Cântările – judecătorii noștrii

Ieri am citit cântarea lui Moise, Deuteronom 32.
O lecție de folosire a Cuvântului lui Dumnezeu.
Lucrurile se petrec în țara Moabului.
După ce  Moise a pus sulul Legii lângă chivot, ca mărturie, Dumnezeu mai adaugă la lege o cântare.

Știa Dumnezeu că legea va fi uitată, dar Dumnezeu are nevoie întotdeauna de doi martori, nu doar de unul.

Legea, textul în proză se învață greu și se uită ușor.
Cântarea, textul cu rimă, se învață ușor și se uită greu:
Deut 31: 21 ”cântarea aceasta care nu va fi uitată și pe care uitarea n-o va șterge din gura urmașilor, va sta ca martoră împotriva acestui popor.” Legea va fi uitată, cântarea nu.

Acestă putere de a rămâne neștearsă în memorii  face cântarea un instrument atât de puternic.

Când ne-am terminat casa a venit un frate la noi, s-a uitat roată și a zis: ”-Acum nu mai poți cânta o cântare!” Așa e, i-am răspuns. Desigur, se referea la: ”Doar o colibă aici jos îmi ajunge!”

Cântăm multe cântări care poartă în ele puterea unui mesaj transformator, puterea, abilitatea Cuvântului viu și activ, altele nu.

Cântarea lui Moise(Deuteronom 32) respectă ordinea în care gândurile omului îl primesc pe Dumnezeu: creația(v.1-3), mărturia lucrărilor trecute ale lui Dumnezeu(v.4-10), mărturia grijii prezente a lui Dumnezeu(v.11-14), judecățile lui Dumnezeu(v.15-42), promisiunile viitoare și nădejdea lor(v.36,v.43). De mirare e cât de mult din cântarea lui Moise  vorbește despre judecată.
Și cântările noastre trebuie să lege mințile celor ce le ascultă de aceste 5 adevăruri pentru a sluji de ajutoare judecății de sine a fiecăruia.
După cum cuvintele cântării lui Moise aveau de amintit lucrările Domnului și de condamnat îndepărtarea moștenitorilor țării de Legea Celui ce i-a creat și adus în țară, tot așa cântările noastre să poarte în ele în mod echilibrat aceste mesaje chiar în această ordine:

-creația
-mărturiile lui Dumnezeu din trecut
-grija Lui prezentă
-judecățile neascultării și păcatului
-promisiunile și nădejdea ce ne așteaptă.

Slăvit să fie Domnul!

Protejat: Înregistrare adunare 28 octombrie 2012

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Protejat: Înregistrare adunare 21 octombrie 2012

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Contradicții aparente(3): ”…am și judecat…” sau ”Nu judecați ca să nu fiți judecați!”

Textul din I Corinteni 3 nu lasă îndoieli cu privire la o stare de analiză(numită judecată) urmată de o hotărâre de separare.

”Cît despre mine, măcar că n’am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi cînd aş fi fost de faţă, pe celce a făcut o astfel de faptă. În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărît ca un astfel de om să fie dat pe mîna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mîntuit în ziua Domnului Isus.”

Textul din Matei 7:1 parcă ar spune invers:
”Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.  Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.”

Cuvântul rădăcină în greacă e același: κρίνω=krinó, eu judec, eu decid

Pare o contradicție, într-un loc scrie să judecăm în altul să nu judecăm.

Nici o proorocie de la Domnul nu se tâlcuiește singură.
”Păcatele unor oameni Sunt cunoscute(foarte clare, evidente) şi merg înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă.” 1 Timotei 5:24
Păcatele care merg înainte sunt cele mărturisite, celelalte vin pe urmă.
”Daca ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca sa nu fim osândiţi odata cu lumea.” 1Corinteni 11:31-32
Judecata de sine, scoaterea bârnei din ochiul tău este condiția pentru a vedea bine și a fi capabil să judeci, să discerni.
”Judecaţi voi singuri: este cuviincios…” I Corinteni 11:13

Textul din Matei 7(Nu judecați!…) dacă-l citim bine cu tâlc cu tot se face clar: nu spune să nu scoți paiul din ochiul fratelui, ci spune să-ți scoți bârna mai întâi din al tău, ca apoi poți să poți să scoți și paiul. Dacă nu respecți această ordine vei fi judecat, adică păcatele tale ascunse nemărturisite(bârna ta nescoasă) vor veni în urma ta la judecată.

Păcatele clare, evidente, mărturisite, bârna scoasă din ochi ne fac să ne vedem cei dintâi dintre păcătoși iar judecățile să le facem cu ”mângâierea cu care noi înșine am fost mângâiați”. (Acum 10 ani fiind ars la o mână am stat în spital lângă un om cu ambele picioare amputate recent. El mă putea ”judeca”(sfătui, consola) pe mine, eu nu pe el.)

De aceea Domnul ne face parte de suferințele Lui. Atunci când ducem un mesaj (Cuvântul Crucii) care va produce suferință în cei ce-l vor crede(în Împărăția lui Dumnezeu se intră prin multe necazuri, suferințe), starea inimii noastre nu va putea fi una ușuratică, ci una marcată de judecata de sine, de Duhul de Judecată care scoate bârna din propriul ochi, n-o ascunde, dar nici paiul nu-l lasă nescos.

Eleganța luptei la care am fost chemați, onoarea Lui ne obligă la respectarea regulilor și rânduielilor: ”nimeni nu este încununat dacă nu s-a luptat după rânduieli”. Spectatorii noștrii sunt îngerii, cei buni și cei răi, oamenii, domniile și stăpânirile din locurile cerești. Aceștia, acestea trebuie să cunoască azi prin Adunare înțelepciunea la fel de felurită a Lui Dumnezeu ”pentru ca înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscut acum, prin Adunare, stăpânirilor şi autorităţilor în cele cereşti,” Efeseni 3:10(GBV) Necazurile celui ce vestește sunt Gloria celor ce ascultă. Este părtășia suferințelor Lui. Înțelepciunea felurită vine prin Harul felurit, Har arătat prin fiecare mădular din Trup. Harul de a crede este întrecut de Harul de a suferi. Dar gândul acesta, gândul suferinței, gândul lui Cristos este acel gând Unul care aduce acea unitate nefăcută de mână de om.
”Să aveţi în voi gîndul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuş n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe sine însuş….” Filipeni 2:5
Cea mai groasă bârnă pe care avem a o scoate din ochiul nostru este sinele, stima de sine.
După ce ”judecăm” bârna, putem ”judeca” bine orice păiuț. ” Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuş nu poate fi judecat de nimeni.” 1 Corinteni 2:15

Teologia care apasă doar pedala ”Nu judeca frate!” adică să nu emiți opinii despre nici o stare, să lași lucrurile să se desfășoare neanalizate, nici o abatere să nu fie mustrată, orice vânt de învățătură să fie bun, această teologie zic este bună pentru oricine nu s-a judecat pe sine. Acela are de ce să umble cu frică. Dar nimeni nu poate refuza nimănui dreptul și obligația de a umbla văzând, dacă și-a scos bârna păcatului din ochi și s-a uns cu alifie.

Slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru toate!

Vezi și restul de postări din această categorie.

9000 de zile

”Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!” Psalmul 90:12
Cred că versetul se referă la zilele viitoare, la cele care ne-au rămas, nu la cele trecute.
Ce folos să numeri zilele trecute?

Dar cele viitoare? Oare are rost să le numeri? Dacă tot nu știi de le vei trăi sau nu?
Sigur se referă la cele viitoare: Psalmul 102:24: ”…nu mă lua la jumătatea zilelor mele…”

Cât de multe ne zunt zilele ce le avem de numărat?
Foarte simplu de calculat, e scris: ”Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani;” Psalmul 90:10

Deci răspunsul este că anii vieții ne sunt: -70 de ani pentru cei nu prea tari, -80 de ani pentru cei mai tari.

Să calculăm zilele unui om:
70 de ani x 365 de zile+17 zile(anii bisecți)=25.567 de zile

Când omul are vârsta de 10 ani scădem -3652=21915 și tot așa:

La 20 de ani: -3653=18262 zile rămase pâna la 70 de ani

La 30 de ani:-3652=14610

La 40 de ani: -3653=10957

La 50 de ani: -3652=7305

La 60 de ani: -3653=3652

Ce trece peste 70 de ani e bonus. La cei mai tari (eu nu mă număr printre ei) se adună 3652 de zile la socoteli.

Desigur, nimănui nu-i sunt sigure aceste zile, sunt probabile, dar ce e sigur e că nu-s mai multe.

Eu am început această numărătoare de câțiva ani, dar de un an și ceva știu ziua exactă. Număr cu spatele și se tot împuținează.

Cum am scris aici:

”Să-mi număr zilele ce le’am
scăzându-le fără regrete,
precum copii fiind, rupeam
petalele la margarete.”

Ca nisipul din clepsidră, grămada de jos crește iar cea de sus e tot mai mică. Azi e ziua 9000. Când am început (parcă era ieri) erau peste 9500 de zile. De mâine schimb prefixul. Poate nu prind decât 10, sau 100 sau 1000, poate mor mâine, nu știu nimic sigur , dar…știu sigur că nu-s mai multe.
Nu uit o vorbă de-a fratelui Niculiță: ”N-am lăsat timpul să treacă pe lângă mine și n-am trecut nici eu pe lângă timp.”

Să ne gândim că tot universul nu are decât aproximativ 6200 de ani x 365 de zile=2.263.000 de zile iar de la începuturi slujește Celui pentru care a fost creat, Fiului prin care și pentru care sunt toate.
Pentru El sunt și zilele noastre, puține câte au rămas, rodnice sau seci, de sănătate sau boală, de minte curată sau confuză, de liberi sau robi, de conștienți sau îmbătați, de gânditori la pământ sau la cer. Să veghem asupra felului timpului nostru, de unde ne izvorăște izvorul gândurilor, spre ce și cine se îndreaptă râul vorbelor și puhoiul faptelor, ce fierbem în oala minții, ce clocotește, ce miroase de-acolo? Purtăm grija de comoară sau grija de cort?

Să veghem!

Slăvit să fie Domnul!

Să nu coborâm din Ierusalim…lecția poziției

Avem de învățat din pilda lui Neemia. Dușmanii lui Neemia au folosit tot felul de stratageme pentru a-i pune piedici.
L-au intimidat, l-au pârât la împărat, l-au ridiculizat și…l-au invitat la discuții jos, în vale, pe terenul lor.

Ce lecție învățăm de aici?

Să recapitulăm:
Sanbalat și Gheșem îi transmiteau lui Neemia: ”Vino, şi să ne întîlnim în satele din valea Ono.” Neemia 6:2
Neemia nu s-a dus, nu s-a coborât.
Apoi, invitația s-a repetat: ”Mi-au făcut în patru rînduri aceeaş cerere, şi le-am dat acelaş răspuns.” v.4
Apoi, v 5 : ”Sanbalat mi-a trimes solia aceasta a cincea oară prin slujitorul său.”

Apoi, la refuzul său au urmat stratageme psihologice. Doi prooroci falși, dintre care unul plătit de dușmani i-au făcut oferte compromițătoare.
Șemaia era unul din apropiații lui Neemia. ”M-am dus la Şemaia, fiul lui Delaia, fiul lui Mehetabeel. El se închisese, şi a zis: „Haidem împreună în Casa lui Dumnezeu, în mijlocul Templului, şi să închidem uşile Templului: căci vin să te omoare, şi au să vină noaptea să te omoare.“  Neemia nu avea voie să intre în templu, ar fi fost păcat, i s-a făcut ”oferta” pentru a-l înfricoșa și discredita.
” Şi am cunoscut că nu Dumnezeu îl trimetea. Ci a proorocit aşa pentru mine, fiindcă Sanbalat şi Tobia îi dăduseră argint. Şi cîştigîndu-l astfel, nădăjduiau că am să mă tem, şi că am să urmez sfaturile lui şi să fac un păcat. Ei s-ar fi folosit de această atingere a bunului meu nume, ca să mă umple de ocară.”

În limbaj modern operațiunea se numește influențare pozitivă. Adică să-l faci pe celălalt să facă ce vrei tu sucindu-i prima dată gândurile. Pui lângă el un prieten fals, un sfătuitor care aparent vrea binele. Neemia și-a dat seama. Frica, înfricoșarea s-a folosit și împotriva apostolilor. Răspunsul lor a fost bucuria și curajul.

A mai fost și prorocița Noadia care și ea căuta să-l sperie și alți ”prooroci”: ”Adu-Ţi aminte şi de Noadia, proorociţa, şi de ceilalţi prooroci cari căutau să mă sperie!”

Cu Tobia la fel: ”….mulţi din Iuda erau legaţi cu el prin jurămînt, pentrucă era ginerile lui Şecania, fiul lui Arah, şi fiul său Iohanan luase pe fata lui Meşulam, fiul lui Berechia. Vorbeau bine de el chiar în faţa mea, şi-i spuneau cuvintele mele. Tobia trimetea scrisori ca să mă înfricoşeze.”

Aceasta a fost pilda, lecția, ce învățăm din ea?

Poziția noastră spirituală este ”în locurile cerești” în Cristos. Armele cu care ne luptăm noi nu sunt firești, nu sunt ale cărnii, ci ale Duhului. Care sunt aceste arme? ”Ei l-au biruit prin Sângele Mielului și prin Cuvântul Mărturisirii lor.” Acestea două sunt armele luminii, deși pentru lume sunt nevăzute și necunoscute, ascunse în întunericul dinăuntru templului. Acolo, în întunericul în care-i place lui Dumnezeu să stea luminează sfeșnicul, flăcările de pe altare, pietrele de mare preț de pe pieptarul Marelui preot al Mărturisirii noastre.
Sunt arme de lovire (Cuvântul Mărturisirii) și arme de apărare (Sângele Mielului). Înțelesul acestor simboluri(pilde) este o sursă de putere și de încurajare pentru toți cei ce se apropie de Scaunul Harului(iată alt simbol).
Să învățăm din pilde, pentru că li s-au întâmplat pentru învățătura noastră. Sanbalații, Tobiile și Gheșemii tuturor vremurilor vor găsi o alianță întotdeauna cu Șemaii, Noadiile și alți falși prooroci, ce de la apostazie încoace vorbesc pentru argint și întinează Numele sub care am fost chemați.
Trăim vremurile când omul are de vrășmași pe cei din casa lui, ca Neemia. Poziția noastră să rămână în Ierusalim, iar de cei ce fac slujba dușmanului să-și aducă aminte Dumnezeu.
Eleganța și regulile luptei Celui ce ne-a chemat nu ne permit să coborâm din Ierusalim, nu ne permit să facem faptele întunericului deși invitațiile curg și către noi.

Trăiți în dragoste după cum și Cristos ne-a iubit (sau ”să peripețim” în dragoste)

”Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit, şi S-a dat pe Sine pentru noi ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros”, lui Dumnezeu.” Efeseni 5:2

La original e puțin diferit: spune περιπατεῖτε ἐν ἀγάπῃ=peripateite en agape care ar însemna ceva de genul plimbați-vă în dragoste. Cuvântul derivat în română este peripeții, deci să  peripețim în dragoste.
Dragostea e mediul în care trăiește adevărul, cuibul adevărului: ”ţinând[−] Sau „spunând“ adevărul în dragoste…” Efeseni 4:15 GBV
Atât viața noastră întreagă de zi cu zi cât  și relațiile cu frații să ne fie sub acest gând dominant: Dragostea a fost turnată în inimile noastre prin Duhul. Cunoaștem că am primit Duhul pentru că iubim pe frați.
Nu numai pe frați ci și pe străini.
Scopul dragostei este ca să țină Adevărul. Dacă cineva zice că iubește pe frați dar ”de dragul” altora îi minte, atunci nu trăiește în Adevăr iar dragostea se va numi ”cu prefăcătorie”.
La Romani 12:9 Pavel spune: ”Dragostea să fie fără prefăcătorie”. N-ar fi spus dacă n-ar fi putut să fie și cu prefăcătorie.
Tocmai aici este slujba vegherii unii asupra altora, ca să nu fie între noi niciunul firesc, lipsit de dragostea autentică turnată, mânat de alte interese, având o dragoste prefăcută. Sau dacă este să fie îndemnat să se pocăiască.
Semnul dragostei autentice este ”s-a dat pe sine”.
Domnul Isus este Pilda lui Dumnezeu. Nu Adam. Domnul Isus ar fi putut să spună: ”Tatăl este ca mine” dar n-a spus așa, a spus mult mai mult: ”Eu și Tatăl una suntem!” sau ”…cine m-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl!” iar despre noi spune: ”eu în ei și Tu în Mine”.
”Datul pe sine” e semnul după care se cunoaște dragostea: ”Noi am cunoscut dragostea Lui prin acea ca El și-a dat viața pentru noi; și noi, deci, trebuie să ne dăm viața pentru frați (1 Ioan 3:16)
Domnul Isus este Mielul răstignit de la întemeierea lumii.
În profeți era Duhul Lui, atunci când profeții erau persecutați pentru cuvintele ce le primiseră să le spună, era persecutat Cristos din ei. Atunci când Moise ”n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon” și a refuzat onorurile Egiptului, când a vrut mai bine să se asemene fraților săi în toate  se spune despre el că ” a socotit ocara lui Cristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului”.
De la întemeierea lumii Cristos se dă pe sine până azi. Azi trăind în noi, Cristos este prigonit, iar despre noi se spune: ”Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, cari au fost înainte de voi.”
Și proorocii s-au dat pe ei, nu și-au iubit viața, la fel a fost Cristos, la fel au fost apostolii, la fel să fim și noi.
   Proorocii care au proorocit, având în ei duhul lui Cristos nu au spus Cuvintele lor și au fost persecutați datorită a ceea ce au spus. Dacă tăceau erau bine văzuți și scăpau de prigoană.
   Domnul Isus a vorbit în așa fel încât mulți îl părăseau, veneau la el pentru că vedeau minuni și se săturau de mâncare, dar Îl părăseau când auzeau ce zice. ”…cuvântul acesta este prea de tot, cine poate să-l sufere?!”
  Apostolii erau persecutați pentru ce învățau.
  Noi la fel, dacă am tăcea am fi oameni cel puțin suportabili, dar Cuvintele care le primim să le transmitem ne fac nesuferiți. Împotriva acestor cuvinte se ridică cei iritați, ni le răstălmăcesc și caută ”să ne înghită”.
Slavă lui Dumnezeu, aceasta este Calea. Ce bine că e așa!
Când iubești pe cineva îi spui Adevărul, atâta cât poate duce, cât poate purta. Dacă te iubește te ascultă. Dacă  nu înțelege, tot i-l spui, va înțelege poate mai târziu.
E un mai mare har să poți să scrii Adevărul. Scrisul va lucra și după ce ai trecut din viață, va folosi celor la care nici nu te gândești. Este lipsă de dragoste să vrei doar să placi, să dai cuvinte care nu irită. Cuvântul lui Dumnezeu este tăietor, despică gândurile atât de iubite de omul vechi, dă la moarte obiceiuri și fapte străvechi. Nu putem vesti cu ușurătate un Cuvânt care va aduce cu siguranță prigoană celor ce-L ascultă. Dragoste înseamnă să împărtășești durerea și suferința celui ce-și duce crucea, nu să găsești metode pentru a nu suferi nici tu prigoană din cauza crucii lui Cristos.
Cei ce voiesc să placă oamenilor își adaptează conduita, limbajul și gândurile după limitatele vederi ale celor ce vor să le placă.
Cei ce voiesc să placă Domnului, ”se dau pe ei” mai întâi Domnului și apoi pe măsură ce prin Duhul sunt umpluți cu gândul lui Cristos (gândul suferinței, al lepădării de sine), limbajul și conduita lor se va schimba, iar această schimbare văzută de toți va aduce prigonire. Dragoste înseamnă să rămâi prigonit, să nu-ți schimbi nici gândul, nici limbajul, nici conduita, după furibunda revărsare de mânie a celor ce prigonesc.
A ”te da pe tine” spunând adevărul de multe ori înseamnă să-ți ridici vrășmași:”M-am făcut oare vrăjmaşul vostru pentru că v-am spus adevărul?” Galateni 4:16, dar aceasta este calea, a trăi în dragoste înseamnă a spune Adevărul, atât cât poate fi înțeles, indiferent de cât de mult ești persecutat pentru acest lucru.
Dacă cei care cred, atunci când cred intră în Împărăția lui Dumnezeu prin multe necazuri, starea inimii celui ce vestește nu poate fi una superficială, Dumnezeu îi face parte și lui de suferințele lui Cristos, suferințe împărtășite egal de  vestitor cu cei chemați de Vestirea lui să-și dea morții omul cel vechi prin Cuvântul vestit.
Să ne ”plimbăm”(să ”peripețim”) în dragostea care ține acest Adevăr! A trăi în dragoste înseamnă a spune Adevărul, dându-te pe tine, socotind ca nimic prestigiul pierdut, faptul că ești înțeles greșit, bârfit, calomniat în toate formele, una mai perfidă ca alta. O mare cinste este să fii socotit nebun, obsedat religios, fanatic, sub aceste acuzații au fost judecați și frații în 1959, bineînțeles oficial sub incidența articolului 209 CP: ”tulburarea ordinii sociale!”
Slăvit să fie Domnul!

Când trâmbița dă un sunet încurcat!

”…dacă trâmbiţa dă un sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă?” 1 Corinteni 14:8

Sunetul de trâmbiță nu numai că dă semnalul luptei, ci este un simbol al rugăciunii până ce au ajuns să construiască templul pe locul ales de Domnul:

”Cînd veţi merge la război, în ţara voastră, împotriva vrăjmaşului care va lupta împotriva voastră, să sunaţi cu vîlvă din trîmbiţe, şi Domnul, Dumnezeul vostru, Îşi va aduce aminte de voi, şi veţi fi izbăviţi de vrăjmaşii voştri.” Numeri 10:9

După construirea templului izbăvirea era asigurată dacă se vor ruga ”în locul acesta”.

Sunetul clar al trâmbiței este asemănat în Corinteni cu vorba clară.
Sunetul încurcat este asemănat cu vorbirea confuză care nu aduce ”nici descoperire, nici cunoştinţă, nici proorocie, nici învăţătură”.

Dacă cineva în vorbire dă dovadă de lipsă de  cunoștință, de învățătură, de descoperire( de revelare) a Domnului Isus este vorba de un sunet încurcat.

În lucrul Domnului nu avem voie să fim confuzi nici în gânduri, că produc vorbe și conduită, nici în conduită că slujește de exemplu. De exemplu, dacă un pastor ”pocăit” merge într-o biserică catolică și-și face cruce în fața icoanelor este o trâmbiță care dă un sunet încurcat.
Iar dacă ”colegii” lui pastori nu-l penalizează imediat atunci este o orchestră complet dezacordată care cântă dezacordat și nimeni nu se pregătește de nimic.

Când cineva merge pe calea separării de lume o vreme, apoi dintr-o dată merge în altă direcție fără explicații, atunci conduita lui este un ”sunet încurcat”.

Noi suntem exemple și prin faptele noastre. Lipsa de consecvență în conduită, adică atitudini diferite la stimuli identici denotă fariseism. Dacă nu suntem consecvenți mărturisirii Domnului, dacă ne aplecăm mesajul spre a deveni plăcut unor oameni, atunci vrem să plăcem acelora, nu Domnului, iar conduita noastră șerpuitoare va fi sunet încurcat.
Dacă azi spui una și mâine alta despre același lucru, dai un sunet încurcat.
Dacă în fața unor oameni spui una și în fața altor oameni spui alta, atunci dai un sunet încurcat.

Nu e timp de confuzii!

”Sunaţi din trâmbiţă în Sion! Sunaţi în gura mare pe muntele Meu cel sfânt, ca să tremure toţi locuitorii ţării. Căci vine ziua Domnului, este aproape!”

Vino Doamne Isuse!

Împreună lucrători

Aseară, pe drum mă gândeam la viața cu Dumnezeu ca la o partidă de tenis dublu.
Servești, te retragi să aibă loc celălalt, apoi se retrage el să poți avea loc tu și tot așa.
În psalmi scrie în multe locuri: oprire. Adică nu mai faci tu, doar privești.
Rugăciunea este retragerea ori pentru că tu ai făcut ce trebuia, ori că nu mai știi ce trebuie.
Vorbești, mărturisești, lucrezi și apoi când crezi că ai făcut bine, te trezești vorbit de rău, hulit, izolat.
Ce faci?
De multe ori nu prea mai ai ce face. Trebuie să stai, să te oprești, să te rogi doar.
Mai ales înaintea vorbirii de rău.
”Când suntem vorbiți de rău ne rugăm!”
Îl lăsăm pe Dumnezeu să servească.
”nu vă răzbunați singuri, lăsați loc mâniei lui Dumnezeu…” Ca Elisei la Dotan.
Lăsați loc mâniei Lui…..Dumnezeu?
(Nu eu am scris Biblia. Dar Dumnezeu nu e dragoste?)

”Ah Domnul meu, ce vom face?”

Dumnezeu a lăsat sirienii să se apropie, să răsară soarele, să înconjoare cetatea, nu a intervenit.
Lor li s-au întâmplat toate pentru noi, nouă ni se întâmplă toate pentru spectatorii noștri: domniile și stăpânirile din locurile cerești.

Azi măturam trotuarul în fața casei și mă gândeam la Har, la faptul că avem să slujim altora, fiecare cu harul ce l-a primit. La recunoașterea reciprocă a harului.
Dar dacă am primit și harul să răbdăm, să suferim pentru Numele Domnului, să fim ocărâți?

Și cu acesta slujim.
Cum slujim cu harul răbdării, cu harul celui calomniat?

Nu mi-am mai terminat gândul că m-a sunat un frate și am plecat la el.

M-am întors abia acum și tot nu mi-am terminat gândul.

Probabil….va urma!

Ceva legat de faptul că rugăciunea e o lucrare și e o luptă.

(În dialogul dintre Elisei și tânărul de lângă el observăm o rugăciune: ”Ah Domnul meu, ce vom face?” și o mijlocire: ”..deschide-i ochii să vadă!” Elisei îl reprezintă pe Domnul Isus și tânărul fricos pe fiecare din noi.)

 

 

Închisori nevăzute(3). Destrămarea de anturaje.

1.Aceasta este una din cele mai grele postări de pe acest blog.
Am gândul în minte de cel puțin o lună.
Nu vreau ca gândurile ce le veți citi să pară o acțiune firească, o revendicare politică, nici măcar istorică.
Doresc ca gândurile de mai jos să fie pur și simplu o analiză rece, sobră a unei realități, analiză care va folosi celor ce-o vor citi până la capăt și o vor înțelege, va folosi la descâlcirea ițelor trecutului, la clarificarea negurii în care Dumnezeu ne lasă să trăim pentru gloria Lui, (căci gloria Lui stă în ascunderea lucrurilor) va folosi la înțelegerea prezentului și cel mai important va ajuta la schimbarea atitudinii față de o categorie de oameni aflați și astăzi închiși în închisori nevăzute, închisori construite în decenii de persecuții fără biciuri de curele (dar cu biciuri de limbi), fără ziduri de piatră (ci de izolare), fără nuiele și fără lanțuri, fără nimic vizibil.

2.Am călătorit două zile, ieri și alaltăieri, timp în care am reascultat o parte din Arhiva Suferinței (mulțumesc B. și A.)
Fratele Niculiță spunea că mai greu decât închisoarea a fost perioada de după închisoare, cu urmărirea continuă din partea securității. Același lucru l-a spus și fratele Iovin.

3.Analiza mea a pornit de la analizarea experiențelor proprii și a citirii propriului dosar de urmărire, apoi a continuat cu citirea documentelor istorice ce au apărut între timp, mai ales în țările fostei URSS. Dumnezeu a rânduit ca prin soție să învăț binișor limba rusă și să ajung, prima dată acum 17 ani la Moscova, unde mai târziu am cunoscut credincioși persecutați, neînregistrați care și-au făcut din neînregistrare o învățătură de bază, chiar exclusivistă. Atunci nu i-am înțeles. Apoi multe documente au fost traduse în română și încet, încet a prins să mi se contureze imaginea unui nou tip de persecuție, în fața căreia arenele romane sau inchiziția catolică pălesc prin ineficiență: persecuțiile nevăzute.

4.Persecuțiile deschise au întărit Adunarea, au fost văzute ruguri și lanțuri, era evident cine sunt cei persecutați și cine sunt persecutorii.
Persecuțiile nevăzute, distrugerea din interior a adunărilor au fost extrem de ”eficiente” din punctul de vedere al persecutorilor.

5.Mai întâi, ca să înțelegem mecanismul acestor camere de tortură fără ziduri avem nevoie să înțelegem limbajul.
Persecutorii nu foloseau numele de adunare sau de biserică. Ei spuneau anturaj. Sau anturaj nepotrivit.
Iar anturajul trebuia distrus. Persecuția dinafară și-a dovedit în istorie ineficiența din punctul lor de vedere.
Distrugerea eficientă se face din interior.Armele acestei distrugeri le înșir eu aici, așa cum le-am înțeles.

6.Unii ar crede că este o intreprindere firească, să te apuci să vorbești despre informatori și agenți, despre înfiltrați și provocatori, despre tot felul de lucrări ieșite fix din centrul creierului satanei.
O vreme după ce am priceput aceste chestii, așa judecam și eu, până când am văzut mulți apropiați, închiși în astfel de închisori și Domnul mi-a arătat clar că trebuie să nu-mi fie rușine de lanțul lor. Un lanț de bârfă, calomnie și izolare, nu de fier.

7.Mi-am dat seama că pentru a fi eficienți în lucrul lui Dumnezeu trebuie să ne curățim, iar curățire nu înseamnă numai o curățire morală, a lăuntrului propriu, ci și o curățirea ”de acestea”,de vasele de necinste, de exemplu curățire și de înfiltrații și agenții introduși prin adunări pentru a distruge dinăuntru.

8.Unii mi-au zis: ”ce-i treaba ta?”, ”…lasă-l pe Dumenzeu să-i judece!”. Este tot o formă de persecuție și acest ”zis”. Și teologia ”nu judeca frate” a fost introdusă tot de ei. Pentru că cei înfiltrați nu sunt oamenii de pe ultimele bănci, ci cei din primele locuri, chiar în ”fabricile de popi”, această teologie a diavolului(:nu judeca!) se învață acolo. Ei învață pe alții ce să ”zică”. Că sunt oameni sinceri printre cei înșelați  este incontestabil, (acești oameni sunt tot robii, închișii ce trebuie vizitați), dar trendul este dat de cei ce i-au uns cândva pe învățătorii lor.

9.Putem avea cel puțin trei atitudini ușuratice față de cei închiși în închisori nevăzute:

1. Când Te-am văzut noi?
2. (dacă L-am văzut)Noi nu L-am băgat în seamă.
3. (dacă L-am băgat în seamă)Noi am crezut că este bătut de Dumnezeu.

Mă înfior când mă gândesc cât de superficial am privit aceste lucruri de multe ori.
Pe de altă parte Dumnezeu îmi dă bucurii mari, mai ales când aproape zilnic sunt vorbit de rău și făcut nebun, paranoic, datorită a ceea ce scriu. Și de aceea trebuie să scriu. Dar nu acesta este motivul principal pentru care scriu. Scriu pentru că stau în fața Domnului care a poruncit ca auzim la întuneric noi să spunem la lumină.
Iar întunericul, locul întunecos în care strălucește Cuvântul profeților se transformă prin înțelegere într-o mare de lumină a Harului Noului Legământ.
Probabil voi mai scrie despre destrămarea de anturaje dar astăzi vreau să dau drumul acestei postări, stă prea de mult la rând.

10.Amintesc aici câteva metode de lucru pentru destrămarea din interior a unei unei adunări creștine.

În primul rând munca destrămătorilor se baza pe o informare solidă. Orice fel de informație se folosea. Apoi informațiile despre ”anturaj” erau analizate în laboratoare psihologice după legile psihologiei sociale, de grup. Erau urmărite, observate și analizate  cele mai mici diferențe de ”caracter” dintre mebrii ”anturajului”. Aceste diferențe erau apoi adâncite prin agenți (adesea inconștienți) pentru polarizarea(apariția de opoziții) ”grupului”. Se făcea un plan de măsuri amănunțit în acest scop și tot felul de șiretlicuri. Ca lectură pentru înțelegere recomand cazul Liviu Olah. Pentru că vă respect și timpul vostru, nu numai pe-al meu, vă previn: vă ia ore să citiți. Amintesc că focalizarea era în general pe ”lider” urmărindu-se compromiterea lui. Dacă nu se reușea se mergea pe analiza psihologică a ”grupului”, urmărind activarea elementelor negativiste, a celor ce observă întotdeauna răul mai întâi. Dacă se putea se ajungea la înfiltrarea unui agent în ”grup” sau mai bine a doi (o haină se rupe mai bine dacă e trasă din două direcții) ce vor aduna în jurul lor prieteni din ”grup”, apoi se vor certa între ei și vor pleca fiecare ”cu pui”. Am folosit limbajul lor. Discreditarea prin dezinformare(bârfă) o amintesc la urmă deși era prima și continua armă.

11. Mai amintesc scopurile acestor mașinațiuni sau în ce moment considerau acțiunea o reușită.
Desigur scopul principal era destrămarea grupului, a face dintr-o adunare unită, două dușmănite și din două patru pe veci separate prin …ziduri de închisori nevăzute, că de ele vorbim. Dar nu era destul pentru niște minți dominate de o inteligență pusă în slujba răului. Trebuia instalată confuzia, deruta, să nu mai ai încredere în nimeni. Cei mai teribili agenți au fost falșii dizidenți. Dacă puteau făceau centralizare, iar conducătorii erau oamenii lor. Centralizarea urmărea nu atât controlul majorității, cât paralizarea celor incomozi care deveneau izolați și defăimați. 

12.Unde au ”greșit” cei înșelați? Că n-au depistat cine-i agent al securității între ei atâția ani?

Nici vorbă!
”Vegheați să nu fie între voi nici un …lumesc….”
Chiar prefăcut, un om firesc, lumesc, rămâne lumesc. Trebuia înlăturat, curățat pentru că era firesc, nu pentru că era agent.
Cei care au făcut acest lucru(curățarea) au biruit. Mă uit în caietele lui Pocsy și văd ce analize le-a făcut lui Mihai O. și lui Iosif T. prin anii 70. ”Șarlatan” a fost adjectivul folosit fără clipire.
Fratele Pocsy s-a dus la Domnul, cei despre care a scris au dovedit mai târziu prin purtarea lor că sunt așa cum i-a văzut bine fratele Pocsy.

13. Ne rămâne porunca Domnului, dacă vedem aceste lucruri, să mergem la cei închiși, la cei izolați, la cei defăimați, să deosebim bine pe Domnul Isus între doi tâlhari, pe Petru între doi soldați, să nu-i confundăm.  Să nu zicem: ”când Te-am văzut noi?” Azi în anul 2012 sunt sute de frații în România închiși în închisori nevăzute. Să ni se deschidă ochii inimii pentru a-i vedea: ”bogăția moștenirii lui în sfinți”. Nu în catedrale!
Slavă Domnului că nu este cruce falsă.  Nimeni nu poate falsifica pocăința și lepădarea de Sine.

Blogul, o formă de manifestare a sinelui!?

Avem a ne cerceta pe noi. Fiecare pe sine!

”Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință!” 2 Corinteni 13:5

Nu numai pe noi, lăuntrul nostru ci și faptele noastre, motivațiile noastre, izvorul gândurilor și vorbelor.
Avem a ne aminti trecutul: ”adu-ți aminte!”. Așa descoperim lucruri care nu ne măgulesc în trecutul nostru, copilării, naivități, slăbiciuni de care Domnul ne-a vindecat sau ne-am maturizat, dar faptele făcute din acele gânduri lasă urme.

Am călătorit două zile și meditam pe drum la cât ”sine” este implicat în tot ce gândim, spunem și facem.
Mă gândeam la blog.
La lepădarea de sine ce trebuie să ne însoțească.
Mi-am amintit de câte ori am scris mânat de un imbold firesc. A trebuit să corectez.
Ce bine că pe blog se poate.
A trebuit să-mi mai cer și iertare.
Smerenia face bine oricui, în orice cantitate.

La asta mă gândeam.

Bucurie și Har!

Dialog (stare de vorbă) și proclamare (propovăduire, vestire)

Stăteam de vorbă într-o seară la telefon cu un frate și printre altele el îmi zicea un gând: că adunarea ar trebui să fie o stare de vorbă, un dialog (un mediu care să nu intimideze pe nimeni să pună întrebări, un loc al părtășiei și deschiderii inimilor).
Am rămas cu gândul acesta în minte după ce am terminat de vorbit cu fratele V. și mi-a mers amintirea la Troa, unde ”au stat de vorbă” toată noaptea.
Cuvântul grec folosit pentru ”a sta de vorbă” este διαλέγομαι (dialegomai), cuvânt din care provine în limbile moderne ”dialog”.
Se întâlnește de 13 ori în Noul Testament, din care de 10 ori în Faptele Apostolilor.
De exemplu:
Marcu 9:34 În Capernaum    ”discutaseră între ei cine să fie mai mare…”
Fapte 17:2  În Tesalonic   ”trei zile de sabat a vorbit cu ei din Scripturi…” (din păcate în nici o ”sinagogă” de azi nu este un timp de vorbit unul cu altul, iudeii de atunci erau mai ”democrați”)
Fapte 18:4  În Corint   ”…sta de vorbă în sinagogă în fiecare sabat și îndupleca pe iudei și pe greci…”
Fapte 18:19 În Efes   ”A intrat în sinagogă și a discutat cu iudeii.”
Fapte 19:9 Tot în Efes  ”…discutând în fiecare zi, în școala unuia numit Tiranus.”
Fapte 20:7 În Troa ”… a stat de vorbă cu ei și și-a prelungit vorbirea până la miezul nopții.”
Fapte 20:9 Tot în Troa  ”…în timpul lungii vorbiri a lui Pavel…”, pare a fi un monolog dar tot διαλεγομένου-           dialegomenou este folosit.
Fapte 24:12  În Cezareea(înaintea lui Felix) ”Nu m-au găsit nici în templu, nici în sinagogi, nici în cetate discutând cu cineva…”
Fapte 24:25 Tot în Cezareea (tot înaintea lui Felix) ”dar pe când vorbea el despre dreptate…”
Evrei 12:5 ”Îndemnul pe care vi-l dă ca unor fii…”
Iuda 1:9     ”…se certa cu el pentru trupul lui Moise…”

Cuvântul proclamare (κήρυγμα (kérugma)) apare de mai multe ori în Noul Testament. Peste tot se arată a fi ca și transmiterea unei proclamații oficiale, ceva ce nu se schimbă, ce nu este supus dialogului, îndoielii sau schimbării.
Ca și la țară când se transmitea ceva cu doba sau ca și când se publică o hotărâre în Monitorul Oficial.
Așa pare, dar se pare că nu întâlnim în Noul Testament cazuri de proclamare fără dialog. Proclamarea este inclusă în dialog. Dialogul este o ocazie pentru proclamare.
Exprimările, rostirile, dialogurile noastre sunt slujbă de jertfă a evangheliei lui Cristos.  În aceste rostiri gândurile oamenilor trebuie aduse pe altarul Evangheliei(nebunia proclamării crucii) pentru a fi date morții. Iar această ”dare la moarte a omului vechi” este un imperativ(o poruncă) personală, nu o face nimeni pentru altul, ci fiecare pentru el. ”Pocăiți-vă!”, ”să-și ia crucea…” le face fiecare om dacă crede, din convingere.
Iar la convingere se ajunge prin dialog, prin libertatea de a pune întrebări și de a exprima frământări.
Duminica trecută tot timpul de adunare a fost un dialog extins(4 frați), poate unora le-ar părea ciudat, mai ales când se exprimă opinii diferite. Dar să  nu creadă cineva că tăcerea a 500 de guri în fața unui pastor sau preot, acolo unde dialogul nu este inclus în program, să nu creadă cineva zic, că această tăcere înseamnă acceptare a ce se zice.
Mai bine să știi ce gândește omul, mai bine să zică o copilărie decât s-o creadă tăcut și să umble cum crede fără a putea cineva să-l îndrepte. Dialogul permite cunoașterea reciprocă a duhurilor. Eu am mari rezerve față de cineva care tace continuu. Un astfel de om dacă vrei să știi ce are înăuntru, trebuie să-l conduci la dialog.
Dacă cineva este un prefăcut, în vorbire ”va greși” cu siguranță pentru că ”dacă nu greșește cineva în vorbire este un om desăvârșit”, iar ca un prefăcut să fie desăvârșit…să lăsăm, nu se poate.
Omul vorbește din prisosul inimii, din fierberea inimii, din clocotul inimii. Vorba scoasă dă afară ”mirosul, mireasma” a ce fierbe înăuntru. O oală închisă ermetic (un om tăcut) nu va scoate nici un miros, deci nu vei știi ce ”fierbe” înăuntru.
Dacă te asociezi cu un astfel de om, automat te faci părtaș faptelor lui. Și tu nu știi din ce izvor de gânduri vin faptele lui.
Dacă cineva nu dorește dialogul, atunci dialogul trebuie provocat. Face parte din porunca ”cercetați duhurile”!
Stăruința în Învățătura apostolilor înseamnă dialog, timp de stat de vorbă, de vorbit și de ascultat după rânduiala: ”în cinste, fiecare să dea ÎNTÂIETATE  altuia”. A da întâietate celuilalt este rânduiala de bază a adunării, buna rânduială ce trebuie să domnească între noi atunci când ne adunăm laolaltă.
Poate unii nu vorbesc fiind intimidați de ușurința cu care vorbesc alții. Tot îngăduința trebuie să-l facă pe cel care vorbește ușor (Apostolul Pavel era simplu, necioplit în vorbire) să lase, să-l încurajeze și pe cel ce se exprimă mai greu să  spună din prisosul inimii lui. Iar cine participă la astfel de stări să nu se scandalizeze că părtășia nu seamănă cu spectacolele regizate de șefii de sinagogi, apostoli ”nespus de aleși”! Nu ar trebui să semene cu ce era la Efes, la Troa, la Corint?

Mărit să fie Domnul!

Contradicții aparente(2): ”de mult trebuia să fiți învățători!”/”să nu fiți mulți învățători!”

În general când apar astfel de texte în discuții, se nasc controverse în care fiecare parte apasă pe un anume înțeles.

Avem aici: Evrei 5:12 ”În adevăr, voi cari de mult trebuia să fiţi învăţători…”
și Iacov 3:1 ”Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători,”
Cum să înțelegem? Într-un loc, unora le scrie că trebuiau să fie învățători, altora în alt loc să nu fie mulți.

La Evrei e vorba de creșterea duhovnicească, starea de ”învățător” fiind sinonimă cu capacitatea de a învăța pe altul. De a învăța pe Cristos.
Copilul mic nu se poate hrăni singur, este hrănit.
Copilul mai mare se poate hrăni singur, dar nu poate hrăni pe altul.
Cineva matur se poate și hrăni pe el, dar poate și hrăni pe alții.
În creșterea noastră ajungem să ne maturizm și să devenim capabili să învățăm pe alții, nu numai pe cei ce înțeleg, cei cât de cât maturi(care cer și întreabă), ci și bebeluși care vor lapte. Cu ei e mai greu.

Aceasta e imaginea din Evrei. Aici termenul de învățător desemnează capacitatea cuiva de a învăța pe alții ca fiind o măsură a maturizării acestuia. Se cere ca fiecare creștin să devină învățător în sensul de fi matur și destoinic pentru a da hrană spirituală altora.

La Iacov e vorba despre dovedirea credinței. Unii, plini de ambiții doreau să-și dovedească credința prin vorbe, să devină învățători, (dar probabil ai legii), ca cei despre care spune Pavel lui Timotei: ”Ei vor să fie învăţători ai Legii, şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc”. 1 Timotei 1:7
Credința trebuie unită (și dovedită) cu fapta, apoi cu cunoștința. Iacov scrie despre limbă și despre înfrânarea ei, apoi acuză pe cei ce sunt purtați de duhul de gâlceavă. Încheie apoi așa: ”Cine dintre voi este înţelept şi priceput? Să-şi arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blîndeţa înţelepciunii!” deci nu printr-o gură slobodă. Cred că acesta este sensul din Iacov, învățător ca un fel de ”rabbi” fără frâu între buze.

Comparând cele două locuri înțelegem că toți ar trebui să creștem spre măsura de a fi capabili să ne învățăm(sfătuim, îndemnăm) unii pe alții:”În ce vă priveşte pe voi, fraţilor, eu însumi sînt încredinţat că sînteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de cunoştinţă, şi astfel sînteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii.” Romani 15:14, dar că nu ar mai trebui să fim învățători de lege acuzatoare.
La Iacov scrie să nu fim muți învățători în sensul arătării credinței. Credința nu poate fi arătată prin limbă ascuțită și controverse, ci prin fapte. Abia peste fapte vine cunoștința.
Ne ajută și imaginea din Cortul Întâlnirii. Hainele de in subțire ale preoților(reprezentând faptele drepte ale sfinților) erau unse cu untdelemn mirositor(mireasma cunoștinței). Aceasta e ordinea: credință, faptă, cunoștință…etc.
Slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru toate!

Vezi și restul de postări din această categorie.

”Evlavioasele” noastre rămășițe

O mustrare

motto:   ”…cari cred că evlavia este un izvor de cîştig …” 1 Timotei 6:5

14 octombrie 2012

Azi a fost sfânta Parascheva. Zbuciumată istorie la fata asta. Trupul ei a trăit pare-se liniștit timp de 27 de ani până când duhul l-a părăsit. Despre oasele ei însă nu se poate spune că s-au odihnit.

Au fost cărate, furate, vândute de mai multe ori în aproape 1000 de ani.

Istoria e aici.

Un scurt citat: ”În anul 1641, însă, ajungând Patriarhia de Constantinopol datoare la Poarta Otomană cu sume mari de bani ce reprezentau birul anual impus asupra Bisericii, patriarhul Partenie a dăruit moaştele Cuvioasei Sfanta Parascheva, drept recunoştinţă, domnului Moldovei, Vasile Lupu, care a achitat turcilor toate datoriile patriarhilor de Constantinopol şi Ierusalim pe mai mulţi ani.”   Te întrebi de ce-i Moldova săracă, uită-te pe ce-au dat banii! Pe oase de oameni morți.

Că asta înseamnă moaște: relicve(lat.), rămășițe.

Stăteam ieri prin centru și mă uitam la biserici: Sfântul cutare, sfântul cutare, există biserici numite ”sfântul Pavel” adică numele celui ce a spus că ”Dumnezeu nu locuiește în temple zidite de mâini omenești.” Bieții ”sfinți”, n-au nici o vină că oamenii fac industrii din numele lor. Căci ce altceva este această religie de piatră și beton decât o industrie? Faptul că în mod începător, slab, sărăcăcios, numele Domnului este amintit în aceste edificii ține de gloria lui Dumnezeu care este lingușit chiar de vrășmașii lui, din pricina Numelui Lui.
Rămășițele sunt rentabile doar dacă provin de la un om evlavios. Ce contează că evlavia nu i-a adus aceluia decât prigoană cât a trăit? Noi, urmașii știm să facem arginți din evlavia lui, din rămășițele lui, din istoria lui, din cântările compuse în lanțuri și lacrimi, din mormântul pe care-l văruim înainte de a fi săpat. Spiritul nostru mercantil este atâta de educat încât reușim să construim o industrie de vândut nimic. S-o perpetuăm, căci am moștenit-o de la părinții noștri: SC Felul Deșert de Viețuire SRL.

Ce diferență este între Iași și Sibiu? Unii au oase de un mileniu, alții doar de un cincinal. (Pardon,mai este părintele de la 1938). Da, mai este o diferență: la Iași se merge odată, la Sibiu de două ori. Unii zic că alții merg dincolo și altceva e dincoace. Și Eminescu a zis:

”Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.”

Da, la Sibiu se joacă aceeași piesă de la Iași, piesa industriei religioase ce înghite evlavie și împachetează profit, se cântă și la Sibiu și la Iași pe aceeași gamă a zăngănitului de arginți sau/și fâlfâitului de slavă deșartă.

Anul acesta s-au nimerit să fie deodată.

În sfârșit, să nu creadă cineva că m-am supărat că au luat de aici de pe blog o poză cu un raft din biblioteca noastră fără să mă întrebe, am scris la început că tot ce e pe blog e gratis. Se vede că graba i-a împiedicat să citească ce părere am despre industria lor că și-ar fi dat seama de ridicol.

Asta e, negustorii sunt grăbiți și nu se încurcă în amănunte!

Îndemn pe imitatorii acestor circuri ieftine să se abțină, să se pocăiască, să caute pe Domnul în toată simplitatea, dorindu-I gândul, căutând stăruitor să-I cunoască Voia. Voia Lui Dumnezeu este sfințirea noastră, curățirea de felul de închinare al ”neamurilor” de serviciile lor zise ”divine” dar pline de planificare, joc de scenă și regie umană. Viața e scurtă, zilele ni se scurg ca nisipul clepsidrei, iată, am scris acest mesaj în ziua mea numărul 9010 de la anul meu 70 înapoi, an pe care nu-mi garantează nimeni că-l prind, dar sigur de tot nici mult nu-l depășesc. Poate mor mâine, de ce să stau privind zilele cum pier și să nu fac slujba de jertfă pentru care am fost chemați ca pârgă a făpturilor Lui?
Îi rog pe cei prinși în acest laț viclean al căutării de a plăcea oamenilor să-și amintească de cuvintele Domnului Isus care ”nu și-a plăcut nici Lui Însuși” deși era Fiul lui Dumnezeu.
Îi mai îndemn ceva. Suntem în anul 2012. Există internet. Fratele Nicolae Moldoveanu a spus în mai multe rânduri că el nu pune copy-right pe ce a primit de la Domnul. Îi îndemn pe cei ce au lucrările lui în formă digitală să le încarce toate gratuit pe net, atât meditațiile cât și cântările.  Să le poată citi sau cânta toți românii împrăștiați pe tot globul. Epoca hârtiei a trecut. E doar un îndemn, nu sunt stăpân pe credința nimănui dar ”cred că și eu am Duhul lui Cristos”. Măgărițele se vor găsi! A păstra aceste lucruri roabe hârtiei cred că este un păcat.

M-aș bucura ca anul viitor această parodie de ”închinare” să fie abandonată, cel puțin de cei ce zic că văd.

Acest text poate fi binențeles copiat, tipărit și răspândit cu tot dragul de cine dorește, mai ales spre cei ce au nevoie.

Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu este ”manualul de utilizare” al Universului

La aceste lucruri mă gândeam zilele trecute în timp ce porneam centrala termică.

În vară centrala veche s-a stricat și a trebuit s-o înlocuiesc cu alta nouă. Am luat o centrală ”cu condensare”, mi-a fost montată de o firmă, dar n-am pornit-o atunci.
Fiind frig zilele trecute, într-o seară m-am dus să pornesc centrala. Mergea aiurea, temperatura urca unde nu voiam, n-o puteam regla. Menționez că în tinerețe am lucrat o vreme ca instalator, am făcut instalații și la facultate și automatizări fac de vreo șase ani. Nu sunt nici afon, nici expert în materie dar știu destul cât să pot citi o carte tehnică.
Pe panoul centralei este un mic ecran și 6-7 butoane. Nici o șansă să depistezi la ce folosesc butoanele doar privindu-le sau mai rău încercând, testând să vezi ce se întâmplă dacă apeși pe unul, pe altul.
Așa că am deschis ”manualul de utilizare”. Are vreo 50 de pagini.
Comanda centralei e electronică și are zeci de meniuri în care poate fi folosită. Dezarmant de mult. Ia timp. Și timpul îți vine să-l folosești mai plăcut decât să stai în beci citind o carte tehnică. Dar altă soluție decât să citești cu răbdare nu este.
Dacă ai bani îți vine să plătești pe unul care știe să vină s-o regleze. Dar nu e nici rentabil, nici onorabil, cel care mi-a montat-o mi-e consătean și știe cât știu, îmi va răspunde sec: ”citește în manualul de utilizare!”
Priveam butoanele de pe panou iar când am deschis manualul am văzut o ”poză” cu butoanele, dar cu explicații. Deja înțelegeam ceva. Când am intrat în meniuri, am înțeles mai mult. Deja puteam regla centrala. Undeva mi-a cerut ”cod de acces”, nu putea oricine regla. Codul era trecut la altă pagină, discret, mic, pentru cititorii răbdători și calificați. Am intrat și în ”taine”(cod) și am reușit s-o reglez cum vreau.
Acum merge la regim de consum foarte mic, doar când e nevoie și în casă e întotdeauna cald, doar când, cât și unde trebuie. Citind îmi aminteam: ”ferice de cine citește!”

Tot așa este cu Biblia, cu Cuvântul lui Dumnezeu!

Vedem Creația lui Dumnezeu, așezarea astrelor, plutirea norilor, simțim răcoarea ploii, frigul iernii, vedem zborul păsărilor și înflorirea pomilor, mirosim parfumul florilor și gustăm aroma fructelor, auzim tunetele, cântecul păsărelelor și clipocitul apei. Toți oamenii simțim cu cele 5 simțuri Creația. (cum priveam eu butoanele și ecranul centralei)

Cum înțelegem ce privim, ce gustăm, ce mirosim, ce auzim, ce simțim?
Cu ce gânduri învăluim ceea ce intră în noi pe poarta simțurilor? Ne rămâne gândul la cele simțite sau trecem cu gândul la ceea ce acestea învață, la ce transmit?

Lucrurile văzute (sau simțite, auzite, miosite, gustate) există pentru a ne vorbi (oricărui om) despre Cel ce le-a creat.
În lucrurile create ”se vede”(înțelege) lămurit Înțelepciunea Creatorului pentru ca nimeni să nu se poată dezvinovăți.

Repet:  Cu ce gânduri învăluim ceea ce intră în noi pe poarta simțurilor?

Biblia este răspunsul la întrebări ce trebuie puse. Nu e o carte de întrebări și răspunsuri ci doar una cu răspunsuri!
Biblia începe cu creația. Și viața noastră, copilăria începe tot cu percepția creației. Copii fiind, testăm, rupem, tragem, gustăm, încercăm tot pe ce punem mâna. Mintea pune întrebări, mii de ”de ce”-uri? E rolul părinților înțelepți ca primele răspunsuri, atunci când ”hardul” minții este gol, să fie răspunsurile bune, e rolul părinților să facă ”legarea minții micuțului” de Creator. Mai târziu va fi muncă dublă, dacă altcineva va pune (și va pune sigur, mintea e ca un burete, cere să fie umplut orice gol) răspuns fals de la început, va trebui muncă dublă, una de dezvățare, de înlăturat răspunsul fals și apoi de învățare, de așezat răspunsul bun. Muncă de două ori.

Dumnezeu a făcut o Creație atât de felurită tocmai ca prin ea (”lucrurile făcute de El”) să ne vorbească despre Înțelepciunea Sa. Înțelegerea și admirarea înțelepciunii Sale este solul, pământul în care încolțește Sămânța Cuvântului Său. Gândirea la înțelepciunea sa este aratul și grăpatul minții pentru ca pământul să fie roditor.

Psalmul 119 vorbește despre rânduielile și mărturiile lui Dumnezeu.
Rânduielile le vedem în creație.
Mărturiile le citim în Cuvânt.
”Mărturia”, pe Cristos cel Viu Îl purtăm în noi.
În această ordine trebuie rânduite și urmărite gândurile celui ce-l dorim să se apropie de Tatăl.
Dumnezeu folosește exemplele din Creația Sa în Pildele Cuvântului Său astfel ca împreună: orânduirile și mărturiile să formeze înaintea ochilor noștri o învăluire de dovezi ale dragostei Lui.
Numai un orb și un nebun nu-L vede pe Dumnezeu în tot ce-l înconjoară. Iar un înțelept care-L vede pe Dumnezeu în acestea, se bucură de fiecare din mărturiile pe care ajunge să le audă sau să le citească singur.

Când vorbim oamenilor despre Dumnezeu, când mărturisim Cuvântul mergem pe o cale bătută. Tot ce ne înconjoară ne ajută.
Frumusețea și varietatea creației ce ”vorbește”  oricui despre Înțelepciunea lui Dumnezeu ce ne înconjoară atât de strâns încât nu dovezi trebuie să ceară omul ci trebuie să ceară scuze că de ce nu crede.

Înainte de a deschide oamenilor Biblia sau o carte creștină, avem Cartea Creației, văzută de orice om. Dacă omul nu crede mărturiile Cuvântului, nu vrea să le primească, nu-i nimic, e prea mic, trebuie dat lăptic mai bunuț. Rânduielile Creației le vede, nimeni nu mănâncă plastic, nici cuie, nici cărbune, toți mâncăm ceva ce are ”viață”, din vegetale sau animale.
Hm, ce bune sunt, stomacul se simte bine, limba plescăie, alimentele ”bucură” mai ales pe ignoranții ce n-au bucurii mai lungi.
Dar toate alimentele vin din plante și animale, iar toate plantele, animalele, toată creația este o umbră a lucrurilor viitoare, o imagine, o pildă, un exemplu, o lecție. Noi fiind preoți, lucrarea de vestire este o slujbă de jertfă în evanghelia lui Cristos.

Prin jertfă trebuie să înțelegem o anumită rânduială de dat morții gândurile vechi spre a lua ființă cele noi.
Când vedem scris, ”pentru ca Neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită de Duhul Sfânt”(Romani 15:16) nu înțelegem nicidecum că Apostolul Pavel jertfea păgâni prin biserici, ci că gândurile oamenilor erau conduse prin vestirea Veștii Bune spre pocăință, spre cruce, (simbolizată în Vechiul Testamnet de altarul de aramă).

Această conducere a gândurilor nu este o lucrare de om grăbit ci una ce cere timp, timp de văzut unde e gândul omului, crede în Dumnezeu, crede în creație, dacă crede în Dumnezeu crede și în inspirația Cuvântului!?
Dacă crede în inspirație crede și în Sola Scriptura? Aici lucrurile se complică, pe acest drum sunt mulți ostași răniți, plecați din Egipt dar mușcați de șerpi înfocați sau arși de sete sau de pofte în pustie.
Apoi sunt unii care cred dar n-au primit lumină din tainele Cuvântului, n-au stat destul în templu, în Sfânta sfintelor.
Sunt etape multe ale creșterii, n-ar trebui să fim mulțumiți, nici de noi, nici de alții până fiecare din cei ale căror urechi ni le-a dat Domnul pe lângă gura noastră nu ajungem ”la măsura staturii plinătății lui Cristos, la starea de om mare, ca să nu mai fim copii….”
Să explicăm oamenilor Creația folosind manualul ei de utilizare: Biblia.

 

Slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru toate.

 

Prin sângele Mielului

”Cînd poporul Tău Israel va fi bătut de vrăjmaş, pentrucă a păcătuit împotriva Ta: dacă se vor întoarce la Tine şi vor da slavă Numelui Tău, dacă -ţi vor face rugăciuni şi cereri în casa aceasta,  ascultă-i din ceruri, iartă păcatul poporului Tău Israel, şi întoarce-i în ţara pe care ai dat-o părinţilor lor!” 1 Împărați 8:33-34

Calea lui Dumnezeu este în locașul sfânt. De la altarul de aramă la Scaunul îndurării.

În versetul de mai sus avem promisiunea biruinței în luptă, dacă cineva se luptă după rânduieli. Versetul vorbește despre biruință la viitor.

Dar avem versetul din Apocalipsa 12:11 ”Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au
iubit viaţa chiar până la moarte.”  Acest verset vorbește deja despre biruință la trecut.

Am mai scris despre armele luptei noastre. Dacă folosim arme firești suntem descalificați. La război se merge ”pe cheltuiala ” Sa.
Cum avem biruința? Răspunsul este din două părți(condiții): sângele Mielului și Cuvântul mărturisirii.

Mai ales prima expresie este una confuză, mulți nu o înțeleg, o răstălmăcesc, ce legătură are sângele unui Miel cu biruința, ce să înțelegem de aici?

Versetul din Apocalipsa cu expresia ”prin sângele Mielului” ne duce cu gândul la imaginea cerului, la cortul întâlnirii și a jertfelor de acolo.
Cortul era stropit cu sânge pe interior peste tot. ”De asemenea, a stropit cu sînge cortul şi toate vasele pentru slujbă.” Evrei 9:21
Calea marelui Preot de la altarul de aramă la chivot trecea printr-un tunel de sânge, tot cortul fiind stropit cu sânge.
Când venea războiul trebuia să facă rugăciuni ”în casa aceasta” nu în altă parte. Iar de altarul de aur, de locul rugăciunii nu te puteai apropia decât ”prin Sângele Mielului!”. Casa simbolizează legământul cel nou, legământul Harului. Drumul se termina în locul preasfânt: ”Astfel, dar, fraților, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă și vie pe care ne-a deschis-o El…”
Locul Preasfânt este arătat în Evrei ca fiind locul de unde căpătăm har în ziua cea rea, har pentru biruință. Deci biruința suntem învățați că o căpătăm dacă ne smerim și ne pocăim (jertfa pe altarul de aramă) și dacă înaintăm cu îndrăzneală ”prin sângele Mielului” pe calea cea nouă și vie până în fața tronului de har de unde căpătăm Har, adică biruință, să rămânem în picioare.

De ce este important să ”privim” aceste imagini? Biruințele sau înfrângerile din Vechiul Testament sunt lecții pentru noi, sunt scrise pentru învățătura noastră. Acolo unde citim despre biruințe vedem smerire, apropiere de cort sau templu, pocăință, jertfă, rugăciune a preoților. Mai vedem trâmbițe (sunați din trâmbiță în Sion), pentru declanșarea pregătirii de luptă.

Am scris aceste rânduri pentru că astăzi am fost iarăși încolțit pe blogul unui sirian. E iarăși un cadou pentru o altă zi de 13.  Întotdeauna mă bucur mult când sunt vorbit de rău. Așa trebuie să fie, să fim încolțiți, înconjurați, atacați, intimidați, vorbiți de rău, împrăștiați, cu astfel de lecții ne mângâie Cuvântul, spre astfel de lupte suntem antrenați, cu așa cunună vom fi onorați.

Vorbeam zilele trecute cu unul din fidelii cititori ai acestui blog: ”să fie și azi ca atunci?” mă întreba. I-am răspuns calm și senin: ”așa trebuie să fie!” Să fim foarte liniștiți, aceasta e calea, la mijloc între două cercuri de armate, una de îngeri uluiți și alta de vrășmași care unii nu știu ce fac.
”Din pricina Mea veți fi duși înaintea dregătorilor!”

Săptămâna trecută mi-au venit copiile dosarului de la CNSAS, (câte s-au îndurat să-mi arate). Mi-am văzut acolo gândurile ”duse” înaintea judecăților lor, ca să slujească de mărturie.

N-avem voie să folosim decât aceste două  arme:  ”intrarea prin sângele Mielului” și Harul ce-L primim dinaintea scaunului de Har(Cuvântul Mărturisirii).

”Avem aici două săbii. Destul!” Luca 22:38
Sau: ”sabia Domnului și a lui Ghedeon!”
Sau: ”armele de lovire și de apărare(de la stânga și de la dreapta)”

Învățătura întreagă

”Tu însă vorbește lucruri care se potrivesc cu învățătura sănătoasă!”
”… va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă”

Astăzi trăim acele vremuri profețite. Mai mult, un vânt de minciună spune că nu putem ști care este acea învățătură, alt vânt șuieră că nu trebuie să urmărim o învățătură că învățătura dezbină, alt vânt spune că învățătura e literă (iar litera omoară, nu?), altul că învățătura e cunoștință care îngâmfă, altul că nici nu ar exista o învățătură, dragostea e mai importantă.
      Am mai spus, s-a ajuns la ridicolul afirmației că învățătura nu e importantă, că nu contează, să ne ”tolerăm” reciproc. Oameni aparent serioși învață vârtos că învățătura nu e importantă, desigur a lor este. Ei nu observă că și a spune că învățătura nu e importantă este tot o învățătură.

La original termenul de ”sănătoasă” este  ὑγιαίνω=hugiainó, termen de la care provine în limbile moderne cuvântul igienă. Cuvântul are sensul și de întreg, fără lipsuri, fără handicapuri, sănătos. Sensul cuvântului poate accentua și aspectul curățeniei sau al lipsei de boli, dar sensul cel mai uzual este cel al întregului: învățătura întreagă, fără lipsuri, fără handicapuri, fără slăbiciuni.

Care este această învățătură?

Nu este decât un singur răspuns în toată Scriptura: învățătura apostolilor, numită și învățătura(învățarea) lui Cristos sau taina lui Cristos.

”Ei stăruiau în învățătura apostolilor...” Fapte 2:42

”priceperea pe care o am eu despre taina lui Hristos,  care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Hristos, prin Duhul.” Efeseni 3:4-5

” isprăvnicia, pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvîntul lui Dumnezeu.” Coloseni 1:25

Observați cuvintele îngroșate. Învățătura apostolilor este cea mai clară și luminoasă descoperire a voii singurului Dumnezeu până la vremea noastră.

Nu avem nici un motiv să n-o urmărim în totalitate. Nu avem nimic care s-o depășească. Să n-o depășim nici noi.

”Oricine o ia inainte, si nu ramane in invatatura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine ramane in invatatura aceasta, are pe Tatal si pe Fiul.” 2 Ioan 9

Învățătura apostolilor Îl are în vedere pe Cristos: ”pe El îl vestim noi”, ”dar voi n-ați învățat așa pe Cristos”, etc.

Dacă învățătura din Vechiul Testament, din Moise, din Psalmi(David), din Prooroci este numită uneori văl(la Moise), Candelă sau Lumină(la David), sau ”luminiță care strălucește într-un loc întunecos”(la prooroci), descoperirea cuvintelor care dau lumină Dumnezeu o face cu adevărat prin scrierile apostolilor. Descoperirea luminii, a înțelegerii tainelor lui Dumnezeu merge progresiv prin Scripturi, având deplinătatea în scrierile apostolilor.
Și noi când începem căutările și răspunsurile întrebărilor noastre tot de acolo trebuie să pornim, de la Învățătura apostolilor. Scrierile Vechiului Testament completează și confirmă, dau adâncime înțelegerii Învățăturii Apostolilor.
Cristos se învață, nu intră ”în inimă” prin ridicare de mână, nici prin decizie, deși orice învățare implică nu una ci un lung și continuu șir de răzgândiri, are fiecare om mintea plină cu gânduri de aruncat. Cristos nu doar intră în inimă, El crește în inimă, ia chip în noi, din Sămânța Cuvântului Său, a Învățăturii, udate și făcute să crească. Credința înseamnă învățătură, Cuvânt, ce să crezi dacă nu Cuvântul?

Învățătura înseamnă lecții, pilde, imagini, comparații, îndemnuri.
Învățătura nu înseamnă porunci. Învățătura lui Cristos nu este: ”fă aia, nu fă aialaltă, deși mulți înțeleg strict aceasta”.

” Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti. ” Matei 15:9

Învățătura nu este poruncă așa cum din sămânța de semănat nimeni nu face pâine. Învățătura se ”seamănă în minte(inimă)” și din transformarea pe care Cuvântul ei o face acolo unde se ”întrupează” răsar roadele Duhului.”

Observați și textele:      ”…bucuria și pace pe care o dă credința….”
”…răbdarea și mângâierea pe care le dau Scripturile…”
”…învățătura care duce la evlavie…”
Bucuria și pacea, răbdarea, mângâierea și evlavia sunt roade care răsar din credință, din Scripturi, din Învățătură.

Știu că prin ceea ce scriu stârnesc furii în unii aplecați spre senzațional, biata mea căsuță de mail știe și ea, n-am ce să fac. S-a construit o întreagă teologie fără Cuvânt, o teologie experiențialistă, ”hai să analizăm trăiri”! E dureros de lipsită de Cuvânt mintea acestor exaltați, plus că te mai privesc și de sus, că tu n-ai jucăriile lor. Pot fi treziți ușor cerându-le ca test un mic Șibolet al versetului ”Cuvântul lui Cristos să locuiască din belșug în voi” deși în lumea lor și-au anulat standardele, zidarii lor de acum zidesc fără boloboc, dacă ar fi doctori n-ar mai face analize, iar dacă ar fi profesori n-ar mai examina. Așa nu sunt decât niște șarlatani nu greu de depistat.

”Dar mulțămiri fie aduse lui Dumnezeu, pentrucă, după ce ați fost robi ai păcatului, ați ascultat acum din inimă de dreptarul învățăturii, pe care ați primit -o.” Romani 6:17

”Dreptarul învăţăturilor sănătoase, pe cari le-ai auzit dela mine, ţine-l…” 2 Timotei 1:13

Adică cam așa:

Învățătura este un dreptar, un standard, un model, nu putem devia de la el. La acest standard să ne raportăm. Exact așa cum este în Biblie, așa este Cristos.
Nu putem spune: Biblia+ceva. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu întreg, învățătura întreagă, cine inovează adaugă sau scade  nu se teme de Autorul ei.

Motivația acestei postări și totodată un motiv de pocăință este că deseori am primit în casă și am spus bun venit unor oameni fără să cercetez ce învățătură aduc.
”Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” Căci cine-i zice: “Bun venit!” se face părtaș faptelor lui rele.” 2 ioan 10:11
Testul învățăturii este ca testul bolobocului, nu dă rateuri. Un plan are o singură poziție orizontală,  oricum altfel e greșit. Un plan are o singură poziție verticală, oricum altfel e greșit.

Slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru toate”

Protejat: Adunare 7 oct, fr. D. 2 Timotei 4… Va veni vrema cînd oamenii nu vor putea să sufere învățătura sănătoasă

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Protejat: Adunare 7 oct, fr. A., Ev Ioan 5, Vindecarea paraliticului de 38 de ani

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

De:generat recidivează

Am mai spus: țineți-vă copiii acasă.

Nu de grija celor 15 lei ci de grija sufletului celor 15 ani, vârsta la care iluzia se înghite mai bine ca trezia, visul mai bine ca realitatea, băutura mai bine ca mâncarea.

Youtube aici: http://www.youtube.com/watch?v=VqTMw9PbIiQ&feature=share&list=ULVqTMw9PbIiQ

Comenius spunea că una din condițiile bunei învățări este izolarea de proasta învățare, adică să nu se permită ca în mintea copiilor să se pună lucruri rele.

Copiii voștri sunt ai voștri numai dacă poartă în cap gândurile voastre. Dacă altcineva le pune gânduri în cap, aceia le sunt tați și mame spirituali. Voi veți rămâne pentru ei niște ciudați frustați și înapoiați, neadaptați și anacronici, ce nu înțelegeți noul trend al epocii. Iar pentru că nici noi nu suntem ai noștri, nici gândurile care le punem în mintea copiilor nu sunt ale noastre ci ”frica și învățătura Domnului!”

Să nu-mi ziceți că ”ce treabă am eu cu sluga altuia!” că n-aveți dreptate. Se întâmplă în orașul meu, la Apocalipsa 2:2 cei din Efes sunt lăudați ”că nu pot suferi pe cei răi” (lucrătorii aceia răi). De pus la încercare cred că n-are rost, lucrurile sunt evidente.

Învățătorii din reclamă nu cunosc calea pocăinței.
15 lei/două seri + probabil DVD-urile vândute sunt motorul ce le mobilizează energiile. Nu vă lăsați copiii voștri victime acestor industriași religioși de 15 lei.

Repet ce am spus și anul trecut: cei ce se consideră pe ei bătrâni de adunări (pastori sau alte titluri pompoase) și care tac în timp ce în orașul lor se petrec astfel de lucruri împărtășesc vina infractorilor. Nu dovedește tăcerea lor decât părtășia în răul pe care nu-l judecă.

Tăcerea înseamnă acord.

Unde tăbărăsc îngerii?

”Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El, şi-i scapă din primejdie.” Psalmul 34:7

La Dotan, căci această imagine o alătur Psalmului de mai sus, vedem armata sirienilor înconjurând cetatea.
Lucrurile s-au petrecut ca să fie scrise ca lecții pentru noi, să le citim, să le comparăm și să învățăm din ele, din pilda lor, din tâlc. Așa îl învățăm pe Cristos. Căci tâlcul tuturor lucrurilor este Cristos, pentru El sunt toate.
Cine crede că ”astea-s în Vechiu’ ” și noi n-avem a le citi, nu l-a citit bine pe Noul.
În Noul Testament scrie să-l citim și cum să-l citim pe cel vechi, cum să învățăm din el, cum ”prin rãbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, sã avem nãdejde.” Era vorba atunci de Scripturile Vechiului Testament.

Să recitim lecția de la Dotan:

”A trimes acolo cai, cară şi o oaste puternică. Au ajuns noaptea, şi au înconjurat cetatea. Slujitorul omului lui Dumnezeu s-a sculat disdedimineaţă şi a ieşit. Şi iată că o oaste înconjura cetatea, cu cai şi cară. Şi slujitorul a zis omului lui Dumnezeu: „Ah! domnul meu, cum vom face?“  El a răspuns: „Nu te teme, căci mai mulţi sînt cei cu noi decît cei cu ei.“ Elisei s-a rugat, şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă.“ Şi Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de cară de foc împrejurul lui Elisei.”

Îngerii tăbărăsc între primejdie și primejduiți.

Primejdiile?
Destule.
”…în primejdii pe rîuri, în primejdii din partea tîlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgînilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi.” 2 Corinteni 11:26

Când ne vedem în primejdii, să știm că între noi și aceste primejdii sunt trimiși îngerii.
Chiar și aceste primejdii sunt după plan, suntem chemați pentru a trece prin ele, sunt din pricina Lui. În primejdii primim răbdare. Necazul lucrează răbdare!
Când vedem că ne înconjoară primejdia să ne așteptăm la izbăvirea celor trimiși să stea în jurul nostru.

”Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” Evrei 4:16

Vremea de nevoie e vremea primejdiei, pentru acea vreme primim Harul. Mai ales când slujim Domnului fiecare după Harul primit, încercările și primejdiile prin care trecem fac ca acest har să se înmulțească. Așa suntem mângâiați. Când trăim eliberarea Lui, intervenția soldaților nevăzuți, ca la Valea Dura, ca în groapa cu lei, ca la Dotan atunci suntem și mângâiați și încrezători.

Petru era în închisoare, păzit de cel puțin patru soldați pe schimb și legat cu lanțuri între doi dintre ei. Aici a intervenit îngerul, între paznici și Petru. În groapa cu lei îngerii au stat între Daniel și gurile leilor. La Dotan au stat între sirieni și Elisei.
Grozavi executanți aceste duhuri slujitoare! Ei tăbărăsc ÎNTRE. Plus că noi pentru ei suntem un spectacol, îngerii doresc să privească la noi. ”Ai văzut pe robul meu?” întreabă Domnul!

Acolo tăbărăsc îngerii!

Adunare sau anturaj?

Deși suntem o adunare mică refuz întotdeauna altă denumire decât cea de adunare. Corectez prompt orice altă denumire ce o aud.
Nu suntem grup, nu suntem ”biserică”, ci doar adunare.
Social, oamenii caută de multe ori anturaj. Îi duc dorul și-i simt lipsa de nu-l au.

Oamenii merg la câte-o biserică pentru anturaj.
Refuză să mai meargă undeva tot pentru anturaj.
Își trimit copiii într-un anume loc pentru anturaj.
Învățătura nu contează, anturajul să atragă!

Domnul Isus n-a spus: ”voi zidi grupul bisericii sau anturajul vostru” ci a spus ”Adunarea Mea”.
Să nu dorim să fim nici mai mult nici mai puțin decât o adunare a Lui în toată simplitatea.

Acolo unde ești, poate nemulțumit de locul unde mergi, de grupurile sau biserica ce le vezi că nu sunt ca în Biblia ta, acolo Domnul Isus poate fi prezent în mijlocul a doi sau trei adunați ”pentru Numele Lui”. Simplitate și Adevărul să fie gardienii gândurilor.
Învățătura apostolilor ne arată această mare taină, taina lui Cristos: Adunarea.
Această învățătură, nu tradiția sau dragostea de anturaj are trebui să traseze limitele acceptărilor și respingerilor noastre.

Învățătura sănătoasă(întreagă, intactă, fără handicapuri) este cea care formează gândurile, gândurile formează faptele, obiceiurile și conduita.

Nimeni nu ajunge învățat în ceva fără învățător și învățare. Nimeni nu ajunge să fie plin de învățătura sănătoasă fără a o primi cu toate porțile cetății minții lui deschise, cu toate piețele și casele ei în sărbătoare. Învățătura, Cuvântul este sămânța ce va germina și va rodi în gânduri și fapte.

Adunarea este definită de prezența Învățăturii apostolilor, nu de sursa sau nivelul de perpetuare al unui anturaj. Să facem această distincție.

Și încă ceva, anturajele pot fi distruse, pot fi destrămate, adunarea Lui niciodată.

Slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru toate!

Studierea coperților securității

Cu completare din 31 august 2016. Vezi sfârșitul postării.
Astăzi am primit copii după dosarul de la CNSAS. Nu copiile.
Ramburs 3 lei 40 de bani.

Ieri am primit telefon de la CNSAS și azi am primit plicul prin curier.

Au trecut un an și trei luni de când l-am citit eu însumi la CNSAS până azi când am primit copii, doi ani și patru luni de când am făcut cererea.

17 pagini.

De un an și ceva de când l-am publicat aici mi-am reconsiderat părerea despre ce am primit. Concluzia la care am ajuns împreună cu soția, după ce ca un puzzle ne-am revăzut amintirile din acei ani este că nu am primit și citit decât coperțile dosarului, câteva foi. Grosul dosarului este încă ascuns. Ceea ce apare în planul de măsuri ei au dus la îndeplinire și noi am simțit din plin, dar în dosar nu apar. De ce oare?
Unul din motive este că probabil ”oamenii sunt activi și astăzi”.

Iată-l de ex. pe sursa ”Cornel”!
În 2 octombrie 1990, aproape la un an de la revoluție purta încă discuții despre mine cu ofițerul de data aceasta SRI.

Unii zic că această hârtie poate fi o invenție a ofițerului, eu și soția nu zicem așa.
”Sursa” Cornel (am zeci de poze cu el, recent le-am trecut de pe film pe digital) ne-a fost ”prieten bun”, ne vizita des, nu se dădea plecat din casa noastră, discutam cu el de toate, ne cunoștea planurile, visele. Avea un zâmbet șăgalnic, ne cucerea. Fratele ”sursă”. De fapt toți erau oameni deschiși, volubili, legau ușor prietenii, îți zâmbeau de la 10 metri. A fost un șoc să-l întâlnesc în dosar. Azi ”sursa” e pastor.
Ce n-am învățat decât mai târziu este locul unde tăbărăsc îngerii.
Astăzi privesc uimit cronologia acelor zile.
La 2 săptămâni dupe ce mi-au deschis dosar eu am citit niște cărți ce mi-au îndreptat viața.
Am părăsit vechiul cerc de prieteni (cu cinste, cu drag, cu plânset, fără sfadă, cu unii după nopți de discuții) iar în noile cercuri în care am intrat eram relativ necunoscut. (Sau mai bine zis informatorii și agenții din acele cercuri aveau alte sarcini.)
Acum văd că plecarea mea  a fost o tăbărâre a îngerilor care m-au scăpat de primejdii.
Atunci n-am văzut nici primejdiile, nici îngerii, iar pe îngeri nici acuma nu-i văd bine, dar au fost și sunt cu siguranță.

Ca la Dotan.
După Dotan s-a scris o carte din care noi azi învățăm. Probabil îngerii se miră de locurile în care li se poruncește să tăbărască: între primejduiți și primejduitori. Probabil și acum se scrie într-o carte jurnalul de război.
Dacă se scrie probabil cândva se va citi.
Nu pricepem tot, iar unde nu pricepem, ne mirăm.
Ne mirăm noi, se miră îngerii, se miră și ”sirienii”.
Mirarea e soră cu slava, cu slăvirea, singura atitudine umilă în fața înțelepciunii nespus de mari ce ne copleșește și locuiește.

Căci desigur toate sunt nu din cauza noastră ci ”din pricina Mea veți fi duși”.

PS Să știți că din când în când mă rog și pentru ofițerii ce s-au ”obosit” cu mine, din câte știu trăiesc toți, ei înțeleg cel mai puțin din toate, ”nu știu ce fac”. Măcar îngerii știu câte ceva despre stăpânul lor, noi, fiii știm mai mult, ”sirienii” însă nu-L recunosc ca Stăpân, lor(nu numai) le slujim de mărturie.

 

Completare 31 august 2016

Am găsit azi explicația venită dintr-o sursă independentă, e scandal mare:

Sursa: http://www.evz.ro/clasificarea-dupa-bunul-plac-al-documentelor-doi-sun-sfert-nu-e-ceva-nou-in-romania-scandalul-berceanu-sau-cum-s-au-secretizat-dosarele-securitatii-care-au-fost-transferate-de-la-sri-la-cnsas.html

Citat: ”…au existat şi cazuri de dosare care nu aveau nevoie să rămână secrete, dar care erau catalogate ca atare de comisie, pentru a-i proteja pe cei care ar fi putut avea de suferit de pe urma trimiterii lui la CNSAS. El a mai spus că exista şi altă categorie de dosare, acelea din care comisia mixtă scotea anumite pagini, care erau considerate a fi de siguranţă naţională şi apoi le trimitea la CNSAS. „Într-un dosar anume erau, printre notele informative, elemente care ţineau de siguranţa naţională. Se scoteau şi dosarul mergea mai departe la CNSAS””

Dosarul mergea mai departe la CNSAS, adică coperțile.

 

 

Religia în care nu cred

Asta.
Religia mâinilor întinse și a ochilor dați pe spate.
Religia extazului de orice origine și a lipsei de Cuvânt.
O religie plină de sentiment, dar fără pocăință.
O religie a pretențiilor dar a lipsei roadelor.
O religie a râvnei fără nici un pic de pricepere.

O religie în care catolici idolatri ce se numesc pe ei carismatici și
dansează în același ritm cu evanghelici fără evanghelie.

Apostolii n-au avut religia asta.
Apostolii stăruiau în Cuvânt, Pavel scria ”adu-mi cărțile”, nu chitara.
Toți apostolii învățau iar cei ce-i ascultau stăruiau în învățătura lor.
A fi plin de Duh nu înseamnă să îți crape pieptul de emoții, ci să-ți fie plină mintea de Cuvânt.
A fi fierbinte în Duhul nu înseamnă să-ți treacă fiori de emoții negândite pe șira spinării ci să-ți ”clocotească” în inimă cuvinte pline de farmec, cuvinte pentru Împăratul, cuvintele Lui.

Biserica primară nu era așa, nu era ca în poză…

Ei stăruiau în învățătura apostolilor. ”Care-i aia?” zic unii. ”Când te-am văzut noi?” întreabă ce-i ce-L caută pe la amvoane, prin temple. Ei se învățau unii pe alții, se îndemnau, se mângâiau unii pe alții, nu unul pe alții.

Biserica primară?
Ei stăruiau în legătura frățească, se vizitau unii pe alții, se întrebau de sănătate, de grijuri, de nevoi. Se ajutau, nu construiau temple, nu plăteau popi, nici zeciuială. La adunare se dialoga, ca în familie. Nu era circul din templele carismatice. La Troa se discuta așa de calm și liniștit, era o atmosferă atât de monotonă că unul a adormit pe geam și a căzut de la etajul 3. În mod sigur dacă apostolul Pavel urla vorbind, rămânea treaz omul.

Ei stăruiau în frângerea pâinii. Des, se pare că în fiecare zi, astăzi unora le este greu și în fiecare săptămână. Și ferească Dumnezeu s-o dea unul neordinat.

Ei stăruiau în rugăciune. Nu se arată des că în public, Domnul Isus ne-a învățat să ne rugăm în odăiță, cu ușa închisă.
Nu trimiteau bilete nicăieri pentru că nu aveau amvoane, desigur nici temple.

În religia din poză nu cred!

Astăzi cea mai acceptată învățătură este învățătura că n-are importanță ce învățătură ai! Că învățătura nu e importantă.

Atunci de ce ar fi importantă învățătura că ”n-are importanță ce învățătură ai”?

E un fel de tăierea crăcii de sub picioare: mânuitorii de emoții învață pe alții că ”învățătura e ”literă” și nu e importantă”, dar ei susțin și învață feroce această învățătură! Să râzi? Să plângi?

O împărăție de 5 lei

S-a terminat săptămâna trecută un ciclu de conferințe despre împărăția lui dumnezeu aici și acum.
Care dumnezeu, care împărăție veți citi aici, acum.

N-aș scrie dacă nu m-aș simți dator față de voi cei mulți de peste mări și țări ce căutați prin net puțină hrană spirituală.

A fost recent, a fost în orașul meu și nu vreau să las ca ”cineva”să învețe alte învățături fără a fi confruntat. Nu că l-aș fi putut opri dar să-l dovedesc mincinos a fost ușor. E ușor!
Apocalipsa 2:2. ”i-ai găsit mincinoși!”

Cum a fost?

M-am dus cu un frate la respectiva conferință, fratele a ajuns înaintea mea, m-a sunat:
”-Hai repede că pierzi dansul!”
L-am pierdut.
100 de oameni, 3 ore cu pauză, taxă de intrare: 5 lei.
N-am plătit-o, se strângea la pauză.
Rezumat: Nu vine Domnul, nu vine răpirea, împărăția lui Dumnezeu să fie în firma ta, la locul tău de muncă unde să fii cinstit, plin de abnegație, (parcă reciteam Manifestul creștin!) până se va vesti evanghelia Împărăției la toate popoarele, încă nu vine Domnul. ”Evanghelia Împărăției” e nouă, doar de 30 de ani.(m-am liniștit, nu e cea Veșnică). E corupție, sunt pastori corupți, care iau sponsorizare, ”frate numai tu mă sponsorizezi” și el mai are cinci, patroni înșelători, afaceri murdare. La sfârșit întrebări din sală: dar moașele din Egipt? zona gri, ce facem? Răspuns: Nu, nu ..corectitudine 100% chiar și în amănunte, până la detaliu. (dramatic, șoptit) ”a venit un frate la mine, contabil ”de mâine nu mai fac ilegalități, patronul (”creștin”) mă va da afară”, ce fac frate? ” -Plătește prețul…bla, bla, apoi Întrebare: dar Avram și Sara, zona gri…-Nu, nimic, împărăția aici și acum.
Ăsta a fost apostolul, testul a urmat.
În spatele sălii era standul cu cărți ale oratorului, cărți numai ale lui. Înaintea mea două persoane au cumpărat cărți. N-au primit bon fiscal. Am luat și eu una cu 20 de lei. N-am primit bon fiscal, nici chitanță, nimic. Am cerut bon fiscal și s-a uitat vânzătoarea la mine parcă aș fi cerut stele de pe cer.
Se terminase, lumea pleca, m-am dus la ”el”.
Dialogul pe scurt:
-Ce învățați în față e valabil și în spatele sălii?
…….!?!?
-De ce nu dați bon fiscal, chitanță, pe cărțile ce le vindeți, e ilegal, ce ne învățați?
-Dragul meu, du-te la editură, e același preț….nu fac profit
-A vinde fără bon e evaziune, chiar dacă vinzi în pierdere…în România, în Anglia, în USA
…….

-Toți fac evaziune care vând la ușile bisericilor fără bon?
-Da. E zona gri de care ați zis să fie albă. (de fapt la el era neagră)
I-am dăruit cartea cumpărată cu 5 minute înainte.
-Dar ai plătit-o!?
-V-o dăruiesc i-am zis, are un titlu sugestiv, de gândit!
(Era ”Confruntări”)

Penibilul a continuat. Doamna cu taxa de intrare observase(!?) că noi n-am plătit taxa în pauză, nu a auzit dialogul și la ieșire a cerut taxa.
-N-ați plătit taxa.
Am scos 10 lei, am plătit pentru amândoi și am ieșit.
La ieșire fratele cu care eram zice:
-N-ai cerut bon pentru taxă:
-Hai înapoi!
Era deja la ușă și vorbitorul:
-Dă-i bon, dă-i bon, striga el.
-(doamna)N-avem!
-Dă-i chitanță!
-Mâine, mîine primiți!
(oratorul) -Dă-i banii ‘napoi, dă-i banii ‘napoi…

Am plecat.

Atât era împărăția, cum zicea Ioanid, ”doar rupem dumicatu-n bot, îl mestecăm pe îndelete, și-atâta tot”:

5 lei

Fără factură.

PS Dialogul a fost cu martori, e mult mai lung, dar e  penibil.
Menționez că dialogul s-a purtat cu toată cinstea cerută de diferența de vârstă, cinste față de persoana care trebuie mântuită, dar asprime față de învățătura care trebuie dată pe față.

Având un cuget curat

Am scris mai înainte despre cercetarea duhurilor.
Despre Pilda cântarului.

Ceva am lăsat pentru a fi aici  ca o paranteză.
Orice cântar se calibrează, se aduce la zero. Orice cântar pentru a fi verificat se verifică atunci când este gol, când nu este nimic pe el, când este curat.

Cântarul nostru lăuntric este cugetul.

Când cugetul este murdar cântarul este decalibrat. Cu cugetul murdar singura judecată(cercetare, cântărire) pe care o poți face este judecata de sine. Scoate bârna, curăță lăuntrul.

Orice judecată, (cântărire) a orice se face cu verificarea prealabilă a uneltei de cântărit. Cugetul curat.

Adu-te la zero,la nimic, ca Pavel. Pocăiește-te de faptele moarte ce-ți țin cugetul murdar și talerul judecății greu, mărturisește-le la altarul de aramă, la cruce. Apoi primești darul sfântului Duh! Taina credinței într-un cuget curat!

 

”Mi-ai uns capul cu untdelemn”. Pilda parfumului.

Să comparăm cele câteva locuri din Scriptură în care apare pilda parfumului.
În vechime parfumul se numea untdelemn mirositor sau scump pentru că baza(suportul, solventul chimic ce reținea esența mirositoare) era atunci uleiul de măsline, astăzi sunt diferiți alcooli.  Alcoolii sunt mult mai volatili. Untdelemnul păstra mult timp esența, mirosul pentru că nu se evapora așa repede ca alcoolul.
Părul capului este locul ce reține și redă cel mai bine persistența parfumului.
Imaginea parfumului turnat pe cap folosită de Domnul…pardon, să încep cu începutul, (să pun caii înaintea căruței, nu invers:) Dumnezeu a creat parfumurile pentru a fi pilde ale realităților Lui. Umbrele lucrurilor tangibile au rost și înțeles numai dacă pricepem obiectele ce le formează și Lumina din spatele lor ce le dă contur. Cu cât ne îndepărtăm de umbră îi vedem conturul mai bine. Cât stăm în ea n-o ”vedem” deloc.

Dar să enumerăm mai întâi pildele și apoi să comparăm tâlcul lor.

În Moise:
”Să iei untdelemnul pentru ungere, să i-l torni pe cap, şi să-l ungi.” Exod 29:7

În David:
”Iata, ce placut si ce dulce este sa locuiasca fratii impreuna! Este ca untdelemnul de pret, care, turnat pe capul lui,se pogoara pe barba, pe barba lui Aaron, se pogoara pe marginea vesmintelor lui.” Psalmul 133.1-2

În Evanghelii
”a venit o femeie care avea un vas de alabastru cu mir de nard curat, foarte scump; şi, după ce a spart vasul, a turnat mirul pe capul lui Isus….” Marcu 14:3

În Epistole
”care răspândeşte prin noi, în orice loc, mireasma cunoştinţei Lui” 2 Corinteni 2:14

Imaginea parfumului turnat pe cap este o imagine a cunoștinței. Întotdeauna înțelesul pildelor trebuie căutat în învățătura apostolilor. Învățătura Apostolilor este Întregirea Cuvântului, Oglinda cea Clară, tot adevărul. Dacă în vechime, în Cortul Întâlnirii (imagine a Locurilor Cerești) după ce că totul era uns cu untdelemn mirositor(parfum), untdelemnul simplu se mai folosea și ca sursă de lumină în Lampadar. Acolo, la lampadar  era vorba de ”lumina cunoștinței Slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Cristos” (Acolo este descrisă tot o pildă, din templu, cu Marele Preot îmbrăcat cu pieptarul pe care erau cele 12 diamante, stând înaintea Lampadarului, iar lumina reflectată de acesta făcea să-i strălucească fața!)

Parfumul este o imagine a cunoștinței. Cuvintele Învățăturii Domnului sunt hrana spirituală. Cunoștința este parfumul acestei hrane.
Dar când cineva nu dorește hrana învățăturii, când îi este silă de învățătură, (probabil pentru că a fost ”îndopat” cu ”mâncăruri” învățături fără gust) va fi degeaba intenția de a-i da de mâncare. Nu de mâncare are nevoie, ci de poftă de mâncare, pofta se poate activa. Cel mai bun stimulent al poftei de mâncare este mirosul.

Citez aici Paragraful XXX din ”Arta didactică” a lui Comenius:

”Însă dacă stomacului  îi e silă de mîncare, să ştii că el are nevoie  mai degrabă  de doctorii  decît de alimente;  aşadar, lasă-le  la o parte  pe  acestea din urmă şi adu-i-le  pe cele  necesare.  Cum?  Dacă-i e  silă cuiva  de învăţătură,  aceasta  se întîmplă  pentru că  nu-i înţelege utilitatea, sau este atras mai mult de  alte lucruri sau  se sperie  de greutate. Fă-l, aşadar,  să înţeleagă cît de mult este în interesul  lui să cunoască aceasta sau aceea;  şi atunci îndată va dori să ştie, deoarece dragostea de mai bine este înnăscută în mintea omenească. Formează-i gustul  de a primi un lucru bun, şi îndată vei simţi  că l-ai  atras; fiindcă este natural să adulmece parfumul oricărui lucru bun.”

Înainte de mâncare trebuie să fie în om poftă de mâncare iar înainte de învățătură trebuie să se nască în om dorința de învățătură. Mirosurile mâncărurilor le-a lăsat Domnul ca să exemplifice prin ele ”parfumul cunoștinței Lui”.
După cum pofta de mâncare se naște ușor prin mirosul apetisant al unei mese aburinde tot așa dorința de a învăța a unui suflet se naște prin ”mireasma cunoștinței Lui”. Unele mâncăruri au gust mai bun dacă sunt fierbinți, altele dacă sunt reci, aproape niciunele nu sunt bune căldicele. Tot așa și cu mirosul, numai o mâncare fierbinte emană miros. După cum e mâncarea așa e și gustul cuvintelor și mirosul lor. Pentru a da poftă și gust trebuie să fie în clocot.
Ne ajută pilda Psalmului 145 ”cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă…”. Aceasta înseamnă să fii în clocot: ”în Duh fiți fierbinți slujind Domnului!” înseamnă ”Cuvântul lui Cristos să locuiască din belșug în voi!”. O minte în ale cărei gânduri clocotesc Cuvintele lui Cristos va emana ”mireasma cunoștinței Lui” prin orice rostire, răspuns, replică sau dialog. Acest ”miros”, mireasmă a lui Cristos va deschide ”pofta de mâncare” duhovnicească, va deschide ușa Cuvântului.

Cunoștința este abilitatea de a-L mărturisi pe Isus, abilitate căpătată prin Duhul”și voi veți primi o putere ”(original: abilitate, cunoștință), turnarea parfumului simbolizând turnarea duhului de Înțelepciune. Nici o legătură cu manifestările extazului carismatic.

Însă și mirosul de untdelemn stricat este tot o pildă:”Muştele moarte strică şi acresc untdelemnul negustorului de parfumuri” Eclesiastul 10:1

Poate că lipsa poftei de mâncare a stârnit-o în cineva gustarea sau mirosul unei mâncăruri stricate. Poate prea mult aluat, sau prea multă miere.  Sau mirosul de untdelemn (parfum) stricat de muște moarte. Muștele moarte sunt faptele îndreptățitoare, faptele moarte.

Slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru toată Învățătura Lui