Forma sau reforma bisericii

Se vorbește mult în lumea evanghelică și în lumea creștină despre reformă, despre reformă ca principiu și despre Reformă ca eveniment istoric. Mai avem eticheta de reformați și religia reformată.
Pastorul Visky de la Oradea o spunea cu umor fin: „….sunt pastor reformat într-o biserică de-formată”.
Dar oare ce anume dă formă cu adevărat bisericii?
Întrucât Domnul Isus a spus: „Eu voi zidi Biserica mea” atunci cu adevărat El este Cel ce dă formă bisericii.
Cum dă Domnul Isus această formă?
Este vorba de o formă statică care s-a păstrat sau de o formă care se pierde sau se reformează?
Oare acum biserica are forma aceea corectă sau este deformată, vorba lui Visky?
În primul rând Domnul Isus a dat forma bisericii prin Cuvântul turnat din ceruri și scris de apostoli în Noul Testament.
Această formă s-a păstrat atât timp cât oamenii au păstrat Cuvântul și s-a pierdut când oamenii l-au disprețuit.
De fiecare dată când Cuvântul s-a predicat din nou, cei ce l-au crezut au format iar adunări după forma corectă, după model, după standard.
Nu putem vorbi despre o formă corectă a bisericii, nici despre vreo reformă a ei, fără o pasiune pentru respectarea Cuvântului de către fiecare care vorbește sau vrea.
Proclamarea acestui Cuvânt a produs întotdeauna împotrivire și reacție de repulsie, atât în lumea politică (Irod și Pilat de exemplu), cât și în lumea economică (meșterul Dimitrie de la Efes sau stăpânii roabei din Filipi), cât mai ales în lumea religioasă (iudeii necredincioși).
Din toate aceste 3 domenii ale lumii s-au revărsat și se revarsă asupra Adunării (termenul corect pentru „biserică”) o presiune și o opoziție continuă. Această presiune, această opoziție dă „formă” Adunării. Mai corect, forma este dată de interfața dintre puterea celor ce proclamă și opoziția celor ce-i urăsc pe primii. E ca o linie a frontului, în continuă schimbare de ….formă.
Eu cred că forma adevărată a Adunării este dată de cruce, de suferință, de înghesuiala celor ce-o prigonesc, împreună cu avântul  a celor ce-a animă.
De aceea nu ar trebui să fim preocupați de „formă” în sine, ci ar trebui să proclamăm Cuvântul, Planul lui Dumnezeu, voia Lui.
Am putea vorbi despre o biserică (Adunare) ideală și despre o formă ideală a Adunării dacă am avea condiții exterioare ideale. Dar pentru că aceste condiții nu există, n-are rost să facem reguli pentru navigat pe mări liniștite.
Oricât am încerca să ne organizăm sub o anumită „formă”, piedicile pe care le vom întâmpina ca „mai mulți” vor fi mai mari decât cele individuale și vor fi de altă natură, astfel încât „forma” va veni de la sine prin cruce.

(Am meditat la acest subiect acum când peste câteva zile se va prezenta în orașul meu cartea: „50 de teze pentru Reforma creștinismului din zilele noastre”.)

Sabia și iataganul

O analiză calificată a relațiilor dintre Papa Francisc, Sfântul Francisc și lumea islamică
Autor: Raymond Ibrahim  (detalii la sfârșitul postării)
Sursa: https://www.raymondibrahim.com/2019/02/04/pope-francis-fake-interreligious-dialogue-with-the-muslim-world
Data articolului original: 4 februarie 2019

„Falsul „discurs interreligios” al Papei Francisc cu lumea musulmană

Vatican News a anunțat recent viitoarea „călătorie apostolică [a Papei Francisc] în Maroc, a cărei temă este speranța”.  Înainte de a petrece zilele de 30-31 martie în Maroc, Francisc are programată și o vizită în Emiratele Arabe Unite. „Papa Francisc se va întâlni cu liderul musulmanilor marocani,” continuă Vatican News, „la 800 de ani după întâlnirea dintre Francisc din Assisi și sultanul al-Malik al-Kāmil al Egiptului.”

Francisc a fost cu mult mai pregnant în trasarea unei linii de continuitate între el și omonimul său, Francisc din Assisi. Într-un discurs recent, el a spus că vizita sa în cele două națiuni musulmane „reprezintă două oportunități importante de a crea dialog interreligios și înțelegere mutuală între enoriașii ambelor religii, în acest an care marchează cea de-a opt suta aniversare a întâlnirii istorice dintre sfântul Francisc din Assisi și sultanul al-Malik al-Kāmil.”

Mai exact ce a fost „istoric” cu privire la această întâlnire? Și mai exact cum se leagă de eforturile Papei Francisc „de a iniția un dialog interreligios și înțelegere mutuală”? Aprofundarea acestor întrebări oferă lecții importante, incluzând abordări vechi și noi ale islamului.

Înainte de a începe, trebuie să se înțeleagă că Papa Francisc deseori se portretizează umblând pe urmele omonimului său, Francisc din Assisi – „omul sărăciei, omul păcii, omul care iubește și protejează creația,” după cum, în 2013 când a devenit papă, Jorge Mario Bergoglio a explicat de ce și-a luat numele lui Francisc.

Cât despre ceea ce papa caracterizează ca o „întâlnire istorică dintre sfântul Francisc din Assisi și sultanul al-Malik al-Kāmil,” continuăm cu povestea ei: După secole de invazii musulmane care au avut drept rezultat cucerirea a cel puțin două treimi a teritoriului creștin – după cum am scris în nou-apăruta carte a mea Sabie și iatagan: Paisprezece secole de război între islam și vest – europenii au reușit într-un final, prin intermediul cruciadelor, să avanseze la sfârșitul secolului al unsprezecelea.

În 1219, în timpul celei de-a Cincea cruciade, Francisc din Assisi (1182-1226) și un camarad au căutat să își aducă contribuția călătorind în Orientul Mijlociu, unde au încercat să obțină o audiență la sultanul al-Kāmil. Au mers, în ciuda recompensei puse de al-Kāmil. „Oricine i-ar fi adus capul vreunui creștin i se dădea un galben bizantin,” pentru a cita din St. Francisc of Assisi și convertirea musulmanilor, o bună inițiere în subiect de Frank M. Rega (un franciscan).

Contemporanii sf. Francisc de asemenea l-au avertizat că musulmanii „erau un popor rău, care este însetat după sânge de creștin și care încearcă chiar și cele mai nerușinate atrocități”. Hotărâții bărbați au continuat călătoria, doar ca să întâmpine inevitabilul:

„Documentele timpurii sunt unanime în acceptarea faptului că cei doi franciscani au fost supuși la rele tratamente în trecerea lor prin teritoriu musulman. Oamenii lui Dumnezeu au fost prinși într-un mod brutal de către santinele, bătuți și legați în lanțuri. Celano scrie că Francisc „a fost prins de ostașii sultanului, fiind insultat și bătut” și totuși acesta nu a arătat vreun pic de frică chiar și când a fost amenințat cu tortura și moartea”.

Care a fost scopul periculoasei misiunii a sf. Francisc? Încerca el, după cum lasă Papa Francisc se se înțeleagă în mod regulat, „să inițieze un dialog interreligios și înțelegere mutuală?” Da și nu. Cu siguranță că se baza pe cuvânt și nu pe sabie. Dar cuvântul oferit de el a fost la fel de tăios ca orice sabie. După cum scrie Rega, „Fiind complet conștient de pericole, Francisc era hotărât să meargă într-o misiune la necredincioșii din statele musulmane. Sursele primare concordă:  el era gata să își sacrifice viața și să moară pentru Hristos, așa că există puține îndoieli cu privire la scopul călătoriei sale ca fiind predicarea Evangheliei, chiar și cu riscul martiriului (italice adăugate).”

Francisc a căutat să salveze sufletele, dar și viețile: „Convertirea musulmanilor prin predicile sale era cel mai măreț scop al eforturilor lui Francisc și un sfârșit pașnic la război ar fi fost o consecință a convertirii lor.” După cum explică Christoph Maier: „Francisc, ca și cruciații, dorea să elibereze Țara Sfântă de conducerea musulmană. Ce a fost diferit a fost strategia sa . . . El dorea supunerea lor totală la credința creștină”.

În cele din urmă fiind aduși în fața sultanului al-Kāmil, călugării au căutat să „demonstreze celor mai înțelepți sfetnici ai sultanului adevărul creștinătății, în fața căruia legea lui Mahomed [Șaria] era egală cu zero”. Pentru că „dacă mori tot ținându-te de legea ta„” a avertizat Francisc, „vei fi pierdut; Dumnezeu nu îți va accepta sufletul. Din pricina acestui motiv am venit la voi”.

Uimit de nerușinații călugări, „sultanul și-a convocat sfetnicii pe chestiuni religioase, imamii”. Însă și după cum astăzi atât de des se întâmplă cu polemiștii musulmani când nu mai au ce să spună, „au refuzat să intre într-o dispută cu creștinii și au insistat ca aceștia să fie uciși [prin decapitare], în concordanță cu legea musulmană”.

Sultanul a refuzat: „Mă împotrivesc cererii sfetnicilor mei pe chestiuni religioase și nu vă voi scurta de capete. . . v-ați riscat propriile vieți pentru a-mi salva mie sufletul”.

În timpul polemicii lor și referitor la „cucerirea musulmană veche de secole și ocuparea de teritorii, popoare și state care odată fuseseră în primul rând creștine,” al-Kāmil a căutat să îi închidă pe călugări folosind propria lor logică: dacă Isus i-a învățat pe creștini să „întoarcă și celălalt obraz” și să „răsplătească răul cu binele,” el a întrebat, de ce „cruciații invadau teritoriile musulmanilor”?

Francisc i-a întors-o și el prin citarea lui Hristos: „Dacă , deci, ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine. Căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă”.

Apoi Francisc a explicat: „De aceea doar creștinii invadează pământul pe care îl locuiți, pentru că îi huliți numele lui Hristos și înstrăinați pe oricine puteți de la închinarea la El.” Aceasta este o referință la normele musulmane dhimmi, care nu doar că înnăbușeau închinarea creștină, dar și îngreunau și degradau viețile creștinilor atât de mult că în decursul secolelor nu se știe câte milioane dintre ei s-au convertit la islam pentru a-și îndulci suferințele.

După cum ar trebui să fie limpede până acum – și în mod contrar cu ceea ce mulți sugerează, aici fiind inclus și actualul papă – Sf. Francisc nu a predicat pasivitatea înaintea agresivității. Profesorul James Powell a scris: „Francisc din Assisi a mers la Damietta [Egipt, unde se afla sultanul al-Kāmil] într-o misiune de pace. Acest lucru nu poate fi pus la îndoială. Însă, nu ar trebui să îl transformăm într-un pacifist sau să îl etichetăm drept critic al cruciadei”.

Alt istoric al cruciadei, Christoph Maier, subliniază această chestiune: „Astfel, Francisc a acceptat cruciada ca autorizată și pregătită de către Dumnezeu și el chiar nu se opunea folosirii violenței când venea vorba despre lupta dintre creștini și musulmani (italice adăugate)”.

Într-adevăr, Francisc a remarcat la un moment dat că „paladinii și vitejii cavaleri care erau măreți în luptă îi urmăreau pe necredincioși [musulmanii] chiar și până la moarte”. Drept urmare, [ei erau] martiri sfinți [care] mureau luptând pentru Credința în Hristos”.

Astfel este omul pe a cărui urme Papa Francisc pretinde a călca prin întâlnirea cu potentații musulmani pentru „a iniția un dialog interreligios și înțelegere mutuală”. Nu ne mai mirăm că acei care îi știu biografia adevărată a sfântului Francisc deplâng transformarea sa din vremurile contemporane într-un fel de „hippie” medieval – sau în cuvintele papei Francisc, „omul sărăciei, omul păcii, omul care iubește și protejează creația.” După cum Papa Pius al XI-lea se plângea în 1926:

„Ce rău fac și cât de departe de o apreciere adevărată a Omului din Assisi [sf. Francisc] sunt aceia care, pentru a-și susține ideile fantastice și eronate despre el, își imaginează un asemenea lucru incredibil…că el a fost un precursor și profet al libertății false, care a început să se manifeste la începuturile erei moderne și care a provocat atât de multe tulburări și în biserică, dar și în societatea civilă”!

În contextul confruntării islamului, Rega deplânge în mod similar că, „pentru revizioniști, „adevăratul” Francisc nu a fost un evanghelist îndrăzneț, ci un om timid, al cărui scop era ca călugării să trăiască în mod pasiv printre sarazini [musulmani] și să „fie supuși lor”.

Și acestea sunt exact diferențele dintre sf. Francisc și Papa Francisc: în timp ce amândoi sunt doritori să dialogheze în mod pașnic cu musulmanii, sfântul medieval nu dorea să compromită adevărurile creștine sau să ignore realitatea violentă a islamului, pe când postmodernul papă o face.

Ca exemplu, după ce un jurnalist l-a întrebat pe Papa Francisc despre asasinarea unui preot de 85 de ani în Franța de către un jihadist și cum el a fost „ucis în numele islamului”, Francisc a răspuns:

„Nu vreau să vorbesc despre violența musulmană, deoarece în fiecare zi  când răsfoiesc ziarele, văd violență aici în Italia . . . unul care și-a omorât prietena, altul care și-a omorât soacra . . . și aceștia sunt catolici botezați! Sunt catolici violenți! Dacă vorbesc de violență musulmană, trebuie să vorbesc și de violență catolică . . .și nu, nu toți musulmanii sunt violenți, nu toți catolicii sunt violenți. Este ca o salată de fructe; sunt de toate acolo”.

Papa a eșuat să menționeze că violența comisă în concordanță cu o religie și violența comisă în contradicție cu o religie sunt în mod radical diferite. Da, oameni de toate religiile comit violențe. Dar catolicii pe care Francisc i-a citat nu și-au omorât prietenele și soacrele din pricina vreunei învățături creștine; din contră, învățăturile creștine ca mila sau iertarea sunt destinate să contracareze astfel de impulsuri. Exact invers, mare parte din violența și intoleranța comisă de musulmani împrejurul lumii, deseori, este un produs secundar al învățăturilor musulmane (de exemplu, prigonirea și executarea „apostaților”, aceștia fiind, cei născuți musulmani care doresc să părăsească islamul sau să se convertească la altă religie).

În același interviu, după ce Francisc a recunoscut că există „persoane violente în această religie [islamul],” el imediat a adăugat că „în cam fiecare religie există un mic grup de fundamentaliști. Fundamentaliști. Îi avem și noi.”.

Adevărat, dar ceea ce e „fundamental” pentru fiecare religie diferă. În timp ce fundamentaliștii musulmani și creștini aderă la o citire literală/strictă a scripturilor lor, rămâne nemenționat de către Francisc ce ne învață de fapt Biblia și Coranul? Fundamentalistul creștin poate să se găsească obligat să se roage pentru călăii săi, în timp ce fundamentalistul musulman poate să se găsească pe sine însuși atacând, subjugând, jefuind, înnrobind și măcelărind necredincioși ne-musulmani. În ambele cazuri, scripturile – Biblia și Coranul – decretează astfel.

Un important punct de vedere final este că: în timp ce sf. Francisc nu și-a bătut joc de Mohamed – deși evlaviosul i-a cerut capul, oricum – în mod inechivoc el a portretizat mesajul profetului musulman ca fals. Spre deosebire de diplomaticul Papă Francisc, care niciodată nu pare să îl predice pe Hristos musulmanilor, ci mai degrabă îi confirmă și le validează religia, sincerul sfânt a fost, de fapt, mult mai îngrijorat de sufletele musulmanilor, până chiar la a-și pune propria viața la bătaie. Cuplată cu conducerea apărării creștinătății împotriva islamului – vezi Sabie și iatagan – aceasta era una din îngrijorările tradiționale ale papilor, „Vicarii lui Hristos”.

Se pare că nu și pentru actualul papă.

Pe scurt, când vine vorba de confruntarea islamului cu sinceritatea și cu adevărul și apărarea credinței, Papa Francisc eșuează lamentabil să se ridice la înălțimea curajosului călugăr al cărui nume și l-a însușit.”

Explicații.
Categoric nu împărtășesc toate punctele de vedere ale lui Raymond Ibrahim, mai ales cele cu privire la justețea folosirii forței.
Am postat articolul pentru amănunțita  analiză a unui fel de gândire, pentru eticheta corectă (papă post-modern), pentru că este un autor de factură creștină cunoscător de arabă și este originar din Egipt.

Învățarea prin Cuvânt și experiența de catâr

„Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără pricepere, pe care-l struneşti cu un frâu şi o zăbală cu care-l legi, ca să nu se apropie de tine.” Psalmul 32:9
Dumnezeu vrea să se poarte cu noi ca și cu niște fii, nu ca și cu niște animale.
El ne-a dat Cuvântul său, ne-a povățuit, ne-a îndemnat, se poartă cu gingășie cu noi, cu toți oamenii, așteptând să fie înțeles, crezut și iubit.
Prin creație ne vorbește, ne susține și chiar ne umple sufletele cu bucurie…mai ales în anii tinereții.
În același timp ne îndeamnă și ne avertizează prin Cuvântul Său.
Dacă ascultăm Cuvântul, dacă îl credem și dacă ne pocăim de umbletele și de atitudinile noastre suntem, binecuvântați și răsplătiți.
Dar dacă nu ascultăm?
Atunci se aplică ce e scris: Tatăl trebuie să se poarte cu noi ca și cu un cal sau un catâr nărăvaș, este obligat să ne lege și să ne limiteze.

Ce stare tristă.
Poate o stare și mai tristă este să zici că așa e bine.
Am auzit recent despre o mamă care îndemna pe altă mamă, cu privire la creșterea copiilor: „lasă-i să aibă experiențele lor„. I se părea că spune un lucru înțelept, mult timp așa am crezut și eu.
Uite Dumnezeu nu spune așa, Pavel nu-i spune lui Timotei că-i lipsește experiența „lumii”, că e „pui de gostat” crescut în adunare și că doar „cui i s-a iertat mult iubește mult”.
Există o îndreptare prin Cuvânt, ascultarea căreia cei care i se supun sunt numiți „fii ai ascultării”.
Doar când această ascultare nu mai funcționează, Dumnezeu folosește frâul și zăbala ca la catâri.
Frâul și zăbala sunt mijloace extreme, nu reguli.

Turcii, catolicismul și reforma, sec. XVI („Ameninţarea turcă a fost una dintre cauzele principale ale extinderii şi consolidării protestantismului…”)

N-am scris pentru că am călătorit și am citit.
Ne-am întors cu soția din Germania, cu mașina și sâmbăta cealaltă am traversat Ungaria pe șosele. Nu pot uita că Ungaria a fost peste 150 de ani pașalâc turcesc și că efectul acelei perioade încă se vede.
Aproape de fiecare dată când am drum prin Mall trec pe la anticariat și nu prea ies fără vreo carte-două.
Aseară am cumpărat „Viața lui Soliman Magnificul”,

…..sultanul turc din secolul XVI care a cucerit Ungaria, a amenințat Viena și a ținut în șah toată Europa. Citind am concluzionat că Dumnezeu și-a făcut planurile prin Soliman. Semeția catolicismului (sprijinit din umbră de temutul său sistem de informații, Inchiziția) era la un astfel de nivel încât nimeni nu ar fi crezut că poate fi doborâtă.
Soliman Magnificul a domnit la Istanbul între 1520-1566, exact anii în care Reforma s-a extins în Europa.
Autorul cărții, expert în islam a prins bine un aspect:

„Trebuie să reamintim că prezenţa turcilor în Europa a schimbat cursul istoriei continentului, începând cu cea a ţărilor dintre Rin şi Dunăre în timpul Reformei. Protestanţii fură principalii beneficiari ai conflictului dintre Carol şi Ferdinand pe de o parte şi păgânii pe de alta. ,,De nu ar fi fost turcii, reforma ar f1 avut mai mult ca sigur soarta răscoalei Albigenzilor.” Ceea ce l-a împiedicat pe Carol să rezolve prin forţă, în 1526, problema religioasă şi să dizolve Dieta de la Speyer a fost presiunea exercitată de către otomani asupra Ungariei şi Europei Centrale, precum şi nevoia, pentru a-i putea rezista, de ajutorul protestanţilor germani. Din acelaşi motiv, Carol a fost silit să semneze, în 1532, pacea de la Nurnberg cu principii protestanți, să accepte tratatul de la Passau şi, în cele din urmă, să semneze în 1555 pacea de la Augsburg, prin care era recunoscută în mod oficial existenţa protestantismului în Germania.

Adunare 31 martie 2019

Limba rea (lașon hara), o înțelegere evreiască a termenului

Citate biblice:
„ Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare!” Psalmul 34:13
„Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău. Să nu te ridici împotriva vieţii aproapelui tău. Eu sînt Domnul.” Levitic 19:16
Iar Levitic 25:17 „Niciunul din voi să nu înşele deci pe aproapele lui,…” spun cunoscătorii că se referă la înșelarea prin discurs (lashon hara-limba rea), sau cum este se pare citat în Noul Testament „nu vă mințiți unii pe alții„.

      Înainte de a reproduce integral articolul lui Jonathan Sacks despre „limba cea rea” precizez că nu sunt de acord 100% cu punctele de vedere teologice al dânsului, nici cu citarea de resurse extrabiblice (gen talmud, „înțelepți’, etc), nici cu concluziile lipsite de abordare creștină. Atunci de ce-l citez? Pentru nuanțele de înțelegere ale termenului, și implicit ale gravității păcatului înfierat.

     Când Maria și Aaron au vorbit împotriva lui Moise din pricina femeii etiopene pe care o luase el de nevastă, Dumnezeu a lovit-o pe Maria cu lepră. Se pare că de fapt Maria i-a vorbit lui Aaron, la versetul 2 scrie „și Domnul a auzit-o„. De aici unii au dedus (vezi și primul comentariu) că boala leprei este o pedeapsă pentru discursul rău, pentru limba rea, pentru bârfă.

„Puterea limbajului (Metzora 5779) , Jonathan Sacks

     După cum am văzut în Parșat Tazria, înțelepții identificau tzara’at (lepra, n.n.)– afecțiunea care afectează pielea omului, materialul hainelor și zidurile unei case – nu ca o boală, ci ca o pedeapsă și nu pentru orice fel de păcat, ci pentru unul în special și anume lașon hara, limba rea.

      Aceasta impune următoarea întrebare: De ce limba rea și nu oricare alt păcat? De ce vorbirea este mai rea, decât să zicem, violența fizică? Un vechi proverb englezesc spune: „Bâtele și pietrele poate că-mi vor rupe oasele/Dar niciodată nu mă vor afecta cuvintele”. Este neplăcut să auzi lucruri urâte despre tine, dar cu siguranță că nu mai mult de atât.

       Nu există nici măcar o singură interzicere directă a limbii rele în Tora. Există o interdicție împotriva bârfei: „Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău” (Lev. 19:16). Lașon hara reprezintă doar o categorie a acestei mai mari porunci. Maimonide o definește astfel: „Există un și mai mare păcat, care se încadrează sub această prohibire [a bârfei]. Este „limba rea”, adică acea discreditare de către cineva a camaradului său, deși aceasta se face prin spunerea adevărului”.

      Înțelepții depun eforturi considerabile pentru a sublinia seriozitatea acesteia. Aceasta este, după cum spun, la fel de rea ca cele trei păcate cardinale luate împreună – adorarea idolilor, vărsarea de sânge și preacurvia. Oricine vorbește cu o limbă rea, spun ei, este ca și cum l-ar fi negat pe Dumnezeu. Ei de asemenea spun, că este interzis să stai în apropierea acelora cu o limbă rea, cu atât mai mult să stai cu ei și să le asculți cuvintele. De ce sunt cuvintele obișnuite tratate cu atâta seriozitate în iudaism?

      Răspunsul se referă la unul din cele mai de bază principii ale credinței iudaice. Au existat culturi antice care venerau zeii pentru că îi vedeau ca pe fenomene naturale: fulger, tunet, ploaia și soarele, marea și oceanul care reprezentau forțele haosului și câteodată animale sălbatice care reprezentau pericol și frică. Iudaismul nu era o religie care venera puterea, în ciuda faptului că Dumnezeu este mai puternic decât orice zeitate păgână.

      Iudaismul, ca alte religii are locuri sfinte, oameni sfinți, timpuri sacre și ritualuri consacrate. Ceea a făcut iudaismul să fie diferit, însă, a fost că în mod absolut acesta era o religie a cuvintelor sfinte. Prin cuvinte a creat Dumnezeu universul „Și Dumnezeu a spus, să fie…și a fost”. Prin cuvinte El a comunicat cu omenirea. În iudaism, limba în sine este sfântă. De aceea lașon hara, folosirea limbajului pentru a face rău, nu este o simplă ofensă. Implică luarea a ceva sfânt și folosirea lui pentru scopuri nelegiuite. Este un fel de profanare.

     După crearea universului, primul cadou al lui Dumnezeu către oameni a fost puterea de a denumi animalele folosind cuvintele și prin urmare folosirea limbajului pentru a categorisi. Acela a fost începutul procesului intelectual care reprezintă marca distinctivă a lui Homo sapiens. Targum-ul traduce propoziția, „Și omul a devenit o viețuitoare” (Gen. 2:7), adică „un duh vorbitor”. Biologii evoluționiști contemporani adoptă viziunea că cerințele limbajului și avantajul pe care acesta l-a oferit oamenilor peste orice altă formă de viață, a dus la masiva expansiune a creierului omenesc.

      Când Dumnezeu a căutat să împiedice planul poporului de la Babel de a construi un turn care să atingă cerul, El „le-a încurcat acolo limba” și astfel ei nu erau în stare să comunice. Limba rămâne de bază pentru existența grupurilor omenești. Amploarea luată de naționalism în secolul al nouăsprezecelea a dus la pierderea importanței dialectelor regionale în favoarea unei singure limbi comune în întregul teritoriu în care o autoritate politică era suverană. Până în ziua de astăzi, diferențele de limbă, când există în interiorul unei singure națiuni, reprezintă o sursă de continue divergențe, de exemplu între vorbitorii de engleză și franceză în Canada, vorbitorii de germană, franceză, olandeză și valonă în Belgia și limbile spaniolă și bască (cunoscută și sub numele de Euskara) în Spania. Dumnezeu a creat universul natural prin cuvinte. Noi creem – și câteodată distrugem – universul social prin cuvinte.

Construcția visului…noi creăm lumi cu cuvinte

Ne-am întors ieri cu soția dintr-o călătorie prin Europa, 6 zile, peste 4000 de km.
„Alergarea fără premiu” am numit-o, timp scurt, destinații lungi, termene strâmte, orare fixe, timpi de așteptare.
Am alergat cu stăruință în alergarea ce ne stătea înainte, să nu ratăm ceva, să nu se închidă, am fost la un târg și la niște cumpărături pentru firmă, la rude și la prieteni de asemenea.
Alergarea din aia fără premiu. Nu pentru astfel de alergare se dă premiu și cunună în cer.
Am scris după cum se vede, deloc, am citit puțin și pe obosite, seara, înainte de-a închide ochii frânt.
Una din chestiile pe care le-am citit (în afară de ceva legat de Ioiachim) a fost o meditație a lui Jonathan Sacks, de aici: puterea rostirii.
Dânsul aplică, bineînțeles Biblia la iudaism, dar în creștinism nimic nu este schimbat legat de valabilitatea puterii Cuvântului rostit, să citez:
„Iudaismul, ca și alte religii, are locuri sfinte, oameni sfinți, timpuri sacre și ritualuri consacrate. Ceea ce a făcut însă diferit iudaismul este că este o religie a cuvintelor sfinte . Cu cuvinte Dumnezeu a creat universul: „Și Dumnezeu a spus: Să fie … și a fost.” Prin cuvinte, El a comunicat cu omenirea. În iudaism, limbajul în sine este sfânt. Acesta este motivul pentru care lashon hara , folosirea limbajului pentru a face rău, nu este doar o infracțiune minoră. Este vorba de a lua ceva sfânt și de a-l folosi pentru scopuri care sunt nesfinte. Este un fel de profanare.”
„După ce a creat universul, primul dar al lui Dumnezeu pentru primul om a fost puterea de a folosi cuvinte pentru a numi animalele și, astfel, de a folosi limba pentru a le clasifica. Acesta a fost începutul procesului intelectual care este semnul distinctiv al lui Homo sapiens. Targum traduce fraza „Omul a devenit o făptură vie” ( Geneza 2: 7 ) ca „un spirit vorbitor„. Biologii evoluționiști consideră astăzi că este vorba de cerințele limbajului și de avantajul pe care l-a oferit omului peste oricare altă formă de viață și a dus la expansiunea masivă a creierului uman.”
„Limba rămâne fundamentală pentru existența grupurilor umane. Creșterea naționalismului în secolul al XIX-lea a condus la o încetinire treptată a dialectelor regionale în favoarea unei limbi comune, pe teritoriul asupra căruia autoritatea politică avea suveranitate. Până în prezent, diferențele de limbă, acolo unde există într-o singură națiune, sunt sursa unei frecușuri politice și sociale continue, de exemplu între vorbitorii de limbă engleză și franceză din Canada; Vorbitori de limbă olandeză, franceză, germană și valonă în Belgia; și limba spaniolă și bască (cunoscută și sub numele de Euskara) în Spania. Dumnezeu a creat universul natural cu cuvinte. Creăm – și, uneori, distrugem – universul social cu cuvinte.”
„Noi creăm lumi cu cuvinte. ”

Teologia cruciaților, puterile „locurilor sfinte”, călcarea în picioare a Ierusalimului și cum au fost toate aceste istorii profețite

Călătoream acum două săptămâni de la Brașov la Cluj cu mașina.
La Feldioara am văzut un indicator turistic nou: Marienburg, cetatea Feldioara.
Citisem undeva că se renovează.
Am virat dreapta, cetatea e renovată.
Fonduri europene, renovare profi, frig, vânt tăios, noi eram singurii turiști, era sâmbătă.

Toate încăperile din turnuri sunt amenajate frumos ca muzeu: istoria locurilor, portul popular, istoria sașilor transilvăneni, cavalerii teutoni, etc.
Planșe mari pe pereți cu o istorie ca de basm despre bravii cavaleri teutoni, totul parcă era din povești cu crai și prințese.
Eu știam că nu a fost așa, istoria lumii e crudă și sângeroasă, de la Cain încoace, toți suntem fiii ucigașilor.
În fața unei planșe frumos colorate ce descrie colonizarea sașilor din Transilvania, mi-am amintit de discuția cu Horst Klusch, istoricul sibian care s-a ocupat de hutteriți și de ceramica habană.

Când îi frăgezește mlădița la smochin

„De la smochin învăţaţi pilda lui: Cînd îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape.  Tot aşa, şi voi, cînd veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi.” Matei 24:32
Ieri am desfăcut smochinii.

Peste iarnă i-am învelit bine cu snopi de coceni de porumb legați ca o claie, peste care am tras un rând de folie stretch. Am lăsat în „claie” pe jos și pe sus loc să respire.
Anul trecut am avut recoltă bună, zeci de kilograme de smochine de pe doi smochini.
Prin septembrie am cules într-o singură zi 6 kg, pentru Cluj nu e rău.

Legați bine rezistă cu brio chiar cele mai subțiri mlădițe…mai ales acelea trebuie protejate, căci acelea vor purta cele dintâi roade.
Dar oare de ce ne-a dat Dumnezeu smochinii de pildă?
1. În primul rând, smochinul rodește de două ori. Profetul Mica, la capitolul 7 scrie despre cea dintâi smochină. Sau în altă traducere: „Sufletul meu dorea o smochină timpurie„. Am mai scris despre asta, aici, acum 7 ani. Dar să acceptăm că după 7 ani sunt mai înțelept și mai pot adăuga. Dumnezeu și-ar fi dorit să-și alipească poporul Israel, fiul cel mare, rodul cel dintâi. Dar n-a dat rod.
Iată ce a dat: „S-a dus omul de bine din ţară şi nu mai este niciun om cinstit printre oameni; toţi stau la pândă ca să verse sânge, fiecare întinde o cursă fratelui său.  Mâinile lor sunt îndreptate să facă rău: cârmuitorul cere daruri, judecătorul cere plată, cel mare îşi arată pe faţă ce doreşte cu lăcomie, şi astfel merg mână-n mână.  Cel mai bun dintre ei este ca un mărăcine, cel mai cinstit este mai rău decât un tufiş de spini. Ziua vestită de toţi prorocii Tăi, pedeapsa Ta se apropie! Atunci va fi uluiala lor.  Nu crede pe un prieten, nu te încrede în ruda cea mai de aproape;” Mica 7:1-5
     Prima parte o trăim toți, parcă scrie despre România noastră, de acum, partea cu „nu crede pe un prieten” am trăit-o unii, sau unii ne-am dat seama, alții încă n-au fost „uluiți” iar partea cu rudele încă nu, dar n-am murit încă, rudele ni se-nmulțesc și nu știm ce ne-așteaptă.
Smochinele dintâi reprezintă poporul Israel. Sunt mai puține, apar prima dată pe rămurele, (prima poză e făcută ieri) și se coc prin iunie-iulie. Apar pe mlădițele crescute anul trecut.
Smochinele de-al doilea rod sunt mai multe, mai mari, se coc de prin august și până toamna tot se coc din ele, apar pe mlădițele de anul acesta.
2. Frăgezirea mlădiței la smochin este semnul verii, vara nu e departe. Adică poporul Israel, statul Israel este un semn, un martor, un semafor al istoriei. La Israel trebuie să ne uităm, în curând se va face verde pentru decolarea noastră. La Isaia scrie (și eu am în cap o postare pe tema asta) „voi sunteți martorii Mei” deci nu iehoviștii săracii (rămași în aceeași oală catolică a teologiei înlocuirii) sunt „Martorii lui Iehova”, ci evreii.

„…și nimeni n-a scăpat pe berbec din mâna lui” profețiile lui Daniel despre Alexandru cel Mare

„…ţapul acesta însă avea un corn mare între ochi.  A venit pînă la berbecele care avea coarne, şi pe care-l văzusem stând în rîu, şi s-a repezit asupra lui cu toată puterea lui.  L-am văzut cum s-a apropiat de berbece, s-a aruncat încruntat asupra lui, a izbit pe berbece, şi i-a frânt amândouă coarnele, fără ca berbecele să i se fi putut împotrivi; l-a trîntit la pămînt, şi l-a călcat în picioare, şi nimeni n-a scăpat pe berbece din mîna lui.  Ţapul însă a ajuns foarte puternic; dar când a fost puternic de tot i s-a frânt cornul cel mare….” Daniel 8:5-8
„Berbecele, pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, sînt împăraţii Mezilor şi Perşilor. Ţapul însă este împărăţia Greciei, şi cornul cel mare dintre ochii lui, este cel dintîi împărat.” Daniel 8:20-21
Profeția lui Daniel a fost scrisă prin anii 580 înainte de Hristos, întâmplările profețite au avut loc la 250 de ani după profeție, în 333 înainte de Hristos.
E tare interesant să citești trecutul în lumina profețiilor, nu numai viitorul.
Cu aceste verset în minte am terminat de citit duminică, cred că a treia variantă a vieții lui Alexandru cel Mare.

M-au fascinat vara trecută, atât la Muzeul din Amfipoli, cât și la Muzeul din Bereea, cantitatea uriașă de obiecte descoperite de arheologi în acele zone. Alexandru s-a născut la Pella, capitala Macedoniei, la nord de Tesalonic, lângă Bereea, dar și-a pregătit campania militară împotriva perșilor în cetatea port Amfipoli.