, un dulap vopsit în gri, cu uşi cu geam în care erau înfipte fotografii. Au scos una anume de acolo, o fotografie de grup şi un deget s‑a oprit pe un chip :

      ‑Asta‑i logodnica lui Văsălică.

Asta? E cu putinţă? Un chip inexpresiv care nu avea nimic atrăgător. Dar mi‑am oprit reflecţiile pentru mine.

Tatăl era conducător de adunare şi foarte înţelept şi serios. Parcă n‑ar fi fost un om simplu. Vorbea cursiv, nu se repeta niciodată, iar cuvântul lui avea în el o forţă autentică. Uscăţiv şi chel, avea ceva ca o aură care îl transfigura, realmente. Am cunoscut‑o şi pe Reli, mezina care voia şi ea să dea examen de admitere la fel ca Ani, ca să devină asistentă.

Ne‑am întors în oraş şi cu Vasile. Ghiţă s‑a grăbit, să ajungă la repetiţia de cor, iar noi trei am intrat într‑o cofetarie, pe „Corso”, cum îi spuneau ei străzii principale. Era puţină lume în cofetarie şi intre noi se aşternuse liniştea. Mâncam îngheţată într‑o tăcere stingheritoare. Deodată, m‑am gândit că Văsălică nu scosese nici un cuvânt despre logodnica lui. Cum, oare? Peste trei săptămâni avea nuntă şi el tăcea.

‑Văsăliiică, l‑am facut eu să zâmbească la felul în care îi imitam pe ai lui pronunţându‑i numele, de ce nu‑mi vorbeşti despre ea?

A ridicat spre mine nişte ochi de cerb hăituit. Deci sosise clipa, părea să spună privirea aceea.

‑Eeei, a oftat el din adânc. E o poveste lungă …

Nu înţelegeam atitudinea lui.

‑Ştiu că indrăgostiţii nu vorbesc despre altceva.

‑Indrăgostiţii …? a reluat el cuvântul de parcă ar fi spus că nu cunoaşte acest cuvânt.

‑Tu, nu ştiu cum, ai un aer, de parcă nu te‑ai pregăti de nuntă, ci de înmormântare.

Fără să vreau, nimerisem în plin. M‑a privit drept şi eroic în ochi, rostind cu o amărăciune sfâşietoare:

‑Chiar aşa, sora Tatiana!

      Mi‑a îngheţat inima. Veneau presimţiri că e ceva rău la mijloc, că băiatul acesta credincios si romantic face greşeala vieţii lui.

      ‑Bine, dar atunci de ce‑ai mai depus actele pentru căsătorie?

‑Eeei, a oftat el prelung, cu ochii în jos. Au fost nişte descoperiri în acest sens … Dar n‑o iubesc! N‑o pot iubi … Când mă duc la Oradea, la ea … nu ştiu cum să scap de ea mai repede şi să vin înapoi. Citește restul acestei intrări »


%d blogeri au apreciat: